Mediul Familial Si Procesul de Socializare Secundara
LUCRARE DE LICENȚĂ
MEDIUL FAMILIAL ȘI PROCESUL DE SOCIALIZARE SECUNDARĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. FAMILIA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI. SCHIMBARE ȘI STABILITATE
1.1. Familia – Definirea conceptului
1.2. Perspective și teorii sociologice asupra familiei
1.3. Familia tradițională
1.4. Familia modernă
1.5. Familia contemporană
1.6. Critica „familiei standard” și stilurile alternative
1.7. Sociologia familiei postmoderne
CAPITOLUL II. RAPORTUL DINTRE FAMILIE ȘI ȘCOALĂ ȘI PROCESUL DE SOCIALIZARE SECUNDARĂ
2.1. Socializarea secundară. Repere teoretice
2.2. Raportul dintre familie și școală în plan educativ
2.3. Valori familiale cu valențe educative
2.4. Implicarea parentală în socializarea secundară
CAPITOLUL III. LEGĂTURA ȘCOALĂ FAMILIE-PROBLEMĂ A COMUNITĂȚILOR EDUCAȚIONALE CONTEMPORANE
3.1. Scopul și obiectivele cercetării
3.2. Ipotezele cercetării
3.3. Lotul cercetării
3.4 Metodele și instrumentele cercetării
3.5.Rezultate , Anticipare
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
ARGUMENT
Când vorbim de rolul școlii și al familiei, ne referim la importanța elementului “educație”, care prezintă influențe deosebite asupra formării personalității copilului sau elevului, în vederea conturării (stabilizării) personalității viitorului adult.
Familia reprezintă principala “instanță educativă”, socializatoare [Elisabeta Stănciulescu, 1996: 25], responsabilă de o educație în sensul asimilării și internalizării normelor de conduită, de conviețuire în societate. O familie organizată, unită, cu modele parentale pozitive, cu un climat familial dominat de afecțiune și preocupare constantă pentru minor constituie premisele unei socializări pozitive. Atitudinea de preocupare a părinților pentru copiii lor rezidă în faptul că, aceștia sunt profund interesați să dezvolte aptitudini pozitive, să dezvolte comportamente sociale prin diverse responsabilități pe care i le atribuie, să cunoască în cele mai mici amănunte aspirațiile minorului, să îl facă să înțeleagă posibilitățile reale pe care i le poate oferi în raport cu acele aspirații, să îl readucă în permanență în planul comunicării în funcție de orice problemă sau atitudine pusă sub semnul întrebării de către părinți, astfel, dezvoltând o afecțiune specific umană, contribuind la dezvoltarea eului – personal, la creșterea încrederii în sine. Ca urmare, toate aceste inițiative ale părinților constituie o premisă majoră pentru formarea unei personalități armonioase, capabilă să ia deciziile cele mai bune, să se integreze (mai departe) cu succes, în orice formă de relație sau grup social.
În general, instituția școlii intervine fie pe fondul unei socializări primare pozitive (cum am prezentat anterior), fie pe fondul unei socializări primare negative și atunci apar probleme de adaptare sau chiar eșec în mediul școlar.
Însă, revenind la rolul școlii (ca factor de socializare și integrare pozitivă), aceasta deține un rol important în dezvoltarea personalității minorului, contribuind la consolidarea aptitudinile pozitive, informează și transmite cunoștințele profesionale necesare, prezintă o formă de educație în sensul respectării și conformării unor norme și reguli școlare, imprimând un spirit de disciplină și organizare atât în ce privește viața personală cât și cea școlară.
Un rol foarte important în reușita procesului instructiv – educativ îl are relația familie – școală, de aceea cadrele didactice trebuie să acorde o atenție deosebită comunicării cu elevii, cât și cu familiile acestora.
Pentru îndeplinirea sarcinilor școlare, elevul este ajutat de profesor printr-o relație de consiliere; deși ajutorul profesorului este activ, la un moment dat, elevii încep să-și asume răspunderi școlare sociale, iar mai târziu (în anii de liceu) profesorul – prin funcția de consiliere socio-profesională ajunge să încurajeze inițiativa personală a elevului, modalitățile de afirmare în comunitatea școlară; de asemenea, prin apartenența la un grup de elevi se dezvoltă un anumit stil de relaționare, bazat pe colaborare, încredere și apropiere socio – afectivă. Prin acordarea treptată a încrederii și încurajarea inițiativelor elevului, profesorul ajunge să aprecieze maturizarea socială a elevului, capacitatea acestuia de a-și rezolva singur problemele, de a-și asuma responsabilități, profesorul contribuind la formarea elevului ca viitor tânăr integrat pe deplin în spațiul social. Menționăm, totodată, faptul că prin prezenta cercetare intenționăm să surprindem dacă relația familie-școală, de altfel principalii factori de educație, pot contribui la dezvoltarea unei personalități armonice, formarea unui comportament prosocial, în cazul minorilor și tinerilor.
MOTTO
“Familia este prezența esențială,
acel ceva care nu te părăsește niciodată,
chiar dacă constați ca trebuie să o părăsești”
Bill Buford
CAPITOLUL I. – FAMILIA LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI.
SCHIMBARE ȘI STABILITATE
I.1 Familia. Definirea conceptului de familie
Istoria omenirii, de la momentul facerii și până în prezent, privită prin prisma ambianței sociale, economice și culturală, identifică ca formă primară de socializare familia. Întreaga dezvoltare a umanității este indisolubil legată de constituirea și evoluția formelor de colectivitate umană, din care familia reprezintă una din verigile sociale cele mai vechi și mai speciale în asigurarea continuității și afirmării depline a ființei umane.
Ca celulă de bază al evoluției sociale, trebuie să privim familia ca elementul natural și fundamental al societății, principiu de altfel recunoscut și atestat atât în actele normative interne, cât și în anumite acte normative internaționale privind drepturile omului: Declarația universală a drepturilor omului adoptată a O.N.U la 10 decembrie 1948, Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, adoptat a O.N.U la 16 februarie 1966, Pactul internațional privind drepturile civile și politice, adoptat a O.N.U la 16 decembrie 1966. [I. Filipescu, 1979].
Familia acoperă o varietate nesfârșită de forme și modele, diiferite de la o epocă la alta, de la o cultură la alta, de la o zonă goegrafică la alta și șirul comparațiilor poate continua. Tocmai datorită acestor diversivități atât de cuprinzătoare, științele umaniste abordează familia dintr-o perspectivă multidisciplinară. Cele mai relevante studii despre familie nu pot face abstracție de cadrul socio-juridic al structurii familiale, abordarea istorică-antropologică întregind tabloul psiho-sociologic al familiei.
Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă (1998) afirmă că „familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legătură de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, legătura biologică și/sau cea psihosocială”. În general, viața desfășurată de indivizi în cadrul instituțional al familiei cuprinde două elemente esențiale: „o latură biologică, constantă” rămasă aproape neschimbată de-a lungul timpului și o „latură socială veșnic schimbătoare”, reprezentând morala, educația, aspectele economice, juridice, psihosociale [M. Voinea, 1993].
Analizând diversitatea multidisciplinară prin care se poate identifica familia încercăm să oferim anumite definiții care să ajute cititorul în creionarea unei imagini complete a noțiunii de familie.
Familia este o formă complexă de relații biologice, sociale, materiale și spirituale, între oameni legați prin căsătorie, sânge sau adopție. Fiind un fenomen social ea se dezvoltă o dată cu dezvoltarea societății și se modifică în raport cu aceasta [Maria Voinea, 1978: 5]
Familia constituie un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legați prin anumite relații natural biologice, psihologice, morale și juridice, și care răspund u nul pentru altul în fața societății. [A. Stanoiu, M Voinea, 1983: 16]
Familia reprezintă forma socială de bază, realizată prin căsătorie, care unește pe soți (părinți) și pe descendenții acestora (copii necăsătoriți) [Dicționar Explicativ Român, 2007: 709]
Fără doar și poate definițiile prezentate nu pot acoperi întregul sens al noțiunii de familie, nici nu urmăresc acest scop, ideea centrală e să subliniem rolul familiei în cadrul societății și nu în ultimul rând caracterul primar al socializării.
Reîntorcându-ne la citatul prezentat ca Motto, înțegem cum trebuie să privim familia, și anume prin rolul pe care-l exercită asupra individului parte la familie. Făcând o incursiune în timp, de la crearea pământului și până în prezent, înțelegem că rolul familiei a fost acela de a asigura stabilitate, sprijin reciproc și susținere, în vederea dezvoltării membrilor constitutivi ai familiei.
Este, dacă putem spune, singura instituție capabilă să asigure siguranță și sprijin, total dezinteresată de condițiile exterioare, este „prezența esențială” care ajută individul în creșterea și îngrijirea sa.
Ceea ce interesează în cadrul prezentei cercetări este să subliniem rolu și importanța familiei în procesul educativ, aici prin familie înțelegând persoana suport sau existența unei persoane resursă în cadrul familiei, fie că ne referim la familile nucleare sau simple, compuse dintr-o pereche maritală și copiii dependenți de ei, fie de familia extinsă, lărgită sau compusă, care cuprinde nucleul familiei și rudele aferente soțului sau soției.
Se poate observa că preferabil este să nu vorbim despre definiția familiei, ci despre definirea ei, respectiv despre caracteristicile și funcțiile pe care le îndeplinește.
I.2 Perspective și teorii sociologice asupra familiei
Familia face parte din categoria realităților primare sau fundamentale, fiind o instituție universal umană. Ca și societatea sau natura comunitară a omului, familia se poate constitui ca nucleu de înțelegere și explicare a realității. [Corina Bistriceanu, 2006: 11]
Fiind un domeniu atât de vast tematica familiei nu se poate încadra unei singure discipline, ea se plasează la granița mai multor discipline sau științe socio-umaniste: sociologia, antropologia, psihologia, istoria, etnografia, demografia. Toate aceste științe prezintă capitole consistente și de sine stătătoare privind problematica familiei. Sociologia familiei nu se delimitează foarte net în aria acestor științe: familia trebuie privită ca o entitate socială, așa cum mai devreme arătam, că este o formă primară de socializare, care se află într-un raport nemijlocit și esențial cu societatea totală.
Familia, ca realitate socială complexă și subiect principal al proceselor demografice, a constituit obiectul cercetării a numeroase studii inter și multidisciplinare, printre care cele demografice și sociologice dețin poziții prioritare, iar psihologia, științele sociale, antropologia, istoria, și altele au completat cunoștințele în domeniu.
Biologic vorbind omul face parte dintr-o rețea, grup de rudenii, motivpentru care este de neconceput să avem o percepție individualistă asupra omului, situându-l sau imaginându-l izolat de grupul său de rudenie. Nu ne putem imagina omul în afara raportului fizic cu alte persoane, deoarece dincolo de latura material, oamenii prezintă un patrimoniu moral, intelectual, cultural, religios, pe care trebuie să-l împărtășească.
În lumina acestor argumente trebuie să înțelegem și totodată să privim sociologia familiei ca o ramură specializată a sociologiei care se ocupă cu studiul familiei, în calitatea sa de comunitate umană și microsistem social. Sociologia familiei își propune în esență două obiective majore [A. Stanoiu, M Voinea, 1983: 16]:
studiul familiei prin prisma sistemului social global, dezvăluirea locului și rolului acestuia în structura și funcționarea sistemului social global, analiza interrelațiilor multiple dintre subsistemul familiei și alte sisteme sociale;
studierea familiei ca totalitate – a ansamblului structurilor și funcțiilor acesteia în corelația, interdependența lor.
Așa cum am menționat familia său de rudenie. Nu ne putem imagina omul în afara raportului fizic cu alte persoane, deoarece dincolo de latura material, oamenii prezintă un patrimoniu moral, intelectual, cultural, religios, pe care trebuie să-l împărtășească.
În lumina acestor argumente trebuie să înțelegem și totodată să privim sociologia familiei ca o ramură specializată a sociologiei care se ocupă cu studiul familiei, în calitatea sa de comunitate umană și microsistem social. Sociologia familiei își propune în esență două obiective majore [A. Stanoiu, M Voinea, 1983: 16]:
studiul familiei prin prisma sistemului social global, dezvăluirea locului și rolului acestuia în structura și funcționarea sistemului social global, analiza interrelațiilor multiple dintre subsistemul familiei și alte sisteme sociale;
studierea familiei ca totalitate – a ansamblului structurilor și funcțiilor acesteia în corelația, interdependența lor.
Așa cum am menționat familia reprezintă prima formă de conviețuire socială, chiar dacă la baza raporturile nu prevedeau și legalizarea aceste conviețuiri. Forma de organizare, indiferent care era, pornind de la triburi și până la familia de azi, coonstatăm că toți membrii tribului se orânduiau după grupul de rude, care în accepțiunea lor reprezenta garantul solidarității.
Există mai multe abordări ale conceptului de familiei, astfel în lumina argumentor care postulează necesitatea definirii familiei pin intermediul, sau la granița mai mutor științe sau domenii, trebuie să înțelegem că evoluția acestei forme de socializare a fost în atenția tuturor oamenilor în timp și spațiu.
Ca să înțelegem corect rolul familiei, trebuie să avem în vedere faptul că debutul înțelegerii societății se află în explicarea familiei, ca tip social primar.
După A. Stănoiu și M. Voinea, (1983) sociologia familiei trebuie să se ocupe în principal de următoarele probleme:
analiza determinării concret istorice a familiei ca formă de continuitate umană și a evoluției structurilor și principalelor sale caracteristici;
cercetarea factorilor socioeconomici și culturali ca-și pun amprenta asupra alegerii partenerului de cuplu conjugal, asupra constituirii grupului familial, sudarea celulei familiei;
evidențierea relațiilor complexe ce se stabilesc între membrii grupului familial; aici privirea cade asupra discuțiilor, sau mă rog, a problemei structurilor de autoritate și de rol în familie;
studierea funcțiilor familiei și a multiplelor lor condiționări;
investigarea ciclurilor de viață familială și a problemelor diverse pe care aceasta le ridică;
studiul relațiilor dintre familie și locuință;
analiza locului și rolului femeii în familia și societatea modernă;
cercetarea comparativă internațională a problemelor legate de familie;
surprinderea cauzelor instabilității familiei, a disoluției acesteia și evidențierea variației lor în funcție de condițiile concret-istorice
Abordarea teoretică a familiei din perspectivă antropologică
Poate din cauza caracterului „natural” al familiei, ea s-a bucurat de atenția antropologilor, aceștia orientându-și cercetările înspre aspecte legate ale familiei și rudeniei. În special mariajul și sistemele parentale au constituit obiectul predilect de investigație antropologică.[Corina Bistriceanu, 2006: 11]
În decursul timpului, antropologii, în urma cercetărilor efectuate au încercat oferirea mai multor definiții care să caracterizeze cât mai fidel noțiune și conceptul de familie. În urma tuturor demersurilor efectuate, s-a ajuns într-un final la acceptarea a două accepțiuni, care să definească cât mai exact „familia”:
Avem o accepțiune restrânsă, potrivit căreia familia reprezintă un grup social format dintr-un cuplu căsătorit și copiii acestuia – observăm astfel că definiția se bazează pe căsătorie și cuplu, ca instituție generatoare avieții familiale.
Avem și o accepțiune lărgită, prin care identificăm familia cu grupul social ai cărui membrii sunt legați, prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopțiune, care trăiesc împreună, cooperează sub aspect economic și au grijă de copii [Corina Bistriceanu, 2006: 11]
Familia este structurată și prezentată ca fiind „Unitatea socială fundamentală formată din persoane unite prin căsătorie, legături de sânge, sau adopție, și care reprezintă, de obicei un singur cămin [Enciclopedia Universală Britanica, 2010: 26]
Astfel observăm o corespondență fidelă cu definiția oferită de antropologi.
Abordarea teoretică a familiei din perspectivă istorică
Apreciem că cea mai generoasă cale de cunoaștere a unei realități eminalmente tradițională, cum este familia, o reprezintă probabil istoria socială, capabilă să surprindă longitudinal evoluția și modificările suferite de familie. [Corina Bistriceanu, 2006: 13]
Cercetările efectuate de au scos în evidență trei caracteristici importante și definitorii:
Dimensiunea afectivă – obiectul de referință fiind acela a relațiilor conjugale sau parentale, atitudini sexuale, practici. Scimbările socio-culturale majore au influența, și cu siguranță vor influența profilul afectiv al familiei;
Dimensiunea demografică – are în vedere, sau ca obiect de cercetare, gospodăriile (aspect ce trebui privit și înțeles prin prisma legăturii familiale și nicidecum sub aspect material – casă, anexe, curte, etc.). Gopsodăria trebuie privită prin prisma manifestărilor civile și religioase – număr de căsătorii, botezuri, înmormântări, informații ce pot fi verificate prin registre civile. Avantajul unei astfel de abordări, dincolo de faptul că are un caracter apropiat de științele naturii, prezintă informații verificabile;
Dimensiunea economico-gospodărească – are în vedere relațiile economice dintre membrii familiei, privesc acele rapoarte de moștenire, de proprietate, succesiune a titlurilor și privilegiilor. Părerea unanim acceptată, arată faptul că această dimensiune reprezintă cea mai funcțională direcție de cercetare a domeniului.
Abordarea teoretică a familiei din perspectivă sociologică
Familia reprezintă, prin urmare, cea mai profundă și mai pură formă de manifestare a socialului uman, cea care ne oferă modelul celei dintâi formă de conviețuire colectivă. Dezvoltarea procesului de conviețuire, relaționare și dezvoltare economică, socială, culturală, ertc. a fost reprezentat de celula familială. Privind retrospectiv, triburile, clanurile, așezările omenești primitive, nu constituiau altceva decât structuri familiale, fie că ne raportăm la cele de gen nuclear, fie că ne raportăm la cele exstinse. Ca și în prezent, conviețuirea era realizată în baza gradului de rudeniei.
Așa cum am numit-o, familia, reprezintă socializarea primară, cea dintâi socializare pe care individul o suferă în procesul evolutiv, din copilărie și până în momentul devenirii unui membru al unei societăți și implică ceva mai mult decât învățarea pur cognitivă. În primul rând că acest fapt are loc în împrejurări ce au o mare încărcătură emoțională, fără de care, procesul de învățare ar fi greu de înfăptuit. Copilul se identifică cu ceilalți pe multe căi emoționale, iar interiorizarea se produce odată cu identificarea. El își asumă rolurile și atitudinile semenilor, adică și le interiorizează, însușește ca și cum ar fi ale sale. Iar prin această identificare cu ceilalți devinecapabil să se identifice pe sine, să dobândească a identitate.
Familia reprezintă principalul factor de socializare, ea fiind puntea de legătură între copil și societate, mediul în care primește informații despre viață, cu siguranță fiind cel mai important factor afectiv din întreaga existență a copilului, imprimându-i cele mai importante, pregnante și durabile trăsături morale și de personalitate.
Altfel spus, este procesul prin care un individ biologic, asociat în raport cu oricare dintre colectivitățile umane, dobândește primul său „eu social”, prima sa „identitate socială”. În acestă definiție procesul de socializare primară echivalează cu umanizarea individului. [Elisabeta Stănculescu, 1966: 204]
Perspectivele teoretice asupra familiei au evoluat, astfel teoria standard, în perioada postbelică, consideră familia nucleară o unitatea adaptativă și mediatoare între individ și societate. Pornind de la originea sa structural-funcționalistă, observăm că familia îndeplinește funcții esențiale pentru membrii săi și pentru societate. În timp teoriile cu nivel mare de generalitate au început să fie înlocuite cu teorii de rang mediu și mic, caz aparte trebuie consemnat prin prisma studiilor feministe, care au avut un impact hotărâtor asupra evoluțiilor teoretice asupra familiei.
Evoluția perspectivelor de abordare a familiei este în conformitate cu evoluția teoretică generală din sociologie și din știință în general – de la abordări complexe, la nivel macro (funcționalism, conflictualism), la abordări specifice, la nivel micro, adesea strict contextuale. Pluralitatea teoretică în domeniul sociologiei familiei prezintă tot mai multe abordări preluate din diferite domenii, observând astfel că familia reprezintă un domeniu care se intersectează și intercondiționează cu toate palierele vieții sociale. [Mihai Dinu Gheorghiu, 2012-2013: 152]
Particularitățile formării și funcționării familiei în societatea de tranziție, evidențierea legăturilor dintre transformarea familiei și dinamica proceselor demografice, determinarea consecințelor economice și sociale ale modificărilor intervenite, precum și elaborarea recomandărilor practice privind optimizarea funcționării familiei în societatea contemporană și a relațiilor familie-societate sunt cele mai frecvente subiecte care se regăsesc în studii.
Dincolo de informțiile teoretice ale rolului familiei în viața socială, trebuie să înțelegem că în lipsa acestei socializări primare copiii ar fi lipsiți de procesul de relaționare, ulterior fiind în imposibilitatea integrării în viața socială, culturală, economică, fapt ce va determina dispariția sa ca ființă socială .
Perspectiva funcționalistă cu privire la dezvoltarea sistemului familial
Perspectiva funcționalistă pune accentul pe proprietățile structurale și pe funcțiile sistemelor familiale. Perspectiva structural-funcționalistă asupra familiei formează un grup de explicații cu analiză sistemică. Conform acestora, familia poate fi considerată un sistem finalist, care este influențat și influențează la rândul său mediul mai general (societatea), într-un echilibru relativ.
Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă se opresc asupra familiei ca sistem socio-cultural ce poate fi clasificat astfel, [Mitrofan I., C, Ciupercă, București, 1998]:
Familia homeostatică în care permanent se oferă feed-back negativ, ea își menține structura și funcțiile indiferent de factorii externi;
Familia evolutivă, echilibrată, oferind atât feed-back negativ, cât și feed-bach pozitiv, proporția fiind una echitabilă;
Familia homeodinamică care oferă întotdeauna feed-back pozitiv și se află în continuă modificare în funcție de factorii externi.
Teoria sistemică plasează explicațiile fenomenelor de la nivelul familiei în principal la nivelul structurii și al funcțiilor, al relațiilor dintre sisteme și subsiteme, și nu la nivelul indivizilor.
Familia are toate caracteristicile necesare unui subssitem:
Elementele familiei sunt legate între ele, sunt intercondiționate;
Un element al familiei nu poate fi înțeles izolat de întreg sistemul;
Structura și organizarea familiei sunt factori importanți în determinarea comportamentului membrilor familiei;
Patternurile tranzacționale ale familiei modelează comportamentul membrilor acestuia.
George Murdok (1967) arăta că familia permite realizarea a patru funcții fundamentale pentru viață: sexuală și reproductivă (fără de care societatea ar dispărea), economică (fără de cafre viața nu s-ar dezvolta și ar înceta) și educațională (fără de care cultura ar dispărea și implicit comportamentul oamenilor ar avea de suferit, mergând până la limita extremă, am putea susține că oamenii s-ar întoarce la acțiuni și reacții animalice)
Merton R. afirmă că în orice societate, pe lângă funcții, există și disfuncții determinate de fapte și procese sociale, cel mai edificator exemplu fiind sărăcia ca factor important în generarea tulburărilor sociale. [Merton R. K.,2006: 873]
Disfuncțiile exprimă tendința unor activități sociale ce pot afecta coeziunea socială. Înlăturarea sau diminuarea influenței disfuncționalităților sunt esențiale pentru revenirea la stabilitate, consens social și integrare socială. O altă cerință dezvoltată de funcționaliști este împărtășirea de către toți sau de către majoritatea membrilor unei societăți a acelorași credințe și valori, pentru că numai așa s-ar realize consensul social.
Din perspective structural-funcționalistă, tranziția demografică de la tipul tradițional de reproducere a populație către cel contemporan (modernizare geografică) poate fi privită ca o dezvoltare treptată, ce se aprofundează de la o generație la alta, găsindu-și reflectarea în sistemul de valori și reguli normative.
De regulă, în calitate de purtători ai comportamentului social nou evoluează tinerii, care-și modifică comportamentul individual prin practicarea sau testarea modelor noi de acțiune. Astfel, se creează situații de precedent pe care sistemul social în întregime, precum și diferite grupe sociale .
Perspectiva interacționsit-simbolică cu privire la dezvoltarea sistemului familial
Indivizii reacționează în funcție de semnificațiile atribuite lucrurilor înconjurătoare, iar pentru a înțelege comportamentul social, cercetătorii trebuie să înțeleagă aceste semnificații. Simbolurile atribuite obiectelor sunt construite în urma interacțiunilor sociale în care sunt implicați indivizii, fiind adaptate și modificate printr-un proces interpretativ. Familia este o unitate de personalități aflate în interacțiune, rolurile fiind constituite ca urmare a unui proces de negociere din interiorul familiei.
Abordarea conceptului de familie nu trebuie făcută întotdeauna la nivel macro, astfel vom observa că din punct de vedere microsocial, familia este considerată drept un grup uman aflat în interrelațiile cu mediul social, studiul ei concrentrându-se asupra schimbărilor în interiorul acestui microgrup. Privind din această perspectivă poate fi evidențiat interacționismul simbolic, centrat pe fenomenele și interacțiunile din interiorul familiei și pe reacția grupului familial la anumite evenimente și situații.
Interacționismul simbolic [Blumer, 1969] se concentrează asupra modului de formare a semnificațiilor prin intermediul interacțiunii. Oamenii sunt la bază ființe sociale, care atribuie sens acțiunilor lor prin relaționarea cu ceilalți.
Giddens (2000) apreciază că studiul interacțiunii sociale duce la o mai bună înțelegere a sistemelor și instituțiilor sociale, ele depinzând practic de schemele de interacțiune socială în care se implică indivizii.
Adepții acestei teorii examinează familia ca un sistem de roluri sociale, ca o entitate dinamică în care oamenii își modelează relațiile pentru a constitui și construi o viață de grup. Astfel, viața de familie este construită și recconstituită permanent, deoarece indivizii raportează continuu motivațiile, nevoile și scopurile personale la micro și macromediu. Pentru acomodarea la contextul macrosocial, care determină dinamica vieții de familie și deseori forțează schimbări dramatice în cadrul acesteia, indivizii își refigurează modalitățile de interacțiune conjugală, rolurile și funcțiile sociale.
În societatea contemporană, anumite schimbări din interiorul familiei – modele diferite de organizare a vieții familiei, orientarea spre egalitate în relațiile de gen, creșterea rolului afectiv al relațiilor conjugale – au constituit sursa de modificare a comportamentului demografic și a funcției reproductive a familiei.
Din această perspectivă cadrului teoretic interacționist-simbolic, ar trebui să ne aplecăm cu deosebită atenție asupra studierii stabilității și schimbărilor intervenite în viața de familie. Ambele sunt procese ce caracterizează mecanismele funcționării grupului familial, membrii căruia sunt orientați și dirijați de reguli și norme, dar și implicați în negocieri simbolice ce privesc schimbările solicitate de situații respective – de pildă traiul separat al soților în urma migrației de muncă, uniunea non-maritală (relațiile consensuale), căsătoriile repetate, etc.
E adevărat că pentru a înțelege procesul de evoluție sociodemografică a familiei, ar trebui studiat semnificațiile pe care oamenii le atribuie acțiunilor și comportamentelor sale, propriilor persoane și contextului social. Interacțiunea poate fi definită prin acel proces în care fiecare individ, persoană ce se pune în locul alteia prin substituirea sau preluarea de roluri.
Cunoașterea corectă a regulilor de conviețuire socială asigură individului credibilitate și success. Orice fenomen social urmează să fie analizat prin prisma interacțiunii dintre oameni și în conformitate cu cadrul normativ care dirijează conduita indivizilor, prin efortul concentrat al acestora pentru a face acțiunea lor înțeleasă și celorlalți.
Trebuie să avem în vedere că individul, sau mai bine zis comportamentul uman nu este un „dat”, ci se construiește în timp, în mod selectiv și creativ. Prin intermediul interacțiunii și al interpretării simbolurilor se obțin noi înțelesuri atât despre lume, cât și despre sine. Familia este o entitate dinamică în cadrul căreia oamenii își modelează continuu relațiile și construiesc o existență de grup. Din punct de vedere al interacționismului simbolic, căsătoria implică un proces de redefinire și restructurare simbolică permanentă. [Mihai Dinu Gheorghiu, 2012-2013: 154]
Teoria conflictului cu privire la dezvoltarea sistemului familial
Familia este concepută ca un sistem de reglămentări conflictuale permanente. Înainte de toate reprezintă un angajament social, motiv pentru care inevitabil, unii din membri beneficiază mai mult decât ceilalți.
Marx și Engels prezintă familia ca o unitate socială ce reproduce la scară redusă conflictele dintre clasele sociale. Conform aprecierilor celor doi autori, familia reprezintă în fond, prima formă de antagonism de clasă în care bunăstarea unui este derivată din represiunea și mizeria celuilalt grup, putându-se explica în acest fel și dezorganizarea accentuată a familiilor sărace. Engels merge mai departe și arată că oprosiunea femeii în familie a fost prima formă de exploatare umană.
Ne reîntoarcem la conceptul de familie, care știm că este organizat sub forma unui sistem care îndeplinește anumite funcții, fiind integrată în sistemul social. Aceste funcții sunt menținute deoarece membrii familiei sunt călăuziți de interese și valori comune, menținând originea și buna funcționarea a instuției familiei prin consens. În momentul în care interesele nu mai sunt împărtășite de membrii familiei, sau atunci când indivizii se ghidează în viață după alte sisteme de valori, indubitabil apare conflictul. Acest conflict se poate realiza pe mai multe paliere, fie vorba de conflictul de rol, în care unul din membrii familiei nu-și mai îndeplinește rolul avut sau îl îndeplinește deficitar – exemplu practic, în urma divorțului când minorul/minorii rezultați în urma căsăstoriei rămân în încredințarea unuia dintre părinți celălalt fiind obligat la achitarea unei pensii alimentare, rolul avut anterior nu mai poate fi exercitat întocmai. Legat de conflicte nu putem neglija conflictele valorice, atunci când partenerii încep să aibă așteptări sau reprezentări diferite asupra familiei.
Cu toate teoria prezintă diferite conflicte ce pot apărea în sânul familiei, nu trebuie să identificăm teoria cu scindarea efectivă a familiei, nu trebuie să înțelegem că orice conflict poate genera ruptură.
Perspectiva feministă cu privire la dezvoltarea sistemului familial
Cunoscut e faptul că familia apare ca un structură puternic stratificată, în care bărbatul primește mai multe recompense în comparație cu femeia. Diviziunea de gan a asrcinilor domestice este inegală și incorectă, femeia contribuind mai mult și primind mai puțin.
Relațiile dintre soți sunt relații de putere, în care în genere se manifestă dominația bărbatului. În ciuda tuturor schiimbărilor apărute în structura și ideologia familiilor, ideologiile profamiliste care promovează familia traditională și rolul tradițional al femeii în cadrul familiei sunt încă puternic valorizate și conduc la asumarea acestor poziții de către femei. Căsătoria, relațiile dintre parteneri, într-un final familia trebuie concepută ca o relație între două persoane de sex opus cu drepturi și îndatoriri egale, este un contract în care părțile se obligă să respecte drepturile și obligațiile instutite egal.
Teoria feministă vine și încearcă să distrugă mitul familiei și a rolurilor de gen – așteptările societății – și de sex – elemente determinate biologic. Feminismul susține că rolurile sexuale nu fac să mențină femeile subordonate bărbatului, într-o societate patriarhală în care bărbații își apără interesele.
Totodată teoria scoate în evidență diferențele determinate de rolurile sociale determinate de gen și le pune practic sub semnul întrebării. Prin învățarea socială, indivizii se vor putea obișnui cu timpul și cu femeia care ocupă funcții de conducere dar și cu bărbații care au grijă de copii în propria gospodărie.
Teoria schimbului social cu privire la dezvoltarea sistemului familial
Având la bază principiul costuri beneficii, această teorie este utilizată cu precădere în economie sau antropologie, însă în timp și-a găsit utilitatea și-n domeniul sociologiei despre familie.
Teoria pare a fi folosită mai mult ca și cadru teoretic pentru studierea mai degrabă a motivației ce țin de formarea familiei sau de alegerea partenerului de viață. Relațiile legal constituite i-au forma legală și socială de familie, deoarece este în interesul partenerilor de a forma o familie , însă anterior legalizării acestor relații, interrelaționare între indivizi, parteneri se formează în baza intereselor comune și a satisfacerii propriilor necesități individuale.
Divorțul, separarea în fapt a soților nu reprezintă decât în ultimă instanță decât faptul că partenerii de viață nu mai găsesc satisfăcătoare recompensele din interiorul familiei în comparație cu cele pe care le-ar putea dobândi în afara familiei.
Teoria ciclului vieții/Teoria dezvoltării cu privire la dezvoltarea sistemului familial
Teoria face trimitere la trecerea individului în timp, prin anumite etape semnificative în cadrul vieții de familie, fiecare etapă conferindu-i o serie de drepturi și obligații prescrise social. Astfel fiecare individ este desris în mod teoretic prin anumite momente cheie ce apar în viața lui: apariția/nașterea copiilor, căsătoria și plecarea din sânul familiei, moartea.
Spre exemplu, luând în particular un model standard al ciclului de viață pentru familia românească, observăm următoarele caracteristici. Modelul ciclului la momentul elaborării – o anchetă din 1987 – avea la momentul elaborării o durată de 37,2 și cuprindea șase stadii [S. Mezei, nr. 3/1909]
Formarea căsătoriei – întemeierea unei familii – durata medie 1,7 ani;
Exstensia simplă (nașterea primului copil – nașterea ultimului copil) – durata medie: 5, 7 ani;
Extensia completă (nașterea primului copil – primul copil părăsește căminul) – durata medie: 21,9 ani;
Contracția (primul copi părăsește căminul – ultimul copil părăsește căminul) – durata medie: 5,7 ani;
Contracția completă (ultimul copil părăsește căminul – decesul unuia dintre soți) – durata medie: 0,5 ani;
Disoluțiua familiei (decesul primului soț – decesul supraviețuitorului) – durata medie: 11,7 ani
Teoria ciclului de viață este o abordare dinamică, prezentând diferite stadii de viață, și totodată cum viața de familie se dezvoltă în timp traversând mai multe stadii.
I.3 Familia tradițională – caracterizare generală
Dincolo de aspectul primatului social, din cel mai vechi timpuri, familia se impune ca o necesitate. Problema organizării vieții de familie și a consecințelor ei funcționale apar în atenția diferitelor cercetări.
Iolanda și Nicolae Nitrofan, definesc cuplul conjugal ca fiind „nucleul generativ al microgrupului familia”, exprimând structural și funcțional modul în care două persoane de sex opus, după ce se căsătoresc, se intermodelează creator, dezvoltându-se, motivându-se și determinându-se mutual prin intrteracomodare și interasimilare, simultan în plan biologic, psihologic și nu în ultimul rând social. [Iolanda și Nicolae Mitrofan, 1991: 145]
Familia s-a dezvoltat o dată cu societatea și de cele mai multe ori se modifică odată cu aceasta. Ea îndeplinește anumite funcții sociale, cum ar fi proceerea, creșterea și socializarea copiilor.
Ca formă de comunicare umană, familia este poate cea mai trainică dintre ele „fiind caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică și având o mare stabilitate ca structură socială [Maria Constantinescu, 2004: 10]
În analiza sociologică a familiei se folosesc diferite noțiuni care definesc familia, sunt mai multe exprimări care să definescă noțiune de familie:
Familia de origine;
Familia conjugală;
Familia nucleară;
Familia de rezistență;
Familia de interacțiune;
Familia cu probleme;
Familia modernă;
Familia tradițională.
Familiile diferă între ele, sunt diferite fie ca structură fie ca membrii de familie. Dacă în trecut familiile aveau 4-5 copii, în medie, vedem astăzi, că în societățile industriale, media este de 1-2 copii.
Familia tradițională reprezentza o instituție conservatoare, în care sistemul valoric era puternic modelat de valorile religioase și se baza pe păstrarea tradițiilor și obiceiurilor, pe exercitarea unor reguli rigide care să mențină stabilitatea și așa numitul „spirit de clan” [Mitrofan I., C, 1998: 146]
Familia tradițională este o comunitate închisă, loialitatea față de familie este mai presus de interesul propriu și este caracterizată printr-o inechitate a drepturilor conjugale. De cele mai multe ori puterea este inegală, dominanta fiind asigurată de bărbat.
La nivelul funcțiilor familia tradițională asigură totalitatea nevoilor individului de la funcția de reproducere, eduația copiilor, îngrijirea bătrânilor, până la transmiterea tradițiilor și obiceiurilor culturii respective. Pentru că funcția dominantă a familiei tradiționale era de reproducere, era mai puțin importantă perspectiva dezvoltării personalității parinților sau a copiilor. Astfel că din punct de vedere econoimic se baza pe un sistem de subzistență, inocularea regulilor și cutumelor nu permitea avântarea în diferite rapoarte economice.
Rolurile sunt distribuite conform ierarhiei, conformismului și puterii. Acestea definesc un stil de viață al familiei ce consacră superioritatea părinților asupra copiilor, a vârstnicilor asupra tinerilor, a bărbaților asupra femeii, a fraților mai mari asupra celor mai mici. Observăm că relațiile de gen erau asimetrice, bărbații deținând poziția privilegiată.
Fiecare societate are un anumit sistem familial adică un sistem de treglementare între bărbat și femeie de vârstă matură și dintre acești și copii. Sistemele familiale se diferențiază între ele după gradul de cuprindere a grupului familial, forma de transmitere a moștenirii, modul de stabilire a rezidenței noilor cupluri.
H. Touzard (1965) a realizat o clasificare ce surprinde structura de autoritate și putere în cuplu pornind de la acțiune și decizie, astfel putem observa cum fiecare mebru este prezentat printr-o serie de trăsături. [Mitrofan I., C, 1998: 147]
Autonomia soțului – bărbatul acționează și decide;
Autonomia soției – femeia acționează și decide;
Autocrația bărbatului – bărbatul decide, femeia acționează;
Autocrația soției – femeia decide, bărbatul acționează;
Conducerea soțului – bărbatul decide, acționează împreună;
Conducerea soției – femeia decide, acționează împreună;
Diviziunea sincretică a rolurilor – decid împreună, bărbatul acționează;
Diviziunea sincretică a rolurilor – decid împreună, femeia acționează;
Cooperarea sincretică – decid împreună, acționează împreună.
Concluzionând, familia tradițională era caracterizată printr-o ierarhie clară, sincretică, iar respectarea ierarhiei era o condiție a echilibrului.
În familia tradițională conflictele dintre generații erau cu mult mai puține și netolerate de comunitate. Ierarhia era clară, fiecare știa ce are de făcut și de cine să asculte. Copiii suportau și se abțineau la autoritatea tatălui, și pe cea a mamei când tatăl nu era acasă, însă rămâne de remarcat că autoritatea mamei era mai blândă.
Rolul mamei era foarte important pentru că personalitatea mamei constituia punctul de plecare pentru dezvoltarea psiho-socială a copilului. În familia tradițională mama se ocupa aproape exclusiv de creșterea, îngrijirea și educarea copilului, deoarece mama nu avea servici, nu tindea către o carieră profesională, ea avea „menirea” de a se ocupa de gospodărie și de familie. De aceea copii erau mult mai atașați de mamă.
Tatăl avea rolul de a deschide porțile copilăriei spre lumea exterioară, îndrumând copilul să fie el însuși, să demonstreze tot ce a acumulat și a învățat. Era totuși o ieșire controlată către exterior.
În socializarea copiilor din modelul tradițional al familiei exstinse implică o relație afectivă puternică între nepoți și bunici, și, implicit un rol puternic educativ al bunicilor. [C. Ciupercă, 2000: 73]
Relațiile strânse dintre generații, cu respectarea bine înțeles a ierarhiilor, se putea vedea și atunci când cei care se recăsătoreau a doua, sau după caz mai multe ori, și aveau copii, aceștia din urmă rămâneau în grija bunicilor, ce-i drept cu ajutorul și îngrijirea oferită de părinți. Astfel diferența de gen își face apariția, copii care nu erau frați din aceeași părinți, se deosebeau în fața părinților, „exilul” către bunici, fiind indicativul că în familia nouă sunt un surplus.
În familia tradițională căsătoria copiilor să făcea în ordine descrescătoare de la cel mai mare la cel mai mic.
I.4 Familia modernă – caracterizare generală
Modernizarea instituției familiale este un proces de adaptare la schimbările produse de revoluția industrială, de revoluțiile politice, dar și un participant activ la schimbare, cu rol esențial în cristalizarea valorilor comportamentale moderne.
Armonia și consecvența ideologică a familiei tradiționale a fost tulburată de schimbările macrosociale care au avut loc odată cu dezvoltarea urbană și industrializarea. Modernitatea aduce, pe de o parte, importante schimbări la nivel societal, iar pe de alta, transformarea structurii familiei și o reorientare a stilului de viață.
Conform analizei lui Weber 1978, decăderea familiei tradițională este corelată cu nașterea spiritului calculativ și a întreprinderii capitaliste, mai multe mecanisme cauzale conducând la aceste transformări:
Sporirea mijloacelor și resurselor materiale;
Decăderea pământului ca valoare economică (apariția banilor);
Diviziunea proprietății odată cu reducerea dimensiunii familiale; de la proprietăți largi ale familiei extinse la ferme mici, individuale;
Activitatea economică se produce în afara familiei; ocupația se exercită în birouri, ateliere, magazine; familia devine predominant unitate de consum, și nu numai de producție;
Eliminarea dependenței întreprinderii de familie (reglementarea juridică a proprietății private, a falimentului, a registrelor comerciale, contabilității);
Autoritatea parentală (sau a clanului) devine irațională și nu mai este dublată de puterea economică;
Dezvoltarea diferenței sociale, care a dus la geneza aspirațiilor individuale în defavoarea celor de grup;
Educația nu se mai face predominant în familie, locul acesteia este preluat de școli, biblioteci, teatre, concerte, cluburi, grupuri de socializare. Astfel valorile culturale ale individului pot deveni diferite de cele ale familiei de origine;
Protecția individului începe să fie exercitată de către stat, care tinde să înlocuiască rolul familiei în această privință.
Familia modernă se caracterizează prin structura de autoritate și putere. În această familie partenerii au aceeași autoritate, deciziile le iau în comun, relația modernă surprinde reciprocitatea puterii și autorității, pe diferite nivele și în diferite intensități.
Familia nucleară a devenit modelul ideal deoarece corespunde perfect cerințelor sociale, familia reprezenta „unitatea minimală panumană a organizării sociale”. [Iliuț P., 2005: 72]
Deși perspectivă modernă, trebuie să admitem faptul că rolurile și statutul într-o familie nu pot fi egale pentru ambele sexe. Este o utopie să credem că toate rolurile pot fi asumate și îndeplinite de bărbați sau de femei într-o căîsătorie, deoarece există anumite diferențe, de ordin fizic, biologic, etc. ce nu permite această egalitate între sexe.
O problemă importantă care induce majoritatea problemelor, neînțelegerilor și divergențelor într-un cuplu este aceea a implicării fiecăruia în ceea ce ar trebui să facă. Există neînțelegeri datorită faptului că unul dintre parteneri are impresia că el face totul, iar celălalt nu face nimic, ignorând faptul că activitățile nu pot fi comparate, iar gradul de implicare nu poate fi evaluat de cineva. Subiectivismul poate fi destul de mare iar disensiunile pot apărea destul de frecvent, lucru care ar determina apariția opiniei potrivit căreia, relațiile tradiționale între bărbat și femeie se dovedesc mai puțin generatoare de conflict și stres [C. Ciupercă, 2000: 102]
Dacă în comunitățile tradiționale familia era o unitate închisă, toate activitățile desfășurându-se în cadrul gospodăriei, societatea industrială face ca individul, prin intermediul ocupației să participe la viața publică și să deschidă familia către exterior. Așadar familia a fost nevoită să se adapteze și alinieze modelului industrial, la nivelul structurii și al stilului de viață. A început să pună foarte mult accentul pe dezvoltarea personală, pe nevoia de independență și pe libertatea alegerii partenerului. Nevoia de intimitate, funcția de solidaritate devin tot mai importante.
Sintetizând principalele transformări ale instituției familiale datorate modernizării pot fi rezumate după cum urmează;
Modelul nuclear de familie devine puternic idealizat;
Autoritatea patriarhală este în scădere și crește rolul individului în decizia asupra momentului căsătoriei și a alegerii partenerului;
Mobilitatea spațială, neolocația;
Parte din funcțiile familiei (economică, educațional-socializatoare) încep să fie preluate de alte instituții;
Familia își diminuează rolul economic, conservând numai funcția de consum, menajul comun;
Feneia începe să pătrundă pe câmpul muncii;
Tendința de egalizare a rolurilor domestice;
Schimbarea perspectivei asupra valorilor copilului în familie: numai reprezintă forță de muncă, are valoare prin sine; costul său devine tot mai ridicat, se reduce numărul de copii;
Deși în proces de transformare, familia își conservă statutul de instituție fundamentală în societate.
I.5 Familia contemporană – caraterizare generală
Fără a diminua importanța familiei ca instituție socială, trebuie să acceptăm că în prezent familia nu mai reprezintă o instituție conservatoare, ci una tot mai adaptată și mai aliniată transformărilor de la nivelul societății democratice și deschise. Familia este tot mai integrată în dinamica societății, tot mai multa condiționată de schimbările economice și sociale, influențând la rândul ei, evoluția de ansamblu. [Raluca Popescu, 2010: 5]
Schimbările din ultimile decenii din societatea occidentală au născut ideea că ne aflăm în fața unei noi civilizații, diferită de cea industrială și denumită postindustrială. Instituțiile care se dezvoltaseră încă din modernitate au continuat să preia tot mai mult din funcțiile care odinioară asigurate de familia tradițională: educativă, economică, culturală, etc.
În economie se consolidează procesul de globalizare, se constituie corporațiile internaționale, se instaurează predominanța sectorului de servicii și se accentuează investiția în „imaterial” – trecerea de la investiția în materie, salarii, în investiția în marketing, publicitate. La nivel politic asistăm la predominanța politicii locale și sectoriale, apar mișcări sociale și politice a minorității – sexuale, etnice, rasiale și mișcări feministe. Din puct de vedere al evoluției, de la modelul familie tradițională la modelul familiei contemporane, asistăm la o revoluție efectivă, întreaga ideologie de familie, cu tot ce reprezintă normele și valorile acceptate, sunt efectiv desființate.
Toate aceste transformări, atât cele menționate, dar cât și cele nemenționate, au generat schimbări semnificative în stilul de viață în rândul indivizilor. La nivel valoric se poate vorbi despre o filosofie a libertății și experimentării bazate pe toleranță. [Mihai Dinu Gheorghiu, 2012-2013: 163]
Sub aspectul calității relațiilor din familie a apărut o mutație considerată fundamentală: relația pură, care există prin ea însăși fără constrânfgeri exterioare. Tipul relației pure nu se rezumă doar la relațiile de dragoste, ci este valabil și pentru celelalte: părinți-copii, rude, prieteni. Poate cel mai important aspect ce trebuie subliniat îl reprezintă noile strategii de creștere și îngrijire a copiilor, implicând strategii alternative, în care rolul primordial este subînscris conceptului de calitatea vieții. Se fundamentează sentimentul de sensibilitate, și înțelegere reciprocă, observăm că autoritatea părintească este înlocuită cu intimitatea. Se observă totodată un proces revoluționar, în care părinții încearcă „câștigarea” propriilor copii prin manifestarea atitudinilor de „prieteni ai copilului”, devenind persoană resursă pentru copii. Nu mai este suficientă noțiunea de părinte, în care automat se înglobau noțiuni de suportivitate, grijă, atenție, etc., se merge mult mai departe, părinții fiind considerați persoană de suport pentru copii.
Teza individualizării a lui Beck -1995, a fost invocată în explicarea acestor evoluții în sfera familiei și a relațiilor intime.
În prima etapă modernitatea a reprezentat forța eliberatoarea pentru o minoritate, a descătușat efectiv indivizii de structuri tradiționale, însă i-a încătușat în alte structuri – în modernitatea simplă femeile au fost integrate în sistemul familial, fiindu-le atribuite roluri care le îndepărtau de piața muncii;
A doua modernitate – modernitatea reflexivă – este rezultatul unui proces general de destructurare, fără să fie urmat de un alt proces de reconstrucție structurală. Apare în plan personal dorința indivizilor de de a fi conduși doar de alegerile lor libere.[Raluca Popescu, 2010: 6]
Observă că indivizii își doresc o viață autonomă, autoconstruite, motiv pentru care încep să experimenteze mai multe angajamente familiale, chiar de tipuri diferite, adaptabile în funcție de context.
Concluzionând modelul familiei contemporane vizează trecerea de la modelul familiei nucleare la o diversitate de modele familiale, ceea ce nu echivalează cu sfârșitul tipului nuclear, după cum nici impunerea acestuia nu a însemnat sfârșitul familiei tradiționale extinse. Familia nucleară înetează să fie unul exclusivist, respectiv unul catalogat drept ideal, dominant al societății, acesta devenind doar unul din multiplele tipuri familiale existente, reprezintă o ramură a paletei structurilor familale.
Voinea (1994) identifică câteva mecanisme cauzale esențiale în „restructurarea familiei” și care au condus la dezvoltarea unor modele alternative ale vieții de familie:
Angajarea femeiilor în activități extrafamiliale, creșterea gradului de ocuparea a femeilor pe piața muncii și a dorințelor de promovare socială, care au afectat puternic funcțiile economice și socializatoare ale familiei, au condus la diminuarea autorității masculine, la scăderea fertilității și la creșterea probabilității de divorț;
Mobilitatea teritorială sub forma unei migrații, definitive sau temporare, care contribuie la modificarea modelelor tradiționale, pri lărgirea ariei de selecție a partenerului;
Procesle de urbanizare și modernizare care permit apariția uniunilor consensuale, hetereo sau homosexuale, a căsătoriilor de probă;
Creșterea gradului de școlarizarea a populației, a nivelului de instruire a a femeii, care influențează atitudinea față de căsătorie , vârsta la căsătorie și chiar distribuirea rolurilor;
Creșterea generală a nivelului de trai și a independenței economice a tinerilor – a favorizat comportamente familiale alternative și autonome. Căsătoriile sau relațiile consensuale numai stau sub semnul potențialului economic, independența financiară oferindu-i individului „atributul” de a-și gestiona singur relația;
Schimbările valorice au avut un impact hotărâtor: creșterea diversității culturale, politice, religioase – creșterea toleranței generale, a permisivității sociale și religioase, cu privire la diferențele de gen, rasă, etnie. Partenerii ies din cochilia tradiționalismului.
Prin prisma prezentelor dezvoltări familia nu mai este privită doar ca o instituție fundamantală pentru supraviețuirea individului și reproducerea societății. Dezvoltarea sferei serviciilor a promovat activitatea femeilor în afara domiciliului și a favorizat emanciparea femeii atât în plan social cât și în plan familial. Aceste modificări au determinat reevaluarea rolurilor de gen, și poate cea mai importantă inovație, a generat principiul egalității de sexe în sfera economicului, socialului, cultural-educati, etc.[Mihai Dinu Gheorghiu, 2012-2013: 164]
I.6 Critica „familiei standard” și stiluri alternative
Impusă ca model general înainte de revoluția industrială, familia nucleară a suferit modificări accentuate datorită mai multor factori, pe care în încercarea de a-i cuprinde în totalitate, îi clasifică în funcție de modificările suferite ce au produs în timp proliferarea modelelor familiei alternative:
Creșterea mobilității populației (teritoriale, sociale, ocupaționale) care a determinat o dinamică familială proporțională cu instabilitatea acestui grup;
Creșterea eterogenității culturale, etnice, religioase etc. a populației, care a îngreunat coagularea grupurilor de rudenie;
Modificarea bazei de rezidență (în urma urbanizării), care a dus la dispariția gospodăriilor, proliferarea locuinței unifamiliale și criza urbană a locuințelor care întârzie formarea familiilor conjugale și le diminuează dimensiunile;
Atragerea femeilor în activitatea de producție industrială, care a avut drept consecință limitarea numărului de copii și pierderea sau slăbirea unora din funcțiile familiei, femeile fiind mult mai implicate în statul de conducere, decât cel matrimonial;
Modificarea concepției asupra muncii, conform căreia efortul depus trebuie retribuit prin salariu, iar perioadele de muncă alternează cu cele de odihnă, care a dus la artificializarea și raționalizarea vieții familiale, femeile fiind mult mai dispuse să-și orienteze energiile către creșterea calității muncii – dezvoltarea carierei – în detrimentul tradiționalei activități familiste;
Modificarea conceptului asupra timpului, prin care ritmurile naturale, cosmice și biologice sunt substituite cu ritmuri artificiale; efectele acestor schimbări sunt că, odată cu creșterea perioade de școlarizare, copilăria și tinerețea sunt prelungite, maternitatea este întârziată, perioada fertilă este micșorată: pragurile vieții sunt marcate prin bilanțuri profesionale sau economice, mai curând decât prin evenimente familiale;
Accentuarea individualismului, prin generalizarea schimbului, care determină creșterea dificultății de integrare într-un grup familial, lipsa coeziunii și loialității, negarea sistemului normativ propriu familiei [Corina Bistriceanu, 2006:124]
Stilurile de viață alternative au cunoscut o explozie în societățile occidentale în anii 1960 – 1970 moment în care aceste stiluri au intrat în atenția literaturii de specialitate. În anul 1971 familiile alternative au constituit pentru prima dată unele din temele principale ale dezbaterii în cadrul Groves Conerence on Marriage and Familyl [Groves Conerence on Marriage and Familyl vizează o serie de conferințe care se desfîșoară anual în SUA începând cu 1934, organizate de Asociația profesionistă cu același nume, care s-a dezvoltat ulterior și care reunește specialiști din domeniul familiei din mai multe discipline] privind viitorul familiei, una dintre primele recunoașteri formale ale preocupărilor științifice în acest domeniu. Abordarea acestei teme a fost privită și totodată primită cu entuziasm, criticii vremii respective privind „familia standard” ca un tip de famile învechit, o relație închistată, lăsând să se înțeleagă că stilurile alternative se pot plia mai bine societății contemporame. Era primul semn al optimismului în ceea ce privește explozia stilurilor alternative.
Nu-i mai puțin adevărat că în raport cu familia nucleară au existat critici cu mult înaintea de perioada modernității. Se releva pentru prima dată problema supraîncărcării cu funcții, responsabilități a familiei, considerându-se faptul că familia ca instituție nu mai poate face față tuturor așteptărilor din partea societății. Nisbet R (1953) susține că „familia reprezintă o problemă majoră în cultura noastră întrucât așteptăm să îndeplinească funcții psihologice și simbolice cu o structură carea a devenit fragilă și fără nicio legătură cu realitățile politice și economice ale societății contemporane.
Observăm că nevoile indivizilor nu mai pot fi realizate în grupul mic și închis al familiei, ci vor optim îndeplinite prin alte rețele, mai largi și mai funcționale pentru rezultate moderne.
Margaret Mead (1967) susținea că familia modernă, de după război, reprezintă un „eșec total” și promova schimbarea la nivelul familiei pentru ca „indivizii să poată funcționa pentru prima dată în istorie”. În mod special susținea că, îngrădind potențialul creativ al femeii, schimbările la nivelul familiei aveau să conducă la „o mai bună exploatare a creativității feminine constructive în intervențiile sociale”
Noile forme de comportamente familiale erau considerate promotoarele inovației, experimentării și schimbării în sfera relațiilor intime. Indivizii se află într-o permanentă căutare de sine, conduși de nevoia de autorealizare. Nevoia de intimitate, de comunicare sufletească pare să fie tot mai puțin satisfăcută în noile tipuri de relații
Interesant de observat este evoluția cuplurilor tinere, acestea, în urma trecerii de la familia tradițională, la cea nucleară și într-un final la familii de tip alternative, la rândul lor, nu rămân neactive.
Aceste evoluții a relațiilor alternative trădează, evident, degradarea accentuată a solidarității de tip familial, a familiei ca instituție. Paralel cu impunerea paradigmei individualiste în societatea modernă, coeziunea structurilor familiale se năruie. [ Corina Bistriceanu, 2006: 124]
Cum era și firesc transformarea societății a produs direct și indirect modificări la nivelul indivizilor, care înainte de toate trebuie să se autodepășească, să se autogospodărească și nu în ultimul rând să-și asigure o dezvoltare profesională. Nesatisfacerea acestor factori determină lipsa asumării unor angajamente familiale, ceea ce indică schimbarea pragului vârstei de întemeiere a unei familii legal constituite, indivizii amânând cât mai mult oficializarea relațiilor. Indirect din aceste creșteri ale pragului vârstei, va crește automat pragul celorlalte funcții îndeplinite în cadrul familiei, procreerea, îngrijirea copiilor, școlarizarea acestora, etc.
I.7 Sociologia familiei postmoderne
Perspectiva postmodernă în sociologie pleacă de la experiența contemporană a pluralității, dezordinii și fragmentării, care nu poate fi prevăzută de paradigma modernă a raționalității universale și de teorii raționale sociale. Mai mult, această stare de fragmentare, de dezorganizare nu reprezintă o etapă peste care se va trece, ci tocmai „echilibrul” pe care a reușit să-l atingă societatea contemporană. [Mihai Dinu Gheorghiu, 2012-2013: 167]
Varietatea și relativitatea relațiilor din epoca postmodernă au condus la afirmații radicale, precum, „socialul a luat sfârșit”. Socialul încetează să mai existe în societatea contemporană, în sensul că și-a pierdut unitatea, nu mai poate fi analizat coerent. Se dezvoltă teoria, precum, în locul unui social unitar regăsim „noduri de socialitate” delimitate spațial și temporar, într-un flux constant de indivzi, fapte și informații. Conform aceluiași raționamemt, putem afirma și că familia, ca model unitar și coerent în societate, nu mai există. În analiză este tot mai uzitat, mai des folosit termenul de „familii” și nu familie. [Mihai Dinu Gheorghiu, 2012-2013: 167]
CAPITOLUL II. RAPORTUL DINTRE FAMILIE ȘI ȘCOALĂ
ȘI PROCESUL DE SOCIALIZARE SECUNDARĂ
2.1. Socializarea secundară. Repere teoretice
Educația are un rol foarte important în procesul socializării. Ea reprezintă componenta organizată, conștientă, însoțită de componenta spontană, neconștientă a procesului socializării. Important este faptul că socializarea realizată în familie se suprapune, pentru o lungă perioadă de timp, cu cea realizată în școală, aceasta din urmă fiind considerată principala instanță de socializare al cărei specific constă în faptul că se impune, pentru prima dată în evoluția copilului, o diferențiere de statut ce nu are baze biologice, înăscute. Statutul este dobândit, iar nivelul său este determinat de gradul de îndeplinire a sarcinilor impuse de școală. [Mihai Dinu Gheorghiu, 2012-2013: 103]
Socializarea secundară constă în orice proces ulterior care îl face pe individul deja socializat primar să pătrundă în noi sectoare ale lumii obiective din societate, prin intermediul unor instituții. În acest proces limitările biologice sunt din ce în ce mai importante pentru secvențele de învățare. Dacă în socializarea primară copilul nu-i percepe pe ceilalți semeni ca fiind funcționali instituționali, ci pur și simplu intermediari între el și realitate, în socializarea secundară contextul instituțional este însușit. Copilul percepe profesorul ca pe un funcționar instituțional într-un mod în care nu-și percepuse părinții. Așadar în socializarea secundară rolurile au un înalt grad de anonimat – pot fi ușor separate de indivizii care le joacă. Cunoașterea predată de un profesor, poate fi predată la fel de bine și de un alt profesor. [Mihai Dinu Gheorghiu, 2012-2013: 104]
Acest formalism și anonimat sunt corelate cu caracterul afectiv al relațiilor sociale. Se poate spune că amprenta subiectivă a socializării secundare este mai redusă decât cea a socializării primare [Berger P. , Lukman T., 2008: 182]
Socializarea nu reprezintă altceva decât o achiziție progresivă a procedeelor interpretative și a normelor, nu reprezintă un proces mărginit și temporar, pentru că viața socială reprezintă ațiune directă și orice individ care participă trebuie să se adapteze permanent schimbărilor survenite într-o societate, fiind tot timpul supus unor cerințe și provocări noi. Considerând școala ca principala instanță de socializare a copilului, intergrarea școlară reprezintă o particularizarea a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o importanță fundamentală în facilitarea integrării ulterioare în viața comunitară prin formarea unor conduite și atitudini, a unor aptitudini și calități favorabile acestui proces.
Conceptul de socializarea presupune, într-un final, recunoașterea faptului că identitățile sociale, rolurile sociale și biografiile personale sunt construite printr-un proces continuu de transmitere culturală [Coffey, 2002: 164]
Evidențiind funcțiile principale ale socializării – de normalizare a vieții sociale, de asigurare a continuității și coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilității și funcționalității structurilor sociale – trebuie să privim socializarea ca un proces prin care individul este orientat în a-și dezvolta comportamentul în concordanță cu standardele grupului din care face parte [Banciu D., Rădulescu S., Voicu M., 1985:16]
Educația trebuie să devină continuă și trebuie adaptată mereu vârstelor indivizilor , solicitând cooperarea, coparticiparea persoanei, insistând mereu pe „lărgirea învățării” [Văideanu G., 1988: 140]
Socializarea secundară se prelungește toată viața: omul se află mereu în fața unor nevoi inedite de socializare; este determinat să învețe roluri noi, să intre în organizații care funcționează și există după reguli și norme proprii, diferite de cele familiare lui până la acel moment.
Într-o societate dinamică numărul de roluri pe care trebuie să-l joace un individ este foarte mare. De aceea socializarea secundară solicită individul, acesta fiind nevoit să-i facă față, iar timpul destinat învățării este mult mai lung acum decât cel utilizat înainte pentru exercitarea de rolurilor. Pe parcursul înaintării în vârstă internalizarea rolurilor sociale se produce cu mai mare greutate, vechile roluri rămânând foarte bine întipărite în capacitatea de procesare și în comportament.
Evoluțiile rapide în viața socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînoire a cunoștințelor, deprinderilor și valorilor pe durata vieții. Din perspectiva unei analize sistemice, educația părinților apare ca o dimensiune a educației permanente iar școala este un mediu social organizatoric în care universul copilului se extinde depășind constrângerea dependenței materne.
Educația este cea care desăvârșește ființa umană, educația pe care copilul o primește în familie, în școală și de la comunitate. Este firesc să vedem rolul primordial al educației dopilului, nu putem concepe educația în afara finalității sale, și anume procesul instructiv educativ, cu menirea clară de a oferii viitorului adult posibilitatea identificării și valorificării proprilor sale cunoștințe în relațiile cu semenii săi. Accesul pe piața muncii este îngreunat sau dacă nu chiar limitat în lipsa unui act educațional corespunzător, care bineînțeles că se află în strânsă legătură cu procesul de calificare profesională, iar ulterior cu identificarea și ocuparea unui loc de muncă care-i să-i asigure o independență existențială.
Socializare secundară
Grafic Nr. 1
II.2. Raportul dintre familie și școală în plan educativ
Gândirea funcționalistă a acreditat ideea că societățile actuale, eterogene și complexe, reglate de o morală universală și rațională (neutră afectiv și laică), impun declasarea familiei ca instanță educativă și subordonarea ei fașă de școală, singura capabilă să îndeplinească funcțiile de transmitere a cunoașterii și moralei sociale, de alocarea a forței de muncă. Acest mod de gândire sociologică a coincis cu o gândire politică centrată pe conceptele „statului-providență” și „familiei țintă”: părinții sunt considerați mai mult sau mai puțin incopetenți în privința creșterii și educării copiilor lor, iar cadrele didactice reprezintă una din dintre principalele categorii de specialiști prin intermediul cărora statul instruiește tânara generație, modelând în același timp, viața familială (condițiile de igienă, alimentația, moravurile) în conformitate cu valorile sociale. [Elisabeta Stănciulescu, 1997: 171]
De experiența educativă a copilului depinde felul în care percepe o seamă de frontiere, fie că ele sunt impuse, căutate sau revendicate. Educația, înainte de toate, poate fi descris ca un proces amplu, reprezintă fără doar și poate un proces de autonomizare a persoanei; înseamnă, de asemenea, deprinderea unei multitudini de raporturi sociale și achiziția de resurse care să permită reglarea mai mult sau mai puțin simplă a acestor raporturi.
Experiența educativă a copilului este multiplă: familia, prietenii, școala – sistem educativ care-l formează pe o perrioadă îndelungată (care-l formează pentru cel puțin zece ani din viață, poate chiar până la majorat) și aceasta se petrece prin mijloace specifice (din care face parte învățarea abstractizării și a argumentării), în exercitarea responsabilităților profesionale și a spiritului civic: se adaugă aici activitățile perișcolare (culturale, sportive, parașcolare) asumate de asociații sau chiar de școală, care pot să joace un rol determinant în acompanierea familiilor.
Mediul familial este în mod evident punctul de placare spre orice formă de educație, sau experiment educativ. În acest context se testează concret distincția dintre sine și lume, raportarea față de celălalt și la modul general, flexibilitatea sau rigiditatea frontierilor sociale.
Raporturile familiei cu școala sunt stimulate, în ultimile decenii, de apariția unor importante mize familiale ale școlarității: instrumentale, statuare, afective și culturale.Părinții sunt foarte aplecați asupra viitorului economic al copiilor lor, pentru plasarea acestora în câmpul muncii pe o poziție convenabilă din punct de vedere al stabilității și nivelul veniturilor, ori al condițiilor de muncă. Dificultățile de inserție profesională a tinerilor și riscul crescând al șomajului fac ca această preocupare să crească: școala pare a fi instrumentul cel mai la îndemână pentru părinți, în special pentru familiile cu o situație economică și financiară precară sau cel mult modestă, de a asigura securitate profesională a copiilor. [Elisabeta Stănciulescu, 1997: 172]
Chiar dacă reușita școlară, încununantă prin obținerea anumitor diplome (fie ele și de ordin spuperior – învățământ superior) și calificări, nu reprezintă o condiție suficientă pentru a evita riscurile, această reușită școlară contribuie la diminuarea acestora. Idea care se desprinde estea aceea că un absolvent de studii superioare cu dimplomă în acest sens e posibil să nu identifice și să ocupe un loc de muncă convenabil, însă, cert este că, lipsa unei astfel de diplome sporește șansele de a nu găsi niciun loc de muncă.
Însă, revenind la rolul școlii (ca factor de socializare și integrare pozitivă), aceasta deține un rol important în dezvoltarea personalității minorului, contribuind la consolidarea aptitudinile pozitive, informează și transmite cunoștințele profesionale necesare, prezintă o formă de educație în sensul respectării și conformării unor norme și reguli școlare, imprimând un spirit de disciplină și organizare atât în ce privește viața personală cât și cea școlară.
Un rol foarte important în reușita procesului instructiv – educativ îl are relația familie – școală, de aceea cadrele didactice trebuie să acorde o atenție deosebită comunicării cu elevii, cât și cu familiile acestora.
De altfel nu puține ori întâlnim situații în care copii nu reușesc în cariera școlară în lipsa unui suport explicit al părințiilor în relația cu școala, cu cadrele didactice. Este cumva o relație de conexiune directă, ce face obiectul și uneia din ipotezele lucrării, și anume, cu cât relația dintre părinte cu școala sau cadrele didactice este mai apropiată, cu atât șansele de reușită în cariera școlară a copilului sunt mai ridicate.
Apariția unor mize familiale ale școlarizării și resemnificarea raporturilor familie-școală au condus la o implicare mai consistentă a părinților în activitatea școlară a copiilor și la multiplicarea interacțiunilor personale între reprezentanții școlii și membrii familiei.
Considerând că școala face parte integrantă din cadrul familiei, este foarte important de observat modul în care familiile se raportează la școlaritatea copiilor, fără îndoială, dependent de numeroși factori, dar, dincolo de variații, nicio familie cu copii de vârstă școlară nu scapă de presiunile exercitate de școlarizarea acestora: [Elisabeta Stănciulescu, 1997: 177]
Timpul studiilor – programul familiei este influențat de viața socială a copilului; spațiul familial – organizat în funcție de nevoile copilului;
Bugetul familiei – sume bănești alocate pentru cheltuieli legate de școală;
Volumul și distribuția sarcinilor între membrii familiei – de la sarcinile menajere la sarcinile legate de susținerea copilului în viața socială;
Accentuarea controlului părinților asupra copilului – privind notele școlare, disciplina școlară;
Formele și conținuturile educației familiale – părinții ajută copiii la înțelegerea unor conținuturi școlare;
Deposedează familia de puterea de a decide asupra copilului – în orientarea școlară ultimul cuvânt îl au structurile și evaluările școlare;
Climatul emoțional al familiei este afectat prin stări de satisfacție, insatisfacție, tensiuni generate de viața școlară a copilului;
Evaluarea activității parentale – ca rezultat implicit al evaluării școlare a copilului;
Amenințarea intimității familiei – profesorii caută informații privind viața familială a elevului iar copilul nu reușește să păstreze anumite secrete ale familiei;
Generează deziluzii sau frustrări – cu atât mai puternice cu cât decalajul între speranțele familiei și rezultatele școlare ale copilului este mai mare;
Familia este introdusă de școală într-o rețea de sociabilitate – ai cărei „poli” sunt: cadre didactice, colegi ai copilului, părinți ai colegilor, etc.;
Pe de altă parte există și influențe exercitate de familie asupra școlii [Elisabeta Stănciulescu, 1997 :184]
Familia introduce un intermediar în raporturile școală-copil – încrederea copilului în valorile școlare și în cadrele didactice, autoritatea și satisfacția cadrelor didactice, eficacitatea instituției școlare depind și de medierea familiei;
Familia poate cere școlii reconsiderarea timpului și spațiului școlar – în sensul modificării orarelor și programelor școlare;
Creșterea complexității setului de roluri al cadrului didactic – care, pe lângă rolurile în raport cu elevii și administrația școlară, capătă și un set de roluri în raport cu părinții; această creștere a complexității rolurilor poate fi trăită de cadrele didactice în sens pozitiv, ca sursă de ameliorare a activității sau negativ, ca sursă de stres;
Activitatea cadrelor didactice este evaluată și de părinți – după criterii diferite, uneori contradictorii – ceea ce face ca activitate cadrelor didactice să apară ca nesatisfăcătoare pentru unii părinți generând sentimente de insecuritate și încercarea cadrelor didactice de a „limita” amestecul părinților în viața școlii;
Reconsiderarea continuă a rolurilor cadrelor didactice – prin interacțiunile cu părinții, cadrele didactice își pot modifica, în timp, conduita în raport cu elevii;
Participarea părinților la decizii – prin reprezentanții părinților în consiliile de administrație școlară se repun în discuție obiective, conținuturi, mijloace ale activității școlare;
Contactele cu familia permit școlii și cadrelor didactice legitimarea propriilor decizii;
Contactele cu părinții lărgesc rețelele de sociabilitate ale cadrelor didactice; obligarea cadrelor didactice la o lărgire a orizontului informațional, cultural și pedagogic, fapt ce poate aduce satisfacții și insatisfacții ale cadrelor didactice.
Rezultă un impact reciproc ca și ambivalența impactului între două instituții educative, familie și școală, care fac ca diversificarea legăturilor să fie dorită, dar să și genereze unele sentimente de insecuritate, care să conducă la strategii de limitare, din ambele părți
În evoluția relației familie-școală se deosebesc următoarele etape: [Elisabeta Stănciulescu, 1997: 185]
Etapa familiei și a școlii autosuficiente: școala este considerată o instituție închisă, care nu influențează mediul familial și nu se lasă influențată de el; contactele cu părinții sunt rare și formale; părinții nu participă la consiliile de administrație școlară; asociațiile de părinți nu sunt încurajate; formarea profesorilor neglijează relația între familie și școală;
Etapa de incertitudine profesională: profesorii încep să recunoască influența factorilor familiali asupra rezultatelor școlare dar părinții continuă să creadă că școala este autosuficientă; apare tendința de a conserva atitudinea din perioada anterioarp; continuă contactele cu părinții; apar organizații voluntare de părinți; în consiliile școlare,participarea părinților capătă un rol, dar minor, nedecizițional; formarea profesorilor abordează relația familie-școală ca o problemă secundară;
Etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinții și profesorii descoperă împreună că neîncrederea este puțin câte puțin înlocuită cu încrederea unora fașă de alții; relația cu familia este tot mai încurajată de școală; consiliul școlar include reprezentanți ai (asociațiilor) părinților cu rol decizițional în probleme educaționale; organizațiile de părinți sunt încurajate în activitatea școlară; profesorii specializați (consilieri) tratează problemele excepționale ale colabărării cu familia; organizațiile de profesori recunosc statutul și rolul asociațiilor de părinți;administratorii și polilticienii insistă asupra importanței relației familie-școală; formarea profesorilor abordează problema relației cu familia ca una din problemele importante;
Totuși, în societățile contemporane, nu se poate vorbi de educație familială fără a se lua în considerare raporturile familiei cu școala, așa cum nu se poate vorbi despre educația școalară fără a se ține seama de raporturile școlii cu familiile elevilor.
La rândul său, școala are un rol educativ care poate fi marcat de o serie de carențe, contribuind la formarea unei personalități neadaptate; fiind preocupată mai mult de rolul său instructiv – informativ, se poate întâmpla ca școala să aibă în atenție redusă rolul său formativ, de educație și astfel se produce o separare (și nu o îmbinare sau completare cum ar fi eficient pentru o adaptare și o integrare școlară, pozitive) între cele două funcții, instructivă și educativă, fapt care ar conduce la o influență negativă, în special asupra unor elevi, mai puțin interesați de procesul de învățământ (acei elevi care nu au nici susținere moral – afectivă sau chiar materială din partea părinților sau cei care provin din familii dezorganizate, unde, influența unui părinte nu este îndeajuns).
“Experiența în cadrul școlii este un gen de micromaturizare a elevului care îi permite să facă trecerea de la un climat considerat protectiv, în pofida carențelor și disfuncțiilor sale, la unul neutru din punct de vedere emoțional” [Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu, 2000: 235] ; în altă ordine de idei, se subliniază faptul că procesul de socializare primară realizat în cadrul familiei se continuă în cadrul școlii, însă socializarea (realizată de școală) are loc într-un climat absolut organizat, prevăzut de reguli, datorii și responsabilități morale și școlare, sancțiuni și recompense, cu scopul de a se conștientiza de către elevi poziția socială pe care o au în colectivitate (calitatea de elev), implicând formarea propriului comportament care să fie adecvat normelor și regulilor școlare.
Ca o concluzie a paragrafului anterior prezentat, rezultă faptul că atât școala cât și familia sunt sau pot fi factori puternici de socializare, se află sau se pot afla într-o permanentă relație bazată pe comunicare, însă particularitatea esențială a celor concluzionate se referă la faptul că deficiențele (carențele) procesului educațional din familie au efecte favorizante asupra inadaptării școlare a minorului, implicit asupra abandonului școlar, conturând atitudini negative față de școală, ducând până la respingerea acesteia.
Cauzele care conduc la o situație de inadaptare școlară, decurg din cauze ce vizează insuficiențe ale mediului familial, incluzând: comportamentul deviant al părinților, deficiența valorilor morale și sociale transmise în familie, divorțul, viața familială dezorganizată, lipsa părinților, stări conflictuale și tensionale intrafamiliale de lungă durată, dezinteresul părinților față de copil, insuficientă comunicare între părinți și copii, proveniența acestora din medii familiale defavorizate, cu situație financiară precară, cu lipsuri materiale, minorul ajungând să afirme că: “nu au mai avut posibilitate părinții mei să mă întrețină la școală”.
De asemenea, se poate vorbi și despre cauze ale inadaptării școlare, ca urmare a unor probleme întâmpinate în mediul școlar, precum: programa și orarul școlar prea încărcate, creând sentimentul de saturație al elevilor; deficiențe întâlnite în stilurile de instruire și educație; climat rigid în timpul orelor de curs; severitate exagerată din partea profesorilor; cunoașterea insuficientă a personalității elevilor de către cadrele didactice; nivel ridicat de competiție, al clasei respective; diferite conflicte în cadrul grupurilor de elevi; în completarea acestor probleme se mai adaugă și dificultățile de învățare proprii elevilor, lipsa unor abilități de organizare a timpului, insuficiența unor deprinderi școlare.
Situația contradictorie a raporturilor familiei cu școala – care sunt dorite de părinți și de cadrele didactice, dar se desfășoară mai degrabă în termenii unei lipse de înțelegere reciproce – își are explicația în faptul că natura acestor raporturi și competențele fiecăruia dintre „polii” implicați reprezintă obiect al unor controverse [Elisabeta Stănciulescu, 1997: 188].
Din perspectiva actorilor politici, relația familie – școală se înscrie în ansamblul evoluțiilor democratice, care implică retragerea parțială a statului ca factor de decizie și control, precum și negocierea între părțile implicate.
Din perspectiva autorităților școlare apar următoarele modalități de percepție a familiilor: familia client; familia garant (oferă informații pentru deciziile luate de școală); familia-grup de presiune; cooperarea cu familia-pentru negocierea mijloacelor neceasare realizării obiectivelor; stabilite de școală; partenereiatul cu familia – pentru negocierea obiectivelor școlii împreună cu familia.
Din perspectiva cadrelor didactice – unele consideră că școala are sarcina instruirii iar familia sarcina educării (dintre acestea, unele reduc contactele cu familia deoarece consideră că activitatea școlară trebuie realizată doar de specialiști; atlele, contactează părinții numai când activitatea școlară a copilului impune eforturi concentrate); o altă categorie de cadre didactice consideră că școala și familia au atribuții asemănătoare (dintre acestea, unele preferă întâlniri informale, altele doresc întâlniri formale și informale cu părinții).
Din perspectiva părinților apar anumite tipuri de raporturi cu școala: de opoziție; de delegare; de mediere; de cooperare. Contactele părinților cu școala se răresc atunci când copiii înregistrează eșec școlar, dar nu ca rezultat al „demisiei parentale”, cum cred mulți profesori, ci ca o reacție de autoapărare a părinților (care se simt culpabilizați dacă sunt invitați la școală când copiii lor intră în conflict cu normele școlare). Părinții încep să evalueze, să accepte sau să refuze calitatea serviciilor oferite de școală. Cadrele didactice nu sunt pregătite să negocieze cu părinții mijloacele și obiectivele educației școlare și familiale. Totuși, părintele, ca beneficiar revendică o transparență mai mare din partea școlii, evaluează calitatea ofertei educative, pentru care plătește (în calitate de contribuabil).
Din partea elevilor – apare o atitudine de a încuraja întâlnirile părinți-profesori; copilul devine conștient că este obiectul unui dublu control – cu cât părinții și profesorii se informează reciproc, autonomia lui apare limitată.
Dezacordul dintre școală și familie poate apărea și astfel [ Nica I., Topa L., 1976: 96-97]: familia acuză școala că nu manifestă suficientă afecțiune, înțelegere față de copil, pe care îl consideră numai ca „elev”, cu obligațiile școlare ce decurg din acest rol; familia este acuzată de școală că îl consideră pe elev prea mult „copil”, absolvindu-l de unele obligații școlare; că o interesează numai rezultatele școlare și că nu vine mai mult în sprijinul școlii.
Pe termen lung, acordul între părinți cu privire la educația și școlarizarea copilului, precum și apropierea între stilul (educativ) familial și stilul (educativ) școlar au o importanță deosebită pentru reușita școlară a copilului. Acțiunea educativă a familiei este eficientă atunci când obiectivele ei sunt în concordanță cu obiectivele educative ale școlii. Obiectivele fundamentale comune ale educației familiale și ale educației școlare sunt considerate: cunoașterea copilului și dezvoltarea lui psihosocială (aptitudinală, motivațională, atitudinală).
II.3 Valori familiale cu valențe educative
Familia reprezintă cea mai importantă „curea de transmitere” a normelor culturale din generație în generație (R.K.Merton, 1949, trad. fr.965:190). Durkheim, 1992, susținea că educația este acțiunea exercitată de generațiile adulte asupra celor tinere în vederea creării în acestea a ființei sociale, definiție ușor de recunoscut și în zilele noastre. Și astăzi, în pofida evoluției survenite în teoria sociologiei, majoritatea cercetătorilor „de teren” continuă să defineacsă educația familială ca „producere a personalității socialeși ca transmitere interdenerațională” pe o direcție unică, de la părinți la copii. Indiferent de obiectivele urmărite – analiza determinărilor structurale sau a celor interacționale ale acțiunii educative – majoritatea studiilor conțin, explicit sau implicit, presupoziția acestei definiții a educației, precum și pe aceea a unei definiții universale și invariabile a părintelui și a copilului: a fi părinte înseamnă a transmite, respectiv a acționa ca intermediar între societate (categorii, clase, grupuri) – ai cărei (căror) agenți investiți cu puterea de a transmite sunt părinții – către copii; complementar, a fi copil înseamnă a primi (a recepta) mesajul pe care părinții îl transmit.
Poziția de părinte este sinonimă cu competența cognitivă și interacțională cu certitudinea, în timp ce copilăria echivalează cu absența cunoștințelor și abilităților, cu neputința.
„O valoare este o credință durabilă că un mod de existență este din punct de vedere personal și social preferabil opusului său” scrie M. Rokeach (1973), distingând între valori terminale corespunzătoare finalităților vieții (fericirea, înțelepciune, pacea) și valori instrumentale care se referă la mijloacele (moduri de a fi sau de a acționa) utilizate pentru a atinge un scop.
Atunci când aceste valori orientează sau sprijină acțiunea educativă, ele se constituie în valori educative. Potrivit lui B. Terrisse (1994) valorile educative sunt tridimensionale. Ele comportă o dimensiune cognitivă, întrucât presupun un ansamblu de cunoștințe cu caracter normativ, rezultate din experiența anterioară, o dimensiune afectivă, deoarece implică o ierarhie și atașamentul diferențiat pentru un mod sau altul de existență, și o dimensiune conativă care face ca valoarea să îndeplinească o funcție de ghid al acțiunii [Elisabeta Stănciulescu, 1997: 60]
Conceptul atitudine afectivă este definit de P. Durning, pe baza cunoscutei definiții a lui Allport, ca „stare mentală și neurofiziologică, constituită în experiență, care exercită o influență dinamică asupra individului, pregătindu-l să reacționeze într-un mod particular la un anumit număr de obiecte și situații [Durning, 1995:108]
Cercetătorul francez arată că noțiunea „atitudine educativă” este utilizat de numeroși autori într-o accepțiune foarte apropiată de aceea a termenului „valoare”, întrucât posedă aceleași trei dimensiuni: evaluativ (cred că e bine sau cred că e rău), afectiv (îmi place sau nu-mi place) și conotativ (vreau sau nu vreau să fac aceasta)
Valorile educative și atitudinile educative se pot situa pe poziții de finalități (scopuri, obiective), de conținuturi transmise, dar și de principii și mijloace ale acțiunii educative. Unii sociologi le înglobează în conceptul mai cuprinzător ethos pedagogic [Elisabeta Stănciulescu, 1997: 60]
Nu toate familiile sunt orientate de aceleași valori și atitudini educative. Diversitatea rezultă, în parte, din structura socială: apartenența socio-profesională, nivelul de instruire (nivelul diplomei), mediul de rezistență (rural sau urban) influențează orientarea educativă a părinților. În afara acestorvariabile structurale, cărora li se impută tot mai frecvent caracterul static, traiectoria familiei este semnificativă.
Ideologia familială și tipul de interracțiune familială trebuie, luate în considerație.
Tratatele de psihologie și psihologie socială abundă în trimiteri bibliografice la lucruri care pun în evidență importanța familiei, în special a relației mamă-copil, în învățarea limbajului și și consecințele acestui proces asupra evoluției intelectuale a copilului, asupra capacității sale de comunicare, asupra evoluției intelectuale a copilului, asupra capacității sale de comunicare, asupra construirii imaginii de sine etc., pe scurt asupra dezvoltării sale psihice și sociale.
Două probleme suscită atenția în mod deosebit și bineînțeles îndelung dezbătute în pedagogie și în științele educației, sunt: mijloacele parentale de educație și autoritatea educativă. Câteva precizări sunt necesare. Dispozitivul pedepse-recompense reprezintă o formă de control parental. Sancțiunea poate fi dată copilului pentru a-i corija comportamentul și a-l ajuta să crească, să se maturizeze. Poate avea și o funcție preventivă (caz în care este „exemplară). Ajută sancțiunea subiectul în devenirea lui, este binomul pedespe-recompense altceva decât exersarea unui dresaj? Criticii subliniază pericolul de a se ajunge la înlocuirea motivației intriseci a persoanei cu una externă: facem anumite lucruri în scopul de a fi răsplătiți, pentru a obține anumite avantaje, instanțele de socializare fiind deseori agenți proeminenți de promovare a „utilității”: la școală învățăm pentru a lua note bune. Ne formăm astfel convingerea că binele este întotdeauna comensurabil și recompensat.
Uneori nu facem nici măcar atât, învăță, că este de ajuns să ne prefacem că facem ceva. Sistemul pedepse- recompense vpoate cădea în obiceiul de a administra mai bine imaginea decât realitatea: a părea bun ajunge să fie mai important decât a fi bun. Nu actul recompensării este criticabil, ci utlizarea ei: ușurința cu care este aplicată de părinte, profesor, transformarea mijlocului în scop și expedierea sarcinii educative. Cât despre regimul sancțiunilor aplicate copilului, problema consta în a ști cum poate sancțiunea să-l ajute în procesul său de formare. Ea poate fi o cale de a promova conștiința libertății subiectului prin faptul că subiectul-copil ajunge să-și reproșeze consecințele actelor sale, creându-se astfel condiții pentru emergența responsabilității. Copilul ajunge treptat să-și atribuie responsabilitatea propriilor acte, să interogheze cu privire la ele, să devină din ce în ce mai mult un „veritabil actor”
I.4. Implicarea parentală în socializarea secundară
În pofida „revoluției” semnalate în domeniul paternității, toate anchetele, indiferent de metodologia utilizată, indică o implicarea mai mare a mamelor și una comparativ mai redusă a taților în îngrijirea și educarea copiilor. Chiar și atunci când chestionarele arată că la nivelul opiniilor, subiecții au atitudini „egalitare”, considerând că mama și tatăl trebuie să fie preocupați în egală măsură de problemele copiilor lor, în practicile cotidiene apar mari diferențe între conținuturile rolului masculin și ale celui feminin.
Educația parentală a avut în decursul timpului diferite accepțiuni, convergente cu tipul de societate, de cultură, cu tipul de om și modelel educaționale promovate. Ea a fost realizată implicit de cele mai multe ori, bazându-se pe modelele tradiționale preluate de la o generație la alta. Aceste modele și bune practice tradiționale nu mai satisfac în totalitate cerințele generațiilor actualeși din acest motiv s-au încercat și alte căi de susținere a familiei, prin diferite forme de intervenție educativă.
Ca domeniu de cercetare, educația parentală este relativ recentă și se caracterizează prin interdisciplinaritate. Dintre numeroasele definiții date educației parentale am ales-o pe cea oferită de Lams, conform căreia aceasta ar fi „ o tentativă formală de creștere a conștiinței parentale și de utilizare a practicilor parentale” [Vrasmas E., 2002: 165] în vederea eduacației copiilor. Părinții desfășoară o activitate voluntară de învățare, se formează și se străduiesc să-și modifice modul de interacțiune cu copii lor, în favoarea educației copiilor, în scopul încurajării la aceștia din urmă a comportamentelor pozitive, a descurajării celor negative și a creșterii adaptabilității lor la realitatea existentă. În literatura de specialitate se face distincția între următorii termeni: educația părinților, educația parentală, educația familială
Educația părinților este definită ca “susținerea parentialității deja manifeste” [Vrasmas E., 2002: 66] având deci un sens mai restrâns decât educația parentală.
Educația parentală se adresează părinților, dar și viitorilor părinți. Ea este o activitate de formare și include orice tip de acțiune educativă de informare, „sensibilizare, învățare, antrenare, calificare referitoare la valori, atitudini și practici parentale de educație” [Vrasmas E., 2002: 66]
Educația familială are un sens mai larg decât atât și vizează “construirea deprinderilor, valorilor și normelor vieții în comun în familie, avându-i în vedere pe toți membrii familiei” [Vrasmas E., 2002: 66]
Educația parentală este diferită de alte forme de intervenție educativă (precum asistența educativă, tutela educativă, orientarea părinților, terapia familială) prin următoarele caracteristici:
Adresabilitatea largă – se adresează tuturor categoriilor de părinți și viitori părinți;
Centrare pe sarcinile și faptele educaționale;
Vizarea extinderii competențelor și formării abilităților educative noi ale părinților și viitorilor părinți, fără modificarea structurilor existente;
Prevederea unor situații problematice sau de criză;
II. 4.1 Părinții ca poli principali ai educației parentale
În epoca actuală mediul social, informațional, cultural în care se dezvoltă familia este tot mai divers și într-o continuă dinamică. Această realitate solicită adaptabilitatea familiei și impune o deschidere a acesteia către exterior. Copiii, părinții, comunitatea se influențează reciproc
Relația individuală cu exteriorul și rolul ei în producerea sinelui a fost și nucleul teoriei rețelelor.
Din perspective acestei teorii, “copilul este considerat în centrul unei rețele alcătuite din instituții și personae; numărul polilor, diversitatea lor, strategiile familiale cu privire la contactele exterioare ale copiilor, competențele atribuite fiecărui pol constituie indicatori ai experienței sale sociale. Strategiile educative ale familiilor contemporane iau naștere la intersecția tuturor acestor poli, care funcționează ca tot atâtea ansambluri de constrângeri externe, dar și ca tot atâtea resurse. [Elisabeta Stănciulescu, 1997: 190]
Unul dintre adepții teoriei rețelelor Urie Bronfenbrenner, s-a oprit în 1986 asupra ecologiei familiei și a subliniat faptul că procesele intrafamiliale sunt influențate de condițiile extrafamiliale. Un rol important îl au raporturile familiei cu școala, cu rețelele suportului parental, cu rețelele de servicii comunitare și profesionale. Și din perspectiva modelului ecologic al dezvoltării umane elaborat de el, dezvoltarea copilului apare ca rezultat al încrucișării factorilor familiali, școlari și comunitari
Principalii poli carea alcătuiesc mediul și influențează copilul și familia în dezvoltarea lor sunt:
Rudele, în special familiile nucleu și cele de apartenență ale adulților (părinți, bunici, surori, mătuși, frați, unchi, etc.)
Școala;
Prietenii părinților și copiilor;
Vecinii;
Instituțiile culturale, sportive și de petrecere a timpului liber;
Instituțiile de educație parentală, intervenție și suplinire familială;
Orașul educativ [Elisabeta Stănciulescu, 1997:190]
Studiile relevă că atât copii, cât și părinții susțin și recunosc rolul esențial al relațiilor intrafamiliale în dezvoltarea personală și pentru educație. E adevărat, că școal rămâne partenerul principal al părinților în educarea și dezvoltarea copiilor. Principalele structuri de sprijin ale școlii în intervențiile educative pentru părinți se realizează prin:
Centrele de asistență psihopedagocică;
Cabinetele de orientare și consiliere;
Cabinetele de logopedie (pentru rezolvarea unor probleme specifice)
Centrele de resurse pentru părinți, cadre didactice și membri ai comunității,
Aceste structuri asigură programe specifice de sprijin individualizat și de grup pentru comunitatea educațională formată din copii, părinți și cadre didactice.
În afara intervenției prin aceste structuri specifice este nevoie ca școala să dezvolte mai puternic și diversificat legăturile cu familia și comunitatea, pentru realizarea unor parteneriate educaționale și creșterea eficienței procesului educațional desfășurat.
Copiii și părinții investigați au subliniat rolul relațiilor intrafamiliale pentru dezvoltarea personală și pentru educație. Părinții se simt principalii responsabili de educația copiilor, copiii apreciază la părinți în primul rând grija acestora pentru dobândirea bunei educații, este din acest motiv necesar săs es prijine părinții prin programe specifice de educație parentală pentru a-i ajuta să-și educe proprii copii.
Pentru susținerea părinților aflați în situații de criză, dar și pentru prevenirea acestor situații, există mai multe tipuri de interveție educativă, precum asistența educativă, tutela educativă, orientarea părinților, terapia familială, educația părinților. Dintre acestea ne oprim în prezentarea noastră asupra celei din urmă B.D. goodson și R.D.Hess, aceștia au propus trei tipuri de programe pentru a interveni în educația parentală
Programele de informare a părinților;
Programele de susținere a părinților, centrate pe grupuri de discuții;
Programele de formare a părinților;
De regulă la aceste programe participă părinții, în special mamele. Rolul mamei în familia tradițională include grija pentru educația copiilor. Aceștia tind să aplece pentru problemele din domeniul educației și al vieții școlare (conflicte în grupul de colegi, conflicte cu profesorii, absențe, note mici) în mod preponderent la mama. Ea este cea care dispune de mai mult timp pentru a a da ascultare problemelor copilului și a face legătura cu școala. Ea petrece mai mult timp cu copilul, îi cunoaște mai amănunțit dezvoltarea personală și tratează de regulă cu tact și înțelegere.
Predomină în continuare mentalitatea că adultul este cel care organizează situațiile de învățare ale copilului, ceea ce este un bun argument pentru educarea părinților, astfel încât ei să realizeze în mod conștient și corect acest lucru. Nu numai organizarea situațiilor de învățare este esențială ci și prelucrarea ulterioară a experiențelor, astfel încât acestea să devină experiențe interiorizate și să constituie situații de învățare pentru copil
Programele de informare pentru părinți sunt cele cu gradul cel mai mare de incidență și sunt susținute de specialiști în diferite domenii: cadre didactice, medici, asistenți sociali, juriști, etc., în funcție de domeniul asupra căruia părinții au nevoie să fie informați.
Programele de susținere și cele de formare pentru părinți sunt coordonate de regulă de consilieri psihopedagoci, psihologi, asistenți sociali, pedagogi. Numărul insuficient de cadre didactice specializate în aceste domenii reprezintă una dintre limitele extinderii programelor educaționale pentru părinți la nivel mai larg. Este importantă deschiderea celor care derulează programe de educație parentală pentru lucrul în echipe pluridisciplinare și pentru lucrul în rețea, astfel încât să se asigure părinților sprijin specializat în orice domeniu necesar.
CAPITOLUL III. LEGĂTURA ȘCOALĂ FAMILIE-PROBLEMĂ A COMUNITĂȚILOR EDUCAȚIONALE CONTEMPORANE CERCETARE
Scopul și obiectivele cercetării
Obiectivul cercetării “Eefectul implicării părinților asupra rezultatelor școlare ale elevilor din învățământul primar”
În condițiile în care socializarea reprezintă un proces de învățare socială care exercită influențe (pozitive) deosebite pe tot parcursul evoluției minorilor, cărora le modelează activ personalitatea, considerăm că, implicarea familiei apare ca o consecință a realizării sau a nerealizării socializării secundare. Prin lucrarea de față ne propunem să investigăm cum se ajunge în situația în care copii, în condiții didactice similare, prezintă rezultate școlare diferite
Obiectivul acestei cercetări, constă în analizarea modalităților prin care implicarea părinților în educația copiilor, conduce la rezultate pozitive în rândul elevilor din mediul primar. Ne-a interesat parteneriatul părinți-școală, aportul acestora în realizarea educației în familie și efectele asupra rezultatelor școlare. Nu în ultimul rând ne-a interesat să verificăm în ce măsură, implicarea părinților în educația copiilor diferă în funcție de nivelul studiilor fiecăruia.
3.3. Ipotezele cercetării
Ipotezele de lucru se desprind bineînțeles din însăși scopul lucrării, prin acestea încercând să identificăm gradul în care implicarea familiei contribuie la progresul educativ-școlar al copiilor.
Cu cât gradul de implicare a părinților în educația copiilor este mai mare, cu atât rezultatele școlare sunt unele pozitive;
Cu cât nivelul de studii al părinților este mai ridicat, cu atât implicarea acestora în activitatea școlara a copilului este mai profundă și rezultatele școlare sunt mai bune;
Cu cât educația primită in sânul familie, sub aspect social și moral, este una deficitară, cu atât consecințele asupra conduitei sociale și carierei școlare pot fi unele negative
Lotul cercetarii
Pentru a desfășura cercetarea, aș forma un grup de 40 de părinți a unor clase de a IV-a. Aș avea în vedere părinții copiilor, indiferent de sex, vârstă, mediu de proveniență, nivel de școlarizare sau calificare profesională, singurul criteriu predefinit fiind acela al clasei elevului.
Metodele și instrumentele cercetării
Pentru cercetarea de față am ales ancheta sociologică pe bază de chestionar.
Ancheta sociologică care include tehnica chestionării reprezintă metoda de cercetare a socialului preferată de mulți cercetători datorită avantajului că ea oferă posibilitatea culegerii mai rapide și mai ușoare a unor informații esențiale și bogate în semnificații la care, altfel, cu greu s-ar putea ajunge. Persoana care concepe, formulează și adresează o serie de întrebări, în fapt așteaptă un răspuns din partea subiecților chestionați, prin a cărui interpretare ajunge să descopere alte tipuri de comportamente ale indivizilor, sistemul lor de atitudini și valori, caracteristicile mediului social căruia îi aparțin aceștia.
Ancheta sociologică poate fi directă, atunci când întrebările chestionarului sunt citite subiecților, aceștia dau răspunsuri orale, care sunt înregistrate de persoanele ce efectuează cercetarea, sau indirectă, în acest caz subiecții citesc ei înșiși întrebările chestionarului și răspund la ele fără să existe o comunicare directă cu persoana care le înmânează instrumentul de cercetare [Traian Rotariu, Petre Iluț, 1997: 54] anonimatul (o condiție de respectare a principiului confidențialității), anticipând faptul că, subiecții, poate nu doresc să-și asume nici un risc ce ar putea decurge din răspunsurile lor, evidențiindu-se un alt aspect important și anume, libertatea de gândire a persoanei pentru alegerea răspunsurilor.
În altă ordine de idei, prin ancheta pe bază de chestionar se cercetează o populație clar delimitată. Acest lucru se efectuează prin extragerea unui lot reprezentativ din populația studiată, lot căruia i s-a aplicat instrumentul de cercetare [Instrumentul de cercetare ales este Chestionarul, vezi Anexa], fiind vorba despre un chestionar (realizare proprie), numit „Cauzele comportamentului delincvent – perspectiva comunității, cuprinzând 15 întrebări, ce oferă 4 – 5 variante de răspuns
5.Anticiparea rezultatelor
Dacă aș aplica chestionarul adresat parintilor presupun că aș putea obține următoarele rezultate:
Categoriile de vârstă care ar răspunde la chestionar ar cuprinde întreaga paletă propusă.
Presupun de asemenea că procentul populației respondente ar fi mai mare din mediul urban, decât mediul rural, pentru că majoritatea s-au mutat în mediul urban pentru o viață mai bună.
Ipotezele în acest studiu ar putea fi confirmate sau infirmate, după caz, deoarece în cadrul variabilei de cercetat în ipoteză, respectiv pregătirea școlară, paleta ar putea fi acoperită. Aș porni de la părinți neșcolarizați și aș finaliza cu cei absolvenți de studii postuniversitare.
Raportându-mă la rezultatele școlare, aș putea afirma că părinții ar susține că rezultatele copiilor sunt bune și foarte bune, balanța înclinându-se spre rezultatele foarte bune, pentru că fiecare părinte ar trebui să cunoască situația școlară a propriului copil.
Raportându-mă la situația școlară a copiilor, aș putea afirma că părinții ar susține că prezența lor la ședințele cu părinții va fi ori de câte ori va fi nevoie.
De asemenea aș putea spune că părinții ar aprecia suportul educativ, deoarece ar putea facilita în mare măsură procesul educativ școlar.
Raportându-mă la atitudinea clară a părinților fată de educația familială as putea afirma ca aceștia ar putea susține că lipsa educației sub aspect social și moral ar reprezinta un factor favorizant al unei evoluției instructiv-educative al copilului.
Presupun de asemenea că educația primită în sânul familiei contribuie în mare măsură la obținerea unor rezultate școlare foarte bune, ceea ce ne-ar sugera implicarea părinților în actul educațional .
De asemenea presupun că o educație superioară a părinților ar reprezenta un avantaj asupra rezultatelor școlare a copiilor, pentru că copiii și-ar imita părinții.
Presupunând că părinții și-ar sprijini copiii în efectuarea temei de acasă ar putea facilita procesul educativ de învățare a copiilor ceea ce ar duce la obținerea unor rezultate școlare bune.
Presupun de asemenea că procentul populației repondente ar susține că lipsa cunoștințelor școlare a părinților ar duce la rezultate negative asupra rezultatelor copiilor , lipsa controlului părinților ar duce la înregistrarea unor rezultate școlare negative.
De asemenea dacă părinții ar avea o relație strânsă și directă cu colectivul profesoral ar putea avea efecte pozitive asupra evoluției școlare.
Anticiparile astfel obținute indică clar faptul că ipoteza nr. 3 „Cu cât educația primită in sânul familiei, sub aspect social și moral, este una deficitară, cu atât consecințele asupra conduitei sociale și carierei școlare pot fi unele negative” se confirmă.
Cercetarea de față, a încercat prin elaborarea și interpretarea unui chestionar, aflarea unor răspunsuri cu privire la rolurile pe care le joacă părinții în viața școlară a propriilor copii. Acceptând ideea că sitemul de învățământ se află într-un proces continuu de reformare și de stabilirea unor noi identități, în care prin multiple încercări de aliniere la standarde europene, sistemul românesc școlar încearcă voit sau nevoit să atragă familia elevului în viața școlară a acestuia: realizarea de portofolii, referate cu surse de inspirație de pe internet, dezvoltarea abilităților de redactare a diferitelor tipuri de compuneri, etc. abilități sau cunoștințe insuficiente sau imatur dezvoltate în cazul unui elev din clasele I-IV.
Prezenta cercetare nu are pretenția unei lucrări științifice, anticiparile ne-au oferit posibilitatea confirmării sau infirmării după caz a ipotezelor de lucru:
Cu cât copilul simte mai mult implicarea părinților în educația sa, cu atât rezultatele școlare sunt unele pozitive, observăm în urma anticiparilor, putem concluziona faptul că în zilele noastre evoluția școlară pozitivă a elevilor este direct dependentă de implicarea părinților în actul educațional. Se poate observa astfel că rolul părintelului în actul instructiv-educațional, este unul prioritar, lipsa acestui suport reflectânduse în rezultate școlare nu tocmai pozitive;
Cu cât nivelul de studii al părinților este mai ridicat, cu atât implicarea acestora în activitatea școlara a copilului este mai profundă și rezultatele școlare sunt mai bune, ne arată clar că părinții cu studii superioare/postuniversitare sunt bucuroși, pe de o parte de sprijinul pe care-l pot acorda copiilor lor, însă în același timp pregătirea lor școlară îi obligă la ridicare unei ștachete educaționale în cazul copiilor. De aceea în prezent întâlnim copii lipsiți efectiv de copilărie, merg în paralel la foarte multe discipline artistice, sportive, culturale etc. Instrucția școlară a părinților impune indirect o concurență acerbă între copii, astfel aceștia sunt obligați să participe la diferite concursuri intra și extrașcolare, la diferite competiții ce implică o serii de premii și diplome.
Cu cât educația primită in sânul familiei, sub aspect social și moral, este una deficitară, cu atât consecințe asupra conduitei sociale și carierei școlare pot fi unele negative, indică faptul că în lipsa unei control sporit din partea părințiilor poate determina în timp o evoluție școlară deficitară din partea copiilor. Admițând faptul că programa școlară este una foarte încărcată, iar în acelați timp manifestarea unui dezinteres din partea familiei fată de cadrul educațional, determină internalizarea acestor valori negative, din partea copiilor, care vor răspunde într-un final printr-o educație precară.
BIBLIOGRAFIE
Banciu Dan , Radulescu Sorin , Voicu Marin, 1985, „Introducere în sociologia deviantei” Editura Științifică. si Enciclopedică, București;
Bistriceanu Corina, 2006, „Sociologia Familiei”, Editura Fundația România de mâine, ediția a II –a;
Ciupercă C. , 2000, „Cuplul modern – între emancipare și disoluție”, Editura Tipoalex, Alexandria;
Constantinescu Maria, 2004, „Sociologia Familiei”, Editura Universității din Pitești ;
Dicționar Explicativ Român, 2007, Editura Arc. , București;
Enciclopedia Universală Britanica, 2010, Editura Litera Internațional, București ;
Gheorghiu Dinu Mihai, 2012-2013, „Educație familială și frontiere sociale – Antologie de texte”;
Iliuț P. , 2005, „Sociopsihologia și antropologia familiei”, Editura Polirom Iași ;
Merton R. K., 2006, „Teoria socială și structura socială”
Mezei S., 1990, „Un model empiric al ciclului de viață familial” , Viitorul social, nr. 3;
Mitrofan Iolanda și Nicolae, 1991, „Familia de la …Z. Mic dicționar al vieții de familie” Editura Științifică și Enciclopedică, București;
Mitrofan I. , Ciupercă C. , 1998, „Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei” Editura Press Mihaela SRL, București;
Nica I., Topa L. (coord.), 1974, “Colaborarea Scolii cu familia elevilor la clasa I”, Editura Didactică si Pedagogică, Bucuresti;
Popescu Raluca, „Profilul familiei contemporane”, Revista Calitatea Vieții, nr. 1-2.
Popescu Raluca, 2009, „Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea contemporană”, Editura Polirom, București;
Stanoiu, Voinea M. , 1983, „Sociologia Familiei”, T.U.B. ;
Stănciulescu Elisabeta, 1996, Teorii sociologice ale educației, Editura Polirom, Iași;
Vrasmas E., 2002, “Consilierea si educatia parintilor”, Editura Aramis, Bucuresti
Voinea Maria, 1978, „Familia și evoluția sa istorică”, Editura Științifică și Enciclopedică București ;
Zamfir, E., Zamfir, C., 2000, „Situația femeilor în România”, Expert, București;
ANEXE
ANEXA 1
Chestionar adresat parintilor
Prezentul chestionar vizează să evalueze percepția dumneavoastră cu privire la rolul pe care îl joacă sau îl poate juca părintele în ceea ce privește evoluția școlară a propriilor copii
Chestionarul este anonim, nu există răspunsuri corecte sau greșite, bune sau rele, iar opiniile exprimate nu influențează aprecierea conducerii școlii
Răspunsul la întrebare se va face marcând bifând/încercuind numărul, de la 1 la 5, sau litera corespunzătoare în funcție de aprecierea dv.
Completarea chestionarului vă solicită cca. 10 minute din timpul dumneavoastră
A) Vârsta _______________________________
B) Mediul de proveniență
a) rural b) urban
C) Nivel școlarizare
fără școală
4 clase
8 clase
Studii medii
Studii superioare
Studii postuniversitare
D) Loc de muncă
1. Cum apreciați, în general, rezultatele obținute la învățătură de copilul dumneavoastră ?
5 Foarte bune 4 Bune 3 Satisfăcătoare 2 Slabe 1 Foarte slabe
2. În ce măsură apreciați că rezultatele copilului dv. la învățătură reflectă cunoștințele sale reale
1în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
3. În ce măsură vă sprijiniți copilul în efectuarea temelor?
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
4. Considerați că diminuarea activității de control și supraveghere din partea părinților poate conduce rezultate slabe la învățătură?
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
5. Educația din sânul familiei este esențială in ceea ce privește rezultatele obținute de elev?
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
6. O relație strânsă și directă cu colectivul profesoral poate avea efecte pozitive asupra evoluției școlare si comportamentale a copilului dv.
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
7. Cat de des participanți la ședințele cu părinții?
Ori de cate ori se organizează ;
Nu prea mă duc, că acolo se cer doar bani pentru diferite activități;
O dată pe an, e suficient, chiar daca se organizează mai des, am încredere in copil
8. Cât de des mergeți la școală și vă interesați de evoluția școlară a copilului dv:
bilunar
lunar;
o data la doua luni;
o data pe semestru;
o data pe an;
când mă cheamă profesorii
9. În ce măsură apreciați că suportul educativ (ajutor la realizarea temelor) poate facilita proces educativ – de învățare a copilului dv.
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
10. În ce măsură apreciați că o educație deficitară în familie sub aspect social și moral poate influența evoluția școlară a copilului
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
11. În ce măsură educația primită în mediul familial contribuie la rezultate școlare foarte bune
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
12. În ce măsură apreciați că o educație superioară a părinților reprezintă un avantaj pentru rezultatele școlare ale copiilor
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
13. În ce măsură sunteți de acord cu ideea potrivit căreia, cu cât copilul simte mai mult ajutorul familiei în activitatea școlară, cu atât rezultatele lui sunt mai bune;
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
14 În ce măsură poate influenta rezultatele școlare ale elevului lipsa cunoștințelor școlare ale părinților
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
15. În ce măsură apreciați ca un copil poate obține rezultate bune la învățătură in lipsa unui sprijin din partea părinților
1în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
BIBLIOGRAFIE
Banciu Dan , Radulescu Sorin , Voicu Marin, 1985, „Introducere în sociologia deviantei” Editura Științifică. si Enciclopedică, București;
Bistriceanu Corina, 2006, „Sociologia Familiei”, Editura Fundația România de mâine, ediția a II –a;
Ciupercă C. , 2000, „Cuplul modern – între emancipare și disoluție”, Editura Tipoalex, Alexandria;
Constantinescu Maria, 2004, „Sociologia Familiei”, Editura Universității din Pitești ;
Dicționar Explicativ Român, 2007, Editura Arc. , București;
Enciclopedia Universală Britanica, 2010, Editura Litera Internațional, București ;
Gheorghiu Dinu Mihai, 2012-2013, „Educație familială și frontiere sociale – Antologie de texte”;
Iliuț P. , 2005, „Sociopsihologia și antropologia familiei”, Editura Polirom Iași ;
Merton R. K., 2006, „Teoria socială și structura socială”
Mezei S., 1990, „Un model empiric al ciclului de viață familial” , Viitorul social, nr. 3;
Mitrofan Iolanda și Nicolae, 1991, „Familia de la …Z. Mic dicționar al vieții de familie” Editura Științifică și Enciclopedică, București;
Mitrofan I. , Ciupercă C. , 1998, „Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei” Editura Press Mihaela SRL, București;
Nica I., Topa L. (coord.), 1974, “Colaborarea Scolii cu familia elevilor la clasa I”, Editura Didactică si Pedagogică, Bucuresti;
Popescu Raluca, „Profilul familiei contemporane”, Revista Calitatea Vieții, nr. 1-2.
Popescu Raluca, 2009, „Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea contemporană”, Editura Polirom, București;
Stanoiu, Voinea M. , 1983, „Sociologia Familiei”, T.U.B. ;
Stănciulescu Elisabeta, 1996, Teorii sociologice ale educației, Editura Polirom, Iași;
Vrasmas E., 2002, “Consilierea si educatia parintilor”, Editura Aramis, Bucuresti
Voinea Maria, 1978, „Familia și evoluția sa istorică”, Editura Științifică și Enciclopedică București ;
Zamfir, E., Zamfir, C., 2000, „Situația femeilor în România”, Expert, București;
ANEXE
ANEXA 1
Chestionar adresat parintilor
Prezentul chestionar vizează să evalueze percepția dumneavoastră cu privire la rolul pe care îl joacă sau îl poate juca părintele în ceea ce privește evoluția școlară a propriilor copii
Chestionarul este anonim, nu există răspunsuri corecte sau greșite, bune sau rele, iar opiniile exprimate nu influențează aprecierea conducerii școlii
Răspunsul la întrebare se va face marcând bifând/încercuind numărul, de la 1 la 5, sau litera corespunzătoare în funcție de aprecierea dv.
Completarea chestionarului vă solicită cca. 10 minute din timpul dumneavoastră
A) Vârsta _______________________________
B) Mediul de proveniență
a) rural b) urban
C) Nivel școlarizare
fără școală
4 clase
8 clase
Studii medii
Studii superioare
Studii postuniversitare
D) Loc de muncă
1. Cum apreciați, în general, rezultatele obținute la învățătură de copilul dumneavoastră ?
5 Foarte bune 4 Bune 3 Satisfăcătoare 2 Slabe 1 Foarte slabe
2. În ce măsură apreciați că rezultatele copilului dv. la învățătură reflectă cunoștințele sale reale
1în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
3. În ce măsură vă sprijiniți copilul în efectuarea temelor?
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
4. Considerați că diminuarea activității de control și supraveghere din partea părinților poate conduce rezultate slabe la învățătură?
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
5. Educația din sânul familiei este esențială in ceea ce privește rezultatele obținute de elev?
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
6. O relație strânsă și directă cu colectivul profesoral poate avea efecte pozitive asupra evoluției școlare si comportamentale a copilului dv.
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
7. Cat de des participanți la ședințele cu părinții?
Ori de cate ori se organizează ;
Nu prea mă duc, că acolo se cer doar bani pentru diferite activități;
O dată pe an, e suficient, chiar daca se organizează mai des, am încredere in copil
8. Cât de des mergeți la școală și vă interesați de evoluția școlară a copilului dv:
bilunar
lunar;
o data la doua luni;
o data pe semestru;
o data pe an;
când mă cheamă profesorii
9. În ce măsură apreciați că suportul educativ (ajutor la realizarea temelor) poate facilita proces educativ – de învățare a copilului dv.
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
10. În ce măsură apreciați că o educație deficitară în familie sub aspect social și moral poate influența evoluția școlară a copilului
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
11. În ce măsură educația primită în mediul familial contribuie la rezultate școlare foarte bune
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
12. În ce măsură apreciați că o educație superioară a părinților reprezintă un avantaj pentru rezultatele școlare ale copiilor
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
13. În ce măsură sunteți de acord cu ideea potrivit căreia, cu cât copilul simte mai mult ajutorul familiei în activitatea școlară, cu atât rezultatele lui sunt mai bune;
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
14 În ce măsură poate influenta rezultatele școlare ale elevului lipsa cunoștințelor școlare ale părinților
1 în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
15. În ce măsură apreciați ca un copil poate obține rezultate bune la învățătură in lipsa unui sprijin din partea părinților
1în f. mică măsură 2 în mică măsură 3 așa și așa 4 în mare măsură 5 în foarte mare măsură
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mediul Familial Si Procesul de Socializare Secundara (ID: 165654)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.