Meiderea Solutie Pentru Rezolvarea Conflictelor Internationale

CUPRINS

1. Medierea în cazul conflictelor internaționale ………………………………….. 3

1.1. Considerații generale ………………………………………………………….. 3

1.2. Conceptul de mediere …………………………………………………………. 4

1.3. Principiile medierii …………………………………………………………….. 5

1.4. Etapele procesului de mediere …………………………………………….. 6

2. Medierea – soluție pentru rezolvarea conflictelor internaționale ……… 7

2.1. Modalități de soluționare pașnică a conflictelor internaționale …… 7

2.2. Medierea internațională ……………………………………………………… 8

2.3. Medierea de către superputeri ………………………………………….. 10

2.4. Medierea de către puteri mici și mijlocii ……………………………. 11

2.5. Medierea de către organizațiile internaționale

inter-guvernamentale și neguvernamentale ……………………………. 12

2.6. Utilizarea puterii în mediere ……………………………………………… 13

3. Concluzii ……………………………………………………………………………………… 16

4. Bibliografie ………………………………………………………………………………….. 17

1. MEDIEREA ÎN CAZUL

CONFLICTELOR INTERNAȚIONALE

1.1. CONSIDERAȚII GENERALE

Conflictul internațional, indiferent de natura acestuia, este fără nici un dubiu unul dintre cele mai cuprinzătoare procese ce intervine în mediul internațional. De asemenea, poate fi unul dintre cele mai distrugătoare și periculoase procese dacă este condus în mod defectuos, putând duce la insatisfacții comune și violență. Din această cauză, trebuie să se studieze nu doar cauzele conflictului, ci mai ales căile și metodele prin care se poate rezolva conflictul în mod pozitiv și se pot minimiza consecințele distructive.

Gradul de diversificare al relațiilor sociale și economice într-o societate internațională din ce în ce mai complicată, dezvoltarea economică și complexitatea în creștere a tuturor aspectelor vieții cotidiene adăugă noi și noi tipuri de conflicte. Rezolvarea clasică a conflictului, prin deferirea acestuia organelor justiției și soluționarea pe conceptul câștig-pierdere (învingător- învins) s-a dovedit că nu constituie întotdeauna cel mai adecvat răspuns, de natură să ofere o soluție tuturor incertitudinilor și dificultăților economice și sociale actuale.

În general vorbind, există mai multe modalități de rezolvare a conflictelor internaționale, printre acestea fiind și medierea. Medierea este la fel de veche ca și conflictul. Geneza procedurii de mediere a avut loc cu mult timp în urmă, într-o perioadă în care nu s-a conștientizat încă faptul că a luat naștere o noua formă de administrare și rezolvare a conflictelor.

Medierea a avut un rol important în dezvoltarea industrială și preindustrială a societății. Popularitatea acesteia a crescut odată cu aplicarea ei tot mai frecventă în cazul conflictelor ce s-au ivit în diferite domenii de activitate.

În cazul conflictelor ce se ivesc în cadrul relațiilor internaționale, medierea apare ca cel mai bun răspuns pentru rezolvarea conflictelor ce au la baza declanșării lor probleme legate de etnie, suveranitate sau independență. Activitățile de mediere se aplică într-un număr tot mai mare în cadrul conflictelor din arena internațională.

Soluționarea unui litigiu sau a unui conflict nedevenit litigios, pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane obiective și imparțiale, face ca procedura medierii să fie tot mai preferată de către oameni și instituții, pe care complexitatea relațiilor sociale și economice îi plasează la un moment dat în situații conflictuale diverse.

În același timp se ivește întrebarea: în ce domenii ar trebui folosită medierea? Răspunsul ar putea fi că medierea trebuie folosită în acele conflicte care durează de foarte mult timp, când eforturile individuale sau ale părților implicate au ajuns într-un impas, când nici una dintre părți nu mai este dispusă la efectuarea altor cheltuieli sau când ambele părți sunt pregătite și așteaptă de la mediere să le implice într-un dialog direct sau indirect.

Oricare ar fi caracteristicile sale specifice, medierea trebuie percepută, în esență, ca o extensie a procesului de negociere în care o terță persoană, neutră de conflict, intervine pentru a schimba cursul acesteia. Terța parte, fără a deține vreo putere de decizie, doar asistă părțile în scopul de a se ajunge la o înțelegere comună. Medierea se deosebește de alte forme de rezolvare a conflictelor, precum arbitrajul sau negocierea, tocmai prin faptul ca această terță persoană, mediatorul, nu are nici putere de decizie și nici un ultim cuvânt cu privire la conflictul dintre părți.

1.2. CONCEPTUL DE MEDIERE

Medierea este un instrument de intervenție pentru rezolvarea unui conflict, o abordare non-adversarială, în care o a treia parte neutră și imparțială asistă părțile pentru rezolvarea disputelor dintre acestea.

Literatura de specialitate definește medierea ca fiind o negociere de tip special, un proces în care intervine o a treia parte, neutră. Este un proces voluntar pentru rezolvarea disputelor, bazat pe încrederea că o a treia parte acceptată, imparțială și neutră, fără putere în luarea deciziei, facilitează comunicarea și asistă părțile implicate, în cadrul unei întâlniri față în față, să ajungă la un acord acceptat, în beneficiul ambelor părți.

Părtile în dispută au totala putere în a decide soluția care rezolvă conflictul. Soluția este de tip câștig – câștig. Mediatorul nu este partizan, nu judecă ce parte are dreptate și nu are putere în luarea deciziei.

Medierea poate fi considerată o extensie a negocierilor, unde părțile caută asistența sau acceptă ajutorul din partea unui terț neimplicat direct în conflict, în vederea soluționării dezacordurilor fără invocarea instanțelor judecătorești, o negociere trilaterală, în care mediatorul își negociază autoritatea și termenii procesului de mediere cu fiecare parte și totodată acesta începe efectiv să învețe părțile aflate în conflict să negocieze între ele.

Medierea este larg utilizată în toate tipurile de dispute, de la simple dispute în familie sau între vecini, până la rezolvarea problemelor în politici publice și în conflicte internaționale. Medierea are o deosebită importanță în cazul conflictelor de lungă durată, cu rădăcini adânci, care, rareori, găsesc o rezolvare fără asistență. Chiar dacă nu se soluționează problemele în totalitate, medierea oferă posibilitatea de a se aborda aspecte particulare, limitate în cadrul conflictului.

În țara noastră, Legea nr.192 din 16.05.2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, în Capitolul I art.1 alin. 1 definește medierea ca reprezentând o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților.

Abordarea conflictelor internaționale din perspectiva medierii a devenit o prioritate atât pe agenda globală cât și pe cea a Uniunii Europene, legislația UE statuând prin diferite recomandări recurgerea la mediere în litigiile internaționale, litigii care implică elemente de extraneitate. Astfel, statele trebuie să aibă în vedere înființarea unor mecanisme care să permită, atunci când

este cazul, recurgerea la mediere în situațiile care implică elemente de extraneitate…Având în vedere natura deosebită a medierii internaționale, mediatorii internaționali trebuie să fie instruiți special în acest scop.

Medierea este unul dintre mijloacele cel mai des folosite în soluționarea conflictelor internaționale, datorită faptului că este flexibilă și adaptabilă, iar aceste atribute o fac să fie o strategie efectivă de construcție a păcii în toate fazele conflictuale. Medierea poate fi utilizată în prevenirea escaladării conflictului în violență (diplomația preventivă), pentru a pune capăt violenței (gestionarea conflictului) sau poate fi utilizată în faza postconflict (reconstrucția post-conflict). Pe scurt, medierea poate contribui la construirea și menținerea păcii într-o manieră neîntâlnită în cazul altor strategii.

1.3. PRINCIPIILE MEDIERII

Medierea este esențialmente structurată prin principiile ce stau la baza acestei instituții, fiecare dintre principiile medierii contribuind intrinsec la valoarea și buna funcționare a medierii și la construirea încrederii pe care părțile, și implicit publicul larg, le acordă acestei modalități de gestionare a conflictelor.

Medierea se bazează pe următoarele principii :

a. Medierea are caracter voluntar – principiul conform căruia părțile sunt libere să decidă dacă acceptă procesul de mediere și acordul rezultat; nicio parte nu poate fi obligată să participe la o procedură de mediere, iar părțile se pot retrage oricând din procesul de mediere;

b. Acceptul în cunostință de cauză – principiul care afirmă dreptul părților de a fi informate cu privire la procesul de mediere înainte de a accepta participarea la mediere sau termenii unui acord rezultat, precum și despre drepturile și îndatoririle acestora;

c. Autodeterminarea / caracterul individual – principiul care afirmă dreptul și capacitatea părților de a-și defini propriile probleme, nevoi și soluții;

d. Imparțialitatea mediatorului – principiul care afirmă dreptul părților la un proces de mediere corect, fără părtinire; imparțialitatea presupune că mediatorul conduce procesul de mediere în mod echilibrat, stă într-o poziție de mijloc față de părți și nu dorește absolut deloc ca o parte sau alta să câștige sau să fie favorizată în timpul procedurii de mediere;

e. Neutralitatea mediatorului – presupune ca mediatorul să nu aibă legătură și să nu se afle în conflict de interese față de părți și față de subiectul disputei, să rămână în afara conflictului și să nu se implice în acesta decât în limitele impuse de procedură;

f. Confidențialitatea – atât mediatorul, cât și toate celelalte părți prezente se obligă să păstreze caracterul confidențial al tuturor aspectelor discutate în mediere.

Din principiile medierii decurg drepturile părților și rolul mediatorului, astfel:

a. Părtile au dreptul:

– de a alege și accepta mediatorul;

– de a decide dacă participă la procesul de mediere;

– de a fi informate cu privire la mediere;

– de a-și defini propriile nevoi, probleme, soluții;

– de a participa la un proces de mediere corect, fără părtinire;

– de a fi asistate de un mediator neutru și imparțial;

– la confidențialitate din partea mediatorului;

– de a găsi și propune propriile soluții;

– de a decide asupra soluțiilor și acordului.

b. Mediatorul:

– este ales și acceptat de către părți;

– este neutru și imparțial;

– păstrează confidențialitatea;

– nu este partizan, nu judecă dacă părțile au dreptate sau nu;

– nu dă soluții;

– nu are putere în luarea deciziei cu privire la soluții sau acord.

c. Rolul mediatorului este de a:

– conduce procesul de mediere;

– facilita comunicarea;

– asista părțile în procesul de negociere;

– ajuta părțile să-și găseasca propriile soluții;

– ajuta părțile să ajungă la un acord pentru rezolvarea disputei.

1.4. ETAPELE PROCESULUI DE MEDIERE

Un element deosebit de important de care trebuie să se țină cont în cadrul procedurii de mediere îl reprezintă fazele pe care aceasta trebuie să le traverseze. Una dintre propunerile existente în literatura de specialitate este aceea aparținând autorului Christopher W. Moore, care stabilește o serie de faze prin care trebuie să treacă procesul de mediere, astfel încât acesta să ducă la rezultatele dorite, astfel:

– stabilirea unei legături relaționale cu părțile în dispută;

– selectarea unei strategii privind desfășurarea medierii;

– strângerea de informații și analiza acestora;

– crearea unui plan detaliat pentru mediere;

– construirea încrederii și cooperării;

– începerea sesiunii de mediere;

– identificarea aspectelor conflictuale și stabilirea unui mod de lucru;

– descoperirea intereselor ascunse ale părților;

– generarea opțiunilor pentru a ajunge la o înțelegere;

– evaluarea opțiunilor pentru ajungerea la o înțelegere;

– negocierea finală;

– obținerea și încheierea acordului privind înțelegerea părților.

Linda Shaw prezintă procesul de mediere organizat pe șapte etape:

a. primul contact cu prima parte – centrat pe explorarea situației, construirea unei relații, recunoașterea sentimentelor, explicarea procesului de mediere, explorarea ideilor inițiale etc.;

b. primul contact cu cealaltă parte – similar celui descris mai sus, cu menținerea și reafirmarea confidențialității și stabilirea imparțialității;

c. pregătirea pentru medierea cazului – vizând alegerea strategiei optime de mediere, stabilirea locației și calendarului, invitarea și pregătirea părților, pregătirea locației etc.

d. ascultarea problemelor – este etapa în care părțile își expun punctul de vedere fără a fi întrerupte, sunt definite și acceptate regulile de bază ale procesului; consecutiv expunerilor celor două părți, are loc rezumarea de către mediator a celor exprimate de fiecare din ele și stabilirea de comun acord a programului următoarelor ședințe de mediere;

e. explorarea problemelor – etapa presupune selecționarea principalelor aspecte ale conflictului și încurajarea comunicării între părți, în condițiile în care mediatorul verifică înțelegerea mesajelor și clarifică opiniile exprimate sau presupunerile;

f. construirea acordurilor – în această etapă se pregătește încheierea procesului de mediere, se insistă pe evaluarea oportunităților, opiniilor și ofertelor pozitive, încurajarea rezolvării problemelor, construirea acordurilor;

g. încheierea și urmare – presupune încheierea ședinței și terminarea procesului de mediere sau continuarea medierii dacă, în afara problemei, a conflictului principal și a acordului obținut pentru acesta, părțile solicită continuarea medierii pentru explorarea altor conflicte sau probleme descoperite în etapele anterioare.

2. MEDIEREA – SOLUȚIE PENTRU

REZOLVAREA CONFLICTELOR INTERNAȚIONALE

2.1. MODALITĂȚI DE SOLUȚIONARE PAȘNICĂ A CONFLICTELOR INTERNAȚIONALE

La nivel internațional, ca urmare a experienței acumulte de-a lungul timpului de către societatea umană, s-a constatat necesitatea creării unor instituții internaționale de securitate al căror rol să fie gestionarea crizelor, prevenirea conflictelor și menținerea păcii. Din această necesitate a luat ființă Organizația Națiunilor Unite. Înființată după cel de-al II-lea Război Mondial, ONU a pus la punct un sistem de management al crizelor și de prevenire a conflictelor ale cărui principii au fost cuprinse în Carta Națiunilor Unite.

Carta ONU este documentul ce prevede în mod explicit și cuprinzător în același timp, modalitățile prin care actorii internaționali trebuie să soluționeze în mod pașnic disputele și diferendele dintre ei. Părțile în orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale vor trebui să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin negocieri, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale juridiciară, recurgerea la organizații sau acorduri regionale sau prin orice mijloace pașnice, la alegerea lor.

În momentul în care s-a semnat Carta ONU la San Francisco, documentul încorpora învățămintele istoriei, experiența limitată a Societății Națiunilor, cât și concluziile rezultate în urma celui de-al doilea război mondial. Așa cum este specificat în hotărârea exprimată de către țările care au hotărât înființarea Organizației, obiectivul principal a fost, și este în continuare, izbăvirea generațiilor viitoare de flagelul războiului, dar în același timp și instaurarea unei stări de drept prin menținerea justiției și respectarea obligațiilor asumate sau prevăzute de dreptul internațional.

Mijloacele pașnice de soluționare a conflictelor urmăresc îndeplinirea scopului principal prin utilizarea resurselor bazate pe drept, la care se recurge cu prioritate. Cum dreptul internațional posedă mijloace relativ slabe de aplicare, constrângere sau executare, Carta prevede posibilitatea intervenției armate colective în măsură să oprească agresiunea sau să stopeze amenințarea păcii și securității mondiale. Această intervenție este bazată pe principiul unul pentru toți, toți pentru unul, un adevărat model pentru sistemul de securitate colectivă. Acest sistem a funcționat de foarte puține ori, iar atunci când a funcționat, conducerea propriu-zisă a acțiunilor nu a fost exercitată direct de către ONU, ci de către o națiune conducătoare. De exemplu, atât în războiul din Coreea, din 1950-1953 cât și în cel din Irak din 1990-1991, națiunea conducătoare a fost SUA. În plus, în timpul războiului rece, ONU, prin operațiile sale de menținere a păcii, a organizat misiuni internaționale aflate direct sub comanda sa, dar necombatante, ce aveau ca scop separarea părților în conflict și supravegherea liniilor de încetare a focului.

Organizația Mondială a fost, de asemenea, prezentă în operații de mediere și de prevenire a conflictelor și a servit drept forum în care s-au purtat negocieri în scopul dezamorsării conflictelor, cât și pentru asigurarea de contacte neoficiale între părți și mediatori.

Carta ONU este un document conceput de reprezentanții statelor și care se adresează aproape exclusiv acestora, în primul rând statelor membre ONU. Carta ONU este ilustrarea perfectă a sistemului internațional în care actorii principali sunt statele. În puține locuri se fac referiri în Cartă la un sistem care să cuprindă și alți actori, ca de exemplu în privința drepturilor omului, problemelor globale, bunăstării și progresului social. Doar articolul 33 se adresează părților și nu statelor, având în vedere că în conflicte actorii implicați pot fi dintre cei mai diverși și nu doar statele. Acest articol ține cont de un adevăr elementar: căile de rezolvare pașnică sunt valabile pentru un sistem mult mai larg decât acela al statelor.

În afară însă de instrumentele prevăzute în articolul 33 al Cartei ONU, în prezent, în practica curentă se utilizează și alte tipuri de soluții de rezolvare prin mijloace nemilitare a conflictelor și crizelor internaționale, cum ar fi intervențiile umanitare și diplomația însăși, ca instrument în sine, de modelare a comportamentului statelor.

Deși diplomația preventivă, promovată în viziunea ONU sub forma medierii, concilierii sau consilierii reprezintă metoda de bază, experiența ultimei perioade ne-a demonstrat că există și alte forme de acțiune cu efect preventiv ridicat, cum ar fi dezvoltarea de proiecte în contextul unei strategii preventive, acțiuni umanitare, dezarmare preventivă sau dislocare preventivă.

2.2. MEDIEREA INTERNAȚIONALĂ

Conflictele internaționale sunt în mod frecvent subiectul unei medieri exercitate de către o terță parte. Studiile de relații internaționale arată că în lumea modernă aceasta a fost o procedură curentă ce s-a regăsit în mod frecvent în practica internațională, cel puțin în ultimii 200 de ani. Deși sfârșitul războiului rece a adus cu sine numeroase schimbări în politica internațională, el nu a redus numărul conflictelor internaționale și nici tendința intervenției unei terțe părți pentru medierea conflictelor.

De cele mai multe ori, conflictele se referă la antagonisme ivite în sfera securității. În disputele internaționale de natură economică, cu privire la factorii de mediu sau de alt tip, părțile aflate în dispută nu exacerbează competiția până la un nivel de violență care să genereze un conflict armat și nici nu au la îndemână mijloacele pe care le au atunci când se angajează în conflicte generate de problemele de securitate. Aceste din urmă conflicte au de regulă loc într-un context ce pune în centrul disputelor modul de exercitare a puterii, ceea ce are un impact major asupra medierii internaționale. Această premisă explică obiectivele părților implicate în mediere, condițiile ce afectează performanța și rolul mediatorului cât și rezultatele unei medieri eficace în conflictele internaționale.

Termenul de conflicte internaționale este aplicabil în acest context atât conflictelor interstatale cât și celor intrastatale, dar care sunt afectate de implicarea unor actori externi. Atunci când acești actori externi asigură asistență politică, economică sau militară sau spațiu pentru funcționarea unor baze de pregătire sau logistice ale unora dintre actorii implicați, conflictele intrastatale capătă în mod inevitabil dimensiuni internaționale.

Medierea este un mijloc de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, care constă în acțiunea unui terț (stat, organizație internațională sau persoană oficială), care se bucură de reputație și de prestigiul imparțialității, de a participa în mod direct la organizarea tratativelor, pe care de regulă le conduce având calitatea de mediator, examinând fondul diferendului și făcând propuneri de natură a constitui o bază de soluționare a acestuia.

Medierea diferă de alte forme de intervenție în conflict, deoarece nu este bazată pe utilizarea directă a forței și nu are ca scop de a ajuta pe una dintre părți să învingă. Dimpotrivă, scopul medierii este să aducă conflictul spre o soluție acceptabilă pentru părțile beligerante și care să fie în concordanță cu interesele mediatorului. Procesul de mediere are un caracter politic, în care nu există un angajament anterior prestabilit al părților implicate, de a accepta ideile și soluțiile mediatorului. Din acest punct de vedere, medierea diferă de arbitraj, care utilizează proceduri judiciare și care are ca rezultat un verdict pe care părțile implicate s-au angajat dinainte să îl accepte, indiferent care este acesta.

Spre deosebire de bunele oficii, în cazul medierii terțul nu se limitează numai la determinarea părților în diferend și a situației de fapt, ci el participă efectiv, în mod activ, la desfășurarea negocierilor directe între părți, cu propuneri pentru părți pentru soluționarea amiabilă a diferendului.

Medierea este o procedură autonomă de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, având un obiect bine definit, respectiv examinarea fondului diferendului. Funcția mediatorului începe de abia când s-a ajuns la masa tratativelor, el participând direct la organizarea acestora, le conduce, examinează împreună cu părțile fondul litigiului și sugerează soluții pentru rezolvarea acestuia.

Pentru a-și îndeplini obiectivele, medierea trebuie să devină acceptabilă pentru părțile adverse în conflict care, în schimb, trebuie să coopereze în plan diplomatic cu mediatorul. De multe ori mediatorii se confruntă cu o respingere din partea beligeranților, de aceea, efortul lor diplomatic trebuie orientat inițial spre a convinge părțile implicate de buna credință și de consistența efortului făcut.

Acțiunea de mediere poate fi pornită:

– la cererea părților aflate în litigiu (mediere cerută);

– ca urmare a acceptării unei oferte (mediere oferită).

Angajarea unor asemenea proceduri este însă deosebit de delicată, pentru că în primul caz este destul de greu ca statele implicate să cadă de acord asupra necesități de a apela la un mediator și asupra statului terț, organizației internaționale sau persoanei convenabile ambelor părți și care să fie dispuse să-și asume o asemenea dificilă sarcină, iar în al doilea caz, există riscul ca acela care se oferă ca mediator să se confrunte cu un refuz din partea statelor aflate în diferend.

Din punct de vedere procedural, medierea se caracterizează prin deplina sa adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui diferend. Regulile după care se desfășoară aceasta au cel mai adesea un caracter ad-hoc. Detaliile de desfășurare, locul, termenele, data ședințelor, participanții, limba etc. se stabilesc de părți cu concursul mediatorului, nu întotdeauna în prealabil, ci și pe parcurs. În acest mod se asigură un foarte larg câmp de acțiune pentru găsirea soluției. Mediatorul discută uneori cu ambele părți prezente, el conducând discuțiile, alteori separat cu fiecare. El poate să-și prezinte propunerile oral, însă nimic nu-l împiedică să le enunțe în scris. Se poate începe prin a negocia verbal și apoi se poate trece la note scrise. Propunerile acestuia trebuie, în principiu, să fie scrise și comunicate simultan părților în cauză. Astfel, mediatorul trebuie să imprime convingerea părților că el este absolut imparțial, pentru a obține un adevărat succes în soluționarea litigiilor. Mediatorul trebuie să dea dovadă de prestigiu internațional general recunoscut, suplețe, cât și de cunoașterea temeinică a problemei în fond.

Medierea ia sfârșit fie în momentul în care părțile reușesc să ajungă la un acord pe baza propunerilor mediatorului (în forma lor inițială sau într-o formă amendată ca urmare a discuțiilor purtate), fie în momentul în care părțile constată că prin continuarea acțiunii de mediere nu s-ar ajunge la rezolvarea diferendului, fie atunci când părțile în litigiu sau mediatorul însuși constată că mijloacele de împăcare propuse nu sunt acceptate.

În sistemul mijloacelor pașnice, medierea este cunoscută ca fiind o procedură secundară alături de tratativele diplomatice. Însă ea are vocație de universalitate, toate diferendele internaționale, indiferent de natura lor, putând fi supuse acestei proceduri.

2.3. MEDIEREA DE CĂTRE SUPERPUTERI

Statele care acceptă rolul de mediatori au tendința de a căuta soluții care să întărească stabilitatea internațională, de a reduce șansele de intervenție a puterilor rivale, de a câștiga recunoștința a cel puțin uneia, dacă nu a tuturor părților implicate și, de asemenea, de a crea premisele și condițiile de a-și menține un rol privilegiat pentru ele însele, în viitorul regiunii respective. Prin mediere pot fi promovate în mod concomitent atât interese defensive cât și ofensive.

Mediatorii acționează în mod defensiv atunci când un conflict între alți actori amenință interesele mediatorului. De aceea, găsirea unei soluții pentru un conflict este importantă pentru mediatorul însuși, datorită rezultatelor conflictelor asupra relațiilor mediatorului cu părțile beligerante. De exemplu, dacă doi aliați ai mediatorului se angajează într-un conflict, acesta slăbește alianța și afectează relațiile mediatorului cu ambele părți beligerante. De asemenea, un conflict între două state poate crea oportunitatea pentru o putere rivală de a interveni în conflict și de a-și mări influența în regiune. În alte situații, un conflict poate genera pericolul de escaladare și de a atrage și alți actori. În aceste situații, s-ar putea ca simpla mediere din partea unei terțe părți reprezentată de un singur stat să nu fie suficientă, fiind necesar un efort colectiv din partea a două sau mai multor state, care să acționeze în sau în afara cadrului oferit de o organizație internațională.

De exemplu, eforturile de a media diversele conflicte apărute în spațiul ex-iugoslav au implicat UE, OSCE, NATO, ONU, Rusia și SUA.

Al doilea tip de motive pentru mediatori este de natură ofensivă: dorința de a-și extinde și crește influența. În acest caz, soluția aplicabilă pentru soluționarea conflictului nu este importantă pentru mediatori și este doar un mod de a îmbunătăți relațiile cu una sau ambele părți. O terță parte poate spera să câștige recunoștința părților beligerante, fie prin a le ajuta pe ambele să ajungă la o soluție negociată, fie prin ajutorul oferit uneia dintre ele să obțină condiții mai bune într-o soluție în care în alt fel nu ar fi reușit să le obțină. Mediatorii pot, de asemenea, să-și mărească prestanța și influența devenind puteri garante ale unor acorduri, ceea ce include riscuri și responsabilități.

Un număr important de exemple istorice ilustrează aceste interese. Medierea SUA în conflictul din Zimbabwe, din 1976-1979, medierea URSS în 1966 și a SUA în 1999 în conflictul dintre India și Pakistan au fost generate și conduse de un amestec de rațiuni defensive și ofensive. Dintr-un punct de vedere defensiv, SUA s-au temut ca nu cumva conflictul din Zimbabwe să poată constitui o oportunitate pentru URSS să câștige influență în zonă sprijinind naționaliștii africani. Deoarece grupările adverse erau deja apropiate din punct de vedere politic de URSS și China, medierea SUA a constituit, de asemenea, o încercare de a îmbunătăți relațiile cu aceste grupări și de a extinde influența americană.

Medierea sovietică dintre India și Pakistan a avut în vedere îmbunătățirea relațiilor cu Pakistanul, care avea relații mult mai apropiate cu SUA și China. URSS a avut, de asemenea, ca obiectiv prin această mediere creșterea prestigiului propriu și crearea unui precedent care să justifice o implicare ulterioară în problemele regiunii. În același timp, au existat motive defensive importante pentru medierea sovietică. Conflictul dintre India și Pakistan oferea Chinei oportunitatea de a-și extinde influența în Pakistan și de a stabili o prezență apropiată de frontierele sudice ale URSS. Odată cu dezamorsarea conflictului, oportunitatea pentru expansiunea chineză ar fi fost redusă în mod semnificativ, ceea ce constituie o foarte bună ilustrare a faptului că și atunci când se recurge la dreptul internațional, tot interese de putere se urmăresc.

Medierea exercitată de SUA în același conflict, în 1999, a urmărit aceleași interese, dar în alt sens, la care s-a adăugat interesul de a obține semnătura părților aflate în conflict pe Tratatul de Neproliferare a Armelor Nucleare.

SUA au fost cel mai activ mediator în conflictele internaționale după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Această implicare își găsește explicația în promovarea și protejarea intereselor naționale ale acestei super-puteri. Deoarece în timpul războiului rece SUA au considerat că multe conflicte ar putea oferi URSS oportunitatea de a interveni și de a-și extinde influența, ele au căutat, de cele mai multe ori, să intervină spre a găsi soluții de rezolvare a conflictelor, medierea fiind un instrument potrivit în acest scop. În plus, SUA au fost de multe ori solicitate de către statele mai mici, angajate în conflicte, de a interveni în calitate de mediator, datorită puterii și prestigiului de care se bucurau.

Modelele bazate pe promovarea intereselor mediatorilor nu s-au schimbat prea mult de la sfârșitul războiului rece, deși nivelul de pregătire și capacitatea de răspuns a mediatorilor s-a modificat. SUA se dovedesc mult mai puțin doritoare să medieze ca în trecut, reținerea de a se angaja în mediere putând fi explicată prin percepția că de fapt conflictele altor actori constituie acum o mai mică amenințare la adresa securității SUA, decât în timpul războiului rece. Nu trebuie neglijat faptul că, astfel, SUA își păstrează o marjă de manevră practic nelimitată.

Pe de altă parte, Rusia a rămas încă activă în spațiul ex-sovietic. În acestă zonă influența sa este semnificativă, interesele sale continuă să fie predominante și, de asemenea, pericolele la adresa securității sale sunt cele mai mari.

O modificare notabilă poate fi constatată în ceea ce privește țările occidentale, unde preocupările umanitare ale opiniei publice joacă un rol mult mai important în modelarea politicii externe, decât în trecut. Necesitatea de a răspunde cerințelor opiniei publice a determinat acțiunile unor guverne care au intervenit în conflicte externe, inclusiv în războaie civile, chiar atunci când acestea nu influențau în mod direct interesele de securitate ale țărilor respective.

Deoarece medierea implică costuri mai reduse pentru puterea intervenționistă decât acțiunile militare, mai ales dacă este întreprinsă prin intermediul organizațiilor internaționale, constatăm că medierea colectivă se situează pe o tendință ascendentă. Exemplele includ acțiunile de mediere din Afganistan, Haiti, Liberia, Sierra Leone, Angola, Mozambic, Congo, Ruanda, Burundi, Somalia, Sudan și fosta Iugoslavie.

2.4. MEDIEREA DE CĂTRE PUTERI MICI ȘI MIJLOCII

 Medierea de către puterile mici și mijlocii este, de asemenea, motivată de către interesele proprii ale acestora, multe dintre ele în legătură cu probleme interne. Asemenea preocupări se referă de multe ori la posibilitatea ca un conflict să se extindă pe teritoriul mediatorului, teama ca într-un conflict local să intervină și alți actori din exterior, reținerea de a se implica într-un conflict de partea unuia sau altuia dintre beligeranți, încercarea de a promova norme și reguli care să protejeze chiar securitatea mediatorului, încercarea de a promova rolul mediatorului într-o regiune sau zonă.

Puterile mici și mijlocii urmăresc de cele mai multe ori ca prin acțiunile de mediere întreprinse să-și consolideze prestigiul și influența în plan regional. Algeria a mediat între SUA și Iran în problema ostaticilor de la Ambasada Americană din Teheran în 1980, în speranța că această acțiune de mediere va genera bunăvoința SUA și va îmbunătăți relațiile dintre Algeria și SUA, având în vedere sprijinul acordat până atunci de către SUA Marocului în problema Saharei Occidentale. Țara noastră a încercat să joace un rol de mediere în relațiile dintre Israel și organizațiile palestiniene, cât și în relațiile Israelului cu țările arabe, contribuind în mod semnificativ la planificarea vizitei președintelului egiptean Anwar el Saddat la Ierusalim, în 1977.

Statele mici și mijlocii au la dispoziție mai puține instrumente alternative ale politicii lor externe și de aceea implicarea lor în acțiuni de mediere internațională duce la o creștere a autonomiei sau independenței lor în relațiile cu aliații lor mai puternici. Mai mult chiar, atunci când sunt sub presiune din partea altor puteri, de a lua poziție de o parte sau alta a statelor implicate într-un conflict, poziție pe care statele mici sau mijlocii vor să o evite, ele pot ieși din această dilemă asumându-și rolul de mediator în conflict.

În perioada de după sfârșitul războiului rece, statele mici și mijlocii continuă să îndeplinească, de multe ori cu succes, rolul de mediator. Kenia și Zimbabwe au mediat conflictul intern din Mozambic, Zairul a mediat conflictul din Angola, Africa de Sud conflictele din Nigeria, Lesotho și Zwaziland, ASEAN (Asociația Țărilor din Asia de Sud-Est), conflictul din Cambodgia, Norvegia conflictele dintre Israel și palestinieni, Arabia Saudită conflictele din Yemen și Liban. În prezent, multe dintre statele lumii, precum Tanzania, Africa de Sud, Togo, Tunisia, Algeria, Arabia Saudită, Costa Rica și Columbia consideră implicarea în medierea internațională a conflictelor din regiunile în care se află, ca fiind un element major al politicii lor externe.

2.5. MEDIEREA DE CĂTRE ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE INTER-GUVERNAMENTALE ȘI NEGUVERNAMENTALE

Motivele pentru care organizațiile internaționale își asumă rolul de mediator al conflictelor sunt mai complexe decât cele ale statelor. Pacea internațională este rațiunea de a fi a mai multor organizații internaționale, fiind înscrisă în Cartele sau documentele programatice ale acestora. Organizațiile internaționale interguvernamentale sunt însă subiecte ale politicilor și intereselor statelor membre. De exemplu, ONU a fost în mod frecvent paralizată de consecințele antagonismelor specifice războiului rece și a fost angajată în acțiuni de menținere a păcii de mult mai puține ori decât ar fi trebuit, în concordanță cu prevederile Cartei sale. Unele dintre eforturile de mediere pe care și le-a asumat nu au avut drept scop decât de a estompa vizibilitatea implicării SUA, de exemplu în conflictele arabo-israeliene. Organizațiile regionale nu au fost influențate de consecințele războiului rece în aceeași măsură ca ONU. Cu toate acestea, deoarece medierea necesită acordul membrilor cei mai influenți ai organizațiilor regionale, ca și acceptarea de către părțile direct implicate, nici organizațiile regionale nu au fost atât de angajate în menținerea păcii pe cât ar fi putut fi.

Sfârșitul războiului rece a eliberat organizațiile internaționale de constrângerile confruntării bipolare, permițându-le să se angajeze mai activ în medierea și managementul conflictelor. Drept rezultat, reputația și resursele lor au trebuit să se extindă în scurt timp, dar eforturile întreprinse nu au fost răsplătite cu succesul rapid pe care îl prognozaseră. Într-un timp scurt, multe dintre statele membre au dat înapoi, blamând organizațiile pe care chiar ele însele le gestionau și reducând numărul acțiunilor de mediere în care erau implicate.

ONU a trimis în diferite zone de conflict reprezentanți oficiali ai secretarului general, în misiuni de amploare diferită. Uniunea Africană a constituit la nivelul Secretariatului o secție de prevenire, management și soluționare a conflictelor. ASEAN, la rândul său, și-a asumat din ce în ce mai multe acțiuni de mediere. ECOWAS (Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest) și CEAO (Comunitatea Economică din Africa de Vest) și-au asumat medierea conflictelor în zona lor de responsabilitate. Agenția Interguvernamentală pentru Prevenirea Secetei și Dezvoltare (IGADD) și-a asumat rolul de mediere în zona Cornului Africii. Astfel, în perioada de după sfârșitul războiului rece suntem martorii implicării unor noi organizații regionale în activitatea de mediere internațională, spre a umple golul lăsat de reducerea implicării ONU. Experiența ONU în Somalia, Ruanda și Cambodgia a demonstrat în același timp posibilitățile de mediere ale organizației mondiale cât și dificultățile de a separa rolul său, în concordanță cu Carta, de interesele statelor membre permanente în Consiliul de Securitate.

Mediatorii, alții decât statele, ale căror interese nu sunt atât de vizibile ca cele ale principalilor actori pe scena politică sunt, de asemenea, ghidați de afirmarea și promovarea intereselor proprii. Acești actori – organizații neguvernamentale – au de îndeplinit un rol și de apărat o reputație și de aceea au tot interesul în a apărea ca mediatori de succes. De multe ori, actorii ne-statali au interesul de a-și prelungi prezența dincolo de îndeplinirea rolului de mediatori, organizațiile respective fiind gata să-și asume și alte funcții și atribuții.

Îngrijorarea pentru pacea mondială, ca o valoare în sine și suspiciunea că alți mediatori sunt mânați de interese meschine și egoiste, mai ales atunci când este vorba de state, a determinat o multitudine de actori ne-statali să se ofere ca mediatori internaționali. Mulți dintre acești actori sunt interesați în obținerea unui anumit rezultat sau deznodământ a diverselor conflicte, nu neapărat deoarece îi afectează în mod direct, cât mai ales datorită faptului că ei cred în mod sincer în diverse cauze. Astfel, mai multe agenții private care s-au implicat în medierea conflictelor civile din Rhodezia (acum Zimbabwe) și Liberia se străduiau să găsească o cale acceptabilă spre independență, în primul caz, și un nou sistem politic în Liberia și nu alte soluții.

Toți actorii ne-statali au un interes în a-și consolida poziția de terță parte, mediatori calificați în diverse conflicte, deoarece consideră că experiența, expertiza și capacitatea lor de gestionare poate fi oferită și celorlalți, iar recunoașterea internațională a competenței și reputației lor îi ajută să-și îndeplinească sarcinile pe care și le asumă.

2.6. UTILIZAREA PUTERII ÎN MEDIERE

Dimensiunea puterii pe care o poate menține mediatorul depinde în întregime de părțile implicate în conflict, de a căror acceptare depinde capacitatea mediatorului de a obține un deznodământ pe care să îl agreeze toate părțile implicate. La începutul medierii capacitatea mediatorului de a-și îndeplini sarcina depinde de bunăvoința adversarilor implicați. Aceștia, având un interes imediat în a învinge, pot vedea medierea ca o acțiune inutilă, cu excepția situației în care rezultatele acesteia sunt vizibile și imediate. Adversarii agreează acțiunea de mediere în măsura în care aceasta restricționează acțiunile adversarului, dar nu o acceptă atunci când restricționează acțiunile proprii. Mediatorii au la îndemână, în general, șase intrumente pentru a-și îndeplini misiunea:

convingerea, care este capacitatea de a descrie un viitor alternativ mult mai favorabil decât soluția continuării conflictului;

extracția, care este capacitatea de a obține de la fiecare parte o poziție favorabilă pentru sine;

terminarea, capacitatea de a se retrage din mediere;

limitarea, care este abilitatea de a elimina alternativele părților pe care acestea le-ar putea folosi pentru câștigarea conflictului;

privațiunile, care constau în interzicerea uneia dintre părți de a avea acces la resurse sau de a deturna resursele către alt beneficiar;

acordarea de gratificații, care constă în asigurarea de resurse suplimentare pentru obținerea scopului urmărit.

În fiecare caz în parte, eficacitatea pe care o dovedește mediatorul în obținerea rezultatelor depinde de nevoia stringentă de a găsi noi soluții, o caracteristică ce face medierea dificil de realizat.

Prin convingere, mediatorul trebuie să fie capabil să pună în evidență atractivitatea concilierii în termeni cât mai realiști și lipsa de sens a continuării conflictului. Acțiunea de mediere nu este recomandabilă decât în momentul în care poate obține o propunere favorabilă din partea uneia dintre părțile implicate, care să fie văzută drept favorabilă de către cealaltă parte.

Momentul cheie în acțiunea de mediere intervine atunci când mediatorul solicită permisiunea uneia dintre părți de a cere acordul adversarului într-o propunere oarecare. Acest schimb de opinii este chiar esența modului de a exercita capacitatea de mediere. Succesul acestor demersuri depinde de cât de acută este nevoia fiecărei părți în parte de a pune capăt conflictului și a impasului pe care acesta îl generează, demonstrând importanța medierii.

Terminarea rezidă în capacitatea mediatorului de a se retrage și de a lăsa părțile implicate să acționeze pe cont propriu. Trebuie remarcat că retragerea mediatorului depinde nu de acesta, cât de atitudinea părților în conflict. Cu toate acestea, dacă mediatorul are nevoie de o soluție mai mult decât părțile implicate, el nu va fi capabil să amenințe în mod credibil cu terminarea medierii și cu retragerea din această calitate.

Capacitatea mediatorului de a bloca diferite alternative pentru părțile implicate în conflict, fie pentru obținerea unei victorii prin utilizarea forței, fie pentru a căuta alte surse de mediere, este, de asemenea, o cale de a demonstra modul în care mediatorul își poate utiliza puterea.

Dacă părțile implicate în conflict încep să caute un alt mediator, fie pentru a-și întări pozițiile, fie pentru a obține condiții mai favorabile de mediere, atunci mediatorul inițial își poate pierde în mare măsură credibilitatea, iar prestigiul său în fața părților implicate scade în mod semnificativ.

O altă modalitate de utilizare a puterii o reprezintă manipularea, în cadrul căreia mediatorul folosește tactica stimulentelor și beneficiilor, ori dimpotrivă a privării uneia sau alteia dintre părți de anumite elemente de sprijin material sau moral. Toate acestea influențează și modelează condițiile pentru a se ieși din situațiile de impas, iar metodele utilizate pot fi atât practice, ca de exemplu vizitele la fața locului, distribuția de ajutor alimentar, livrarea de armament, cât și doar luări de poziție, ca de exemplu voturi de condamnare sau rezoluții. Mediatorul poate schimba centrul de greutate de pe un procedeu pe altul și pentru a modela mediul operațional, prevenind astfel situațiile în care una dintre părți ar putea fi învinsă militar și afecta astfel deznodământul dezirabil de către mediator. Toate aceste procedee sau amenințarea de a le utiliza sunt eficace doar în măsura în care sunt credibile pentru părțile implicate și doar atunci când promisiunile sau amenințările, după caz, sunt respectate. În multe situații, o formă importantă de acțiune sunt ajutoarele financiare, care pot fi parte a soluției mediate, mediatorul garantând ajutorul financiar în situația îndeplinirii condițiilor stabilite prin înțelegerile sau tratatele respective sau pot fi doar niște stimulente care să determine părțile să ajungă la un acord. Un exemplu concludent îl constituie ajutorul gradual pe care SUA s-au angajat și ulterior l-au acordat Israelului și Egiptului după semnarea Acordului de Dezangajare în Peninsula Sinai, ajutor ce a crescut în mod semnificativ după semnarea Tratatului de pace propriu-zis (Acordul de la Camp David).

Dintre toate instrumentele utilizate, cel mai important este capacitatea de convingere, care constă în abilitatea mediatorului de a reorienta percepțiile părților implicate. Ca orice formă de persuasiune, abilitatea mediatorului depinde de diferite capacități care sunt utilizate în mod profesionist spre a face concilierea mult mai atractivă iar continuarea conflictului mult mai puțin atractivă. Aceste capacități se referă la probleme de bunăstare internă, ce au în vedere viitorul politic, reputația, sprijinul logistic pe viitor, opinia publică, riscurile implicate, costurile și alte beneficii și chiar verdictul istoric. De asemenea, persuasiunea utilizează beneficiul sprijinului în dezvoltarea și consolidarea relațiilor regionale și globale. Beneficiile financiare acordate fără a condiționa rezultatul conflictului sunt eficace numai dacă răspund unei nevoi reale, urgente și care este mai importantă decât rezultatul ce poate fi obținut prin dobândirea de concesii. Părțile implicate pot deveni conștiente de unele nevoi pe care nu doreau să le recunoască anterior, mai ales atunci când există șansele ca în contrapartidă să primească o recompensă. De exemplu, acceptarea retragerii trupelor cubaneze din Angola, dorită de Africa de Sud, a făcut ca acest stat să facă la rândul său concesii și să se retragă atât militar cât și administrativ din Namibia.

Acțiunile de mediere înseamnă mai mult decât simpla convingere a părților adverse, aceasta depinzând de abilitatea de a îndeplini anumite nevoi și dorințe (din a căror multitudine nu toate pot fi îndeplinite) ale părților în conflict. Deși mediatorii oficiali sunt cei mai în măsură de a facilita încheierea acordurilor între părțile în dispută și mediatorii non-statali pot participa în mod eficace în a ajuta la reorientarea ordinii de priorități, a valorilor și oportunităților părților implicate. Dacă lipsa de comunicare constituie un impediment major pentru mediatorii oficiali (statele) este mai ușor de utilizat medierea informală (neoficială), care este mai flexibilă și care poate ajunge mai ușor la esența problemei în dispută. De exemplu, în conflictul dintre Eritreea și Etiopia a fost implicat un mediator privat, chiar dacă un fost președinte al SUA, Jimmy Carter, care era perceput de către părțile implicate drept având un sprijin oficial din partea guvernului SUA. Acest demers a răspuns unui apel exprimat de cele două părți implicate, dar a eșuat datorită faptului că nu se ajunsese încă la un impas din punct de vedere militar și deoarece natura conflictului s-a schimbat în timpul medierii. Mediatorul nu a reușit să-i convingă pe cei implicați de lipsa unei soluții alternative și nu a putut răspunde la solicitările de sprijin logistic și financiar. Fostul președinte Carter a fost în contact cu șefii de state din regiune cărora le-a obținut simpatia și sprijinul și chiar neutralitatea în timpul medierii. Întrucât el nu reprezenta SUA în mod oficial, nu a putut angaja nici un fel de fonduri oficiale și nici nu a putut asigura sprijin logistic și financiar pentru părțile implicate. Același mediator, de data aceasta fiind sprijinit oficial de către SUA, a putut media cu succes în conflictul intern din Haiti din 1994. Atunci când junta militară la putere a refuzat să predea puterea președintelui ales, așa cum cerea ONU, Jimmy Carter, care s-a deplasat în Haiti, a reușit să convingă liderii militari să se retragă și a negociat termenii acestui transfer de putere. Carter a avut succes de data aceasta, în primul rând datorită faptului că negocierea s-a desfășurat cu doar puține ore înainte de invazia militară planificată și anunțată oficial de SUA, cât și datorită participării unor oficiali americani la acțiunea de mediere.

În alte acțiuni de mediere sprijinul acordat de state a fost doar neoficial, după cum în multe cazuri efortul făcut de organizații private și neguvernamentale a susținut inițiativele de mediere oficială. Cele mai concludente exemple le constituie conflictele din Irlanda de Nord, din Cipru și cel arabo-israelian.

3. CONCLUZII

Lumea în care trăim se poate spune că este o lume puternic conflictuală. Conflictualitatea este parte a firii umane. Din cele mai vechi timpuri au existat conflicte și tot de atunci oamenii au încercat să rezolve conflictele prin diferite mijloace. Cauzele conflictelor operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuție a acestora, la piețele de desfacere, cât și în domeniul diferențelor de natură etnică, religioasă, culturală și ideologică. Prevenirea și

soluționarea conflictelor a fost și este una dintre preocupările omenirii. Prezervarea păcii este astfel în centrul atenției celor mai mulți actori din mediul de securitate.

Lumea actuală prezintă o complexitate și dinamică fără precedent, aflată în plin proces de globalizare. Acești factori au determinat și evoluția conflictualității care a preluat și ea complexitatea și dinamismul mediului de securitate. În egală măsură soluțiile de prevenire a conflictelor și acelea de soluționare a acestora se adaptează și ele acestor caracteristici ale mediului de securitate.

Actorii de securitate, fie că ne referim la actorii statali, non-statali, organizații de securitate regionale sau globale, tind să găsească modalități de prevenire a conflictelor violente. Înțelegerea profundă a tendințelor majore de evoluție a omenirii și a modului în care fiecare țară are șansa să devină parte activă a acestuia, este o condiție esențială a oricărui progres, la fel de importantă ca și cunoașterea, înțelegerea și evaluarea corectă a situației interne, a gradului de coeziune socială, a capacitaților de mobilizare pentru realizarea unor proiecte importante.

Marile transformări ale lumii contemporane și deschiderile spre noi sfere de interese și influențe au dus la crearea a multiple zone și chiar regiuni de instabilitate pe întreg mapamondul, cu implicații deosebite în ceea ce privește realizarea securității pe plan local, regional și chiar mondial. Pentru rezolvarea conflictelor actuale, în prima fază, cum este și firesc, se face apel la soluțiile non-militare pentru prevenirea acestora și menținere a păcii și abia după epuizarea acestora să se intervină cu mijloace militare.

Se apreciază că există două categorii în care pot fi împărțite căile de soluționare pașnică a conflictelor prevăzute de Carta ONU: prima categorie include negocierile, ancheta, medierea, concilierea și bunele oficii, iar cea de-a doua categorie cuprinde arbitrajul, calea judiciară și recurgerea la organisme și acorduri. Prima categorie conține căile mai puțin formalizate, cu norme cutumiare și reguli ad-hoc, nestructurate rigid. Ea are ca nucleu negocierea pe care celelalte forme o pregătesc, asistă sau o preced. Ea este sensibilă la context și circumstanțe, creează soluții adaptate la caz, recurge la resursele de experiență, la intuiție și raționament inovativ al profesioniștilor implicați. De asemenea, ține seama de opiniile și pozițiile părților în cauză, de interacțiunea lor și urmărește ca soluția să fie fructul și rezultatul străduinței acestora.

A doua categorie, începând cu arbitrajul, ascultă, analizează și decide, indiferent dacă părțile negociază sau nu. Începând cu calea judiciară sunt reguli și proceduri precise înscrise în acordurile internaționale.

Organismele internaționale intră și ele ușor în rolul de instanțe, deși pot apela la metodele primei categorii. Oricum, această a doua categorie își dezvăluie însemnătatea doar în situația în care mijloacele primei categorii par epuizate. Faptul că negocierea și medierea sunt căile pașnice cel mai frecvent utilizate la începutul celui de-al treilea mileniu, îndeamnă la examinarea mai aprofundată a resurselor pe care ele le oferă prevenirii și soluționării conflictelor.

4. BIBLIOGRAFIE

1. *** Legea nr.192 din 16.05.2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 441 din 22 mai 2006

2. Ch. A. Crocker, Fen Osler Hampson, Pamela Aall, (editors), Turbulent Peace, United States Institute of Peace Press, Washington DC, 2003

3. Pop Laura Elena, Aspecte generale privind medierea internațională, în Revista Medierea nr. 3-4/2010

4. Popoviciu Daniela, Stoica Ioana, Manual de instruire a mediatorilor, Asociatia Pro Medierea, Bucuresti, 2007

5. Shaw Linda, Medierea conflictelor comunitare. Mediere-Nivel I; Mediere-Nivel II, Suport de curs al Centrului de mediere și securitate comunitară, Iași, 2007

6. Carta Organizației Națiunilor Unite, semnată la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945, art. 33

Adrese INTERNET:

1. http://www.cadair.aber.ac.uk/…/Negotiation%20or%20 Mediation,%20Jackon.pdf

2. https://wcd.coe.int/wcd/ViewDoc.jsp?id=1408187&Site=COE

3. http://www. dri.Gov.ro/documents/Carta% 20ONU.pdf

4. http://www.juspedia.ro/13179/rolul-ter%C8%9Bilor-in-rezolvarea-diferendelor- interna%C8%9Bionale-prin-mijloace-politico-diplomatice/

5. https://www.google.ro/?gws_rd=ssl#q=solu%C5%A2II+nemilitare+pentru+rezolvarea+ crizelor+interna%C5%A2ionale