Mediul Urban Si Mediul Natural
Partea I
Noțiuni generale despre mediul urban și mediul natural
1.1 Efectele urbanizării asupra mediului natural
Între urbanism și mediu există o complexitate de relații teoretice și operaționale care sunt greu de definit și de cuantificat. Acestea se explică prin faptul că urbanismul, referindu-se la totalitatea activităților legate de amenajarea teritorială și a localităților, interferează pe multiple planuri și în numeroase subdomenii cu mediul, atât cel natural, cât și cel influențat de activitățile colectivităților umane. De asemenea, dată fiind globalitatea maximă a celor două concepte, relațiile dintre ele, în mod evident, sunt complexe.
Posibilitățile urbanismului de a contribui la protecția mediului sunt intrînseci, numeroase și variate; fiind alcătuit, prin definiție, din totalitatea cunoștințelor științifice, tehnice, funcționale și estetice care se ocupă de construcția mediului material în care se desfășoară viața colectivităților umane, urbanismul, în adevărata sa accepțiune, nu are rațiune de a exista decât dacă promovează și aplică soluții ecologice, orice abatere de la acest principiu reprezentând o negare a înseși legăturilor de interdependență multiplă între mediul natural și cel antropic.
În practica curentă, dificultatea constă în a inventaria și grupa, în fiecare caz în parte, acele relații între urbanism și mediu care determină modul exact de interacțiune a tehnicilor specifice urbanismului; acestea nu numai că împiedică deteriorarea mediului, ci o și previn, creând condiții care mențin și apropie colectivitățile umane de modul lor de viață firesc, acela desfășurat într-un mediu natural și amenajat, sănătos, curat și propice tuturor tipurilor de activități conforme cu o evoluție normală, biologică, economică și socială.
Mediul, atât cel natural, cât și cel influențat de activitățile umane, nu are o valoare proprie și prestabilită; valoarea mediului și a factorilor săi, inclusiv a construcțiilor de toate tipurile, nu pot fi apreciate decât în funcție de om care, atât el însuși cât și necesitățile sale, evoluează. În aceste condiții, problema esențială care se pune și cu privire la relația urbanism – mediu, nu este de a conserva, a păstra ceea ce a fost în trecut, ci de a controla și dirija zi de zi acest proces și a-l influența, în anumite limite, mai ales cu o orientare prospectivă.
Noțiunile de mediu și de urbanism au o trăsătură comună; ele se referă deopotrivă atât la aspecte materiale, cât și la relații sociale, concepții, păreri ale diferitelor colectivități umane; și mediul și urbanismul au în componența lor bunuri colective care nu se supun niciunui mecanism de stabilire a prețurilor; ambele includ în componența și sfera lor de acțiune costuri sociale importante cu influente majore asupra vieții populației.
Interdependența între mediu și urbanism se materializează în felul în care industria și agricultura utilizează resursele naturale și administrează deșeurile poluate de toate tipurile, rezultate din aceste două procese economice; în funcție de soluțiile oferite de urbanism, mediul își poate păstra sau nu capacitatea sa naturală de absorbție și transformare a unei părți a poluanților.
În contextul relației urbanism – mediu, sporirea populației și concentrarea ei, precum și multiplicarea și diversificarea proceselor tehnologice, în special cele chimice, din industrie și agricultura, determină, relativ brusc, dezechilibre ecologice. Față de unicul mod, și acela pasiv, de autoapărare a mediului, capacitatea sa de autoapărare naturală, poluarea propriu-zisă, dar și modul ei de repartiție în teritoriu devine amenințătoare. Neadaptarea de măsuri ar putea duce la efecte dăunătoare ireversibile sau cu durată foarte mare de revenire la o stare normală.
Emisia maximă acceptabilă a unui poluant reprezintă cantitatea de poluant degajată în mediu, la care nu se produc modificări importante. Se exprimă prin nivelul (sau pragul) unui poluant, care este dat de concentrația maximă peste care trebuie luate contramăsuri, cum ar fi: închiderea surselor de poluare, reținerea, distrugerea poluanților, evacuarea populației etc. Nivelele sunt stabilite în standardele de produs și în cele de calitate a mediilor, stabilite la nivel național sau în recomandări ale unor foruri internaționale, precum standardele internaționale ISO, stabilite de Organizația Internațională de Standardizare, standardele Uniunii Europene EN și normele stabilite de unele organizații profesionale internaționale.
Întreaga problematică a relației urbanism – mediu, relație mijlocită de dezvoltarea economică, constă în găsirea și aplicarea unor procedee, tehnici, metode în vederea păstrării echilibrului ecologic, asigurând, în același timp, o politica de investiții și de dezvoltare tehnologică corespunzătoare resurselor naturale și umane existente, în condițiile satisfacerii necesităților sociale, culturale și de igienă a colectivităților umane.
În ultimii 20 de ani s-a acordat o mare atenție problemelor legate de structura, mărimea și amplasarea teritorială a rețelelor de localități. În condițiile unui proces de urbanizare rapid și greu de controlat, cu un coeficient ridicat de concentrare urbană, în zonele în curs de dezvoltare, adoptarea unei strategii flexibile, dar consecvente cu referire la rețelele de localități are o mare importanță economică și politică. Pentru zonele dezvoltate din punct de vedere economic, mutațiile între diferitele sectoare economice, modificările în repartiția utilizării forței de muncă între sectoarele economice de bază (agricultură, industrie, servicii) și între principalele ramuri industriale necesită, de asemenea, o concepție clară asupra rețelei de localități, în special a celor urbane și asupra evoluției lor.
Datorită sporirii preocupărilor pentru mediu și protecția acestuia, analizele necesare a fi efectuate în vederea găsirii de soluții complică suplimentar dificultățile deja existente legate de rețelele de localități Asigurarea alimentării cu apă potabilă și industrială a localităților, agriculturii, industriei, nu mai poate fi soluționată, de foarte multe ori, la nivel local și tot mai adesea se recurge la sisteme regionale sau chiar interregionale. Tratarea prealabilă a apelor, precum și epurarea lor, înainte de a fi deversate într-un emisar, au devenit în cele mai multe cazuri, o problemă strâns legată de sistemul rețelei de localități. Aspecte asemănătoare prezintă și protecția aerului, ca urmare a transportului la mari distanțe a multor poluanți, precum și protecția solului împotriva efectelor poluării din cauza depozitării de mari cantități de deșeuri industriale și menajere.
Ca urmare, au apărut tentative interesante de a formaliza și vizualiza relațiile dintre mediu și structura, mărimea și amplasarea rețelelor de localități, ca o parte a interrelațiilor dintre urbanism și mediu.
Sub aspect istoric, accepțiunea urbanistică a mediului a evoluat foarte mult. Dacă în urmă cu 20 de ani, unui urbanist i s-ar fi cerut să facă o listă a factorilor pe care îi considera ca definind un mediu sănătos, corect pentru un oraș, el ar fi inclus între aceștia spațiile urbane, străzile și piețele publice, aspectul estetic al clădirilor etc. Aceste atribute ale mediului au existat și în timpul civilizațiilor antice, egipteană, greacă, romană și în timpul Evului Mediu, în orașele italiene de exemplu. Dacă aceeași întrebare s-ar pune în prezent, cu siguranța că răspunsul ar fi mult mai cuprinzător și s-ar referi, în bună măsură, la aspecte mai concrete ale mediului, incluzând pe cele economice, sociale și mult mai multe de natură fizică.
Încă din fazele primare ale dezvoltării sale, societatea umană a remodelat cadrul natural creând mediul denumit de către specialiști drept „artificial”, compus din multiple echipamente ce deservesc cerințele curente ale populației. Forma cea mai sintetica de concretizare a mediului artificial o reprezintă localitățile, optimizate ca mărime, structură, înzestrare și înfățișare, astfel încât să poată răspunde exigențelor sociale.
În prezent, devine din ce în ce mai dificil de stabilit o delimitare strictă între mediul natural și cel artificial, având în vedere că, prin simbioza lor organică, a rezultat un fenomen calitativ nou, denumit în terminologia internațională „mediu uman”. Acest concept a fost adoptat în 1967 la Congresul al IX-lea al Uniunii Internaționale a Arhitecților de la Praga, prilej cu care a fost exprimat acordul universal privind necesitatea obiectivă de integrare a celor două medii aparent contradictorii: mediul natural și mediul artificial și de înlăturare a cauzelor ce provoacă raporturile de neconcordanță, cu efecte autodistructive pentru societatea umană. Totodată, s-a mai afirmat și faptul că societatea contemporană este cauza unui fenomen extrem de periculos, acela de transformare a mediului uman într-un mediu antiuman, datorită incapacității oamenilor de a înțelege fenomenele în complexitatea și globalitatea lor. Printre cauzele acestui proces se numără aglomerarea excesivă de industrii perturbatoare ale mediului ambiant, concentrarea populației ca număr și densitate în formațiuni urbane ce depășesc scara umană, dezvoltarea haotică a rețelelor de comunicații și transport care irosesc imense suprafețe de teren, distrugerea terenurilor agricole fertile, degradarea masivelor forestiere, poluarea atmosferei, apelor etc.
Indiscutabil, dezvoltarea orașului are consecințe nefavorabile asupra spațiului și mediului înconjurător, asupra calității vieții oamenilor. Un efect specific și dramatic al procesului de urbanizare este legat de transformarea mediului ambiant într-un mod și la o scară nemaiîntâlnite în istorie. Modificările care au afectat mediul, în special după cel de-al Doilea Război Mondial, au creat așa numita „problemă a mediului” și au generat „alerta ecologică” a ultimelor decenii.
Când se vorbește de progres sau de sărăcie se vorbește, de fapt, în termenii cei mai globali, de mediul înconjurător care caracterizează planeta noastră la un moment dat, căci între acestea și poluarea, degradarea apei si a aerului, amenințarea păturii de ozon, deșertificarea, deșeurile toxice și radioactive și multe altele, există o strânsă interdependență.
Principalele „fenomene perturbatoare” legate de urbanizare sunt:
– consumul de spațiu cu impact asupra ecosistemului prin defrișări, desecări, eroziuni, modificări ale raportului între populație si habitat;
– exploatarea fără restricții a resurselor naturale, în special a celor neregenerabile, a materiilor prime, a apei, a masei lemnoase;
– efectele poluante ale marilor orașe care se referă la problema deșeurilor urbane, poluarea și degradarea spatiilor verzi, modificări în climat, influențe asupra faunei etc.;
– creșterea traficului auto și aerian și a poluării aerului cu substanțe deosebit de toxice;
– creșterea cantităților de fluide neepurate sau incomplet epurate, deversate în emisari;
– fragmentarea ecosistemelor naturale prin extinderea excesivă a barierelor antropice de tipul autostrăzilor, marilor platforme industriale etc.;
– efecte asupra stării de sănătate a oamenilor prin creșterea numărului de îmbolnăviri mintale, sporirea maladiilor cardiovasculare etc.
Explozia continuă a fenomenului urban a generat creșterea costurilor echipamentelor pentru locuințe, circulație, sănătate, educație, petrecerea timpului liber etc. În paralel cu amploarea tendințelor de cosmopolitism și segregare, creșterea șomajului, a sărăciei și insecurității sociale, a presiunii funciare și a speculei imobiliare, au contribuit în final la degradarea calității vieții și a mediului. De exemplu, în Cartierul Gării din Frankfurt, străinii reprezintă 74%, iar în orașe ca Berlin, Munchen, Stuttgart, aceștia dețin o pondere de aproximativ 17%, ceea ce a generat o serie de măsuri adoptate de autoritățile locale în direcția limitării atribuirii de locuințe sociale imigranților. Centrele urbane abandonate ale marilor orașe americane s-au transformat în ghetouri reprezentând zone insalubre și nesigure controlate de elemente situate în afara legii. În marile metropole ale Europei sudice, sărăcia și minoritățile se întâlnesc de obicei la marginea orașului; la Marsilia peste 2000 de imigranți trăiesc în barăcile de la periferia orașului, iar suprafața ocupată de bidonviluri și structuri marginale ocupă la Madrid peste 16% din suprafața rezidentă a orașului.
Atât la nivelul continentului american, cât și în Europa, sărăcia predomină îndeosebi în zonele periferice. La Sao Paolo, imobilele insalubre denumite corticos sunt închiriate mai multor familii și adăposteau în 1993 aproape 2 milioane de persoane. Graffitti, care degradează spațiile publice sunt întâlnite în marile metropole în metrouri, gări, spații comerciale, pasaje subterane și canalizează violența urbană transpunând-o din punct de vedere artistic. O altă problemă cu care se confruntă marile orașe este reprezentată de presiunea funciară și specula imobiliară. De exemplu, în Japonia, explozia prețurilor funciare se explică prin creșterea densității locuitorilor, extinderea funcțiilor centrale având loc pe baza amplificării concurenței în utilizarea teritoriului între birouri și locuințe, fapt ce a antrenat creșterea prețurilor la locuințe, urmată de exodul populației către periferie și accentuarea migrației populației între locul de muncă și habitat.
Deteriorarea mediului ambiant este cauzată de existența prea multor automobile, avioane cu reacție și nave de mare tonaj, a prea multor fabrici care funcționează după tehnologii vechi, poluante, mari consumatoare de materii prime, apă și energie, fenomene care sunt determinante, în ultimă instanță, de necesități crescânde ale unei populații aflate în stare de explozie demografică și, îndeosebi, de existenta marilor aglomerări urbane.
Problema centrală a marilor metropole este reprezentată de faptul că acestea reprezintă un spațiu în care converg forțe progresive ce asigură evoluția societății, dar și fenomene care accentuează degradarea civilizației umane și a mediului înconjurător, manifestându-se fenomenul de hipertrofie a orașelor, simptomele acesteia putând fi sintetizate astfel:
– deformarea zonelor rezidențiale și a celor industriale prin concentrarea activităților bancare, a societăților de asigurări și imobiliare, a întregului sector terțiar în marile metropole, ceea ce antrenează puternice disproporții regionale. Concentrarea terțiarului în marile metropole este o caracteristică a țărilor dezvoltate, iar metropolelor țărilor slab dezvoltate le este proprie concentrarea activităților industriale. În ceea ce privește spațiile rezidențiale, adeseori insuficiente, se manifestă extinderea acestora dincolo de limita confortului minim, la nivelul periferiilor din multe orașe, dar și în interiorul acestora, fiind întâlnite construcții insalubre ce adăpostesc un număr mare de locuitori;
– degradarea mediului înconjurător are loc ca urmare a supraconcentrării locuitorilor, dar și a activităților economice ceea ce antrenează dezechilibre ecologice atât în interiorul metropolelor, cât și în afara acestora, cantitățile mari de poluanți din apă, aer și sol determinând un grad ridicat de îmbolnăviri în rândul locuitorilor. În acest caz, măsurile legislative adoptate nu reușesc să determine stoparea fenomenului, ci stimulează adeseori creșterea surselor de poluare (formarea marilor depozite de deșeuri menajere la periferia orașelor). Dintre dezavantajele metropolelor, poluarea este problema cea mai gravă. Ea este împarțită în mai multe tipuri, fiecare dintre ele având efecte mai mult sau mai puțin nocive asupra mediului. Spre exemplu, poluarea sonică are efecte negative în special pentru om. Poluarea sonică produce stres, oboseală, diminuarea sau pierderea capacității auditive, instabilitate psihică, randament scăzut, fisurarea clădirilor, spargerea geamurilor. Zgomotul este produs din surse naturale, dar mai ales antropice: utilaje, mijloace de transport, aparate, oameni. Sursele de zgomot sunt: industria, orașele, mijloacele de transport. Ele produc zgomote de diferite intensități și pot fi staționare sau mobile. Atmosfera poluată și ceața atenuează zgomotele. Obstacolele atenuează de asemenea intensitatea sonoră, fiind utilizate la reducerea zgomotelor. Zgomotele de intensitate foarte mare pot provoca deteriorări ale clădirilor și aparatelor.
Poluarea cu substanțe chimice produce efecte catastrofale. Principalul vinovat în producerea efectului de seră (peste 50%) este dioxidul de carbon (CO2). Al doilea element nociv ca importanță este dioxidul de sulf (SO2); cantitatea mare de CO2 și SO2 emisă în atmosferă se datorează despăduririlor masive. Se cunoaște că principala sursă a emisiei de SO2 în atmosferă o reprezintă mijloacele de transport. Această problemă este dramatică în aglomerațiile urbane, unde poluarea atmosferică se datorează concentrației ridicate de noxe.
Supraaglomerarea, continuă să fie prezenta în marile orașe în condițiile creșterii demografice și a presiunilor care se exercită asupra utilizării terenurilor. Se estimează că o treime din populația țărilor slab dezvoltate trăiește la marginile orașelor în locuințe insalubre, sub limita minimă de confort.
Expansiunea spațială are loc odată cu creșterea populației metropolelor și deplasarea acestora către marginile orașelor. Ca urmare, scade densitatea urbană, dar apar probleme legate de asigurarea locuințelor, gestionarea traficului interurban, managementul deșeurilor, creșterea surselor de poluare etc.
Având în vedere tendințele înregistrate în evoluția orașelor, rolul lor în creșterea economică a zonelor, diversificarea funcțiilor și, în mod corespunzător, a zonelor sale funcționale, devine tot mai necesară dezvoltarea lor controlată.
Ca urmare, se pune problema găsirii unor soluții de atenuare a efectelor concentrării urbane asupra mediului de natură să contribuie la afirmarea și dezvoltarea suburbiilor, de creare a unor condiții de viață mai bune în mediul rural, de elaborare a unor măsuri pentru atenuarea presiunii funciare și a speculei imobiliare, de reducere a surselor de poluare.
Așa cum am mai arătat, din cele mai vechi timpuri, societatea s-a confruntat cu problema așezărilor umane, ca urmare a creșterii explozive a populației și, în consecință, a proliferării marilor aglomerații, necesitând în permanență noi remodelări urbane. În acest context, urbanismului, ca stiință a organizării orașelor, îi revine sarcina de a asigura dezvoltarea armonioasă, echilibrată a localităților, gestiunea responsabilă a resurselor materiale și protecția mediului, îmbunătățirea calității vieții oamenilor.
1.2 Protecția așezărilor umane
Conceptul de calitate a vieții, cu multiple semnificații, dar deosebit de dificil de exprimat în reguli juridice precise, a determinat autoritățile publice să-i ia în considerare finalitățile environmentale caracteristice în amenajarea spațiului urban sau rural. Zonările, servituțile, interdicțiile impuse particularilor și chiar autorităților și altele asemenea măsuri au fost progresiv acceptate în numele cerinței superioare a unei bunăstări colective, inclusiv din punctul de vedere al ambientului natural.
Reglementările juridice cele mai vechi în materie privesc protejarea monumentelor istorice și a împrejurimilor lor, în temeiul salvării unui patrimoniu cultural comun care, în absența unor măsuri de conservare, ar fi amenințat cu degradarea sau chiar dispariția definitivă. S-au adăugat apoi treptat cerințele de ordin ecologic care tind să dobândească o preponderență accentuată, prin „inundarea” domeniilor tradiționale ale urbanismului și amenajarea teritoriului. Legăturile dintre mediu și urbanism s-au amplificat în ultimele decenii, preocupările environmentale ocupând un loc crescând în reglementările de urbanism. în acest context noțiuni noi au apărut și s-au afirmat, precum cele de „ansamblu urban" și „peisaj urban”. Această dimensiune nouă permite prefigurarea unei gestiuni integrate, care să adune preocupările economice, financiare, sociale și, din ce în ce mai mult, și pe cele de mediu în respectul dezvoltării durabile.
1.2.1 Regim juridic general
Considerată o responsabilitate a autorităților administrației publice locale, precum și a persoanelor fizice și juridice, protecția așezărilor umane este reglementată de O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului în două modalități principale: pe de o parte, prin instituirea a o serie de obligații în sarcina acestor actori principali, iar pe de alta, prin stabilirea unor exigențe ecologice privind planurile de urbanism și amenajarea teritoriului.
Astfel, potrivit art. 70 din acest act normativ, pentru asigurarea unui mediu de viață sănătos, autoritățile locale și personale fizice și juridice sunt obligate:
a) să îmbunătățească microclimatul localităților, prin amenajarea și întreținerea izvoarelor și a luciilor de apă din interiorul și din zonele limitrofe acestora, să înfrumusețeze și să protejeze peisajul, să mențină curățenia stradală;
b) să prevadă, la elaborarea planurilor de urbanism și amenajarea teritoriului, măsuri de menținere și ameliorare a fondului peisagistic natural și antropic al fiecărei zone și localități, condiții de refacere peisagistică și ecologică a zonelor deteriorate, măsuri de protecție sanitară a captărilor de apă potabilă și lucrări de apărare împotriva inundațiilor;
c) să respecte prevederile din planurile de urbanism și amenajarea teritoriului privind amplasarea obiectivelor industriale a căilor și mijloacelor de transport, a rețelelor de canalizare, a stațiilor de epurare, a depozitelor de deșeuri menajere, stradale și industriale și a altor obiective și activități, fără a prejudicia ambientul, spațiile de odihnă, tratament și recreere, starea de sănătate și de confort a populației;
d) să informeze publicul asupra riscurilor generate de funcționarea sau existența obiectivelor cu risc pentru sănătatea populației și mediu;
e) să respecte regimul de protecție specială a localităților balneoclimaterice, a zonelor de interes turistic și de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate și a monumentelor naturii (Sunt interzise amplasarea de obiective și desfășurarea unor activități cu efecte dăunătoare în perimetrul și în zonele de protecție a acestora);
f) să adopte elemente arhitecturale adecvate, să optimizeze densitatea de locuire, concomitent cu menținerea, întreținerea și dezvoltarea spațiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori și a perdelelor de protecție stradală, a amenajamentelor peisagistice cu funcție ecologică, estetică și recreativă, în conformitate cu planurile de urbanism și amenajarea teritoriului;
g) să reglementeze, inclusiv prin interzicerea temporară sau permanentă, accesul anumitor tipuri de autovehicule sau desfășurarea unor activități generatoare de disconfort pentru populație în anumite zone ale localităților, cu predominanță în spațiile destinate locuințelor, în zonele destinate tratamentului, odihnei, recreerii și agrementului;
h) să nu degradeze mediul natural sau amenajat, prin depozitări necontrolate de deșeuri de orice fel;
i) să adopte măsuri obligatorii, pentru persoanele fizice și juridice, cu privire la întreținerea și înfrumusețarea, după caz, a clădirilor, curților și împrejurimilor acestora, a spațiilor verzi din curți și din clădiri, a arborilor și arbuștilor decorativi;
j) să inițieze, pe plan local, proiecte de amenajare, de întreținere și dezvoltare a canalizării.
Referitor la planurile de amenajare a teritoriului și urbanism, art. 71-73 din reglementarea-cadru în materie, stipulează următoarele:
– schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora, iar actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea acestei prevederi sunt lovite de nulitate absolută;
– la elaborarea planurilor de urbanism și amenajarea teritoriului se respectă dispozițiile reglementărilor speciale și se prevăd, în mod obligatoriu, măsuri de menținere și ameliorare a fondului peisagistic natural și antropic al fiecărei zone și localități, condiții de refacere peisagistică și ecologică a zonelor deteriorate și măsuri de dezvoltare a spațiilor verzi, de protecție sanitară a captărilor de apă potabilă și lucrări de apărare împotriva inundațiilor;
– planurile de urbanism și amenajarea teritoriului se supun procedurii de evaluare de mediu, în vederea obținerii avizului de mediu pentru planuri și programe, conform legislației în vigoare.
În acest cadru, prin art. 90 din O.U.G. nr. 195/2005, autoritățile publice locale sunt obligate:
a) să aplice prevederile din planurile de urbanism și amenajarea teritoriului, cu respectarea principiilor privind protecția mediului;
b) să urmărească respectarea legislației de protecția mediului de către operatorii economici care prestează servicii publice de gospodărie comunală;
c) să adopte programe și proiecte pentru dezvoltarea infrastructurii localităților, cu respectarea prevederilor legislației privind protecția mediului;
d) să aibă personal specializat pentru protecția mediului și să colaboreze în acest scop cu autoritățile pentru protecția mediului;
e) să promoveze o atitudine corespunzătoare a comunităților locale în legătură cu importanța protecției mediului;
f) să asigure, prin serviciile publice și operatorii economici responsabili, luarea măsurilor de salubrizare a localităților, de întreținere și gospodărire a spațiilor verzi, a piețelor și a parcurilor publice;
g) să conserve și să protejeze spațiile verzi urbane și/sau rurale, astfel încât să se asigure suprafața optimă stabilită de reglementările în vigoare, iar în localitățile în care nu există posibilitatea asigurării acesteia, conservarea spațiilor verzi existente să fie prioritară;
h) să supravegheze operatorii economici din subordine pentru prevenirea eliminării accidentale de poluanți sau depozitării necontrolate de deșeuri și dezvoltarea sistemelor de colectare a deșeurilor refolosibile.
1.2.1.1 Amenajarea teritoriului și protecția mediului
Definită ca ansamblu de activități complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spațială echilibrată, la protecția patrimoniului natural și construit, la îmbunătățirea condițiilor de viață în localitățile urbane și rurale, precum și la asigurarea coeziunii teritoriale la nivel regional, național și european, amenajarea teritoriului are drept scop de bază armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice și culturale stabilite la nivel național și local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale țării, urmărindu-se creșterea coeziunii și eficienței relațiilor economice și sociale dintre acestea (art. 7 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul). Printre obiectivele sale principale se numără și îmbunătățirea calității vieții oamenilor și colectivităților umane, gestionarea responsabilă a resurselor naturale, cu protecția mediului și a peisajului cultural, precum și utilizarea rațională a teritoriului – art. 9.
Principii generale cu implicații comune.
Legătura directă dintre amenajarea teritoriului și protecția mediului se exprimă sub mai multe principii comune celor două domenii și cu semnificații interferențe.
a) Teritoriul României constituie spațiul necesar procesului de dezvoltare durabilă – art. 1 din Legea nr. 350/2001. El reprezintă deopotrivă un element fundamental al mediului (sub forma solului, subsolului, spațiului aerian, apelor, ecosistemelor terestre ș.a.) și spațiul de desfășurare a unui tip de dezvoltare (durabilă) care tinde să armonizeze creșterea economică cu exigențele ecologice.
b) Teritoriul României este parte a avuției naționale de care beneficiază toți cetățenii țării – art. 1 din Legea nr. 350/2001. Noțiunea de „avuție naționalăˮ include deopotrivă mediul natural și construit, precum și ideea păstrării și transmiterii sale între generații, ceea ce implică major conservarea și protejarea mediului.
c) Caracterul global al activității de amenajare a teritoriului, în sensul urmăririi coordonării diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat, funcțional (trebuind să țină seama de cadrul natural și construit bazat pe valori de cultură și interese comune), prospectiv (trebuind să analizeze tendințele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor și intervențiilor economice, ecologice, sociale și culturale și să țină seama de acestea în aplicare), democratic (asigurând participarea populației și a reprezentanților ei politici la adoptarea deciziilor). Toate aceste caractere asigură asimilarea aspectelor de ordin ecologic într-o viziune meniul să asigure o gestionare și o dezvoltare durabilă.
d) Principii proprii, care configurează o abordare integrată a activității de amenajare a teritoriului și a aspectelor, inclusiv ecologice, pe care le implică. Potrivit art. 8 din Legea nr. 350/2001, activitatea de amenajare a teritoriului se exercită pe întregul teritoriu al României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii și integrării spațiale, la nivel național, regional și județean.
Instrumente de promovare a protecției mediului prin activitatea de amenajare a teritoriului. Zonarea spațială.
Înțelegând prin protecția mediului ansamblul de măsuri privind protejarea fondului natural și construit în localități și în teritoriul înconjurător, legislația specifică utilizează drept instrument principal în acest scop zonarea spațiului și atribuirea zonelor rezultate a unui regim special de gestionare. Astfel, în acest sens, se disting:
– zona funcțională – parte din teritoriul unei localități în care. prin documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism, se determină funcțiunea dominantă existentă și viitoare. (Zona funcțională poate rezulta din mai multe părți cu aceeași funcțiune dominantă: zona de locuit, zona activităților industriale, zona spațiilor verzi etc),
– zona de protecție – constituită din suprafețe în jurul sau în preajma unor surse de nocivitate, care impun protecția zonelor învecinate (stații de epurare, platforme pentru depozitarea controlată a deșeurilor, noxe industriale, circulație intensă),
– zona protejară – suprafața delimitată în jurul unor bunuri de patrimoniu, construit sau natural, a unor resurse ale subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. și în care, prin documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism, se impun măsuri restrictive de protecție a acestora prin distanță, funcționalitate, înălțime și volumetrie.
Rolul documentațiilor de amenajare a teritoriului.
Un rol deosebit în promovarea obiectivelor protecției mediului și dezvoltării durabile îl au documentațiile de amenajare a teritoriului, prin prescripțiile aferente acesteia.
Planul de amenajare a teritoriului național. Are caracter director și reprezintă sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu și lung pentru întregul teritoriu al țării. In cadrul secțiunilor sale specializate acesta cuprinde și cerințe de ordin ecologic, iar prevederile lui devin obligatorii pentru celelalte planuri de amenajare a teritoriului pe care le detaliază. Secțiunile Planului de amenajare a teritoriului național sunt: „Rețele de transportˮ, „Apeˮ, „Zone protejateˮ, „Rețeaua de localitățiˮ, „Zone de risc realˮ, „Turismulˮ, „Dezvoltarea ruralăˮ.
Planul de amenajare a teritoriului național – Secțiunea I „Rețele de transportˮ – aprobat prin Legea nr. 363/2006 – la art. 4 alin. (4) prevede că, pe pe terenurile rezervate dezvoltării rețelelor de transport stabilite prin documentațiile de amenajare a teritoriului (prevăzute la art. 1), se interzice autorizarea executării construcțiilor definitive, fără avizul conform al organului de specialitate al administrației publice centrale, care stabilește politica în domeniul transporturilor.
Planul de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a Il-a „Apaˮ – aprobat prin Legea nr. 171/1997 – a stabilit, pe lângă prevederile aferente obiectului său, la art. 4 lit. a) – b), și obligația autorităților publice de a coopera în aplicarea dispozițiilor sale, luând măsuri pentru asigurarea protecției resurselor de apă împotriva epuizării, poluării și degradării lor printr-o utilizare durabilă și, respectiv, de corelare a resurselor cu cerințele de apă pentru populații, industrii, irigații și alte folosințe, precum și pentru integrarea acestor acțiuni în amenajarea teritoriului, pe termen scurt, mediu și lung.
Planul de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a Ill-a „Zone protejateˮ – aprobat prin Legea nr. 5/2000 – conform art. 2, evidențiază zonele naturale protejate de interes național și identifică valorile de patrimoniu cultural național care necesită instituirea de zone protejate pentru asigurarea protecției acestor valori.
Planul de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IV-a „Rețeaua de localitățiˮ – aprobat prin Legea nr. 351/2001 – la art. 2 alin. (2), evidențiază rețeaua națională de localități, compusă din localități urbane și localități rurale, ierarhizate pe ranguri (de la 0 la 5), iar la art. 10, în vederea protejării elementelor cadrului natural, a prevenirii extinderii necontrolate a localităților urbane și a asigurării de spații de agrement și recreere, prevede obligația ca în planurile urbanistice să se prevadă înființarea de centuri sau zone verzi în jurul capitalei României și al orașelor de rangul 1.
Planul de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a V-a „Zone de risc naturalˮ – aprobat prin Legea nr. 575/2001 – la art. 2, exprimă în termeni specifici zonele de risc natural cauzat de cutremure de pământ, inundații și alunecări de teren, ca fiind areale delimitate geografic, în interiorul cărora există un potențial de producere a unor fenomene naturale distructive, care pot afecta populația, activitățile umane, mediul natural și cel construit și pot produce pagube și victime umane, iar potrivit art. 4, în zonele de risc natural delimitate geografic și declarate conform legii se instituie măsuri specifice privind prevenirea și atenuarea riscurilor, realizarea construcțiilor și utilizarea terenurilor care se cuprind în planurile de urbanism și amenajare a teritoriului, constituind totodată și baza întocmirii planurilor de protecție și intervenție împotriva dezastrelor.
Planul de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a VIIl-a „Zone cu resurse turisticeˮ – aprobat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 142/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 190/2009 – a stabilit, la art. 6, obligația autorităților administrației publice locale de a institui, în conformitate cu legislația în vigoare, măsuri specifice de protecție a arealelor considerate zone protejate (așa cum au fost ele stabilite prin Planul de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a Ill-a „Zone protejateˮ), care fac parte din zonele cu resurse turistice.
Regimul juridic al zonelor construite protejate.
Elementele principale ale acestui regim sunt stabilite prin Planul de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a Ill-a „Zone protejateˮ, aprobat prin Legea nr. 5/2000. Potrivit acestui act normativ, zonele protejate sunt zonele construite delimitate geografic și/sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural și/sau cultural și sunt declarate ca atare pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu. Valorile de patrimoniu cultural național care necesită instituirea de zone protejate sunt identificate și prevăzute în Anexa III a Legii nr. 5/2000, iar delimitarea zonelor de protecție aferente acestora, în baza unor studii de specialitate, constituie o obligație legală a autorităților administrației publice locale, „cu sprijinul autorităților publice centrale cu atribuții în domeniuˮ.
Instrumentul tehnico-juridic utilizat în acest sens îl constituie „documentațiile de urbanism și regulamentele aferente", prin care se instituie măsurile necesare de protecție și conservare a valorilor de patrimoniu cultural național din zonă; prevederile Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a Ill-a, „Zone protejateˮ, sunt obligatorii pentru autoritățile administrației publice centrale și locale, care sunt ținute să asigure preluarea lor în documentațiile de amenajare a teritoriului județelor, municipiilor, orașelor și comunelor. Lucrările necesare de salvare, cercetare, restaurare, protejare, conservare și de punere în valoare a patrimoniului din zonele protejate de interes național se execută numai în baza avizelor și aprobărilor autorităților administrative și forurilor științifice din domeniu, prevăzute de lege. De remarcat faptul că lucrările de salvare, protejare și punere în valoare a patrimoniului din zonele protejate sunt de utilitate publică, de interes național, ca toate implicațiile de ordin juridic ce decurg de aici (în privința exproprierii, regimului servituților etc.).
1.2.1.2 Instrumente juridice de protejare a mediului urban
Pentru aplicarea regulilor de protecție a mediului și garantare a dezvoltării durabile (în ipostaza sa de „dezvoltare durabilă în profil spațial”) sunt utilizate, în principal, următoarele metode:
a) Servituțile de mediu și de urbanism.
Codul Civil al României, din 1865, cu modificările și completările ulterioare, de inspirație franceză, consacră concepția quiritară asupra dreptului de proprietate; stipulând în art. 480, că „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”. Mai mult, dreptul de construire face parte din dreptul de proprietate, ca efect al prevederilor art. 490 din Cod Civ.: „Proprietarul poate face asupra pământului toate plantațiile și clădirile ce găsește de cuviință, afară de excepțiile statornicite la capul care tratează despre servituți”. Așadar, administrația care eliberează autorizațiile de urbanism nu acordă dreptul de construire, întrucât această prerogativă este atașată proprietății imobiliare, doar exercițiul său este condiționat de exigențele de ordine publică, autorizarea administrativă de a utiliza solul rămânând o autorizație de poliție administrativă. Astfel, „aprecierea statului restabilește, întărește sau îngrădește capacitatea de a construi, putând-o chiar elimina; dar această aptitudine rămâne atașată proprietății”.
Împletite uneori cu cele de urbanism, servituțile environmentale nu dau naștere în dreptul român la indemnizații. Cel mai adesea este vorba de obligații de „a nu face” (in non faciendo) și arareori de cele de „a face” (in faciendo).
b) Interdicții și restricții.
Servituțile de mediu in non faciendo interzic orice schimbare de afectare ori a modului de ocupare a solului, de natură a compromite conservarea ori protecția spațiilor.
Cea mai frecventă este, în acest sens, interdicția de a construi, utilizată pentru protejarea spațiilor naturale, faunei, florei, resurselor naturale – parcuri naționale, rezervații naturale, păduri de protecție, zone naturale și spații împădurite clasate în planurile locale de urbanism, perimetre de protecție a puțurilor de captare a apei potabile – ori de a preveni riscurile ori vătămările – planuri de prevenire a riscurilor naturale previzibile, planuri de expunere la zgomot, servitute de izolare în jurul instalațiilor clasate, proiecte de interes general.
Definită în Anexa nr. 2 a Legii nr. 350/2001, interdicția de construire (non aedificandi) este o regulă urbanistică urmare căreia, într-o zonă strict delimitată, din rațiuni de dezvoltare urbanistică durabilă, este interzisă emiterea de autorizații de construire, pentru edificări definitive sau temporare, indiferent de regimul de proprietate sau de funcțiunea propusă.
Interdicțiile de defrișare de tăiere, smulgere/extragere – parcuri, rezervații naturale, situri, spații împădurite clasate, zone naturale PLU – interdicții de pășunare, interdicții de reîmpădurire, de camping, de afișaj, sunt foarte frecvente.
Alte dispoziții impun proprietarilor obligația de permite publicului trecerea spre țărmul mării.
În materie de prevenire a riscurilor naturale, putem semnala servituțile destinate să lase accesul vehiculelor de luptă împotriva incendiilor.
c) Obligații de a face.
Servituțile de mediu in faciendo sunt rare, vizând mai ales constrângeri impuse proprietarilor de situri sau de monumente clasate, conform legii.
Domeniul privilegiat al intervenției servituților in faciendo este astăzi prevenirea riscurilor naturale și tehnologice.
În scopul prevenirii incendiilor și ca măsură de precauție, proprietarii trebuie – în special în masivele forestiere, deosebit de sensibile – să efectueze lucrări de dezîmburuienire și de a menține această situație în profunzime de cel puțin 50 de m, față de construcții, lucrări sau instalații.
Planul de prevenire a riscurilor naturale previzibile poate, de asemenea, să impună proprietarilor lucrărilor, inclusiv asupra bunurilor deja construite. Un dispozitiv identic a fost prevăzut pentru planul de prevenire a riscurilor tehnologice.
d) Zonificarea urbanistică.
Prin zonificarea funcțională, teritoriul unei localități este împărțit în zone funcționale în care, prin documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism, se determină funcțiunea dominantă existentă și viitoare. Zona funcțională poate rezulta din mai multe părți cu aceeași funcțiune dominantă (zona de locuit, zona activităților industriale, zona spațiilor verzi etc.). În acest sens, Anexa nr. 2 a Legii nr. 350/2001 definește categoriile principale ce interesează din perspectiva mediului:
– zona funcțională – parte din teritoriul unei localități în care, prin documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism, se determină funcțiunea dominantă existentă și viitoare. Zona funcțională poate rezulta din mai multe părți cu aceeași funcțiune dominantă (zona de locuit, zona activităților industriale, zona spațiilor verzi etc.). Zonificarea funcțională este acțiunea împărțirii teritoriului în zone funcționale.
– zona funcțională de interes – zonă funcțională cu rol important din punct de vedere urbanistic în evoluția localității, care se stabilește de către structura de specialitate din subordinea arhitectului-șef și se aprobă de către Consiliul local, respectiv Consiliul General al Municipiului București, cu avizul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului;
– zona de protecție – reprezintă suprafețe în jurul sau în preajma unor surse de nocivitate, care impun protecția zonelor învecinate (stații de epurare, platforme pentru depozitarea controlată a deșeurilor, puțuri seci, cimitire, noxe industriale, circulație intensă etc.);
– zona de risc natural – este definită ca areal delimitat geografic, în interiorul căruia există un potențial de producere a unor fenomene naturale distructive care pot afecta populația, activitățile umane, mediul natural și cel construit și pot produce pagube și victime umane;
– zona protejată – constituie suprafața delimitată în jurul unor bunuri de patrimoniu, construit sau natural, a unor resurse ale subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. și în care, prin documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism, se impun măsuri restrictive de protecție a acestora prin distanță, funcționalitate, înălțime și volumetrie, în scopul ocrotiri sănătății publice, a mediului și patrimoniului natural și construit;
– zona de protecție sanitară – potrivit Normelor de igienă și Recomandării din 23 iunie 1997 privind mediul de viață al populației, terenurile destinate amplasării și dezvoltării localităților trebuie să asigure protecția populației împotriva surpărilor și alunecărilor de teren, avalanșelor și inundațiilor, emanațiilor sau infiltrațiilor de substanțe toxice, inflamabile sau explozive, poluării mediului, să dispună de posibilități de alimentare cu apă, de îndepărtare și neutralizare a apelor meteorice, a apelor uzate și a reziduurilor, precum și de dezvoltare normală a zonei verzi, de recreere și odihnă – art. 1.
Între întreprinderile industriale, care pot polua factorii de mediu sau produce zgomot și vibrații, și teritoriile protejate învecinate, se asigură zone de protecție sanitară. Prin teritorii protejate, în sensul reglementării, se înțeleg: zonele de locuit, parcurile, rezervațiile naturale, zonele^de interes balneoclimateric, de odihnă și recreere, instituțiile social-culturale și medicale, precum și unitățile economice ale căror procese tehnologice necesită factori de mediu lipsiți de impurități. Zonele de protecție sanitară se stabilesc, ca formă, mărime și mobilare, pe baza studiilor de impact asupra sănătății populației și mediului înconjurător.
Nocivitățile fizice (zgomot, vibrații, radiații ionizante și neionizante), substanțele poluante și alte nocivități din aerul, apa și solul zonelor locuite nu vor putea depăși limitele maxime admisibile din standardele de stat în vigoare – art. 9.
Suprafețele de teren incluse în zonele de protecție sanitară pot fi exploatate agricol, cu excepția culturilor de plante utilizate in scop alimentar sau furajer, care, prin fixarea sau concentrarea de substanțe poluante (plumbul și compușii de plumb, fluorul și compușii săi, pesticide greu degradabile etc). pot fi vătămătoare pentru om sau animale. In interiorul zonei de protecție sanitară se interzice amplasarea oricăror obiective, cu excepția celor destinate personalului de întreținere și intervenție. Obiectivele economice care. prin natura activității lor, pot polua annosfera și pentru care nu există mijloace tehnice eficace de reținere a poluanților și de reducere a emisiilor, se amplasează în zonele destinate industriilor poluante.
De asemenea, unitățile care, prin specificul activității lor, necesită protecție specială (spitale, centre de sănătate, creșe, grădinițe, școli, biblioteci, muzee etc.) se vor amplasa în așa fel încât să li se asigure o zonă de protecție de minimum 50 m față de locuințe, de arterele de circulație sau de zonele urbane aglomerate.
e) Instituirea unor condiționalități environmentale și obligativitatea evaluării de mediu pentru documentațiile de urbanism.
Se realizează prin intermediul unor „acte de reglementare” (acte administrative) de mediu, precum avizul de mediu – pentru planurile și programele de urbanism – și acordul de mediu – pentru proiectele privind lucrările de construire – emise în urma unor proceduri speciale, strict reglementate, părți integrante din procedura de adoptare a actelor administrative respective.
f) De asemenea, se impune îndeplinirea obligației generale și strategice a autorității publice centrale din domeniul amenajării teritoriului și construcțiilor – instituită prin art. 88 lit. a) din O.U.G. nr. 195/2005 – de a dezvolta planuri și programe care să materializeze politica națională de amenajare a teritoriului și localităților, cu respectarea principiilor specifice dreptului mediului și a legislației specifice privind evaluarea de mediu a planurilor și programelor.
1.2.1.3 Protecția spațiilor verzi în zonele urbane
Un instrument important pentru asigurarea unui mediu de viață sănătos în cadrul așezărilor umane îl reprezintă menținerea, întreținerea și dezvoltarea spațiilor verzi, a căror administrare este reglementată prin Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane, care la art. 1 o consideră ca fiind „un obiectiv de interes public, în vederea asigurării calității factorilor de mediu și stării de sănătate a populațieiˮ.
În înțelesul actului normativ, spațiile verzi se compun din următoarele tipuri de terenuri din zonele urbane: parcuri, squaruri, aliniamente plantate în lungul bulevardelor și străzilor; terenuri libere, neproductive din intravilan: mlaștini, stâncării, pante, terenuri afectate de alunecări, sărături care pot fi amenajate cu plantații (art. 3).
Indiferent de natura proprietății – publică sau privată – potrivit art. 6, aceste spații sunt supuse unui regim comun de protecție și conservare, bazat pe recunoașterea dreptului „fiecărei persoane fizice la un mediu sănătos, accesul liber pentru recreere în spațiile verzi proprietate publică, dreptul de a contribui la amenajarea spațiilor verzi, la crearea aliniamentelor de arbori și arbuști, în condițiile respectării prevederilor legale în vigoareˮ.
În vederea respectării regulilor și măsurilor de protecție și conservare, legea prevede la art. 7 o serie de obligații pentru persoanele fizice, la art. 8 pentru persoanele juridice, iar la art. 9 – 10 dispune obiectivele și condițiile de administrare.
Registrul local al spațiilor verzi.
Pentru controlul și coordonarea activităților aferente se instituie inventarul spațiilor verzi prin Registrul național al spațiilor verzi și registre locale.
Normele tehnice pentru elaborarea Registrului local al spațiilor verzi (RLSV) au fost aprobate prin Ordinul ministrului Dezvoltării Regionale și Locuinței nr. 1549, din 4 decembrie 2008.
Potrivit art. 4 din Norme, RLSV este o documentație complexă care se întocmește pentru evidența spațiilor verzi din întregul teritoriu intravilan al localităților urbane care se constituie ca un sistem informațional de tip GIS și cuprinde: inventarierea, evidențierea tipului de proprietate și a modului de administrarea și descrierea caracteristicilor cantitative și calitative. Conform art. 13, Registrul trebuie corelat cu prevederile planurilor urbanistice generale și ale regulamentelor de urbanism, iar executarea lucrărilor de identificare, reprezentare și, după caz, de măsurare a spațiilor verzi din zonele urbane se face pe planuri topografice, cadastrale sau ortoplanuri georeferențiale.
RLSV se înființează, organizează și sunt conduse de autoritățile administrației publice locale.
Interdicția de reducere a suprafeței și schimbării destinației terenurilor amenajate ca spații verzi.
Potrivit alin. (1) al art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, „schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestoraˮ, iar alin. (2) al aceluiași articol (modificat prin O.U.G. nr. 114/2007), „actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea prevederilor alin. (1) sunt lovite de nulitate absolutăˮ.
Sesizată cu o excepție de neconstituționalitate a textului, Curtea Constituțională a decis că „nu poate reține ca fiind întemeiată critica de neconstituționalitate potrivit căreia dispozițiile de lege examinate contravin art. 44 alin. (1) – (2) și art. 53 din Constituție, referitoare la ocrotirea și garantarea dreptului de proprietate și la restrângerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți, atâta timp cât măsura dispusă de textul criticat nu atinge dreptul în însăși substanța sa, ci instituie o limitare obiectivă și rezonabilă, în acord cu principiile fundamentaleˮ.
1.2.1.4 Rolul serviciilor comunitare de utilitate publică în asigurarea unui mediu urban de calitate
În gestionarea problemelor de mediu ale așezărilor umane un rol important revine serviciilor comunitare de utilitate publică, al căror regim juridic este stabilit prin Legea nr. 51/2006. Ele constituie totalitatea activităților de interes public general, desfășurate la nivelul comunitar, al satelor, orașelor, municipiilor sau județelor, sub conducerea, coordonarea și responsabilitatea autorităților administrației publice locale, în scopul satisfacerii cerințelor comunităților locale. Printre principiile care stau la baza organizării și administrării acestor servicii se află și principiul conservării mediului natural și construit, principiul corelării cerințelor cu resursele și principiul dezvoltării durabile.
De asemenea, strategia de dezvoltare și funcționare pe termen mediu și lung a acestor servicii, adoptată de autoritățile publice competente trebuie să țină seama de documentațiile de urbanism și are printre obiective inclusiv protecția mediului și sporirea calității vieții locuitorilor.
Serviciul public de salubrizare a localităților.
Cadrul juridic unitar privind înființarea, organizarea, gestionarea, exploatarea, finanțarea și controlul funcționării serviciului public de salubrizare a localităților a fost stabilit prin Legea nr. 101/2006 a serviciului de salubrizare a localităților.
Printre activitățile aferente acestui serviciu comunitar de utilități publice, enumerate la art. 2 alin. (3) lit. a) – l) se află și precolectarea, colectarea și transportul deșeurilor municipale, inclusiv al deșeurilor toxice periculoase din deșeurile menajere, cu excepția celor cu regim special, sortarea deșeurilor municipale, organizarea prelucrării, neutralizării și valorificării materiale și energetice a acestora, depozitarea controlată și înființarea depozitelor de deșeuri și administrarea acestora. Ca principii de bază ale organizării și funcționării serviciului, la art. 3 se prevăd: protecția sănătății populației, dezvoltarea durabilă, transparența, consultarea și antrenarea in decizii a cetățenilor ș.a.
La nivelul unităților administrativ-teritoriale și al sectoarelor Municipiului București se elaborează și se aprobă strategiile locale cu privire la dezvoltarea și funcționarea pe termen mediu și lung a serviciilor de salubrizare care, printre alte obiective, potrivit enumerării de la art. 5 alin. (2) lit. a), h) și l), urmăresc și îmbunătățirea condițiilor de viață ale populației, protecția și conservarea mediului și a sănătății populației și respectarea cerințelor din legislația privind protecția mediului referitoare la salubrizarea localităților.
Partea a II-a
Reguli de urbanism
2.1 Regimul general al regulilor de urbanism
Pământul, ca factor natural al existenței umane, a reprezentat dintotdeauna o bogăție inestimabilă, chiar dacă funcțiile sale au variat în timp, mai ales sub aspectul ponderii lor. Astfel, ca factor de producție, acesta a făcut obiectul unor teorii pasionante, larg și îndelung dezbătute, chiar până în anii noștri, dar mai ales în gândirea economiștilor clasici, de la Ricardo la Marx. După această înflorire a rolului economic al pământului, ca resursă naturală, și a viziunilor fiziocrate, noțiunea, în conținutul și semnificațiile sale, s-a schimbat treptat, ajungând să fie utilizată astăzi mai ales în sens restrâns de sol, care constituie un element esențial și limitat pentru toate ființele vii. Este și cazul legislației românești în vigoare, care utilizează noțiunea de „teren" ca sinonim cu cel de „sol" și care se referă exclusiv la suprafața terestră, subsolul bucurându-se de un regim juridic cu totul diferit.
Într-o accepțiune generală, solul reprezintă stratul afânat, moale și friabil care se găsește la suprafața scoarței pământului și care, împreună cu atmosfera învecinată, constituie mediul de viață al plantelor. Așadar, funcția economică s-a transformat și diversificat, inclusiv din perspectiva protecției solului ca parte componentă a ecosistemelor terestre.
Asemenea folosințe multiple și din ce în ce mai intense se confruntă însă cu realitatea caracterului limitat al acestei resurse naturale, care, prin apropriere umană, dobândește o valoare economică. În același timp, numeroasele utilizări ale solului pot să fie, cel puțin parțial, incompatibile între ele, generând astfel o serie de conflicte care au nevoie, pentru soluționare sau diminuare de intervenția dreptului. Iar apariția și amplificarea problemelor vizând protecția mediului au complicat și mai mult termenii acestei ecuații.
Dreptul de proprietate, inclusiv sub forma dreptului de proprietate asupra pământului, își găsește expresia juridică în codurile civile moderne, multe inspirate din Codul civil napoleonian din 1804. Este și cazul Noului Cod civil român, care prevede în art. 555 că „Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.". Această concepție asupra proprietății, care pune accentul pe absența cvasitotală a limitelor de a se bucura de un bun, se regăsește, de altfel, în reglementările de drept privat din majoritatea țărilor europene.
Dincolo de particularitățile impuse de evoluțiile istorice, noțiunea de proprietate cunoaște în prezent o serie de dezvoltări comune.
Astfel, semnificațiile sale sunt diferite, în raport cu cele două mari domenii în care se aplică: dreptul privat, care guvernează esențialmente raporturile dintre particulari, și dreptul constituțional, care definește garanțiile relative la dreptul de proprietate și vizează relațiile dintre proprietari și stat.
În majoritatea statelor europene, noțiunea de proprietate, văzută sub unghiul dreptului privat, rămâne încă marcată substanțial de către liberalismul care a dominat secolul al XIX-lea și care a determinat și definiția cuprinsă în art. 480 din Codul civil român. După cum se poate observa, în contextul raporturilor dintre particulari, proprietatea este interpretată în mod esențial ca un drept absolut, care conferă totalitatea prerogativelor care pot fi avute asupra unui bun, fară altă limită decât dreptul altuia de proprietate.
Cu totul alta este percepția proprietății din perspectiva raporturilor dintre particulari și stat. Cele mai multe ordini juridice naționale moderne fixează limite suplimentare garanțiilor constituționale relative la dreptul de proprietate. Așa, de exemplu, statul poate trece dincolo de dreptul de proprietate pentru „cauze de utilitate publică", respectiv, atunci când exercițiul nelimitat al acestui drept prejudiciază interesul general.
În fața amenințării care poartă asupra bunurilor publice din partea posibilităților tehnice de exploatare a solurilor apărute la sfârșitul secolului XX se tinde din ce în ce mai mult să se considere că spațiul, solul și alte asemenea resurse naturale vitale fac parte din domeniul public și, în consecință, trebuie să fie protejate și conservate în interesul tuturor. Ca atare, statul are atât dreptul – în virtutea textelor legale aferente -, cât și datoria – conform responsabilităților conferite de Constituție – de a limita într-o anumită măsură proprietatea privată, în scopul de a prezerva interesele colective, publice.
Ca o concluzie, conținutul dreptului de proprietate, adică prerogativele conferite proprietarilor, este determinat în fiecare stat de ordinea juridică în vigoare, așa cum precizează cea de-a doua parte din definiția Codului civil. Proprietatea pământului și a solului, resurse vitale și nelimitate a făcut permanent obiectul unor aprinse controverse sociale, iar condițiile de exercitare a sa sunt stabilite printr-un mare număr de reglementări.
Cu toate particularitățile desprinse din diverse motive, în urma unor evoluții relativ îndelungate, servitutile de urbanism cunosc o largă recunoaștere și garantare națională și internațională. Caracteristicile acestora sunt, în principal, următoarele:
modificarea importantă și durabilă a valorilor funciare prin introducerea unei inegalități între cetățeni în fața serviciului public;
caracterul, prin natura sa, activ al servituții în măsura în care aceasta se aplică la spații înainte de a fi girate;
justificarea, cel mai frecvent arbitrară, în măsura în care raționalitatea este larg subiectivă (estetică, peisaj, mediu așa-zis „natural");
caracter spoliator, întrucât aceste servituți permit impunerea, fără indemnizare, a unor vătămări riveranilor la mari echipamente publice (stații de epurare, aeroporturi, zone industriale ș.a.);
absența unei „gestiuni active"; dacă proprietarul poate fi privat de esențialul ori de o parte a drepturilor sale, autoritatea publică este în imposibilitatea de a-l obliga să gestioneze în funcție de constrângerile de urbanism
alegerea localizării ori amplasării echipamentului riscă să se realizeze, în fapt, în funcție de interesele politici și partizane.
Delimitarea și redefinirea limitelor între interesul public și interesul privat, precum și realizarea politicilor privind protecția mediului vor depinde, în mare măsură, de modul în care se va reuși să se realizeze un echilibru între cele două categorii fundamentale de interese. Dreptul de proprietate și atributele sale, însoțit de îndatoririle corespunzătoare, trebuie să fie clar definite astfel încât proprietarii să continue să joace rolul tradițional în condițiile în care să-și știe protejat patrimoniul pe termen lung. În acest sens, o justă și prealabilă indemnizare ar putea înlătura eventualele abuzuri și manipulări efectuate în spatele și în numele promovării interesului public urbanistic. Ca atare, soluția ar consta în utilizarea unei game de instrumente juridice capabile să ofere un echilibru între efectele exproprierii publice, adesea inutilă și întotdeauna costisitoare și semnificațiile dreptului de proprietate care nu mai pot fi absolutizate și trebuie să se supună cerințelor imperativelor generale, într-un echilibru optim.
2.1.1 Regulile de urbanism: noțiune și caracteristici
Prin reguli de urbanism se înțeleg acele prescripții a căror respectare se impune oricăror persoane fizice sau juridice care utilizează, sub o formă sau, alta spațiul urban.
Conform structurii clasice a unei definiții relevarea genului proxim și surprinderea diferenței specifice cea a reguli de urbanism presupune, mai întâi, surprinderea a ceea ce o distinge de celelalte reguli de poliție administrativă. Această particularitate ține mai ales de conținutul și finalitățile sale. În această privință, pentru început, regula de urbanism este cea care poartă asupra ocupării ori utilizării solului. Dar acest criteriu nu este suficient, impunându se completarea lui cu cel al finalităților dreptului urbanismului, din ce în ce mai multe și mai diverse. În acest sens, potrivit art. 10 din legea nr. 350/2001, urbanismul are ca scop principal „stimularea evoluției complexe a localităților, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu și lung", urmărește „stabilirea direcțiilor dezvoltării spațiale a localităților urbane sau rurale, în acord cu potențialul acestora și cu aspirațiile locuitorilor".
Ca principale obiective ale activității de urbanism legea – cadru menționează: a) îmbunătățirea condițiilor de viață prin eliminarea disfuncționalităților, asigurarea accesului la infrastructuri, servicii publice și locuințe convenabile pentru toți locuitorii; b) crearea condițiilor pentru satisfacerea cerințelor speciale ale copiilor, vârstnicilor și ale persoanelor cu handicap; c) utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcțiunile urbanistice adecvate; extinderea controlată a zonelor construite; d) protejarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural construit și natural; e) asigurarea calității cadrului construit, amenajat și plantat din toate localitățile urbane și rurale; f) protejarea localităților împotriva dezastrelor naturale (art. 13).
Din această perspectivă, autenticitatea (natura) reguli de urbanism este deci subordonată condiției ca ea să urmărească asemenea scopuri (obiective) de urbanism. Astfel identificată, ea se distinge de celelalte reguli care afectează utilizarea solului, dar care nu aparțin dreptului urbanismului, fie că ele nu au un conținut de urbanism, fie pentru că nu urmăresc o finalitate de urbanism.
Regula de urbanism vine să limiteze dreptul de proprietate, mai precis prerogativele proprietarilor imobiliari, cât privește gestiunea imobiliară a bunurilor lor. De aceea, sarcina pe care acestea o determină este calificată drept servitute de urbanism. Denumirea nu este perfectă, dacă avem în vedere că, în teoria clasică, servitute este o sarcină care poartă asupra unui bun în profitul altuia, asupra unui „fond aservit" în profitul unui „fond dominant".
Într-adevăr, dreptul de servitute este definit ca acel drept real, principal, indivizibil și perpetuu, care ia naștere asupra unui imobil (denumit fond aservit), în scopul folosirii unui alt imobil (denumit fond dominant), care are un alt proprietar. Dintre diferitele clasificări ale servitutilor reținem, mai întâi, pe cea în servituti urbane și servituti rurale. Astfel, când servitutea este stabilită în folosul clădirilor, ea este urbană, indiferent dacă construcțiile se află la sat sau în oraș, iar când este stabilită în folosul pământului este rurală (art. 621 C. civ.).
Servituțile (regulile) de urbanism sunt mai degrabă restricții de ordin administrativ ale dreptului de proprietate, prescrise în vederea realizării unui interes public, cel de amenajare urbană. De mai mult timp s-a acceptat existența așa-ziselor servituți edilitare, „adică măsurile luate de diferite legi și regulamente care au ca scop înfrumusețarea și salubritatea orașelor, privitoare la alinierea caselor, la înălțimea clădirilor și numărul etajelor, la construirea, repararea sau dărâmarea clădirilor, la canalizare etc., măsuri cărora trebuie să se conformeze toți proprietarii".
O altă categorie au constituit-o servituțile naturale (adică cele care „izvorăsc din situațiunea naturală a locurilor") care cuprindeau: servituțile referitoare la ape, servituțile referitoare la grănițuirea proprietăților ori cele referitoare la îngrădirea proprietății și, respectiv, servituțile legale (adică „servituțile stabilite de lege care au ca obiect utilitatea publică sau a comunelor ori cea a particularilor").
Acestea din urmă sunt, la rândul lor, divizate în servituți de interes public și servituți de interes privat.
Servituțile de interes public (utilitate publică sau comunală) fac obiectul dreptului administrativ și al altor ramuri de drept conexe acestuia, și de aceea art. 587 alin. 2 din Codul civil precizează că ele „se determină de către legile sau regulamentele particulare".
Această distincție era importantă în dreptul roman, astăzi ea nu mai are nici o importanță, întrucât nu atrage nici o consecință.
Analiza conținutului Regulamentului general de urbanism (aprobat prin H. G. nr. 525/1996) arată că regulile de urbanism sunt formate din regulile de ocupare a terenurilor și de amplasare a construcțiilor și a amenajărilor aferente acestora. Din prima categorie fac parte regulile cu privire la păstrarea integrității mediului și protejarea patrimoniului natural și construit, reguli cu privire la siguranța construcțiilor și la apărarea interesului public și condițiile de amplasare și conformare a construcțiilor.
2.1.2 Comparație între servituțile de drept privat și servituțile de urbanism
A. Asemănări
Atât servitutile de drept privat, cât și servitutile de urbanism sunt îngrădiri ale dreptului de proprietate, ale atributelor pe care acesta le conferă proprietarului asupra unui bun imobil;
Ambele categorii de servituti se constituie numai asupra imobilelor prin natura lor, nu și asupra imobilelor prin destinație (însăși servitutea fiind „un imobil prin obiectul la care se aplică");
Sunt drepturi reale; servitutile de urbanism, ca orice servitute administrativă, pot fi considerate ca fiind drepturi reale create de lege în favoarea organelor de drept public (utilitate publică) în avantajul direct al unui serviciu sau interes public;
Atât servitutile de drept privat, cât și cele de urbanism sunt drepturi reale indivizibile, în sensul că se constituie asupra întregului imobil, indiferent de forma sa de proprietate;
Dreptul de servitute civilă, inclusiv servituțile de urbanism, grevează un imobil și nu sunt legate de persoana proprietarului. Această situație determină ca servitutea să nu înceteze la moartea proprietarului său;
Dreptul de servitute civilă și servitutea de urbanism sunt accesorii proprietății asupra căreia poartă, neavând o existență de sine-stătătoare. Ca atare, acestea se transmit împreună cu fondul aservit.
B. Deosebiri
Deși ambele tipuri de servituti își păstrează elementele de structuri comune, așa cum sunt prevăzute în dreptul privat, ele prezintă o serie de caractere juridice diferite. Acestea decurg, în principal, din faptul că, în timp ce servitutile (regulile) de urbanism sunt, prin natura lor, restricții administrative, impuse pentru promovarea unui interes public, cel al gestionării raționale a spațiului urban, servituțile de drept privat provin din faptul că două proprietăți sunt vecine, care naște o stare de fapt din care derivă anumite obligații ale unui proprietar față de altul și anumite restricții ale dreptului fiecăruia dintre ei. Astfel:
a) dacă în dreptul privat ele se crează prin voința părților, ori aceasta are un rol predominant, în dreptul urbanismului apar ca urmare a voinței legiuitorului sau a altei autorități publici (și tot numai pe aceasta cale se poate dispune asupra lor);
b) dreptul de servitute impune existența a două fonduri vecine, ambele având proprietari diferiți, un fond dominant și altul aservit, ceea ce nu se întâmpla în cadrul servituților de urbanism;
dreptul de servitute civilă este perpetuu, servitutea va exista atâta timp cât există cele două imobile și o impune situația care a generat nașterea servituții. Proprietarii celor două fonduri, de comun acord, pot limita servitutea. Dimpotrivă, servitutea de urbanism se poate schimba ori modifica în raport cu actul normativ care o exprimă, mai exact în funcție de voința legiuitorului in legătură cu interesul public pe care îl satisface. Aceasta nu împiedică faptul că unele servituți să aibă, practic, un caracter permanent, dar cele mai multe sunt temporare;
servituțile de urbanism sunt scoase din circuitul civil și, în consecință, nu pot face obiectul unor tranzacții și nici unui fel de acte asupra lor;
în timp ce titularul fondului aservit este ținut numai de obligația de a nu face, în cazul servituților de urbanism acestea conferă titularului și prerogative care privesc și obligația de a face;
în privința mijloacelor juridice de apărare titularul unei servituți civile are la dispoziție nu numai acțiunea în despăgubire, ci și posibilitatea angajării răspunderii contravenționale sau penale a celui vinovat. Desigur, alături de sancțiunea administrativă sau penală, în caz de respectare a unei servituți, titularii acesteia au dreptul și la daune interese pentru prejudiciile cauzate.
Indiferent de aceste asemănări și deosebiri în mod incontestabil între anumite reguli de drept privat și dreptul urbanismului există importante legături. Așa, de exemplu, actul de construire întâlnește asemenea servituți (limitări) legale ori convenționale ale Codului civil (precum servituțile de vedere și de lumină, de scurgere a apelor ș.a.). Totuși, în virtutea principiului independenței legislațiilor motivele reieșite din existența servitutilor de drept privat nu se numără printre cele care se poate întemeia refuzul emiterii unei autorizații de construire. într-adevăr, dacă filosofia regulilor de drept civil acordă prioritate apărării intimității fiecărui proprietar, cea a regulilor de urbanism vizează cu precădere obținerea unei amenajări coerente și armonioase a unui teritoriu. Așa se explică faptul că, în principiu, autorizația de construire nu asigură decât respectarea regulilor de urbanism, fară a face acest lucru și în privința servitutilor de drept privat, fiind eliberată „sub rezerva drepturilor terților", ceea ce înseamnă că titularii de drept civil pot să asigure respectarea servitutilor în fața judecătorului judiciar.
2.1.3 Conținutul servituților de urbanism
Este destul de variat și constă, adeseori, în interdicția desfășurării unei anumite activități pe un teren dat. Dacă construcția sau oricare altă formă de utilizare a solului a fost autorizată, servitutile de urbanism vor putea să se exprime diferit: de exemplu, în materie de construcții, prin limitarea suprafeței, înălțimii, reglementând poziția clădirilor pe terenuri a unora față de altele ș.a. Adeseori, regula de urbanism vine să impună contraprestații de utilizare a solului: instalarea de echipamente, vărsăminte etc.
Dacă vom pune problema în mod invers, adică de a ști ceea ce servituțile de urbanism nu pot impune, constatările sunt diverse.
Astfel, pe de o parte, regula de urbanism nu impune, în principiu, decât obligații de a nu face: a nu construi, a nu construi peste o anumită densitate, a nu utiliza pentru zugrăvirea unei construcții alte materiale decât cele impuse de un document de urbanism etc.
În dreptul francez se semnalează existența unor servituti care au un statut intermediar, între cel al servituților de drept privat și cel al servituților de urbanism: servitutea de curte comună. Astfel, dacă în aplicarea servituților de urbanism, eliberarea permisului de construire este subordonată, în ce privește distanțele care trebuie să separe construcțiile, creării, pe teritoriul vecin, de servitutile de a nu ridica ori de a nu depăși o anumită înălțime prin construire. Sus-zisele servituți, zise de „curți comune", pot, în caz de absență a acordului amiabil între proprietarii interesați, să fie impuse pe cale judiciară Este vorba deci de o servitute de drept privat, întrucât privește raporturile între doi proprietari, dar este, în același timp, instituită într-un scop de interes general, pentru a garanta respectul regulilor de urbanism. Această a doua caracteristică are drept consecință faptul că servitutea de curte comună nu poate să fie suprimată ori modificată de proprietarii respectivi.
Totuși, sunt întâlnite și obligații de a face, o anumită acțiune pozitivă, condiția acceptării unui proiect imobiliar: de exemplu, beneficiarului unei autorizații de construire ar putea să i se impună realizarea lucrărilor necesare viabilităților și echipamentelor construcției sau impunerea demolărilor ori modificărilor anumitor construcții.
O problemă distinctă, cel puțin în țările occidentale, este cea a gradului de precizie pe care pot să-1 atingă, în mod legal, reglementările locale de urbanism. Unele planuri de ocupare a solului cuprind prescripții arhitecturale care merg foarte în detaliu (de exemplu, de a nu admite decât două ori trei culori de zugrăveală). În același timp, textele legale care guvernează conținutul posibil al diferitelor documente de urbanism nu sunt deosebit de precise, ceea ce favorizează uneori diferențe notabile.
Un aspect însemnat privește și chestiunea dacă documentele locale de urbanism ar putea adăuga formalități celor pe care le impune legea în materie de autorizație de construire și alte autorizații.
În condițiile absenței unor reglementări legale adecvate, suficiente în materie, este de la sine înțeles că această posibilitate este admisă, cu condiția respectării principiilor constituționale și a interesului general.
În sfârșit, conținutul servituților de urbanism este limitat prin repartizarea rolurilor care există între reglementările de urbanism și alte reglementări care privesc afectarea utilizării solului.
Particularitățile servituților de urbanism se exprimă prin finalitatea lor, traducând în fapt preocupările de amenajare a spațiului urban.
Ele au ca obiectiv asigurarea unei repartizări armonioase a implantațiilor imobiliare în spațiul urban ori, mai mult sau mai puțin, de a încadra construcțiilor și alte forme de utilizare a solului urban astfel încât să se evite disfuncționalitățile cele mai grave: vărsămintele, gaspilajul spațiilor naturale, amplificarea necontrolată a nevoilor de echipament.
Obiectivul amenajării spațiului urban distinge servitutile de urbanism de alte aspecte reglementare, presând asupra utilității solurilor care decurg din alte legislații. De exemplu, acolo unde regula de urbanism se preocupă de poziția construcțiilor în spațiu, de volumul lor, aspectul exterior, regulamentul general de construcție pe care constructorii trebuie să-1 respecte, de asemenea, dar care este exterior reglementării de urbanism (rațiune pentru care permisul de construire nu le sancționează), se preocupă de volumul interior, izolarea fonică, protecția împotriva infiltrațiilor de apă, rezistența materială, pe scurt se preocupă nu de amenajarea spațiului, ci de însuși edificiul de construit.
În privința regimului lor limitările (servitutile) de urbanism sunt guvernate de principiul neindemizării efectelor acestora.
După cum se cunoaște, acestea pot afecta direct dreptul de a construi (servituțile non aeidificanti, cele vizând densitatea și înălțimea construcțiilor), maniera de a construi (precum cele ce derivă din prescripțiile arhitecturale ale planurilor de urbanism) ori, într-o perspectivă mai generală, posibilitatea de a utiliza terenul. Totuși, în ciuda acestor consecințe asupra dreptului de proprietate privată, dreptul continental, în frunte cu cel francez, a consacrat încă din prima jumătate a veacului al XIX-lea, principiul neindemizației efectelor servituților de urbanism, acceptat și în dreptul român, indiferent că acestea rezultă din reglementări naționale ori locale de urbanism.
Ca argumente ale consacrării și acceptării sale se invocă, printre altele, pe de o parte, faptul că urbanismul, ca orice altă activitate de interes general, impune, în numele acestuia, suportarea de către cetățeni a unor atari dezagremente, iar de pe alta, că indemnizarea acestui tip de servituti administrative ar genera o sarcină financiară și o creștere a prețurilor rapidă, excesivă și insuportabilă pentru finanțele publice, astfel încât ar obstacula politicile de urbanism și ar crea, în acest mod, grave probleme. în plus, din punct de vedere practic, calcularea indemnizațiilor ar fi foarte dificilă, practic imposibilă, ținând cont de flexibilitatea regulamentelor de urbanism, fluctuația valorii terenurilor, ș.a.
Din asemenea considerente se apreciază că particularii nu pot pretinde o reparare a prejudiciului care ar rezulta din stabilirea ori impunerea unei servituți de urbanism, decât în cazul în care se demonstrează existența unui comportament ilegal al Administrației. Pentru a se ajunge la asemenea concluzii, în jurisprudența Conslliului Constituțional al Franței s-a pornit de la distincția între ,,limitări” și „dreprivatizări", acestea din urmă, în măsura în care conduc la „denaturalizarea", „golirea de conținut" a dreptului de proprietate ori, practic, la dispariția sa, dau dreptul la indemnizări corespunzătoare. Ori s-a constatat că servituțile de urbanism nu fac parte din această categorie de constrângeri, fiind justificate de un interes general, iar restricțiile pe care le comportă sunt însoțite de garanții de fond și de formă.
În jurisprudența Curții Constituționale a României s-a statuat, printr-o decizie de speță (aparent) în același sens, din moment ce, stabilind că „…pentru lipsa de folosință a terenurilor proprietate privată amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, proprietarii sunt îndreptățiți să beneficieze de despăgubiri", s-a precizat că „nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicția instituită prin lege să solicite autorităților publice locale repararea pagubelor produse potrivit dreptului comun", ceea ce înseamnă plasarea problemei pe tărâmul răspunderii civile delictuale, cu consecințele aferente.
Un alt principiu admis în unele țări occidentale, precum în Franța, dar nu și în România este acela al independenței legislațiilor în sensul că, în raport cu celelalte reglementări care afectează utilizarea solurilor, regula de urbanism rămâne paralelă. Aceasta înseamnă și că, dacă un text de lege nu dispune altfel, autorizația acordată în baza unei anumite reglementări nu valorează autorizare și în alt domeniu, chiar și atunci când între ele există similitudini. În privința dreptului urbanismului, principiul își găsește aplicarea în ceea ce privește regulile de construcție, regulile de drept civil și, inclusiv, regulile de drept public. Totuși, această independență este relativă din mai multe rațiuni. Astfel, chiar dacă, în principiu, regulile de urbanism și celelalte reglementări privind folosirea terenurilor nu se preocupă de aceleași situații și nu au aceleași obiective, există unele interferențe. Exemplul tipic îl constituie cel al servitutilor administrative care, chiar dacă exterioare regulii de urbanism, se intersectează sub unele aspecte cu cerințele sale.
2.1.4 Stingerea servituților de urbanism
Ca orice servitute administrativă, regula de urbanism își încetează valabilitatea și aplicabilitatea în anumite situații și ca urmare a apariției anumitor evenimente cu consecințe juridice. Astfel, printre cauzele care determină stingerea servitutilor ele urbanism se pot număra:
abrogarea textului legal prin care a fost instituită servitutea respectivă;
desființarea actelor juridice prin care a fost stabilită servitutea de urbanism: este vorba de cazurile în care se face apel la procedeul actelor administrative de autoritate, care pot să fie revocate ori suspendate de autoritățile administrative care le-au emis, ori anulate de instanțele judecătorești în condițiile procedurii de contencios administrativ;
servituțile temporare se sting prin scurgerea termenului stabilit prin actul de instituire. Așa, de exemplu, în actele administrative prin care se autorizează preocuparea temporară a unui teren se indică, printre altele, pe lângă condițiile de restituire, și termenul de afectare temporară a acestuia;
desființarea sau declasarea unor lucrări, sau imobile în favoarea cărora s-a constituit servitutea. Astfel, în literatura de specialitate se menționează exemplul declasării unui aerodrom pentru care s-au constituit servituți aeriene (lucrări de protecție făcute asupra terenurilor învecinate);
confuziunea, reglementată prin art. 638 din Codul civil, care prevede că „orice servitute este stinsă când fondul către care este datorită și acela care o datorește cad în aceeași mână" este aplicabilă și servitutilor de urbanism.
Spre deosebire de servituțile civile, care se sting și pun neexercitarea în curs de 30 de ani, celor de urbanism nu li se aplică această modalitate, întrucât, fiind de ordine publică, în privința lor nu funcționează prescripția extinctivă.
2.1.5 Controlul legalității servituților de urbanism
Actele administrative de autoritate, prin care se constituie servituțile de urbanism, sunt supuse controlului judecătoresc în privința legalității, în condițiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Conform art. 39 din Regulamentul general de urbanism, litigiile dintre solicitanții de autorizații și autoritățile administrative sunt de competența instanțelor judecătorești, în condițiile Legii contenciosului administrativ.
2.2 Clasificarea regulilor de urbanism
În funcție de criteriul amplitudinii lor, regulile de urbanism se pot clasifica în: reguli generale, reguli locale și reguli speciale.
2.2.1 Regulile generale de urbanism
Sunt stabilite de către autoritățile centrale și au o valabilitate generală pentru întreaga țară. Ele sunt de aplicație directă și independentă de regulile operaționale la nivel local, adăugându-se acestora din urmă, în virtutea principiului cumulului.
Regulile generale sunt de două categorii:
– reguli care fixează prescripții de amenajare a teritoriului și de urbanism, și
– reguli care restrâng dreptul de construcție.
2.2.1.1 Reguli generale privind amplasarea construcțiilor
Aparent paradoxal, acestea nu sunt cuprinse în legislația specifică de urbanism, ci în legi conexe domeniului, precum cele privind fondul funciar și locuința.
Astfel, se instituie următoarele:
construcțiile de locuințe se pot amplasa, după caz, pe terenuri aparținând persoanelor fizice, persoanelor juridice, pe terenuri aparținând domeniului public sau privat al statului și/sau al unităților administrativ-teritoriale, identificate printr-un singur număr cadastral și număr de carte funciară, în condițiile legii (art. 5 alin. 5 din Legea locuinței nr. 114/1996);
amplasarea noilor construcții se face în intravilanul localităților; prin excepție, unele construcții care, prin natura lor, pot genera efecte poluante factorilor de mediu, pot fi amplasate în extravilan; în acest caz, amplasamentele se vor stabili pe bază de studii de impact asupra mediului, prealabile, avizate de organele de specialitate, privind protecția mediului (art. 91 alin. 1 și 2 din Legea fondului funciar nr. 18/1991); de asemenea, fac excepție construcțiile care, prin natura lor, nu se pot amplasa în intravilan, precum și adăposturile pentru animale (art. 91 al 3 clin Legea nr. 18/1991);
este interzisă amplasarea construcțiilor de orice fel pe terenuri agricole din extravilan de clasa I și a II-a de calitate, pe cele amenajate cu lucrări de îmbunătățiri funciare, precum și pe cele plantate cu vii și livezi, parcuri naționale, rezervații, monumente, ansambluri arheologice și istorice, cu excepția construcțiilor care servesc activitățile agricole, cu destinație militară, căile ferate, șosele de importanță deosebită, liniile electrice de înaltă tensiune, forarea și echiparea sondelor, lucrările aferente exploatării țițeiului și gazului, conductele magistrale de transport de gaze sau petrol, lucrări de gospodărire a apelor și realizarea de surse de apă (art. 92 alin. 1 și 2 din Legea nr. 18/1991).
2.2.1.2 Prescripții de amenajare și urbanism
Denumite în Regulamentul general de urbanism „reguli de bază privind modul de ocupare a terenurilor", acestea cuprind reguli cu privire la păstrarea integrității mediului și protejarea patrimoniului natural și construit ori vizând apărarea interesului public. Ele vizează, de exemplu, autorizarea executării construcțiilor și amenajărilor construcțiilor pe terenurile agricole din extravilan și intravilan, pe suprafețele împădurite, în zonele care conțin resurse ale subsolului, resurse de apă și platforme meteorologice, zone cu valoare peisagistică și zone naturale protejate, zone construite protejate, pe terenuri care au fost rezervate pentru realizarea de lucrări de utilitate publică. Tot în această categorie intră și „condițiile de amplasare a construcțiilor” exprimate prin reguli precum cele de anulare și retrageri minime obligatorii, cu privire la asigurarea acceselor obligatorii, cu privire la forma și dimensiunea terenului destinat construirii, procentul de ocupare a terenului, regulile de amplasare a parcajelor, spațiilor verzi și împrejmuirilor. Atunci când gestiunea amenajării teritoriilor revine în mod exclusiv autorităților de stat centrale, de obicei, în plan departamental, prefectul este cel îndreptățit să arbitreze în diferendele care ar putea să apară în acest domeniu între reglementările adoptate de colectivitățile locale și prescripțiile generale.
În ultimul timp însă, în majoritatea statelor s-au recunoscut atribuții diferite în domeniul amenajării teritoriale administrațiilor locale, ceea ce ridică problema conformării măsurilor adoptate de acestea cu prescripțiile existente la nivel național.
Astfel, în România, prin Legea nr. 215/2001, s-a stabilit drept competență a consiliilor locale aprobarea și asigurarea executării programelor de organizare și dezvoltare urbanistică a localităților precum și amenajarea teritoriilor.
Prescripțiile generale de amenajare și urbanism pot să fie aplicate la nivelul întregului teritoriu sau la o anumită parte a acestuia (aplicare regională).
2.2.1.3 Reglementarea dreptului de a construi
Pentru a se evita o seric de contradicții și a se asigura un minim de regim legal comun, reglementările în materie stabilesc unele dispoziții cu aplicabilitate generală, inclusiv în regiunile cu reguli locale bine dezvoltate. Este, prin excelență, cazul celor ce afectează dreptul de construire, în sensul că trebuie să fie relevate atunci când se solicită eliberarea unui certificat de urbanism. Sunt reguli limitativ prevăzute și pot fi grupate în funcție de obiectivul lor în:
reguli vizând politica generală a construcțiilor
reguli privind asigurarea unui minim de „ordine estetică" la nivel național
Unele dintre aceste reguli pol să condiționeze recunoașterea dreptului de construcție de respectarea cerințelor legale privind protecția mediului sau de sănătate publică.
Regulamentul general de urbanism în vigoare cuprinde și reguli cu privire la siguranța construcțiilor care, tot pe calea autorizării executării construcțiilor sau a amenajărilor, urmăresc atingerea acestui obiectiv în privința expunerii la riscuri naturale, la riscuri tehnologice, construcții cu funcțiuni generatoare de riscuri tehnologice, asigurarea echipării edilitare, compatibilității funcțiunilor etc., sau condiții de conformare a construcțiilor (reguli cu privire la echiparea tehnologico-edilitară, reguli cu privire la forma și dimensiunile construcțiilor, înălțimea, aspectul exterior ș.a.).
2.2.1.4 Reguli locale de urbanism
Aceste reguli permit cel mai bine adaptarea exigențelor de urbanism, la necesitățile concrete ale teritoriului. Datorită amplorii lor, regulile locale de urbanism acoperă toate aspectele utilizării solului și sunt cuprinse mai ales în regulamentele locale de urbanism, adoptate de consiliile locale.
2.2.2 Reguli speciale de urbanism
Adjectivul „special" califică regulile de urbanism care nu se aplică decât în cazurile particulare, cu un obiect bine determinat. Această categorie de reguli nu este supusă unui regim juridic determinat. Este vorba, de exemplu, de planul de salvare a unor sectoare urbane cu o valoare istorico-arhitecturală deosebita, reguli minimale de urbanism în mediul rural și servituți speciale care afectează utilizarea terenurilor. De asemenea, intră în această categorie și regulile de urbanism referitoare la condițiile de autorizare a construcțiilor cu caracter militar.
Ca exemplu de planuri de salvare și punere în valoare a unor valori urbanistice reprezentative amintim legea franceză Mallraux din 4 august 1962.
Regulile minimale de urbanism aplicabile în spațiul rural se exprimă prin unele prescripții asemănătoare cu limitările care guvernează acordarea autorizației de construire în mediul rural.
Prin obiectul lor, aceste reguli minimale nu sunt reguli de urbanism propriu-zise, ci dispoziții disparate, relative la materii variate și care au incidență asupra utilizării terenurilor. Regulile nu-și găsesc izvorul în actele normative sau în documentele de urbanism. În ciuda originii lor distincte, instituirea acestor servituți poate antrena, de multe ori, consecințe foarte apropiate de regulile de urbanism. Cazul cel mai cunoscut este cel al principiilor referitoare la mediu, care, deși stabilite prin acte separate, au un regim juridic propriu, coincizând adesea cu regulile de urbanism.
Toate aceste caracteristici fac necesară o coordonare între regulile generale, locale și speciale de urbanism, lucru ce se întâmplă mai ales cu ocazia eliberării diverselor autorizații în materie.
2.3 Opozabilitatea regulii de urbanism
Dreptul urbanismului a dezvoltat o serie de soluții originale în ce privește efectele regulilor, autoritatea lor juridică, și aceasta din cel puțin trei puncte de vedere: cel al destinatarilor regulii, obligațiilor pe care aceasta le impune și cel al aplicării sale în timp.
2.3.1 Destinatarii regulilor de urbanism
În unele cazuri, regulile de urbanism nu sunt opozabile decât administrației, nu și particularilor. Acest fapt înseamnă că aceste reguli nu vor putea servi ca bază pentru refuzul acordării unei autorizații de utilizare a terenurilor.
Dimpotrivă, administrația este ținută să le respecte, iar particularii vor putea solicita sancționarea violării lor în justiție. Totuși, de cele mai multe ori, documentele în materie nu reclamă decât reflectarea acestora în documentele de urbanism subsecvente.
2.3.2 Obligațiile care rezultă din regulile de urbanism
Și în această privință, regulile de urbanism prezintă unele particularități. Într-o primă situație, destinatarii regulii sunt ținuți la o obligație de conformare cu cerințele sale.
Regulile din planurile de ocupație a terenurilor, cele din Regulamentul general de urbanism ș.a. sunt însoțite de o obligație de conformare în privința operațiunilor de construcție, în timp ce pentru altele nu există decât o obligație de compatibilitate. Rigoarea obligației de conformitate este afectată de formularea regulii.
De obicei, norma de ocupare a terenurilor are un caracter, mai mult sau mai puțin, imperativ ori permisiv, adică, după caz, ea lasă administrației o putere de apreciere a situației sau facultatea de a acorda ori nu autorizația, ori îi indică cu rigoare decizia de luat. Uneori, regula de urbanism poate face obiectul unor derogări ori adaptări minore, ceea ce înseamnă că autoritatea competentă să elibereze autorizația de utilizare a terenurilor poate, uneori, să înlăture regula ori să facă mai suplu conținutul său în favoarea solicitantului autorizației. O a doua situație este cea în care regula de urbanism este însoțită nu de o obligație de conformitate, ci de una de compatibilitate.
Exemple de acest gen oferă prescripțiile de amenajare și de urbanism, în special în ce privește planurile de expunere la zgomotul de vecinătate al aerodromurilor. În acest gen de ipoteze nu se cere ca destinatarii regulii să i se conformeze în mod riguros, ci numai să nu contravină unor aspecte esențiale ale acesteia.
În sfârșit, să mai menționăm și cazurile în care caracterul obligatoriu este minim, regula de urbanism cerând numai ca aceasta să fie luată în considerare în adoptarea anumitor decizii.
2.3.3 Aplicarea în timp a regulilor de urbanism
O serie de particularități ale regulii de urbanism sunt legate de aplicarea sa în timp. Este vorba, mai întâi, de data de intrare în vigoare a acestor reguli. Astfel, un aspect interesant al dreptului urbanismului decurge din faptul aplicării anticipate a regulilor care nu a fost încă formal adoptate de autorii lor, dar care sunt în pregătire. Așa, de pildă, dacă o localitate a decis să-și revizuiască planul de ocupare a terenurilor, ea poate decide, într-un fel cu titlu conservatorul, de a face aplicarea regulilor viitorului plan, înainte ca acesta să fie adoptat.
În ce privește data aprecierii conformității actelor la regulă, dreptul urbanismului adoptă, în general, principiul obișnuit în dreptul administrativ, potrivit căruia legalitatea unui act se apreciază față de regulile existente la momentul emiterii sale.
Tot așa, atunci când o autorizație este anulată, ori refuzul de acordare a sa este anulat, decizia ulterioară de acordare ori de refuz este condiționată de regula la momentul în care ea intervine. În același timp, regula după care legalitatea unui act se apreciază la momentul emiterii sale este înlăturată într-o ipoteză foarte importantă: cea a autorizării care urmează unui certificat de urbanism pozitiv. În acest caz, dccizia administrației trebuie să se conformeze cel puțin parțial, regulilor existente în momentul eliberării certifi catului, care are ca efect de a „îngheța’’ dreptul pentru o anumită perioadă.
Se cuvine menționat, totodată, gradul mare de instabilitate a regulilor de urbanism. Acest fenomen se datorează mai multor factori. Primul rezidă în numărul și suplețea modalităților de revizuire a regulamentelor de urbanism. Al doilea se referă la jocul ierarhiei normelor și la complexitatea aparatului normativ. Dreptul aplicabil unui teren anume, dintr-o zonă dată, poate, în consecință să se găsească afectat de nenumărate modificări în piramida normativă. Alte atingeri la stabilitatea dreptului pot veni de la existența mecanismelor conservatoare și de la posibilitatea de derogare și adoptare relativ minoră.
2.4 Efectivitatea regulilor de urbanism
Problema efectivității acestora prezintă o importanță deosebită, întrucât practica arată că se manifestă un număr ridicat de cazuri de nerespectare a regulilor de urbanism. De aceea, identificarea mecanismelor care pot asigura aplicarea deplină și efectivă a acestora rămâne o preocupare prioritară a factorilor interesați.
O primă garanție a efectivității dreptului urbanismului o reprezintă răspunderea penală, dar aceasta privește mai ales funcția disuasivă și mai puțin pe cea reparatorie. Nu numai că infracțiunile la regimul regulilor de urbanism nu sunt întotdeauna urmărite și pedepsite, apelându-se mai ales la sancțiunile contravenționale, dar și incriminările propriu-zise par inadecvate. Fără îndoială, în consonanță cu predominanța normelor de „poliție de urbanism” și natura acestora, răspunderea contravențională rămâne cea mai răspândită, adaptată și mai eficientă în materie.
Principala problemă a domeniului o reprezintă, pe de o parte, o dozare corespunzătoare a cuantumului și naturii sancțiunilor, iar pe de alta a afirmării specificității lor. Referitor la răspunderea civilă, autorul unei operațiuni imobiliare poate, conform mecanismelor de drept comun, să-și angajeze răspunderea prin aplicarea noțiunii de tulburare de vecinătate.
De asemenea, răspunderea civilă poate apărea și atunci când prin respectarea regulilor de urbanism se cauzează un prejudiciu direct și personal altor persoane. Antrenarea acestui tip de răspundere se face printr-o acțiune petitorie și nu printr-una posesorie, și este subordonată îndeplinirii anumitor condiții. Prima, constă în existența unei veritabile violări a unei reguli de fond; de exemplu, simplul fapt de a fi construit fară autorizație de construire nu este suficient, ori cel de a nu fi fost respectate cerințele unui asemenea document. O altă situație privește cazul în care operațiunea contestată este o construcție ridicată conform unei autorizații de construire; în această ipoteză, proprietarul ar putea fi condamnat numai dacă, în prealabil, autorizația a fost anulată pentru exces de putere ori ilegalitatea sa a fost contestată de instanța de contencios administrativ.
În sfârșit, este necesar ca solicitantul să poată dovedi că a suferit un prejudiciu personal și care rezultă în mod direct din neregularitatea comisă. Dacă aceste condiții sunt întrunite, instanța poate dispune nu numai acordarea de daune interese, ci să ordone demolarea.
Desigur, respectarea regulilor de urbanism poate antrena și aplicarea altor tipuri de sancțiuni, mai mult sau mai puțin indirecte, prevăzute de textele legale ori reținute de jurisprudență.
Partea a III-a
Conținutul regulilor generale de urbanism
Și în domeniul adoptării regulilor de urbanism există o delimitare clară între atribuțiile autorităților publice centrale și locale. Astfel, deși în domeniu operează o evidentă descentralizare și deconcentrare în privința competențelor în materie, Guvernul își conservă atributul de a stabili reguli de urbanism care se impun la nivelul întregului teritoriu național. Este vorba de aprobarea Regulamentului general de urbanism care reprezintă sistemul unitar de norme tehnice și juridice, care stă la baza elaborării planurilor de amenajare a teritoriului, planurilor urbanistice, precum și a regulamentelor locale de urbanism. Documentul stabilește, sub raportul conținutului, regulile de ocupare a terenurilor și de amplasare a construcțiilor și a amenajărilor aferente acestora.
Consiliile locale elaborează și adoptă, pe această bază, planurile urbanistice generale și regulamentele locale de urbanism ale localităților, care cuprind norme obligatorii pentru autorizarea executării construcțiilor.
Aceste documente detaliază regulile generale de urbanism conform condițiilor specifice fiecărei localități și caracteristicilor unităților teritoriale de referință.
Regulile generale de urbanism se aplică în proiectarea și reali zarea tuturor construcțiilor și amenajărilor cu caracter militar și special, care se autorizează în condițiile unor reglementări legale speciale. Până la aprobarea planurilor urbanistice generale și a regulamentelor locale de urbanism, autorizarea executării construcțiilor se va face numai în condițiile stabilite de Regulamentul general de urbanism. De menționat că, în înțelesul Regulamentului general destinația unui teren sau a unei construcții semnifică modul de utilizare a acestora, conform funcțiunii prevăzute în reglementările cuprinse în planurile de urbanism și amenajare a teritoriului.
Sub raportul conținutului și scopului lor acestea pot fi reguli de bază privind modul de ocupare a terenurilor și, respectiv, reguli (condiții) de amplasare și conformare a construcțiilor.
3.1 Regulile de bază privind modul de ocupare a terenurilor
Este grupa care cuprinde, cel puțin la nivel semantic, regulile propriu-zise de urbanism, subdivizată, la rându-i, în: a) reguli cu privire la păstrarea integrității mediului și protejarea patrimoniului natural și construit, și b) reguli cu privire la siguranța construcțiilor și la apărarea interesului public.
3.1.1 Reguli cu privire la păstrarea integrității mediului și protejarea patrimoniului natural și construit
Intră în această categorie o serie de reguli de urbanism care vizează protejarea patrimoniului natural și a celui construit din perspectiva ocupării terenurilor, grupate în funcție de elementele de mediu implicate. Distingem astfel reguli privind ocuparea terenurilor agricole din extravilan și a celor din intravilan, a suprafețelor împădurite, a resurselor subsolului, resurselor de apă și a platformelor meteorologice, a zonelor cu valoare peisagistică și a zonelor naturale protejate, ca și a zonelor construite protejate. Sunt terenuri, în sens larg, a căror ocupare, din diverse considerente, prezintă o serie de inconveniente și cerințe specifice rezultate din nevoia armonizării interesului general de protecție a mediului cu cele ale exploatării construibile a acestora.
3.1.1.1 Reguli privind ocuparea terenurilor agricole din extravilan și a terenurilor agricole din intravilan (art. 4 din R.G.U.)
Autorizarea executării construcțiilor și amenajărilor pe terenurile agricole din extravilan este permisă pentru funcțiunile și în condițiile stabilite prin Lege; ea se face cu respectarea normelor stabilite de consiliile locale pentru ocuparea rațională a terenurilor și pentru realizarea următoarelor obiective:
completarea zonelor centrale, potrivit condițiilor urbanistice specifice impuse de caracterul zonei, având prioritate instituțiile publice, precum și serviciile de interes general;
valorificarea terenurilor din zonele echipate cu rețele tehnico-edilitare;
amplasarea construcțiilor, amenajărilor și lucrărilor tehnico-edilitare aferente acestora în ansambluri compacte.
Prin autorizația de construire, terenurile agricole din intravilan se scot din circuitul agricol, temporar sau definitiv, conform legii.
3.1.1.2 Reguli privind ocuparea cu contradicții a suprafețelor împădurite (art. 5)
Ca regulă generală, autorizarea executării construcțiilor amenajărilor pe terenuri cu destinație forestieră este interzisă. Conform art 2 lit. b) din Legea nr. 18/1991, sunt terenuri cu destinație forestieră: terenurile împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultură, producție ori administrare silvică, terenurile destinate împăduririlor și cele neproductive – stâncării, abrupturi, bolovănișuri, râpe, ravene, torenți – dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice.
În mod excepțional, cu avizul organelor administrației publice de specialitate, se pot autoriza numai construcțiile necesare întreținerii pădurilor, exploatărilor silvice și culturilor forestiere. Laamplasarea acestor construcții se va avea în vedere dezafectarea unei suprafețe cât mai mici din cultura forestieră.
Tot în scop de protecție, cabanele și alte construcții și amenajări destinate turismului vor fi amplasate numai la liziera pădurilor cu avizul conform al Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile și al autorității centrale responsabile în materie de turism.
În sfârșit, delimitarea pe județe a terenurilor cu destinație forestieră, stabilită în condițiile legii de către organele de specialitate ale administrației publice, se comunică consiliilor județene prin ordinul ministrului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului.
3.1.1.3 Reguli privind amplasarea construcțiilor necesare exploatării resurselor subsolului (art. 6)
Aceste reguli disting între construcțiile necesare și cu caracter definitiv, industriale sau de altă natură în legătură cu exploatarea și prelucrarea resurselor naturale.
Astfel, autorizarea executării construcțiilor definitive, altele decât cele industriale, necesare exploatării și prelucrării resurselor în zone delimitate conform legii, care conțin resurse identificate ale subsolului, este interzisă.
La rândul său, autorizarea executării construcțiilor industriale necesare exploatării și prelucrării resurselor identificate ale subsolului se face de către consiliile județene sau consiliile locale, după caz, cu avizul organelor de stat specializate.
În cazul identificării de zone cu resurse în intravilanul localității, modalitatea exploatării acestora va face obiectul unui studiu de impact aprobat și efectuat conform legislației în materie.
Ca o măsură preventivă și de protecție, zonele care conțin resurse identificate ale subsolului, delimitate potrivit legii, se comunică la consiliile județene, prin ordin al președintelui Agenției Naționale pentru Resurse Minerale, pentru fiecare județ.
3.1.1.4 Reguli referitoare la amplasarea construcțiilor în raport cu resursele de apă și platformele meteorologice (art. 7)
Din cauza implicațiilor ecologico-sociale pe care le prezintă aceste zone, reglementările în vigoare stabilesc următoarele reguli de amplasare a construcțiilor în cadrul lor:
autorizarea executării construcțiilor de orice fel în albiile minore ale cursurilor de apă și ale cuvetelor lacurilor este interzisă, cu excepția lucrărilor de poduri, lucrărilor necesare căilor ferate și drumurilor de traversare a albiilor cursurilor de apă, precum și a lucrărilor de gospodărire a apelor;
autorizarea executării lucrărilor prevăzute mai sus este permisă numai cu avizul primarului și al autorităților de gospodărire a apelor și cu asigurarea măsurilor de apărare a construcțiilor respective împotriva inundațiilor, a măsurilor de prevenire a deteriorării calității apelor de suprafață și subterane, de respectare a zonelor de protecție față de malurile cursurilor de apă și față de lucrările de gospodărire și de captare a apelor;
autorizarea executării construcțiilor de orice fel în zona de protecție a platformelor meteorologice se face cu avizul prealabil al autorității competente pentru protecția mediului;
zonele de protecție sanitară se delimitează de către autoritățile administrației publice județene și a Municipiului București pe baza avizului organelor de specialitate ale administrației publice.
3.1.1.5 Autorizarea construcțiilor în zone cu valoare peisagistică și în zone naturale protejate (art. 8)
Ca regulă generală, autorizarea executării construcțiilor și amenajărilor care, prin amplasament, funcțiune, volumetric și aspect arhitectural – conformare și amplasare goluri, raport gol-plin, materiale utilizate, învelitoare, paletă cromatică etc. depreciază valoarea peisajului este interzisă.
Totodată, autorizarea executării construcțiilor în parcuri naționale, rezervații naturale, precum și în celelalte zone protejate, de interes național, delimitate potrivit legii, se face cu avizul conform al autorităților publice centrale responsabile în materie de mediu, agricultură și turism.
În același scop, consiliile județene vor identifica și vor delimita, în funcție de particularitățile specifice, acele zone naturale de interes local care necesită protecție pentru valoarea lor peisagistica și vor stabili condițiile de autorizare a executării construcțiilor, având în vedere păstrarea calității mediului natural și a echilibrului ecologic.
3.1.1.6 Autorizarea executării construcțiilor în zone construite protejate (art. 9)
Zonele protejate construite sunt supuse unui regim juridic special de protecție și desfășurare a lucrărilor de construcții, amenajare, modificare și desființare a acestora. În funcție de nivelul de interes, regulile de autorizare a ocupării solului în acest perimetru sunt următoarele:
autorizarea executării construcțiilor în zonele care cuprind valori de patrimoniu cultural construit, de interes național, se face cu avizul conform al ministerelor cu responsabilități în domeniile culturii și amenajării teritoriului;
autorizarea executării construcțiilor în zonele care cuprind valori de patrimoniu cultural construit, de interes local, declarate și delimitate prin hotărâre a consiliului județean, se face cu avizul serviciilor publice descentralizate din județ, subordonate autorităților centrale cu atribuții în materie de cultură și turism;
autorizarea executării lucrărilor dc construcții, care au ca obiectiv cercetarea, conservarea, restaurarea sau punerea în valoare a monumentelor istorice se face cu avizul conform al ministerului culturii.
3.1.2 Reguli cu privire la siguranța construcțiilor și la apărarea interesului public
3.1.2.1Autorizarea amplasării construcțiilor în zone de riscuri naturale (art. 10)
Autorizarea executării construcțiilor sau a amenajărilor în zonele expuse la riscuri naturale, cu excepția celor care au drept scop limitarea efectelor acestora, este interzisă.
În sensul reglementărilor în vigoare, prin riscuri naturale se înțelege: alunecări de teren, nisipuri mișcătoare, terenuri mlăștinoase, scurgeri de torenți, eroziuni, avalanșe de zăpadă, dislocări de stânci, zone inundabile și altele asemenea, delimitate pe fiecare județ prin hotărâre a consiliului județean, cu avizul organelor de specialitate ale administrației publice.
3.1.2.2 Amplasarea construcțiilor în zone de riscuri tehnologice (art. 12)
Autorizarea executării construcțiilor în zonele expuse la riscuri tehnologice, precum și în zonele de servitute și ele protecție ale sistemelor de alimentare cu energie electrică, conductelor de gaze, apă, canalizare, căilor de comunicație și altor asemenea lucrări de infrastructură este interzisă.
În înțelesul legii, riscurile tehnologice sunt cele determinate de procesele industriale sau agricole care prezintă pericol dc incendii, explozii, radiații, surpări de teren ori de poluare a aerului, apei sau solului.
Fac excepție de la prevederile de mai sus, construcțiile și amenajările care au drept scop prevenirea riscurilor tehnologice sau limitarea efectelor acestora.
3.1.2.3 Reguli privind amplasarea construcțiilor cu funcțiuni generatoare de riscuri tehnologice (art. 12)
Autorizarea executării construcțiilor care, prin natura și destinația lor, pot genera riscuri tehnologice se face numai pe baza unui studiu de impact elaborat și aprobat conform prevederilor legale.
Lista categoriilor de construcții generatoare de riscuri tehnologice se stabilește prin ordin comun al miniștrilor cu atribuții în domeniile industriei, agriculturii, mediului, sănătății, transporturilor, apărării naționale și afacerilor interne.
3.1.2.4 Asigurarea echipării edilitare (art. 13)
Autorizarea executării construcțiilor caic, prin dimensiunile și destinația lor, presupun cheltuieli de echipare edilitară ce depășesc posibilitățile financiare și tehnice ale administrației publice locale ori ale investitorilor interesați sau care nu beneficiază de fonduri de la bugetul de stat, este interzisă.
Autorizarea executării construcțiilor poate fi condiționala de stabilirea, în prealabil, prin contract, a obligației efectuării, în parte sau total, a lucrărilor de echipare edilitară aferente, de către investitorii interesați.
3.1.2.5 Reguli privind compatibilizarea destinației construcției cu funcțiunea dominantă a zonei de amplasament ( art. 14)
Ca regulă de principiu, autorizarea executării construcțiilor se face cu condiția asigurării compatibilității dintre destinația construcției și funcțiunea dominantă a zonei, stabilită printr-o documentație de urbanism, sau dacă zona are o funcțiune dominantă tradițională caracterizată de țesut urban și conformare spațială propie.
În acest sens, în Anexa nr. 1, „Amplasarea construcțiilor, în funcție de destinația acestora, în cadrul localității" a Regulamentului general de urbanism, s-a instituit o serie de reguli referitoare la situarea construcțiilor administrative (sediile autorităților publice centrale fiind amplasate în Capitala României zona centrală, sediile serviciilor descentralizate în teritoriu ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale în municipiile reședință de județ, în zona centrală sau pe principalele artere de circulație, sediile de primării în municipii, orașe sau comune în zona centrală, sediile de partide politice în Capitala României, în zona centrală sau pe principalele artere de circulație, filialele, sediile de sindicate, culte, fundații, organizații neguvernamentale, agenții etc.
În zona centrală a localităților sau pe principalele artere de circulație ș.a.), construcțiile financiar-bancare, construcțiile comerciale, construcțiile de cult, construcțiile de sănătate, construcțiile și amenajările sportive, construcțiile de agrement, construcțiile de turism și construcțiile de locuințe.
3.1.2.6 Procentul de ocupare a terenurilor (art. 15)
Autorizarea executării construcțiilor se face cu condiția ca procentul de ocupare a terenurilor să nu depășească limita superioară stabilită, în prezent, în Anexa nr. 2 a Regulamentului general de urbanism. Procentul maxim de ocupare a terenurilor se stabilește în funcție de destinația zonei în care urmează să fie amplasată construcția și de condițiile de amplasare în cadrul terenului.
Astfel, în raport cu primul criteriu, în zonele centrale procentul de ocupare este de 80%, în zonele comerciale de 85%, în zonele mixte de 70%, în zonele rurale de 30%, iar în zonele rezidențiale se fac următoarele distincții: zonă exclusiv rezidențială cu locuințe P, P+l, P+2 de 35%, zonă rezidențială cu mai mult de 3 niveluri – 20%, zonă predominant rezidențială (locuințe cu dotări aferente) 40%.
În privința zonelor industriale, pentru cele existente nu este prevăzut un procent maxim de ocupare a terenului, dar pentru cele propuse procentul maxim de ocupare a terenului se stabilește prin studiu de fezabilitate.
Pentru zonele de recreere nu este prevăzut un grad maxim de ocupare a terenului.
Condiții de amplasare în cadrul terenului. In funcție de destinația construcțiilor: construcții de cultură și alte construcții ce cuprind săli de reuniuni, construcții de învățământ, construcții de sănătate, construcții și amenajări sportive este stabilită o serie de condiții/măsuri de amplasare în cadrul teritorial repartizat. Așa, de exemplu, terenul ocupat de construcțiile destinate învățământului va trebui organizat în 4 zone, dimensionate în funcție de capacitatea unității de învățământ: zona ocupată de construcție, zona curții de recreație, de regulă asfaltată, zona terenurilor și instalațiilor sportive și zona verde, inclusiv grădina de flori.
3.1.2.7 Reguli privind lucrările de utilitate publică (art. 16)
Autorizarea executării altor construcții pe terenuri care au fost rezervate în planuri de amenajare a teritoriului, pentru realizarea de lucrări de utilitate publică, este interzisă; autorizarea executării lucrărilor de utilitate publică se face pe baza documentației de urbanism sau de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii.
Ca o aplicare concretă a acestor reguli, potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 71/1996, pe terenurile rezervate dezvoltării căilor de comunicație stabilite prin documentațiile de amenajare a teritoriului este interzisă autorizarea executării construcțiilor definitive.
3.2 Condiții de amplasare și conformare a construcțiilor
Această categorie de reguli de urbanism se referă la condiții (reguli) de amplasare și retragerile minime obligatorii (orientarea față de punctele cardinale, de drumurile publice, căile navigabile, căile ferate, aeroporturi etc), vizând asigurarea acceselor obligatorii (carosabile, pietonale), cu privire la echiparea tehnico-edilitara (racordarea la rețelele publice de echipare edilitară), reguli cu privire la forma și dimensiunile terenului și ale construcțiilor (parcelarea, înălțimea, aspectul exterior al construcțiilor), reguli cu privire la amplasarea de parcaje, spații verzi și împrejmuiri.
După natura lor, acestea constituie cerințe de amplasare, în raport cu anumite repere de optimizare a habitatului ori de conformare a construcții lor anumitor parametri tehnico-urbanistici esențiali ai organizării moderne a orașelor.
3.2.1 Reguli de amplasare și retrageri minime obligatorii
Asemenea reguli vizează cu precădere amplasarea construcțiilor, astfel încât să se asigure o bună organizare a localităților și o funcționare corespunzătoare a imobilelor (construcțiilor).
3.2.1.1 Orientarea față de punctele cardinale (art. 17)
În ceea ce privește orientarea față de punctele cardinale, autorizarea executării construcțiilor se face cu respectarea condițiilor necesare asigurării însoririi adecvate sau îndeplinirii altor cerințe (destinație, context social-cultural, geografic etc.). Așa, de exemplu, pentru toate categoriile de construcții administrative, financiar-ban-care și comerciale se recomandă orientarea, astfel încât să se asigure însorirea spațiilor pentru public și a birourilor, construcțiile de cult în raport de specificul cultului, construcțiile de cultură vor avea spațiile de lectură și sălile de expunere orientate nord, nord-est, nord-vest, cele de învățământ vor avea orientarea sălilor de clasă sud, sud-est, sud-vest ș.a.
3.2.1.2 Amplasarea față de drumurile publice (art. 18)
În privința amplasării față de drumurile publice, în zona drumului public se pot autoriza, cu avizul conform al organelor de specialitate ale administrației publice:
construcții și instalații aferente drumurilor publice, de servire, de întreținere și de exploatare;
parcaje, garaje și stații de alimentare cu carburanți și resurse de energie (inclusiv funcțiunile lor complementare: magazine, restaurante etc);
conducte de alimentare cu apă și de canalizare, sisteme de transport gaze, țiței sau alte produse petroliere, rețele termice, electrice, de telecomunicații și infrastructuri ori alte instalații, sau construcții de acest gen.
Prin zona drumului public se înțelege ampriza (lățimea) fâșiilor de siguranță și a fâșiilor de protecție.
Autorizarea executării construcțiilor cu funcțiuni de locuire este permisă cu respectarea zonelor de protecție a drumurilor delimitate conform legii.
Prin funcțiuni de locuire se înțeleg: locuințe, case de vacanță și alte construcții cu caracter turistic, spații de cazare permanentă sau temporară pentru nevoi sociale, industriale sau de apărare, cum ar fi: cămine pentru bătrâni, cămine de nefamiliști, sanatorii, cămine pentru organizarea de șantier, cămine de garnizoană.
La aceste reguli fixate prin Regulamentul general de urbanism (art. 18) se adaugă cerințele pertinente stipulate prin O.G nr. 43/1997 privind regimul drumurilor (aprobată prin Legea nr. 82/1998) și Ordinul nr. 47/1998 al ministrului Transportului pentru aprobarea Normelor tehnice privind amplasarea lucrărilor edilitare, a stâlpilor pentru instalații și a pomilor în localitățile urbane și rurale.
Astfel, potrivit art. 47 din O.G nr. 43/1997 realizarea în zona drumului public a oricărei construcții sau instalații, în orice scop, se face cu respectarea legislației în vigoare privind amplasarea și autorizarea executării construcțiilor și numai cu acordul preaalabil al administratorului drumului. Actul normativ stabilește o serie de restricții în aceasta privință precum: interzicerea amplasării în zona drumului public, de construcții, panouri publicitare sau instalații care nu aparțin drumului și care periclitează siguranța circulației (art. 48 alin. 1), amplasarea în zona mediană a autostrăzilor numai a instalațiilor destinate întreținerii drumurilor și siguranței circulației (art. 48 alin. 2), amplasarea lucrărilor edilitare subterane, de regulă în afara părții carosabile a drumului public sau în galerii vizitabile (art. 9)
Deținătorii de construcții sau instalații amplasate în zona drumului public sunt obligați să execute revizia periodică și repararea acestora spre a asigura estetica, protejarea drumului și siguranța circulației.
3.2.1.3 Amplasarea față de căi navigabile existente și cursurile de apă potențial navigabile (art. 19)
În zona căilor navigabile și a cursurilor de apă potențial navigabile se pot autoriza, cu avizul conform al autorității centrale responsabile în domeniile transporturilor, următoarele categorii de lucrări
construcții și instalații aferente căilor navigabile, de servire, de întreținere și de exploatare;
semnale vizuale, auditive și faruri precum și alte amenajări referitoare la siguranța navigației;
construcții pentru obiective portuare, fronturi de acostare, platforme de depozitare, drumuri de circulație, clădiri, construcții hidrotehnice pentru șantierele navale, gări fluviale și alte lucrări similare;
traversări și subtraversări ale căilor navigabile și ale canalelor și cursurilor de apă potențial navigabile cu conducte de presiune (apă, gaze, țiței, abur), de linii electrice și de telecomunicații, precum și traversările cu poduri și lucrările de amenajări hidroenergetice și de artă;
adăposturi de iarnă pentru nave, stații de alimentare cu carburanți și resurse de energie;
instalații de captare a apei din albia căilor navigabile și instalații de evacuare a apelor reziduale sau de altă natură;
apărări de maluri de orice natură, diguri longitudinale și transversale, și alte lucrări similare.
Sub raport terminologic este precizat că prin zona fluvială se înțelege fâșia de teren situată în lungul țărmului apelor interioare navigabile sau potențial navigabile. Zona fluvială se stabilește de către autoritatea de stat competentă, potrivit legii. în porturi, zona căilor navigabile coincide cu incinta portuara.
3.2.1.4 Amplasarea față de căile ferate (art. 20)
Referitor la amplasarea față de căile ferate, în zona de protecție a infrastructurilor feroviare se pot amplasa, cu avizul ministerului de resort:
construcții și instalații aferente exploatării și întreținerii liniilor de cale ferată;
construcții și instalații pentru exploatarea materialului rulant și a mijloacelor de restabilire a circulației;
instalații fixe pentru tracțiune electrică;
instalații de semnalizare, centralizare, bloc de linie automat, telecomunicație, transmisiuni de date și construcțiile aferente acestora (art. 20 din Regulamentul general de urbanism).
Construcțiile care se amplasează în zona de protecție a infrastructurii feroviare situate în intravilan se autorizează cu avizul Regiei Autonome „Societatea Națională a Căilor Ferate Române" și al Ministerului Transporturilor.
Prin zona de protecție a infrastructurii feroviare se înțelege fâșia de teren, indiferent de proprietar, cu lățimea de 100 de metri măsurată de la limita zonei cadastrale CFR, situată de o parte și de alta a căii ferate.
Lucrările de investiții ale agenților economici și ale instituțiilor publice, care afectează zona de protecție a infrastructurii feroviare, se vor autoriza numai cu avizul Regiei Autonome „Societatea Națională a Căilor Ferate Române" și al Ministerului Transporturilor, și anume:
căi ferate industriale;
lucrări hidrotehnice;
traversarea căii ferate de către drumuri prin pasaje denivelate;
subtraversarea liniilor de cale ferată de rețele de telecomunicații, energie electrică, conducte sub presiune de apă, gaze, produse petroliere, termotehnologice și canale libere.
În zona de protecție a infrastructurii transporturilor feroviare se interzic:
amplasarea oricăror construcții, depozite de materiale sau înființarea de plantații care împiedică vizibilitatea liniei și a semnalelor feroviare;
efectuarea oricăror lucrări care, prin natura lor, ar provoca alunecări de teren, surpări sau ar afecta stabilitatea solului prin tăierea copacilor, extragerea de materiale de construcții sau care modifică echilibrul pânzei freatice subterane;
depozitarea, manipularea sau preluarea substanțelor inflamabile, explozibile, carburanților, gazelor lichefiate ori a oricăror materiale care, prin natura lor, ar putea provoca incendii sau explozii.
3.2.1.5 Amplasarea față de aeroporturi (art. 21)
Avizul conform al Ministerului Transporturilor este necesar și pentru autorizarea executării construcțiilor în vecinătatea terenurilor aferente aeroporturilor și culoarelor de siguranță stabilite conform legii.
3.2.1.6 Retrageri față de fâșia de protecție a frontierei de stat (art. 22)
În privința fâșiei de protecție a frontierei de stat este instituită o serie de retrageri în funcție de zonă și destinațiile construcțiilor.
Astfel, autorizarea executării construcțiilor în extravilan se face numai la distanța de 500 m față de fâșia de protecție a frontierei de stat către interior.
Ca excepție de la regulă, punctele de control pentru trecerea frontierei, cu construcțiile-anexă, terminalele vamale și alte construcții și instalații se pot amplasa cu avizul conform al organelor de specialitate ale administrației publice și cu respectarea prevederilor legale privind frontiera de stat a României (art. 22 din Regulamentul general de urbanism).
3.2.1.7 Amplasarea față de aliniament (art. 23)
O categorie specială de reguli se referă la amplasarea clădirilor față de aliniament și în interiorul parcelei. Astfel, clădirile se amplasează la limita aliniamentului sau retrase față de acesta, după următoarele reguli:
în cazul zonelor construite compact, construcțiile vor fi amplasate obligatoriu la aliniamentul clădirilor existente;
retragerea construcțiilor față de aliniament este permisă numai dacă se respectă coerența și caracterul fronturilor stradale.
În ambele situații, autorizația de construire se emite numai dacă înălțimea clădirii nu depășește distanța măsurată, pe orizontală, din orice punct al clădirii față de cel mai apropiat punct al aliniamentului opus.
Fac excepție de la aceste cerințe construcțiile care au fost cuprinse într-un plan urbanistic zonal aprobat conform legii.
Prin aliniament, în sensul reglementărilor legale în vigoare, se înțelege limita dintre domeniul privat și domeniul public.
3.2.1.8 Amplasarea în interiorul parcelei (art. 24)
Referitor la amplasarea în interiorul parcelei, autorizarea executării construcțiilor este permisă numai dacă se respectă:
distanțele minime obligatorii față de limitele laterale și posterioare ale parcelei, conform Codului civil;
distanțele minime necesare intervențiilor în caz de incendiu stabilite pe baza avizului unității teritoriale de pompieri.
3.2.2 Reguli cu privire la asigurarea acceselor obligatorii
Acestea pot fi reguli cu privire la accesele carosabile și, respectiv, vizând accesele pietonale.
3.2.2.1 Accese carosabile (art. 25)
În privința acestora, conform art. 25 din Regulamentul general de urbanism, autorizarea executării construcțiilor este permisă numai dacă există posibilități de acces la drumurile publice, direct sau prin servitute, conform destinației construcției. Caracteristicile acceselor la drumurile publice trebuie să permită intervenția mijloacelor de stingere a incendiilor. În mod excepțional se poate autoriza executarea construcțiilor, fără îndeplinirea condițiilor de mai sus, cu avizul unității teritoriale de pompieri.
Numărul și configurația acceselor astfel prevăzute se determină conform Anexei nr. 4 la Regulamentul general de urbanism, după regula că stabilirea numărului admis dc accese din străzile dc categoria 1 și a II-a, ca și localizarea acestora se face astfel încât să nu afecteze fluența circulației.
Orice acces la drumurile publice se va face conform avizului și autorizației speciale de construire, eliberate de administratorul acestora.
3.2.2.2 Accese pietonale (art. 26)
Referitor la a doua categorie de reguli, autorizarea executării construcțiilor și amenajărilor de orice fel este permisa mimai daca se asigură accese pietonale, potrivit importanței și destinației construcției.
Prin accese pietonale se înțeleg căile de acces pentru pietoni, dintr-un drum public, care pot fi: trotuare, străzi pietonale, piețe pietonale, precum și orice calc dc acces public pe terenuri proprietate publică sau, după caz, pe terenuri proprietate privată, grevate de servitutea de trecere publică, potrivit legii sau obiceiului.
Aceste accese vor fi conformate astfel încât sa permită circulația persoanelor cu handicap și care folosesc mijloace specifice de deplasare.
3.2.3 Reguli cu privire la echiparea tehnico-edilitară
Ca o condiționare de principiu, autorizarea executării construcțiilor este permisă numai dacă există posibilitatea racordării de noi consumatori la rețelele existente de apă, la instalațiile de canalizare și de energie electrică.
3.2.3.1 Racordarea la rețelele publice de echipare edilitară existente
De la această regulă se poate deroga, cu avizul organelor administrației publice locale, pentru locuințe individuale, în următoarele condiții:
realizarea de soluții de echipare în sistem individual care să respecte normele sanitare și de protecție a mediului;
beneficiarul se obligă să racordeze construcția, potrivit regulilor impuse de consiliul local, la rețeaua centralizată publică, atunci când aceasta se va realiza.
Pentru celelalte categorii de construcții se poate deroga de la prevederile de principiu cu avizul organelor administrației publice competente, dacă beneficiarul se obligă să prelungească rețeaua existentă, atunci când aceasta are capacitatea necesară sau se obligă fie să mărească capacitatea rețelelor publice existente, fie să construiască noi rețele.
Cele două categorii de excepții se aplică, în mod corespunzător, cu titlu de regulă autorizării executării construcțiilor în localitățile unde nu există rețele publice de apă și de canalizare (art. 27 din Regulamentul general de urbanism).
3.2.3.2 Realizarea de rețele edilitare (art. 28)
Extinderile de rețele sau măririle de capacitate a rețelelor edilitare publice se realizează de către investitori sau beneficiar, parțial sau în întregime, după caz, în condițiile contractelor încheiate cu consiliile locale.
Cheltuielile aferente lucrărilor de racordare și de branșare la rețeaua edilitară publică se suportă în întregime de investitor sau de beneficiar. Sub raportul regimului de proprietate, rețelele de apă, de canalizare, de drumuri publice și alte utilități aflate în serviciul public sunt proprietate publică a comunei, orașului sau județului, dacă legea nu dispune altfel.
Rețelele de alimentare cu gaze, cu energie electrică și de telecomunicații sunt proprietate publică a statului, dacă legea nu dispune altfel.
Toate aceste lucrări, indiferent de modul de finanțare, intră în proprietate publică.
3.2.4 Reguli cu privire la forma și dimensiunile terenului și ale construcțiilor
Sunt reguli tipice de urbanism care privesc încadrarea construcției în spațiu dintr-un triplu punct de vedere: amplasarea pe teren, înălțimea și aspectul exterior.
Referitor la prima categorie de reguli, să menționăm, mai întâi, că, în înțelesul reglementărilor legale, parcelarea este operațiunea de divizare a unei suprafețe de teren în minimum 4 loturi alăturate în vederea realizării de noi construcții. Pentru un număr mai mare de 12 loturi se poate autoriza realizarea parcelării și executarea construcțiilor, cu condiția adoptării de soluții de echipare colectivă care să respecte normele legale de igienă și de protecție a mediului.
Autorizarea executării parcelărilor în domeniul urbanismului este permisă numai dacă pentru fiecare lot în parte se respectă cumulativ următoarele condiții:
front la stradă de minimum 8 m pentru clădiri înșiruite și de minimum 12 m pentru clădiri izolate sau cuplate;
suprafața minimă a parcelei de 150 mp pentru clădiri înșiruite și, respectiv, de minimum 200 mp pentru clădiri amplasate izolate sau cuplate;
adâncime mai mare sau cel puțin egală cu lățimea parcelei.
Sunt considerate loturi construibile numai loturile care se încadrează în asemenea cerințe.
A doua regulă stabilește că autorizarea executării construcțiilor se face cu respectarea înălțimii medii a clădirilor învecinate și a caracterului zonei, fară ca diferența de înălțime să depășească cu mai mult de două niveluri clădirile imediat învecinate.
Sunt considerate clădiri imediat învecinate cele amplasate alăturat, de aceeași parte a străzii.
Fac excepție de la regulă construcțiile care au fost cuprinse în Planul urbanistic zonal, aprobat conform legii (art. 31 din Regulamentul general de urbanism).
În sfârșit, o altă regulă importantă de urbanism prevede că autorizarea executării construcțiilor este permisă numai dacă aspectul lor exterior nu contravine funcțiunii acestora și nu depreciază aspectul general al zonei.
Totodată, autorizarea executării construcțiilor care, prin conformare, volumetrie și aspect exterior, intră în contradicție cu aspectul general al zonei și depreciază valorile general acceptate ale urbanismului și arhitecturii este interzis.
3.2.5 Reguli referitoare la amplasarea de parcaje, spații verzi și împrejmuiri
Prin natura lor aceste reguli de urbanism au un caracter subsecvent, în sensul că privesc amplasarea spațială a unor zone sau utilități apendice construcțiilor propriu-zise. Totuși, rolul lor complementar este deosebit de important în fixarea și derularea regimului juridic urbanistic general și special.
Autorizarea executării construcțiilor care, prin destinație, necesită spații de parcare se emite numai dacă există posibilitatea realizării acestora în afara domeniului public.
Prin excepție de la regulă, utilizarea domeniului public pentru spații de parcare se stabilește prin autorizația de construire de către delegațiile permanente ale consiliilor județene sau de către primari, conform legii.
Suprafețele parcajelor se determină în funcție de destinația și de capacitatea construcției, conform Normativului P-132-93 cuprins în Anexa nr. 5 a Regulamentului general de urbanism.
Autorizația de construire va conține, de asemenea, obligația menținerii sau creării de spații verzi și plantate, cu rol decorativ sau de protecție, după caz, în funcție de destinația și de capacitatea construcției. Conformarea și dimensionarea spațiilor verzi, a plantațiilor și a mobilierului urban sunt aprobate prin planuri urbanistice.
Normele tehnice aferente sunt prevăzute în anexa nr. 6 din Regulamentul general de urbanism.
Din punct de vedere urbanistic este permisă autorizarea următoarelor categorii de împrejmuiri:
• împrejmuiri opace, necesare pentru protecția împotriva intruziunilor, separarea unor servicii funcționale, asigurarea protecției vizuale;
• împrejmuiri transparente, decorative sau gard viu, necesare delimitării parcelelor aferente clădirilor și/sau integrării clădirilor în caracterul străzilor sau ansamblurilor urbanistice.
Pentru ambele categorii, aspectul imprejmuirilor se supune acelorași exigențe ca și în cazul aspectului exterior al construcției.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mediul Urban Si Mediul Natural (ID: 122219)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.