Mediul International Si European de Securitate la Inceputul Secolului Xxi

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………….7

Capitolul 1 CONSIDERAȚII PRIVIND SECURITATEA STATELOR

1.1. Evoluția conceptului de securitate………………………………………………………….11

1.2. Dimensiunile și funcțiile majore ale securității statelor……………………………..16

1.3. Intelligence și securitate………………………………………………………………………..24

Capitolul 2 MEDIUL INTERNAȚIONAL ȘI EUROPEAN DE SECURITATE CONTEMPORAN

2.1. Caracteristicile și trăsăturile mediului internațional și european de securitate………………………………………………………………………………………………………..30

2.2. Amenințări, riscuri, și vulnerabilități la adresa mediul internațional și european de securitate la începutul secolului XXI…………………………………..35

2.2.1 Considerații teoretice……………………………………………………………………..35

2.2.2 Riscuri, amenințări și provocări la adresa mediului internațional de securitate………………………………………………………………………………………………39

2.2.3 Vulnerabilitățile mediului internațional de securitate………………………….51

2.3 românia – actor important în mediului internațional și european de securitate………………………………………………………………………………………………………..54

Capitolul 3. STRATEGIILE DE SECURITATE LA NIVEL REGIONAL LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI AL TREILEA

3.1. De la securitatea națională la securitatea globală………………………………………61

3.2. Instituții și organisme de securitate…………………………………………………………65

3.2.1. Organizația Națiunilor Unite ( ONU )……………………………………….66

3.2.2. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord ( NATO )………………..68

3.2.3.Uniunea Europeană ( UE ) și Organizația pentru Securitate

și Cooperare în Europa ( OSCE )………………………………………………………73

3.3. Guvernarea în condițiile globalizării; interacțiunile guvernării…………………..79

3.3.1. Modelul Cartei Organizației Națiunilor Unite……………………………80

3.3.2. Noi structuri de guvernare ………………………………………………………82

3.3.3. Comunitatea politică în proces de transformare…………………………85

Considerații finale…………………………………………………………………………………………89

Anexe……………………………………………………………………………………………………………93

Bibliografie………………………………………………………………………………………………….101

Pagină albă

INTRODUCERE

Problema securității a constituit obiect de cercetare pentru toate școlile de gândire din momentul apariției statului ca entitate politică distinctă și a generat în ultimii ani, fără îndoială una dintre cele mai mari dezbateri ale lumii contemporane. Importanța studierii securității rezultă din faptul că are o arie de cuprindere foarte întinsă de la individ, societate până la domeniul internațional, iar înțelegerea sensurilor presupune apelul la o multitudine de discipline cum ar fi: politologie, geopolitică, sociologie, psihologie, economia, etc. Bogata și impresionanta literatură de specialitate apărută ne face să sesizăm din ce în ce mai greu granița dintre studiile de securitate și disciplinele care au ca obiect de studiu societatea umană.

Transformările produse în mediul internațional de securitate în ultimul deceniu și cu precădere în ultima perioadă, au făcut ca atenția comunității internaționale să se îndrepte către clarificarea unei viziuni care să contribuie la consolidarea securității statelor, la reducerea stărilor de conflict și implicit la reducerea până la eliminare acolo unde este posibil a cauzelor ce le generează. Această viziune presupune în esență identificarea la scară globală a vulnerabilităților, a posibilelor riscuri, provocări și amenințări ce pot conduce la apariția unor surse de instabilitate sau agravarea celor deja existente.

Importanța identificării și analizei vulnerabilităților, riscurilor și amenințărilor este dată de necesitatea de a creea instrumente necesare realizării stării de stabilitate și securitate la diferite nivele (global, regional sau național) și de a împiedica totodată apariția unor noi surse de amenințare.

Aria de abordare a riscurilor, vulnerabilităților și amenințărilor s-a înscris mereu într-o dimensiune extinsă, având ca punct de plecare multitudinea de probleme cu care sa confruntat omenirea, complexitatea intereselor politico-militare, economice, strategice și de altă natură.

La mai mult de trei decenii de la încheierea Războiului Rece, constatăm cu tristețe că așteptările întregii omeniri nu s-au confirmat. După o jumătate de secol dominat de pericole, riscuri și amenințări la adresa securității mondiale, care au avut ca suport și s-au dezvoltat pe fondul nenumăratelor vulnerabilități provocate de confruntarea ideologică susținută de mijloace militare, a urmat o scurtă perioadă de destindere. În euforia momentului a renăscut speranța pentru o lume mai bună și mai sigură.

Din păcate, oportunitatea creată, a deschis, fără a ne da seama o adevărată Cutie a Pandorei, pe care, de atunci, comunitatea internațională se străduiește să o închidă. Dintr-odată, mediul internațional de securitate s-a aflat sub influența și imperativul altor realități, precum: dispariția sistemului totalitar comunist din Europa, încetarea împărțirii bipolare a lumii și a raportului de putere centrate pe bipolaitate, care a întreținut, în cheia războiului rece, stabilitatea și echilibrul securității globale, precum și manifestarea unor confuzii, privind administrarea curentă a țării,la nivelul guvernelor constituite.

Încă din anul 2000, anticipând noile evoluții în domeniul securității globale, Ward Pitfield Elcock, directorul Serviciului Canadian de Securitate(CSIS) declara: ,,…periculoasă, dar relativ stabilă și previzibila ordine bipolară a fost înlocuită de o explozie de aspirații și de resentimente naționaliste și religioase, mult timp reprimate".

Istoria recentă a reprezentat pentru întreaga lume o perioadă zbuciumată, caracterizată de transformări profunde la nivel global, transformări ce țin atât de redesenări ale frontierelor dar mai ales de schimbările de regim și ideologii. Redesenarea statelor a însemnat sporirea numărului de actori statali la nivel global iar schimbările de regim și ideologie au generat noi tipuri de forme surprinzătoare de manifestare a noilor actori. Pe scena globală și-au făcut apariția cu o importanță tot mai mare, manifestând creșteri constante, actori non-statali (corporații multinaționale și transnaționale, organizații teroriste și religioase etc) a căror acțiuni sunt dificil de prevăzut.

Amenințările prezentului la adresa securității diferă în mod fundamental față de cele de acum trei decenii și mai bine, iar instituțiile statale, regionale și globale încearcă permanent să se adapteze noilor condiții. Provocările nu mai sunt neaparat inter-state, au o natură mai complexă, o nouă dimensiune de manifestare, produc impact regional sau global, pot afecta întreaga omenire. Printre provocările care atrag cel mai mult atenția comunității internaționale ar fi: terorismul, crima organizată, migrația ilegală, instabilitatea economică, amenințările la adresa mediului înconjurător.

Aceste pericole sunt reale, difuze și mult mai greu de combătut cu mijloacele strict tradiționale. Fiind în majoritatea cazurilor de natură trans-națională nu pot fi gestionate de o singură țară sau de un grup restrâns de țării. Este prin urmare, nevoie de o abordare nouă, integrată și pluridisciplinară, care să îmbine atât instrumentele politice, economico-financiare, militare și noi strategii de securitate adaptate evoluției geopolitice globale, care să poată contracara noile amenințări asimetrice.

Securitatea depășește astăzi cu mult dimensiunea strict militară, noile ținte sunt populația, simbolurile politice, religioase și infrastructura strategică și social economică, urmărindu-se realizarea unui blocaj sau incapacitate instituțională sau socială economică, producând efectul de state eșuate-failed states, care devin amenințări nu numai pentru ele însele, ci și în plan regional sau global. Exemple de astfel de state ce generează riscuri și amenințări la adresa securității internaționale sunt: Sudan, Ciad, Somalia, RD Congo, Coasta de Fildeș, Afganistan, Republica Centrafricană, Mali, Haiti, Zimbabwe. Acestea sunt primele zece state considerate de risc major la adresa securității și stabilității. Observând apartenența continentală a acestor state putem afirma că în prezent continentul african este cel mai mare importator de insecuritate la nivel mondial.

Noile riscuri se manifestă transnațional și nu pot fi privite numai din perspectivă geografică. Suntem în egală măsură, vulnerabili la acțiunile teroriste fie ca ținte, fie indirect, ca spațiu de manifestare a unor acțiuni colaterale de tip crimă organizată, trafic ilegal, spălare de bani, toate acestea direct sau indirect susținând fenomenul terorist.

Riscurile și amenințările au un aspect internaționalizat, reușind să ignore în manifestările lor, granițele statale, ceea ce a avut ca urmare o estompare rapidă a diferențelor dintre securitatea internă și cea internațională(externă). Acest lucru a condus spre manifestarea tendinței majorității actorilor statali de a acționa în domeniul securității și apărării, în cadrul unor inițiative sau organizații regionale sau globale.

Pagină albă

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII PRIVIND SECURITATEA STATELOR

Termenul de securitate are o adresabilitate variată și complexă, influențând și afectând toate nivelurile de organizare sociale, de la individ, colectiv, stat, până la mediu internațional.

Problema securității a generat întodeauna dezbateri aprinse, asupra ei aplecându-se deopotrivă oamenii politici, experții și analiștii, nu în ultimul rând, profesori și cercetători din mediu universitar și al cercetării științifice.

Securitatea nu mai este astăzi, direct legată de preocuparea statelor de a-și proteja indivizii în fața amenințărilor clasice – agresiuni militare și războaie – ci de a găsi soluții care să conducă la prosperitate, dezvoltarea democrației și protejarea drepturilor omului. Probleme ca accesul la energie, controlul surselor de apă, hrana, siguranța transportului devenind la fel de importante ca și cea de apărare a societății împotriva unor agresiuni militare sau teroriste.

1.1. Evoluția conceptului de securitate

Termenul securitate are la bază cuvintele latine securitas și securitatis, care exprimă pe lângă lipsa unei primejdii și o stare de calm și pace. Acest termen a fost atestat în Hronicul lui Gheorghe Șincai, cu înțelesul de ,,a fi la adăpost de orice pericol, a fi în siguranță, a avea sentimentul de încredere și liniște datorate absenței oricărui pericol".

Noțiunea de securitate determină nu doar o stare generatoare de încredere, liniște, protecție, apărare în fața unui pericol dar și un ansamblu de măsurile care determină prevenirea oricărui pericol.

De-a lungul istoriei, conceptul de securitate a căpătat diverse forme și înțelesuri, însă, datorită schimbărilor permanente de pe scena internațională și apariției de noi provocări la adresa securității, el a rămâne un concept incomplet dezvoltat, fiind capabil de a adăuga în arsenalul său noi și noi forme și înțelesuri.

 În prima parte a secolului al XX-lea, securitatea a fost concepută și înțeleasă în termenii puterii naționale.

Puterea, în relațiile internaționale, reprezentând un instrument necesar atingerii unor obiective, fiind înțeleasă ca o capacitate a unui stat de a controla acțiunile unui alt stat, cu scopul îndeplinirii propriilor interese.

Pornind de la cele afirmate mai sus, se diferențiază două sensuri ale noțiunii de putere: pe de o parte, puterea hard, care constă în capacitatea unui stat de a determina unul sau mai multe state să acționeze împotriva voinței lor, prin amenințări sau recompense, iar pe de altă parte, puterea soft, care reprezintă abilitatea unui actor al sistemului internațional de a obține rezultatele dorite pe cale pașnică și amiabilă, determinând și ceilalți actori implicați să-și dorească același lucru.

În decursul timpului în teoriile relațiilor internaționale s-au conturat mai multe definiții și înțelesuri ale termenului și conceptului de securitate.

Perioada anilor '20 și începutul anilor ’30, dominată de liberalismul utopic în domeniul relațiilor internaționale promova o serie de principii idealiste, precum credința în raționalitate, egalitate și libertate, posibilitatea progresului uman, instituționalizarea legii internaționale sub forma securității colective și crearea unor organizații internaționale care să mențină și să consolideze pacea la nivel mondial.

Principiile idealiste au contribuit la introducerea a doua concepte fundamentale în studiul asupra securității, și anume securitatea individuala și securitatea colectiva. Viziunea idealista a securității face referire la obiectele de referință ale securității, atât in ceea ce privește referentul, cât și in privința elementelor amenințării. Pe de o parte, securitatea individuala se refera la viață, sănătatea statutul, starea materiala sau libertatea indivizilor,,în timp ce amenințarea de referință poate lua forma pericolului, a indoielii, sau a altor elemente care ar ameninta unul dintre obiectele de referință" .

Pe de alta parte, securitatea colectivă introduce ideea conform căreia ,,dilema realista a securității poate fi cel mai bine depășita nu prin balanța puterii și prin autoajutorare, ci prin instituirea unor angajamente colective prin care fiecare stat iși asuma îndatorirea de a se alătura celorlalte împotriva acelora care amenința integritatea teritoriala sau independenta politica a unuia dintre membrii angajamentului colectiv".

La începutul secolului al XX-lea, problemele legate de securitatea societăților erau abordate în raport de lupta contra imperiilor și intereselor acestora pentru putere.

La mijlocul secolului au apărut premisele conceptului de securitate, o dată cu terminarea Primului Război Mondial și victoria națiunilor împotriva imperiilor. Nașterea statelor naționale și demersurile acestora în vederea recunoașterii lor de către marile puteri ale lumii a condus la sintagma de securitate națională. În aceea perioadă, securitatea națională fiind asociată cu ,,apărarea armată a teritoriului național împotriva unui atac din afară ".

Ulterior, conceptul de securitate națională a suferit o serie de modificări ale sensului său prin obligarea imperiilor să țină seama de interesele națiunilor și ale statelor naționale.

Opus gândirii liberaliste utopice, realiștii „au construit o viziune asupra relațiilor internaționale bazata pe politica puterii, urmărirea conservării și potențării securității naționalea statului, dincolo de orice constrângeri morale  inutile,  autoajutorarea (self help) și neîncrederea în celelalte state într-o lume anarhică și ostilă, practicarea politicii de echilibrare a puterii, nesubordonarea fața de dreptul internațional”.

Realiștii au atras atenția asupra faptului că, echilibrul de putere nu poate fi realizat numai prin prisma cooperării și a negocierilor, deoarece nu toate statele sunt mulțumite de status-quo-ul existent. Pentru realiști elementul fundamental al echilibrului, în general, îl reprezintă natura umană, care este viciată, ,,egoistă prin naștere îndreptată către lupta pentru putere, caracterizată de o dorință nesățioasă

 de dominație " cu alte cuvinte, conflictuală.

Totodată, realiștii au făcut referire atât la natura relațiilor internaționale, care sunt caracterizate de lupta pentru putere dintre statele națiune ale sistemului internațional cât și la viziunea ciclică asupra istoriei, prin intermediul căreia evidențiază repetiția anumitor greșeli în rândul unor generații diferite din cadrul societăților sistemului internațional.

În general, ideile esențiale ale realismului constau într-o viziune pesimistă asupra naturii umane, convingerea că relațiile internaționale sunt conflictuale și duc la război, un scepticism profund față de posibilitatea progresului uman și condiția supraviețuirii statului, alături de securitatea națională.

  În timpul Războiului Rece, conceptul de securitate a cunoscut o utilizare mai largă, în contextul unei lumi dominate de două blocuri politico-militare opuse din punct de vedere ideologic. În această perioadă, semnificația conceptului era definită în termeni militari, fiind dependentă de natura conflictului ce domina relațiile dintre state. Conceptul de securitate fiind operaționalizat în strânsă legătură cu cel de putere, punându-se accent pe forța militară.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, domeniul studiilor de securitatea fost dominat de o viziune tradițională asupra securității, conturată cu ajutorul realismului și al neo-realismului, pune accent pe elementul militar în principal și pe cel tehnologico-economic în secundar, iar caracteristica principală a problematicii securității este reprezentată de conflictul militar.

Atât realismul, cât și neo-realismul, au identificat două variabile ce trebuie luate în considerare în analiza securității, respectiv structura anarhica a sistemului internațional si puterea. Deosebirile dintre cele doua școli de gândire au constat în modul in care acestea au folosit aceste variabile pentru a dezvolta o teorie.

Într-un studiu dedicat valențelor conceptului de securitate, Gheorghe Tătaru susține ca securitatea reprezintă o valoare, atât pentru om, cât si pentru colectivitățile în care acesta trăiește. În acest context, aspirația umana tinde spre realizarea și păstrarea acestei valori, care este generată de instinctul de supraviețuire. Între sistemele de organizare a vieții sociale exista asemănări și deosebiri, iar acestea țin de modul in care este abordată problematica securității. Cu toate acestea, se poate identifica o idee constantă la nivelul teoretic al lucrărilor de specialitate, conform căreia ,,securitatea este o stare ce trebuie realizată pentru ca un stat sau un grup de state să poată acționa neîngrădit pentru promovarea intereselor proprii" .

Analizând ideea enunțată consider că aceasta se află în contradicție cu realitatea, deoarece, de cele mai multe ori, ceea ce reprezintă securitate pentru o colectivitate, înseamnă insecuritate pentru o altă colectivitate. Astfel, securitatea, văzută ca o valoare politică, reprezintă un criteriu pentru opțiunile de politică externă, care au un rol decisiv în organizarea interna a statelor. De asemenea, ea devine o sursă de tensiuni și conflicte, ce pot fi depășite prin redefinirea conceptelor de securitate adoptate de către state.

Primul dintre acestea este conceptul de securitate mondială, care are ca idee centrală echilibru intre toate țările, are drept scop asigurarea păcii prin intermediul mecanismelor și a instituțiilor internaționale, menite să conserve valorile fundamentale ale statelor – independența, suveranitatea și integritatea teritorială.

Al doilea concept este cel de securitate europeană, diferențiat de cel anterior prin raportarea la spațiu, care este redus la limitele continentului. O altă particularitate a securității continentale se referă la evoluția statelor europene și a relațiilor dintre acestea, percepute în mod diferit de fiecare stat în parte.

Ultimul concept face referire la securitatea regionala, definiită ca ,,starea de siguranța a statelor situate intr-o arie geografica relativ restrânsa, conferită de relațiile bi si multilaterale mutuale ce se stabilesc intre ele".

Având în vedere faptul că securitatea statelor este afectată de factori din diferite domenii ale vieții sociale (politic, economic, militar, cultural), precum și de factori ai mediului natural înconjurător, asigurarea protecției sistemului trebuie să includă toate elementele care concura la respingerea amenințărilor majore la adresa supraviețuirii și a bunăstării individuale și colective.

  Din aceasta perspectiva, componenta militară în problematica securității este relativ redusă, iar recurgerea la forță armată este considerată a fi o ultimă soluție, care vine să ușureze acțiunea principală prin care se realizează scopul propus. Dată fiind relativitatea conceptului de putere, respectiv semnificația tradiționala a securității, in anii ’70 s-a discutat tot mai mult despre o dilema a securității, prin care se înțelege că un stat îți poate asigura propria securitate în măsura în care aceasta nu generează insecuritate unui alt stat.

Mai tarziu, în anii ’80, acest lucru a determinat, apariția unei sintagme noi a securității, respectiv securitatea comuna, care presupunea ,,reținerea marilor  puteri de la cursa înarmărilor nucleare și realizarea securității printr-o acțiune comună", în acest sens, securitatea a fost perceputa ca ,,relativă absență a războiului, coroborată cu asigurarea bunăstării viitoare".

La sfârșitul secolului al XX-lea, odată cu prăbușirea Imperiului Sovietic, confruntarea politico-militara dintre Est si Vest a luat sfârșit, iar lupta pentru supremația mondială a constituit-o competiția economico-tehnologica din sistemul internațional. Astfel, utilizarea conceptului de securitate a fost lărgita, luându-se în considerare noile procese sociale specifice domeniilor economic,  ecologic,  demografic, tehnologic, precum si alte aspecte ale interacțiunilor sociale și internaționale. Din acel moment, conceptul de securitate a fost redefinit, iar acest lucru s-a realizat în concordanță cu analiza problematicii securității efectuate de către Școala de Copenhaga, care a urmărit  reconceptualizarea sensului securității. 

Printre cei  mai importanți teoreticieni ai acestui nou curent de analiza sunt Barry Buzan si Ole Waever. Prin contribuția acestora, aria conceptului de securitate a fost extinsa, abandonându-se viziunea tradițională asupra securității, care se concentrează doar asupra dimensiunii militare a securității și introducandu-se cinci noi dimensiuni ale acesteia,  respectiv: militară, socială, politică,economică și mediu.

Drept urmare, organizațiile de securitate europene și euroatlantice s-au implicat în construirea unei noi arhitecturi de securitate, apreciind că securitatea nu se rezumă doar la prevenirea războiului, întrucât ea se bazează și pe alte aspecte ale vieții sociale și internaționale, precum cele economice, ecologice și tehnologice. În acest context, securitatea colectivă a devenit un concept-cheie, chiar și pentru NATO, care a renunțat la conceptul de apărare colectiva.

Conceptul de securitate colectivă a fost elaborat pe baza interdependenței crescânde dintre state și a fenomenului globalizării. Acesta presupune construirea relațiilor dintre statele democratice pe baza valorilor pluralismului, democrației, drepturilor omului și domniei legii, ceea ce însemnă înlocuirea modelului de acțiune fondat pe dominație și violență cu unul bazat pe toleranță, cooperare și interdependență. Sensul conceptului de securitate colectiva a fost îmbogățit de cel de securitate cooperativă, care sugerează unirea eforturilor statelor în vederea prevenirii tensiunilor în viața internațională, respectiv a războiului, prin împiedicarea unui stat în acumularea sau utilizarea unor mijloace de ofensiva împotriva altui stat. În acest sens, securitatea cooperativă oferă soluții pentru construirea și întreținerea unui sistem de securitate, prin cooperarea tuturor  părților componente ale sistemului, indiferent de natura sau forma lor, care au același obiectiv comun, și anume pacea globală, văzută nu doar ca lipsă a războiului, ci și ca mediu de dezvoltare economică și sociala.

Prin redefinirea conceptului de securitate au apărut o serie de noi sintagme derivate din acesta, precum securitatea politică, economică, militară, socială, ecologică, etc., toate acestea raportându-se atât la aspectul internațional al securității, cât și la cel național. În condițiile apariției unor noi amenințări la adresa securității, conceptul de securitate a devenit multidimensional, ceea ce a determinat ,,demilitarizarea securității".

În concluzie, conceptul de securitate a evoluat în stransa legătură cu evoluția intereselor și necesităților diferiților actori ai mediului socio-politic și a raporturilor de putere dintre aceștia.

1.2. Dimensiunile și funcțiile majore ale securității statelor

Abordarea securității se poate realiza din două perspective după nivelul la care se referă, putem identifica securitatea individuală, securitatea națională și securitatea internațională, iar după conținut securitatea poate avea mai multe componente: politică, militară, economică, socială și de mediu.

Securitatea individuală reprezintă un prim nivel de analiză foarte important având în vedere faptul că amenințările la adresa indivizilor se pot manifesta într-o varietate de moduri care își au originea în mediul în care trăiesc și care se concretizează în presiuni de ordin social,economic, politic și cultural.

Securitatea națională este legată indispensabil de stat, ca entitate politică și administrativ distinctă. În analiza securității naționale trebuie plecat de la legăturile existente între dinamica internă și cea internațională a statului, deoarece modul cum relaționează cele două funcții ale statului depinde și modul cum se realizează securitatea statului respectiv. În literatura de specialitate, majoritatea punctelor de vedere converg către un model de stat care are trei componente definitorii: ideea de stat, baza fizică a statului și exprimarea instituțională a statului. Important de relevat este faptul că fiecare din cele trei elemente constituie, fiecare în parte, obiective ale securității, și în același timp conexiunile dintre ele reprezintă o altă direcție principală de cercetare pentru securitate.

În cazul statului multinațional ideea națională nu este suficient de puternică pentru a deveni element unificator și din această cauză sunt vulnerabile la o serie de amenințării, cum ar fi separatismul sau ingerințele în problemele interne.

Important în definirea conceptului de securitate este și analiza conținutului său, din punct de vedere al elementelor constitutive. În acest sens se pot distinge următoarele dimensiuni ale securității: politică; militară; economică; socială, de mediu.

Dimensiunea politică a securității

În cadrul multitudinii de schimbări ce au marcat sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, există o constantă ce traversează această perioadă de timp: nevoia de democratizare și dezvoltare nu numai a fostelor țări comuniste, ci și a altor țări slab dezvoltate. Intensitatea acestei nevoi a variat în funcție de paradigmele existente într-un moment sau altul al istoriei recente, atingând punctul culminant, atunci când SUA și NATO au inițiat ample operații militare în Orientul Apropiat și Mijlociu, ulterior momentului 11 septembrie 2001. Toate acestea sunt repere pentru dimensiunea politică a securității, ce poate fi analizată pe două niveluri: cel intern, în care conceptele de bună guvernare și proastă guvernare au un rol central, și cel extern, raportat la securitatea internațională și la dreptul internațional.

Guvernarea reprezintă, în sens larg, procesul decizional și cel prin care sunt sau nu implementate deciziile. Conceptul este folosit într-o multitudine de sensuri și domenii ale vieții societății.

Mediul internațional, consideră buna guvernare sinonim cu democrația liberală. Organizațiile internaționale au ridicat la nivelul de deziderat caracteristicile guvernării specifice sistemelor politice occidentale. Motivul e simplu de înțeles, colapsul sistemului comunist, moment în care democrația s-a afirmat ca singura soluție viabilă. Totuși, în lume există o multitudine de țări, care, deși pretind că sunt democrații liberale, au probleme serioase de guvernare. Cetățenii și, adesea, liderii acestor țări își cer dreptul la bună guvernare, creând astfel condiții favorabile extinderii influenței occidentale pe scena internațională.

Proasta guvernare este plasată la polul opus al bunei guvernări. Ea vizează măsura în care nu sunt întrunite caracteristicile de bază ale guvernării și, la fel ca buna guvernare, este definită în mare măsură subiectiv. Afirmăm acest lucru întrucât, dincolo de indicii și indicatorii obiectivi, lumea este definită în funcție de background-ul nostru genetic și cultural, de contextul social și istoric în care trăim.. Existența instabilității politice, a corupției, a nivelului scăzut de trai, lipsa libertății de acțiune și de exprimare, marginalizarea grupurilor minoritare, reunite sub numele de proastă guvernare, sunt cauzele izbucnirii unor conflicte violente, de genul celor care au tulburat lumea în ultimii 10-15 ani.

Dimensiunea militară a securității

În cursul Războiului Rece, principalul pericol la adresa securității era considerat a fi un potențial holocaust militar și nuclear cauzat de competiția acerbă pentru înarmare dintre est și vest. Prăbușirea regimului comunist a demonstrat, însă, că modul tradițional de asigurare a securității, sub forma sporirii puterii militare naționale, alterează climatul de securitate, generând tocmai insecuritate. Rezultatul a fost apariția unor noi concepte, precum: securitate colectivă, securitate comună sau securitate prin cooperare.

Securitatea colectivă este definită prin obligația membrilor unei alianțe de a se abține de la utilizarea forței împotriva celorlalți membri și de a ajuta pe oricare dintre aceștia, în cazul în care este atacat de un stat membru al unei grupări inamice. Ideea de securitate colectivă a fost promovată în timpul Războiului Rece de cele două blocuri rivale.

Securitatea comună, conform specialiștilor în domeniu, este caracterizată prin următoarele elemente: ,,toate națiunile au dreptul legitim la securitate; forța militară nu constituie un instrument legitim pentru soluționarea diferendelor între state; securitatea nu poate fi obținută și păstrată cu ajutorul superiorității militare; limitările cantitative și calitative ale arsenalelor militare constituie un element necesar al securității comune; condiționările de orice natură dintre elementele militare, conflictele militare, pe de o parte, și evenimentele politice sau argumentele economice, pe de altă parte, trebuie evitate. Este evident faptul că securitatea comună nu este posibilă în absența cooperării și nu poate fi realizată prin eforturile unui singur stat. Mai mult, asigurarea securității comune nu se reduce doar la aspectele militare, ci trebuie să se adreseze și celor nonmilitare, precum: sărăcia, șomajul, imigrația ilegală, degradarea mediului"etc.

În fine, securitatea prin cooperare are drept principal scop prevenirea războiului și a posibilității de constituire a mijloacelor necesare inițierii și desfășurării unei agresiuni. Premisa de bază se referă la faptul că absența mijloacelor ce permit unui stat ducerea unui conflict armat nu va determina statul sau gruparea de state care se simt amenințate să ia, la rândul lor, măsuri de constituire a capacităților de a răspunde agresiunii, cu alte cuvinte se pune accentul pe prevenire. Specialiștii definesc securitatea prin cooperare drept un summum a trei concepte – securitate comună, securitatea colectivă și securitate completă – lărgindu-i aria de definire la prevenire și parteneriat, în detrimentul recurgerii la forță.

Dimensiunea militară a securității nu poate fi trecută pe locul doi în agenda internațională, chiar dacă redefinirea securității subliniază aspectele nonmilitare ale acesteia. Deși numărul conflictelor intra și interstatale a scăzut în ultimii ani, conflictele zonale sunt o trăsătură definitorie a sfârșitului de secol XX și începutului de secol XXI, natura lor fiind preponderent etnico-religioasă. Conform studiului realizat de Centrul pentru Informații de Apărare, la începutul anului 2012, în cele 5 mari regiuni ale globului, se înregistrau 4 conflicte armate majore și 28 de puncte fierbinți, care ar putea să se transforme în războaie, având la bază cauze de natură etnică, religioasă, teritorială și/sau ideologică.

Un alt aspect important al dimensiunii militare a securității este reprezentat de bugetele militare atât ale statelor, cât și ale organizațiilor internaționale de securitate.

În perioada sfârșitului de secol XX și începutului de secol XXI, se observă câteva tendințe importante în evoluția acestor instrumente ale puterii militare: ,,creșterea cheltuielilor pentru apărare, atât ca urmare a noilor misiuni sau continuării celor deja angajate, cât și datorită accederii unor noi state la NATO; desfășurarea unui proces de reducere a efectivelor armatelor lumii, în conformitate cu cerințele de profesionalizare și tehnologizare impuse de noile tipuri de misiuni."

Evenimentele din ultimii ani au adus în prim-plan problema coaliții ale voinței vs. alianțe regionale, ca răspuns la noile tipuri de pericole și amenințări la adresa securității. Se demonstrează astfel că soluția potrivită pentru rezolvarea conflictelor și menținerea păcii este determinată de circumstanțele în care acestea se desfășoară. Cu toate că principalele instituții și organizații internaționale de securitate trec printr-o perioadă caracterizată de nevoia stringentă de restructurare, importanța existenței și activității lor pentru stabilitatea și securitatea lumii nu a scăzut.

Putem afirma că, dacă va fi îndeplinită condiția adaptării eficiente la caracteristicile mediului de securitate – ceea ce presupune crearea unor noi doctrine, metode și instrumente de luptă împotriva pericolelor și amenințărilor la adresa securității naționale, zonale, regionale și globale –în perioada următoare, statutul și rolul instituțiilor și organizațiilor internaționale se va consolida.

Dimensiunea economică a securității

Dimensiunea economică a securității se află la intersecția dintre structura politică și structura economică a pieței fiind deosebit de controversată și politizată. Securitatea economică a unei societăți este mai mult decât securitatea economică a agenților săi economici sau a pieței, iar chestiunea legată de rolul statului în economie se raportează diferit în funcție de principalele curente politice.

Conservatorii pun pe primul loc statul, ca gestionar al scopurilor sociale și politice, având acest principiu, dimensiunea economică a securității este considerată doar o parte a securității naționale, prioritatea principală reprezentând statul în ansamblu și nu o componentă a acestuia.

Liberalii, pun pe primul loc economia, ei consideră că aceasta constituie baza oricărui construct social, iar statul nu trebuie să intervină lăsând-o să opereze cât mai liber. Liberalii consideră că statul furnizează legile și securitatea în domeniile politic și militar sprijinind acele arii în care economia nu o poate face. Ei consideră că principalul scop al securității constă în dezvoltarea regulilor care creează mobilitatea economiilor naționale.

Socialiștii au adoptat o poziție intermediară, considerănd economia baza construcției socialiste, iar sarcina statul, fiind aceea de a guverna economia în funcție de scopurile politico-sociale și echității. Socialiștii pun accentul pe securitatea celui slab din punct de vedere economic în detrimentul celui puternic, bogat.

Observăm existența unor modele diferite atât economice, cât și de securitate. Înainte de sfârșitul Războiului Rece, modelele economice aveau drept bază economiile naționale, excluzând posibilitatea cooperării externe semnificative și promovând protecția oferită de stat față de competiția externă. Această concepție a condus la izolare parțială. Nu trebuie neglijat faptul că, dimensiunea economică a securității poate fi analizată luând în considerare indicatorii specifici zonei sau regiunii analizate.

În prezent, problema cea mai importantă în ceea ce privește dimensiunea economică a securității este sărăcia persistentă și de mare amploare.

Situația este dramatică, observănd că sărăcia este concentrată pe zone largi(Asia de Est și de Sud-Est și Africa) creând un cerc vicios din care se iese cu greu, întrucât sărăcia provoacă boli, degradarea mediului și războaie civile, ce, la rândul lor, determină creșterea în amploare a sărăciei.

Pentru a ieși din acest cerc vicios este nevoie de existența unor eforturi internaționale coordonate a căror finalitate au ca scop scăderea nivelului sărăciei și întărirea capacității țărilor sărace de a-și rezolva propriile probleme și de a preveni răspândirea amenințărilor la adresa securității internaționale. Aceste eforturi trebuie să vizeze toate dimensiuni ale securității, întrucât, problemele economice ale securității sunt legate nu numai de dimensiunea politică, ci și de cea socială, culturală sau ecologică a securității.

Dimensiunea socială a securității

La fel ca celelalte dimensiuni ale securității, nici despre dimensiunea socială nu se poate vorbi fără a face referire la cea politică, economică, culturală, ecologică.

Dimensiunea socială poate fi analizată în termeni de populație și mișcare a populației (numărul, ritmul de creștere, evoluția componentelor sporului natural și a emigrației externe, structura demografică, durata medie a vieții, nivelul de instruire), norme și reguli, statusuri și roluri, interacțiuni între actorii sociali etc. Dintre aceste aspecte este deosebit de important cel al populației, întrucât numărul și calitatea acesteia determină în mare măsură atât puterea statului, cât și politicile pe care acesta le promovează la nivel național și internațional.

Cele mai importante tendințe ce se manifestă la nivel mondial au implicații esențiale asupra securității, la oricare dintre nivelurile sale. Astfel, în ultimii ani, tendințele manifestate de fertilitate indică deplasarea centrului de greutate al populației globale din lumea dezvoltată în lumea în curs de dezvoltare.

Pe lângă creșterea naturală a populației, se înregistrează și sporirea numărului refugiaților, care provin tot din țările în curs de dezvoltare sau din cele măcinate de violențe. Peste jumătate din populația lumii trăiește în arii urbane, ce, în unele națiuni, devin disproporționat de mari în raport cu suprafața țării. Prognozele sugerează că, până în anul 2017, în lume vor exista peste 20 megaorașe (cu peste 10 milioane locuitori).

Ce implicații au aceste tendințe asupra securității?

În primul rând, se observă schimbări majore în natura conflictului: este posibilă creșterea prevalenței conflictului urban. Acesta este atractiv pentru forțele de insurgență și gherilă, deoarece poate egaliza conflictul dintre forțele armate sofisticate din punct de vedere tehnologic și cele mai puțin sofisticate (a se vedea cazul Irakului). Pe de altă parte, și influența diasporelor etnice este în creștere, care, datorită globalizării, pot modifica cu ușurință cursul conflictului din țara-mamă.

În al doilea rând, există și se vor manifesta în continuare schimbări ale surselor puterii naționale: ratele diferite ale fertilității influențează și sursele puterii militare prin scăderea sau, dimpotrivă, creșterea populației apte pentru serviciul militar. Statele cu fertilitate scăzută vor fi determinate să înlocuiască puterea umană cu tehnologia, în timp ce, în statele cu fertilitate crescută, armata va fi alcătuită atât dintr-o forță unică de elită, cât și dintr-o forță mai mare de rezerviști, mai puțin instruită sau echipată.

În fine, în urmă cu aproximativ cinci decenii, forțele demografice aveau capacitatea de a schimba balanța puterii, însă, în prezent, conflictul poate fi influențat și de fluxurile de refugiați (a se vedea cazul fluxului de refugiați kosovari în Macedonia). În plus, populațiile relativ tinere manifestă o tendință crescută spre violență. Acest risc este prezent în multe dintre națiunile din Orientul Mijlociu și din Africa. De asemenea, ratele diferite de creștere a populațiilor din grupuri culturale sau populații vecine pot constitui baza declanșării unui conflict etnic, așa cum s-a întâmplat în Bosnia-Herțegovina, unde teama că musulmanii își vor spori controlul, alături de colapsul aparatului de stat iugoslav, au alimentat acest tip de conflict. În acest context, trebuie subliniat faptul că relația dintre factorii demografici și conflict nu se desfășoară într-un singur sens: într-adevăr, manifestarea factorilor demografici constituie una dintre sursele conflictului, dar și conflictul în sine creează profunde consecințe demografice (de exemplu, refugiații).

În ciuda largii varietăți de viziuni asupra securității, la oricare dintre nivelurile sale, nu putem să eliminăm din analiza de securitate factorii demografici. Populația poate formula cerințe și crea presiuni asupra societății care, dacă nu le va satisface, ,,se va confrunta cu mișcări sociale violente sau cu conflicte de intensități diferite" . În acest context, trebuie subliniat faptul că relația dintre factorii demografici și conflict nu se desfășoară într-un singur sens: într-adevăr, manifestarea factorilor demografici constituie una dintre sursele conflictului, dar și conflictul în sine creează profunde consecințe demografice (de exemplu, refugiații).

Dimensiunea ecologică a securității

În ultimii ani este tot mai evident faptul că omenirea se află într-o profundă criză ecologică. Dimensiunea ecologică comportă, mai mult decât celelalte dimensiuni ale securității, un discurs dramatic în favoarea securizării, atât din partea guvernelor, cât mai ales din partea societății civile, însă rezultatele nu sunt întotdeauna încununate de succes, chiar și atunci când măsurile luate sunt de mare amploare. Prioritățile celor două agende nu sunt întotdeauna clare. Există dezbateri aprinse asupra tipului de probleme ce pot fi politizate și cele care necesită intervenție imediată. Evident, dezastre concrete, precum Cernobâlul sau inundațiile masive (a se vedea cazul Asiei de Sud-Est devastată de tsunami și cel al României), dictează acțiuni imediate care să prevină repetarea lor. În aceste cazuri, în general, locația geografică și nivelul de bunăstare al țării respective joacă un rol decisiv în interesul acordat combaterii efectelor dezastrului. De exemplu, guvernele țărilor sărace tind să perceapă politicile industriale de mediu drept ceva pe care nu și-l pot permite.

Se poate observa că mediul înconjurător este transnațional, iar securitatea sa constituie o dimensiune importantă a păcii, a securității naționale și a drepturilor omului, ce abia acum începe să fie înțeleasă. Securitatea mediului este esențială pentru orice altă formă de securitate, în special pentru cea națională deoarece cuprinde dinamica și interconexiunile dintre resursele naturale, structura socială a statului și motorul economic al stabilității locale și regionale. Rolul mediului înconjurător în pace, conflict sau, în general, în accentuarea stării de insecuritate a indivizilor umani, poate fi diferit de la situație la situație, însă este evident faptul că orice conflict are un impact grav asupra mediului. Conflictele violente, războaiele etc. pot conduce la scăderea securității mediului și dau naștere unui cerc vicios al deficiențelor și al conflictul.

Studiile de specialitate au arătat că, în principal, există trei categorii de amenințări ce definesc dimensiunea ecologică a securității:

1. amenințările din partea mediului natural la adresa civilizației umane, ce nu sunt rezultatul acțiunilor umane: cutremurele și erupțiile vulcanice, asupra cărora există dezbateri în ceea ce privește cauzele producerii lor; căderile de meteoriți, ciclul natural de întoarcere la o epocă glaciară.

2. amenințările cauzate de acțiunile umane asupra sistemelor naturale sau structurilor planetei, atunci când schimbările făcute par a constitui amenințări existențiale la adresa unei părți sau a întregii civilizații. Un exemplu evident este poluarea, ce are printre efecte distrugerea stratului de ozon.

3. amenințările cauzate de acțiunile umane asupra sistemelor naturale sau structurilor planetei, atunci când schimbările făcute nu par a constitui amenințări existențiale la adresa unei părți sau a întregii civilizații, însă, pe termen lung, există efecte perverse (de exemplu, exploatarea resurselor minerale).

Aceste trei categorii cuprind o varietate de probleme, precum:

– distrugerea ecosistemelor: schimbarea climei, pierderea biodiversității, distrugerea pădurilor, deșertificarea, distrugerea stratului de ozon, diverse forme de poluare etc.;

– problemele energetice: reducerea, raritatea și distribuția inegală a resurselor naturale, poluare, gestionarea dezastrelor (nucleare, chimice);

– probleme demografice: creșterea populației și implicit a consumului în raport cu resursele planetei, condițiile insalubre de trai și răspândirea bolilor infecțioase, urbanizarea irațională etc.;

– probleme legate de hrană: sărăcia, foametea, consumul în exces, degradarea terenurilor cultivabile și a resurselor de apă etc.;

– probleme economice: menținerea unor modele nesustenabile de producție, instabilitate socială legată de existența lipsurilor și a distribuției inegale a resurselor etc.;

– conflicte sociale: războaiele ce produc pierderi ecologice.

Una dintre problemele grave ale omenirii este reprezentată de epuizarea resurselor. Situația aceasta este cauzată atât de schimbarea climaterică, creșterea numărului populației, cât și de distribuția și accesul inegal la resurse. De exemplu, schimbarea climaterică a cauzat deșertificare, poluarea rezervelor de apă dulce, epuizarea pescăriilor, degradarea și dispariția biodiversității, degradarea și pierderea pământului agricol, deteriorarea stării de sănătate a indivizilor umani, degradarea stratului de ozon, reducerea rezervelor de hrană, încălzirea globală etc. Dintre aceste transformări cu care se confruntă omenirea, primele șapte se petrec acum și, pe termen scurt, se vor acutiza, în timp ce ultimele două vor afecta omenirea din ce în ce mai grav pe termen lung.

Funcții majore ale securității

În esență, cunoașterea, prevenirea și înlăturarea (contracararea) reprezintă, cele trei funcții majore ale securității.

Cunoașterea amenințărilor, presupune obținerea și deținerea de date și informații cât mai precise și cât mai detaliate despre preocupări, planuri sau acțiuni pregătite, organizate sau desfășurate ce pun în pericol securitatea.

Această funcție reprezintă principala modalitate de realizare a securității, prin aflarea planurilor și a obiectivelor strategice, operative sau tactice ale organizațiilor, grupărilor sau persoanelor din țară ori din străinătate îndreptate contra intereselor naționale, regionale, globale.

Acțiunile care urmăresc lezarea intereselor unui stat pot fi directe (prin obiective ce vizează nemijlocit valorile pe care le apără sistemul legislativ) sau indirecte (prin urmărirea sistematică a unor scopuri de natură a leza valorile statalnaționale și/sau universale.

Elaborarea unei strategii de apărare nu este posibilă fără cunoașterea amenințărilor interne și externe, totodată nu se poate ajunge la prevenirea și înlăturarea lor cu minimum de efort material și uman, dar cu eficiență maximă.

Funcția de cunoaștere a factorilor de risc interni și a vulnerabilităților interne, înseamnă obținerea de date și informații, care pentru un stat cu interese limitate, cum este România, poate juca un rol deosebit de important în realizarea securității naționale. Unii foști ofițeri care au activat în serviciile de informații românești în diverse etape au sesizat acest aspect. De exemplu, generalul (r) Titus Gârbea, cu o bogată experiență și o excepțională competență în domeniul activității de informații, spunea că: ,,Nevoia de informații (adică de cunoaștere – n.n.) este cu atât mai mare cu cât ele trebuie să suplinească inferioritatea și slăbiciunile de alt ordin. Informațiile trebuie să fie invers proporționale cu aceste slăbiciuni. Vreau să spun că un popor mai slab demografic și cu armată mai puțin numeroasă trebuie să apeleze mai mult la iscusință în conducere, la o mai completă și mai sigură informație și la o mai rafinată contrainformație."

Funcția de cunoaștere este sarcina unor servicii și structuri informative care își desfășoară activitatea pe baza legilor, iar prevenirea și înlăturarea sunt realizate de alte organe de stat abilitate, în conformitate cu competențele conferite de lege

A doua funcție a securității este prevenirea și implică preîntâmpinarea, împiedicarea producerii sau continuării unor activități, fapte, evenimente ce pot leza interesele și valorile fundamentale ale statului. Istoria militară demonstrează că este mai ușor să previi ocupația inamică decât să alungi invadatorul.

Prin această funcție se atrage atenția, se analizează, se informează în prealabil, cu privire la orice fapte, fenomene, activități ori evenimente ce constituie sau pot constitui pericole ori riscuri la adresa securității.

Măsurile de prevenire a amenințărilor la adresa securității naționale se realizează de către organele de stat competente, cărora le sunt puse la dispoziție datele necesare în acest sens (organele legislative, executive sau juridice). Pe baza acestor date pot fi inițiate măsuri concrete de: preîntâmpinare a unor astfel de acțiuni și fenomene; reglementare a unor aspecte specifice; reorganizarea unor activități; trimiterea în judecată și condamnarea persoanelor vinovate de săvârșirea faptelor penale etc.

Prevenirea include deopotrivă și activitatea de elaborare și perfecționare a actelor normative ce se referă la apărarea securității naționale, inclusiv a ordinelor ce reglementează activitatea diferitelor structuri informative și servicii de informații specializate în domeniu. În tradiția serviciilor de informații românești, prevenirea a constituit o funcție importantă. De exemplu, Eugen Cristescu spunea că ,,rațiunea de a fi a serviciilor de informații stă în însăși opera de prevenire pe care o întreprind."

Înlăturarea (contracararea) amenințărilor este a treia funcție a securității. Ea vizează cu precădere îndepărtarea, anihilarea sau diminuarea efectelor unor acțiuni deja produse sau aflate în diverse faze de desfășurare.

Funcția de înlăturare a amenințărilor se realizează în cadrul strict legal, prin respectarea dreptului internațional umanitar în materie de securitate și a legilor interne.

Practic, această funcție este îndeplinită de organele administrative sau juridice și de alte organe competente a lua măsuri în sectoarele de activitate respective.

Natura sprijinului ce trebuie acordat organelor cu atribuții în domeniul siguranței și securității naționale este circumscrisă competențelor legale ale serviciului solicitant și include, în mod expres, accesul la datele aflate la diverși deținători, din care pot rezulta informații utile realizării unei stări de normalitate, în care cetățeanul să fie la adăpost de orice pericol. Organizațiile publice sau private sunt deținătoare a unor surse de informații oficiale, folositoare, a căror valorificare, de către serviciile de informații ale statului este permisă de lege, obligația protecției secretului și prevenirii prejudicierii intereselor furnizorului, decurgând implicit din mai multe prevederi ale legii.

Pentru realizarea celor trei funcții, un nou termen- intelligence, iși face loc, jucând un rol important în realizarea securității statelor.

1.3. Intelligence și securitate

Termenul intelligence subliniază, în primul rând, în sens larg, acela al inteligenței (din latinul intelligentia), care reprezintă „capacitatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații și probleme noi”, sens pe care îl putem include în categoria raționalității substanțiale a puterii naționale. A fi „deștept” variază ca semnificație de la o țară la alta. Un stat cu raționalitate instrumentală dezvoltată presupune capacitate mare de „a rezolva situații și probleme noi”. Este, plastic vorbind, „puterea rece a minții”. Un stat cu raționalitate substanțială mare presupune capacitate sporită de atașament emoțional și de elaborare de valori. Pentru securitatea unui stat, inteligența națională trebuie să fie „deșteaptă” în ambele sensuri: rezolvă situații (este eficientă) și stabilește valori (este atașată). Al doilea sens pentru inteligență este tehnic și se referă la capacitatea de „a sesiza ceea ce este esențial” ca urmare a prelucrării datelor, evenimentelor, situațiilor. În concluzie este capacitatea de a prelucra și a utiliza informația. Al treilea sens pentru intelligence este unul profesional, respectiv acela al culegerii de informații, numit în mod tradițional spionaj. Este vorba (după cum atestă cronicile) de cea de-a doua dintre cele mai vechi meserii din lume. Deși este un termen pur profesional și, prin excelență, restrâns, intelligence ca spionaj a devenit sensul dominant astăzi. Paradoxul este că spionajul este obligat de evoluțiile curente să-și lărgească gama de activități în sensul larg al termenului de intelligence. Colectare de informații, prelucrare și ofertă de soluții.

În securitatea națională intelligence reprezintă capacitatea de a rezolva probleme și situații noi; de a prelucra informații; de a colecta informații.

A beneficia în mod optim de informație științifică, tehnologică, economică, politică, militară reprezintă o capacitate strategică pentru un stat. Formularea de politici pe baza informațiilor disponibile este o capacitate strategică. De aici a derivat termenul englezesc de strategic intelligence. Informația și tehnologia nucleară, de exemplu, au trecut Israelul, un stat mic, în categoria puterilor medii. Informația înseamnă putere nu atât prin deținerea ei, cât mai ales prin conversia în putere efectivă prin intermediul proceselor economice, politice, societale și culturale naționale.

Combinarea tehnologiei informației cu știința logistică (vizibilă prin termeni precum Computer Integrated Logistics) a dus la o creștere exponențială a capacității de control a spațiului și timpului, astfel că teoreticienii au propus deja un nou termen pentru a caracteriza societatea bazată pe tehnologia informației, și anume societatea postindustrială. În 1973, Daniel Bell anunța apariția unei societăți „organizate pe baza cunoașterii în scopul controlului social și direcționării inovației și a schimbării”48. Alvin Toffler 1-a numit „al treilea val” al civilizației, după agricultură și industrie, și i-a asociat acestei societăți o nouă formă de război, războiul informațional.

Rezultă astfel că victoria în război este din ce în ce mai mult legată de informații. Modul de a face război (warfare), spune Toffler, este intim legat de modul de a produce bunăstare (wealth). Pacea și războiul sunt, în cele din urmă, două fețe ale unei singure monede. Specifică societății postindustriale este îngustarea pragului de relevanță dintre starea de pace și starea de război. Societatea postindustrială este pacifistă, însă poate trece la stare de război în timp foarte scurt. Amenințările sunt anticipate pe baza calculului riscurilor, iar aparatul de securitate se poate mobiliza în timp foarte scurt pentru intervenție rapidă.

Tehnologia informației este pe cale să schimbe tipul de societate, natura puterii naționale și, odată cu aceasta, ierarhia internațională a statelor. Ilie Bădescu (1995) consideră că „cine stăpânește logistica băncii, corporatismul și microelectronica va conduce lumea”. Informația (resursa) și tehnologia (computerele) decid statutul unei țări pe plan internațional „capacitățile de prelucrare computerizată și de comunicare a rețelelor de computere promit să altereze formele tradiționale de organizare și de distribuție a puterii în și între societăți”. Sensul strategic al informației decurge din capacitatea aproape nelimitată de colectare, de stocare și, mai ales, de prelucrare pentru îmbunătățirea performanțelor unei societăți. Informația este lipsită de valoare dacă nu este valorificată în procesele de conversie în putere efectivă. Puterea în societatea informațională globală depinde mai puțin de teritoriu, de capacitatea militară și de resursele naturale și mai mult de informație, tehnologie și flexibilitatea instituțiilor. Aceasta pare a fi the intelligence society: vor domina cei ce dețin inteligența. Este o realitate astăzi că designul, marketingul și finanțarea sunt, din ce în ce mai mult, asociate societăților occidentale, în timp ce producția efectivă este sarcina restului planetei. Inteligența rece a oamenilor și capacitatea devoratoare a mașinilor decid supremația în arena globală.

Din punct de vedere al securității suntem interesați de modul în care tehnologia informației schimbă caracterul securității și, pe această bază, încercăm să redefinim rolul instituțiilor de colectare și analiză a informației din domeniul securității. După S. Bankes și C. Builder (1992), „nu pare improbabil ca, în mâinile indivizilor, tehnologia informației să ajungă să fie considerată rivală a statului național, ca informația să poată fi utilizată în mod real pentru a preveni războiul sau pentru a-l declanșa și ca informația să poată fi exploatată pentru a perfecționa sau pentru a distruge societăți întregi”. Rezultă de aici o nouă formă de război – războiul informațional – susținut de o nouă tehnologie, tehnologia informațiilor (information technology sau IT). Acest război se derulează într-o nouă formă a spațiului – spațiul cibernetic, motiv pentru care îl putem numi războiul Internetului. De altfel problematica Cyberspace-ului a fost abordată și în Programul de Guvernare 2005-2008 ca subcapitol de importanță în combaterea infracțiunilor săvârșite în spațiul virtual.

Statul își extinde autoritatea dincolo de spațiul teritorial. Spațiul cibernetic este primul vizat și, în acest fel, statul internaționalizează o parte din funcțiile sale, printre care și funcția de securitate. Pentru a răspunde noilor riscuri de securitate, statele trebuie să-și întâlnească potențialii inamici dincolo de limitele teritoriale. Cyberspațiul este locul noii competiții. Statele bogate dezvoltă economii care exploatează noile oportunități oferite de tehnologia informației pentru a obține avantajul în noua competiție, dar fac acest lucru suportând costurile ignorării vulnerabilității lor în fața amenințărilor asimetrice. În acest context, pe de o parte, tehnologiile moderne au generat o nouă distribuție a puterii, respectiv societăți avantajate și societăți dezavantajate și, practic, societățile lipsite de tehnologiile moderne au devenit și mai înapoiate, ceea ce a mărit decalajele creând o noua asimetrie. Pe de altă parte, tehnologiile moderne au generat riscuri și vulnerabilități noi în țările dezvoltate, îndeosebi la nivelul infrastructurii, cum ar fi producția și distribuția de electricitate, telecomunicațiile, rețelele informatice. Atacul împotriva unei rețele de transport, cum este metroul din Londra, are consecințe care sunt generate de conflictul din Irak sau din oricare altă parte.

Din nevoia de a reduce riscurile de securitate, statele trebuie să angajeze actori nestatali pentru a contracara acțiunile altor actori nestatali, cum sunt grupurile teroriste, rețelele crimei organizate și delincvenții cibernetici (cyber criminals). Rezultă de aici că sarcinile tradiționale de securitate aflate în sarcina statului se diminuează, în timp ce sarcinile impuse de contracararea noilor riscuri, numite și riscuri asimetrice, se înmulțesc. Este evident că proporționalitatea eforturilor de securitate între tradițional și asimetric este dependentă de încărcarea sau de sarcina informațională a societății în cauză. Este de așteptat ca o țară avansată tehnologic să dezvolte în mod proporțional mijloace de protecție adecvate pentru a micșora vulnerabilitatea. Similar, societățile înalt vulnerabile nu sunt cele lipsite de tehnologia informației (pentru care domeniul este indiferent), ci cele slab informatizate sau depășite din punct de vedere al IT.

Războiul informatic este un război civil, cu surse deschise, care se derulează cu mijloace și strategii de tip militar. Acest nou tip de război confirmă ipoteza caracterului preponderent civil al securității și al scalei globale la care se desfășoară. Indică, de asemenea, rolul critic al informației, al tehnologiei informatice și al capacității de procesare în asigurarea securității.

Pe baza acestor considerente, se impune o reconsiderare a rolului colectării de informații (intelligence) în asigurarea securității. Informația de securitate este globală, civilă și din ce în ce mai mult privată. În consecință, spionajul devine omnidirecțional (se spionează orice și oricine), privat (apare conceptul de business intelligence) și înalt tehnologizat (obțin informație valoroasă și în timp optim cei ce dispun de mijloace tehnice avansate). Practic, culegerea de informații înseamnă resurse de cunoaștere (științifice), de organizare (logistice) și de securitate necesare pentru securizarea și susținerea sistemelor economice, societale și politice civile. Consumul și producția de informație a societăților constituite pe baza tehnologiei informației sunt mai mari decât în orice alt mod de producție anterior.

Diminuarea amenințărilor de natură militară, a căror sursă este statul, și amplificarea amenințărilor cu terorism, crimă organizată, trafic, mișcări anarhiste ș.a., ale căror surse sunt actorii nestatali transnaționali, presupun adaptarea intelligence-ului. Sursele de tip SIGINT (tehnologice), preponderente înainte de 11 septembrie 2001, trebuie completate cu sursele HUMINT (umane), adaptate la specificul amenințărilor. Aceasta înseamnă că serviciile de informații, ca și poliția, capătă „culoarea” mediului în care acționează. Imaginea agentului de informații care „se învârte” în lumea bună, îmbrăcat elegant, cu maniere alese, aflat în permanență în căutare de înalte secrete de stat, este înlocuită cu agentul prost îmbrăcat, cu mâini murdare și maniere populare, care s-a integrat în mediile criminale și teroriste. Noua înțelegere a HUMINT presupune creșterea capacității de a colecta informații de pe teren, concomitent cu creșterea capacității de a procesa și a corobora informația de teren cu informația din surse deschise. Agentul de teren și analistul de informații sunt pilonii reformei intelligence-ului.

Pagină albă

CAPITOLUL 2

MEDIUL INTERNAȚIONAL ȘI EUROPEAN DE SECURITATE CONTEMPORAN

Mediul de securitate contemporan este într-o permanentă efervescență suferind transformări substanțiale în perioade scurte de timp, acest fapt obligă la o permanentă adaptarea a criteriilor de analiză a securității internaționale. Actualele provocări la adresa securității, generate de suprapunerea unor fenomene precum globalizarea și fragmentarea, se adaugă unor fenomene clasice de riscuri și vulnerabilități regionale. În continuare se mențin tradiționale focarele de tensiune, iar modul lor de dezvoltare este influențat, firesc de apariția unor noi riscuri non-convenționale și transfrontaliere, precum terorismul, crima organizată, proliferarea armelor de distrugere în masă și nu în ultimul rând terorismul cibernetic.

Azi, majoritatea statelor se confruntă cu o instabilitate generată de etapa post-industrială de dezvoltare în care se află sau de tranziția politico-economică în care se găsesc. Se remarcă creșterea numărului de societăți fragile, incapabile de a controla evoluțiile de pe teritoriile naționale proprii.

2.1. Caracteristicile și trăsăturile mediului internațional și european de securitate

Schimbările majore a arhitecturi sistemului mondial, a actorilor din interiorul sistemului și a modului de abordare a noilor provocării, tind să înlăture distincția și totodată să uniformizeze politica internă și politica externă.

Astfel, s-a ajuns ca problemele interne ale unei țări să constituie preocupări internaționale curente, iar faptul că politica internă a unui stat este permanent monitorizată de lupa marilor puteri, demonstreză întrepătrunderea dintre politicile interne și cele externe. Acest lucru are drept consecință menținerea unor dispute privind caracterul unipolar sau multipolar a viitoarei strategii de securitate dar și adaptarea principalelor organisme generatoare de securitate la noile tendințe și provocări.

Este concludentă tendința actorilor principali de a spori importanța structurilor în care dețin un rolul principal în scopul asigurării unei poziții avantajoase în noua arhitectură de securitate și implicit pentru consolidarea noilor centre de putere care să controleze evoluția ulterioară a lumii.

Lumea democratică este tot mai exclusivistă și intervenționistă, ceea ce impune o regândire a valorilor fundamentale. Globalizarea, integrarea europeană și euroatlantică, preocupările Rusiei de a dobândi un rol de decizie în problemele internaționale, afirmarea tot mai puternică a țărilor asiatice în viața politică mondială, dorința SUA de a rămâne jandarmul lumii, situația din Orientul Mijlociu și Africa, situația tot mai tensionată din regiunea Mării Negre, sunt câteva elemente ce caracterizează evoluția actualului mediu de securitate.

Pe de altă parte, efectele fenomenelor naturale(încălzirea climei, lipsa apei potabile, inundațiile, cutremurele, epuizarea resurselor, evoluția demografică etc.), amplificarea amenințărilor și riscurilor asimetrice(expansiunea rețelelor și activităților teroriste, a criminalității organizate transnaționale, criminalitatea economico-financiară, traficul transfrontalier ilegal de persoane, de droguri, de materiale radioactive și strategice, de armament și muniții, proliferarea armelor de distrugere în masă etc.) și sărăcia, continuă să influențeze tot mai mult stabilitatea și securitatea mondială.

Dușul rece din 11 septembrie 2001 și evoluția evenimentelor care au urmat, au subliniat faptul că abordarea securității doar din prisma factorului militar este insuficientă și total eronată. Prevenirea și combaterea actualului nivel de periculozitate a terorismului și crimei organizate impune noi modalități și metode de evaluare și acțiune. S-a concluzionat, necesitatea existenței unui management cooperativ al securității având ca principii indivizibilitatea securității, transparenței și angajamentului global și regional al comunității internaționale.

Fenomenul terorist a generat un consens politic greu de imaginat, state care până mai ieri se aflau pe poziții divergente, azi se găsesc împreună pe același front pentru combaterea terorismului.

Deciziile politice adoptate în 2002 la Praga și Copenhaga, 2004 la Istanbul, 2006 la Riga, 2008 la București și 2010 la Lisabona, au avut rolul de a consolida noua arhitectură a securității. Evoluția pozitivă, pănă la un moment dat, a relațiilor dintre NATO și UE cu Rusia, a stimulat procesul de destindere, dialog, cooperare, favorizând construirea unei noi ordini internaționale.

Până de curând, securitatea statelor europene, nu era amenințată de izbucnirea unui conflict militar de proporții, analiștii previzionând o accelerare a riscurilor de natură asimetrică în dauna celor militare, cu toate că în diverse locuri pe glob se mențin, totuși, numeroase conflicte locale de mică intensitate. Evenimentele recente, înregistrare în zona de est a Ucrainei, au detreminat analiștii să-și revizuiască previziunile și să recunoască că epoca conflictelor militare nu a apus.

La nivelul relațiilor interstatale, relațiile dintre cele mai importante state în economia strategică globală au o relevanță particulară. S-au remarcat eforturile de aplanare a tensiunilor transatlantice în special dintre Franța și SUA, iar evenimentele care i-au adus față în față pe oficialii europeni și pe cei americani au marcat revenirea la un trend consensual în abordarea celor mai stringente probleme, ramânând totuși departe de starea existentă înaintea intervenției coaliției în Irak.

La nivel global se remarcă eforturile principalelor puteri, Rusia, China mai nou Japonia și Brazilia, de a concura SUA, dar în același timp se caută și modalități de cooperare și acțiune în comun, în funcție de interese. Această evoluție este generată în primul rând , de conștientizarea situației actuale, că nici o combinație de puteri nu poate contrabalansa în mod real supraputerea americană. În al doilea rând nici SUA nu acționează pentru a crea percepția unei amenințări directe asupra celorlalte puteri.

Un aspect deloc de neglijat este evoluția relațiilor internaționale dată de dimensiunea internă a politicilor externe. În rândul opiniei publice și mai ales în unele state europene, s-a format percepția că supraputerea americană a căpătat caracteristicile modelului imperial. Percepțiile opiniei publice , în special în statele democratice sunt deosebit de importante și pot influența substanțial politica externă a acestor state. În același timp percepțiile față de poziționarea unor state în relație cu SUA sunt decisive în cadrul politici interne.

Procesul de globalizare este într-o continuă dezvoltare, aspect demonstrat și de procesul de extindere petrecut după anul 2004, a celor două organizații NATO și UE precum și din perspectiva raporturilor dintre acestea. În cadrul acestui proces se observă tendința de globalizare a securității prin implicarea militară a SUA în diferite regiuni ale lumii.

Evoluția măsurilor de securitate, având la bază globalizarea securității, se dezvoltă pe două dimensiuni : una reactivă prin declanșarea și angajarea în intervenții militare și alta anticipativă și preventivă prin abordarea într-o manieră extinsă a surselor de risc și prin lansarea unor formule de parteneriat. Aceste dimensiuni au provocat modificarea fundamentală a politicilor tradiționale ale unor state, prin participarea la acțiuni conduse de SUA.

Fenomenul globalizării este caracterizat de incapacitatea eliminării inegalităților sociale și de dezvoltare economică, iar proiectele de asistență internațională în zonele aflate în dificultate vor fi extinse.

În ecuția actuală a mediului internațional de securitate nu trebuie uitat statul, statele naționale pot constitui la nivel internațional atât o sursă de securitate, cât și una de insecuritate. Rolul statului este primordial indiferent de organismele sau alianțele din care face parte, el poate fi: generator de securitate sau generator de insecuritate, poziție de mijloc, neutră, nu are semnificații deosebite pentru analiza rolului actorilor statali în configurarea mediului internațional de securitate.

În ciuda dezbaterilor despre prezentul și viitorul actorilor statali în lumea globalizată, considerăm că statele rămân cei mai legitimi actori ai sistemului internațional, iar existența unor forme de asociere a acestora nu fac altceva decât să sublinieze rolul important pe care îl dețin în configurarea mediului internațional de securitate.

În mod ideal, statele lumii ar trebui să se comporte ca generatori de securitate deoarece riscurile, pericolele și amenintarile la adresa lor și a întregii lumi devin din ce în ce mai complexe. După treizeci de ani de la sfârsjtul Războiului Rece, în mediul internațional de securitate continua să se dezvolte factori perturbatori greu de prevăzut: de la valul de conflicte inter- și intrastatale din anii ’90, la proliferarea armelor de distrugere in masă, a crimei organizate și terorismului internațional, amplificarea migrației ilegale, creșterea numărului statelor eșuate, nerespectarea drepturilor omului, schimbarea climei și recent, apariția crizei economico-financiare cu impact global. Acești factori sunt mult mai dificil de identificat și contracarat decât tipul de amenințare politico-militară existent în timpul Războiului Rece. Din acest motiv, atât statele, cât și organizațiile internaționale de securitate au demarat un proces de reevaluare și reformulare a politicilor și strategiilor de securitate.

În teoria se operează cu câteva concepte ce definesc statutul celor mai importanți actori statali pe scena internațională, precum superputeri, mari puteri, tari dezvoltate, tari avansate, tari industrializate etc. Unele dintre acestea sunt ambigue, iar altele sunt sinonime, însă toate încearcă să ilustreze gradul de importanta pe care statele respective îl au în sistemul internațional.

Superputerea reprezintă un stat care deține o poziție principală în sistemul internațional, are capacitatea de a influența evenimentele și își poate proiecta puterea oriunde în lume în funcție de interesele proprii.

Marile puteri sunt statele care au capacitatea de a-și exercita influența la scară globală. Puterea acestora își are sursele și se manifestă în toate domeniile vieții sociale, în special în domeniul economic, militar, diplomatic și cultural. În mod formal, statutul acestor mari puteri este recunoscut prin participarea la instituții și organizații internaționale, precum Consiliul de Securitate al ONU. Statutul internațional important se reflectă și în rolul pe care statele îl dețin pe scena internaționala această afirmație este susținută și de participarea statelor la operațiile de pace sub egida ONU, NATO, UE, OSCE și în coaliții internaționale.

Statele slabe sunt definite drept acele state care nu au capacitatea de a furniza sau nu doresc să furnizeze unele dintre bunurile politice fundamentale asociate statalității: securitate fizică, instituții politice legitime, management economic și bunăstare socială.

Cauzele slăbiciunii diferă de la stat la stat. Este evident că sărăcia erodează capacitatea statului prin degradarea capitalului uman, împiedicarea dezvoltării instituțiilor și piețelor eficiente, crearea unui mediu favorabil guvernării corupte, alimentarea conflictelor. Deși sărăcia accentuează slăbiciunea statului, slăbiciunea este o consecinta și a deficitului altor capacitati: lipsa de legitimitate politică, lipsa de competență în guvernarea economică și în asigurarea serviciilor esențiale către populație, dar și prin absența securității evidențiată prin prezența conflictului și a instabilității.

În analiza actualului mediu de securitate se operează și cu conceptul de stat în colaps cu trei premise de bază,,prima se referă la prăbușirea instituțională-colapsul guvernului; cea de-a doua premisă pe care se construiește teoria referitoare la colapsul statului este aceea că prăbusjrea instituțională este, în general, legată de prăbusjrea societatii, aspecte adesea privite ca două fețe ale aceleiași monede". (motivul principal este acela că, într-o societate slabă, există o instabilitate generală ce alimentează lipsurile instituționale și slăbește structurile guvernamentale); cea de-a treia premisă este existența unei legături evidente între colapsul unui stat și conflictul armat.

Pornind de la această scurtă descriere a principalelor tipuri de state (actori ai mediului internațional), se poate afirma că actualul mediu de securitate are următoarele trăsături:

1. Disoluția bipolarității și intarea într-o nouă fază de reconfigurare a influențelor statale. O bună perioadă doar SUA a dovedid capacități majore de implicare în rezolvarea problemelor internaționale, fiind considerată singura putere economică, financiară și militară credibilă și viabilă. În aceste condiții caracteristica actualei perioade este una de unipolaritate. Consider că treptat s-a trecut de la unipolaritate la multipolaritate, state ca Chima, India, Rusia, mai nou Germania și Brazilia având un cuvânt greu de spus in ecuația actuală de putere.

2. Afirmarea tot mai evidentă a UE ca factor de stabilitate și progres. U.E promovând ,,modelul” European de consolidare a securității și implicându-se activ la rezolvarea anumitor conflicte din diferite regiuni geografice (de văzut cazul Georgia în anul 2008).

3. Apariția și consacrarea unor actori internaționali non-statali, având ca principale trăsături lipsa apartenenței al un areal geografic, conducerea după reguli și norme specifice și raportarea la alte valori decât cele naționale, aceștia tind să controleze și să gestioneze sectoarele emblematice ale puterii:tehnologia ultraperformantă, economia, finanțele și nu în ultimul rând resursele energetice.

4. Afirmarea unor noi tendințe în dezvoltarea și funcționarea instituțiilor și organizațiilor politice, economice și de securitate internațională.

Pentru a trece de la funcția de apărare colectivă la cea de securitate colectivă, NATO a dezvoltat concepte noi dar și instrucțiuni și modalități de acțiune adecvate, perfecționându-și atât strategia de integrare și cooperare cât și pe cea de consultare cu Rusia și Ucraina, concomitent cu asumarea de răspunderi în aria sa.

În aceste condiții este evident că pe lângă strategiile politico militare sau alianțele politico-economice ce se constituie astăzi, sistemul politic al relațiilor internaționale trebuie să suporte căteva modificări respectiv:

– reformarea instituțiilor politice internaționale și adaptarea lor la noile perspective geopolitice;

– relansarea credibilității și autorității instituțiilor politice internaționale;

– debirocratizarea, transparența și eficiența decizională în instituțiile internaționale;

– redefinirea noilor valori și ținte ale politicii internaționale în condițiile dispariției bipolarismului și ale noilor provocări geostrategice ce le aduce globalizarea neoliberală;

– afirmarea unei noi filozofii a politicii relațiilor internaționale, fundamentată pe principiul multipolarismului acceptet.

– redefinirea rolului politic și militar a NATO, astfel încât să nu intre în contradicție sau să nu se suprapună peste misiune altor instituții internașionale;

– soluționarea politică durabilă a diferendelor din Orientul Mijlociu;

– solidarizarea activă a statelor dezvoltate cu statele în curs de dezvoltare sau aflate în regiuni defavorizate. Mobilizarea de resurse financiare și economice pentru țările sărace, sărăcia fiind poate al doilea flagel cu care se confruntă omenirea în prezent.

– promovarea unui document de politică internațională, care să definească lupta împotriva terorismului ca prioritate a relațiilor politice internaționale și care să confere instrumente politice, economice și militare de a exercita presiuni pentru descurajarea aliaților reali și potențiali ai terorismului internațional;

– o voință politică hotărâtă a guvernelor statelor democratice de a nu mai avea nici un fel de relații cu regimurile politice dictatoriale sau mișcări politice cu potențial terorist.

2.2 Amenințări, riscuri și vulnerabilități la adresa securității statelor

Teoria sociologică a lui William Isaac Thomas referitoare la analiza de situație poate fi utilizată și în studiile de securitate. Cunoscutul său citat ,, dacă un individ definește o situație ca fiind reală, aceasta devine reală prin consecințele sale" , are o largă aplicabilitate în analiza conceptului de amenințare și risc, întrucât definirea conceptelor enumerate implică și o latură subiectivă.

2.2.1 Considerații teoretice

Conceptele de amenințare și risc au fost definite din toate unghiurile de diverse teorii și abordări doctrinare, însă consensul nu pare a fi realizat.

În limba română cuvântul amenințare provine din latină: minatio-oms cu sensul actual. Aceeași bază etimologică o are și termenul francez menace care semnifică o intenție ostilă vizând intimidarea . În accepțiunea anglofonă amenințarea reprezintă o ,,expresie a intenției de a impune dezavantaje sau atingerii unei persoane prin mijloace de coerciție sau constrângere. O definiție apropiată de cea de sus o oferă și dicționarele germane care o prezintă drept ,,acțiunea de a pune pe cineva într-o situație periculoasă, sau ceva care să pericliteze situația unei persoane".

Dicționaral explicativ al limbii române, cât și Micul dicționar academic, ambele elaborate sub egida Academiei Române definesc termenul amenințare drept ,,intentia de a face rău cuiva pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva".

Definiția dată în enciclopedii și dicționare de prestigiu reușește să delimiteze conținutul sau sfera noțiunii (amenințare) supuse analizei și îi precizează înțelesul general. Pornind de la accepțiunea generală, definiția amenințării de sorginte politico-militară necesită unele precizări.

Indiferent că se referă la lezarea drepturilor fundamentale a statelor sau a unor sisteme de securitate, obiectivele amenințărilor rămân același, determinând inechivoc apariția unor replici necesare contracarării amenințărilor. Situația se agravează când aceste replici devin supradimensionate și pot genera o reacție în lanț greu de controlat și gestionat, în care binomul newtonian acțiune-reacțiune se poate multiplica până la distrugerea sistemului care 1-a generat.

Această reacție de tip newtonian poate fi generată de amenințările asimetrice. Un concept care semnifică o amenințare reieșită din posibilitatea de a întrebuința mijloace sau metode diferite pentru a lovi sau neutraliza punctele forte ale unui adversar exploatând slăbiciunile sale în scopul de a obține un rezultat disproporționat.

Pe piața securități mai găsim noțiuni ca amenințare cu forta ,,acțiunea prin care un stat sau mai multe state săvârșesc acte politice, economice, militare sau de altă natură, cu scopul de a impune altui stat sau altor state să renunțe la deplina exercitare a dreptunlor și atributelor suverane" sau amenințarea milliară externă pe care analiștii o înțeleg ca fiind amenințarea ce privește securitatea pe plan militar, iar sursa ei regăsindu-se în afara frontierelor naționale. Ea poate să aibă ca origine ,,revendicări teritoriale, o ingerință în problemele interne ale unei țări, prezența unor focare de conflict armat îndeosebi aproape de frontierele unui stat sau de cele ale aliaților săi sau desfășurarea și amplificarea puterii grupărilor de forțe susceptibile de a bulversa echilibrul de forțe existent în zona".

Lista termenilor asociați noțiunii de amenințare cu care operează domeniul apărării și cel al securității ar putea continua. Dicționarele și glosarele din domeniul securității, apărute în ultimul timp, oferă diferite definiții care de cele mai multe ori nasc discuții și controverse în privința relației cauză-efect și momentul cand acesta are loc.

Controversele au ca sorginte, faptul că, în general politologii, analiștii și teoreticienii din diferite domenii au tendința să ofere aceeași valoare termenilor: pericol, risc, amenințare, vulnerabilitate, considerându-i sinonimi. Nu întotdeauna confuzia deranjează, dar sunt documente și convorbiri oficiale sau semioficiale, care prin folosirea inadecvată a acestor termeni se poate da naștere la percepții eronate ale interlocutorilor.

Pentru a evita asemenea capcane considerăm că noțiunea de amenințare este individualizată de existența unui autor care o proferează având un scop și un obiectiv pe care îl urmărește. Cu cât amenințarea este mai specifică, cu atât țintele și sursele sale sunt mai clare. Conform analistului Bany Buzan, modelul explicativ ce relevă tipul și intensitatea amenintarii este următorul:

Natura amenințărilor și amenințarea, în sine, pot fi întelese numai în relație cu caracterul particular al obiectului de referință, din acest motiv, se poate vorbi și despre domenii diferite în care trebuie studiate tipurile de amenințări: politic, economic, social, militar, de mediu ș.a.

În domeniul politic, amenințările sunt definite, în mod tradițional, în termeni de suveranitate, independență și integritate teritorială iar obiectele de referință pot fi entități politice naționale sau supranaționale. De exemplu, suveranitatea este amenințată de punerea la îndoială legitimității sau autorității guvernării, iar la nivel supranațional, structurii internaționale sunt amenințate de situații ce subminează regulile, normele și instituțiile ce le constituie.

Mai dificil de identificat sunt amenințările la adresa domeniului economic deoarece aceste amenințări sunt constituite din factori ce subminează regulile și normele iar obiectele lor de referință sunt reprezentate de o gamă largă de entități, de la regimuri economice la piața globală.

În cazul domeniului social, obiectul de referință, este format din identități colective la scară largă, ce pot funcționa independent de stat (ex.: națiunile, religiile). În domeniul militar, obiectul de referinta este, puterea militară a statului. Pentru multe dintre democrațiile avansate, apărarea statului a devenit funcția unică a forțelor armate, iar studiile tradiționale de securitate tind să considere toate problemele de natură militară ca fiind amenințări la adresa securității.

Amenințările în domeniul mediului înconjurător, unde gama obiectelor de referință au la bază preocuparea referitoare la relația dintre specia umană și restul biosferei, iar rezolvarea acestor tipuri de amenințări impunând o colaborare internațională tot mai pregnantă.

Concluzionând putem defini conceptul de amenințare ca un pericol potential, exprimat prin cuvinte sau gesturi, care are autor, scop, obiectiv și o ținta.

Riscul,în schimb, se concretizează în discrepanța dintre așteptarea pozitiva și evenimentul negativ, ce se poate produce fiind cauzat de nedeterminare, de imposibilitatea de a cunoaște cu certitudine evenimentele viitoare.

Riscurile ce afectează securitatea națională pot fi clasificate în funcție de domenii de activitate, entități comunitare și religioase, arie geografica, timp, volum, importanță (interes, gravitate), probabilitate astfel :

Analizănd, putem observa câteva caracteristici, precum origine (internă și externă); natură (politică, economică, socială, militară, informațională, ecologică ș.a.), caracter (direct și indirect), care apropie conceptual riscurile de amenințări.

Deosebirile dintre conceptele analizate sunt date de genul proxim și diferența specifică care dezvăluie caracteristicile esențiale ale fiecăruia. Din această perspectivă, o prezentare grafică a indicatorilor care individualizează fiecare concept poate oferi o imagine pe cât de sintetică, pe atât de lămuritoare asupra valorii, locului și rolului acestora în formularea discursului pe teme din domeniul securitatii și apărării.

Privite în mod sisiemic conceptele supuse analizei se află întotdeauna într-un raport bine determinat. Pe perioada coexistenței lor, iar prognozele în domeniul securității nu întrevăd eliminarea vreuneia prea curând. Astfel, securitatea națională se poate asigura fie prin diminuarea vulnerabilităților, fie prin prevenirea sau micșorarea amenințărilor. Aceasta determină orientarea strategiei de securitate națională care se poate concentra spre interior, încercând să reducă vulnerabilitățile statului sau spre exterior alocând forțe și mijloace pentru a acționa în mod direct sau nu asupra surselor de amenințare.

2.2.2 Riscuri și amenințări la adresa mediului internațional de securitate

Teoreticieni consideră că există o serie întreagă de amenințării care vizează atât statele puternice, cât și pe cele slabe, aceste amenințări, în general fiind relevate de aspecte precum: consecințele negative ale globalizării; sărăcirea unei mase imense de oameni; epidemiile care se răspândesc foarte repede, imposibil de ținut sub control; proliferarea armelor de nimicire în masă; actorii non-statali ce par capabili să-si procure mijloace de luptă; terorimul internațional, etc.

În continure vom încerca să atingem câteva din cele mai semnificative riscuri și amenințării la adresa stabilității și securității internaționale.

Amenințări de natură politică

Lucrările de specialitate și mass-media și prezintă cu lux de amănunte și uneori analizează sursele de instabilitate de natură politică existente în lume. Nu toate dezbaterile mai mult sau mai puțin aprinse din cadrul media, reprezintă amenințări reale.

Dacă vulnerabilitatile unui sistem de securitate, național sau international, sunt destul de concrete, amenințarile sunt mult mai greu de identificat și definit în contextul politicii internaționale actuale, ca o consecință a raportului subiectiv/obiectiv dintre indivizi. Astfel, un grup de oameni, cu atât mai grav când aceștia sunt factori de decizie, în reprezentările lor, fără să aibă un suport real pot nominaliza anumite amenințării care să pună fals în gardă societatea civilă. La fel de periculoasă este situația în care existența unor amenințării reale, datorită mecanismelor democrației nu se pot lua decizii majore pentru înlăturarea lor.

Majoritatea amenințărilor politice sunt îndreptate împotriva ordinii de drept dintr-un stat sau a statutului unui organism internațional. Aceastea se poat realiza prin: presiuni asupra organelor de decizie în favoarea unei anumite politici; răsturnarea guvernului dintr-un stat sau a organelor de conducere colectivă ale unui organism international; favorizarea și impunerea secesionismului; distrugerea structurii politice; izolarea politică; suspendarea sau excluderea din structurile de securitate, desființarea organismului de securitate ș.a.

Amenințările politice pot avea caracter ideologic sau național și pot fi intenționale și structurale.

Din categoria amenințărilor intenționale se disting: cele generate de natura regimului politic (dictatorial, fundamentalist); nerecunoașterea diplomaticii a statului respectiv; intervențiile politice specifice din partea unui stat în afacerile interne ale altui stat; sprijinul multilateral acordat unor grupări politice antistatale; crearea de grupări interne, ostile statului național; suspendarea sau excluderea din diferite organisme de securitate; influențarea elaborării unor recomandări și rezoluții ale unor organisme internaționale defavorabile pentru statul vizat.

Amenințările structurale derivă din evoluția sistemului social global în care anumite entități pot deveni anacronice în ansamblul relațiilor bilaterale. Ele apar atunci când principiile organizatoare ale două state se contrazic între ele, într-un context în care nu-și pot ignora existența reciprocă. La nivelul relațiilor dintre state amenințările de ordin structural pot viza: subordonarea unor partide organizate pe criterii etnice de pe teritoriul altor state și extrateritorialitatea legislativă.

Gama amenințărilor de natură politică se completează permanent cu noi forme și tehnici. Contracararea acestora este o activitate neîntreruptă, care presupune metode adecvate și acțiuni tip.

Amenințările sociale

Aspectul amenințărilor sociale și obiectivele acestora se apropie de cele politice.

Majoritatea amenințărilor sociale au sursa în interiorul statelor. Ele se produc pe fondul nemulțumirilor sociale de orice natură. Nerezolvarea sau tergiversarea soluționării conflictelor de muncă, a conflictelor interetnice sau interconfesionale constituie tot atâtea surse de amenințare la adresa securității naționale.

În condițiile în care securitatea socială depinde de capacitatea statelor de susținere a structurilor tradiționale de limbă, cultură, identitate etnică și religioasă, amenințările acestor valori provin, în cea mai mare parte, din exteriorul statului, putând fi folosite și căi interioare.

Înțeleasă drept o caracteristică a mediului actual de securitate, creșterea numărului de conflicte de natură etnico-religioasă determină abordarea mai atentă a acestui domeniu. Analiza multidimensională a unor astfel de confruntări a condus la elaborarea de către comunitatea internațională a unor strategii și tactici pentru rezolvarea conflictelor emergente sau în curs de desfășurare. Principala lor caracteristică o constituie perfecționarea continuă și adaptarea permanent la sursele de instabilitate. În felul acesta se caută și de multe ori se reușește ca sursele de tensiune și implicit amenințările de natură socială la adresa securitatii naționale cu implicații directe asupra celei internaționale să se reducă semnificativ.

Amenințări economice

Într-o economie de piață participanților este una de risc și nesiguranță, generate de competiția care asigură progresul și prosperitatea națională. Cu toate acestea, piața este deocamdată cel mai eficient mecanism prin care se obține în mod sigur creșterea productivității, producției, distribuției și consumului.

Nesiguranța generată de jocul pieții este terenul fertil al unui pachet substanțial de amenințări economice. Ele pot îmbrăca diferite forme din care cele mai multe dintre ele nu pot fi considerate amenințări la adresa securității naționale. Doar factorii de decizie politică sunt în măsură să aprecieze gravitatea conținutului amenințărilor de natură economică și momentul când aceștea devin factorii perturbatori pentru securitatea națională.

Puterea politică este dependentă de baza economică a statului și influențează sistemul de relații cu ceilalți parteneri. Declinul economic se poate datora atât unor cauze interne precum incompetenței manageriale, cât și unor cauze externe precum apariția unor noi puteri economice rivale.

O altă dimensiune a preocupărilor mai recente este dată de amenințările economice ale stabilității interne în condițiile în care statele urmăresc strategii economice bazate pe maximizarea bogației printr-un comerț extins. Unele țării se specializează pe vânzarea de materii prime și sunt dependente de această activitate, altele devin centre industriale și depind atât de aprovizionarea cu materii prime, cât și de piețele de desfacere. Amenințările pot apărea din monopolul asupra unor resurse, situație care poate afecta securitatea internațională /națională.

Războaiele viitorului nu vor mai fi motivate atât de ideologii sau de conflicte identitare, ci mai degrabă de accesul la resurse conclude fostul președinte a României, dl. Ion Iliescu. Epuizarea resurselor de către națiunile sărace, în condițiile menținerii unor ritmuri ridicate de creștere demografică și a unor creșteri economice modeste va determina mari fluxuri migratoare, generatoare de noi surse de tensiuni și stări conflictuale, de pericole mari la adresa stabilității și păcii la nivel global.

Amenințările economice pot fi considerate ca un atac la adresa securității în condițiile in care acțiunea externă conștient dirijată duce la pierderi materiale, presiuni asupra diferitelor instituții și chiar prejudicii substanțiate asupra sănătății și longevității populației statului țintă.

Amenințări militare

Până nu demult amenințările militare au fost percepute ca principalul tip de amenințare la adresa securității. Forță armată era considerată singura care putea determina pierderi ireparabile atât pentru baza organizațională a statelor vizate, cât și pentru existența populației acestora.

Folosirea forței, conduce inevitabil la ruperea relațiilor pașnice dintre actorii internaționali și pune capăt recunoașterii diplomatice. Competiția militară înlocuiește competitivitatea obișnuită în sectoarele politic, economic și social, iare efectul distructiv și de cele mai multe ori ireparabil al consecințelor amenințărilor militare i-a obligat pe specialiști să-l situeze în centrul preocupărilor în securitate.

Chiar dacă în perioada actuală, amenințările din alte sectoare prezintă pericole mai mari, disproporția de potențial militar existentă este de natură să neliniștească unele state sau grupări de state. Canalizarea acumulărilor militare către rezolvarea problemelor dintre state, rămâne o temă permanentă în cadrul tuturor organizațiilor internaționale care pledează pentru dezarmare și pace mondială.

Cursele înarmărilor sunt surse de amenințare generate de competiția militară deschisă sau disimulată dintre state. Acestea pot acoperi un spectru de la insesizabil la periculos (așa cum a fost caracterizată pe timpul războiului rece). O cursă a înarmărilor de mică intensitate poate fi greu ruptă din contextul dorinței firești de menținere a unui status-quo militar a fiecărui actor internațional. Asemenea concluzie poate fi trasă în situația în care din PIB se alocă pentru cheltuieli militare, un procent moderat și constant.

Amenințările directe au diferite modalități de manifestare: de la hărțuirea persoanelor și bunurilor care aparțin unor state aflate în afara frontierelor naționale la raiduri și incursiuni pe teritoriul acestuia; de la blocadă și zone de interdicției aeriană sau navală la demonstrații de forță, mobilizări de trupe la frontiere, acțiuni ale forțelor speciale și a celor de cercetare-diversiune în interiorul statului țintă.

Amenințări transfrontaliere

Sursele actuale de amenințare la adresa securității diferă în mod fundamental de cele de la sfârșitul mileniului trecut. Provocările nu se rezumă numai la conflictele militare dintre state, ci sunt de natură mult mai complexă. Și-au făcut apariția alături de actorii statali, actorii non-statali sau parastatali.

Pericolele deși sunt latente, scăpând de multe ori de sub atenția noastră ele pot genera stări de insecuritate cu urmări grave. Astfel, amenințările nu mai pot fi analizate numai din perspectivă geografică ci în primul rând, din perspectivă funcțională. Fiind de natură transnațională nu pot fi gestionate de o singură țară, sau numai de un grup restrâns de țari. Prin urmare este, nevoie de o abordare nouă, integratoare, polidisciplinară, care să îmbine atât instrumente politice, economico-financiare, cât și o strategie de utilizare a tehnologiei noi în mod conjugat și eficient unor amenințări asimetrice-caracteristică principală a amenințărilor transfrontaliere.

Gama amenințărilor transfrontaliere este surprinzător de mare, iar ordinea de importanță nu poate fi stabilită decât pentru o perioadă scurtă de timp, datorită vitezei mari de schimbare și inovație.

a.Terorismul

În general definițiile terorismului sunt largi și ambigui lasând loc de interpretare. Percepție culturală, politică si socială a actului de violență și a scopului politic urmărit prin teroare determină dificultatea definirii terorismului.

Departamentul Apărării Statelor Unite definește terorismul ca: ,,folosirea calculată a violenței ilegale pentru a instaura frica, în vederea intimidării sau pedepsirii guvernelor sau societăților, pentru atingerea unor scopuri în general politice, religioase sau ideologice". FBI opereaza cu urmatoarea definitie: ,, folosirea ilicita a forței sau violenței împotriva persoanelor sau proprietății, cu scopul de a intimida sau constrânge un guvern, populația civila sau un segment al acesteia, pentru a atingerea unor obiective politice sau sociale".

În Legea terorismului, adoptată în 2001 în Marea Britanie, prin act terorist se întelege folosirea violenței și a amenințării pentru atingerea unor obiective politice, ideologice sau religioase, dar și perturbarea sau interferența serioasă în funcționarea unui sistem electronic, de asemenea sunt considerate ca acte teroriste acțiuni de amenințare cu folosirea armelor de foc sau a explozivilor care nu au ca scop influențarea guvernului sau crearea unei stări de teroare.

Una dintre posibilele explicații ale eșecului definirii terorismului internațional este aceea ca în legatura cu acest fenomen există doua opțiuni greu de conciliat. Astfel, prima opțiune promovată de catre democrațiile occidentale propune definirea ca acte teroriste a acțiunilor violente prin care se urmaresc obiective politice, religioase.

A doua opțiune este exprimată de unele state (spre exemplu Siria) care consideră ca definiția propusa de catre democrațiile euroatlantice confundă terorismul cu lupta de eliberare naționala și, prin urmare, sub pretextul combaterii terorismului se îngrădeste constituirea unor state naționale.

Reacția comunității internaționale împotriva terorismului cuprinde întreaga gama de acțiuni politice, diplomatice, economice si militare, fiind îndreptate atât asupra cauzelor, cât mai ales asupra efectelor. Aproape fără excepție, după 11 septembrie 2001, comunitatea internațională a format în jurul Statelor Unite ale Americii coaliția antiteroristă al cărei scop este eradicarea terorismului ca fenomen social.

NATO prin rolul și misiunile a scos în evidență două abordări diferite ale terorismului: abordarea, ca război și abordarea terorismului ca management al riscurilor. Prima abordare este susținută în special de Statele Unite, implicând o mobilizare masivă de resurse. Europenii apreciază însă că nu este vorba despre un război, ei consideră că nu poți învinge terorismul decât dacă acționezi asupra rădăcinilor acestuia, iar acest lucru nu poate fi realizat prin folosirea mijloacelor militare. Din perspectiva europeană, terorismul nu este un război care trebuie câstigat, ci un risc periculos, de neevitat, care trebuie gestionat.

Abordările prezentate nu se exclud reciproc, dar au priorități și strategii diferite și necesită aranjamente diferite în vederea desfășurării acțiunilor colective. De exemplu, viziunea de tip război tinde să impuna o strategie care pune accent pe măsurile ofensive și preventive, în timp ce viziunea de tip managementul riscurilor solicită o strategie cu accent pe măsurile defensive. Oricum, elemente ale ambelor strategii fac necesară depunerea unor eforturi reale de combatere a terorismului.

Fiecare stat are ca responsabilitate fundamentală lupta împotriva terorismului, atât pentru faptul că, în ultima instanță, terorismul este un fenomen local, cât și pentru că, din diverse motive, o mare parte a cooperării dintre guverne va trebui să se desfășoare în cadru bilateral, în special între instituțiile de informații și cele cu atribuții în aplicarea legilor.

b. Corupția și economia subterană

Noile relații ale lumii generate de cursa pentru obținerea unor facilități politice și economice sporite și o îmbogățire cât mai rapidă, manifestată în special în cadrul tinerelor democrații, tind să se generalizeze la scară planetară. Efectele secundare negative ale globalizării în plan economic și politic oferă destule șanse manifestării fenomenelor de corupție și dezvoltării pieței negre.

Situația generează o sursă de amenințare la adresa stabilității politice, deoarece afectează securitatea economică a cetățeanului, determinându-l să-și piardă încrederea în politică. Frustrările se vor transforma în acțiuni asupra ordinii de drept, care pot îmbrăca forme diferite.

c. Crima organizată

În contextul modificărilor geo-politice, economice și sociale cu care se confruntă în prezent comunitatea internațională, crima organizată a capătat noi valențe, extinzându-și aria de cuprindere și sfera de activitate la cote alarmante, motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor lumii și în mod deosebit pentru cele ale caror economii se află în proces de tranziție.

Crima organizata internațională a crescut ca amploare, în ultimul deceniu, în parte datorită unor motive proprii (capitalul uman, material și financiar deosebit, perfecționarea continuă a organizării și a modului de operare), dar și datorită exploziei globalizării. În multe state, valorile tradiționale legate de respectul față de autoritate și comunitate au fost înlocuite cu dorința de parvenire individuală cu orice preț, iar multe dintre statele în care se manifestă acest fenomen experimentează democrația pentru prima dată.

Crima organizată este definită de ,,existența unor grupări de infractori structurate în ideea înfăptuirii unor activități ilegale conspirate, având ca principal scop obținerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate". Activitățile ce compun crima organizată au un caracter secret și sunt bine structurate, ceea ce le conferă posibilitatea ca, prin intermediul acestora, cei implicați să-și atingă scopul propus, prinderea sau anihilarea lor reclamând timp, forțe, mijloace, nemaivorbind de impactul social deosebit de negativ pe care-l realizează.

Crima organizată, prin modul său de ,,structurare, flexibilitate și o deosebită capacitate de infiltrare în zonele vitale ale politicului, internaționalizarea sa rapidă, reprezintă un pericol direct și de mare actualitate, o sfidare la adresa societății mondiale".

Printre principiile organizațiilor criminale, putem enumera: stabilitatea unității; ,,existența liderului și ierarhia subordonării; preocuparea permanentă de a corupe persoane responsabile din legislativ, executiv, justiție, poliție, armată, mass-media; apărarea severă a conspirativității și secretului acțiunilor; planificarea minuțioasă a activității infracționale; specializarea pe funcții; concentrarea scopului activității pentru obținerea de profituri mari, spălarea banilor murdari și investirea lor în activități economice oficiale; folosirea mijloacelor financiare în scopuri politice atunci când situația o impune; informatizarea și scientizarea acțiunilor etc."

Una din trăsăturile crimei organizate este internaționalizarea acestui fenomen ca urmare, pe de o parte, a folosirii unor avantaje, oferite de progresul tehnico-științific actual, iar pe de altă parte, a globalizării piețelor internaționale. Procesul de internaționalizare ce caracterizează dezvoltarea economică a statelor și extinderea piețelor financiare a fost și este intens exploatat de organizațiile criminale care reușesc ușor să-și realizeze propriile activități de producție, pătrunzând astfel în forță în mecanismele economico-financiare mondiale. Acumulările, dar mai ales activitățile transfrontaliere determină ca, în timp, unele organizații criminale să capete dimensiuni strategice. Aceste dimensiuni sunt date, pe de o parte, de fondurile uriașe pe care le derulează, uneori prin activități aparent legale, iar pe de altă parte, de aria spațială a acestor activități și consecințele lor nefaste în timp. Ca urmare, crima organizată a cunoscut o dezvoltare ascendentă, iar prin formele noi de manifestare, prin caracterul tot mai organizat, pericolul sporit și internaționalizarea evidentă, constituie o amenințare la adresa comunităților umane, a instituțiilor democratice și chiar a statelor, înscriindu-se, astfel, ca un domeniu generator de riscuri la adresa securității naționale a statelor, și nu numai.

Lipsa măsurilor privind combaterea crimei organizate sau tărăgănarea aplicării lor poate conduce la creșterea influenței acesteia în viața politică, mass-media, administrația publică, justiție, economie etc., erodând, astfel, bazele ordinii sociale interne, regionale și internaționale.

Definirea conceptului de crima organizată este foarte important pentru cunoașterea dimensiunilor și implicațiilor socio-politice ale fiecarui segment infracțional, în vederea adoptării celor mai eficiente strategii și tactici de eradicare a fenomenului.

Conventia cadru a ONU împotriva crimei organizate precizeaza la articolul 1 ca prin crimă organizată se înteleg, activitațile unui grup de trei sau mai multe persoane, cu legături de tip ierarhic sau cu legături personale, care permit liderilor lor să realizeze profituri sau să controleze teritorii ori piețe, interne sau străine, prin violență, intimidare sau corupție, atât pentru sprijinirea activității criminale, cât si pentru a se infiltra în economia legitimă, în special prin:

a) trafic ilicit de droguri sau substante psihotrope și spălarea banilor, așa cum au fost definite de Conventia Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și de substanțe psihotrope din 19 decembrie 1988;

b) traficului de persoane, așa cum a fost definit de Convenția pentru suprimarea traficului de persoane și a exploatării prostituării altor persoane, din 2 decembrie 1949;

c) falsificare de monedă, așa cum a fost definită de Convenția internaționala pentru suprimarea falsului de moneda, din 20 aprilie 1929;

d) traficul ilicit sau furtul de obiecte culturale, asa cum a fost definit de Convenția UNESCO, din 14 noiembrie 1970, si de Convenția UNIDROIT asupra obiectelor culturale furate sau exportate ilegal, din 24 iunie 1995;

e) furt de materiale nucleare, folosirea lor improprie sau amenințarea cu folosirea lor împotriva populației, așa cum au fost definite de Convenția privind protecția fizica a materialelor nucleare, din 3 martie 1980;

f) acte teroriste;

g) trafic ilicit sau furt de vehicule cu motor;

h) corupere a oficialităților publice.

Traficarea morții albe-droguri, este una dintre cele mai prospere afaceri ilicite ale lumii, dominată de organizațiile criminale de tip mafiot din America, Asia, Africa și Europa, ale căror profituri anuale depășesc, după unele statistici, 10% din volumul comerțului internațional legal, a devenit un adevărat flagel în lumea de azi.

Organizațiile criminale, a căror preocupare o reprezintă, traficul de droguri, încurajează amplificarea conflictelor locale, starea de continuă instabilitate fiind propice activității lor. De altfel, aceste organizații, sunt interesate, de obicei să aprindă flacăra unor asemenea conflicte.

Speculând lacunele de ordin legislativ și informativ, dar și cele economice, politice și sociale din foste țările din blocul comunist, traficanții de droguri nu au pierdut prilejul de a-și amplifica aria lor de acțiune, urmărind, pe de o parte, lărgirea pieței, iar pe de altă parte, găsirea de noi rute de transport către distribuitorii și consumatorii tradiționali.

Pornind de la situația precară în care se găsesc economiile unor state, putem face afirmația că somnul economiei naște monștrii. Lipsa locurilor de muncă, a întrevederii unui viitor, naște în rândul tinerilor de azi un trend din ce în ce mai periculos-consumul de ierburi halucinogene. Aici se poate vedea ușurința cu care traficanții de droguri știu să speculeze lacunele legislative ele unor țări, prin vânzarea de ierburi halucinogene, driblând legislația în vigoare.

Principalele consecințe ale traficului și consumului de droguri la adresa securității și riscurile ce le generează: afectează securitatea sanitară a unei însemnate părți din populația tânără a țării; prin sumele ce le acumulează, folosind corupția, șantajul, mita etc., narcotraficanții pot influența luarea unor decizii pe plan intern și internațional; consumul de droguri poate conduce, pe de o parte, la sărăcirea unor mase mari de oameni, iar pe de altă parte, la înmulțirea actelor de violență și antisociale.

O concluzie la cele câteva aspecte ce privesc riscurile la adresa securității statelor ce-și au sorgintea în traficul și consumul de droguri este greu de formulat. Nu pot, însă, să nu subliniez că drogurile pot destabiliza statele, măcinându-le infrastructurile și dezechilibrându-le mecanismele politice, cu întregul evantai de consecințe generate de aceste fenomene.

Un segment aparte a crimei organizate, este cel ocupat de traficul de armament, care cunoaște cote deosebite ori de câte ori în lume apar situații conflictuale. Nu este, deci, întâmplătoare aprecierea conform căreia, anual, 20% din comerțul mondial de armament ar reprezenta trafic ilegal. Și acesta cu atât mai mult azi, când restricțiile severe și embargourile au dus, în mod paradoxal, la proliferarea comerțului ilicit cu materiale de război.

Traficul de armament cunoaște în zilele noastre cote alarmante în zone în care s-au dezvoltat organizații teroriste (Columbia, Peru, Venezuela, Afghanistan), precum și în statele în care a proliferate fundamentalismul islamic (Algeria, Egipt, Sudan, Irak, Turcia, Albania, Macedonia etc.).

Securitatea națională ar putea fi afectată de: proliferarea deținătorilor de arme de foc procurate prin intermediul traficanților; apariția unor bande organizate de infractori care pot utiliza în acțiunile lor armele de foc; apariția, în unele zone ale țării, a formațiunilor paramilitare și a unor depozite clandestine de armament și muniție; șantajul și amenințarea cu arme de foc.

Comerțul ilicit cu arme favorizează apariția unor organizații autohtone de tip terorist sau întări unele nuclee de acest gen aflate pe teritoriul statelor.

Traficul cu materiale radioactive reprezintă o amenințare deosebită pentru securitatea europeană și mondială. Înregistrând o creștere spectaculoasă după 1990. Fără a face prea multe referiri la dezvoltarea rețelelor de traficare a materialelor radioactive, voi sublinia doar faptul că acestea nu au ocolit România, folosită, pe de o parte, pentru tranzit, iar pe de altă parte, drept posibil furnizor.

În acest caz, securitatea națională ar putea fi afectată de: nocivitatea pentru populație a materialelor radioactive; folosirea în scopuri distructive a acestor materiale; devalizarea unor instalații în componența cărora intră materiale radioactive; privarea centralei atomo-electrice de la Cernavodă, spre exemplu, de combustibilul nuclear necesar etc.

Unul dintre cele mai grave pericole ale crimei organizate îl reprezintă acțiunea de spălare a banilor murdari prin care, în opinia FBI, ,,se deghizează sursa și originea adevărată a acestora. Astfel, suma supusă spălării depășește anual 5000 de miliarde dolari SUA".

Dimensiunile acestui segment al crimei organizate, prin efectele sale, poate deforma cursul reformei economico-sociale, eroda fundamentele democratice ale statului, lovi în interesele naționale fundamentale, afectând grav securitatea națională. Ținând seama de dimensiunea sa transfrontalieră, putem afirma, fără teama de a greși, că lezează însăși securitatea continentală și internațională.

În ultima vreme, asistăm la o altă dimensiune a crimei organizate din sistemul bancar, și anume, cea a fraudării prin folosirea cardurilor electronice și adoptarea unor echipamente cu ajutorul cărora pot fi falsificate instrumentele de plată electronice.

O altă variantă a crimei organizate este contrabanda. Aceasta constă în ,,trecerea clandestină peste graniță a unor mărfuri sau valori profitabile ori sustrase de la plata taxelor vamale". Printre cele mai relevante tipuri de contrabandă sunt cele cu vehicule sau arme furate, furtul de tehnologie, mărfurile la care se aplică accize mari (cum ar fi țigările, alcoolul), și probabil cea mai rea dintre toate – traficul uman pentru prostituție sau adopția ilegală a copiilor.

Contrabanda constituie într-una dintre cele mai active forme de alimentare a economiei subterane. Unele dintre modalitățile folosite în acest sens sunt de-a dreptul diabolice. Dintre acestea, semnalăm: subevaluarea neajunsurilor, folosirea de declarații de tranzit falsificate, implicarea unor firme-fantomă, valorificarea produselor noi ca second hand etc.

O altă activitate obișnuită din aria criminalității organizate o reprezintă solicitarea de “taxe de protecție ”, bani pe care grupurile de crimă organizată îi cer de la patronii ale căror proprietăți sunt localizate în zonele lor de influență. Grupurile criminale solicită aceste plăți în mod regulat, pentru ca respectiva afacere să beneficieze de protecția lor. De fapt, proprietarii de afaceri plătesc pentru a se proteja pe ei înșiși de chiar acești criminali, deoarece, dacă plățile nu sunt făcute, aceștia din urmă le vandalizează proprietatea sau chiar îi agresează fizic.

d. Amenințări de natură ecologică

Securitatea ecologică, este un concept generat de relația dintre condițiile de mediu și interesele de securitate. Transformările din mediu, mai ales când nu sunt dorite, sau când creează avantaje unilaterale afectează sistemul de securitate. În anumite condiții amenințările de acest fel pot deveni cauze ale unor confruntări militare (distribuția apei, poluarea excesivă, distrugerea florei și faunei ș.a.).

Rezoluția ONU 2200/XXI/16.12.1966 stabilește că statele au dreptul suveran de a-și exploata propriile resurse din teritoriul național, în funcție de politica națională în domeniul mediului înconjurător și au datoria de a se asigura că activitățile, exercitate în limitele jurisdicției lor, să nu provoace daune mediului înconjurător din alte state. În caz contrar, caracterul transfrontalier al amenințărilor de acest fel poate fi cauza și fermentul unor stări conflictuale greu de gestionat.

În concluzie, amenințările de natură ecologică, deși azi încă li se rezervă un loc secundar, ele vor putea fi percepute la valoarea lor reală abia în anii următori când zone mari din Terra vor ajunge de nelocuit.

e. Amenințări la adresa informațiilor.

Pe parcursul ultimilor 20 de ani, tehnologia informațiilor s-a dezvoltat deosebit de mult. De la un instrument administrativ pentru optimizarea proceselor de birou, aceasta reprezintă acum un instrument strategic al industriei, administrației și armatei. Înainte de 11 septembrie, riscurile și amenințările spațiului cibernetic erau discutate doar în grupuri mici de experți tehnici. Dar, începând din acea zi, a devenit evident că lumea cibernetică presupune vulnerabilități serioase pentru diferitele societăți, care sunt din ce în ce mai interdependente.

Apariția Internetului, a cărui dezvoltare s-a făcut extrem de rapid în ultimii ani, a făcut să se nască un nou univers – cyberspațiul – care poate fi accesat, cu unele limitări, oricând și de către oricine care posedă un calculator conectat la o rețea. (anexa nr.1).

În aceste condiții, când o atare bogăție enormă poate fi utilizată, în mod potențial, de orice participant la sistem, este de înțeles că în afara utilizatorilor obișnuiți, atât amatorii de incursiuni efracționale sau criminale, dar mai ales serviciile secrete de spionaj duc o luptă continuă, 24 de ore din 24, pentru a prelua informațiile de utilitate publică și mai ales pentru a penetra codurile și parolele de acces secretizat la băncile secrete de date ale giganților economici sau militari.

Apreciem că spațiul cibernetic reprezintă ,,entitatea integrată globală de comunicații și rețele computerizate, programele lor și datele înglobate în ele sau care trec printre diferite părți ale lor. Cea mai mare mașinărie din lume, sistemul internațional de telecomunicații, este realizat de calculatoare. Ieri computerele conectau oamenii prin telefon și fax, acum calculatoarele se conectează între ele utilizând inteligența automată, comandând, controlând și armând sisteme. Oamenii iau doar deciziile finale, de obicei ajutați de calculatoare și programele din ele".

Spațiul cibernetic (cyberspace) în care circulă informațiile nu mai aparține statelor ci este un bun universal. Un război tăcut, dar mai real decât orice alte intervenții militare se poartă astăzi între protagoniștii cyberspațiului (anexa nr.2). Orice atingere a acestei zone, invizibile de altfel, dar fără de care progresul nu mai poate fi de conceput, este o amenințare cu valențe universale.

Spre deosebire de amenințările tradiționale, cele la adresa securității informațiilor impune resurse mai puține și tehnici de contracarare mai ușor de ascuns și de disimulat. Acestea permit o rată de perfecționare și diversificare ridicată, dificil de urmărit și evaluat. De fapt, este motivul pentru care estimările privind amenințările la adresa informațiilor sunt dependente de factorul uman, cu întregul subiectivism pe care îl implică.

Importanța deosebită acordată de americani circuitului liber și protejat al informațiilor a determinat elaborarea unei Strategii Naționale de Securizare a Cyberspace-ului. În 2002, președintele George Bush a semnat Directiva Prezidențială pentru Securitate Națională nr. 16, prin care a cerut Executivului de la Washington să pregătească un plan care să specifice liniile directoare ale unui război în cyberspațiu. Prin aceasta s-au stabilit cinci priorități naționale pentru realizarea scopului propus: un sistem de răspuns în caz de perturbare a traficului informațiilor; un program național de reducere a vulnerabilităților și amenințărilor în acest spațiu; un program național de pregătire în domeniul protecției spațiului cibernetic; securizarea comunicațiilor guvernamentale; cooperarea internațională în domeniul protejării spațiului.

La Pentagon există o structură cu o triplă sarcină: de a pune la punct arme informatice care să fie lansate împotriva inamicilor, de a realiza o apărare informatică eficientă pentru a face față eventualelor atacuri și de a antrena viitorii soldați ai cyberspațiului.

Folosirea programelor sau a virușilor capabili să anihileze rețelele informatice ale inamicului este îndeajuns de convingătoare, întrucât un program care, de exemplu, ar scoate din uz o centrală electrică pentru alimentarea unei baze militare ar întrerupe curentul și la un spital civil (pagubă colaterală). Iar un virus „asmuțit” asupra rețelelor informatice ale unui prezumtiv adversar ar putea scăpa și în rețeaua mondială Internet și ar putea afecta grav și rețele ale statelor prietene sau neutre.

Pe baza lecțiilor identificate în urma recentelor atacuri cibernetice (Estonia 2007, Lituania 2008, Georgia 2008 unde pentru prima dată în istorie, un atac în lumea virtuală a coincis cu un atac în lumea reală.- anexa nr.3) este evident că o metodă actuală de atac cibernetic împotriva unei țări este folosirea cyberspațiului ca un nou spațiu de luptă în conflictele moderne.

În anii care vor urma, importanta spațiului cibernetic va determina conștientizarea protecției lui nu numai de unele guverne, dar și de către firme private și persoane particulare. Aceasta va conduce la asocierea utilizatorilor în scopul reducerii vulnerabilităților combaterii și eradicării amenințărilor îndreptate împotriva spațiului cibernetic.

f. SIDA

Pentru un număr foarte mare de state în special de pe continentul African SIDA (AIDS) nu mai poate fi înțeleasă ca o criză a sănătatii publice. Această boală prin gravitatea ei și puterea de propagare a devenit o amenințare reală la adresa securitatii regionale și nu numai.

Un număr mare de persoane infectate cu HIV se găsesc și în spațiul nostru de influenta. SIDA se propagă rapid în Europa și numărul de infectări crește în zonă pentru că programele integrate de profilaxie și tratament nu au fost susținute sau, pur și simplu, nu au fost destul de elaborate. Sunt expuși în mod particular la infecția HIV tinerii, fapt ce afectează în mod grav perpetuarea vieții.

Principalele instituții din sistemul Națiunilor Unite, Fondul mondial de luptă contra SIDA, tuberculozei și paludismului, precum și Banca Mondială a alocat 400 de milioane de dolari pe parcursul ultimilor cinci ani pentru finanțarea a 22 de programe din 16 țări central și est-europene, dar rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor. Pentru aceasta, forurile internaționale au lansat, cu puțin timp în urmă, un apel către miniștri europeni pentru urgentarea măsurilor decisive de stopare a propagării dezastruoase a SIDA pe continent.

2.2.3 Vulnerabilitățile mediului internațional de securitate

Vulnerabilitățile reprezinta stări de lucruri, procese sau fenomene din viață interna, care diminueaza capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale sau care favorizeaza apariția și dezvoltarea acestora.

Pentru analiza vulnerabilităților este necesar a se lua în considerare factorii de risc de toate tipurile, iar analiza lor va acoperă o perioadă lungă de timp centrându-se pe o anumită secvență, din momentul apariției situației de urgență și până când se ajunge la starea de stabilitate. Printre vulnerabilitățile care influențează și afectează sănătatea cursivă a mediului internațional de securitate, am putea enumera: globalizarea, resursele energetice, hrana și resursele insufucuente de apă, degradarea mediului, creșterea populației, precaritatea agriculturii.

Globalizarea

În sine, nu prezintă o vulnerabilitate, dar prin detaliile sale sistematice, imposibil de gestionat ca atare, creează o serie întreagă de vulnerabilități securității internaționale. Aceste vulnerabilități sunt determinate de procesele intrinseci globalizării, în unele situații constituindu-se ele însele în vulnerabilități. În acest sens avem în vedere aspecte, precum: tendința nominală de integrare la scară gloală a principalelor forțe economice, dar și ale economiilor, tot mai puțin naționale și tot mai mult dependente de centrele globalizatoare,conjunctura internațională determină tot mai mult conjunctura națională; amprentarea tot mai puternic a domeniilor vieții sociale; extinderea pieței de idei și operaționalizării conceptelor de libertate, democrație, determinând atitudini de contestare de anvergură locală, națională sau chiar regională; expunerea sistemelor sociale unor noi provocări, schimbând modul în care vechile organizări sociale răspundeau intereselor și valorilor pe care le conțineau.

Vulnerabilitățile curente specifice procesului de globalizare sunt regăsite în: provocări la adresa securității publice, precum cele pe fond epidemic, care nu cunosc granițe; comerțul ilicit de arme, droguri, ființe umane; distrugerea mediului, cauzate de om sau de dezastre.

Resursele energetice

Condiția lor limitată, repartizarea inegală pe suprafața planetei și exploatarea lor fără discernământ le proiectează într-o vulnerailitate majoră a stării de securitate a mediului internațional. Expansiunea industrială acționează ca o devoratoare de materii prime și produse energetice, în condițiile în care se cunoaște faptul că energia se bazează pe combustibili fosili și nucleari și nu pe resurse regenerabile.

Hrana și resursele insuficiente de apă

Asigurarea hranei constituie o problemă esențială, una de supraviețuire, cu precădere pentru țările suprepopulate sau sărace în resurse naturale. Alături de lipsa de educație școlară și de asistență medicală calificată, foamea condamnă și periclitează viața oamenilor.

Insuficiența resurselor de apă este o vulnerabilitate care afectează serios în special statele din Africa, Orientul Mijlociu sau Asia Centrală, fapt ce inițiază competiția pentru resursele de apă potabilă, competiție ce se transformă ușor în conflicte violente.

Degradarea mediului

Degradarea mediului este o relitate care afectează grav echilibrele naturale ale planetei. Degradarea mediului este larg exemplificată de transformările datorate încălzirii globale și subțierea stratului de ozon. Încălzirea globală se datorează, după cum bine cunoaștem, acumulării în atmosferă a unor cantități alarmante de dioxid de carbon în atmosferă, cantități care au grabit procesul efectului de seră.

Creșterea poplației

Creșterea ritmică a populației în India, China, Asia de Sud –Est, Orientul Mijlociu în raport cu sporul negativ al populației în Europa. Această creștere creează dezechilibre demografice majore la nivel global. Este bine cunoscută forma de manifestare a acestui fenomen precum șocul economic oferit de statele asiatice celor europene. Se observă că din ce în ce mai multe state europene încercă stoparea vânzării produselor asiatice în speță cele chinezești cu scopul de ași proteja propria economie. Se cunoaște că mâna de lucru în China este scăzută va valoare fapt ce generează și precticarea unor prețuri foarte scăzute, fără de concurență în Europa.

Creșterea populației in Asia generează automat efectul lipsei locurilor de muncă, din ce în ce mai multe companii din Asia(China) caută de muncă pe piața europenă generând unele probleme sociale –șomaj, în rândul statelor europene.

Este alarmant totodată îmbătrânirea populației din Europa, în paralel cu creșterea populației din alte zone, creștere ce va genera apariția unor valuri de emigranți, precum și creearea unor legături între degradarea mediului, defrișarea pădurilor sau apariția unoe zone slab dezvoltate cu o speranță de viață redusă.

Precaritatea agriculturii

Precaritatea agriculturii constituie, prin consecințele sale directe și indirecte, una dintre cele mai mari vulneabilități ale securității internaționale. Cauzele generale constau în neexploatarea unor vaste teritorii agricole, în special în Asia și Africa. Totodată avem de-a face cu fenomene care țin de politica statelor, în acest sens ar fi de menționat: lipsa de finanțare sau slaba finanțare a agriculturii, îngrădirea accesului liber pe macropiețe a produselor agricole din statele slab dezvoltate.

Vulnerabilitățile unui stat sau a unei entități generează prin ele însele vulnerabilități sistemului din care acesta face parte. În general oriunde apare un conflict acesta poate deveni o adevărată gaură neagră pentru întregul sistem în special pentru statele democratice care își asumă rolulde lead nation.

Având la bază vulnerabilitățile mediului internațional, fiecare stat își creonează în cadrul politici interne propriile vulnerabilități, sursele acestora și modul lor de gestionare.

Principalele vulnerabilități ale României:

diminuarea capacității de aplicare a legii de către unele instituții ale statului;

capacitatea administrativ redusă la nivel central și local;

politizarea excesivă a unor instituții atât la nivel local cât și național;

corupția cu imlicații asura funcționării imnstituțiilor statului și cu efecte negative asupra vieții cetățeanului;

evaziunea fiscală, contrabanda și practicile specifice economiei subterane;

lipsa unui mecanism coerent de previziune, prognoză, programare, planificare,execuție și control care să susțină conducerea bugetară în sistem multianual și pe bază de rezultate pornind de la coerență în formularea și implementarea politicilor publiceși în așa fel înât să fie respectat nivelul unor indicatori care este stabilit în funcție de diverse interese, întelegei și tratate ale României pe plan internațional;

dezechilibre bugetare geberate de decizii politice greșite;

scăderea calității serviciilor publice de sănătate;

crima organizată, presiunile și influența pe care aceasta încearcă să o exercite asupra instituțiilor statului, asupra mass-media și asupra unor reprezentanți ai clasei politice;

fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituțiile statului, prin răspândirea de informații false despre activitatea acestora; presiunile exercitate de trusturile de presă asupra deciziei politice în vederea obțineii de avantaje de natură economică sau în relațiile cu instituțiile statului;

decalajul de dezvoltare între regiunile României;

tendințe demografice negative și procesul de îmbărânire a populației;

calitatea scăzută a sistemului de educație prin degradarea actului educațional, cu efecte directe asupra societății românești prin deprofesionalizarea acesteia;

degradarea coeziuni familiilor ca urmare a fenomenului migrației, cu consecințe puternic negative asupra copiilor și tinerilor;

deficiențe în protecia și funcționarea infrastructurii critice.

Vulnerabilități enumerate au în general o sursă, iar pentru România acestea ar putea fi: ,,tranziția politica, economica și socială prelungită pe care o parcurge țara noastră; persistența problemelor de natura economică, financiară și socială generate de întârzierea reformelor structurale; accentuarea fenomenelor de corupție și de administrare deficitară a resurselor publice; reacții ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică și de perturbare a ordinii publice și siguranței cetățeanului; nerespectarea normelor de mediu; scaderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului; menținerea unor discrepanțe de dezvoltare între regiunile țarii; menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizarii" .

Având în vedere cele menționate am putea concluziona că vulnerabilitățile actualului sistem internațional de securitate pot fi generate de: o strategie de securitate care nu ține cont de amenințările reale și de interesele tuturor participanților; absența cadrului juridic acoperitor, care să ofere o legitimitate acțiunilor întreprinse; absența resurselor și în mod special a celor financiare.

2.3. românia – actor important în mediului internațional și european de securitate

Securitatea națională a României este direct influențată de poziționarea sa la confluența a patru spații: central-european, sud-est european, răsăritean și cel al zonei Mării Negre, zonei Caucazului și a Asiei Centrale, cu prelungire spre cea a Mediteranei și orientului Mijlociu.

Spațiul sud-est european rămâne un furnizor de instabilitate, atât datorită situației politice și economice a statelor din estul Europei cât și manifestărilor vizibile a Rusiei, care rămâne „actorul principal” cu un rol de „Oscar” atât la nivel global cât și la nivel regional.

Spațiul Mării Negre reprezintă în același timp o oportunitate și o sursă de risc, aflându-se la interferența a două axe strategice:

Marea Neagră – Marea Mediterană, respectiv flancul sudic al NATO, zonă de importanță strategică pentru Alianța Nord-Atlantică, afectată în principal de riscuri transfrontaliere;

Marea Neagră – Caucaz – Marea Caspică – spațiu de tranzit pentru resursele energetice ale Asiei Centrale, influențat de anumite forme de instabilitate subregională, reverberându-se dinspre zona Asiei Centrale.

Importanța zonei Mării Negre este scoasă în evidență la începutul sec. XX de marele istoric și profesor Gh. C. Brătianu, care sublinia în lucrarea sa tipărita în Franța, Histoire de la Mer Noire: ,,Teatrul oferit de bazinul Mării Negre favorizează, mai mult ca altele, considerații ce depăsesc problemele regionale și se raportează la forțele ce acționează asupra câmpului istoriei universale. Datorită marilor fluvii care se varsă în ea din adâncurile stepei sau din masivele Europei Centrale, datorita rețelei multiple de drumuri continentale ce ajung în porturile ei, Marea Neagră merită numele de placă turnantă a marelui trafic și a schimburilor internaționale. Acest caracter de zonă de tranziție și de răscruce între Europa și Asia îl imprimă și statelor și popoarelor stabilite pe litoralul ei”.

Poziția geostrategică a României reprezintă un atu în promovarea unor politici de stabilizare și angajare a acestor spații, prin dezvoltarea cooperării intra și inter-regionale în contracararea riscurilor la adresa securității continentale și globale, în corelație cu abordările organizațiilor internaționale (îndeosebi NATO, UE, OSCE).

prin poziția geostrategică, cât și prin elementele fundamentale ale politicii de securitate, rolul României ca actor individual și membru NATO poate fi definit pe două paliere: regional și global.

În plan regional, accesul la Dunăre și Marea Neagră, proximitatea Europei de Sud-Est, situarea la confluența spațiilor central-european, sud-est european, răsăritean și cel al zonei Mării Negre, Caucazului și Asiei Centrale, reprezintă o capacitate strategică pe baza căreia politicile regionale ale României, în calitatea sa de stat membru al NATO și al UE, pot fi dezvoltate pe patru direcții:

Prin poziția sa geografică, românia aparține spațiului central european, integrat în NATO și în UE, în contextul proceselor de extindere etapizate 2004 și 2007. românia, actor important în stabilizarea mediului regional de securitate, prin angajamentele și acțiunile sale, contribuie la extinderea zonei de securitate central europene spre alte regiuni. Totodată, România a dezvoltat și dezvoltă relații privilegiate și parteneriate de substanță cu statele membre NATO din Europa Centrală. Acestea se bazează, atât pe convergența intereselor majore de securitate a aliaților central europeni, cât și pe existența unor anumite coordonate istorice comune.

Asigurarea unui climat de stabilitate în Balcani reprezintă un obiectiv major al politicii de securitate a României. Zona sud-est europeană a înregistrat progrese semnificative în rezolvarea anumitor revendicări de natură etnică, identitară și teritorială. Atât în plan politic, cât și economic și militar, România reprezintă un catalizator al politicilor regionale de cooperare, apreciind că rolul său se va dezvolta și amplifica ca urmare a aderării la NATO și UE.

Stabilitatea și evoluția democratică a statelor din Europa de Est, precum și dezvoltarea capacităților acestora de a contribui la securitatea regională și euro-atlantică, prezintă o relevanță directă pentru spațiul euro-atlantic. Ca stat membru al NATO și al UE, România va contribui la consolidarea stabilității și securității regionale prin dezvoltarea cooperării cu vecinii săi răsăriteni în domeniul securității.

Poziția geostrategică a României va fi valorificată în planul asigurării stabilității, dezvoltării economice, promovării proiectelor de infrastructură transcontinentală, asigurării securității rutelor energetice și de transport. De asemenea, România se aliniază politicilor NATO și UE de sprijinire a democratizării și oferire de asistență de securitate statelor din regiune. Proiectarea stabilității în spațiile adiacente Mării Negre se va realiza în congruență cu politicile NATO și UE în regiune, va beneficia de parteneriatele României cu Turcia și grecia și va fi sprijinită prin dezvoltarea relațiilor de cooperare cu Federația Rusă ca actor regional major.

Angajamentul României în plan global se concretizează în participarea la inițiative, procese și operațiuni militare din Africa până în Orientul Mijlociu și Asia Centrală, țara noastră afirmîndu-și potențialul global de promovare a stabilității și securității. Activitatea sa, în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizației Mondiale a Comerțului, Organizației Mondiale a Muncii sau Fondului Monetar Internațional reprezintă de asemenea modalități de participare la procese globale cu relevanță directă pentru securitatea națională a României.

România este implicată substanțial în eforturile internaționale și statale de combatere a noilor provocări globale la adresa păcii și securității internaționale. Astfel, România a participat în numeroase operațiuni de menținere a păcii, a răspuns la crize și combaterea terorismului cu peste 10.000 de oameni, personal militar și de poliție. Participarea la aceste operațiuni subliniază angajamentul global al României în combaterea noilor riscuri la adresa securității internaționale, ca parte intrinsecă a politicii sale de securitate. De asemenea, parteneriatul strategic cu SUA consacră valențele acestui demers ca durabil și fundamentat pe existența unor interese comune în spațiul euroasiatic. Poziționarea bazelor militare americane pe teritoriul nostru va da o mai mare consistență acestui parteneriat.

În calitatea sa de stat aflat într-o zonă de importanță strategică pentru cele două organizații, România trebuie să joace un rol de importanță majoră în procesul de definire și implementare a politicilor stabilizatoare, de cooperare și asistență de securitate ale NATO și Uniunii Europene, în Europa de Sud-Est și de Est, precum și în Caucazul de Sud, Orientul Mijlociu și Regiunea Caspică.

În ani precedenți, România s-a aflat între două focare majore de instabilitate și conflict. Absența unor strategii anticipative adecvate ale comunității internaționale pentru aceste regiuni – strategii apte să prevină violențele majore și crimele împotriva păcii și umanității – a făcut ca violențele din spațiul ex-iugoslv să fie de lungă durată iar eforturile vizând soluționarea problemelor să sufere de lipsa de coerență și perspectivă. Aportul României la securitatea regională a fost direcționată spre afirmarea rolului de contributor activ în domeniul securității și de factor de cooperare, stabilitate democratică și progres.

Dată fiind proximitatea geografică și conexiunile regionale, interesul primordial al României în acest domeniu consta în democratizarea, dezvoltarea economică, stabilitatea și orientarea regiunii spre integrarea europeană, simultan cu sporirea importanței României ca factor de securitate regional. Dacă, la nivel global, România a dovedit că poate aduce o contribuție importantă la stabilizarea și democratizarea unor state precum Afganistan sau Irak, că este capabilă și dispune de experiența necesară pentru a fi un promotor al democrației și stabilității în zone în care are interese legitime, la nivel regional, țara noastră își va asuma un rol pro-activ mai pronunțat. În acest context, eforturile strategice vor fi direcționate pentru soluționarea problemelor de securitate care afectează încă Balcanii de Vest și vecinătatea estică a României, în așa fel încât cele două regiuni să poată intra treptat într-un proces efectiv de integrare europeana și euro-atlantică. Cooperarea regională în domeniul securității – materializată în existența unui număr mare de organizații – oferă oportunitatea perfecționării mecanismelor comune de evaluare a mediului strategic, de identificare a unei agende comune a riscurilor si a unor instrumente adecvate pentru gestionarea crizelor. Armonizarea eforturilor acestora, orientarea activităților lor în deplină consonanță cu eforturile NATO și ale Uniunii Europene, dar mai ales creșterea responsabilității statelor sud-est europene, a conducătorilor acestora și a forțelor politice naționale, pentru securitatea regiunii, sporirea contribuției lor la soluționarea stărilor de tensiune, criză și conflict reprezintă imperativele majore ale noii paradigme de securitate regională.

Obiectivul fundamental al acțiunii trebuie să-l reprezinte securitatea democratică, justă și egală pentru toți, și canalizarea eforturilor ce vizează prosperitatea oamenilor locuitori ai Uniunii Europeane. Obiectivele României în regiune vizează consolidarea perspectivelor europene ale acestor state, eliminarea riscurilor legate de terorism, de crima organizată și de trafic ilegal, și edificarea stabilității durabile, bazate pe democrație, prosperitate, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

În atingerea acestor obiective, România și-a canalizat eforturile pe două direcții: prima legată de resursele existente sau care tranzitează zona, resurse ce pot oferii „ prosperitate”, iar cea de a doua e legată de problemele de securitate a regiunii.

La inițiativa Turciei, dar cu România printre membrii fondatori, după încheierea Războiului Rece, în conformitate cu Carta ONU, s-a format și dezvoltat Organizația Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN). Odată cu instituționalizarea OCEMN, Marea Neagră trece de la statul de frontieră la cel de punte de legătură între lumea occidentală și cea orientală, fapt ce a scos în evidență noi riscuri și amenințări venind mai ales dinspre conflictele înghețate, dar și oportunități de cooperare între actorii regionali.

Odată cu trecerea OCEMN în faza operațională, imginea României s-a îmbunătățit prin susținerea constant a necesității îmbunătățirii relațiilor dintre OCEMN și UE.

Devenirea României membru al Uniunii Europene și NATO, obligă ca poziția și acțiunile sale internaționale să fie în armonie cu angajamentele și obligațiile asumate prin diverse acorduri și tratate. Din această poziție România a promovat în cadrul OCEMN o nouă dimensiune a politicii regionale, dimensiune ce a îmbarcat forma unei colaborări structurate între UE și OCEMN în domenii de interes major pentru întreaga Europă cum ar fi modernizarea infrastructurilor de transport, energie și comunicații, protecția mediului înconjurător, combaterea crimei organizate, a traficului ilicit cu stupefiante, arme și persoane, lupta împotriva terorismului și migrației ilegale, stăpânirea situațiilor de urgență, soluționarea diplomatică a conflictelor „înghețate” și a altor diferende din zonă.

Așadar, se poate observa faptul că România are un rol din ce în ce mai important în ceea ce privește contribuția sa la securitatea și prosperitatea Regiunii Extinse a Mării Negre. Iar faptul că posedă cel mai mare port la Marea Neagră, prin care poate pătrunde în UE aurul negru mult dorit de către toate națiunile – petrolul, face din țara noastră un pilon principal în ceea ce privește lansarea și desfășurarea de proiecte regionale în vederea dezvoltării economice și realizarea unui climat de securitate stabil.

De-a lungul anilor, România s-a angrenat în numeroase proiecte legate de zona Mării Negre, devenind treptat un adevărat moderator de echilibru și stabilitate în zonă. Astfel, pe timpul cât a deținut președenția OCEMN (perioada 1 noiembrie 2005 – 30 aprilie 2006), a urmărit: dezvoltarea parteneriatului UE-OCEMN, extinderea colaborării cu alte organizații internaționale, consolidarea democrațiilor statelor din Europa de est și Caucaz nou apărute sau în curs de democratizare.

Odată cu aprobarea Strategiei Naționale pentru Regiunea Extinsă a Mării Negre (2006) s-a realizat un pas important în stabilirea obiectivului prioritar a României pentru transformarea acestei zone într-o zonă caracterizată de cooperare, securitate și stabilitate prin potențarea reciprocă a șase componente: implicarea crescută a UE în regiunea Mării Negre; eficientizarea Organizației Cooperării Economice la Marea Neagră; crearea Euroregiunii Mării Negre; întărirea dialogului bilateral cu statele din regiune; realizarea obiectivelor Forumului Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat; buna funcționare a Fondului Mării Negre(BST, o inițiativă German Marshal Found of the US).

În 2006 Ministerul Român al Afacerilor Externe, în cadrul Conferinței Internaționale privind Cooperarea Interregională în Bazinul Mării Negre, a inițiat procesul de constituire a Euroregiunii Mării Negre. Lansarea Euroregiunii Mării Negre a avut loc doi ani mai târziu, la Varna, sediul fiind stabilit la Constanța.

Tot la inițiativa României Lansat pe 5 iunie 2006 la București a fost lansat Forumul Mării Negre pentru Dialog și Parteneriat, care are menirea de a oferii un cadru neinstituționalizat pentru revigorarea dialogului și a cooperării în regiune. La acest eveniment au participat președinții Ucrainei, Georgiei, Armeniei, Azerbaidjan-ului și Moldovei, precum și oficiali de rang înalt din Bulgaria, Grecia și Turcia.

În anul 2007, pe parcursul președinției germane a UE, România s-a implicat activ în lucrările pentru lansarea Sinergiei Mării Negre, profilată ca o nouă inițiativă pentru politica regională a UE adresată în special acestei regiuni. Lansarea oficială s-a produs la Kiev, 14 februarie 2008 iar ca obiectiv principal îl constituie consolidarea cooperării în regiunea Mării Negre cu implicarea benefică a UE. Implicarea substanțială a României a fost considerată prima contribuție majoră în calitate de membru UE, la Politica Externă și de Securitate Comună.

În cadrul Sinergiei Mării Negre, România a propus și demarat Forumul Organizațiilor Neguvernamentale la Marea Neagră (31 octombrie – 2 noiembrie 2008), proiect apreciat de UE și organizațiile non-guvernamentale din regiune. Totodată la solicitarea României a fost lansat Programul Operațional de Cooperare Transfrontalieră în Bazinul Mării Negre (2007-2013), care își propune să stimuleze cooperarea în diverse domenii, precum dezvoltarea economică și socială sau promovarea integrării culturale.

Privind problema mențineri climatului de securitate în zonă, România a jucat un rol activ participând la inițiativele de securitate de la Marea Neagră, derulate atât ca parte a NATO și a UE, dar și ca stat riveran. Printre acțiunile la care au fost implicate forțele armatei și în special cele navale aș aminti câteva:

Black Sea Harmonz (BSH) este o acțiune emisă de Turcia, în anul 2004, destinată să garanteze protecție circulației navelor prin cele două strâmtori care fac legătura între Marea Neagră și Marea Mediterană.

Blackseafor reprezintă o altă inițiativă a Turciei, care datează din anul 2001, implicând participarea tuturor celorlalte state riverane – România , Bulgaria, Ucraina, Rusia, Georgia, pentru întărirea colaborării și încrederea mutuală dintre statele riverane și de a contribuire la avansarea securității și stabilității în acest spațiu.

Pe lângă acestea, Forțele Navale ale României desfășoară exrciții de pregătire în comun și în format bilateral sau în alte formate multinaționale. Putem aminti, din cadrul formatelor bilaterale exerciții precum Black Sea Partnership (BSP), ,,Summer Storm” (2012), MCM LIVEX Poseidon 12, Euroasian Partnership Dive (2012), Black Sea Rotational Force (2010).

Privind la următorii pași – crearea echilibrului în zonă, considerăm că Rusia reprezintă cheia care poate închide ușa crizei și „conflictelor înghețate” din Regiunea Extinsă a Mării Negre. Crizele și conflictele înghețate din Regiunea Extinsă a Mării Negre nu sunt determinate de incapacitatea statelor de a se înțelege între ele, ci sunt rezultatul unor interese conflictuale. Rusia trebuie atrasă în inițiativele și proiectele românești.

CAPITOLUL 3

STRATEGIILE DE SECURITATE LA NIVEL REGIONAL

LA ÎNCEPUTUL MILENIULUI AL TREILEA

Abordarea riscurilor neconvenționale după încheierea antagonismului bipolar impune necesitatea dezvoltării unor noi tipuri de solidaritate internațională. Transformările profunde ale începutului de secol se află într-o relație de proporționalitate directă atât cu creșterea rolului comunității internaționale în prevenirea conflictelor, managementul și soluționarea crizelor, cât și cu extinderea geografică a procesului de democratizare.

Evoluțiile post 11 septembrie 2001 au accentuat faptul că abordarea securității, prin prisma strictă a factorului militar, nu mai este suficientă. Condiția sine qua non pentru un management cooperativ al securității nu este reprezentată doar de reformele instituționale, ci și de principiile indivizibilității securității, transparenței și angajamentului global și regional al comunității internaționale.

Principalele procese generatoare de securitate în plan continental sunt lărgirea NATO și a uniunii Europene. La acestea se adaugă dezvoltarea formelor de cooperare subregională, precum și tendințele de dezvoltare a unor sisteme de management al crizelor, prin coordonarea organizațiilor cu responsabilități în domeniu (ONU; NATO; UE; OSCE). De asemenea, în noul context de securitate, adaptarea și transformarea NATO va conduce la configurarea a unor noi parteneriate și forme de cooperare, precum și la crearea unor instrumente specifice de contracarare a riscurilor.

3.1. De la securitatea națională la securitatea globală

Căderea blocului comunist de tip sovietic, terminarea Războiului Rece reprezintă fără îndoială una din transformările istorice de excepțională importanță ale secolului anterior. Neprevăzută nici de universitari, nici de specialiști în studiul societății sovietice, transformarea sistemului bipolar într-unul anarhic dominat de câteva țări supradezvoltate a generat un complex de factori generatori de conflicte cu tendințe de globalizare.

Neorealiștii, precum Kenneth Waltz, cu influenta sa teorie structurală asupra politicii puterii, a pus motivul securității în centrul comportamentului statului într-un sistem politic anarhic afirmînd că în anarhie, securitatea este scopul suprem iar țelul sistemului care încurajează căutările statelor este securitatea. Reputatul politolog nu face altceva decât să transpună în plan socio-statal conceptual de securitate individuală identificat cu un model de comportament, cât și o posibilă condiție universală pentru armonia internă și externă a omului. Ideea de securitate cuprinde atât o dinamică a conflictului, cât și a armoniei. Apărarea individului de ceea ce ar putea să-i prejudicieze dezvoltarea fizică și psihică, evoluția sa de la o ființă cu necesități și funcții neuro-fiziologice la o ființă educată, instruită, erudită, condiționată inevitabil de manifestările celorlalte elemente ale speciei sale.

Sociologul Abraham Maslow, în “piramida nevoilor”, situa nevoia de securitate a individului imediat după nevoile biologice, în topul nevoilor situându-se libertatea de a face orice fără a deranja spațiul vital al celui de lângă tine, libertatea de a se exprima, libertatea de informare. Preluând ideea schițării unei ierarhii de tip piramidal putem reprezenta nivelele de securitate spre care tinde omul în prezent.. Nivelul cel mai înalt al piramidei este ocupat de o situație utopică echivalând cu ideea de pace continuă, înțelegere fără dispute sau conflict, “pacea perpetuă” a lui Immanuel Kant.

Conceptul de securitate au fost frecvent asimilat cu apărarea militară, armament, raport de forțe, strategii și tactici. Astăzi, securitatea ce trebuie să prevină un “război al tuturor împotriva tuturor” dobândind caracter transnațional. Treptat conceptul de securitate a dobândit diferitele dimensiuni în contextul globalizării: economică, politică, socială, ecologică, militară.

Puterea militară convențională nu și-a pierdut rolul de a fi un “indice” al puterii unui stat și de a constitui un descurajant pentru o gamă largă de agresiuni, însă ,,securitatea militară nu mai înseamnă asigurarea inviolabilității teritoriale, ci protejarea individului împotriva violenței militare, a traiului și condițiilor de viață”. Securitatea se referă în primul rând la securitatea colectivităților umane și în subsidiar la securitatea personală a ființelor umane individuale. Întrucât statele sunt unitățile dominante, securitatea națională este problema centrală, atât când ne referim la stat, cât și la elementele sale etno-culturale. În sistemul internațional contemporan unitatea standard a securității este statul suveran din punct de vedere teritorial. Tipul ideal este statul națiune, în care granițele etnice și culturale coincid cu cele politice. ,,Securitatea națională este capacitatea unei națiuni de a-și urmări cu succes interesele naționale, așa cum le concepe ea, oriunde în lume”. Asemenea, ,,securitatea națională poate fi definită drept capacitatea de a se opune agresiunii din exterior” .

Generalizând, Arnold Wolfers notează că securitatea, în orice sens obiectiv, se referă la absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite, iar în sens subiectiv, la absența temerii că asemenea valori vor fi atacate. Recent datorită sofisticării căilor de agresiune asupra unui stat și a modalităților de supraviețuire a acestuia, sfera securității s-a extins semnificativ. Securitatea națională este trasată ca fiind o interfață între dinamica internă a statului și cele externe ale sistemului mondial. Rolul pentru a reconcilia aceste două grupuri de forțe îi revine guvernului. Faptul că nu există nici o altă agenție pentru îndeplinirea acestei sarcini justifică primatul societății naționale. În interiorul statului pot exista multe straturi de actori sub-statali, de la guvern și diferitele sale organisme birocratice la organizațiile economice, politice și de mass-media, până la cetățenii individuali, atât ca indivizi, cât și ca acea entitate amorfă, dar nu și abstractă, opinia publică. Mulți dintre acești actori au un interes oarecare în securitatea națională.

Într-o lume aflată în continuă interdependență, securitatea unui stat nu mai poate fi privită solitar, ea fiind afectată tot mai mult, pozitiv și uneori negativ, de relațiile internaționale, adăugând dimensiunea “supranațională”, care a impus problematica “securității colective” și a “securității comune”.

Securitatea colectivă nu cunoaște coaliții predeterminate, nici inamici predeterminați, în acest sistem “nimeni nu este desemnat dușman, fiecare își asumă rolul de păstrător al păcii și toți (minus unul) sunt gata să acționeze împotriva agresorului din mijlocul lor, autorizați de colectivitate”. Securitatea colectivă, ca și cea individuală este afectată de factori din cinci sectoare principale: militar, politic, economic, social și de mediu. Aceste sectoare nu operează separate unul de altul.

Securitatea comună presupune asumarea ,,necesităților de securitate ale oponentului ca, și cum ar fi ale tale, nu din altruism, ci dintr-o percepție logică a interesului propriu de securitate”. Securitatea comună este percepută ca acționând doar în termeni defensive, sparge cercul vicios “înarmare – contra-înarmare” și tinde să înlocuiască securitatea percepută unilateral cu forme de acțiune reciproc coordonate. În rândul aplicațiilor practice s-a format un organism internațional bazat pe securitate comună: Comunitatea Economică Europeană (U.E.).

Echivalentă cu noțiunea de “securitate colectivă” sintagma “ securitate regională” denumește situația în care un subsistem distinct și semnificativ de relații de securitate este format de un grup de state care au fost sortite să se găsească în apropiere geografică unele față de altele. În definirea securității regionale, elementul principal este modelul amiciției și inamiciției dintre state. Prin amiciție se înțelege un sistem de relații de la simpla prietenie, până la acordarea de protecție și ajutor. Inamiciția se bazează pe suspiciune și teamă. Acești poli sunt separați printr-o bandă largă de indiferență și neutralitate, în care amiciția și inamiciția sunt prea slabe pentru a conta. Un punct de vedere radical susține că cele două modele sunt produsul echilibrului puterii, în care statele își modifică alinierea în funcție de comenzile mișcărilor de distribuție a puterii.

În etapa actuală, problema asigurării securității naționale în absența unor sisteme militare bine definite la nivelul statelor, poate fi pusă și tratată doar ca ipoteză. Mediul actual de securitate este caracterizat printr-un grad relativ ridicat de instabilitate, imprevizibilitate, manifestare a unor noi riscuri și amenințări, mai ales asimetrice, de redefinire a relațiilor dintre marile puteri și creștere a libertății de acțiune a factorilor regionali (statali și nestatali).

Securitatea internațională are ca subiecți grupuri de state aflate în relații de inter-condiționare din perspective propriei lor securități. În funcție de natura legăturilor dintre ele (relații diplomatice, de alianță, de asociere etc.), se poate vorbi despre securitate colectivă – în cazul alianțelor politico-militare – sau complexul de securitate – acolo unde există un grup de state în care toți membrii grupului sunt puternic legați de ceilalți membri și în același timp, ca membri ai grupului sunt legați, dar slab, de statele din afara acestui grup. În funcție de mărimea teritoriului ocupat de subiecții securității internaționale, aceasta mai poate fi caracterizată drept mondială (globală), continentală, zonală, regională, subregională. În consecință securitatea globală rămâne un deziderat, dacă este privită ca armonie universală.

În prezent securitatea globală, ca ultimă etapă a dezvoltării și evoluției conceptului de securitate și a relațiilor internaționale este o utopie. Dacă, însă privim această noțiune ca fiind însumarea unor procese regionale, unor tentative de menținere a păcii mondiale prin rezolvarea problemelor zonale putem pășii pe un teren mai puțin alunecos și înșelător.

Insecuritatea reflectă o combinație de amenințări și vulnerabilități, iar cele două nu pot fi separate într-un mod rațional. Un stat poate să-și reducă insecuritatea fie prin diminuarea vulnerabilităților, fie prin prevenirea ori micșorarea amenințărilor. Aceste alternative stau la baza ideilor de securitate națională și internațională.

În general, în istorie, războaiele s-au declanșat pe motive de religie, etnicitate, limbă și cultură care duceau la destrămarea sau dispariția unui stat. Analistul militar Marian Zulean leagă problema globalizării de dezintegrarea unei țări și afectarea suveranității ei: ,,am putea spune că globalizarea este forța inițială, declanșatoare, iar clivajele religioase, etnice, sociale sau culturale favorizează sau intermediază efectele globalizării”.

În prezent un stat nu mai este atât de mult marcat de declararea independenței lui, iar tendințe separatiste există nu numai în state în curs de dezvoltare, ci și în state dezvoltate cum ar fi Italia (Liga Nordului) sau Spania (grupare bască ETA/ Catalonia). Globalizarea este adepta “porților deschise” facilitând schimbul de bunuri, capital, oameni, idei, porți deschise care pot produce, în anumite situații, chiar și dezintegrarea unui stat.

Exacerbarea naționalismului și multiplicarea conflictelor etnice pot contribui la destrămarea unor țări. Migrația facilitată de globalizare prin desființarea granițelor și consecință a Războiului Rece constituie o problemă sensibilă. Alte amenințări interne se alătură celor invocate mai sus: deciziile politice care încalcă Constituția unei țări sau semnarea unor tratate ce pun în pericol interesele țării; pierderea controlului statului asupra unor domenii, sectoare sau obiective economice sau strategice; corupția și economia subterană; răspândirea unor maladii și viruși; creșterea consumului de droguri; deteriorarea sistemului educațional; accidentele ecologice și deteriorarea mediului înconjurător.

Dar principalele amenințări ale securității globale în contextual globalizării rămân amenințările trans-naționale: terorismul global, traficul de droguri și crima organizată.

3.2. Instituții și organisme de securitate

In actualul proces de globalizare este evident faptul că statele și națiunile trebuie să conceapă realizarea securității intr-o altă concepție, cu totul diferită față de cea existentă în perioada războiului rece, concepție în care rolul instituțiilor internaționale și regionale de securitate să fie deosebit de pregnant iar relațiile cu acestea să fie puse pe baze științifice noi. Necesitatea acestor relații intensificate derivă din importanța pe care acestea o au pe plan internațional precum și din rolul pe care îl joacă pe scara politică internațională pentru reîmpărțirea sferelor de influentă între marile centre de putere, a căror misiune comună este de a crea și menține un climat de stabilitate, pace și securitate în toate colțurile lumii.

Conflictele militare ale sfârșitului secolului XX și începutului secolului XXI au reliefat două aspecte majore care s-au reliefat atât în politica de securitate a statelor și națiunilor cât și în concepția strategică a organismelor de securitate, de prevenire și gestionare a conflictelor, acestea fiind:

tipologia conflictelor și dimensiunile acestora au cunoscut o evoluție fără precedent, manifestarea lor fiind destul de serios resimțită dincolo de granițele beligeranților iar posibila extindere a acestora ar putea avea consecințe dramatice nu numai pentru zona de conflict dar și pentru pacea, securitatea și stabilitatea mondială;

efortul de gestionare și lichidare a situațiilor de conflict și criză, pentru a nu permite escaladarea acestora, se află în cadrul internațional și îmbracă nu numai forma militară ci și forma economică, politico-diplomatică, financiară, informațională și tehnologică, trebuie făcut atât în fazele preconflictuală și conflictuală cât și în cea post-conflictuală, iar în această ultimă etapă, interesul pentru reconstrucție și instaurare a democrației căpătând un rol însemnat.

Este de notorietate faptul că instituțiile și organismele de securitate, indiferent de aria de influență și interes a acestora, deși manifestă o opinie largă privind modalitățile de prevenire a conflictelor și situațiilor de urgență la scară globală, conceptul de securitate globală rămâne o chestiune delicată și nu este scutit de critici. Rezervele exprimate nu se referă la scopurile sale ci la căile și modalitățile de a-l pune în practică. Se numără printre critici și acei care au tendința de a asocia prevenirea conflictelor cu crearea unui sistem de securitate colectivă. Ei se arată preocupați nu numai de măsura în care este realizabil un atare sistem, dar și de măsura în care el este dorit.

Aceleași critici vin și din partea celor care asociază prevenirea conflictelor cu amestecul de ingerință în treburile interne, inclusiv intervenția militară, umanitară sau de securitate, iar altele asociază conceptul prevenirii conflictelor cu posibila folosire a forței militare pentru a menține sau restabili pacea. Toate aceste rezerve și critici în ceea ce privește conceptul de prevenire a conflictelor precum și cel de gestionare a crizelor arată clar ca cele doua misiuni de securitate fac parte din categoria lucrurilor despre care este mai ușor de vorbit decât de pus în practică.

In această ordine de idei apreciem că funcționarea cu succes a unui sistem de securitate care să răspundă în același timp intereselor naționale și celor globale, presupune o îmbunătățire radicală a climatului politic internațional în care ONU, NATO și UE joacă un rol predominant.

3.2.1. Organizația Națiunilor Unite ( ONU )

ONU (Organisation des Nitiones Unites) este cea mai reprezentativă organizație interguvernamentală cu vocație universală, având o arie largă de preocupări (politice, economice, culturale, umanitare, juridice etc.). Creată la 26 iunie 1945, odată cu semnarea de către reprezentanții celor 51 de state participante la Conferința Națiunilor Unite de la San Francisco a Cartei Organizației, ONU și-a început activitatea efectiv la 24 octombrie 1945, dată la care Carta a intrat în vigoare, și a ajuns la începutul secolului XXI, singura organizație care acoperă efectiv toată lumea.

In evoluția sa ONU a avut un drum sinuos. Dacă până în 1965 și-a pus amprenta pe gestionarea a aproximativ 75% dintre conflictele aflate pe agenda de lucru a ONU și a altor organisme sau organizații regionale, după această dată a cunoscut un declin important chiar dacă numărul de conflicte a fost substanțial. După încheierea războiului rece, ONU și-a asumat un rol proeminent în gestionarea și rezolvarea conflictelor sub auspiciile schimbărilor intervenite. Poziția URSS de renunțare la utilizarea dreptului de veto în cadrul Consiliului de Securitate manifestată la sfârșitul anilor ”80, a deschis drumul reafirmării rolului ONU în medierea și gestionarea conflictelor. Această atitudine a permis ONU să se implice substanțial în rezolvarea unor conflicte majore, precum: războiul dintre Iran și Irak din 1989, războiul din Golf din anul 1991, conflictele din fosta Iugoslavie.

Liniile majore ale activității ONU după 1990 au fost orientate către asigurarea

drepturilor omului și ale minorităților, prevenirea conflictelor interetnice. Dezvoltarea conceptelor de „peace-keeping ” , „peace-building” , „peace-searching” și cel mai important „peace-enforcement”, precum și acțiunea propriu-zisă a ONU de punere în practică a acestora, sunt aspecte ce pun în evidență importanța pe care o are organizația în contextul actual care reclamă un program amplu și coerent de asigurare a stabilității și securității mondiale cu participarea tuturor statelor lumii, instituțiilor și organizațiilor constituite în acest scop.

La momentul actual deși există o creștere dramatică a cererilor pentru operațiuni de „peace-keeping”, ONU se confruntă cu o serie de probleme majore . Una dintre ele este legată de „suveranitate” și aspectele acesteia. Majoritatea conflictelor aflate în derulare sunt conflicte interne, iar ONU a fost creată și proiectată pentru a rezolva conflicte internaționale, articolul 2 (7) din Carta ONU, stipulând implicarea acesteia în problemele ce țin de jurisdicția internațională a statelor. Implicarea masivă în conflictul din fosta Iugoslavie a fost de natură să dovedească o schimbare de optică în staff-ul ONU și o reinterpretare a acestui articol.

Slăbiciunile ONU și conjunctura sistemică internațională alimentează părerile unor analiști, și nu numai a acestora, potrivit cărora Organizatia Națiunilor Unite nu ar fi decât un paravan pentru interesele SUA, argumentând prin faptul că fără capacitatea militară a SUA marile acțiuni ale ONU ar fi sortite eșecului. De altfel și unele acțiuni ale SUA bazate pe utilizarea forței, indiferent de poziția Consiliului de Securitate, sunt menite să alimenteze ideea exprimată anterior.

Este de notorietate faptul ca ONU, în materie de menținere a păcii, este organizația cu cea mai vastă experiență din lume. Deși numeroase situații de conflict s-au dovedit copleșitoare pentru forța si resursele Consiliului de Securitate, mai ales în perioada războiului rece, prin acțiunea susținută a ONU, a fost posibilă limitarea s-au restrângerea sferei de acțiune a acestora, multe dintre acestea ar fi putut degenera în confruntări între marile puteri.

Scopul general al ONU a rămas neschimbat în decursul existenței sale. Ceea ce s-a schimbat, mai ales după 1989, este natura eforturilor de prevenire și gestionare a conflictelor, diplomația preventivă ocupând un loc primordial în cadrul acestora. In același timp, caracterul umanitar al acțiunilor întreprinse de ONU, sau sub egida acesteia, a crescut în importanță. In această etapă, caracterizată de eforturi susținute pentru înfăptuirea globalizării, inclusiv în problema securității, ONU înregistrează o serie de transformări menite să-i asigure în continuare rolul de instituție globală de securitate, coordonatoare a procesului complex și amplu la care trebuie sa-și aducă contribuția toate statele lumii. Această schimbare este afectată însă de influențe perturbatoare cărora este necesar să le răspundă oportun înainte ca acestea să producă efecte ireversibile cum sunt:

disensiunile apărute și menținute între secretarul general ONU și membrii permanenți ai Consiliului de Securitate privind asigurarea fondurilor financiare necesare funcționării instituției;

tendința unor organisme și instituții internaționale sau regionale de securitate, a unor state puternice de a întreprinde acțiuni pe cont propriu, fără acordul Consiliului de Securitate;

disfuncționalitățile inerente ce apar în cadrul coalițiilor internaționale ca urmare a neuniformității forțelor implicate resimțite prin: diferențele și procedurile de comandă și în antrenament, incompatibilitatea comunicațiilor, eterogenitatea trupelor;

tendința guvernelor statelor puternice de a interveni direct în procesul de comandă, al misiunilor de impunere și menținere a păcii.

Poziția unanim acceptată, după evenimentele din 11 septembrie 2001, de a declanșa un război total împotriva terorismului, la care să participe toate statele lumii, demonstrează faptul că ONU este în măsură să realizeze consensul în problema internaționala a păcii și securității și să-și mențină rolul și locul în structurile de securitate așa cum a fost conferit de Carta ONU.

Prezența și activitatea României în cadrul Organizației Națiunilor Unite, organizație cu vocație și legitimitate universală, reprezintă unul dintre obiectivele politicii externe a statului și se circumscrie obiectivului strategic al Guvernului de a racorda permanent România, ca partener capabil și activ, la acțiunile de promovare a securității la nivel global. Prin prezența sa în diferite structuri ONU, România a avut și are posibilitatea de a participa la procesul decizional cu impact atât asupra organizației mondiale, cât și asupra situației internaționale la nivel zonal și regional. In noul mediu internațional de securitate, România consideră că organizația mondială ocupă un loc esențial în dezvoltarea unui dialog constructiv între state și civilizații și în eficientizarea acțiunilor de soluționare a problemelor globale.

Activitatea ONU oferă în continuare cadrul adecvat de afirmare a profilului României ca factor de stabilitate în regiune și în lume. In cadrul contribuției la operațiunile de pace ale importantei organizații, România și-a asumat o serie de angajamente prin semnarea Memorandumului de înțelegere cu ONU , a participat și participă la un număr important de misiuni, printre care cele din Irak-Kuweit, Arabia Saudită, Somalia, Angola, R.D Congo, Etiopia-Eritreea, Kosovo, Bosnia -Hertegovina și Liberia.

3.2.2. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord ( NATO )

Prin Tratatul Atlanticului de Nord, semnat în aprilie 1949, a luat ființă o alianță de țări independente, având ca interes comun menținerea păcii și apărarea propriei libertăți prin solidaritate politică și un sistem de apărare adecvat, conceput spre a descuraja și, la nevoie, pentru a respinge orice formă de agresiune împotriva lor. Motivul creării acestei alianțe se regăsește în situația politică și metodele expansioniste ale URSS de la acea vreme. Supunerea unor regimuri nedemocratice, represiunea mișcărilor de opoziție reală, violarea drepturilor omului, a drepturilor civile și libertăților fundamentale ale omului în multe dintre țările Europei Centrale și de Est și în alte părți ale lumii, erau elemente care se adăugau temerilor existente.

Amenințările directe împotriva Suveranității Norvegiei, Greciei, Turciei și a altor țări din Europa Occidentală, lovitura de stat din iunie 1948 din Cehoslovacia, blocada ilegala a Berlinului, începută în luna aprilie a aceluiași an, au grăbit înființarea alianței. Creată in conformitate cu articolul 51 al cartei ONU, care reafirma dreptul natural de legitimă unitate individuală sau colectivă, Alianța a fost o asociere de state suverane, unite în hotărârea lor de a -și menține securitatea prin garanții reciproce și relații stabile cu alte țări.

Fără doar și poate, Alianța Nord-Atlantică a jucat un rol cât se poate de eficace pentru menținerea păcii și stabilității atât în aria de răspândire a țărilor membre cât și în afara acesteia. Obiectivul esențial al Alianței îl constituie apărarea libertății și securității tuturor membrilor săi, prin mijloace pașnice și militare, conform principiilor Cartei ONU. Bazându-se pe valorile comune ale democrației, respectarea drepturilor omului și pe legalitate.

Principiul fundamental de funcționare a Alianței este angajamentul comun și cooperarea reciprocă între statele membre, suverane, pe baza indivizibilității securității membrilor săi. Solidaritatea în interiorul Alianței, cea a cărei substanță și eficiență provin din activitatea de zi cu zi a NATO în domeniile politic, militar etc., garantează că nici o țară aliată nu va fi nevoită să se bazeze doar pe propriile mijloace, pentru a răspunde principalelor provocări în domeniul securității. Fără a știrbi cu nimic dreptul și datoria pe care o are fiecare dintre membrii săi de a-și asuma responsabilitățile lor de state suverane în materie de apărare, Alianța le permite să-și realizeze obiectivele esențiale de securitate națională printr-un efort colectiv.

Astfel, sentimentul pe care îl au membrii Alianței, cel de a beneficia de un nivel egal de securitate, oricare ar fi diferențele conjuncturale sau de potențial militar, contribuie la realizarea stabilității globale în Europa și la crearea condițiilor care să favorizeze o mai bună colaborare între țările membre, între acestea și terți.

Politica de securitate a Alianței în timpul războiului rece viza, în principal, menținerea unui potențial militar suficient pentru a preveni războiul și pentru a asigura o apărare eficace, o capacitate globală de a gestiona crizele ce puneau în cauză securitatea membrilor săi.

Transformările survenite la începutul anilor 1990, au determinat Alianța Nord-Atlantică să-și reconsidere poziția pe care o are pe plan mondial și, în același timp, sa-și revizuiască concepția de asigurare a securității în plan euroatlantic și mondial, conștientizând că descurajarea nucleară și cursa înarmărilor sunt concepte depășite iar pe plan mondial trebuie înfăptuită o altă politică de pace și securitate.

In paralel cu transformarea internă și externă întreprinsă de către Alianță, după sfârșitul Războiului rece, NATO a creat Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), care constituie un forum de consultare și de cooperare cu țările partenere din întreaga zonă euro-atlantică. A realizat noi structuri care reflectă intensitatea relațiilor cu Rusia și stabilirea unui parteneriat cu Ucraina, precum și instituirea unui dialog intensificat cu țările mediteraneene interesate. Cunoscând vaste reforme interne și externe, Alianța a devenit garantul păcii și stabilității în spațiul euro-atlantic din pragul mileniului III.

Trebuie arătat că Alianța Nord-Atlantică este considerată de către cei mai mulți specialiști din domeniul securității ca „oportunitatea începutului secolului XXI”.

Chiar în secolul trecut, combinând apărarea prin mijloace militare cu dialogul, Alianța Nord-Atlantică a reușit să asigure libertatea membrilor săi și să prevină războiul în Europa timp de 40 de ani de Război Rece. Adaptând succesiv concepte strategice, la schimbările profunde care au avut loc în planul politicii și securității mondiale în cea de-a doua jumătate a secolului XX, NATO a cunoscut o serie de transformări care de care mai spectaculoase, dar toate acestea la un loc au avut ca obiectiv primordial consolidarea poziției sale ca lider mondial în gestionarea crizelor.

Aprobate de unii și dezaprobate de alții, acțiunile întreprinse de NATO, cel puțin după încheierea Războiului Rece au dus, dacă nu la eliminarea focarelor de conflict, cel puțin la izolarea acestora și la gestionarea crizelor post conflict, prin metode moderne și cu angajarea atât a țărilor membre cât și a celor dornice de integrare pentru a participa activ la efortul de asigurare a securității colective.

Apariția a noi și complexe riscuri pentru pacea și stabilitatea euro-atlantică, riscuri legate de politici de oprimare, de conflicte etnice, de marasmul economic, de prăbușirea ordinii politice și de proliferarea armelor de distrugere în masă, au determinat Alianța să-și amplifice rolul, indispensabil de altfel, pentru consolidarea și păstrarea schimbărilor pozitive apărute și pentru a face față provocărilor la adresa securității actuale și viitoare. Modificările, unele dintre ele profunde, ale situației politice și de securitate , mutațiile esențiale produse în cadrul de manifestare a forței multilaterale a Alianței Nord-Atlantice au determinat necesitatea adaptării comtinue a conceptului strategic al Alianței.

Tratatul de la Washington din aprilie 1999, a consființit obiectivul esențial și permanent al Alianței care constă în “apărarea libertății si securității tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare. În fața crizelor și conflictelor care pot afecta securitatea regiunii euro-atlantice, Alianța trebuie să stabilească o legătură permanentă între securitatea Americii de Nord și securitatea Europei, expresie concretă a unui efort colectiv și eficace care vizează apărarea intereselor comune ale membrilor săi”. Principiul fundamental care a călăuzit Alianța după reuniunea de la Washington a fost acela al angajamentului comun și al cooperării mutuale între statele suverane, în situația de indivizibilitate a securității tuturor membrilor săi.

Pentru a realiza obiectivul esențial al țărilor semnatare a Tratatului de la Washington și a Cartei ONU, NATO și-a propus să îndeplinească următoarele misiuni de securitate fundamentale :

securitate – să furnizeze una din bazele indinspensabile unui cadru de securitate euro-atlantică stabil, fondat pe dezvoltarea de instituții democratice și pe angajamentul de a reglementa neînțelegerile în mod pașnic, și în care nicio țară să nu fie în măsură să recurgă la intimidare sau la constrângere împotriva unei alte țări prin amenințarea cu forța sau folosirea ei;

consultarea – să constituie un cadru transatlantic esențial în care aliații să se pronunțe asupra oricărei probleme care afectează interesele lor vitale, în special în situația evenimentelor care reprezintă un risc pentru securitatea lor, și să procedeze la o coordonare corespunzătoare a eforturilor în domeniile de interes comun;

descurajare și apărare – împotriva oricărei amenințări de agresiune care vizează orice țară membră NATO, să contribuie la prevenirea eficientă a conflictelor și să se angajeze activ în gestionarea crizelor inclusiv a operațiilor de răspuns la acestea;

parteneriat – promovarea unor ample relații de parteneriat, de cooperare și dialog cu alte țări din regiunea euro-atlantică, în vederea creșterii transparenței, încrederii reciproce și capacității de acțiune comună cu Alianța.

În realizarea obiectivului și în îndeplinirea misiunilor fundamentale ale securității, Alianța și-a propus să continue respectarea intereselor legitime de securitate ale altora, favorizarea pe cale pașnică a diferendelor conform Cartei ONU, încurajarea dezvoltării relațiilor internaționale pașnice și amicale și sprijinirea instituțiilor democratice. În aceeași notă s-a stabilit că Alianța nu se consideră adversarul nici unei alte țări.

Perspectivele strategice ale Alianței sunt pregnant reliefate de hotărârea acesteia de a crea un cadru de securitate, de a întări pacea și securitatea în regiunea euro-atlantică, manifestate printr-un rol politic crescând, parteneriat, cooperare și dialog politic și militar intensificat cu alte state, incluzând pe cel cu Rusia, Ucraina și celelalte țări participante la dialogul mediteranean, prin menținerea politicii sale de deschidere la aderare la noi membrii, colaborarea sa cu alte organizații internaționale, atașamentul său, ilustrat spre exemplu în Balcani, pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor, în special prin operațiuni de sprijinire a păcii.

Reformele interne au inclus adoptarea cu succes a unor noi structuri de comandă și în special a conceptului de grupări de forțe interarme multinaționale, stabilirea de dispoziții care permit dislocarea rapidă de forțe pentru întreaga gamă de misiuni ale Alianței și constituirea identității europene de securitate și apărare în sânul Alianței.

Într-o strânsă legătură cu ONU, UE și OSCE care au avut contribuții specifice în asigurarea securității și stabilității regiunii euro-atlantice, sprijinind deplin dezvoltarea identității europene de securitate și apărare, NATO a depus eforturi substanțiale, politice și militare în direcția realizării obiectivelor sale strategice, concretizate în controlul și neproliferarea armamentelor, reducerea substanțială a armamentului nuclear, interzicerea experimentelor și a minelor antipersonal în scopul atenuării suferințelor umane, toate concretizate în tratate și convenții la care accesul statelor a rămas neîngrădit. În aceeași notă de cooperare și colaborare a identificat provocările și riscurile majore pentru securitate, de natură militară sau nemilitară, provenite din mai multe direcții, adesea dificil de prevăzut. Între acestea se pot concretiza: rivalitățile etnice și religioase, litigiile teritoriale, neadecvarea sau eșecul eforturilor reformatoare, violările drepturilor omului și dezmembrarea statelor, proliferarea armelor CBRN și a vectorilor acestora, comerțul ilicit cu mijloace și tehnicii nucleare, precum și cu tehnologii care pot servi la producerea de arme sofisticate.

Este posibil ca statele adversare și adversarii, altele decât statele, să încerce să exploateze dependența crescândă a Alianței, în ceea ce privește sistemele de informare, în executarea de operațiuni destinate să perturbe funcționarea acestor sisteme. Recurgerea la astfel de strategii, NATO o consideră ca fiind posibilă din dorința de a se opune superiorității sale în materie de armament tradițional.

Alianța consideră că orice atac armat împotriva teritoriului acesteia, indiferent de proveniență va fi trata într-un context global. Totodată consideră alte riscuri cu caracter mai general, în special actele teroriste, de sabotaj și crimă organizată, blocajele aprovizionărilor cu resurse vitale, marile mișcări necontrolate ale maselor populare, rezultate mai ales din conflictele armate, tot atâtea situații de coordonare a eforturilor și de consultare în rândul Alianței.

Abordarea securității de către NATO în secolul XXI este considerată realistă numai într-un sens global care recunoaște importanța factorilor politici, economici, sociali și de mediu, în plus față de indinspensabila dimensiune de apărare.

Scopul colectiv îl constituie realizarea unei arhitecturi de securitate europeană în care Alianța încearcă să apere pacea, să întărească securitatea și stabilitatea euro-atlantică în diferite moduri: ocrotind legătura trans-atlantică; menținând capacitatea militară eficientă pentru a asigura descurajarea și apărarea, pentru a îndeplini gama completă a acțiunilor sale; dezvoltând identitatea europeană de securitate și apărare în cadrul Alianței; păstrând capacitatea globală de a gestiona crizele cu succes, rămânând deschisă unor noi adeziuni; continuând parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țări în cadrul abordării în comun a securității euro-atlantice, în special în ceea ce privește controlul armamentelor și dezarmarea.

Subiect de strictă actualitate, lărgirea ( extinderea ) constituie în același timp obiectiv primordial al acestei perioade, Alianța rămânând deschisă adeziunii de noi membrii, state capabile să-și asume responsabilitățile și obligațiile legate de statutul de membru. Includerea unor astfel de țări va servi intereselor politice și generale ale Alianței și va duce la creșterea eficacității și coeziunii sale, la întărirea securității și stabilității europene în general. De remarcat termenul utilizat examinare , ceea ce presupune un program bine definit de pregătire pentru aderare și totodată permite Alianței alegerea membrilor dintre mai mulți candidați.

Menirea Forțelor Aliate este de a menține eficacitatea militară și libertatea de acțiune a NATO. Printre principiile se numără :

un atac împotriva unuia dintre membrii Alianței este un atac împotriva tuturor ;

descurajarea oricărei agresiuni potențiale și oprirea înaintării oricărui agresor cât mai repede posibil, dacă un atac este inevitabil ;

asigurarea independenței politice și integrității teritoriale a statelor membre ;

în măsură să contribuie la prevenirea conflictelor și la ducerea de operații de răspuns la crizele neprevăzute;

promovarea înțelegerii și cooperării cu țările partenere și cu alte state ;

partajarea echitabilă a rolurilor, riscurilor și responsabilităților cât și avantajelor legate de apărarea comună;

efortul colectiv bazat pe planuri comune de forță, finanțare comună, planuri operaționale și comandamente multinaționale, sistem de apărare antiaeriană integrat, echilibru de roluri și responsabilități.

Stabilind misiunile forțelor militare ale Alianței s-a scos în evidență faptul că acestea au rolul principal în apărarea păcii și garantarea integrității teritoriale, independenței politice și securității statelor membre. Ele trebuie să fie capabile să asigure o descurajare și o apărare eficace, să mențină sau să restabilească integritatea teritorială a țărilor aliate și în caz de conflict să pună capăt rapid războiului, determinând un agresor să reconsidere hotărârea sa, să înceteze atacul său și să se retragă. Totodată să fie capabile să ducă operații de răspuns la crize și operații de sprijinire a altor organisme internaționale. În ceea ce privește dispozitivul forțelor Alianței s-au stabilit și urmat în principal direcțiile :

nivelul global al forțelor Alianței să fie menținut la nivel maxim compatibil cu nevoile apărării colective și cu alte misiuni ale Alianței ;

repartizarea geogafică a forțelor în timp de pace să asigure o prezență militară suficientă pe întreg teritoriul Alianței ;

structura de comandă a NATO să fie în măsură să asigure conducerea și controlul gamei complete de misiuni militare ale Alianței ;

pe termen scurt, dar și pe termen lung, Alianța să posede capacități operaționale esențiale legate de participare, dislocare, mobilitate, supraviabilitate a forțelor și infrastructurii, sprijin etc ;

să fie în măsură să mențină capacități proporționale cu amenințările la adresa Alianței ;

dispozitivul de apărare al Alianței să fie capabil să facă față eficient riscurilor legate de proliferarea armelor de distrugere în masă și vectorilor acestora și să fie protejat împotriva atacurilor terestre.

Privitor la forțele convenționale, Alianța s-a axat pe ideea cererii și menținerii unor forțe capabile să îndeplinească întreaga gamă de misiuni care să fie în mod real credibile și și-a propus ca obiectiv realizarea unui echilibru între : forțele cu nivel ridicat de pregătire capabile să înceapă imediat operații de apărare colectivă sau operațiuni de răspuns la crizele neprevăzute ; forțele cu un nivel de pregătire mai puțin ridicat și variabil care să asigure marea parte a celor angajate în apărarea colectivă precum și rotirea forțelor participante la operații ; capacitatea de a construi și completa forțele pe termenul cel mai lung, pentru scenariul cel mai defavorabil, și anume operații de apărare colectivă de mare anvergură.

Totodată, o parte substanțială a forțelor Alianței să fie capabilă să îndeplinească mai mult decât unul din aceste roluri.

Fără a exagera și fără a socoti mai mult decît o arată realitatea, apreciem că, în actualul mediu internațional, Alianța Nord-Atlantică depune eforturi însemnate, atît pentru consolidarea proprie, cît și pentru primirea de noi membri și realizarea de parteneriate strategice de cooperare și sprijin cu statele importante ale lumii în direcția unui scop fundamental comun asigurarea păcii, stabilității și prosperității în lume, continuarea procesului de globalizare.

3.2.3.Uniunea Europeană (UE) și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa ( OSCE )

Uniunea Europeană este o organizație aflată într-un constant proces de evoluție. Formată în 1950 de 6 state: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda, s-a extins prin 4 valuri de aderare cu încă 9 state: 1973 – Danemarca, Irlanda și Marea Britanie; 1981 – Grecia; 1986 – Spania și Portugalia; 1995 – Austria, Finlanda și Suedia. Celor 15 state membre li s-au alăturat din 2004, încă 10 state, din ianuarie 2007 alte 2 (România și Bulgaria)iar din 2013 Croația. În prezent UE cuprinde aproape întregul spațiu european iar în viitor, cu mai mult de 20 de limbi vorbite și cu o populație de peste 500 milioane de oameni. De menționat că UE și SUA produc 60% din PIB-ul mondial deși au o populație de numai 15% din omenire.

În vederea unei mai mari și eficiente implicări în rezolvarea crizelor pe propriul continent, UE s-a preocupat și de crearea unei politici comune de securitate și apărare (PESA). Pentru ca aceasta să capete autonomie de mișcare, în 1999, la Helsinki, s-au stabilit obiectivele principale cu privire la capacitățile militare, adică, crearea unei forțe militare de reacție rapidă (FRRE), capabilă să desfășoare 50-60 000 de oameni, pentru îndeplinirea tuturor misiunilor de tip Petersburg (ajutor umanitar, misiuni de salvare, de menținere a păcii, de prevenire a conflictelor) și să se autosusțină în teatru cel puțin un an.

Pe fundalul de dominare și afirmare a puterii SUA, în perioada următorilor ani, Uniunea Europeană va continua să se afirme, din ce în ce mai clar, ca forță politică, economică, culturală și chiar militară, ca factor de stabilitate și de progres care să-și poată promova propriile opțiuni și interese. Decizia privind extinderea UE, reprezintă garanții substanțiale pentru materializarea noii arhitecturi de securitate europeană. Deschiderea UE spre est, care are loc aproape paralel cu demersul similar al NATO, asigură, pentru prima dată în istorie, cele mai favorabile condiții pentru crearea unei Europe unite.

Chiar dacă printre obiectivele inițiale ale creării Uniunii Europene figura și cel al transformării acesteia în superputere militară care să discute de la egal la egal cu SUA, să fie capabilă să gestioneze atât propriile crize, cât și pe cele din vecinătate, să se implice și să influențeze politica mondială, nici una dintre țările membre nu a fost dispusă, cel puțin până acum, să sporească sumele alocate bugetului militar, ceea ce ar fi permis îndeplinirea acestui deziderat. Acest lucru are drept consecință mărirea decalajului dintre capacitățile militare europene și cele ale SUA și amânarea obiectivului propus pentru o perioadă de timp.

Dorința de independență a Europei, înfiripată încă de pe vremea războaielor din fosta Iugoslavie și accentuată de campania NATO din Kosovo, a crescut în intensitate în urma presiunilor uriașe la care a fost supusă de către SUA nu numai în pregătirea și ducerea războiului împotriva Irakului, dar chiar și în problemele care țineau mai mult de politica sa internă.

Uniunea Europeană a fost inițial divizată în privința sprijinului pentru SUA în problema irakiană. Revigorarea alianței dintre Franța și Germania și pozițiile tot mai vizibile ale acestora de respingere a deciziilor Washingtonului au constituit un duș rece pentru Statele Unite, obișnuite cu o Europă mult prea docilă și dezbinată pentru a putea reprezenta vreodată o forță de luat în seamă.

Există, de asemenea, divergențe între europeni și americani privind modul de întrebuințare a forței militare, pentru a face față provocărilor la adresa securității în secolul al XXI-lea. Tendința agresivă a Americii nemulțumește chiar și unele democrații europene fragile, care aspiră în primul rând la pace, dezvoltare și prosperitate, și nu la acțiuni expediționare, mari consumatoare de resurse, departe de frontierele Alianței. Aceste țări apreciază că nu neapărat prin forță se pot rezolva corect divergențele apărute, inclusiv cu lumea islamică, în care valorile vestice liberale și moderne sunt acceptate cu rezerve și încă se împacă cu greu cu tradițiile milenare islamice.

“Dacă relațiile dintre SUA și Uniunea Europeană sunt previzibile, în ciuda unor divergențe actuale, pe termen lung, alianța transatlantică ce datează de peste două secole și se întemeiază pe valori comune solide, va știi să depășească elegant această criză temporară.” Analistul Glenn Frankel constata, în Washington Post, că „în timp ce politica americană este ținta unor reproșuri crescânde în vestul Europei, comerțul și contactele umane dintre cele două țărmuri ale Atlanticului au atins un nivel fără precedent ”, ceea ce demonstrează esența acestor relații.

Afirmarea Uniunii Europene ca putere globală este un proces aflat în derulare, dar ea nu poate încă pretinde împărțirea puterii cu SUA. Asumarea de responsabilități sporite de către UE în soluționarea crizelor va determina creșterea interesului apărării comune europene pentru sudul continentului. În acest context, este de presupus că statele europene vor trece la materializarea efectivă a capacităților militare comune, prevăzute a ființa în cadrul Uniunii Europene, ceea ce va conferi o nouă fizionomie și o nouă filozofie de abordare a competiției pentru putere.

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a apărut inițial sub denumirea de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) și a constituit un forum de dialog și negocieri multilaterale între Est și Vest, funcționând ca un proces de conferințe și reuniuni periodice. De asemenea, a fost cunoscută și titulatura de „Procesul de la Helsinki”, în urma semnării actului final al CSCE la Helsinki, la 1 august 1975.

Conferința la nivel înalt de la Paris (19-21 noiembrie 1990) a marcat începutul instituționalizării CSCE prin semnarea „Cartei de la Paris pentru o nouă Europă”. Reuniunea de la Paris a adoptat și Tratatul privind reducerea forțelor convenționale în Europa (Tratatul CFE), contribuind substanțial la crearea unui nou echilibru al securității în Europa. Acest tratat a fost completat în 1992 cu Tratatul „Cer deschis” care permitea deschiderea spațiului aerian de la Vancouver până la Vladivostok.

Conferința la nivel înalt de la Budapesta (6 decembrie 1994) a recunoscut schimbările fundamentale atât în ceea ce privește structura și caracterul instituțional al procesului început la Helsinki, cât și rolul acestuia, și a hotărât adoptarea denumirii de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, pentru a-i permite să „joace un rol esențial împotriva sfidărilor secolului XXI”.

Conferința la nivel înalt de la Istanbul (1999) a consfințit valorile și mandatul OSCE în secolul al XXI-lea, în „Noua Cartă pentru Securitatea Europeană”, semnată cu acest prilej.

Obiectivele și principiile fundamentale ale OSCE, consfințite în principalele documente adoptate cu diverse prilejuri sunt de natură să scoată în evidență locul și rolul acesteia în ansamblul instituțiilor globale și regionale de securitate.

Ca un acord regional, potrivit capitolului VIII din Carta Națiunilor Unite, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa a fost înființată ca instrument fundamental în regiunea sa pentru avertismentul inițial, prevenirea conflictelor, administrarea crizelor și refacerea în urma conflictelor în Europa.

Modul de abordare de către OSCE a problemelor privind securitatea este cuprinzător și se referă la o gamă largă de chestiuni cuprinzând controlul armelor, măsurile de încredere și de edificare a securității, drepturile omului, monitorizarea alegerilor și protecția în domeniile economic și al mediului înconjurător. Toate statele care participă la activitățile OSCE au statul egal și hotărârile sunt luate pe bază de consens.

Actul final de la Helsinki (1 august 1975) a statuat următoarele zece principii fundamentale: “egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranității; nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța; inviolabilitatea frontierelor; integritatea teritorială a statelor; reglementarea pașnică a diferendelor; neamestecul în treburile interne; respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere; egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor la autodeterminare; cooperarea între state; îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor asumate conform dreptului internațional.”

Deși au trecut aproape 40 de ani, realitatea demonstrează că aceste principii sunt de certă actualitate, stând la baza tuturor relațiilor ce se stabilesc, indiferent de planul acestora de manifestare.

„Carta de la Paris pentru o nouă Europă”, adoptată la 21 noiembrie 1990, cuprinde în două capitole intitulate „O nouă eră de democrație, pace și unitate” și „Orientări pentru viitor”, importante principii fundamentale.

In primul capitol, „O eră de democrație, pace și unitate”se regăsesc:

drepturile omului, democrația și statul de drept. Drepturile omului și libertățile fundamentale sunt inerente tuturor ființelor umane, sunt inalienabile și garantate prin lege. Responsabilitatea primordială a guvernelor este de a le proteja și promova; guvernul democratic se bazează pe voința poporului, exprimată în intervale regulate prin alegeri libere și loiale. Toate persoanele, fără nici o discriminare, au dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie sau convingeri, la libertatea de exprimare, de asociere și de participare la întruniri pașnice, dreptul la libertatea de circulație. Nimeni nu va fi supus arestării sau detenției arbitrare, torturii sau altor forme de tratament inadecvat, crud, inuman și degradant. Identitatea etnică, culturală, lingvistică și religioasă a minorităților naționale va fi protejată, persoanele aparținând acestor minorități naționale având dreptul de a se exprima, de a păstra și dezvolta această identitate fără nici un fel de discriminare și bucurându-se de tratament egal în fața legii. Fiecare persoană este îndreptățită să se bucure de dreptul de proprietate individual sau în asociere și să manifeste inițiativă particulară, să se bucure de drepturile sale economice, sociale și culturale;

libertăți și răspunderi pe plan economic, în care se arată „Obiectivul nostru comun este de a dezvolta economia de piață în vederea realizării unei creșteri economice durabile, a prosperității, dreptății sociale, dezvoltării pieței muncii și folosirii raționale a resurselor economice”;

relații de prietenie între statele participante, care arată: „Reiterăm hotărârea noastră de a ne abține de la recurgerea la amenințarea sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a oricărui stat. Reafirmăm egalitatea în drepturi a tuturor popoarelor și dreptul lor la autodeterminare, conform Cartei Națiunilor Unite și prevederilor pertinente ale dreptului internațional în acest domeniu, inclusiv cele care se referă la integritate teritorială a statelor”;

securitate, prin care „Recunoaștem pe deplin libertatea statelor de a-și promova propriile angajamente în domeniul securității”;

unitate: „Realizarea unității naționale a Germaniei reprezintă o contribuție importantă la instaurarea unei păci juste și durabile într-o Europă unită, democratică și conștientă de răspunderile care îi revin în domeniul stabilității, păcii și cooperării”.

In cadrul celui de-al doilea capitol, „Orientări pentru viitor” se stipulează principii ca:

dimensiunea umană: „Lupta împotriva tuturor formelor de ură rasială sau etnică, antisemitism, xenofobie și discriminare față de orice persoană, ca și față de persecutarea din motive religioase sau ideologice. Libertatea de circulație și contactele între cetățeni, ca și libera circulație a informațiilor și ideilor – esențiale pentru perpetuarea și dezvoltarea societăților libere și înflorirea culturii lor”;

securitate: continuarea negocierilor privind măsurile de încredere și securitate, inițierea unor dezbateri în vederea unor noi negocieri în problema dezarmării, întăririi încrederii și securității, negocieri deschise tuturor statelor participante; conlucrarea pentru eliminarea terorismului atât în plan bilateral, cât și prin intermediul cooperării multilaterale, pe baza dreptului internațional, a mecanismelor adecvate în vederea reglementării pe cale pașnică a tuturor diferendelor care ar putea să apară;

cooperare economică: dezvoltarea legăturilor statelor participante în domeniul cooperării economice, încurajarea liberei inițiative, extinderea și diversificarea schimburilor.

Documentul final al Conferinței la nivel înalt a OSCE „Helsinki II” (9-10 iulie 1992), intitulat „Sfidările schimbării”, a evidențiat că OSCE este considerat un acord regional în baza capitolului VIII al Cartei ONU și că această calitate reprezintă o verigă importantă între securitatea europeană și securitatea mondială. De aceea, OSCE prevede o angajare și o cooperare mai mari în domeniul dimensiunii umane și, în special, în ceea ce privește drepturile minorităților naționale, refugiaților și persoanelor strămutate. O parte importantă a documentului este consacrată „acțiunii rapide, prevenirii conflictelor și soluționării crizelor”. În acest sens, OSCE consideră că „activitățile de menținere a păcii pot fi întreprinse în cazuri de conflict pe teritoriul unui stat participant sau între state participante” și că va putea beneficia de resurse și eventual de experiența și competența organizațiilor existente, precum UE și NATO sau de mecanismul de menținere a păcii al CSI. Pentru prevenirea conflictelor în stadiul cel mai precoce posibil, Conferința a hotărât crearea unui post de Înalt Comisar pentru Minoritățile Naționale, care va putea întreprinde „o acțiune rapidă” atunci când „tensiuni legate de probleme ale unor minorități naționale vor fi susceptibile să degenereze într-un conflict”. Pentru reglementarea pașnică a diferendelor, Conferința de la Helsinki a hotărât crearea unei Curți de conciliere și arbitraj în cadrul OSCE. De asemenea, a hotărât crearea unui Forum pentru cooperare în materie de securitate ca un centru consolidat de prevenire a conflictelor.

OSCE apreciază ca „importantă deschiderea discuțiilor cu privire la un model de securitate comună și globală pentru Europa în secolul XXI”.

Noua „Cartă pentru Securitatea Europeană”, semnată de liderii celor 54 de țări participante la OSCE în cadrul Conferinței la nivel înalt de la Istanbul, la 19 noiembrie 1999, stabilește principiul conform căruia conflictele dintr-un stat semnatar le privesc în mod legitim pe toate celelalte, respinge orice politică de epurare etnică și angajează statele membre față de democrație, drepturile omului, prevenirea și soluționarea conflictelor. Pentru gestionarea crizelor, asistență în caz de dezastru și administrație de urgență în Europa, OSCE este chemată să înființeze o capacitate de reacție rapidă civilă.

Principalele probleme abordate de document se referă la:

provocări comune: „Am fost martorii unor atrocități despre care credeam că aparțin trecutului. În acest deceniu a devenit clar că toate conflictele de acest fel reprezintă o amenințare la securitatea tuturor statelor participante la OSCE”;

fundamente comune: „Toate angajamentele OSCE, fără excepție, se aplică în mod egal fiecăruia dintre statele participante.” Fiecare stat participant are drepturi egale de securitate. În cadrul OSCE, nici un stat, grup de state sau organizație nu poate avea responsabilitate preeminentă pentru menținerea păcii și stabilității în zona OSCE și nu poate considera vreo parte din zona OSCE sfera sa de influență;

răspunderi comune: „Pacea și securitatea din regiunea noastră sunt asigurate în mod optim prin disponibilitatea și capacitatea fiecărui stat participant de a promova democrația, domnia legii și respectul față de drepturile omului”;

instrumente comune: „Recunoaștem ca esențială prevenirea eficientă a conflictelor, gestionarea crizelor și reconstrucția post-conflict, capacitatea de a desfășura rapid expertiză civilă și de menținere a ordinii. Ne angajăm să dezvoltăm o capacitate în cadrul căreia statele și OSCE să înființeze Echipe rapide de asistență și cooperare la nivel de experți (REACT – Rapid Expert Assistance and Cooperation Teams), care se vor afla la dispoziția OSCE”.

În acest context, elaborarea unei strategii la nivelul statelor membre UE în domeniul industriei de apărare va contribui, în mod esențial, la implementarea cu succes a obiectivelor procesului follow-up ECAP. Totodată, constituirea unei Agenții europene cu responsabilități în armonizarea politicilor naționale în domeniu poate reprezenta un important instrument pentru optimizarea eforturilor UE în domeniul managementului crizelor

3.3. Guvernarea în condițiile globalizării; interacțiunile guvernării

In condițiile în care pe aceleași teritorii se concentrează puteri și organisme de securitate ale căror interese nu întotdeauna sunt convergente apreciem că dreptul internațional, principiile și normele de guvernare odată statuate trebuie să primeze în fața oricăror interese.

Primul și al doilea război mondial au dus la conștientizarea faptului că guvernarea internațională nu se putea baza pe balanța puterii dacă se dorea scoaterea în afara legii a formelor extreme de violență împotriva umanității și recunoașterea interconectării și interdependenței în creștere a națiunilor. Lent, subiectul, sfera și chiar originea concepției westfalice a reglementării internaționale, în special, concepția asupra dreptului internațional, erau puse în discuție. este necesar să sintetizăm câteva dintre transformările juridice principale care au avut loc, deoarece acestea indică schimbările de fond din politica globală. În primul rând, a fost atacat principiul că dreptul internațional, este “doar un drept între state”. Indivizii și grupurile au fost recunoscuți ca subiecți de drept internațional pe baza unor acorduri inovatoare, precum cartele tribunalelor pentru crime de război de la Nurnberg și tokyo (1945), Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948), Convenția privind Drepturile Civile și Politice (1966) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950).

În al doilea rând, s-a contestat principiul că dreptul internațional se ocupă în special de afacerile politice și geopolitice. Conform acestei noi concepții, dreptul internațional are în vedere tot mai mult problemele de coordonare și reglementare în domeniul economic, social, al comunicației și al mediului. Pe fondul expansiunii substanțiale a numărului de actori și agenții din politica globală – de exemplu, ONU, Banca Mondială, Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor, Organizația pentru Agricultură și Alimentație și Organizația Mondială a Sănătății -, au existat presiuni pentru a lărgi aria de cuprindere a dreptului internațional. Pe această linie se află cei ce afirmă că domeniul în plină evoluție al dreptului internațional are tot mai puțin de-a face cu libertatea statelor și tot mai mult cu bunăstarea generală a tuturor actorilor din sistemul mondial, care sunt capabili să-și facă vocile auzite, asemenea corporațiilor, grupurilor de presiune și așa mai departe.

În al treilea rând, punctul de vedere juridic conform căruia adevărata origine a dreptului internațional este consimțământul statelor – exprimat sau implicit – a fost pus sub semnul întrebării. Astăzi, mai multe surse ale dreptului internațional se confruntă pentru recunoaștere. Aici sunt incluse sursele tradiționale, asemenea tratatelor sau convențiilor internaționale recunoscute de state, cutuma sau practica internațională care atestă o regulă sau un set de reguli acceptate și principiile de bază ale dreptului recunoscute de “națiunile civilizate”. Totuși, pe lângă aceste surse, poate fi identificată acum “voința comunității internaționale”, care poate să-și asume “statutul de lege” sau care poate deveni “baza obligației legale internaționale” în anumite condiții . noțiunea reprezintă o breșă în principiul că fiecare stat individual trebuie să-și dea consimțământul în elaborarea regulilor și responsabilităților internaționale. Mai mult, varietatea de standarde formale și informale și de reguli acceptate sau la care s-a aderat prin intermediul și în contextul activităților interguvernamentale creează un mozaic de mecanisme de reglementare care au importante consecințe organizaționale.

3.3.1. Modelul Cartei Organizației Națiunilor Unite

în timp ce modelul westfalic al dreptului internațional a avut parte de critici pe tot parcursul epocii moderne, doar după al doilea război mondial a câștigat sprijin și a fost adoptat un nou model internațional de reglementare, culminând cu acceptarea Cartei Organizației Națiunilor Unite. Schimbările introduse de Cartă au ridicat întrebări fundamentale despre natura și forma dreptului internațional, întrebări care indică posibilitatea unei rupturi semnificative între dreptul statelor-națiune – din sistemul de state – și cel al comunității internaționale. La baza acestor schimbări se află un conflict între revendicările emise în numele statelor individuale și cele în favoarea unui principiu alternativ de organizare a afacerilor mondiale: în ultimă instanță, o comunitate de state, cu drepturi egale de vot în Adunarea Generală a statelor-națiune, care să reglementez în mod deschis și colectiv viața internațională, dar constrânsă să respecte Carta ONU și convențiile privind drepturile omului. Totuși, acest conflict este departe de a fi rezolvat și ar fi greșit să conchidem că era modelului Cartei ONU a înlocuit pur și simplu logica westfalică a guvernării internaționale.

Imaginea reglementării internaționale proiectată de Cartă (și documentele asociate) era „una a “statelor încă suverane”, dar legate acum prin “miriade de relații”; supuse în principiu unor restricții severe în ceea ce privește recursul la forță; presate să-și rezolve dezacordurile prin mijloace pașnice și în conformitate cu criteriile legale; constrânse să respecte “anumite standarde” cu privire la tratamentul tuturor persoanelor de pe teritoriu impuse statelor” prin prevederile Cartei este un subiect important. Înainte de a-l aborda, ar trebui subliniate elementele importante ale modelului Cartei.

Organizațiile și procedurile ONU au fost create în parte pentru a evita slăbiciunile care fuseseră evidente în cazul Ligii Națiunilor și pentru a se adapta la structura internațională de putere, așa cum a fost percepută în 1945. Divizarea politică a globului în state-națiune puternice, cu seturi diferite de interese geopolitice, a fost încorporată în sistemul Cartei. Una dintre cele mai evidente manifestări ale acesteia a fost dreptul special de veto acordat Membrilor Permanenți ai Consiliului de Securitate ONU. Acest statut politic privilegiat conferea mai multă autoritate și legitimitate poziției fiecăreia dintre puterile majore; deși, în principiu, erau împiedicate să facă uz de forță în termeni contrari Cartei, acestea erau protejate prin dreptul lor de veto față de eventualele sancțiuni, în cazul acțiunilor unilaterale. Ca rezultat, ONU a fost de fapt imobilizată ca actor autonom în multe probleme urgente, în timpul Războiului Rece. Mai mult, Carta admitea „acțiunea militară unilaterală, dacă era necesară pentru autoapărare”, de vreme ce nu exista nici o delimitare clară a sensului acestui termen. Din anumite puncte de vedere deci, cadrul Cartei reprezintă o extensie a sistemului interstatal.

Totuși, sistemul Cartei ONU a fost extrem de novator și de influent în multe privințe. A furnizat un forum internațional de deliberare în care, în principiu, toate statele sunt egale din anumite puncte de vedere, un forum de o valoare deosebită pentru multe state în curs de dezvoltare și pentru acele state care caută o bază pentru soluții “consensuale” la problemele internaționale. A furnizat un cadru oficial pentru decolonizare și pentru realizarea reformei în instituțiile internaționale. Mai mult, „a ajutat la dezvoltarea unui sistem elaborat de guvernare pentru furnizarea “bunurilor publice internaționale”, de la controlul traficului aerian, telecomunicații și poștă (aducând sub auspiciile sale unele dintre organizațiile internaționale mai vechi) la controlul bolilor contagioase, ajutoarele umanitare pentru refugiați și victimele dezastrelor naturale și protecția bunurilor comune de mediu (în special în cazul stratului de ozon și al modificării climei)”. Toate aceste “bunuri” necesită cooperare internațională pentru a le furniza și păzi eficient. Această necesitate, la rândul ei, a contribuit la nașterea unui sistem extensiv de guvernare globală, fie el și unul care a evoluat treptat în timp și a fost marcat de intense conflicte politice și presiuni financiare.

Totodată, ONU a oferit o viziune valoroasă, în ciuda tuturor limitărilor sale, a principiilor alternative de guvernare globală, în opoziție cu cele ale geopoliticii tradiționale, principii bazate pe luarea colectivă de decizii de către guverne și organizații neguvernamentale și, în circumstanțe potrivite, o viziune a unei prezențe supranaționale care să apere drepturile omului pe plan mondial. Într-adevăr, această viziune, dacă este dus până la capăt firul ei logic, contestă însuși principiul conform căruia omenirea ar trebui sau poate fi organizată ca o societate de stat suverane, mai presus decât orice altceva.

Această dezvoltare necesită o analiză mai amănunțită, făcută de către întreaga comunitate, nu numai de adepții unuia dintre curente.

3.3.2. Noi structuri de guvernare

Apariția politicii globale și a elementelor de drept cosmopolitan a mers mână în mână cu dezvoltarea noilor forme de regionalism. Aici se va discuta despre dezvoltarea formelor de regionalism politic. Prin regionalism politic se înțelege un grup regional de state învecinate care posedă un număr de atribute comune, care au niveluri de interacțiune semnificative și care se bucură de o cooperare instituționalizată printr-o structură multilaterală oficială. Astfel, în Europa este posibilă identificarea Uniunii Europene cu granițele politice și economice ale unei comunități regionale de state și societăți, în timp ce în Asia de Sud-Est, Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN) definește granițele unui complex politic regional în creștere.

Uniunea Europeană nu ar trebui, probabil, descrisă nici ca regim internațional și nici ca stat federal, ci ca o rețea de state care implică punerea în comun a suveranității. UE a fost înființată printr-o serie de „negocieri interguvernamentale” care au inclus, mai recent Actul Unic European (1986), Tratatul de la Maastricht (1991), Tratatul de la Amsterdam (1997) și constituția Europei (2004). Mai mult decât orice altă organizație internațională, procesele politice ale UE pot fi descrise prin termenul de „supranaționalitate”. Este important să reținem că puterile UE au fost câștigate prin „predarea voluntară” a unor aspecte ale suveranității de către statele individuale – o „predare” care a ajutat, de fapt, la întărirea statelor-națiune europene în fața dominației Statelor Unite din primii treizeci de ani postbelici și a provocării economice din regiunea Asia-Pacific. Statele membre ale UE își păstrează puterea generală în multe dintre sferele afacerilor proprii, în timp ce consfințirea noțiunii de „subsidiaritate” în cadrul legal al UE după Maastricht a lărgit gama de alegere politică pentru state, în anumite sfere. Totuși, în cadrul UE, suveranitatea este clar divizată: orice concepție a suveranității care susține indivizibilitatea, nelimitarea, exclusivitatea și perpetuitatea formei de putere publică – concretizată în statul individual – este depășită.

Statele membre ale UE nu mai reprezintă centri unici ai puterii în cadrul granițelor proprii. Curtea Europeană de Justiție, prin crearea unei Comunități pe o durată nelimitată, cu instituții și personalitate proprii și, mai ales, cu puteri reale care provin dintr-o limitare a suveranității sau dintr-un transfer de putere dinspre state înspre Comunitate, a limitat drepturile statelor membre suverane. În cadrul instituțiilor Uniunii, Consiliul de Miniștri are o poziție deosebit de semnificativă, datorită faptului că au statut de lege, independent de orice altă negociere sau acțiune din partea statelor membre. Dispute pe marginea interpretării și aplicării reglementărilor (sau a directivelor) pe plan național au ajuns și la Curtea Europeană de Justiție, iar aceasta și-a asumat rolul major de armonizare a legislației în interiorul Uniunii. Mai mult, o dată cu încheierea Actului Unic European, unanimitatea din cadrul Consiliului de Miniștri a fost înlocuită cu „votul cu majoritate calificată” pentru un număr semnificativ de arii de problematică. Deși există anumite garanții pentru suveranitatea națională incluse în această schimbare (deciziile care pot fi luate prin vot majoritar sunt stabilite, ele însele prin unanimitate), pot fi adoptate politici în ciuda opoziției guvernelor individuale. Locul suveranității naționale nu mai este astfel garantat.

Tratatul încheiat la summit-ul de la Maastricht din 1991 caută nu numai să extindă sfera uniunii economice și monetare, ci și cadrul de integrare politică în alte sfere. În particular, avansează semnificativ noțiunea de cetățenie a UE: fiecare cetățean al unei țări membre a UE este acum cetățean al UE cu dreptul de călătorie și de rezidență oriunde în Uniune și cu dreptul de a vota sau de a candida pentru funcții politice în țara de rezidență. În consecință, importanța vechilor granițe politice scade și mai mult, iar procesul deteritorializării continuă. Libertatea de mișcare și dreptul de participare politică, oriunde ar locui un individ, pune în cauză baza tradițională a loialității față de un singur stat. Dacă Tratatul de la Maastricht ar fi fost implementat în totalitate, alături de termenii sociali și de condițiile Tratatului de la Amsterdam (care presupune scoaterea în afara legii a discriminării bazate pe gen, rasă, religie, naționalitate, printre alte categorii), statele membre ar fi făcut pași importanți pentru a deveni o asociere politică supranațională puternic integrată.

Intensitatea interacțiunilor politice din Europa se evidențiază, în câteva privințe importante, în raport cu intensitatea crescândă a interacțiunilor internaționale în general. Politologul și sociologul Wallace explică aceasta făcînd o radiografiere a spațiului european.

Ceea ce este diferit în cazul Europei este crearea unei rețele instituționale relativ stabile pentru negocierea interguvernamentală în vederea ajustării intereselor comune de-a lungul unei agende cuprinzătoare și existența tradițiilor, istoriei, culturii și valorilor politice comune, la care pot face apel liderii politici și constructorii de instituții pentru a obține sprijin în legitimarea regulilor pe care au fost de acord să le implementeze și a sarcinilor pe care au acceptat să le împartă.

Astfel, regiunea europeană poate să fie diferențiată de procesele mai generale ale fluxurilor și interacțiunilor globale în creștere nu numai prin densitatea internă a interacțiunii politice, dar și prin legăturile culturale și istorice comune. Existența și dezvoltarea unui cadru instituțional interguvernamental oficial susțin amplificarea ulterioară a acestor interacțiuni și istorii comune. Totuși, ar fi greșit să exagerăm gradul în care, atât din punct de vedere geografic, cât și funcțional, regiunea europeană reprezintă o unitate politică, socială și culturală.

Regiunea europeană este alcătuită dintr-un număr de subregiuni și regimuri care sunt așezate unele peste altele pentru a genera un efect de mozaic. Cei 27 membri ai UE și instituțiile lor comune reprezintă un centru în jurul căruia se concentrează tot mai mult și restul interacțiunilor europene. Totuși, chiar și în cadrul UE sunt diferențe clare între cei șase membri inițiali și cei care au aderat mai târziu. Dincolo de nucleul UE, apartenența la Asociația Europeană de Liber Schimb (AELS) și NATO produce un al doilea cerc concentric de interacțiuni și forme instituționale din regiunea europeană: în cazul NATO, instituțiile încadrează Europa într-o rețea militară globală, în timp ce în cazul statelor scandinave există instituții și interacțiuni care întretaie regimurile UE. În sfârșit, Europa de Est și Centrală, Balcanii și statele fostei Uniuni Sovietice își mențin toate o varietate de relații și de interacțiuni cu nucleul european

Încă de la încheierea Războiului Rece s-a înregistrat o accelerare semnificativă în instituționalizarea relațiilor regionale în afara Europei: în Americi, Asia-Pacific și, într-un grad mai mic, în Africa. Însă formele luate de acest regionalism sunt radical diferite de modelul integraționist al UE. într-adevăr, până în prezent restul lumii a respins modelul UE ca exemplu de urmat. Spre deosebire de principiul westfalic al suveranității statale, principiul de la Bruxelles al „suveranității puse în comun” are puține rezonanțe în Kuala Lumpur, Brazilia sau Lagos. În schimb, în afara Europei, s-a dezvoltat o formă mai deschisă de regionalism, descrisă prin termenul de „nou regionalism”. Acest lucru este cele mai vizibil în Asia-Pacific.

Inspirate de succesul relativ al grupării subregionale ASEAN, câteva state de pe coasta Pacificului s-au reunit în 1989 pentru a stabili un forum multilateral destinat intensificării cooperării interguvernamentale. Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC), după cum este cunoscută, a fost privită inițial ca „patru adjective în căutarea unui substantiv”. Dar, de la inițierea sa, numărul membrilor a crescut, astfel încât APEC include toate statele majore din regiune; au apărut o mulțime de grupuri de lucru și de rețele interguvernamentale cu scopul de a extinde comerțul liber și liberalizarea capitalului în regiune. APEC este dirijată prin întâlniri ministeriale regulate, cu subiecte din toate domeniile-cheie ale politicii, iar summit-uri anuale ale șefilor de stat caută să stabilească o agendă regională. Deservită de un mic secretariat cu sediul în Singapore, APEC reprezintă un „nou regionalism” în Asia-Pacific care, deși limitat la chestiuni economice, evoluează spre un forum instituționalizat pentru cooperare multilaterală (”regionalism deschis”) mai degrabă decât spre o integrare politică regională (”regionalism închis”). Deși nu implică acorduri constrângătoare din punct de vedere juridic, APEC a acceptat un program de acțiune pentru „spiritul comunității din Asia-Pacific”, care include angajamente specifice vizând un comerț liber la nivel regional până cel mai târziu în 2010.

Pe lângă APEC, mai există și un dialog în curs de evoluție pe tema securității regionale, instituționalizat prin Forumul Regional ASEAN (FRA). În paralel cu APEC și FRA există o serie de asociații transnaționale regionale, asemenea CCEP (Consiliul de Cooperare Economică în Pacific), CEBP (Consiliul Economic al Bazinului Pacificului), CDP (Comerț și Dezvoltare în Pacific) și CCSAP (Consiliul de Cooperare pentru Securitate Asia-Pacific) (Yamamoto, 1995). Aceste asociații de elite sunt oglindite de dezvoltarea legăturilor și a cooperării regionale dintre mișcările sociale și grupurile cetățenești, de la mișcarea feministă, grupuri religioase și grupuri ecologiste la coaliții precum „Summit-ul Popoarelor”, ținut alături de summit-ul anual al APEC la Vancouver, în noiembrie 1997.

„Noul regionalism” este evident, de asemenea, în America Latină, în special în crearea MERCOSUR (Piața Comună a Conului Sudic), în 1991. Principalul scop al MERCOSUR este încurajarea unei integrări mai strânse între statele americane, parțial ca răspuns la dezvoltarea Acordului Nord-American de Liber schimb (NAFTA). În afară de America Latină, mai există inițiative regionale limitate în Orientul Mijlociu Arab, precum Consiliul de Cooperare în Golf, Uniunea Arabă Maghreb, Consiliul Arab pentru Cooperare. În plus, inițiativele regionale stabilite în Caraibe, Africa, Asia și insulele din Pacific au fost revigorate la sfârșitul Războiului Rece, pe fondul intensificării regionalismului în celelalte zone.

Mai mult, există o diplomație regională intensă, pe măsură ce aceste grupări regionale „noi” și „vechi” caută să-și consolideze relațiile reciproce, fie în termenii accesului la piețe sau printr-un simplu dialog diplomatic. Prin „Întâlnirea Asia-Europa”, convocată în 1996, UE și statele din ASEAN au stabilit un dialog diplomatic în sfere de interes comun, de la economie la drepturile omului, în timp ce UE a semnat acorduri cu MERCOSUR și a început discuțiile cu NAFTA pentru crearea Ariei Atlantice de Liber Schimb. În mod similar, SUA, ca principal agent al NAFTA, au început dialogul cu MERCOSUR referitor la încurajarea unei mai strânse cooperări. În această privință, „noul regionalism” nu mai reprezintă o barieră pentru globalizarea politică, ci, din contra, este compatibil total cu aceasta – dacă nu chiar un stimulent indirect.

3.3.3. Comunitatea politică în proces de transformare

Transformările fundamentale descrise până acum sintetizează trecerea, mai întâi, către dezvoltarea comunităților politice bazate pe teritoriu, iar apoi către noua eră a politicii globale și a guvernării globale și regionale multistratificate. Prima schimbare este marcată de centralizarea crescândă a puterii politice în Europa, sedimentarea raporturilor politice în structuri statale, teritorializarea politicii, răspândirea ordinii interstatale, dezvoltarea formelor de responsabilitate în interiorul anumitor state și, în același timp, negarea responsabilităților față de alții prin expansiune colonială, cucerire și război. A doua schimbare nu o înlocuiește în toate privințele pe prima: straturi de guvernare apar atât în interiorul, cât și peste granițele politice, creând un sistem de guvernare nou, multistratificat. Totuși, a doua schimbare este marcată de internaționalizarea și transnaționalizarea politicii, de deteritorializarea unor aspecte decizionale ce aparțineau statelor, dezvoltarea organizațiilor și instituțiilor regionale și globale, apariția dreptului regional și global și a unui sistem multistratificat de guvernare globală, formală și informală. Această ordine complexă, contestată, întrepătrunsă are implicații profunde pentru natura comunității politice democratice.

La sfârșitul celui de-al doilea mileniu, după cum am arătat anterior, comunitățile și civilizațiile politice nu mai pot fi caracterizate doar ca „lumi izolate”; ele sunt implicate și înrădăcinate în structuri complexe de forțe, relații și mișcări suprapuse. În mod evident, ele sunt adesea structurate de inechitate și ierarhie. Dar nici cele mai puternice dintre acestea – inclusiv cele mai puternice state-națiune – nu rămân neafectate de condițiile și procesele în continuă schimbare de regrupare la nivel regional și globale. Pot fi reținute cinic puncte centrale pentru a facilita caracterizarea relațiilor schimbătoare dintre globalizarea politică și statele-națiune moderne. Toate acestea indică o intensificare a extensiunii, intensității, velocității și impactului caracterului în schimbare al comunității politice democratice.

În primul rând, locul puterii politice efective nu mai poate fi asociat guvernelor naționale – puterea efectivă este împărțită și schimbată de diverse forțe și agenții la nivel național, regional și internațional.

În al doilea rând, ideea unei comunități politice de destin – a unei colectivități ce se autodetermină – nu mai poate fi localizată în cadrul granițelor unui singur stat-națiune. Câteva dintre cele mai importante forțe și procese care determină natura șanselor de viață în interiorul și între comunitățile politice se află acum dincolo de limita statelor-națiune individuale. Sistemul comunităților politice naționale, bineînțeles, persistă, însă este articulat și rearticulat astăzi cu complexe procese și structuri economice, organizaționale, administrative, legale și culturale care limitează și controlează eficacitatea ei.

În al treilea rând, nu se afirmă aici că suveranitatea națională a fost subminată în totalitate, nici chiar în regiunile cu suprapuneri extinse și cu structuri politice și de autoritate divizate. Însă există arii și regiuni semnificative marcate de loialități întrepătrunse, interpretări conflictuale ale drepturilor și îndatoririlor, structuri legale și de autoritate interconectate etc., care atacă noțiunea de suveranitate ca formă de putere publică nelimitată, indivizibilă și exclusivă. Funcționarea în sisteme regionale și globale tot mai complexe le afectează autonomia (prin modificarea costurilor și beneficiilor politicilor și prin influențarea agendei instituționale). În timp ce concentrările masive de putere rămân caracteristici ale multor state, ele sunt cel mai adesea înrădăcinate și articulate în domenii fragmentate de autoritate politică.

În al patrulea rând, ultima parte a secolului XX și începutul secolului XXI sunt marcate de o serie de noi tipuri de „probleme de graniță”. Trăim într-o lume a „comunităților de destin întrepătrunse”, în care traiectoriile fiecărui și tuturor statelor sunt mult mai împletite ca odinioară. Date fiind acestea, urmează noi tipuri de probleme legate de granițe. Bineînțeles, în trecut, statele-națiune își rezolvau neînțelegerile legate de frontiere prin mijloace de coerciție. Dar această logică a puterii este neadecvată și nepotrivită pentru rezolvarea problemelor complexe, de la reglementarea economică la epuizarea resurselor și degradarea mediului, care generează – cu o viteză tot mai mare – o întrepătrundere a „sorții națiunilor”. Într-o lume în care statele puternice iau decizii nu numai pentru propriile popoare, ci și pentru altele, și în care actorii și forțele transnaționale întretaie granițele comunităților naționale în diverse moduri, întrebarea cine, în fața cui și pe ce bază ar trebui să răspundă nu este deloc simplă.

În al cincilea rând, distincțiile dintre afacerile interne și internaționale, problemele politice interne și externe, preocupările statelor-națiune legate de suveranitate și considerațiile internaționale nu mai sunt atât de clare. Guvernele se confruntă cu probleme ca drogurile, SIDA, gripa aviară, encefalopatia spongiformă bovină, utilizarea resurselor neregenerabile, administrarea deșeurilor nucleare, răspândirea armelor de distrugere în masă și încălzirea globală, care nu mai pot fi catalogate în acești termeni. Mai mult, probleme ca localizarea și strategia de investiții a CMN-urilor, reglementarea piețelor financiare globale, amenințări la adresa bazei fiscale a statelor individuale în contextul unei diviziuni globale a muncii și a absenței controlului asupra capitalului pun sub sensul întrebării valoarea câtorva dintre instrumentele centrale ale politicii economice naționale. De fapt, în toate sferele majore ale politicii, angrenarea comunităților politice naționale în fluxurile și procesele regionale și globale le implică într-o coordonare și reglementare transfrontaliere intensive. Spațiul politic pentru dezvoltarea și urmărirea guvernării eficiente și a responsabilității puterii nu mai coincide cu un teritoriu politic delimitat. Formele contemporane ale globalizării politice implică o deteritorializare a autorității politice, deși rămâne a fi specificat mai târziu cât de departe merge procesul.

Pagină albă

CONCLUZII

Demersul personal în abordarea acestei lucrări are ca scop transferul unei analize relativ teoretice, într-un plan de acțiune practic ce conține o realitate, evidentă în care trăim ca indivizi și individualități, având o conștiință proprie dar și comună, trăind o continuă provocare, generată de diverse riscuri, vulnerabilități, pericole și amenințări.

Simțind și receptâd corect ceea ce ne presează, ceea ce ne determină ca mediu uman și sistem rațional, să sintetitzăm prin noi, dar dincolo de subiectivismul nostru, ceea ce este important și prioritar pentru securitatea existenței colective, securitatea vieții, securitatea economică, informațională, securitatea tradiției și a motivației pozitive și prin toate acestea, pentru ele, securitatea sub aspect militar.

Riscurile, vulnerabilitățile, pericolele și amenințările la adrese securității interneționale sunt preocupări ale elementelor de putere a statelor, a organizațiilor interneționale, a organismelor guvernamentale sau non-guvernamentale, a agenților economici și în mare măsură a fiecărui cetățean.

Liniștea relativă de fiecare zi în care se derulează activitatea cotidiană, individuală, familială, socială, economică, politică etc. izvorăște din echilibrul relativ al stabilității factorilor specifici de securitate locali sau generali, periferici sau centrali, ori din imaginea reală sau falsă generată și receptată în legătură cu starea de securitate indusă prin aceștia.

Este de ajuns ca un singur motiv să existe, sau să creeze imaginea falsă că poate să apară iminent, privind starea de siguranță a unei comunități locale, a unei categorii de cetățeni, a națiunii în întregul său, ca această liniște relativă să fie zbuciumată.

Amenințările prezentului la adresa securității diferă în mod esențial de cele care marcau relațiile internaționale acum două decenii. Ele nu se mai adresează în mod direct și brutal statelor aflate de o parte sau de cealaltă a Zidului Berlinului sau de demarcația economică Nord-Sud, acum amenințările au o natură mult mai complexă iar situația existentă impune tehnici noi de contracarare adecvate circumstanțelor concrete.

O lume lipsită cu desăvârșire de amenințări este fără îndoială utopică, dar o lume în care amenințările la adresa securității să fie gestionate eficient este posibilă și deziderabilă, iar acest lucru nu poate fi atins decît prin perfecționarea continuă a sistemului internațional și prin reponsabilizarea tuturor factorilor implicați.

În opinia noastră, gradul ridicat de insecuritate al lumii contemporane se datorează, în primul rând subminării ordinii juridice internaționale, lipsa unui echilibru de putere la nivel internațional și exacerbarea fenomenului religios de tip fundamentalist.

În anumite zone ale lumii, amenințarea militară a dispărut, iar cele de natură economică, socială, culturală, se manifestă în mod diferit, în funcțiile de interesele statelor sau grupărilor socio-culturale.

Lumea de azi ne determină tot mai mult să ținem seama de faptul că nu putem să ne asigurăm securitatea, ca stare obligatorie pentru progres și prosperitate, fără de cel de lângă noi. Depindem tot mai mult de alții, avem nevoie de solidarități împărtășite pentru a combate amenințările la viitorul nostru. O serie de probleme politice, economice, de securitate și culturale pot fi abordate și rezolvate mult mai bine într-un cadru relativ extins dar și omogen, unde există o anumită coeziune și o experiență comună de dezvoltare.

România odată cu obținerea statutului de membru cu drepturi depline al NATO și UE, a dobândit nu numai garanția securității și stabilității țării, dar și noi responsabilități și misiuni ce decurg din aceasta. În primul rând se impune extinderea preocupărilor în domeniul securității de la rezolvarea problemelor preponderent naționale la cele regionale și universale.

Totuși pentru a răspunde la întrebarea, poate cea mai apăsătoare a oricărui conducător, partid, guvern, organism: Care ar fi raportul optim de efort, în planul conducerii și al acțiunii practice, dozat pe cele două aspecte puse în discuție, respectiv strategia combaterii riscurilor și atenuarea vulnerabilităților?, iar răspunsul a constat în colaborarea tutuoror factorilor de decizie de la cei locali, naționali, zonali de conducere politică, economică, militară, informațională, judiciară care au realizat că interesul pentru securitete se regionalizează și se globalizează tot mai mult.

În prezent România este un generator de securitate și stabilitate în zona Europei Centrale și de Sud-Est și un stat respectat în cadrul celor mai importante organizații de securitate ONU și OSCE și o prezență activă în cadrul tratatelor și a altor forme de cooperare pentru reconstrucția și dezvoltarea subregională.

Reducerea acțiunilor de combatere a amenințărilor, la adresa securității internaționale, numai la tehnicile și mijloacele specifice militarilor, dar și neglijarea acestora, poate fi considerată o mare eroare ce poate genera urmări grave. Dintre măsurile necesare eliminării acestui neajuns major pot face parte următoarele: armonizarea politicilor de securitate sectorială pe segmentul respectiv; realizarea unui sistem unic de avertizare timpurie, la care săparticipe toate componentele securității naționale și internaționale. Eficiența unui astfel de sistem va fi asigurată de componenta conceptuală care este materializată printr-un set de documente referitoare la teoriile, tacticile, tehnicile și procedurile necesare îndeplinirii acestui gen de misiuni, precum și studierea, înțelegerea și însușirea acestora te către întreg personalul implicat.

.

ABREVIERI ȘI ACRONIME

ARDU Asociația Română de Drept Umanitar

CDI(ILC) Comisia de Drept Internațional(ONU)

CE Consiliul Europei

CEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului

CICR(IRCC) Comitetul Internațional al Crucii Roșii

CIJ Curtea Internațională de Justiție(ONU)

CoEDO Convenția europeană a drepturilor omului

DCA Dreptul Conflictelor Armate

DIDO Dreptul Internațional al Drepturilor Omului

DIU Dreptul Internațional Umanitar

ECOSOC C Consiliul Economic și Social(ONU)

IIDU (IHLI) Institutul Internațional de Drept Umanitar

NATO Organizatia Tratatului Nord Atlantic

ONU Organizația Națiunilor Unite

OSCE Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa

ROE Reguli de Angajare

TIR Tribunalul Internațional pentru Ruanda

UE Uniunea Europeană

UNESCO Organizația Națiunilor Unite pentru Educație , Știință

și Cultură

UNHCR Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați

UNICEF Fondul Națiunilor Unite pentru Copii

Pagină albă

ANEXA Nr.1

DIMENSIUNILE MEDIULUI DE INFORMAȚII

Pagină albă

ANEXA Nr.2

SPAȚIUL INFORMAȚIONAL SUPUS AMENINȚĂRILOR DE TIP CIBERNETIC

Pagină albă

ANEXA Nr.3

GEORGIA (2008)- Pentru prima dată în istorie, un atac în lumea virtuală a coincis cu un atac în lumea reală.

Obținerea superiorității informaționale, apare cu o nouă inovație – anticipată de multă vreme, pusă în practică abia în războiul din Osetia de Sud – a coordonării unui atac militar cu un atac cibernetic.

Un exemplu edificator s-a desfășurat pe timpul războiului Rusiei împotriva Georgiei, din august 2008, când Site-ul Ministerului Afacerilor Externe și cel al Băncii Naționale a Georgiei au fost sparte și înlocuite cu o galerie foto cu dictatorii secolului 20, printre ei fiind inclus și Președintele Georgiei, Saakashvili – o metodă clasică de propagandă (figura 3.2.). Portalurile de știri georgiene au fost sub atacuri „electronice” continue, iar site-ul Ministerului Apărării georgiene a fost spart.

Figura 3.2. Propagandă pe Internet

Analizând posibilitățile hackerilor în România sunt prevăzute măsuri în Legea nr. 298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, precum și în Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice. Această lege stabilește obligația furnizorilor de servicii și rețele publice de comunicații electronice de a reține anumite date generate sau prelucrate în cadrul activității lor de furnizare a serviciilor de comunicații electronice, pentru punerea acestora la dispoziția autorităților competente în scopul utilizării în cadrul activităților de cercetare, de descoperire și de urmărire a infracțiunilor grave.

Pagina electronică a președinției georgiene – www.president.gov.ge – a fost atacată în noaptea zilei de 20 iulie 2008. Metoda aleasă: negarea serviciului DDoS- Distributed Denial of Service, altfel spus serverul care găzduia pagina președinției georgiene a început să primească pachete mari de fișiere în mod continuu, ceea ce a dus la blocarea sa. Pe lângă pagina președinției, au mai fost blocate și paginile Serviciului de Asistență Socială din Georgia. Atacul a continuat câteva zile după care s-a oprit. La acea dată, pagina electronică www.shadowserver.org anunța că acest atac este foarte asemănător cu cel din luna mai 2007 executat împotriva Estoniei, în perioada în care autoritățile estoniene se aflau în conflict cu Moscova din cauza mutării unui monument al ostașului sovietic. Atacurile proveneau de la un server cu date de identificare false, apărut de foarte puțină vreme și care nu a avut alta activitate până la atacul din 20 iulie. Cel mai probabil la această dată a avut loc un atac „de probă”, iar după ce pagina președinției georgiene a fost blocată timp de două zile, serverul care a pornit atacul a dispărut brusc.

În momentul în care s-au declanșat luptele convenționale în regiunea separatistă Osetia de Sud, serverele georgiene au dispărut de pe Internet. Paginile electronice ale Președinției, Parlamentului, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Educației și Băncii Naționale din Georgia au fost bombardate continuu cu solicitări false care le-au blocat total activitatea. Pe lângă sursele oficiale de informare, au fost scoase din circulație și toate paginile electronice ale presei georgiene.

Georgia a fost blocată informațional – cel puțin din punctul de vedere al Internetului. Pentru prima dată în istorie, un atac în lumea virtuală a coincis cu un atac în lumea reală.

Bill Woodcock – directorul fundației Packet Clearing House care se ocupa cu monitorizarea traficului de Internet – a declarat pentru New York Times pe 12 august 2008 că „astfel de atacuri coordonate în lumea virtuală și cea reală vor deveni o regulă a războaielor de acum înainte. Poți finanța o întreaga campanie cibernetică cu banii necesari pentru înlocuirea unei șenile de tanc – astfel că ar trebui să fii prost să nu o faci”. Guvernul Georgiei a acuzat Rusia că a pus la cale atacurile cibernetice, însă Guvernul Rusiei a negat orice implicare. Georgia, cu o populație de 4,6 milioane de locuitori și având relativ puțini utilizatori de Internet a fost afectată doar prin inaccesibilitatea paginilor electronice guvernamentale – ceea ce a limitat capacitatea guvernului de a-și răspândi mesajele și de a face legătura cu simpatizanții din întreaga lume în perioada luptelor cu Rusia.

În termeni de transfer de date, atacurile împotriva paginilor electronice georgiene au ajuns la o medie de 211, 66 Mbps – cu un maxim de 814,33 Mbps. Atacurile au durat în medie 2 ore și 15 minute – cel mai susținut atac cibernetic durând peste 6 ore.

Universitatea de Apărare din Suedia a arătat că atacurile au fost organizate prin intermediul a două pagini electronice înregistrate în Rusia: www.stopgeorgia.ru și www.stopgeorgia.info (în prezent dezactivate). Aceste două pagini puneau la dispoziția utilizatorilor de Internet programe și instrucțiuni care să fie folosite împotriva serverelor georgiene, având anexate liste cu paginile care trebuie atacate și prioritatea atacurilor. Conform concluziilor Universității de Apărare Suedeze, în spatele paginii www.stopgeorgia.ru se afla o grupare rusă specializată în fraude pe Internet.

Atacul virtual a fost atât de brusc și violent, încât în prima fază autoritățile georgiene nu i-au putut face față. După ce a devenit clar că lipsa de control a resurselor Internetului afectează războiul informațional desfășurat în paralel cu luptele din Oseția de Sud, autoritățile georgiene au încercat să contracareze atacul informatic. O prima încercare a fost redistribuirea traficului cu ajutorul severelor germane ale Deutsche Telekom – însă doar după câteva ore a fost pierdut controlul asupra acestui trafic.

Din punct de vedere geografic, Georgia are foarte puține opțiuni pentru traseele de conectivitate terestră la Internet, și anume Turcia, Armenia, Azerbaidjan și Rusia. De fapt, întreaga infrastructură de Internet a Georgiei este dependentă de Rusia, rutele prin Turcia si Azerbaidjan sunt de fapt redirecționate tot către Rusia. În momentele de criză, Președinția poloneză a găzduit pe pagina sa electronică mesajele Președinției georgiene, iar pagina Ministerului georgian al Apărării a fost mutată în Statele Unite, cea a Ministerului Afacerilor Externe de la Tbilisi fiind găzduită în Estonia. Tot Estonia a ajutat Georgia cu specialiști în contracararea atacurilor cibernetice.

Coordonarea unui atac militar cu un atac cibernetic a fost analizată pe larg de Centrul de Excelență al NATO pentru Apărare Cibernetică de la Tallinn, Estonia – (Cooperative Cyber Defence Centre of Excellence – CCDCOE). În cadrul activității CCDCOE este acceptă ideea că metodele de răspuns ale NATO sunt evident limitate din punct de vedere legislativ.

Având în vedere acțiunile cibernetice desfășurate în Georgia se poate aprecia că aceste acțiuni „pot fi o parte integrantă a războiului armat, substituindu-se artileriei sau acțiunilor aeriene…. În acest sens NATO trebuie să colecteze informații relevante, să elaboreze măsuri de contracarare și de apărare, să dezvolte planuri, programe de acțiune și trebuie să existe o finanțare, o participare și un sprijin mai mare pentru CCDCOE, inclusiv participarea statelor partenere, care pot contribui în mod pozitiv la eforturile Alianței de apărare cibernetică”

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Această lucrare a fost posibilă prin sprijinul financiar oferit prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, cofinanțat prin Fondul Social European, în cadrul proiectului POSDRU/159/1.5/S/138822, cu titulul „Rețea Transnațională de Management Integrat al Cercetării Doctorale și Postdoctorale Inteligente în Domeniile “Științe Militare”, “Securitate și Informații” și “Ordine Publică și Siguranță Națională” – Program de Formare Continuă a Cercetătorilor de Elită –“ SmartSPODAS”.”