Mediul International de Afaceri
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………….……..pag.2
Capitolul 1 – Fundamentare teoretică………………………………………………………………..pag.3
Concepte ale mediului internațional de afaceri………………………………………..pag.3
Caracteristicile și tendințele mediului internațional de afaceri………………….pag.7
Perspectiva asupra companiilor – tipuri de strategii…………………….……pag.9
Capitolul 2 – Rolul culturii în mediul internațional de afaceri…………………………..pag.13
Cultura și efectele sale asupra organizațiilor………………………………………..pag.13
Dimeniunile culturale a lui Geert Hofstede…………………………………………..pag.15
Încadrarea culturii din România în dimensiunile lui Hofstede ………………..pag.18
Capitolul 3 – Corelația competitivitate – mediul de afaceri……………………………..pag.23
Conceptul de competitivitate………………………………………………………………pag.23
Cuantificarea mărimii și dinamicii competitivității economice a statelor….pag.25
Analiza competitivității de mediu………………………………………………………..pag.37
Analiza competitivității de mediu din România…………………………………….pag.40
Concluzii……………………………………………………………………………pag.53
Bibliografie…………………………………………………………………….…..pag.55
Introducere
Competitivitatea unei țări, poate fi definită de o populație educată și calificată, pe baza unei infrastructurii informaționale dezvoltate, un sistem economic, instituțional și inovativ eficient care să susțină această abordare.
O prioritate pentru fiecare țară este creșterea economică, obiectivul principal fiind dezvoltarea unei economii inovative.
Pentru a fi competitivă o țară trebuie să ofere importanță performanței economice, dezvoltării și coeziunii sociale.
Sustenabilitatea pe termen lung este implicată de competitivitate și pentru a exista este nevoie de stabilitate politică, dezvoltare economică și productivitate ridicată, astfel reursele uname, financiare, tehnologice, informaționale și naturale trebuie să fie folosite eficient.
Un rol deosebit în contribuția pentru dezvoltarea social – economică, este tehnică, știința și inovarea, pentru a putea fi susținut progresul economic.
În ziua de azi, informația a devenit mai degrabă o resursă strategică și fundamentală, ce are un impact asupra dezvoltării și prosperității fiecărei națiuni, societatea modernă fiind din ce în ce mai mult una bazată pe cunoaștere și informație.
În cel de al doilea capitol vor fi definte dimensiunile lui Greet Hofstede, acesta considerând că fiecare cultură este o programare colectivă a minții, care separă membrii unei grup de alt grup.
Modelul celor patru dimensiuni culturale a fost dezvoltat în 1960, fiin publicat prima dată în 1980.
Greet Hofstede a reușit ceea ce nu mulși au reușit, și anume să se înțeleagă motivele care stau în spatele diferențelor culturale dintre state, dar și care sunt implicațiile acestora în conducerea unei afaceri.
În caputolul 3 al lucrării este analizat Indicele Global al Competitivității, pe baza celor 12 piloni ai competitivității. Fiind prezentat topul celor mai competitive țări, dar și stadiul de dezvoltare la care se află țări ale Uniunii Europene, România reușind în anul 2015 să ajungă pe locul 53, de pe locul 59 în anul 2014 conform Raportului Competitivității World Economic Forum.
Capitolul 1– Fundamentare teoretică
Concepte ale mediului internațional de afaceri
Conceptul de „afaceri internaționale”, poate fi defini ca o largă varietate de activități indistriale, agrare și din domeniul serviciilor, care sunt realizate la nivel internațional, de către un număr mare de întreprinderi diferite.
Organzațiile pot fi conduse de o singură persoană sau pot fi societăți mici private sau giganți industriali care au mii de angajați și care au cifra afacerilor câteva sute de milioane de dolari.
Afacerile internaționale nu sunt deținute doar de cetățenii unei țări, acestea desfășurându-se în locații diferite. Un exemplu l-ar putea reprezenta două marii compani Coca-Cola și McDonald’s.
Mediul internațional de afaceri definește condițiile în care o afacere este derulată la nivel global. Acest mediu este determinat de factori ce interacționează unul cu altul, fiind definiți ca matricea PESTLE.
Matricea PESTLE cuprinde următorii factori:
factori economici;
factori soccioculturali;
factori politici;
factori legali;
factori tehnologici;
factori ecologici sau etici.
Interacțiunea și impactul acestor factori variază în funcție de țară, de asemenea comportamentul decidenților din cadrul organizațiilor va trebuie să varieze, ca răspuns la aceste forțe.
Caracteristicle individuale ale ficărei întreprinderi (cum ar fi natura proprității, abilitatea de adaptare la schimbare, managementul resurselor umane) vor determina un comportament distinct și unic pentru fiecare companie în parte. ( Neil Harris,1999)
Mediul de afaceri este structurat pe două niveluri, fiind în raport cu sistemul întreprinderii, și anume: mediul general și mediul specific.
Mediul specific definește reuniunea factoriilor și influențelor ce au un impact durabil și direct asupra fiecărei întreprinderi. În acest mediu se regăsesc:
furnizorii;
clienții;
concurenții;
structurile asociative ale căror orientări afectează direct întreprinderea;
instituțiile financiar-bancare cu care firma are relații directe;
structurile de piață din ramura din care întreprinderea face parte.
Mediul general este reprezentat de reuniunea forțelor și influențelor ce afectează într-o perioadă dată, într-o mare sau mică măsură, existența și funcționarea tuturor firmelor din același spațiu sau sistem economic. În acest mediu se regăsesc următoarele categorii de factori:
reglementările legislative și administrative;
normele de etică a afacerilor și codurile de conduită comercială;
tehnologiile;
ecosistemul;
parametrii de referință ai funcționării sistemului macroeconomic, cum ar fi: rata dobânzii, fiscalitatea, cursul valutar, indicii bursei;
corelațiile macroeconomice de bază, dezechilibrele și crizele economice;
factorii culturali;
mediul internațional.
Multitudinea de agenți economici, sunt influențați de către elementele mediului general, aceștia fiind afectați neselectiv și indirect, prin intermediul elementelor de mediu specific.
Mediul de afaceri, ce conduce la o diferențiere în cadrul ambiantului fiecărei organizații, a unor forțe și influențe, are următoarele dimensiuni:
mediu economic;
mediu tehnologic;
mediu social politic;
mediu cultural;
mediu natural.
Tabelul 1.1 Dimensiunile mediului de afaceri al întreprinderii
Sursa: Tatiana Moșteanu (coord), Felicia Alexandru, Horațiu Dragomirescu,“Firma în mediul concurențial”
În tabel, sunt prezentate pe scurt particularitățile fiecărei dimensiuni ale mediului în raport cu întreprinderea.
Aceasta relație dintr-e comapnie și mediul său de afceri reprezintă un interes major atât pentru teoreticieni, cât și pentru practicieni.
Pentru teoreticieni, constituie o condiție esențială obținerea unor soluții vitale de gestionare a interacțiunilor întreprindere – mediu.
În ceea ce privește practicienii, pentru aceștia este importantă relația firmă – mediu de afaceri, din punct de vedere al pozițiilor angajării strategice, în vedere obținerii de avantaje comparative și durabile. Pentru firmă, starea mediului de afaceri și tendințele sale devin un obiect de supraveghere și analiză, dar și un reper esențial în proiectarea și selecția de alternative strategice.
Conceptele de „comapnie” și „mediu de afaceri” sunt, prin definiția lor, corelative, adică se presupun reciproc și se definesc raportându-se unul la celălalt.
Mediul de afaceri al organizației, reprezintă spațiul exterior frontierelor sistemului întreprindere. Mediul este, pentru sistem, ambientul în care există și funcționează. Relația dintr-e organizație – mediu ambiant este completă, dar și dimanică fiind definită ptin:
firma, ca entitate activă, se individualizează și se delimitează prin raportarea directă la mediul său ambiant;
fiind un sistem deschis, firma dezvoltă o interfață sensibilă cu mediul; aceasta receptează influențele provenite dinspre mediul său ambiant și, de asemenea, permite exercitarea de către aceasta a unor acțiuni orientate către mediu;
mediul reprezintă spațiul de afirmare a autonomiei firmei și cadrul de manifestare a comportamentului său.
Ținând seama de aceste aspecte, mediul de afaceri al firmei apare drept ansamblul factorilor și influențelor externe în măsură să-i afecteze funcționarea și dezvoltarea. (Tatiana Moșteanu (coord), Felicia Alexandru, Horațiu Dragomirescu 2000)
Pentru obținerea și consolidarea unei poziții concurențiale solide pe piața pe care activează, este necesar să se cunoască și să se înțelegă, conceptul factorilor de decizie ai fiecărei compani.
Caracteristicile și tendințele mediului internațional de afaceri
O caracteristică importantă a mediului internațional de afaceri este – tendința de trecere de la internaționalizare la globalizarea vieții economice.
Această tendință a cunoscut un proces istoric multisecular, s-a desfășurat progresiv, dar a cunoscut și o serie de discontinuități, în mai multe domenii, acestea fiind: al relațiilor comerciale, definite prin expansiunea comerțului internațional, al investițiilor în străinătate, caracterizate prin internaționalizarea producției, al structuriilor organizaționale de afaceri, exprimat prin internaționalizarea firmei.
Datorită forțelor de natură economică, tehnologică și politică, acest proces de internaționalizare intră într-o nouă etapă, și anume cea a emergenței unei economii globale, realizată pe baza unui sistem de interdependențe transnaționale în comerț, producție și în domeniul financiar.
"Noua economie mondială" se caracterizează printr-o nouă bază tehnologică, prin extinderea și intensificarea relațiilor de afaceri, modificarea raporturilor de forțe în plan economic și politico-militar și o nouă modalitate de definire a relației dintre național și internațional. (Ioan Popa, Radu Filip1999)
Privind din punct de vedere sistematic complexitatea mediului de afaceri, pot fi remarcate cateva caracteristici ale acestuia care necesită luarea în considerare a planurilor și strategiilor unei companii ce vrea să fie competitivă.
Principalele trăsături ale tendințelor mediului internațional de afaceri sunt:
Dematerializarea activității economice se referă la avansul societății, care se bazează pe informație și cunoaștere.
Această tendință se poate manifesta prin următoarele forme specifice:
gama de bunuri este extinsă, aceasta încorporează investiția umană de inteligență și creativitate, luând forma muncii de concepție;
munca informațională este proliferată, fiind reprezentată prin posturi de lucru informatizate și prin lucrători cu calificare foarte înaltă;
relizarea, unui sector al informației, în cadrul economiilor naționale, care reunește activitățile de cercetare, testare și diseminare a informației;
capătă o imortanță superioară activele intangibile, în funcționarea întreprinderilor, față de activele clasice; activele intangibile se caracterizează prin: capacitatea creativă. Fondul de cunoștințe și inovații, experiența de producție, toate acestea se afrimă din ce în ce mai pregnant ca principalele surse de viabilitate, dar și performanță competitivă pentru companie.
Internaționalizarea mediului de afaceri
Pe baza a două mari procese a avut loc exteinderea relațiilor economice și crearea unui mediu de afaceri internațional. Aceste procese sunt:
dezvoltarea comerțului mondial;
creșterea rapidă a investițiilor directe sau de portofoliu realizate în străinătate.
Internaționalizarea mediului de afaceri este relizată prin următoarele procese:
interdependențele dintre economiile naționale sunt accentuate;
se dezvoltă firmele multinaționale;
se intensifică cooperarea în domeniul econonic;
se promovează măsuri de concentrare a acivităților naționale ce sunt raportate la anumite probleme economice globale, cum ar fi: subdezvoltarea, poluarea, transferul de tehnologie;
se consacrează practici și norme recunoscute pe plan internațional în afaceri;
se intensifică fluxurile transfrontiere în materie de informații, cunoaștere științifică.
Intensificarea caracterului concurențial al mediului de afaceri concretizată în:
apar poli de concentrae a puterilor economice (Uniune Europeană, S.U.A, Japonia și zona Pacificului);
între acțiunile de promovare a concurenței atât de pe piețele intenaționale, cât și cele naționale apar simultaneitatea.
Caracteristicile considerate relevante pentru starea și tendințele mediului de afaceri contemporan le corespunde necesitatea existenței, în întreprinderi, a unor sisteme de gestiune concurențială; acestea au menirea de a asigura observarea cuprinzătoare, permanentă a mediului de afaceri și transformarea informațiilor de mediu în repere ale demersului strategic.
Perspectiva asupra companiilor – tiupri de strategii
Globalizarea este considerată catalizatorul care a ajutat la redefinirea universului firmelor, acestea fiind considerate arhitecturi economice alternative, care pot participa cu succes împotiva celorlalte state în ceea ce privește globalizarea. Trebuie să se pună și acentul pe raportul de intercondiționalitea dintre globalizare și noii leaderi ai guvernării globale.
Dacă sunt create piețe globale, se pot oferi prin cadrul lor oportunități importante pentru companiile care vor să se internaționalizeze, mai ales prin modul în care piețele au fost protejate de către concurența străină, acestea liberalizându-se.
Astfel, mediul de afaceri devine mai competitiv, dacă sunt eliminați toții agenții care au nevoie de o perioadă mai lungă de timp pentru a reuși să se dezvolte.
Pentru companiile care sunt protejate de concurența străină, o amenințare o poate constitui marii actori multinaționali, care prin poziție, tehnologie și resurse, pot concura pe piața globală.
În cadrul firmelor pot fi analizate mai multe tipuri de strategii de expansiune internațională.
Michael Porter ia în considerare două criterii în funcție de care sunt definite tipurile de strategii: în primul rând, localizarea activităților (concentrată sau dispersată) și gradul lor de coordonare (redus sau puternic). Prin utilizarea combinată a acestor două criterii, Porter construiește o matrice, ce descrie patru configurații strategice: strategia internațională, strategia multinațională, strategia globală simplă și strategia globală complexă.
Figura 1.1 Modelul strategiilor de expansiune internațională a firmelor
Sursa: Charles W.L. Hill: “International Business”, Postscript 1998, Irwin McGraw-Hill, 1998.
Strategia internațională
Aceasta se bazează pe exporturi si pe încheierea contractelor de licență cu firmele situate pe piețe externe.
Firmele care au adoptat strategia de internaționalizare au centralizat feuncțiile de cercetare-dezvoltare la sediul central, în tandem cu tendința de a creea simultan, facilități productive și de marketing pe piața principală a firmei.
Un avantaj al acestei strategii este: identificarea pe piețele de desfacere a produselor realizate în țara de origine, unde nu este necesară adoptarea lor și un alt avantaj ar fi obținerea de economii de scală ca urmare a utilizării intensive a unui singur proces de producție.
O strategie internațională poate fi profitabilă, doar dacă firma pune accent pe importanța adaptării produselor și a strategiilor de marketing la condițiile locale.
Strategia multinațională
Această strategie se definește prin relizarea de investiții directe, fie prin dezvoltarea unor unități noi productive pe piețele respective, fie prin cumpărarea firmelor locale.
Economia internațională, se transformă în una multinațională, definindu-se prin modul în care diferitele filiale ale companiei realizează, pentru piața gazdă, produse care se adaptează ușor cerințelor locale. Firmele care vor să implementeze o astfel de strategie, trebuie să se adapteze la condițiile mediului de afaceri local și la preferințele de consum din țara gazdă. În același timp, însă, strategia multinațională presupune o ajustare considerabilă atât a ofertei de produse, cât și a strategiei de marketing la condițiile existente în țările gazdă.
Strategia multinațională poate fi adoptată, în condițiile în care firma reușește să se plieze după cerințele locale, avându-se în vedere presiune de reucere a costurilor.
O altă slăbiciune a acestei strategii este reprezentată de dezvoltarea firmei care o adoptă într-o structură federativă descentralizată, în cadrul căreia fiecare filială națională funcționează destul de autonom față de sediul central, rezultatul pe termen mediu și lung fiind acela al incapacității realizării unui transfer de aptitudini și produse de la o filială la alta.
Acest model de strategie a fost dezvoltat cu precădere în cadrul unui model de producție denumit "de diversificare", care se focalizează pe diferențierea geografică a produselor oferite la nivelul fiecărei piețe. Prin urmare, și marketingul adoptat de firmă este unul adaptat fiecărei piețe, iar concurența se derulează la nivel local, și nicidecum mondial.
Strategia globală
Strategia globală este caracterizată prin interdependența regiunilor productive și a piețelor de desfacere. Această inerdependență, la nivelul produceției implică, atât o specializare a unităților productive la nivel de produs, cât și o integrare a producției la un nivel geografic supranațional, contrar strategiei.
În cadrul acestei strategi, compania are o anumită viziune asupra pieței globale și a concurenței, această viziune fiind definită printr-o abordare uniformă a marketingului la nivel mondial.
Strategia transnațională
Corporațiile transnaționale își adaptează operațiunile la situații și condiții specifice, fiind identificați o serie de factori care accentuează dezirabilitatea acesti abordări. Un exemplu este, diferențele sociale și culturale trebuie modificate în politica față de acționari, iar un alt element de diferențiere este dat de atitudinea pe care o au guvernelor, insistând de obicei asupra contradicției între interesele corporațiilor transnaționale și cele ale țării gazdă. Diferențele determină adaptarea modului de derulare a afacerilor a corporațiilor transnaționale în funcție de țara în care sunt localizate operațiunile.
O linie clară între strategia multinațională sau strategia globală, nu este necesară și nici uitlă, sunt de părere unii autori, avându-se în vedere condițiile cu care frima reușește să se confrunte la nivel global.
Tabelul 1.2. Avantajele și dezavantajele celor patru strategii de expansiune
Sursa: Adaptare după Hill, C. – International Business, 199
Conform figurei de mai sus, strategia transnațională oferă cele mai multe avantaje în deterimentul celoralte trei, implementarea ei în cadrul firmelor ridică numeroase probleme de natură organizațională, totodată fiecare strategie depinde de gradul în care reușesc să fie prezentate și de modul în care răspunde la presiunile de adaptare și economice la care sunt supuse firmele.
Capitolul 2 – Rolul culturii în mediul internațional de afaceri
Cultura și efectele sale asupra organizațiilor
Corporațiile sunt definte de cultură și cuprinde valori care sunt împărtășite și de membrii săi, înțelesurile, opțiunile, presupunerile, dar și scopurile acesteia, acestea sunt învățate de la generațiile trecute, sunt impuse de membrii generației prezente și sunt transmise generațiilor viitoare. Acest tot al organizațiilor poate fi tradus, în cea mai mare parte, prin atitudini comune, așteptări și coduri de comportament, care impune anumite norme de comportament la nivelul subonștientului.
Greet Hofstede, consideră cultura ca o programare colectivă a minții, ce separa membrii unui grup de un alt grup. Cultura presupune artefactele ce sunt folosite de mebrii unei societăți în a conlucra între ei, dar și cu membrii altor societăți, nu numai un set de credințe, atitudini, obiceiuri, comportamente și valori.
Cultura este caracterizată prin faptul că poate fi:
învățată;
predată de la o generație la alta;
baza pe care se dezvoltă sunt simbolurile;
dinamică, suferă modificări în timp și se adaptează continuu;
integrată, se prezintă ca un univers structural integrat;
etnocentrică, colectivă, nu apartție doar unui singur indivi sau unei singure colectivități.
Un manager care trebuie să conducă o anumită filială în străinătate, de exemplu, trebuie să fie conștient că în mediul respectiv va întâlni diferențe mari sau mici în ceea ce privește comportamentul celor care lucrează în acea organizație.
Aceste diferențe sunt date și de variabilele sociale și sociculturale, printr-e care limba și religia, care aduc un plus în variabilele naționale, în cadrul cărora se întâlnește: mediul economic, legal sau factorii plotici. Variabilele sociculturale și naționale favorizează dezvoltarea variabilelor culturale, iar acestea la rândul lor participă la determinarea variabilelor culturale, care se definesc prin atitudinea de bază a muncii, individualism, schimbare, materialism, dar și timp.
Unii autori consideră că efectul culturii este mult mai evident la nivelul individului decât la nivel organizațional, ca rezultat al unui proces de convergență.
Convergența este definită ca un fenomen al transformării stilurilor individuale de management în direcția uniformizării lor. Argumentul convergenței este bazat pe convingerea că cerințele industrializării, dar și coordonarea și competiția globală sunt factorii ce evidențiază diferența între procesele ce sunt desfășurate la nivelul organizației, la fel ca alegerea tehnologiei sau a structurii de organizare.
Redding și Martyn-Johns consideră, totuși, că funcțiile de management, ca planificarea și organizarea, pot fi influențate în moduri diferite de credințele culturale individuale ale managerului, ca cele referitoare la rolul întâmplării, moralitate sau atitudinea față de timp.
Efectele culturii asupra funcțiilor managementului se observă mai ales când se încearcă impunerea valorilor și sistemelor proprii unei anumite culturi unei alte societăți. Tabelul de mai jos oferă câteva exemple de valori culturale tipice culturii occidentale, prezintă posibilele alternative la acestea și arată că funcțiile managementului pot fi influențate, ceea ce conduce la nevoia unor abordări de management diferite în privința proceselor organizaționale.
Companiile care ignoră importanța factorilor culturali pot înregistra rezultate dezastroase pe anumite piețe.
După ce își cunoaște bine propria cultură, următorul pas al unui manager în direcția stabilirii de relații interculturale eficiente este să dezvolte empatia culturală. Managerii nu doar trebuie să fie conștienți de variabilele culturale și de efectele lor asupra locului de muncă, dar trebuie să aprecieze diversitatea culturală și să înțeleagă cum se construiesc relațiile de muncă oriunde în lume.
Dimensiunile culturale în viziunea lui Greet Hofstede
Geert Hofstede este un cercetător olandez preocupat de domeniul culturii și muncii, domenii pe care le-a studiat, începând din 1960, mai bine de 20 ani.
El a dezvoltat un model format din patru dimensiuni ale variabilității culturale, publicat inițial în 1980. Mai jos este prezentată o caracterizare sintetică a celor patru arii majore de diferențiere în ceea ce privește atitudinea față de muncă:
Distanța mare/ mică față de putere
Această dimensiune descrie modul în care indivizii care aparțin unei anumite culturi se raportează la autoritate la locul de muncă. În studiul său, Hofstede afirmă că, în anumite culturi, indivizii care dețin puterea dezvoltă relații foarte distante cu subordonații lor (distanță mare față de putere), în timp ce în alte culturi, cei de la putere au relații mult mai strânse cu cei pe care îi conduc (distanță mică față de putere). Dimensiunea distanței față de putere indică măsura în care indivizii cu puțină putere dintr-o organizație acceptă distribuția inegală a puterii. Între țările cu indice ridicat al distanței față de putere se numără țări din America Latină , Asia de Sud, și câteva țări arabe. În aceste țări există un respect profund pentru persoanele de vârstă înaintată și este foarte probabilă întâlnirea unor stiluri paternaliste de management. Între țările care pot fi considerate ca având un indice scăzut al distanței față de putere se numără Statele Unite ale Americii, Noua Zeelandă, Australia, și culturile Nordice și Germanice. În aceste țări este apreciată competență și nu vârsta și este foarte probabilă practicarea unor stiluri consultative de management.
Evitarea incertitudinii
Această dimensiune măsoară gradul de acceptare de către o cultură a situațiilor ambigui și riscante. Culturile care înregistrează un indice scăzut al evitării incertitudinii acceptă mult mai ușor necunoscutul sau situațiile nepredictibile. Culturile cu un indice ridicat sunt mult mai rigide și se ghidează după reguli complexe care le ajută să elimine amenințările incertitudinii și gradul de anxietate. Singapore, India, Marea Britanie, Jamaica și țările Nordice se numără printre cele care au un indice scăzut de evitare incertitudinii. Țările cu un indice ridicat de evitare a incertitudinii includ Grecia, Japonia, Franța, Coreea de Sud sau Portugalia.
Masculinitate-Feminitate
Această dimensiune tratează problema repartizării rolurilor în cadrul unei culturi. Potrivit ei, auto-afirmarea și asumarea de sarcini sunt considerate valori masculine, în timp ce grija față de ceilalți, calitatea vieții și cooperarea sunt considerate valori feminine. În țările cu un indice ridicat de „masculinitate” rolurile în societate se repartizează în funcție de sex. Între aceste țări se numără Japonia, Elveția și Italia. Țările cu un indice ridicat de „feminitate” includ Suedia, Norvegia, și Olanda.
Individualism-Colectivism
Această dimensiune măsoară gradul în care indivizii care aparțin unei culturi lucrează numai pentru propriul lor interes sau pentru interesul unui grup mai numeros, precum familia, compania sau chiar națiunea din care fac parte. Țările cu o rată înaltă a individualismului cuprind Statele Unite, Australia și Marea Britanie. În țările cu orientare spre individualism, lucrătorii sunt tentați să își asume sarcini pentru care doresc recunoașteri și recompense individuale. În țările cu orientare colectivistă, lucrătorii sunt motivați de dorința de a avansa împreună cu grupul, ei dorind recompense pentru întregul grup ca atare. Țări cu rată înaltă pentru colectivism sunt Japonia, Arabia Saudită, Venezuela și Peru.
Tabel 2.1 Dimensiunile culturale ale lui Hofstede și impactul asupra motivării angajaților
În baza celor patru dimensiuni delimitate, Geert Hofstede concluzionează că distanța față de putere se află în strânsă legătura cu poziția geografică a țării (cu cât este mai la Sud țara respectivă, cu atât distanța este mai mare, iar cu cât este mai la Nord, cu atât distanța este mai mică). Altfel spus, țările bogate din Nord au un grad mai ridicat de egalitate în societate în comparație cu țările mai sărace din Sud. Totodată Hofstede susține că în țările bogate se înregistrează un grad înalt de individualism, pe când în țările sărace indicele de colectivism este ridicat.
Hofstede a reușit ceea ce alți cercetători au încercat să facă mulți ani, lăsând în sarcina altora efectuarea de cercetări multiculturale amănunțite. Munca sa laborioasă de cercetare ne ajută să înțelegem mai bine care sunt motivele care stau în spatele diferențelor culturale dintre state și care sunt implicațiile acestora în conducerea afacerilor.
2.3 Încadrarea culturii din România în dimensiunile lui Hofstede
În continuare sunt prezentate aspectele particulare rezultate din încadrarea culturii din România în cele cinci dimensiuni culturale, elaborate de către Greet Hofstede.
În ceec ce privește dimensiunea culturala individualism/colectivism, în România se regăsesc trăsături din ambele laturi, sunt întâlnite atât elemente din individualism, care sunt apărute de curând, datorită trecerii la economia de piață și cu deschiderea economică și socială, dar și elemente din colectivism, rezultat al moștenirii culturale și ideologice, dar și datorită unei mentalități specifice, care este de cele mai multe ori confundată cu partea negativă a conceptului de balcanism sau a expresiei „popor latin la porțile Orientului, unde totul este luat în bășcălie” (Mircea Eliade).
În acest context, tendința spre manifestarea acută a colectivismului este susținută în România de nivelul scăzut de dezvoltare economică; de mobilitatea socială redusă, observată chiar și la tinerii care preferă un loc de muncă sigur, dar prost plătit, pentru că nu au suficient spirit intreprenorial.
Pe de altă parte, tendința evidentă de manifestare a individualismului, în stadii incipiente, nu numai că nu trebuie neglijată, ci dimpotrivă constatată, apreciată și încurajată. Individualismul, ca mod de manifestare a intensității relațiilor dintre membrii unei colectivități, este cel care a generat în ultimii 16 ani în România, inițiativă, spirit de întreprinzător, progres, venituri mari, tendința de creștere a ponderii clasei de mijloc, alcătuită, în fond, din întreprinzători, fermieri, comercianți, profesori, medici, ingineri, deținători ai unor profesii liberale, transformarea treptată a structurii economiei, în sensul creșterii ponderii serviciilor. În următorii ani această tendință va continua, într-un ritm chiar mai rapid decât cel de până acum, ca urmare a influenței manifestate de o multitudine de factori, dintre care îi reținem pe următorii: intrarea în etapa post-tranziției la economia de piață; aderarea la structurile europene și nord-atlantice; modificarea treptată dar definitivă a mentalității populației, în sensul valorizării exemplelor de succes care merită să fie urmate și nu ponegrite, prin considerarea lor ilicită, incorectă, imorală.
În ceea ce privește dimensiunea culturală distanță mare față de putere/ distanță mică față de putere, în România se manifestă, corespunzător dimensiunii culturale precedente, de asemenea, trăsături specifice ambelor laturi. Astfel, distanța mare față de putere este asociată colectivismului, iar distanța mică față de putere este asociată individualismului.
În acest context, distanța mare față de putere se manifestă prin concentrarea informațiilor relevante, mai ales de natură economică, a bogăției materiale și a puterii – politice, economice sau sociale – doar în mâna celor care formează clasa bogată, de altfel extrem de redusă în România din punct de vedere numeric, dar extrem de solidă din punct de vedere material; prin dependența exagerată a copiilor de părinți, a salariaților de proprietari sau manageri; prin corelarea exagerată a modului de rezolvare a problemelor cu dimensiunea și puterea grupului care este obligat să le soluționeze.
Pe de altă parte, se poate afirma că, în România, există o tendință continuă spre reducerea distanței față de putere, ca urmare a constituirii unor organisme democratice la toate nivelurile și în toate sferele vieții economice și sociale; ca urmare a modificărilor produse în sistemul de învățământ și al acceptării ideii de educație permanentă; ca urmare a posibilității pe care o au organizațiile de a influența mediul exogen, în scopul realizării obiectivelor, deși această tendință are și efecte contrare foarte periculoase, precum poluarea, noxele industriale, creșterea generală a temperaturii medii pe glob, grave dezechilibre climatice.
În ceea ce privește dimensiunea culturală evitarea puternică a incertitudinii/evitarea redusă a incertitudinii, în România se manifestă elemente specifice ambelor laturi ale dimensiunii, ceea ce conduce la concluzia că evitarea incertitudinii este medie, în ansamblul societății și economiei românești.
Astfel, valoarea medie a acestei dimensiuni culturale se manifestă prin următoarele elemente: populație numeroasă, pe un teritoriu nu tocmai întins și o medie de circa 95 locuitori/km2; religie creștin-ortodoxă, tolerantă, dar extrem de puțin implicată din punct de vedere social; un sistem legislativ încă incomplet, în continuă prefacere, generator de instabilitate și de interpretări tendențioase; tranziția greoaie de la organizații dedimensiune mare spre cele de dimensiune mică și mijlocie; menținerea în posturi cheie la diverse niveluri și în diverse sfere a unor persoane depășite cel puțin din punct de vedere biologic, deloc deschise progresului, conservatoare până la extrem; rolul predominant al negocierii în afaceri ca și în viața publică și politică; preocuparea slabă pentru valorificarea rolului important al previziunii; acceptarea elementelor perturbatorii, consecință a utilizării sporadice a modelării economice; utilizarea rară, ca excepție, a strategiilor și a politicilor manageriale.
În ceea ce privește dimensiunea culturală feminitate/masculinitate, în România se manifestă, ca urmare a precedentelor dimensiuni culturale, în mod dominant, trăsături specifice masculinității. Aceasta este, în fond, o tendință larg răspândită în Europa, mai ales în țările latine și în țările situate în sudul continentului, iar țara noastră nu are cum să nu fie influențată în sensul acutizării modalităților de manifestare a masculinității. Dintre acestea reținem câteva pe care le considerăm relevante pentru România: diferențierea clară a rolurilor distribuite în viața economică și socială femeilor, respectiv bărbaților − ponderea scăzută a femeilor în organismele politice, procentul redus de femei întreprinzător, proprietar de afacere sau manager; − preocuparea ostentativă pentru reușită materială, manifestată atât la femei cât și la bărbați; durata exagerată a zilei, respectiv a săptămânii de lucru pentru proprietari și manageri, generată adesea de lipsa de încredere în salariați sau în organismele statului; tendința spre independență a tinerilor, care încep pe cont propriu afaceri, de multe ori de succes; ambiția uneori exagerată de a construi imperii economice doar pentru a încânta sau umili concurența; considerarea muncii ca singur scop în viață.
În ceea ce privește dimensiunea culturală asupra timpului, în România se manifestă pe termen scurt, ceea ce pentru România îmbracă următoarele forme de manifestare: sunt preferate rezultatele obținute pe termen scurt, dacă se poate chiar imediat, fără preocuparea pentru perenitatea afacerii sau a inițiativei; preocuparea pentru crearea și menținerea unei imagini publice bune, chiar dacă este falsă; preocuparea pentru cunoașterea și comunicarea propriului punct de vedere, a propriului adevăr.
Management comparat economisire și mai degrabă ridicată pentru consum; respectul pentru tradiții, chiar dacă acestea se opun uneori progresului; preocuparea pentru consolidarea cu orice preț a poziției ierarhice și menținerea acesteia cât mai mult timp cu putință; preocuparea pentru ceea ce este actual, prezent, la modă, în dauna unor elemente perene, mult mai autentice din punct de vedere cultural.
În anul 2005 a fost realizat un studiu prin care s-a demonstrat că România are valori similare cu alte țări balcanice.
Tabel 2.2 Valorile indicelor conform modelului lui Hofstede
Sursa: „Studiu despre valorile și comportamentul românesc din perspectiva dimensiunilor culturale după metoda lui Greet Hofstede”
Greet Hofstede a estimat pentru România niveluri ridicate pentru indicii, reprezentând distanța față de putere (90), și evitare a incertitudinii(90), nivel scăzut pentru indicele reprezentând individualismul, adică un grad ridicat de colectivism(30), și un grad moderat de masculinitate(42).(Greet și Gert Hofstede „Softwarw of the Mind”, ediția 2005).
Nivel ridicat pentru dimensiunea distanța față de putere, poate fi datorat faptului ca la începutul erei țările care au fost conduse de către romani, au moștenit o distanță mare față de putere, din cauza stiului autoritar pe care aceștia îl impuneau.
Societățile agricole au tendința de a dezvolta valori colectiviste, pentru că aceștia se grupează în familii extinse pentru a-și putea asigura supraviețiuirea și masa. Pe când societățile de vânătoare, dezvoltă valori ale individualismului, deoarece au fost grupați în triburi mici ce au supraviețuit independent.
În ceea ce privește dimensiunea culturală masculinitate / feminitate, religia poate fi o sursă a valorilor masculine sau feminine, după felul în care sunt proiectate diferențele dintre sexe. De exemplu, în România religia este mai mult pentru egalitatea între sexe, decât pentru subordonarea femeii bărbatului.
Datorită faptului că au exista și încă există amestecul forțat al unei națiuni cu alte națiuni prin migrație, se dă permanent o luptă de păstrare a identității naționale, mențindu – se un nivel ridicat al colectivismului, iat gradul ridicat de evitare a incertitudinii poate fi dezvoltat ca un mecanism de apărare împotriva celorlalți.
În concluzie, aspectele particulare constatate pentru România sunt parțial specifice, fiind generate de contextul specific țării noastre, parțial asemănătoare cu cele observate în unele țări latine din Europa sau din sudul continentului.
Capitolul 3 Corelația competitivitate – mediul de afaceri
Conceptul de competitivitate
Competitivitatea existentă la nivelul unei firme este ușor de realizat conform profesorului Carbaugh de la Washington University. Acesta consideră că „o firmă este competitivă dacă produce bunuri sau servicii de o calitate superioară sau la un preț mai scăzut decât competitorii săi interni sau externi”.
Potrivit unei națiuni, competitivitatea poate fi definită în mai multe feluri. Modurile în care sunt definite abordările și clasificările au un numitor comun și acesta este dat de capacitatea și abilitate unei țări, de a știi să utilizeze în mod eficient toate oportunitățile care există pe piața mondială.
Este de menționat faptul că:
„Competitivitatea internațională reprezintă capacitatea unei țări, în condițiile pieței libere și ale unei concurențe corecte, de a concepe, produce și comercializa bunuri și servicii fie de o calitate superioară, fie la un preț inferior față de produsele și serviciile oferite de alte țări”. (Robert Carbaugh – International Economics, South-Western College Publishing Co., 1995, pag. 26)
Competitivitatea poate fi privită și din perspectiva oferirii de bunuri și servicii care au o calitate superioară. În ceea ce privește prețurile, pentru unele țări, capacitatea lor de a obține prețuri mai mari la anumite produse distribuite pe piața mondială, poate reprezenta un obiectiv mult mai atractiv, dar și o modalitatea de a-și demonstra că pot fi competitive, decât să vândă la prețuti mai scăzute.
Pot fi definite două abordări principale în ceea ce privește conceptul de competitivitate, după cum susține Kirsty Hugue (Kirsty Hugues, 1993):
o primă abordare privește competitivitatea ca pe o chestiune de eficiență relativă, statică sau dinamică. Aceasta se poate cuantifica pe baza nivelurilor de performanță (nivelul productivității, creșterea competitivității, etc).
a doua abordare consideră competitivitatea ca pe o reflectare a performanțelor în comerțul internațional (performanțe măsurate sub forma cotelor deținute pe piețele de export, fie sub forma gradului de penetrare a importului).
Este de menționat faptul că:
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), definește competitivitatea astfel: “capacitatea firmelor, sectoarelor, regiunilor, statelor sau organismelor supranaționale, aflate în competiție internațională, de a asigura în mod susținut un venit relativ ridicat din valorificarea factorilor de producție, precum și un venit superior din valorificarea forței de mucă”.
Cu alte cuvinte definiția dată de OCDE competitvității, poate reprezenta impactul puternic, pe care competitivitate îl poate avea asupra nivelului veniturilor, dar și asupra nivelului de trai dintr-o țară.
Este de menționat faptul că:
“Competitivitatea este capacitatea unei țări de a realiza coordonarea creșterii economice cu echilibrul extern; la baza performanțelor externe ale țărilor industrializate – continuă ei – stă importanța fundamentală pe care o are comerțul internațional. Totuși, accentuând rolul pe care îl deține diferiențierea produselor în strategia competitivă a firmelor, economia industrială a limitat acest tip de abordare, considerând că el nu constituie o bază adecvată pentru o evaluare cuprinzătoare a competitivității”( Direcția Generală pentru Probleme economice și Financiare de pe lânga Comisia Europeană).
Această definiție atrage atenția asupra lărgirii spectrului variabilelor care pot fi luate în considerare atunci când este analizată competitivitatea, cum ar fi: productivitatea, inovația tehnologică, investițiile în capitalul fizic și uman, politicile structurale, dar privește competitivitatea și prin prisma raportului ce există între economie și echilibrul extern.
Țările care beneficiază de creștere economică, își pot forma propriilor surse de aprovizionare, dar și deschiderea de noi piețe de desfacere, pentru produsele și serviciile provenite din alte țări, cu alte cuvinte competitvitatea nu este un joc ce are suma nulă.
Competitivitatea poate fi definită, de creșterea și utilizarea pe deplin a propriilor avamtaje ale unei economii și nu determinarea dezavantajelor pentru ceilalți parteneri comerciali.
Cuantificarea mărimii și dinamicii competitivității economice a statelor
O preocupare importantă în ziua de azi a devenit măsurarea competitivității economice a țărilor, precum și ierarhizarea lor în funcție de nivelul și dinamica acesteia. Preocurări în acest sens s-au manifestat la Forul Economic Mondial (World Economic Forum), care a început din 1979 să publice an de an, Raportul asupra Competitivității Globale, iar din 1989 Institutul pentru Dezvoltarea Managementului, editează Anuarul Competitivității Mondiale
Raportul Competitivității Globale a fost publicat de către World Economic Forum împreună cu Institutul pentru Dezvoltarea Managementului, dar datorită diferențelor ce se referă la modul în care este cunatificată noțiunea de competitivitate, a contribuit la separarea celor două instituții, care au început să redacteze separat raportul.
World Economic Forum caracterizează competitivitatea ca fiind “abilitatea unei țări de a înregistra rate înalte de creștere ale Produsului Intern Brut pe locuitor”, pe când Institutul pentru Dezvoltarea Managementului definește competitivitatea ca “abilitatea unei țări de a crea valoare adăugată, sporindu-și astfel avuția națională”.
Institutul stabilește anual un clasament al celor mai competitive națiuni ale lumii, folosind un set de criterii, prin care dorește să furnizeze informații utile investitorilor, dar și să ofere un material interesant pentru analiști.
Noțiunea de competitivitate este analizat în cadrul studiului, prin care se încearcă explicarea modului în care principalele criterii care stau la baza lui sunt înscrise în cadrul general de definire a ideii de competitivitate (figura 3.1).
Figura 3.1. Ilustrarea competitivității pe baza celor patru perechi de factori
Sursa:World Competitiveness Report
În studiu elementele: atractivitate versus agresivitate; proximitate versus globalitate; active versus procese; asumarea de riscuri individulae versus coeziune socială, sunt considerate factori ai competitivității.
– Agresivitate vs. Atractivitate, este prima pereche de elemente prin care se apreciază faptul că națiunile sunt difeite prin modul în care își administrează relațiile cu comunitatea internațională de afaceri. Strategia bazată pe agresvitate a fost urmată de către Germania, Japonia, dar și Coreea de Sud, iar Irlanda și Singapore au dezvoltat competitivitatea bazată pe atractivitate, prin care au fost stimulate și investițiile. Diferența dinr-e cele două este că, agresivitatea generează venituri, dar nu și locuri de muncă, iar atractivitatea crează locuri de muncă, dar poate aduce venituri mici datorită stimulentelor oferite.
– A doua pereche de factori se referă la sistemul economic al statelor, dar nu este unul foarte omogen. Țările trebuie să se confrunte în multe cazuri cu două tipuri de economii: economia proximității, care face referire la activități, precum servicii sociale și personale, activități adminsitrative, activități de sprijinire a consumatorilor. Alt tip de economie, economia globalității care este compusă din companiile ce desfășoară activități la nivel mondial, unde producția Modelul Nord- European, este caracterizat de o puternică stabilitate, un consens social și de reglementări stricte. Acesta favorizează perspectiva pe termen lung. Din această categorie fac parte țări precum, Germania, Olanda, nu este obligatoriu adresată utilizatorilor finali. Economia globalității este competitivă și eficientă, prin prețurile bunurilor ce sunt oferite.
– A treia categorie de elemente, produse vs. procese, se referă la modul în care tările își administrează propriul mediu competitiv, bazându-se fie pe active, fie pe procese.
– Ultima pereche de elemente, coeziunea socială vs. sumarea riscurilor, face difernța între sistemele care promovează asumarea riscurilor și cele care urmăresc să promoveze coeziunea socială.
Un factor important, ce are un impact puternic asupra competitivității țărilor este sistemul de valori. Max Weber a fost cel care a stuudiat relația dintr-e cultură și dezvoltarea economică, acesta a subliniat faptul că țările concurează prin educație și sistemul de valori, nu doar prin produsele și serviciile oferite.
Au fost identificate trei tipuri de comportamente, prin care sunt sintetizate valorile de bază, si anume:
Modelul Sud-European, este caracterizat printr-o infrastructură relativ puțin dezvoltată, o ușoară relativa reglementare a mediului de afaceri, o protecție socială relativ amplă, precum și prin existența unei economii paralele și prin costuri ale forței de muncă mai reduse. Acest model favorizează spiritul creator, inventiv. Această model este regăsit în Italia, Spania și Portugalia
Austria, Elveția.
Modelul Anglo-Saxon se delimitează prin procesele de dereglementare, privatizare, prin flexibilitatea forței de muncă și acceptarea unui nivel ridicat de risc. Acest tip de societate cultivă spiritul antreprenorial. (Dumitru Miron, Mediul european de afaceri)
În ultimii ani, a avut loc o permutare de la Modelul Nord-European către cele ale Modelului Anglo-Saxon, manifestându-se o puternică rivalitate între crearea unui mediu foarte competitiv de afaceri și responsabilitatea socială crescută.
Există 10 reguli de asigurare a competitivității, care pot contribui la obșinerea și menținerea competitivității:
construirea unei structuri economice flexibilă și adaptabilă;
crearea unei structuri sociale modern prin reducerea disparităților salariale și consolidarea clasei de mijloc;
crearea unui mediu legislativ stabil și predictibil;
dezvoltarea agresivității la nivelul pieței globale paralel cu asigurarea atractivității interne pentru investițiile străine directe;
investiții masive în educație, învățământ și în instruirea continuă a forței de muncă;
investiții masive în infrastructura tradițională, cât și în cea informational tehnologică;
menținerea unei corelații echitabile între nivelul salariilor, productivitatea muncii și impozitare;
orientarea către calitate și transparență a politicilor guvernamentale și administrative;
realizarea unui echilibru între economia de proximitate și cea bazată pe globalizare;
stimularea acumulării private și a investițiilor interne.
Competitivitatea este definită ca fiind un set de instituții, politici și factori care determină nivelul de productivitate al unei țări. Productivitatea, la rândul său, determină nivelul de bunăstare al unei economii la un moment dat, cât și potențialul de creștere a acesteia pe viitor.
Institutul Internațional pentru Dezvoltare întocmește un studiu bazat pe patru criterii principale: performanță economică, eficiența politicii guvernamentale; eficiența mediului de afaceri; infrastructura. Pentru a putea stabilii aceste cristerii sunt folosiți 323 de indicii și indicatori.
Performanța ecocnomică poate fi abordată în funcție de următoarele criterii:
prosperitatea actuală a unei țări reflectă și performanțele sale economice din trecut;
competiția guvernată de forțele pieței asigură performanțele de durată ale unei națiuni;
cu cât competiția internă se manifestă mai acerb, cu atât mai competitive vor fi firmele naționale atunci când activează pe piețele externe;
succesul unei țări la nivelul comerțului exterior, arată competitivitatea companiilor sale (dacă nu se ține cont de barierele comerciale);
deschiderea unei țări către activitățile economice internaționale conduce, de regulă, la creșterea performanțelor economice interne ale acelei țări
investițiile internaționale determină o alocare economică mai judicioasă a resurselor la nivel mondial.
Elementele care definesc eficiența politicii guvernamentale sunt:
intervenția statelor în activitățile de afaceri pot fi minimizate, parțial, prin crearea de condiții pentru ca între firme să existe o concurență loială;
guvernul, poate stabili totuși condiții macroeconomice și sociale care sunt predictibile, și, astfel, se minimizează riscul extern pentru întreprinderile economice;
guvernele trebuie să fie flexibile în activitatea lor, adaptându-și politicile economice la schimbările apărute în cadrul mediului internațional (mondial, global);
administrațiile publice au sarcina de a oferi o structură a societăți bazată pe corectitudine, egalitate și justiție menite să asigure securitatea populației.
Cel de al treilea criteriu eficienta mediului de afaceri poate fi caracterizat de:
eficiența optimă, împreună cu abilitatea de adaptare la schimbările în mediul concurențial sunt atribute manageriale cruciale pentru competitivitatea firmelor
facilitățile de ordin financiar-fiscal pot oferi sporuri de competitivitate;
un sistem financiar bine dezvoltat și integrat la nivel mondial susține competitivitatea economiei naționale;
menținerea unui nivel de trai ridicat necesită integrarea economiei interne în economia mondială;
spiritul antreprenorial este decisiv pentru activitatea economică, în special în faza sa de debut;
crearea și menținerea unei forțe de muncă instruite contribuie din plin la creșterea competitivității.
productivitatea se reflectă în nivelul valorii adăugate;
atitudinea față de muncă afectează în sens pozitiv sau negativ competitivitatea unei națiuni.
Infrasturctura este un crierii care are un rol mare în asigurarea competitivității international, dar și interne.
o infrastructură bine dezvoltată include un sistem eficient de afaceri și susține activitatea economică;
de asemenea, o infrastructură modernă include tehnologia informației și protecția eficientă a mediului natural;
avantajul competitiv poate fi obținut prin intermediul aplicațiilor inovative și eficiente, ale tehnologiilor existente;
investițiile în cercetarea de bază și activitățile inovative sunt cruciale pentru o , în oricare dintre stadiile dezvoltării sale economice;
investițiile pe termen lung, în cercetare – dezvoltare, sunt de natură să sporească nivelul de competitivitate al firmelor;
calitatea vieții reprezintă o parte esențială a atractivității unei țări;
resursele educaționale adecvate și accesibile, ajută la dezvoltarea unei economii bazate pe inovație și creativitate. (Dumitru Miron – Mediul international de afaceri )
În cadrul Raportului Competitivității Globale sunt evidențiate punctele forte și punctele slabe ale țărilor, fiind identificată și cheia priorităților de reformă a politicilor.
Raportul s-a ocupat de publicarea unnui clasament al țărilor după nivelul de competitivitate globală și se bazează pe date economice din 142 de țări, dar și pe un studiu realizat în rândul a 15.000 de lideri în afaceri.
Analizele ample ale acestui raport evidențiază faptul că, deși economia globală se redresează după criza economică, persistă riscuri semnificative legate de situația geopolitică tensionată, creșterea inegalității veniturilor și potențiala înăsprire a condițiilor financiare. De asemenea, dintr-e factorii care afectează competitivitatea și creșterea economică incluși în analiza multicriterială a studiului, inovarea și competențele sunt principalii determinanți ai creșterii economice.
Figura 3.2. Cei 12 piloni ai competitivității
Sursa: Global Competitiveness Report, 2014-2015
Acești indicatori arată poziția fiecărei țării pe care o ocupa în clasamentul general al competitivității, fiind luate în considerare o serie de criterii care sunt considerate semnificative în dezvoltarea unei țări.
Practic, în funcție de stadiul de dezvoltare a unei economii, reflectat în general de nivelul Produsului Intern Brut, un anumit indicator/subindicator de competitivitate poate contribui mai mult sau mai puțin la creșterea economică a respectivei țări. Astfel, în funcție de etapele de dezvoltare în care se găsesc economiile, competitivitatea acestora se sprijină pe trei categorii de piloni:
economii aflate în Stadiul 1 de dezvoltare, a căror creștere se bazează pe factorii de producție (forța de muncă necalificată și resurse naturale) și pentru care pilonii I-IV sunt esențiali;
economii aflate în Stadiul 2 de dezvoltare, a căror creștere se bazează pe eficiență, pentru care pilonii V-X sunt determinanț;
economii aflate în Stadiul 3 de dezvoltare, a căror creștere se bazează pe inovare, pentru care contează în special pilonii sofisticarea mediului de afaceri și inovare.
Un element de noutate al Raportului Competitivității Globale (2014) îl reprezintă calcularea unui indicator compozit al competitivității globale care include elemente de sustenabilitate socială și de mediu, ceea ce îi sporește relevanța și utilitatea pentru designul politicilor de dezvoltare pe termen mediu și lung. Raportul grupează anumite economii în două stadii intermediare de dezvoltare, respectiv economii aflate în tranziție de la Stadiul 1 la Stadiul 2 și economii aflate în tranziție de la Stadiul 2 la Stadiul 3.
Tabloul competitivității globale realizat de Forumul Economic Mondial reprezintă cea mai vizibilă ierarhie multicriterială a competitivității statelor lumii.( Numărul de țări incluse în analiză a crescut de la 16, în prima ediție a Raportului din 1979, la peste 140 de țări, cu mici variații de la an la an).
Tabelul 3.1 Topul primelor 10 țări în clasamentul competitivității
Sursa: Global Competitiveness Database, 2015-2016
Din țări incluse în raportul din 2015, topul primelor 10 țări continuă să fie dominat de către Singapore și Statele Unite ale Americii. Pentru al șaselea an consecutiv, Elveția este lider mondial al competitivității. Pe locul al doi se situează Singapore, ca și în anul anterior
Elveția se evidențiază ca lider mondial al competitivității prin punctele forte care sunt legate de inovare și eficiența pieței muncii, de gradul înalt de sofisticare a afacerilor, dar și de un cadru instituțonal eficient.
În Elveția este dat cel mai mare număr de brevete pe cap de locuitor și se clasează în top 10 pentru opt piloni, remarcându-se la capitolul inovare.
Tabel 3.2: Țările Uniunii Europene 28, după nivelul de dezvoltare și competitivitate
Sursa: The Global Competitiveness Report
Dintre statele membre ale UE, 21 de state se află în Stadiul 3 de dezvoltare, orientate spre inovare, cinci economii se află în tranziție de la stadiul 2 la stadiul 3, a căror creștere se bazează pe elemente de eficiență și inovare și două state, România și Bulgaria se află în stadiul doi de dezvoltare, cu economii a căror creștere se bazează pe eficiență.
De asemenea, 25 dintre statele membre ale Uniunii Europene sunt considerate economii avansate și șase dintre acestea (Bulgaria, Croația, Polonia, România, Lituania și Ungaria) fiind economii emergente și în dezvoltare.
În anul 2015,România reușeste să urce 3 poziții, ajungând de pe poziția 59 în anul 2014 , pe locul 53, devansând astfel unele țări din Europa Centrală și de Est precum: Slovenia (locul 70), Ungaria (locul 63) și Slovacia (locul 67). Printre tarile din regine care surclaseaza Romania sunt: Cehia (locul 31), Polonia (locul 41), Letonia (locul 44).
Un alt indicator important prin care se caracterizează competitivitatea este indicele creșterii competitivității, prin care se analizează potențialul economiilor la nivel mondial, observându-se acele zone de creștere economică sănătoasă pe termen mediu și lung. Acest indicator este centrat pe trei elemente esențiale:
– competitivitatea mediului macroeconomic din fiecare țară analizată
– calitatea instituțiilor publice și a politicilor promovate de acestea
– eficiența (pregătirea) tehnologică a fiecărei țări.
Stabilitatea economică este un element important pentru creșterea economică, deși nu se poate afirma că stabilitatea economică, poate să determine de una singură rata de dezvoltare a unei țări, pe de altă parte se poate vorbi de faptul că instabilitatea macroeconomică distruge orice speranță de creștere a economiei. În cazul în care există instabilitate, cu inflație ridicată firmele nu pot lua decizii coerente.
Cel de al doile pilon se referă la instituțiile publice. Chiar daca într-o economie de piață, bogația este realizată în mare parte de firmele private, aceste pentru a putea acționa pe piață trebuie să interacționeze cu alte instituții create și administrate de stat și să dezvolte diverse relații cu acestea. Unde corporația este predominantă, iar firmele consideră că este scump și chiar ineficient să opereze în astfel de țări.
Unultimul element al acestui indicator se referă la progresul tehnologic. Una dintre principalele lecții ale teoriei neoclasice de creștere economică este că pe termen lung o economie nu poate crește în lipsa progresului tehnologi. ( Robert Solow ,1956).
O diferență mare între țările sărace și cele bogate nu constă în faptul că una consumă mai mult ca celalată, ci în faptul că cei din urmă produc bunuri mai multe și de calitate mai bună. Dacă adoptăm poziția de observatori într-o țară bogată economistul William Nordhaus subliniază faptul că se poate observa, că de cele ai multe ori produsele actuale pe piață, sunt mai ieftine decât în trecut, iar calitatea acestora a crescut semnificativ.
În creșterea economică motorul este progresul tehnologic, iar pe termen lung economia nu poate înregistra o creștere, dacă nu există progres tehnologic.
Tabelul 3.3 Principalele economii inovatoare
Sursa: The Global Competitiveness Report
În concluzie, țările europene sunt bine poziționate în clasamentele internaționale referitoare la competitivitate în general și cu privire la mediul de afaceri in particular. Țările nord-europene par să fie câștigătorii detașați ai acestei competiții,la nivel european. Anumite caracteristici, precum un mediu macroeconomic sănătos sau instituții publice transparente și eficiente par să fie secretele reușitei acestor țări. Interesant este și faptul că nivelul relativ ridicat al impozitelor percepute în aceste țări, le-ar putea împiedica să se regăsească printre cei mai puternici competitori la nivel mondial sau nu le-ar da posibilitatea de a oferi propriilor locuitori unele dintre cele mai ridicate standarde de viață existente la nivel mondial.
3.3 Analiza competitivității de mediu economic
Competitivitatea mediului este analizată din perspectiva Agendei Lisabona. Lideri din Europa au considerat ca este necesar sa se stimuleze creșterea economiei și numărul locurilor de muncă și economia europeană să fie transformată în cea mai competitivă economie ce este bazată pe cunoaștere. Termenul care era stabilit pentru îndeplinirea acestui obiectiv era anul 2010, dar acest timp pare din ce în ce mai îndepărtat. Dacă Europa ar fi reușit să își ducă la îndeplinire aceste obiective ar fi însemnat ca PIB – ul să crească cu 12% – 13%, iar numărul locurilor de muncă ar fi putut crește cu 11%.
Cea mai importatntă țintă a Agendei Lisabona a făcut referire la locurile de muncă și aceasta era stabilită la 70% în 2010, ceea ce se presupunea că 70% din populația cuprinsă între 15 și 64 de ani va avea un loc de muncă, chiar dacă acesta era și part-time.
Astfel în anul 2014, rata de ocupare a forței de muncă din UE -28 pentru persoanele cu vârsta între 15 și 64 de ani a fost de 64,9%. În anul 2008 a fost atins un nivel record de 65,7% și acesta a scăzut în mod succesiv până în anul 2010 unde a avut valoarea de 64,1%. Aceasta scădere a fost datorată crizei economice și financiare mondiale, care a avut un total de 1,6 puncte procentuale, fiind urmată de o perioadă de stabilitate între 2010 – 2013, când rata de ocupare a forței de muncă a fost de 64,1%, respectiv 64,2%. În 2014, rata de ocupare a forței de muncă a urmat din nou o tendință ascendentă observată înainte de criză, crescând cu 0,8 puncte procentuale în raport cu 2013 și ajungând la 64,9 % .
Eficiența utilizării forței de muncă explică în mare măsură diferențele existente între Produsului Intern Brut/locuitor pe care îl regăsim la nivelul Uniunii Europene și cel al Statelor Unite ale Americii. Astfel, în mare măsură această diferență rezidă din ecartul existent între numărul orelor lucrate / angajat, la nivelul fiecărei entități. În cazul UE, o persoană lucrează, în medie, 1550 ore pe an, în timp ce în SUA acest număr este cu aproape 300 de ore mai mare. (Dumitru Miron – Mediul international de afaceri) .Diferite studii demonstrează că există o corelație negativă între oferta de muncă și impozitele pe venit.
Un alt element important pe care Agenda Lisabon îl tratează se referă la rolul cercetării, dezvoltării și inovării la nivelul Europei. Dezvoltarea și cercetarea sunt factori importanți pentru schimbările tehnologice și pentru creșterea economică. Cheltuilelei publice și private cu cercetarea și dezvoltarea au reprezentat circa 2% din Produsul Intern Brut, fiind rămase în urmă față de Statele Unite unde reprezintă 2,8%. Instrumentul de dezvoltare European Innovation Scoreboard, urmărește să evalueze și să compare performanțele inovative ale țărilor membre.
În conformitate cu această analiză pot fi constatate diferențe semnificative între țările europene, atât membre ale UE cât și țări din afara UE.. Astfel acestea pot fi separate în 4 categorii:
Danemarca (DK), Finlanda (FI), Germania (DE) și Suedia (SE) sunt „lideri în materie de inovare”, cu performanțe în inovare aflate cu mult deasupra mediei UE;
Austria (AT), Belgia (BE), Cipru (CY), Estonia (EE), Franța (FR), Irlanda (IE), Luxemburg (LU), Țările de Jos (NL), Slovenia (SI) și Regatul Unit (UK) sunt „adepți ai inovării” având o performanță în materie de inovare deasupra mediei sau apropiată de media Uniunii Europene;
Performanța Croației (HR), Republicii Cehe (CZ), Greciei (EL), Ungariei (HU), Italiei (IT), Lituaniei (LT), Maltei (MT), Poloniei (PL), Portugaliei (PT), Slovaciei (SK) și Spaniei (ES) este sub media UE. Aceste țări sunt „inovatori moderați”.
Bulgaria (BG), Letonia (LV) și România (RO) sunt „inovatori modești” având o performanță în materie de inovare semnificativ mai scăzută decât media Uniunii Europene. (European Innovation Scoreboard 2015)
Europa incearcă să recupereze din decalajul în domeniul inovării pe care îl are față de Statele Unite și Jaonia, dar diferențele de performanță sunt foarte mari și se reduc cu mare greutate. La nivel regional, decalajul în domeniul inovării se mărește, performanțele din acest sector scăzând în aproape o cincime dintre regiunile Uniunii Europene. Acestea sunt rezultatele principale ale tabloului de bord al Uniunii inovării 2015 și ale tabloului de bord privind inovarea regională 2015 ale Comisiei Europene. Clasamentul general în interiorul UE a rămas relativ stabil, cu Suedia situându-se pe primul loc, urmată de Danemarca, Germania și Finlanda, cele patru țări care investesc cel mai mult în cercetare și inovare. Țările în care lucrurile s-au îmbunătățit cel mai mult sunt Portugalia, Estonia și Letonia. Progresele globale au fost stimulate de deschiderea și atractivitatea sistemului de cercetare al UE, precum și de colaborarea întreprinderilor pentru inovare și de comercializarea cunoștințelor, măsurată în baza veniturilor din licențe și patente din străinătate. Și totuși, creșterea cheltuielilor publice pentru cercetare și dezvoltare a fost contrabalansată de scăderea investițiilor cu capital de risc și a investițiilor în întreprinderi axate pe inovare de alt tip decât cea dedicată cercetării și dezvoltării.
Comparativ cu o serie de țări din afara sa, Uniunea Europeană în ansamblu are rezultate bune. Elveția și Japonia se detașează clar ca fiind cele mai performante, în timp ce Uniunea Europeană se află aproximativ la același nivel cu Statele Unite în privința rezultatelor inovării în anul 2011.
Este de menționat faptul că:
„Pentru a fi lider în economia mondială, Uniunea Europeană trebuie să transforme un număr mai mare de idei strălucite în produse și servicii de succes. Ea trebuie, de asemenea, să elimine decalajul îngrijorător existent la nivelul inovării. Indicatorul propus ne va ajuta să ne evaluăm activitatea în acest sens și să identificăm domeniile în care țările trebuie să ia măsuri.”( Máire Geoghegan-Quinn)
Interpretarea economică a acestor indicatori trebuie să se realizeze ținând cont de o serie de factori, deoarece nu toate brevetele care sunt înregistrate sunt valaorificate, la un nivel înalt din punct de vedere economic.
Analiza competitivității mediului economic în România pe baza indicelui global de competitivitatea
Europa are șase țări care sunt calificate printre cele mai competitive zece economii ale lumii, in timp ce multe țări, precum Portugalia, Italia, Bulgaria, Romania sau Grecia, au un scor relativ scazut al competitivității. Aceasta arată o Europa divizata între competitivitatea ridicată din Nord si cea scazută din Sud și Centru.
România a înregistrat „progrese pe mai multe fronturi și nu este o mare surpriza pentru noi să vedem ca tara a evoluat din punctul de vedere al competitivitatii globale”, comenteaza Dr. Mark Mobius, manager de fond pentru pietele emergente al Franklin Templeton, administratorul Fondului Proprietatea. Romania a rezistat crizei datoriilor suverane care a lovit Zona Euro si recentelor tensiuni dintre Ucraina, Rusia si Occident si a obtinut, in primul trimestru din 2014, o crestere a PIB de 3,8%, devenind una dintre economiile cu cele mai mari cresteri din UE, argumenteaza Mobius. Si aceasta, chiar daca cifrele de crestere din al doilea trimestru din 2014 au fost usor mai scazute, de 1,4%. Cererea interna a sustinut acest puseu de crestere, iar o majorare a salariului minim in luna ianuarie a jucat un rol in stimularea consumului.
„Romania a facut pasi mari inainte, dar credem ca inca mai are mult pana sa devina chiar mai competitiva la nivel global. Oamenii nu au cheltuit efectiv, asa incat credem ca cererea interna ar putea reprezenta urmatorul motor de crestere al Romaniei, pe langa cresterea productiei industriale si a exporturilor”, precizeaza Dr. Mark Mobius.
Este menționat faptul că:
"Mai avem cu siguranță multe de făcut pentru a ne alinia statelor competitive, însa consider că dacă statul va monitoriza și intesifica măsurile de creștere a competitivității, în vederea implementarii celor 12 piloni de competitivitate, România poate și trebuie să ajungă în primele 20 de țări la nivel global în urmatorii 10 ani. Mediul de afaceri așteaptă în acest sens cu mare interes să vadă acțiuni concrete din partea Ministerului Energiei, IMM-urilor și Mediului de Afaceri, principalul actor responsabil de angrenarea tuturor factorilor în construirea Romaniei competitive". (Florin Jianu, presedinte PTIR)
În continuare va fi prezentată evoluția României în cadrul raportului realizat de World Economic Form în perioada 2010 – 2015.
În anul 2010-2011, România a ocupat locul 67 din 133 de țări
Tabelul 3.4 Poziția României în perioada 2010 – 2011
Susra: Date preluate din “The Global Competitiveness Report 2010-2010“
Primele cinci poziții fiind ocupate de Elveția, Suedia, Singapore, Statele Unite și Germania, România a reușit să se fie înaintea Bulgariei, care se afla pe poziția 71.
Figura 3.3 Evoluția României pe cei 12 piloni ai competitivității
Sursa: “The Global Competitiveness Report 2010-2011“
În comparație cu evoluțiile din regiune, România în anul 2010 se remarcă negativ în ceea ce privește infrastrctura și pozitiv atunci când vine vorba de dimensiunea pieței și învățământul superior și formare.
Figura 3.4 Principalele probleme competitive ale României
Sursa: “The Global Competitiveness Report 2012-2013“
Probleme majore în acest an sunt legate de: accesul la finanțe, infrastructură, birocrația statelortaxe și impozite.
În anul 2011-2012, România ocupă locul 77, în scădere cu zece poziții față de anul trecut
Tabelul 3.5 Poziția României în perioada 2011 – 2012
Sursa: “The Global Competitiveness Report 2011-2012“
Elveția ocupă același loc, fiind urmată de Singapore, Suedia care anul acesta ajunge pe locul 3, Finlanda care reușește să ajunga pe locul 4 și Statele Unite.
Figura 3.5 Evoluția României pe cei 12 piloni ai competitivității
Sursa: “The Global Competitiveness Report 2011-2012“
În acest an, România reușește să se facă remarcată în domenii precum: învățământul superior și formare,dar și la mărimea pieței, remarcându-se negativ la instituții, infrastructură, situația economică și sofisticarea mediului de afaceri.
Figura 3.6 Principalele probleme competitive ale României
Sursa: “The Global Competitiveness Report 2011-2012“
Printre factorii care pun probleme afacerilor din România, World Economic Forum citează: impozitele, birocrația guvernamentală ineficientă, instabilitatea politică, accesul la finanțare, corupția, infrastructura inadecvată, reglementările fiscale și inflația.
Anul 2012 – 2013, România a coborât în acest an cu o poziție, până pe locul 78 din 144 de țări.
Tabelul 3.6 Poziția României în perioada 2012 – 2013
Sursa: “The Global Competitiveness Report 2012-2013“
Situat sub România în top este Grecia, o economie care a pierdut circa 20% din Produsul Intern Brut după cinci ani de recesiune, devastată de criza datoriilor de stat.
Figura 3.7 Evoluția României pe cei 12 piloni ai competitivității
Sursa: “The Global Competitiveness Report 2012-2013“
Potrivit diagramei, România a reușit sa se afirme pozitiv la înzestrare tehnologică și mărimea pieței, și negativ la instituții și infrastructură.
Figura 3.8 Principalele probleme competitive ale României
Sursa: “The Global Competitiveness Report 2012-2013“
Principalele probleme identificate în raportul Forumului Economic Mondial în ceea ce privește competitivitatea economică a României sunt, în ordinea importanței, rata taxelor, corupția, regimul fiscal, accesul dificil la finanțare, birocrația ineficientă la nivelul autorităților, instabilitatea politicilor publice, infrastructura deficitară, inflația, o forță de muncă inadecvat pregătită, cu o slabă cultură a muncii și reglementări restrictive pe piața muncii.
În anul 2013 -2014, România s-a poziționat pe locul 76, coborând astfel 2 locuri față de anul trecut.
Tabelul 3.7 Poziția României în perioada 2013 – 2014
Sursa: Date preluate din “The Global Competitiveness Report 2013-2014“
România reușește să depașească Serbia, care nu reușește să obțină decât un scor de 3,77, ocupând astfel locul 101.
Figura 3.9 Evoluția României pe cei 12 piloni ai competitivității
Sursa: “The Global Competitiveness Report 2013-2014“
În comparație cu celelalte economii, România a început sa devintă tot mai competitivă, mai ales la instituții și infrastructură, unde în anii precedenții era în urmă.
Figura 3.10 Principalele probleme competitive ale României
În acest an sunt înregistrate aceași problemă majoră ca și în 2011 -2012, legată de taxe și impozite, ce sunt din ce în ce mai mici.
Anul 2014-2015, România, urcând pe poziția 59, de pe locul 76
Tabelul 3.8 Poziția României în perioada 2014- 2015
Sursa: Date preluate din “The Global Competitiveness Report 2014-2015“
Doctor Mark Mobius, a afirmat că țara a înregistrat „progrese pe mai multe fronturi și nu este o mare surpriză pentru noi să vedem că țara a evoluat din punctul de vedere al competitivității globale”.
Figura 3.11 Evoluția României pe cei 12 piloni ai competitivității
Sursa: “The Global Competitiveness Report 2014-2015“
Anul acest România a ținut pasul cu celelalte economii, având puncte negative la sănătate și învățământ primar, infrastructură, afirmându-se pozitiv la maărimea pieței.
Figura 3.12 Principalele probleme competitivie ale României
Sursa: “The Global Competitiveness Report 2014 – 2015“
Problema majoră în acest an este legată de accesul la finanțe, taxe și impozite și corupție.
În anul 2015-2016, România ajunge pe poziția 53
Tabelul 3.9 Poziția României în perioada 2015-2016
Sursa: “The Global Competitiveness Report 2015-2016“
României este în urcare ajungând de pe locul 59, pe locul 53, înaintea ei situându-se state, precum Cehia (31), Polonia (locul 41) și Rusia (45).
Aceasta devansează țări, precum Bulgaria(54), Slovenia (59), Ungaria (63) și Slovacia (67).
Figura 3.13 Scorul pentru cei 12 piloni ai competitivității
Sursa: “The Global Competitiveness Report 2015-2016“
România este încadrată de WEF la capitolul statelor emergente și dezvoltate din Europa care sunt în proces de tranziție către stadiul trei (ultimul stadiu de dezvoltare economică), alături de țări europene precum Croația, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Rusia sau Turcia.
Raportat la evoluțiile din regiune, punctul forte al României, în acest an este climatul macroeconomic și dimensiunea pieței.
La polul opus, cele mai slabe poziții s-au înregistrat la capitolul infrastructură și sănătate și învățănt primar.
Figura 3.14 Principalele probleme competitive ale României
În anul acesta cele mai mai probleme sunt legate de: taxe și impozite, birocrația instituților, accesul la finanțe, instabilitatea infrastructurii, dar și corupție.
Figura 3.15 Poziția ocupată de România în clasamentul World Economic Forum
România s-a poziționat cel mai rău în anul 2012-2013, ocupând locul 77, reușind performanța de a fi pe locul 53 în anul 2015.
Figura 3.16 Evoluța indicelui global al competititvității în România
În anul 2010 România a avut un punctaj de 4,2, iar în 2011 indicele s-a diminuat la 4,1, rămânând constant până în anul 2014, înregistrând o evoluție semnificativă în anul 2015 ajungând la un punctaj de 4,3.
Se poate observa o evoluție considerbilă a României în ultimii ani și cu precadere la climatul macroeconomic, înzestrare tehnologică, dar și mărimea pieței.
Ceea ce a ajutat România să facă față concurenței este și Produsul Intern Brut care a avut o creștere de 3,7% față de anul anterior, această creștere a fost susținută de cererea internă.
Un minus, România îl înregistrează la capitolul formare profesională, deoarece absolvenții nu sunt suficient pregatiți pentru nevoile pieței, iar ce mai bună soluție ar fi atragerea fondurilor europene, care din păcate nu este atât de folosită. Nu se poate vorbi despre o economie competitivă, dar mai ales despre o creștere economică, dacă nu se face nimic în acest sens.
Un criteriu important pentru determinarea competitivității este eficiența pieței muncii, acesta putând fi pus în valoare prin reținerea tinerilor talentați în țară, cu atât mai multe relațiile dintre anjagat și angajator sunt mai bune, iar dacă nivelul fiscalizarii nu este foarte mare, populația este determinată să se angajeze, astfel economia devnind tot mai competitivă.
Tot nivelul fiscalității este cel care înfrâneaza și evoluția competitivă a României comparativ cu celelalte țări, deoarce acesta nu este stimulativ nici pentru investiții, dar nici pentru gradul de stimulare al muncii.
Pentru a avea efecte seminifcatie la nivelul clasamentului general al comptitivității, România ar putea să se axeze pe atragerea fondurilor europene, care sunt la îndemână și care pot face diferența.
România stă cel mai bine la capitolul eficiență, care se referă la educație și calificare, eficiența pieței de consum și a ăieței muncii, gradul de dezvoltare a pieței financiare, gradul de tehnologizare, dar și mărimea pieței și stă cel mai rău la inovație care include gradul de sofisticare al mediului de afaceri, dar și aspectul inovațiilor aduse de economie.
În România factorii care împiedică dezvoltarea unei faceri sunt lipsa surselor de finanțare, nivelul ridicat al taxelor, infrastructura slab dezvoltată, dar și corupția.
Concluzii
Pentru dezbaterile de ordin științific, competitivitatea a fost și este o prioritate, precum și o preocupare majoră pentru economiile din toate staele lumii.
Redefinirea coordonatelor calitative și cantitative au la bază ca instrumente reformele instituționale și politicile economice.
Competitivitatea golbală este determinată de eficiență, inovare si de indicatorii macroeconomici, care ajută economiile lumii să fie încadrate în diferite stadii de dezvoltare.
Pe termen scurt, soluțiile de creștere specifice României, se referă la dezvoltarea pieței de capital, stimularea investițiilor în domenii în care țara noastră are anumite avantaje competitive și buna integrare în lanțurile de aprovizionare a sectoarelor din economiile Zonei Euro.
O atenție sporită trebuie acordată educației, deoarece pe termen lung calitatea capitalului uman poate fi un factor de creștere economică sustenabilă.
România a reușit să aibă o poziție bună în topul global al competitivității, dar pentru a putea avansa mereu trebuie să devină atractivă pentru investitori, respectiv să crească volumul investițiilot straine.
Pentru a exista creștere economică este important ca atractivitatea mediului de afaceri să crească, sa fie atrase fondurile europene și să crească volumul de investitții străine.
Raportul realizat de World Economic Forum este un bun reper pentru investitori, deoarece analizează o serie de indicatori oferindu-le acestora posibilitatea de a alege între as plasa banii într-o țară sau nu, privind mai ales la evoluția economiei.
Dimensiunea pieței poate constituii un avataj pentru România, pentru că investitorii sunt interesați de potențialul unei țări dat de dimensiunea, amplasamentul, istoricul pieței, dar și de diferența de dezvoltare a acesteia față de alte ățri.
Economia din România este ținută în loc de birocrația fiscală, dar și administartivă, chiar dacă aceasta are un potențial de creștere mai mare decât media europeană.
Este bine de menționat că:
”România trebuie mai întâi de toate să se gândească și să profite de poziția ei strategică. Climatele social, politic și economic au o mare influență asupra gradului de atractibilitate a investitorilor străini. Stabilitate, transparență, adaptabilitate. Acestea sunt marile puncte forte. Ce fel de model economic își dorește România? Nu trebuie să ne gândim la viitori investitori. Trebuie să avem grijă de cei care sunt deja aici„, în opinia șefului AmCham, Valeriu Nistor.
Bibliografie
1. Baumol, W. J. (1986). Productivity Growth, Convergence and Welfare: What the Long Run Data Show? The American Economic Review, Vol. 76, No. 5 (pp. 1072-1085)
2. Coldwell, D. (2000), The question of international competitiveness, International Advances in Economic Research
3.European Union (2010), European Competitiveness Report 2010, Publications Office of the European Union, Luxembourg.
4. Dobrinsky R., Havlik P. (2014). Economic Convergence and Structural Change: the Role of Transition and EU Accession. WIIW Research Report No. 395
5. Herciu, M. (2013), Studii post-doctorale în economie, vol. V, Studii și cercetări privind impactul globalizării asupra structurii și dinamicii economiilor, Editura Academiei Române, București.
6. Krugman, P. (1994). Competitiveness: A Dangerous Obsession. Foreign Affairs 73 No 2, pp 28-44.
7. Lawrence, R. Z. (2003). Competitiveness. The Concise Encyclopedia of Economics. Library of Economics and Liberty. Retrieved from:
8. Martin, R. (2005). A study on the factors of regional competitiveness. Draft final report for 9. The European Commission. Directorate-General Regional Policy. Cambridge: University of Cambridge.
10. Ministerul Economiei (2014). Strategia Națională pentru Competitivitate 2014-2020, retrieved from http://www.minind.ro/PROPUNERI_LEGISLATIVE/2014/SNC_2014_2020.pdf
11. Ministerul Economiei (2013). Strategia Națională de Export 2014-2020, retrieved from http://www.minind.ro/strategia_export/SNE_2014_2020.pdf
12. Ministerul Educației și Cercetării (2014). Strategia Națională de Cercetare, dezvoltare și inovare 2014-2020. Monitorul Oficial, Partea I, nr. 785 Mitschke, A. (2008). The Influence of 13. National Competition Policy on the International Competitiveness of Nations. A contribution to the Debate on International Competition Rules. Physica – Verlag.
14. Onsel, S., Ulengin, F., Ulusoy, G., Aktas, E., Kabak, O. and Topcu, Y. I. (2008), A New Perspective on the Competitiveness of Nations, Socio-Economic Planning Sciences, Vol. 42
15. Oprescu, R. (2012), Bridging intellectual capital and the competitiveness of nations, Management & Marketing Challenges for the Knowledge Society
16. Porter, M. (1990). The Competitive Advantage of Nations. London: Macmillan.
17. Thissen, M., van Oort, F., Diodato, D. & Ruijs, A. (2013). Regional Competitiveness and Smart Specialization in Europe. Edward Elgar Publishing, MA.
18. Tatiana Moșteanu (coord), Felicia Alexandru, Horațiu Dragomirescu,“Firma în mediul concurențial”, edit. Tribuna Economică, București, 2000.
19. The Global Competitiveness Report 2010–2011, World Economic Forum, Geneva.
20. The Global Competitiveness Report 2011–2012, World Economic Forum, Geneva.
21. The Global Competitiveness Report 2012–2013, World Economic Forum, Geneva.
22. The Global Competitiveness Report 2013–2014, World Economic Forum, Geneva.
23. The Global Competitiveness Report 2014–2015, World Economic Forum, Geneva.
24. The Global Competitiveness Report 2015–2016, World Economic Forum, Geneva.
25. Țărnea A., (editor), Voinescu R. & Buteică A. C. (raportori) (2014). Addressing Needs, 26. Leveraging Resources in Financing non-Euro Zone Economies, Conferința organizată de Institutul Aspen România.
27. World Economic Forum (2014). The Global Competitiveness Report 2014–2015. Geneva, retrieved from http://reports.weforum.org/global-competitiveness-report-2014-2015
http://www.econlib.org/library/Enc1/Competitiveness.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mediul International de Afaceri (ID: 118152)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.