Mediul Financiar Si Finantarea Activitatii

Mediul financiar pune la dispoziția întreprinderilor o gamă de mijloace de finanțare mai mult sau mai puțin substanțială. Foarte diversificată în țările cu sisteme financiare dezvoltate, această gamă rămâne limitată la tehnicile financiare de bază în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare. Dar oricare ar fi contextul, întreprinderile sunt confruntate cu alegerea surselor de finanțare. Autofinanțarea constituie baza oricărei dezvoltări a întreprinderilor. Aportul la capitalul propriu constituie de asemenea, o sursă esențială de finanțare a întreprinderilor. Dar amploarea și modalitățile acestor aporturi variază după cum întreprinderea dispune sau nu de acces direct la piețele de capital.

În sfârșit, recurgerea la îndatorare ar trebui, în principiu, să aducă completări resurselor întreprinderii. În fapt, aceasta are un rol fundamental în finanțarea lor, chiar dacă rata dobânzii reale atinge niveluri foarte ridicate.

Aspectele finanțării prezintă importanță crucială pentru supraviețuirea și dezvoltarea întreprinderii.

În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichidități pentru a face față angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadența în viitorul apropiat, asigurându-și astefel echilibrul financiar pe termen scurt.

În al doilea rând se pune, din partea întreprinderii, problema lansării în investiții de orice natură (tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte posibilitățile sale. În acest caz este vorba de finanțarea dezvoltării pe termen mediu și lung care condiționează creșterea rezultatelor în viitor și menținerea echilibrului financiar. Deci mijloacele de finanțare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii. În acest sens întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăți. Pe de o parte, ea ar putea fi în situația să trebuiască să ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns să recupereze avansurile efectuate, mai ales când efectuează investiții cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte, întreprinderea poate fi în situația de a folosi, pentru operațiunile pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiții.

Problemele finanțării prezintă deci importață vitală, pentru că soluționarea lor condiționează supraviețuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performanțele sale prezente și viitoare, autonomia proprietarilor și a conducătorilor săi.

Primul pas pe care un intreprinzator trebuie sa-l faca este estimarea cat mai precisa a sumei de bani necesare afacerii, indiferent de etapa ciclului de viata al afacerii (capital pentru demararea afacerii, pentru functionarea firmei pe termen scurt sau pentru dezvoltare strategica pe termen lung). Pregatirea unei proiectii realiste a necesarului de finantare presupune luarea in considerare a unei game largi de costuri asociate cu planul de afaceri, ajutand si la prezentarea in fata unui creditor sau investitor caruia ii demonstreaza faptul ca va intelegeti afacerea si piata in care aceasta actioneaza.

Ideea despre finantare pe care o au majoritatea intreprinzatorilor este de a acumula banii necesari afacerii din orice sursa, pe orice cai, in orice cantitate si cat mai usor posibil. Din pacate, aceasta abordare nu tine cont de faptul ca obtinerea banilor pentru afacere implica o multime de compromisuri, atat financiare cat si nefinanciare, bune sau relea10i.

Dar firmele au nevoie de mai mult decat o simpla suma de bani, ele au nevoie de bani “inteligenti”, ceea ce presupune ca acesti bani aduc impreuna cu ei si sprijin si consultanta pentru afacere. Astfel de finantare poate fi o finantare garantata de o organizatie guvernamentala, situatie care permite mentinerea proprietatii intacte pana in momentul in care veti dori sa vindeti o parte din actiunile firmei.

Indiferent daca se urmareste obtinerea unui imprumut bancar sau gasirea unui investitor care sa aduca afacerii capitalul de care are nevoie, procesului de cautare trebuie sa i se acorde aceeasi atentie ca si, spre exemplu, introducerii unui produs nou sau cumpararii unei afaceri.

Procesul alegerii unei modalitati corespunzatoare de finantare a afacerii este mai mult arta decat stiinta. Trebuie sa se ia in considerare o multitudine de factori si sa se evalueze in contextul propriei afaceri si a nevoilor acesteia.

In functie de etapa din ciclul de viata al firmei necesarul de finantare este diferit si posibilitatile de gasire a surselor corespunzatoare difera.

In etapa de lansare, firmele au probleme in ceea ce priveste asigurarea capitalului necesar pentru functionare deoarece prezinta un risc ridicat pentru creditori sau investitori. Rezultatul acestei situatii este faptul ca mai mult de 75% dintre afacerile nou infiintate sunt finantate din resursele personale ale intreprinzatorului, cum ar fi economiile, dobanzile sau credite personale. Tot aici un rol important il joaca familia si prietenii, care asigura o parte din banii necesari demararii afacerii. In acest stadiu este de nepretuit dorinta si perseverenta in cautarea de surse de finantare, atat personale cat si guvernamentale.

Firmele in etapa de dezvoltare si crestere sunt de obicei suficient de stabile in functionare pentru a nu avea in mod constant probleme cu fluxul de numerar. Daca firma are succes, fondurile generate de firma vor acoperi in cea mai mare parte necesitatile firmei. Tipic, firmele au la dispozitie mult mai multe surse de finantare datorita faptului ca au deja o istorie a activitatii, o valoare stabilita, un istoric al creditului etc. In plus, faptul ca firma are clienti si furnizori constanti, proceduri interne de functionare eficiente, planuri de afaceri mai realiste si mai bine puse la punct, campanii de marketing si promotionale mai bine realizate si fundamentate ajuta la crearea unei increderi atat din partea potentialilor creditori cat si a potentialilor investitori.

Daca firma a fost profitabila, modalitatea preferata de finantare este creditul.

In etapa de declin apar probleme cu fluxul de numerar, iar posibilitatile de finantare ale firmei se vor reduce mai ales in cazul in care si piata pe care firma actioneaza este in restrangere. Astfel, chiar daca istoric firma are credibilitate, situatia curenta va impiedica obtinerea facila de fonduri pentru continuarea derularii operatiunilor sau pentru realizarea altor obiective. Nu trebuie uitat ca atat institutiile de credit cat si investitorii potentiali, inainte de a acorda credit sau de a investi isi vor face propriile aprecieri asupra viabilitatii afacerii si asupra planului de afacere propus.

Instrumentele de finanțare puse la dispoziția economiei în general și a întreprinderilor în particular comportă o gamă complexă. După originea resurselor, se disting patru tipuri de mijloace de finațare:

− autofinațarea

− creșterea de capital propriu

− împrumuturile

− creditul între întreprinderi, adică livrările pe credit ale furnizorilor.

Autofinanțarea este constituită din excedentele pe care întreprinderea le produce și care sunt folosite pentru finanțarea activităților ulterioare. Creșterea capitalului propriu înseamnă aporturile de capital pe care întreprinderea le primește din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de către asociații sau proprietarii deja existenți și dispuși să-și mărească participarea lor.

Împrumuturile constituie surse de finațare externă. Ele sunt contractate față de persoane fizice și juridice care rămân creditori ai întreprinderii. În sfârșit, creditul între întreprinderi înseamnă termene de plată pe care furnizorii le acordă. Dacă această practică vizează puțin pe particulari, ea este foarte obișnuită când clientul este o întreprindere, chiar dacă importante diferențe pot să apară între practicile din diferite țări. Dacă reputația nu-i este defavorabilă, o întreprindere cumpără materii prime, semifabricate, mărfuri, servicii, etc., primind un credit-furnizor aproape automat, conform uzanțelor de plată din branșa de care aparține furnizorul. Dar, la rândul său, întreprinderea acordă astfel de credite propriilor clienți când vinde bunuri sau servicii. Pe total, termenele de plată primite și acordate exercită influențe care sunt regăsite în noțiunea de nevoie de fond de rulment.

Pentru a recurge la una dintre aceste metode de finanțare, întreprinderea trebuie să analizeze următoarele aspecte ce reprezintă factorii determinanți în alegerea tipului de finanțare:

Perioada pentru care sursele de finanțare sunt necesare – Durata contractului de finanțare trebuie decisă în funcție de scadența necesităților de finanțare. Astfel, finanțarea cumpărării de stocuri sau plata unor servicii necesare derulării activității curente a întreprinderii necesită obținerea de resurse pe termen scurt. În general, finanțarea investițiilor de menținere sau dezvoltare a capacităților de producție existente este realizată prin atragerea de resurse pe termen lung.

Costul surselor de finanțare – Un aspect important al managementului firmei îl reprezintă gestiunea costurilor directe ale finanțării. Acestea sunt reprezentate de costul capitalurilor atrase, cum ar fi rata de dobândă ce trebuie plătită pentru creditele contrctate sau rentabilitatea ce ar trebui oferită acționarilor pentru aportul acestora la capitalul firmei.

Flexibilitatea contractului de finațare – Nivelul ridicat al incertitudinii privind evoluția pe piață a întreprinderii impune o mai mare flexibilitate a contractelor de finanțare a activității acesteia. Astfel, pot apărea situații în care firma este nevoită să ramburseze anticipat datoria, să majoreze nivelul împrumuturilor contractate sau să prelungească durata împrumutului. În aceste condiții, contractele prin care sunt atrase surse de finanțare de la bănci sau alte instituții financiare se dovedesc mai flexibile decât cele prin care sunt atrase resurse prin ofertă publică de acțiuni sau obligațiuni.

Impactul fiscalității asupra politicii de finanțare a firmei – Fiscalitatea firmei poate influența tipul de surse de finațare atrase sau condițiile contractuale alese. În general, dobânzile de plată la creditele contractate sunt deductibile din veniturile impozabile ale întreprinderii, în timp ce dividendele de plată către acționari sunt repartizate din profitul net de impozit.

Costurile de mandat (agent) – Problema monitorizării solvabilității întreprinderii poate induce dificultăți în contractarea de surse de finanțare, mai ales prin atragerea de capitaluri prin ofertă publică de acțiuni. Dacă băncile sau alte instituții financiare au capacitatea de a monitoriza performanța, respectiv solvabilitatea întreprinderii de-a lungul derulării contractului de finanțare, pentru investitorii individuali care achiziționează titluri financiare emise de către întreprindere, această operațiune se poate dovedi prea costisitoare. Ca urmare, investitorii pot cere o rată de remunerare mai ridicată pentru sursele de finațare pe care aceștia le pun la dispoziția întreprinderii. Astfel, este în interesul acesteia să identifice combinația de contracte de finanțare care să minimizeze costurile de mandat sau de monitorizare ale activității sale.

1. SURSE DE FINANȚARE ALE ACTIVITATII

1.1. DATORIILE PE TERMEN LUNG

Procesul de consum care se organizează într-o întreprindere cere un volum important de resurse mobilizabile prin repartiția financiară. Majoritatea acestor resurse sunt imobilizabile în structura economică a firmei pentru o perioadă mai mare de timp ( au un ciclu de rotație de peste 5 ani)

Datoriile pe termen lung și mediu au de obicei o scadență mai mare de 5 ani, cele pe termen mediu între 1-5 ani. Aceste două categorii sunt finanțate în special activele imobilizate. Creditele pe termen lung și mediu sunt foarte variate prin natura și obiectul lor. Finanțarea pe termen lung poate fi asigurată de organisme publice precum și de bănci și de alte instituții financiare.

Capitalurile împrumutate peste 5 ani sunt menite să finanțeze elemente cu caracter stabil al patrimoniului. Acestea se pot clasifica în:

– credite bancare pe termen mai mare de un an;

– împrumuturi din emisiuni de obligațiuni;

– datorii în legatură cu leasing-ul (credit-bail).

1.1.1. Credite bancare pe termen mai mare de 1 an

Cu toate că o metodă clasică de finanțare a activității unei întreprinderi o reprezintă creditul, acest instrument este departe de a fi banlizat.

Într-o întreprindere, necesarul de fonduri cu imobilizare pe termen lung apare în cazul unor acțiuni de refacere, dezvoltare, restructurare. Pentru acoperirea acestor necesități se face apel și la fluxurile financiare din afara întreprinderii. Firma se adresează unor surse gestionate de sistemul bancar ( credite pe termen lung și mediu), proprietarilor ( pentru creșterea de capital social), pieței de capital ( prin vanzarea de titluri) și finanțelor publice ( în cazuri extreme, pentru subvenții). Fondurile procurabile pe termen lung din sursele amintite mai sus se regăsesc în conținutul capitalului permanent al întreprinderii ( capital social + fonduri proprii + împrumuturi pe termen mediu și lung). Decizia de a apela la aceste fluxuri impune o fundamentare complexă, mai amplă decât decizia de creditare pe termen scurt.

În scopul fundamentării și adoptării deciziei de creditare pe termen mediu și lung, serviciul financiar al firmei și comitetul de direcție al băncii comerciale procedează la formarea bazei de date necesare analizei complexe a solicitantului și a cererii de credit.

Documentația necesară contractării unor astfel de credite, constă, de regulă, într-o cerere de credit, semnată de persoanele autorizate să reprezinte legal societatea și documente care atestă situația economico- financiară a societății ( bilanț, cont de profit și pierdere, balanțe de verificare). De asemenea, banca poate solicita, după caz, raportul auditorilor firmei sau certificarea bilanțului conform reglementărilor legale în vigoare. Întreprinderea va trebui să depună bugetul de venituri și cheltuieli aferent perioadei pentru care se solicită creditul, respectiv previziunea fluxului de lichidități. Printre alte documente cerute de către bancă sunt: acordul de consultare la Centrala Riscurilor Bancare, certificate de atestare fiscală, hotărârea organului competent potrivit actelor constitutive și legii, cu privire la contractarea și garantarea creditului. În cazul societăților pe acțiuni, se va solicita și înscrierea la Registrul Comerțului și avansarea spre publicare în Monitorul Oficial Partea a IV-a a hotărârii adunării.

În momentul în care Studiul de fezabilitate este acceptat, cererea de credite este luată în calcul ca decizie de creditare pe termen lung, procedându-se la încheierea contractului de creditare. Concomitent cu adoptarea deciziei de creditare, se realizează și Situația privind eșalonarea ratelor și a dobânzilor pentru creditul contractat. Situația respectivă reprezintă o proiectare a fluxurilor financiare viitoare de la firmă către bancă.

Băncile comerciale oferă mai multe alternativ de credite pe termen lung, cum ar fi:

1. Credite pentru activitatea de leasing, ce sunt destinate achiziționării de bunuri imobile, precum și bunuri mobile de folosință îndelungată, aflate în circuitul civil, noi sau second- hand. Acestea se acordă societăților și instituțiilor specializate în desfășurarea activității de leasing, pentru achiziționarea activelor ce fac obiectul contractelor de leasing încheiate cu utilizatorii. În general, volumul creditului pentru activitatea de leasing nu depășește 85% din prețul de achiziției (inclusiv TVA) a bunurilor ce urmează a fi cumpărate și închiriate în regim de leasing.

Se poate acorda prin contracte de credit distincte pe bază de contracte de leasing prezente și/sau viitoare, cu un singur utilizator; prin acorduri de creditare distincte pe bază de contracte de leasing prezente și/sau viitoare, cu diverși utilizatori; prin acorduri de creditare, în sistem revolving, pe baza contractelor de leasing prezente și viitoare cu diverși utilizatori.

2. Credite pentru produse cu ciclu lung de fabricație, ce au ca beneficiari întreprinderile care execută produse cu ciclu lung de fabricație cum ar fi: utilaje tehnologice de toate tipurile și părți ale acestora. Aceste tipuri de credite au termene de rambursare cuprinse între 12-36 luni, fără a depăși însă ciclurile de execuție stabilite prin documentația tehnică și cele înscrise în contractele de livrare. Volumul maxim al creditului se determină pe baza mișcării stocurilor și cheltuielilor aferente producției în curs de fabricație estimate a exista în sold la finele fiecărei luni din cadrul perioadei de creditare, precum și a celorlalte elemente de cheltuieli aferente contractului/comenzii.

3. Creditul ipotecar, ce se acordă persoanelor juridice care au ca obiect de activitate construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinație locativă, industrială sau comercială sau persoanelor juridice române care doresc construirea de locuințe de serviciu pentru salariații proprii. În general, nivelul creditului este de maxim 75% din valoarea imobilului și/sau din valoarea devizului estimativ, diferența fiind aportul propriu al solicitantului. Creditul poate acoperi și finanțarea unor cheltuieli legate de realizarea investițiilor imobiliare, cum ar fi: cheltuieli pentru realizarea de studii și proiecte, pentru obținerea avizelor etc.

4. Credite pentru investiții, care sunt destinate pentru finanțarea activității de investiții, în completarea surselor proprii ale clienților, pe total activitate de investiții sau pe obiective ( proiecte) de investiții, pentru realizarea de noi capacități de producție sau dezvoltarea capacităților de producție existente etc. . La aceste credite se poate acorda o perioadă de grație pentru plata ratelor de credit de până la doi ani. În general, nivelul creditului este de maxim 85% din valoarea totală a investiției, 15% fiind sursele proprii ale solicitantului. Este nevoie de aceeași documentație ca în cazul solicitării unui credit pe termen scurt, la care se mai adaugă:

planul de afaceri ( în cazul clienților cu o cifră anuală de peste 1 milion echivalent Euro) sau studiu de fezabilitate în cazul proiectelor de investiții cu valoare mai mare de 100.000 Euro.

documentație tehnico-justificativă aferentă obiectivului de investiții sau memorii justificative privind necesitatea acestor investiții cu devize estimative și listele de utilaje și alte dotări care se vor atașa planului de afaceri, în cazul proiectelor de investiții la care nu este necesar studiul de fezabilitate;

autorizația de construcție cu avizele și acordurile necesare;

lista cheltuielilor de capital pentru investiție;

acte justificative privind situația juridică a terenului;

alte documente prevăzute în legile în vigoare.

Modalitatea de garantare a creditelor contractate de către întreprinderi diferă în funcție de tipul de credit, în general tipurile de garanții acceptate de către bancă fiind cele reale mobiliare, cele reale imobiliare( depozit bancar, titluri de ordin și nominative etc.), respectiv garanțiile personale (scrisori de garanție bancară, garanții emise de statul român etc.).

1.1.1.1. Costul creditelor

Principalul cost al creditului este reprezentat de dobânda pe care trebuie să o plătească solicitantul de-a lungul perioadei pentru care a fost obținut creditul. Modalitatea clasică de exprimare a acestui cost este aceea de rată de dobândă pe care băncile o afișează pentru fiecare tip de credit în parte. Aceasta diferă în funcție de tipul de credit solicitat, precum și de perioada pentru care este acordat. Pentru anumite tipuri de credite, băncile calculează și marja de risc de credit ce majorează costul creditului pentru întreprinderile caracterizate de un grad de profitabilitate mai redus, respectiv un serviciu al datoriei mai slab.

Dobânzile pe care băncile le afișează pentru creditele ce pot fi contractate nu cuprind și comisioanele pe care solicitanții creditelor respective trebuie să le plătească suplimentar. O excepție o reprezintă creditele pentru consum destinate persoanelor fizice, caz în care băncile trebuie să comunice dobânda anuală efectivă (DAE). De asemenea, băncile afișează rata de dobândă anuală, ca urmare în calculul dobânzii de plată trebuie să se țină cont de intervalul de timp la care se fac plățile către bancă. În aceste condiții, este necesară estimarea ratei de dobândă proporțională pentru perioada pentru care creditul este acordat (rdT) având ca referință numărul de zile (360) corespunzătoare anului bancar.

rdT= rd an * T/360,

unde T= perioada pentru care se face calculul dobânzii, exprimată în zile.

Ca urmare, dobânda de plată pentru un credit este determinată luând în considerare rata de dobândă la care a fost contractat împrumutul, suma rămasă nerambursată și perioada pentru care acesta a fost acordat. Mărimea acesteia diferă în funcție de modalitatea de rambursare aleasă. Cea mai frecventă modalitate de rambursare a unui împrumut este aceea ce presupune plăți constante sau rambursarea in fine.

Odată ce creditul a fost contractat, pe parcursul de angajare a creditului, banca procedează la analize periodice asupra firmei si obiectivului creditat; în caz că se constată deteriorări ale activității economice a agentului economic creditat, banca ia măsuri de reducere a riscului de nerambursare sau, în cazul producerii acestui risc, acționează pentru recuperarea ratelor rămase de rambursat prin valorificarea garanțiilor depuse sau consemnate în contractul de creditare.

1.1.2. Împrumuturile din emisiuni de obligațiuni

Societățile comerciale pe acțiuni pot contracta împrumuturi din emisiuni de obligațiuni pentru o sumă care nu poate depăși trei pătrimi din capitalul social. Obligațiunile pot fi nominative sau la purtător. Valoarea nominală minimă a unei obligațiuni este de 2,5 lei. Obliagațiunile pot fi emise în formă materială (pe support de hârtie) sau în formă dematerializată (prin înscriere în cont).

Cele mai întâlnite tipuri de obligațiuni sunt:

Obligațiuni ordinare, care asigură cumpărătorilor de obligațiuni (obligatarilor) o dobândă fixă sau variabilă, care se revizuiește periodic;

Obligațiuni cu primă de rambursare, care se calculează ca diferență între valoarea nominală (înscrisă pe obligațiuni) și prețul de emisiune (de vânzare), care este mai mic. Venitul realizat de obligatar în momentul rambursării echivalează cu o anumită dobândă anuală;

Obligațiuni cu loterie, care se vând și se răscumpără la valoarea nominală. Periodic, prin tragere la sorți, se vor putea câștiga venituri echivalente cu dobânzile datorate obligatarilor.

Obligațiunile se rambursează fie la scadență, fie prin tragere la sorți înainte de scadență.

Împrumuturile obligatare reprezintă o formă particulară a împrumuturilor pe termen lung care constă în emisiunea și vânzarea către public a obligațiunilor. Acest tip de credit este accesibil doar marilor întreprinderi cotate la bursă, statului și autorităților locale. Societățile pe acțiuni care lansează un împrumut obligatar trebuie să îndeplinească o serie de condiții impuse de autoritatea de supraveghere a pieței de capital: să aibă cel puțin doi ani de existență și două bilanțuri legal aprobate de organele fiscale, să ofere garanții obligatarilor, fie direct, prin patrimonial propriu, fie indirect, prin mijlocirea unor terți, ș.a. Recurgerea la împrumutul obligatar este avantajoasă uneori pentru întreprinderi, mai ales atunci când capitalul propriu este insuficient iar recurgerea la emisiunea de acțiuni generează reticență din partea investitorilor. Acest tip de credit este de preferat și creditului bancar, care uneori este greu de procurat datorită costului său mai ridicat și a condițiilor impuse de bănci în vederea acordării lor. Recurgerea la împrumutul obligatar este avantajoasă și datorită faptului că dobânzile sunt cheltuieli financiare și nu fac parte din profitul impozabil. Principalele elemente tehnice ale unui împrumut obligatar sunt prezentate în tabelul numărul 1 din Anexa numărul 1.

Pentru creșterea șanselor de reușită a împrumutului obligatar, a atractivității lui, unele emisiuni sunt realizate cu primă de emisiune, cu primă de rambursare sau cu primă de emisiune și cu primă de rambursare. În primul caz, obligațiunile sunt vândute sub valoarea nominală, diferența de preț reprezentând prima de emisiune, care reprezintă o remunerare suplimentară pentru investitori. În cel de-al doilea caz, obligațiunile sunt emise la valoarea lor nominală, dar sunt răscumpărate la un preț mai ridicat, diferența reprezentând prima de rambursare, care este tot un venit suplimentar pentru investitor. În cea de-a treia situație sunt acordate ambele prime, deci obligațiunile sunt emise cu primă dublă. Durata împrumutului obligatar este cuprinsă între momentul vânzării obligațiunilor, moment din care ele devin purtătoare de dobândă, și momentul retragerii lor din circulație în urma răscumpărării acestora de către emitent. Obligațiunile sunt cotate la bursă, iar cursul acestora se exprimă în procente și se calculează ca raport între prețul plătit pentru cumpărarea lor și valoarea nominală a acestora. El poate fi mai mare, egal sau mai mic de 100%. Cursul bursier (Cb) al obligațiunii la un moment dat se determină în procente sau în mărimi absolute.

Exprimat în procente, el se determină prin adunarea cursului cuponului (Cc) cu cursul obligațiunii (Co), deoarece obligațiunile sunt cotate “la piciorul cuponului”:

Cb = Cc + Co (%)

Cursul cuponului (Cc) se determină după relația:

Cc = D * n z x 360

365

unde:

D = cuponul, exprimat în procente;

nz= numărul de zile de la data plății ultimului cupon

În sumă absolută, cursul bursier se determină prin înmulțirea cursului bursier (Cb) exprimat în procente cu valoarea nominală a obligațiunii (VN).

Un împrumut obligatar poate fi rambursat în următoarele modalități:

la finele perioadei (rambursarea capitalului se face o singură dată, la finele duratei de viață a împrumutului. Singura cheltuială pentru emitent o constituie plata periodică a dobânzilor.). Această modalitate de rambursare presupune cel mai ridicat cost al procurării împrumutului și este însoțită adeseori de constituirea unui fond de rambursare.

Prin amortizări constante (în fiecare an se rambursează tranșe egale din împrumut, la care se adaugă dobânda aferentă. Amortizarea anuală se determină prin împărțirea mărimii împrumutului la durata sa de viață, iar dobânda se determină în fiecare an prin aplicarea ratei dobânzii la valoarea rămasă de rambursat);

Prin anuități constante (întreprinderea plătește anual același volum de anuități). Pentru ca anuitățile să fie constante este necesar ca amortizările anuale ale împrumutului să varieze crescător, în paralel cu variația descrescătoare a dobânzilor. Mărimea anuităților se determină după relația:

a = V0 x i .

1 – (1 + i)-n

în care:

a = anuitatea

V0 = valoarea împrumutului

i = procentul de dobândă anuală n= durata împrumutului (ani)

Răscumpărarea prin bursă prezintă interes atunci când cursul bursier al obligați- nilor este inferior valorii de rambursat. Reglementările bursiere fixează însă anumite limite legale în ceea ce privește numărul obligațiunilor ce pot fi răscumpărate.

1.1.2.1.Costul împrumutului obligatar

Investitorul în obligațiuni este interesat de rentabilitatea pe care o poate obține pentru capitalul său imobilizat în astfel de titluri financiare. Aceasta reprezintă randamentul capitalului investit în condițiile în care obligațiunile sunt păstrate până la scadență. Pentru a asigura succesul emisiunii de obligațiuni, emitentul trebuie să ofere investitorilor potențiali un randament la scadență la un nivel cel puțin egal cu rata de dobândă de pe piața de capital sau cu randamentul unor alte plasamente similare.

Din perspectiva emitentului, împrumutul obligatar presupune costuri legate atât de realizarea emisiunii (publicitatea emisiunii, prospectul de ofertă publică, comisionul de intermediere), cât și implicate de remunerarea ce trebuie asigurată celor care subscriu la emisiunea de obligațiuni. Calea clasică de remunerare este plata periodică (anuală, semestrială, trimestrială, lunară) a unui cupon. Câștigurile investitorilor pot fi rotunjite și prin intermediul primelor de emisiune sau de rambursare pe care emitentul le acordă pentru a face cât mai atractiv împrumutul și a obține astfel finanțarea dorită. Emitentul urmărește astfel oferirea unui randament la scadență competitiv în raport cu cele existente pe piață. Pornind de la nivelul randamentului la scadență așteptat de către investitori, luând în considerare primele de emisiune, respective rambursare, ce vor fi acordate, emitentul poate estima care este nivelul ratei cuponului ce ar trebui oferit.

Costul creditului obligatar pentru întreprinderea emitentă ar trebui să ia în considerare toate costurile aferente emisiunii și răscumpărării obligațiunilor, precum și plății cupoanelor. De asemenea se iau în calcul și economiile de impozit pe care întreprinderea emitentă le poate realiza prin deducerea cheltuielilor cu dobânzile, respectiv cu primele plătite.

În concluzie, costul creditului obligatar are ca principal determinant randamentul la scadență așteptat de către investitorii pe piața de capital pentru acest tip de plasament. Nu trebuie însă ignorate cheltuielile suplimentare de intermediere a emisiunii precum și economiile de impozit pe care firma le realizează din deductibilitatea cheltuielilor financiare pe care aceasta le are.

1.1.2.2.Rambursare împrumutului obligatar

Există mai multe modalități de rambursare a împrumutului obligatar:

Rambursarea la finalul perioadei – Rambursarea capitalului se face o singură dată la finele duratei de viață a împrumutului. Singura cheltuială suportată înaintea scadenței este plata dobânzilor. Această metodă este însoțită adeseori de constituirea unui fond de rambursare.

Rambursarea prin anuități constante – Constă în rambursarea în fiecare an a unei sume constante egală cu suma dobânzilor și a rambursării capitalului. Rata de rambursat în fiecare an se determină raportând valoarea nominală a împrumutului la durata sa de viață, iar dobânda se determină în fiecare an prin aplicarea ratei dobânzii la valoarea rămasă de rambursat.

Rambursarea prin serii egale – Conform acestei metode, întreprinderea amortizează un același număr de obligațiuni în fiecare an. Serviciul împrumutului cuprinde atunci o rambursare a capitalului constant și o sumă a dobânzilor descrescătoare cu timpul. Cheltuielile financiare sunt mai mari la începutul duratei de viață a împrumutului.

T

Pe = Vr = (At / (i + 1)t ) , unde:

t = 1

„t” + rata de rambursat în anul „t”);

i – rata dobânzii la termen;

t – durata de viață a împrumutului;

Rambursarea sub forma cuponului mic – Presupune ca dobânzile să nu fie vărsate anual ci doar capitalizate și reglate o dată cu rambursarea la finele perioadei a sumei împrumutate. Valoarea reală a obligațiunilor, respectiv prețul de emisiune al acestora, este influențată de modalitățile de rambursare a împrumutului deoarece fluxurile generate de rambursare intră în relația de calcul a valorii reale (prețul de emisiune).

VN (i + 1)t

(1 + rdt)t

Pe = Vr

in care:

i – rata nominală a dobânzii;

rdt – rata dobânzii la termen

1.1.3.Datorii în legătură cu leasing-ul (credit-bail)

Operațiunile de leasing (sau credit-bail, cum sunt denumite în Franța) au apărut pentru prima oară în Statele Unite în anii ’60 ai secolului trecut și au cunoscut ulterior o evoluție spectaculoasă și în Europa. Operațiunile de leasing sunt preferate în principal de întreprinderile mici și mijlocii, ale căror afaceri prezintă riscuri mari și garanții reduse, din care cauză își pot procura mult mai greu resurse financiare necesare dezvoltării. Apelul la leasing ca modalitate de procurare a mașinilor și utilajelor de către IMM-uri este în prezent foarte ridicat în unele țări din Europa, cum ar fi Germania (70%), Austria (65%) și Suedia (63%), în timp ce în România principala sursă de finanțare o reprezintă fondurile proprii.

Leasing-ul nu reprezintă pentru firme o sursă de finanțare propriu-zisă ci o metodă de finanțare a investițiilor, deoarece asigură o serie de avantaje importante pentru acestea, inclusiv de natură financiară. Leasing-ul reprezintă achiziționarea de către o societate specializată (financiară), de la furnizori, a unor bunuri și închirierea acestora unor beneficiari (care nu dispun de resursele bănești necesare achiziționării direct de la furnizori). Operațiunile de leasing presupun, de regulă, participarea a trei personae, și anume:

producătorul mijlocului fix;

întreprinderea care are nevoie de activul fix respectiv;

o instituție financiară, care acoperă din punct de vedere financiar aceste operațiuni față de producător;

întreprinderii care are nevoie de acesta (locatarul). Contractul de leasing se încheie între locator (proprietarul bunului) și locatar (chiriașul) și stipulează durata închirierii, condițiile de plată, cuantumul ratelor, obligațiile părților și condițiile de transfer al bunului în proprietatea utilizatorului, la opțiunea acestuia. Utilizatorul bunului nu are calitatea de proprietar, din cauză că bunul nu apare în activul său bilanțier iar plățile periodice efectuate de acesta către proprietarul bunului (contravaloarea amortizării bunului, dobânda aferentă, prima de risc, etc.) sunt înregistrate în contabilitate ca datorii extrabilanțiere.

Avantajele principale pe care operațiunile de leasing le oferă utilizatorilor sunt următoarele:

economisirea resurselor de investiții: utilizatorul poate beneficia de efectele folosirii bunului fără a angaja pentru acest lucru capitaluri proprii sau împrumutate, așa cum ar fi trebuit să facă în cazul cumpărării lui. Achitarea unui avans inițial și a ratelor periodice (chirie) reprezintă pentru acesta un efort financiar mult mai redus;

utilizatorul își poate rezerva capitalul propriu drept garanție pentru contractarea unor eventuale credite bancare destinate finanțării dezvoltării;

utilizatorul își poate accelera dezvoltarea în condițiile menținerii autonomiei financiare și a gradului de îndatorare existent anterior începerii operațiunii;

valoarea totală a plăților locației este deductibilă în scopuri fiscale, cu condiția ca între cele două părți să existe un contract de leasing veritabil și nu o simplă plată între rate, o vânzare deghizată;

utilizatorul are posibilitatea de a cumpăra bunul respectiv, la prețul și la termenul prevăzut în contract;

in anumite situații, utilizatorul poate să rezilieze în mod unilateral contractul și să restituie bunul proprietarului.

Operațiunile de leasing prezintă totuși și inconvienente pentru utilizator:

redevențele plătite proprietarului sunt relative ridicate și afectează fluxurile sale financiare, ceea ce impune obținerea unei anumite rentabilități viitoare cel puțin acoperitoare.

Din analiza datelor furnizate de membrii ASLR (Asociația Societăților de Leasing din România), pe piața românească, cel mai important segment de leasing îl reprezintă cel al autovehiculelor. Explicația o constituie facilitățile fiscale ce au fost acordate contractelor de leasing având ca obiect autoturisme importante. Ponderea acestui segment a crescut în anul 2004 la nivelul aproximativ de 94,42%. Proporțiile sunt sensibil diferite față de structura contractelor de leasing pe piața europeană, unde cele care au ca obiect autoturismele reprezintă numai 43,52% din totalul contractelor realizate.

Operațiunile de leasing sunt foarte diverse în ceea ce privește durata contractelor, părțile participante, modul de determinare a valorii ratelor ș.a:

a) În funcție de durata încheierii, leasing-ul poate fi:

– leasing pe termen scurt (experimental);

– leasing pe termen mediu;

– leasing pe termen lung.

b) În funcție de părțile participante la contract, leasing-ul poate fi:

– leasing direct, în care finanțatorul este și producătorul sau furnizorul bunului închiriat;

– leasing indirect, în care finanțarea revine unei unități specializate.

c) În funcție de ponderea ratelor în prețul de vânzare al bunului, leasing-ul poate fi:

– leasing funcțional (operațional), care presupune recuperarea în perioada de locație doar a unei părți din valoare bunului închiriat. Durata locației este mai redusă decât cea de funcționare a bunului. Pe această perioadă, locatorul asigură și mentenanța și service-ul echipamentului închiriat, iar costul acestor operațiuni este inclus în chiria plătită de locatar;

– leasing financiar (de capital), care presupune recuperarea integrală a valorii bunului în perioada de locație și obținerea unui profit. Din acest moment, beneficiarul poate opta pentru achiziționarea bunului la valoarea reziduală.

Există și forme speciale de leasing, ca de exemplu:

Lease-back, care este o formă mascată de finanțare a unei societăți, cu implicații directe asupra fluxurilor sale financiare. Operațiunea constă în vânzarea de către beneficiar a bunului către o societate de leasing, urmată de închirierea bunului și plata către acesta a unei chirii, care reprezintă o parte din prețul de vânzare a bunului respectiv. Implicațiile de ordin financiar ale unei asemenea operațiuni sunt legate de îmbunătățirea structurii financiare a societății;

Leasing experimental, care constă în închirierea unui bun pe o perioadă scurtă, urmată de vânzarea bunului, dacă acesta corespunde cerințelor beneficiarului;

Time-shering, care se practică mai ales în turism, în cazul tehnicii de calcul sau al mijloacelor de transport și constă în închirierea bazei materiale pe timpi partajați;

1.1.3.1 Impactul operațiunilor de leasing asupra rentabilității locatorului

Dezvoltarea pieței leasingului în România are ca principală cauză nevoia de finanțare a firmelor românești ce încep să se dezvolte, precum și avantajele oferite de acest tip de finanțare în comparație cu celelalte existente pe piața financiară. Voi enumera în continuare câteva dintre avantajele contractului de leasing:

Majorarea disponibilității de finanțare a firmei -Avantajul major pe care îl oferă leasingul este acela de a asigura finanțarea integrală a unei investiții din fonduri externe. Astfel, leasingul constituie un remediu pentru lipsa de fonduri proprii, condiție impusă de către bănci în cazul solicitării de credite pentru finanțarea de investiții. Principalele categorii de întreprinderi avantajate sunt cele “tinere” sau cele care se află în expansiune rapidă a activității lor.

Asigură recuperarea mai rapidă a activelor în caz de faliment a societății bancare -Drepturile reale ale finanțatorului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic, în situația în care utilizatorul se află în reorganizare judiciară și/sau faliment. Din poziția privilegiată a locatorului derivă și avantajele locatarului, care poate să-și procure mijloacele fixe necesare pentru desfășurarea activității sale, chiar și atunci când rating-ul companiei nu este acceptabil din punct de vedere al unui creditor obișnuit pentru acordarea unui împrumut în acest scop. Tot din această perspectivă, a riscului de faliment de nerecuperare a fondurilor avansate, banca, la momentul acordării creditului, se acoperă împotriva riscului de neplată a debitorului printr-o finanțare parțială a activelor necesare acestuia. În cazul contractului de leasing locatorul, de cele mai multe ori, oferă finanțare 100% din valoarea activului.

Leasingul permite divizarea riscului între locator și locatar – Prin achiziționarea unui activ sunt transferate toate riscurile și beneficiile dreptului de proprietate asupra cumpărătorului. În cazul contractului de leasing operațional, locatorul asigură nu numai activul, dar și serviciile aferente bunei funcționări a acestuia.

Flexibilitatea contractului de leasing – Dacă întreprinderea dorește schimbarea activului la un moment dat, societatea de leasing îl poate prelua, în schimbul plății unor penalități atunci când contractul este reziliat, dar nu din culpa locatorului. De asemenea, tipul contractului poate fi negociat cu utilizatorul astfel încât acesta să se muleze pe necesitățile sale de producție și de finanțare.

Leasingul prezintă o serie de:

avantaje fiscale – Spre deosebire de cumpărarea unui bun cu plata în rate, leasingul extern (locatorul este o firmă din străinătate) intră în regimul vamal de admitere temporară; ca urmare, accizele, taxele vamale și alte taxe speciale datorate la momentul închiderii operațiunii de import vor fi plătite la sfârșitul contractului de leasing pentru valoarea de intrare a bunului. De asemenea, pentru orice tip de leasing, TVA-ul este plătit eșalonat, odată cu plata ratelor către locator.

“Beneficiile” contabile – Impactul operației de leasing asupra situațiilor contabile ale întreprinderii locatare este diferit, în funcție de tipul leasingului contractat. Astfel, în cazul leasingului operațional, nu se produc modificări la nivelul bilanțului. Ca urmare, gradul de îndatorare al întreprinderii rămâne neschimbat , nealterându-se capacitatea întreprinderii de a se îndatora. Chiria plătită de locatar este înregistrată ca o cheltuială de exploatare în contul său de profit și pierderi. Dacă această cheltuială va fi echilibrată de veniturile rezultate din exploatarea bunului închiriat, nu se vor înregistra variații ale profitului din exploatare. Ca rezultat, prin apelarea la leasingul operațional locatarul poate obține o creștere fictivă a rentabilității economice. Având în vedere înregistrarea sa extrabilanțieră, analiștii financiari pot scăpa din vedere aceste capitaluri investite în profitul din exploatare doar la capitalurile investite înregistrate în bilanț. Uneori se apelează la acest tip de leasing și datorită acestor avantaje legate de manipularea datelor contabile, obținându-se doar „din condei” ameliorări ale rentabilității firmei.

1.1.3.2 Costul leasingului

Piața leasingului este una dintre cele mai dinamice atât pe plan mondial cât și în România. Indicii anuali de creștere au depășit frecvent procentul de 200% ajungându-se ca, în cifre absolute, în cursul anului trecut cifra de afaceri să atingă recordul de 2,2 miliarde euro. O astfel de piață nu poate exista fără prezența simultană a celor doi mari actori: societățile de leasing și utilizatorii.

Leasingul reprezintă un mod de finanțare particular care poate fi analizat sub formă de împrumut. Costul acestei surse de finanțare poate fi evaluat sub forma unei rate actuariale. Se aplică principiul egalității valorilor actuale ale echivalentului sumei de finanțare (costul de achiziție și de montaj al echipamentului= E) și ale ieșirilor de

trezorerie pentru plățile viitoare privind chiria anuală (CH) și valoarea reziduală (VR). La egalitatea, în prezent, a celor două fluxuri de trezorerie ( de intrare echivalentă și de ieșire efectivă) se calculează costul actuarial al leasingului ca o rată internă de rentabilitate (K1).

Costul leasingului integrează în mod firesc și efectele fiscale ale acestei finanțări. Chiria este o cheltuială deductibilă de la plata impozitului pe profit. Partea reprezentând amortizarea echipamentului închiriat nu mai constituie o economie fiscală pentru utilizatorul leasingului, ci pentru “furnizorul” leasingului. În consecință, utilizatorul leasingului nefiind proprietarul bunului închiriat înregistrează un cost de oportunitate, determinat de pierderea economiei de impozit aferentă amortizării echipamentului închiriat.

n (1 – r) * CHt + r * At VR

E = ––––––––- + –––– , in care:

t=1 (1 + K1)t 1 + K1m

r = rata impozitului pe profit

t = 1,…., n ani de valabilitate a contractului de leasing

m = n+1.

În aceste condiții, costul leasingului (K1) este soluția ecuației de mai sus, ce se calculează după metodologia ratei interne de rentabilitate. Costul leasingului pentru utilizator (locatar) este rata de rentabilitate pentru furnizor (locator).

Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se fundamentează pe valoarea actualizată netă (VAN), calculată după relația:

n CF VR

VAN = –––– – ––––

i=1 (1 + r)l (1 + r)m

În formula VAN nu se cuprinde scăderea valorii investiției (I), deoarece nu se plătește costul de achiziție al bunului închiriat. De asemenea, cash-flow-urile (CFt) vor fi determinate în funcție de profiturile viitoare și de chiria plătită (chiria fiind și ea o cheltuială deductibilă de la plata impozitului). Valoarea reziduală (VR) este plătită în anul m, înainte de încheierea duratei de viață (n) a bunului închiriat.

Această valoare actualizată se compară cu cea a împrumutului, pentru a se analiza care dintre sursele de finanțare este mai avantajoasă. Selecția surselor de finanațare a investițiilor este deosebit de complexă întrucât, pe lângă criteriul principal privind costul procurării capitalurilor, acționează o serie de restricții privind costul procurării capitalurilor, accesul la piața capitalurilor, situația financiară a întreprinderii, motivația personalului de conducere a acestuia.

Leasingul este de multe ori preferat ca urmare a simplicității sale și a efectelor atenuante în timp ce le provoacă asupra trezoreriei întreprinderii. În general, compania de leasing beneficiază de asigurări și garanții bancare suficiente pentru a o acoperi de riscurile de faliment ale chiriașului. Din acest motiv, ea poate închiria un contract de leasing fără ca analiza financiară a întreprinderii cliente și a proiectelor sale de investiții să fie suficient de acoperitoare pentru încheierea contractului.

Determinarea costurilor pe care le implică un contract de leasing, indiferent de natura acestuia, este o operațiune destul de complexă, dar este necesară în cazul în care se pune problema selectării surselor de finanțare și determinarea contribuției fiecărei surse la formarea fondului alocat finanțării proiectelor de investiții.

1.2. DATORIILE PE TERMEN SCURT

În vederea realizării obiectului de activitate, întreprinderea intră în relații cu mediul economico- social. Astfel, pentru a-și asigura existentul de bunuri economice de natura activelor imobilizate, activelor circulante sau altor bunuri necesare desfășurării propriei activități, aceasta intră în relații de colaborare cu terțe persoane fizice sau juridice.

Datoriile pe termen scurt provin din tranzacțiile cu persoane fizice sau juridice (cumpărarea de bunuri, lucrări sau servicii, utilizarea forței de muncă, plata impozitelor și taxelor etc.), în care întreprinderea trebuie să efectueze o plată sau o contraprestație într-o perioadă de timp de până la un an. Standardul Internațional de Contabilitate IAS 1

Prezentarea Situațiilor Financiare clasifică o datorie ca datorie curentă atunci când: (1) se așteaptă să fie achitată în cursul normal al ciclului de exploatare al întreprinderii, sau (2) este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanțului. Datoriile pe termen scurt pot fi împărțite pe următoarele categorii:

datorii comerciale;

datorii salariale;

datorii sociale;

datorii fiscale;

datorii diverse.

Criteriile de recunoaștere a datoriilor în bilanț sunt prezentate in IAS 39. Acestea trebuie recunoscute doar atunci cînd întreprinderea devine parte a unui contract și, ca urmare, are obligația legală de a plăti.

Datoriile comerciale

Datoriile comerciale se referă la obligațiile întreprinderii față de terțe persoane fizice sau juridice, rezultate din achiziția de bunuri sau utilizarea serviciilor. Datoriile comerciale se impart în mai multe categorii:

– datorii față de furnizorii de stocuri, lucrări și servicii

– datorii față de furnizorii pentru imobilizări corporale și necorporale

– datorii pentru efectele comerciale

Aceste datorii se referă la bunurile, lucrările și serviciile achiziționate de întreprindere, ca exemplu, materii prime, materiale, mărfuri, reparații la bunurile de folosință îndelungată, servicii telefonice, poștale etc.

Datoriile salariale

Pentru realizarea obiectului de activitate al întreprinderii, alături de factorii materiali: mijloace fixe, stocuri și bani, este necesar și factorul muncă. Munca nu este o resursă stocabilă, ci se manifestă ca factor de producție. Pentru reflectarea creanțelor și datoriilor referitoare la utilizarea forței de muncă, în contabilitate se utilizează grupa de conturi Personal și conturi asimilate.

Pentru reflectarea datoriei întreprinderii față de salariați se utilizează contul Personal- salarii datorate, care este un cont de pasiv, de datorii salariale pe termen scurt. Se creditează cu datoria totală față de salariați pe baza Statului de salarii. Se debitează cu

reținerile din salarii și cu creanțele față de salariați pentru lipsuri sau pagube aduse întreprinderii.

Datoriile sociale

Pentru reflectarea datoriilor sociale, în contabilitate se utilizează contul Asigurări sociale și se desfășoară pe patru sintetice și anume: Contribuția unității la asigurările sociale, Contribuția personalului pentru pensia suplimentară, Contribuția angajatorului pentru asigurările sociale de sănătate și Contribuția angajaților pentru asigurările sociale de sănătate. Acest cont se crediteză cu datoriile întreprinderii și ale angajaților legate de contribuția la asigurările sociale, la pensia suplimentară și la asigurările sociale de sănătate și se debitează cu sumele cuvenite angajaților din asigurările sociale și cu plata de către stat a datoriilor sociale rămase. Soldul contului este creditor și reflectă datoriile neplătite către bugetul asigurărilor sociale.

Datoriile fiscale

Datoriile fiscale reprezintă sume datorate de către întreprindere bugetului de stat, datorii pentru care statul nu oferă o altă contraprestație sau o contravaloare. Din categoria datoriilor fiscale fac parte impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată datorată, impozitul pe venit și alte datorii față de bugetul de stat.

Datoriile diverse

Contul utilizat pentru evidențierea datoriilor diverse este Creditori diverși. Acest cont de datorii pe termen scurt este de pasiv. Se creditează cu diverse datorii, de exemplu datorii privind achiziționarea titlurilor de plasament, sume încasate și necuvenite și se debitează în momentul achitării contravalorii acestora. Soldul este creditor și reprezintă datoriile neachitate.

2. SURSELE DE FINANȚARE ÎN CADRUL SOCIETĂȚII S.C ELIXDAN PROD COM IMPEX S.R.L

2.1. PREZENTAREA GENERALĂ A SOCIETĂȚII S.C ELIXDAN PROD COM IMPEX S.R.L

Societatea comercială “ELIXDAN PROD COM IMPEX S.R.L.” este succesoarea de drept a întreprinderii mici cu același nume din care provine si este o societate comerciala infiintata in anul 1996.Sediul societății se află în localiatea Moreni, județul Dambovita. Sediul poate fi schimbat cu acordul asociaților, respectând legile în vigoare.

Societatea comercială “ ELIXDAN PROD COM IMPEX S.R.L.” este persoană juridică română. Asociații răspund numai în limita capitalului social depus. Societatea este constituită pe un timp nelimitat.

Obiectul de activitate al întreprinderii îl constituie:

– fabricarea și comercializarea materialelor de construcții;

– proiectarea și executarea de construcții metalice și clădiri pentru pesoane fizice și juridice;

– întreținere, reparare, montare, achiziționare și comercializare de mijloace fixe;

– prestări agricole și transport cu utilaje proprii;

– executarea comerțului în cont propriu și în comision;

– prestări servicii către populație- organizare de videotecă.

Obiectul de activitate poate fi mărit sau redus în urma hotărârii Adunării generale.

Capitalul social al societății este de 100000 Ron și se compune în vărsăminte în numerar în valoare de 40000 lei și din aporturi în natură în valoare de 60000 lei aduse de către asociați. Capitalul social poate fi mărit sau micșorat în urma hotărârii Adunării generale a asociaților. Capitalul social se divide în 20 de părți egale, fiecare parte socială având valoarea de 5000 lei, dând dreptul deținătorului la un vot în Adunarea generală a asociaților și dreptul de a participa la distribuirea dividendelor potrivit legii. Dreptul de proprietate asupra părților poate fi transmis între asociați sau prin declarație făcută în afara societății. Transmiterea se face prin declarație făcută în registrul societății de către cedent și cesionar. Deasemeni transmiterea se înscrie în Registrul Comerțului.

În realizarea obiectului de activitate societatea va putea folosi credite în lei sau în valută și se va putea asocia cu parteneri străini, persoane fizice sau juridice în condițiile legii. Drepturile și obligațiile personale ale asociaților nu pot greva patrimoniul societății.

Hotărârile asociaților se iau în Adunările generale, ce au loc ori de câte ori este nevoie dar nu mai puțin de o dată pe lună. Adunarea generală se consideră constituită dacă sunt prezenți deținătorii a cel puțin ¾ din valoarea capitalului social.

Societatea este administrată de toți cei patru asociați. Limita puterii lor cât și atribuțiile ce le au se stabilesc prin contract de societate.

Societatea va putea angaja personal cu respectarea legislației în vigoare. Salarizarea personalului se stabilește prin liberul acord al părților, cu respectarea limitei minime de salarizare prevăzute de lege.

În societate se întocmește anual buget de venituri și cheltuieli, bilanț contabil și cont de profit și pierderi după metodele stabilite de Ministerul Finanțelor. Adunarea generală stabilește modul de amortizare a mijloacelor fixe, respectând dispozițiile legale. Dizolvarea societății se face respectând legislația. În caz de dizolvare, societatea va fi lichidată în conformitate cu prevederile contractului de societate și a legilor în vigoare.

Resursele umane

Număr de angajați la data de 30.12.2007 = 193, din care:

– cu contract de muncă = 193

– cu contract de colaborare sau alte forme de angajare = 0

Structura personalului:

Personal de conducere (6); Personal direct productiv (179); Personal indirect productiv (8);

Angajați absolvenți universitari (8); Angajați absolvenți de liceu, școală profesională (178) Angajați absolvenți de școală primară (7)

Resurse materiale

Fabrica de mobilă este situată în localitate Moreni, județul Dambovita. Aceasta are o suprafață totală de 62.000 m2 (suprafața efectivă a terenului).

Suprafața construită:

a) Clădire P+2 = 17.500 m2

b) Clădire P+2 = 12.500 m2

c) Uscătorie NARDI, cu centrală = 80-120 m3/șarja

d) Centrala termică pentru încălzire spațială cu: cazan apă caldă 1800 Kw și cazan abur 1200 Kw

e) Clădire rezervă apă 300.000 l f) Clădire birouri = 300 m2

g) Clădire atelier mecanic și atelier electric = 4170 m2

h) Clădire magazine carburanți = 154 m2

i) Clădire magazine materiale = 1750 m2

j) Clădire magazine produse finite = 1400 m2

k) Clădire depozit lemne = 1650 m2

l) Castel de apă

Utilități:

a) Surse de apă proprie cu debit de 40l/s b) Canalizare poprie

c) Stație de epurare proprie

d) Alimentare cu energie electrică 220- 380 V

e) Încălzire

f) Instalație PSI tip sprinkler

Activitatea generală a societății

În 2011, cifra de afaceri a societății a fost de 7.585.000 de lei (circa 2,2 milioane de euro), în scădere în termeni reali față de acceași perioadă a anului precedent. Deși în dolari cifra de afaceri a fost mai mică decât în 2010, indicatorul calculat în euro a fost mai cu aproape 5%. Obiectivul strategic al societății este creșterea productivității, țintă căreia i se subordonează toate celelalte măsuri – investiții, reducerea normelor de consum și de timp.

Pentru următorii ani, compania estimează o creștere în termeni reali a cifrei de afaceri între 10 și 15 % anual. Rata profitului este de 10-12%. Compania nu distribuie dividende, tot profitul merge la fondul de dezvoltare, fiind investit.

Produsele realizate de ELIXDAN PROD COM IMPEX S.R.L sunt de un înalt nivel calitativ. Confirmarea nivelului crescut al calității este dată de creșterea continuă a volumului comenzilor pentru export. De exemplu, în primele 5 luni ale anului 2012, producția realizată și vândută este egala cu ¾ din producția anului 2011.

Clienții, furnizorii și intermediarii financiari

Produsele societății sunt comercializate pe piața externă încă din 1998. Orientarea către această piață s-a făcut datorită comenzilor mari lansate de beneficiarii externi, a prețului bun obținut pentru produsele realizate și a încasării la termen a sumelor cuvenite. Clienți diverși ai firmei sunt: CDM Italia, Vial Italia, Gerald Wolbruch Germania, Star Holz Germania, SOGEM Belgia, Forex Ucraina etc.

Materiile prime folosite în realizarea produselor se găsesc din abundență în zonă. În ultimii ani, societatea nu a întâmpinat greutăți în aprovizionarea cu materii prime. Furnizorii acestora sunt: BIACRIS Galați, FOREST PRODUCT Pitești, CETINIȚA Putna, MISTERRIEN Botoșani, MATRIBY COM Prundu Bărăganului, MONT BLANK MOBYLE Flămânzi, PF UNGUREANU ION Vicovu de Sus, STAR INTERNATIONAL Botoșani, MOBIROMA SRL Botoșani, KLEBROM Brașov, WOOD LINE Vorona

Intermediarii financiari sunt prezentați în următorul tabel:

Tabelul nr. 1 – Intermediarii financiari ai firmei S.C. ELIXDAN PROD COM IMPEX S.R.L

Principalii indicatori economico- financiari

1. Indicatori de lichiditate

Lichiditate curentă = active curente/ datorii curente = 186.665/ 162.890 = 1,15

Lichiditatea imediată = (active curente – stocuri)/ datorii curente

= (186.665 – 64.234)/ 162.890 = 0,75

Nivelul de 1,15 al lichidității curente și de 0,75 al lichidității imediate reliefează faptul că datoriile curente ale societății sunt acoperite de activele curente și că societatea are o poziție financiară stabilă. De altfel, și în stabilirea modului de repartizare a profitului net al exercițiului financiar 2006, s-a ținut cont ca nivelul lichidității să fie supraunitar, întregul profit fiind dirijat spre completarea surselor proprii de finanțare. Societatea are o poziție financiară stabilă și echilibrată.

2. Indicatori de risc

Gradul de îndatorare = capital împrumutat/ capital propriu x 100 = 2,65

Acoperirea dobânzilor = profit înaintea plîții dobânzilor și impozit pe profit/

cheltuieli cu dobânzile

= 2,92

Poziția societății nu este riscantă, indicatorii de risc calculați anterior demonstrează poziția ei financiară stabilă.

3. Indicatori de profitabilitate

Rentabilitatea capitalului angajat = profit înaintea plății dobânzilor și impozit pe profit/ capital angajat

= 65.688/ 99.381

= 0,66, adică la 100 lei investiți s-a obținut 0,66 lei profit

Perspectivele dezvoltării internaționale

Pe viitor, S.C. ELIXDAN PROD COM IMPEX S.R.L își propune următoarele obiective:

Pe plan intern:

dezvoltarea producției de scări din metal și mobilier;

retehnologizarea cu utilaje

Pe plan extern:

înființarea unei fabrici de mobilă în Ucraina care să producă pentru piața ucraineană și nu numai, datorită faptului că piața forței de muncă de acolo este mai ieftină decât cea din România

intrarea pe piața Uniunii Europene prin colaborarea cu firme din Germania, Italia, Franța etc. pentru vânzarea directă a produselor fără intermediari

Deasemenea societatea va încerca și accesarea unui program guvernamental în valoare de 200.000 euro pe care îl va utiliza în special pentru protecția mediului.

Planurile de viitor vizează și proiecte precum comerțul online precum și publicitatea pe internet. Firma urmărește și deschiderea unor showroom-uri în care va fi prezentat câte un model din fiecare categorie de mobilier prezentat pe site.

2.2. MONOGRAFIE CONTABILĂ PRIVIND DATORIILE PE TERMEN LUNG

2.2.1. Firma S.C ELIXDAN PROD COM IMPEX S.R.L vrea să contracteze un credit pentru achiziționarea unui autoturism. Împrumutul este în valoare de 10.000 euro, pe o perioadă de 5 ani, iar rata de dobândă este de 11,5%. Plățile către bancă se vor face anual. În continuare voi exemplifica trei tipuri de rambursări și modul lor de calcul:

a) În cazul în care rambursarea împrumutului se face la sfârșitul perioadei de creditare (in fine), dobânda totală pe care o are de plată întreprinderea se ridică la suma de 5750 euro, deoarece:

Tabelul nr. 2 – Exemplu de rambursare in fine a împrumutului

unde:

Dobânda = rata de dobândă x sold credit nerambursat x perioadă

Anuitate = dobânda + rambursare principal

b) În cazul în care rambursarea împrumutului se face în rate egale, dobânda totală pe care o are de plată întreprinderea se ridică la suma de 3.450 euro, deoarece:

Tabelul nr. 3 – Exemplu de rambursare în rate constante a unui împrumut

c) În cazul în care rambursarea împrumutului se face prin realizarea de plăți constante (anuități) către bancă, dobânda totală pe care o are de plată întreprinderea se ridică la suma de 3.699,1 euro

Tabelul nr. 4 – Exemplu de rambursare în anuități constante a unui împrumut

unde:

Anuitate = imprumut x rd / [1 – (1 / (1 + rd)n)]

rd = rata de dobândă

n = perioada pe care a fost acordat împrumutul exprimat în ani

Rambursare principal = anuitate – dobândă

Din analiza celor trei modalități de rambursare, cea mai costisitoare pentru întreprindere pare rambursarea in fine, caz în care dobânda totală de plată de-a lungul celor 5 ani de viață a împrumutului este de 5.750 euro.

2.2.2 Aceeași întreprindere se decide să închirieze un alt autoturism în sistem de leasing financiar. Prețul de achiziție al autoturismului este de 20.000 euro. Durata sa de viață este de 5 ani de-a lungul căreia se va amortiza liniar. În condițiile contractării unui leasing financiar pe o perioadă de 4 ani rata de leasing ce trebuie plătită este de 4.244 anual. De asemenea trebuie să plătească un avans de 5.000 euro și un comision de 400 euro. Valoarea reziduală ce va trebui plătită de către societatea comercială la sfârșitul perioadei de închiriere este de 4000 euro. Astfel vom avea:

Tabelul nr. 5 – Scadențarul și defalcarea plăților în cazul contractării bunului prin leasing financiar

În tabel este prezentată defalcarea ratei de leasing pe cele două componente – dobînda de plată și cota parte din valoarea de intrare a autoturismului. Ultima rata de leasing cuprinde și valoarea reziduală de plată la finele perioadei de închiriere.

2.2.3 Anul trecut, întreprinderea a contractat un imprumut obligatar cu o durată de viață de 5 ani, în cadrul căruia s-au emis 100.000 obligațiuni a câte 1.000 = VN. Rata nominală a dobânzii este de 8,5%. Creditul se rambursează în serii egale. Managerul firmei vrea să afle care e valoarea reală a împrumutului obligatar știind că ratele dobânzii la termen începând din primul an până în al cincilea an sunt de 10%.

Pentru o obligațiune:

ratele de rambursat = 1.000/5 ani = 200/an dobânzile aferente fiecărui an = 85, 68, 51, 43, 17

Tabelul nr. 6 – Exemplu de rambursare a unui credit obligator

Valoarea reală a unei obligațiuni se poate determina alstfel:

5 At 285 268 251 234 217

Vr = –––– = ––– = ––– = ––– = ––– = –––- = 936.6

t=1 (1 + r)t (1 + 0.1)1 (1 + 0.1)2 (1 + 0.1)3 (1 + 0.1)4 (1 + 0.1)5

Rezultatul obținut arată că pentru un investitor care cumpără obligațiunile, prețul de

963,65 este acoperit de fluxurile financiare viitoare actualizate în funcție de rata dobânzii pe piață. Pentru întreg împrumutul, suma ce poate fi plătită la subscriere este:

100.000 oblig.x 936,65 = 96.365.000

2.3. MONOGRAFIE CONTABILĂ PRIVIND DATORIILE PE TERMEN SCURT

2.3.1 Se achiziționează de la furnizori materii prime în valoare de 1.000 lei, cheltuielile de transport fiind de 100 lei, tva 19%. Se achită furnizorii din disponibilul de la bancă.

a) Achiziția materiilor prime

% = 401 (Furnizori) 1.364 lei

301 (Materii prime) 1.100 lei

4426 (Tva deductibilă) 264 lei

b) Plata furnizorului

401 (Furnizori) = 5121 (Conturi curente la bănci) 1.364 lei

2.3.2 În cursul lunii s-au acordat avansuri salariaților în sumă de 10.000 lei. La sfârșitul perioadei de gestiune s-au determinat datoriile salariale totale față de salariați în sumă totală de 22.000 lei, din care s-au format următoarele rețineri:

– 5% pensie suplimentară;

– 3.000 lei impozit pe salarii;

– 5.2% fond de sănătate;

– 0.5% fond de șomaj;

– 1.500 lei rețineri datorate terților.

a) Acordarea avansului

425 (Avansuri acordate personalului) = 5311 (Casa în lei) 10.000 lei

b) Salariile datorate personalului

641 (Cheltuieli cu salariile person.) = 421 (Personal- salarii datorate) 22.000 lei

c) Reținerile din salarii

421 (Personal- salarii datorate) = % 16.854 lei

431(Contribuția personalului pentru pensia suplimentara) 1.100 lei

4314 (Contribuția angajaților pentru asigurările sociale de sănătate) 1.144 lei

4372 (Contribuția personalului la fondul de șomaj) 110 lei

444 (Impozit pe salarii) 3.000 lei

427 (Rețineri din salarii datorate terților) 1.500 lei

425 (Avansuri acordate personalului) 10.000 lei

d) Plata salariilor

421 (Personal – salarii datorate) = 5311 (Casa în lei) 4.140 lei

2.3.3. Pentru datoria totală față de salariați în sumă de 22.000 lei, cei de la contabilitatea întreprinderii calculează și înregistrează contribuția la asigurările sociale, uitilizând cota de 30% pentru grupa a III-a de muncă: 22.000×30% = 6.600 lei.

a) Contribuția unității la asigurările sociale

645 (Cheltuieli privind asigurările = 4311 (Contribuția unității la 6.600 lei

și protecția socială) asigurările sociale)

b) Plata asigurărilor sociale

% = 5121 (Conturi curente la bănci) 7.700 lei

4311 (Contribuția unității la 6.600 lei

Asigurările sociale)

431 (Contribuția personalului

pentru pensia suplimentară) 1.100 lei

c) Contribuția la asigurările sociale de sănătate

645 (Cheltuieli privind asigurările = % 3.080 lei

și protecția socială)

4313 (Contribuția angajatorului 1.540 lei

pentru asigurările sociale de sănătate)

4314 (Contribuția angajaților 1.540 lei

pentru asigurările sociale de sănătate)

d) Plata asigurărilor sociale de sănătate

% = 5121 (Conturi curente la bănci) 3.080 lei

4313 (Contribuția angajatorului 1.540 lei

pentru asigurările sociale

4314 (Contribuția angajaților pentru asigurările sociale

de sănătate) 1.540 lei

2.3.4. Întreprinderea calculează impozitul pe profit în sumă de 500 lei și se achită în luna următoare prin contul disponibil din bancă.

a) Impozitul pe profit datorat

691 (Cheltuieli cu impozitul = 4411 (Impozitul pe profit) 500 lei pe profit)

b) Plata impozitului pe profit

4411 (Impozitul pe profit) = 5121 (Conturi curente la bănci) 500 lei

2.3.5 Conducerea întreprinderii decide achiziționarea a 1.000 acțiuni proprii de pe piața bursieră la un preț de cumpărare de 55 bani/acțiune a căror contravaloare se achită din disponibilul de la bancă.

a) Achiziționarea acțiunilor proprii

109 (Acțiuni proprii) = 462 (Creditori diverși) 55000 lei

b) Plata acțiunilor proprii

462 (Creditori diverși) = 5121 (Conturi curente la bănci) 55000 lei

CONCLUZII

Un aspect important în luarea deciziei de finanțare este legat de decizia finanțării afacerii din banii proprii sau din bani atrași de pe piețele financiare (fonduri publice sau private). Autofinanțarea este cel mai direct și mai simplu principiu de finanțare și presupune dezvoltarea cu forțe proprii a afacerii, folosind drept surse de finanțare o parte a profitului și fondul de amortizare destinat acoperirii nevoilor de înlocuire a activelor imobilizate.

Decizia privind utilizarea surselor proprii sau a surselor externe este legată în primul rând de existența surselor interne de finanțare. Dacă rata de profitabilitate este mare utilizarea surselor externe pentru dezvoltarea afacerii nu se justifică. În plus, managerii trebuie să pună în balanță costul finanțării externe cu costul de oportunitate al capitalurilor proprii, avantaje existând de ambele părți. Finanțarea din surse proprii este caracteristică companiilor mici, pe măsura dezvoltării afacerii fondurile proprii devenind insuficiente pentru a finanța procesul de creștere al companiei. Firmele sunt obligate să aleagă finanțarea din surse proprii și atunci când sistemul financiar este insuficient dezvoltat sau neconcurențial. Lipsa de predictibilitate cu privire la evoluția viitoare a mediului de afaceri (și deci implicit a ratelor de dobândă), insuficienta implicare a intermediarilor financiari în mobilizarea de resurse de capital, nivelul redus al economisirilor interne, constituie, de asemenea, factori inhibatori pentru deschiderea companiilor către sursele externe. Riscul implicat este un factor mai puțin lua în considerare atunci cand se decide sursa finanțării.

În funcție de proveniența lor, fondurile financiare pot fi publice sau private. Cele publice provin de la instituții financiare internaționale (FMI, Banca Mondială, BIRD sau BEI) sau de la instituții și agenții guvernamentale. O categorie aparte a fondurilor publice o constituie ajutoarele financiare nerambursabile acordate de grupul țărilor dezvoltate sau organisme internaționale (PHARE, fondurile structurale acordate de UE, fondurile acordate de FAO, PNUD, ONUDI). Fondurile publice au ca obiect promovarea unor proiecte de dezvoltare a mediului de afaceri (infrastructura în principal este cea vizată).

Fondurile private provin exclusiv din mobilizarea economisirilor populației (cel mai important furnizor de resurse în sistemul financiar) de către instituțiile financiare de intermediere sau de la agenții economici cu excedent de resurse (acestea pot fi accesate direct sau prin intermediar). Multitudinea de surse de finanțare a determinat apariția și dezvoltarea unor instituții și mecanisme specifice de mobilizare a lor, majoritatea având în vedere sursele financiare private.