Mediul de Securitate In Zona Balcanilor

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – DELIMITĂRI CONCEPTUALE ȘI CADRUL TEORETIC

Securitate – definire concept

Uniunea Europeană și dimensiunea securității

Raporturile Uniunii Europene cu alte organizații internaționale

CAPITOLUL II – RISCURI ȘI AMENINȚĂRI ȊN ZONA BALCANICĂ

CAPITOLUL III – PERSPECTIVELE EXTINDERII UNIUNII EUROPENE ȊN

PENINSULA BALCANICĂ

STUDIU DE CAZ: ROMȂNIA – ACTOR IMPORTANT ȊN PENINSULA

BALCANICĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea „Mediul de securitate ȋn zona Balcanilor” are ȋn centrul atenției analizarea principalelor riscuri și amenințări care provin din Peninsula Balcanică, asociate contextului politic al câtorva dintre statele din această regiune, pentru a ȋnțelege mai bine cum a fost etatizată crima organizată și ȋn ce măsură au evoluat ȋn prezent aceste state, fiind apte să devină membre ale Uniunii Europene.

Având ȋn vedere faptul că pace și stabilitatea nu se măsoară ȋn interiorul granițelor unui stat, conflictele și instabilitățile având repercursiuni asupra vecinilor, Uniunea Europeană a decis implicarea ȋn zonele marcate de instabiliăți prin finanțarea acestora și sprijinul oferit ȋn vederea consolidării democrației.

Capitolul I urmărește stabilirea cadrului teoretic problematicii securității, pe care o prezintă și ca dimensiune a Uniunii Europene, apoi ȋncearcă să stabilească ce raporturi există ȋntre UE și alte organizații internaționale și care sunt implicațiile ȋn domeniul securității.

Capitolul al II-lea are ȋn vedere explicarea criminalității și a felului ȋn care aceasta s-a manifestat ȋn cadrul a patru state din Balcani și evoluția lor ȋn combaterea acestor probleme; ultimul capitol vizează perspectivele extinderii Uniunii Europene ȋn acest spațiu, ȋn ȋncercarea de explicare a avantajelor sale, atât pentru vechii membri, cât și pentru cei noi, astfel ȋncât să nu scadă eficiența o dată cu extinderea sa, ci dimpotrivă, să aducă beneficii tuturor cetățenilor europeni.

Studiul de caz debutează cu o scurtă prezentare a direcției criminalității și cadrului legislativ al țării noastre și continuă cu statutul României ȋn Balcani din punct de vedere geopolitic, o zonă strategică și controversată, care poate fi considerată un avantaj sau un dezavantaj ȋn același timp.

CAPITOLUL 1 – DELIMITĂRI CONCEPTUALE ȘI CADRU TEORETIC

1.1 Securitate – definire concept

1.2. Uniunea Europeană și dimensiunea securității

1.3. Raporturile Uniunii Europene cu alte organizații internaționale

Definirea conceptului de „securitate”

Conceptul de „securitate” provine din latinescul „securitas” care ȋnseamnă a fi la adăpost de pericol; lipsa amenințărilor. Securitatea poate fi tradusă așadar prin absența amenințărilor valorilor unei entități politice, a unui stat, iar aceste valori pot fi ȋnsumate din perspectiva realiștilor ȋntr-una singură: supraviețuirea. „Ȋn anarhie, supraviețuirea este scopul cel mai ȋnalt. Statele pot căuta să-și ȋndeplinească alte obiective precum liniștea, beneficiul sau puterea doar dacă supraviețuirea este asigurată.”

Așadar, scopul suprem al statelor este supraviețuirea. Gânditorii realiști consideră că fiecare entitate politică ȋmparte spațiul ȋn două regiuni: interiorul frontierelor unde statul deține monopolul asupra violenței legitime ȋn virtutea suveranității sale și se angajează să ȋși apere cetățenii de mediul exterior presupus ostil (mediul reglementat), și, cel de-al doilea spațiu este mediul exterior (mediul anarhic).

Realiștii consideră că statul trebuie să fie ȋn permanență pregătit pentru apărarea ȋmpotriva altor actori, fiecare urmărindu-și propriile interese sau căutând să ȋși impună propriile valori, mai ales pe cele de importanță primordială.

Fiind cea mai ȋnaltă autoritate ȋn ceea ce privește guvernarea și cadrul ȋn care se execută ordinea, statul ca entitate politică este ȋn prim plan atunci când vine vorba de domeniul securității.

Războiul și cauzele acestuia au fost ȋndelung dezbătute de-a lungul timpului, acestea având un impact considerabil asupra evoluției politicii mondiale și asupra comportamentelor statelor.

Războaiele au fost cele care au marcat ȋn general apariția sau desființarea unui stat, au avut impact asupra culturii, economiei, structurilor instituționale ale statelor.

Războiul poate fi definit ca o violență susținută și coordonată ce se manifestă ȋntre două entități sau organizații politice. Uneori se vorbește despre război ca fiind mai degrabă o strategie decât o consecință. Războiul a fost privit și ca un instrument politic, Clausewitz caracterizându-l ca fiind o continuare a activității politice prin alte mijloace.

Actorii angajați ȋn război sunt organizațiile, nu indivizii; indivizii sunt cei care poartă efectiv războaiele, ȋnsă o fac ȋn numele unor entități politice unite, fiind coordonate de liderii politici sau militari pentru a urma obiectivele respectivei colectivități, sau, cel puțin liderilor acesteia. Ȋn cazul indivizilor care acționează ȋn nume propriu, trecând granițe și comițând violențe ȋn cadrul altui sistem politic ȋn nume propriu nu se poate spune că avem de-a face cu un război.

Câteodată, este dezbătută ideea dacă diplomația ia sfârșit o dată cu izbucnirea conflictelor armate; ambele reprezintă măsuri care urmăresc interesele statelor implicate ȋn conflict, iar diplomația poate fi folosită și ca o strategie de negociere cu adversarul. Amenințarea cu utilizarea forței este o activitate coercitivă ce urmărește să convingă adversarul că este de preferat ȋncheierea unei ȋnțelegeri costurilor războiului și a funcționat ca o strategie ȋn numeroase rânduri. Un exemplu ȋn acest sens este ȋn timpul celui de-al doilea Război Mondial, când Statele Unite au decis lansarea bombei atomice ȋn Japonia. Rațiunea pentru care au detonat această bombă a fost aceea de a-i constrânge pe japonezi să pună rapid capăt războiului și de a evita efectele unui război prelungit.

O altă strategie folosită este utilizarea forței pentru a slăbi capacitatea militară a inamicului, și nu neapărat de a-i provoca daune; ȋn acest fel, balanța negocierilor ȋnclină spre cel ce se află ȋn avantaj din punct de vedere militar, celălat acceptând anumite concesii ȋn ȋncercarea de a evita ȋnfrângerea.

Războaiele au căpătat de-a lungul timpului fețe diferite. Confruntările militare dintre marile puteri au devenit ȋn timp tot mai distructive, iar acest lucru a dus la o diminuare a interesului acestora de a le mai purta. Ulterior, apar noi forme de conflicte armate: arme nucleare (atomice). O altă tendință este aceea de creștere a numărului războaielor civile sau alte forme de conflicte intrastatale, ajungându-se până la reconfigurarea acestuia ȋn secolul XXI, respectiv apariția conflictelor asimetrice (terorism, război informațional, separatism etnic, embargo, război civil, război de guerilă etc ).

Războiul asimetric a fost și este o problemă importantă ȋn epoca modernă și contemporană și poate fi definit astfel: „ un mijloc prin care o parte (o armată) inferioară caută să obțină avantaje față de un adversar mai puternic sau acela prin care o armată superioară caută să obțină rapid victoria fără pierderi sau cu pierderi mai mici.”

Modul ȋn care se manifestă aceste tipuri de războaie este prin evitarea ciocnirii directe dintre forțe pentru că, fiind forțe inegale, este evident cine ar ieși ȋn pierdere. Atacul este unul neconvențional și nu este neapărat de natură militară, ci poate fi de natură politică, economică, culturală etc. Cea mai des ȋntâlnită formă de conflict asimetric este terorismul, acesta având motivații diverse precum religioase, etnice, politice, naționaliste, separatiste, foarte actuale ȋn zilele noastre.

Conceptul tradițional de apărare și-a modificat sensul, căpătând alte nuanțe, securitatea internațională fiind acum caracterizată acum prin alte tipuri de amenințări decât cele de tipul atacurilor teritoriale care au făcut obiectul disputelor secole de-a rândul. Ȋn prezent, stabilitatea și securitatea internațională sunt afectate de conflicte regionale sau interstatale, terorism, crimă organizată ce reprezintă pericole pentru statele vecine, iar Uniunea Europeană și-a dezvoltat ȋn acest sens propria politică externă și de securitate (PESC). Uniunea Europeană ȋncearcă să se implice ȋn menținerea stabilității și a ȋntreprins acțiuni precum medierea conflictelor (spre exemplu, conflictul dintre Georgia și Rusia din 2008) sau finanțarea unor proiecte pentru dezvoltarea unor societăți stabile.

1.2. Uniunea Europeană și securitatea

Uniunea Europeană este o uniune economică și politică care s-a ȋnființat ȋn Europa și care este formată ȋn prezent din 27 de state. Denumirea de astăzi i-a fost conferită prin Tratatul de la Maastricht din 1992 de către statele membre CE. La baza Uniunii Europene au existat deziderate precum libertatea, democrația, statul de drept și respectarea drepturilor omului, acestea fiind de fapt fundamentele Uniunii.

Uniunea Europeană cuprinde astăzi 27 de state și este rezultatul unui proces de cooperare și integrare succesivă care a ȋnceput ȋn anul 1951 ȋntre Franța, Belgia, Olanda, Italia, Luxemburg și Republica Federală Germană ca o organizație de liber schimb pe piața cărbunelui și oțelului (CECO). Anii '60-69 sunt caracterizați de o creștere economică ȋn care se accentuează schimburile comerciale dintre cele șase state membre și UE și restul lumii, iar după 1970 valul de aderări se intensifică: 1973 – Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii; 1981 – Grecia; 1986 – Spania, Portugalia; 1995 – Austria, Finlanda, Suedia; 2004 – alte 10 țări au aderat la UE – Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria; 2007 – România, Bulgaria. Croația, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei și Turcia sunt candidate la aderare.

Uniunea Europeană nu deține o armată permanentă, statele membre fiind pilonii pe care se bazează ȋn menținerea păcii și securității, guvernele acestora reprezentând autoritatea decisivă ȋn luarea deciziilor, urmate ȋntr-o măsură mai redusă de Serviciul European de Acțiune Externă și Comisia Europeană și Parlamentul European.

Regiunea balcanică, punctul ce unește trei continente (Europa, Asia, Africa), a reprezentat de-a lungul timpului o zonă dominată de persistente vulnerabilități, fiind marcată de instabilitate, conflicte latente, precum și discrepanțe ȋn ceea ce privește dezvoltarea economică, de aici și denumirea generică răspândită ȋn lume de „butoi de pulbere al Europei”. Statele ȋncorporate ȋn această zonă sunt Bulgaria, Grecia, Albania, România, Turcia europeană, precum și cele formate ȋn urma dezmembrării Iugoslaviei (Bosnia și Herțegovina, Croația, Macedonia, Muntenegru, Slovenia, Serbia).

Extinderea Uniunii Europene spre est a reprezentat un proces multidimensional dezvoltat ȋn trei etape:

Aderarea statelor din centrul si estul Europei, și astfel, extinderea geografică ȋn această zonă;

Strategia pe termen lung de aderare a statelor din Balcanii de Vest ȋn Uniunea Europeană: statele din fosta Iugoslavie ( fără Slovenia) și Albania, care, după aderarea României și Bulgariei din 2007, reprezintă următoarele ținte de extindere a UE;

Dezvoltarea treptată a unei politici europene de vecinătate, care să aducă o contribuție ȋn direcția dezvoltării pentru statele vizate pe plan economic, politic, cultural.

Au existat discuții privind rolul Uniunii Europene și statutul său de actor pe scena internațională, precum și problema eficienței sale din perspectiva asigurării securității ȋn contextul creșterii membrilor săi, mai ales ȋn partea de est a Europei. Uniunea Europeană trebuie să se adapteze pentru a face față la responsabilitățile crescânde, mai ales ȋn condițiie expansiunii.

Există un consens legat de faptul că Uniunea Europeană nu este actor de securitate clasic, caracterul său dual fiind tradus prin faptul că este o uniune economică și politică. Unii sunt de părere că Uniunea Europeanăr pe scena internațională, precum și problema eficienței sale din perspectiva asigurării securității ȋn contextul creșterii membrilor săi, mai ales ȋn partea de est a Europei. Uniunea Europeană trebuie să se adapteze pentru a face față la responsabilitățile crescânde, mai ales ȋn condițiie expansiunii.

Există un consens legat de faptul că Uniunea Europeană nu este actor de securitate clasic, caracterul său dual fiind tradus prin faptul că este o uniune economică și politică. Unii sunt de părere că Uniunea Europeană este cel mai important actor de securitate din Europa; rolul de securitate al acesteia se ȋmparte ȋn 3 niveluri: un domeniu de securitate instituționalizat, Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și capacitatea militară directă.

Alți autori consideră că UE nu este un actor de securitate ȋn adevăratul sens al cuvântului și că securitatea a rămas de-a lungul timpului un sector subdezvoltat; mergând mai departe, aceștia susțin că UE a fost dintotdeauna sub egida NATO, iar extinderea sa ar avea ca rezultat noi diviziuni ȋn interiorul continentului mai degrabă decât să aducă unificarea.

Ȋntrebările care au iscat controverse legate de securitatea Uniunii Europene și a instituțiilor sale ar putea fi formulate astfel: Pot fi rezolvate problemele de securitate existente prin integrarea regională? Poate ea să asigure menținerea securității?

Obiectivele securității naționale nu mai pot fi privite ȋn afara imperativelor regiunii, de aceea s-a dezvoltat ȋn timp o instituționalizare a interdependențelor. Ȋn istoria Uniunii Europene, putem regăsi multiple exemple care să confirme această idee; cu alte cuvinte, pe considerentul securității au luat naștere instituții, alianțe care să ȋnlăture conflictele prin cooperare și să dezvolte relații bazate pe ȋncredere prin formularea de obiective comune. Ca exemple putem oferi: instituirea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (1951), eșuatul proiect de constituire al Comunității Europene pentru Apărare (1954) sau parteneriatul strategic franco-german.

Conceptualizarea Uniunii Europene

O altă problemă este cea a atributelor Uniunii Europene ca actor de securitate. De-a lungul timpului, atributele Uniunii au suferit modificări, caracterul său sistemic fiind ȋncă ȋn formare. Ȋn primele stagii de formare, era definită ca o comunitate de securitate ȋn dezvoltare ce are ca fundamente valori comune, ȋncredere reciprocă, obiective ȋmpărtășite de menținere a păcii. Karl Deutsch alături de colegii săi au avansat ideea de comunitate de securitate dupa cel de-al doilea Război Mondial.

Un alt mod de conceptualizare al Uniunii este acela de „societate internațională dezvoltată cu multe norme ȋmpărtășite, reguli și instituții care coordonează, constrâng și facilitează relațiile ȋntre membrii săi”. Autorii vorbesc despre aspectul social al relațiilor dintre statele membre care contrastează cu cel „asocial”, respectiv cei care nu fac parte din Uniune. Aceștia din urmă reprezintă un mediu mult mai dinamic, imprevizibil și schimbător decât cel privind relațiile dintre membrii UE.

Pentru a compensa această vulnerabilitate față de străini, ȋn interiorul comunității europene se desfășoară un mecanism. Procesul de „socializare” este printr-un sistem de relații ierarhice, caracterizate prin dependența periferiei si dominația centrului; centrul atrage și domină periferia, iar părți ale periferiei aderă treptat la centru. Astfel, noi cercuri concentrice de state ajung să fie periferia și obiectul ce necesită securitate.

Uniunea Europeană a mai fost conceptualizată de către autori precum Ole Weaver sau Robert Cooper ca o configurație imperială postmodernă. Aceștia se referă la un sistem de tipul liberal imperialist acceptat ȋn mod voluntar de către toți; securitatea revine statelor dezvoltate care au rolul de verificare externă și intervenție ce depășește suveranitatea statelor. Tot aceste state democratice mai dezvoltate impun standarde de bună guvernare și respectare a drepturilor omului statelor mai puțin dezvoltate, care la rândul lor „apără” centrul de guvernări proaste, violențe etnice, infracțiuni, terorism ȋntrucât la periferie există intervenții, monitorizarea alegerilor, asistență economică, administrativă, legală.

Totuși, nu putem vorbi despre Uniunea Europeană ca despre o simplă societate internațională sau un imperiu fiindcă s-a format printr-un proces mult mai complex și și-a consolidat trăsături specifice, instituțiile, procesele și metodele sale aratând un actor independent mult mai complex și semnificativ.

Dimensiunea securității ȋn cadrul Uniunii Europene

Deși nu a apărut ȋn Tratatul de la Roma (1957), dimensiunea securității din cadrul Uniunii Europene a fost omniprezentă.

Ȋn timpul Războiului Rece, securitatea ȋn Europa s-a caracterizat prin două principii: balanța de putere a două mari puteri rivale pe plan extern și, pe plan intern, o logică neofuncționalistă a Uniunii Europene. Sectorul securității beneficia pe de o parte de sprijin din partea NATO ȋntrucât majoritatea membrilor UE făceau parte din Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și din Uniunea Europei Occidentale. Pe plan intern, Uniunea reușește să extindă sistemul economic și politic democratic prosper prin integrările succesive din 1972, 1981, 1986 și până la sfârșitul Războiului Rece cu integrarea Austriei, Finlandei, Suediei ȋn 1995. Schimbările ideologice, ȋncheierea conflictelor militare și a confruntărilor economice au impus schimbări pe plan intern și extern a securității Uniunii. Tratatul de la Maastricht din 1992 a reprezentat concretizarea acestora prin formularea propriilor obiective de securitate, ȋn contextul extinderii geografice către est.

Etapele dezvoltării sectorului de securitate al UE sunt:

Asigurarea securității membrilor ȋn condiții de pace și dezvoltarea unei relații de cooperare susținute de expansiunea geografică spre est;

Evoluția unui domeniu de securitate ȋn cadrul Politicii Externe de Securitate Comună (PESC);

Expansiunea unei strategii de securitate ȋn care securitatea militară capătă o importanță mai scăzută și ȋi iau locul amenințări de tipul crimă organizată, instabilitate economică, migrații, probleme ale respectării drepturilor omului, poluarea transfrontalieră sau securitatea nucleară.

Ȋncepând cu 1999 prin campania Kosovo, iar după evenimentele din 11 septembrie 2011, s-a manifestat o creștere a capacităților militare și de apărare.

După sfârșitul Războiului Rece, interesul pentru securitate al Uniunii a fost formulat explicit ca rezultat al valorilor democratice ȋmpărtășite, al principiului statului de drept. PESC constituie și o bază pentru constituirea Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA), ce are ca obiectiv dezvoltarea capacităților civile și militare de gestionare a crizelor și prevenire a conflictelor internaționale. Trebuie precizat că PESA „nu implică crearea unei armate europene, ci ea evoluează de o manieră compatibilă și coordonată cu Organizația Atlanticului de Nord”.

Politica Europeană de Securitate și Apărare este colectivă pentru că este rezultatul unei decizii comune ale statelor membre și este un proces ȋn formare ale cărei misiuni au fost formulate ȋn mai multe etape: ȋn 1992 ȋn Tratatul UE, ȋn 2003 prin adoptarea Strategiei Europene de Securitate de către Consiliul European.

De asemenea, se pune problema raportului dintre PESA și ONU, respectiv dacă misiunile PESA ar avea nevoie de aprobarea ONU sau pot exista și excepții. Deși există o legătură strânsă ȋntre cele două, aflăm că Strategia Europeană de Securitate lasă loc unor eventuale misiuni, un exemplu ȋn acest sens fiind criza din Kosovo.

Instituționalizarea domeniului de securitate din cadrul Uniunii Europene ca actor de securitate cunoaște patru domenii:

PESC care ȋnseamnă strategii comune, poziții comune, acțiuni unitare, cooperare sistematică ȋn relațiile cu terții;

Statele membre care decid individual asupra implementării politicilor de securitate;

UE ȋși confirmă poziția secundară sau complementară ȋn ceea ce privește apărarea vis-a-vis de NATO;

UE apelează la agenții specializate de procurare, planificare și studii strategice de apărare.

1.3 Raporturile Uniunii Europene cu alte organizații internaționale

După ȋncheierea Războiului Rece, a luat naștere un fenomen care se află ȋn continuă creștere, și anume construirea națiunilor. Comunitatea internațională, respectiv ONU, NATO, UE, au desfășurat misiuni de stabilizare militară a zonelor aflate ȋn criză, de prevenire a conflictelor, precum și de transformare politică, de democratizare.

Uniunea Europeană și ONU au atu-uri și slăbiciuni privind misiunile de construire ale națiunilor. ONU are cea mai mare autoritate și cea mai acceptată legimitate ȋn comunitatea internațională, și se poate impune legal atât ȋn cazul statelor membre, cât și ȋn cel al statelor nemembre; de asemenea, ONU poate obliga guvernele statelor membre să finanțeze anumite operațiuni, chiar dacă acestea nu sunt de acord. Capabilitățile civile și militare ONU provin din peste 17 state diferite. Deciziile la nivelul Organizației Națiunilor Unite revin Consiliului de Securitate al ONU, care, după ce a decis lansarea unei operațiuni, hotărârile următoare aparțin ȋn mare măsură Secretariatului General și personalului subordonat acestuia. Formal, țările contributoare cu trupe nu pot influența acest proces; doar cinci dintre membrii săi pot bloca decizii, și doar unul, Statele Unite, uzează de acest drept ȋn mod regulat.

Diversitatea regională și ideologică a Consiliului de Securitate ONU poate fi considerată și o limitare a acestuia, putând fi sursă de blocaje sau divergențe ȋntre Est și Vest sau Nord și Sud. Această ipoteză a fost confirmată ȋn cazul Kosovo, când Rusia dorea o decizie primită favorabil de albanezi și sârbi, iar Statele Unite și UE au sprijinit independența provinciei.

Ȋn cazul Uniunii Europene, se exercită un control mult mai mare asupra țărilor contributoare cu trupe privind modul de folosire al trupelor lor decât permite ONU. UE are un personal militar mai flexibil, parțial, deoarece poate cere sprijinul NATO ȋn anumite operațiuni, ȋnsă este imposibil de conceput situații militare la care NATO să se implice și UE nu. Ȋn toate operațiunile militare conduse de NATO, toate funcțiile civile esențiale sunt delegate UE, statelor sale membre, Canadei și Statelor Unite, așa cum s-a petrecut ȋn Afganistan, Bosnia-Herțegovina, Kosovo. Totuși, ONU a rămas prima opțiune pentru construirea națiunilor, fiind cel mai ieftin, experimentat și cel mai larg acceptat ȋn cele mai multe cazuri, riscurile și povara operațiunilor sale fiind suportate de mai multe țări.

Uniunea Europeană și NATO și-au pus bazele cooperării prin acordurile semnate inițial de Uniunea Europei Occidentale și NATO, la Berlin ȋn 1996. Aranjamentele au fost reȋnnoite ȋn 2003, prin ȋncheierea acordurilor „Berlin Plus”, pe baza cărora s-a desfășurat prima operațiune militară a UE: Concordia, misiunea din fosta republică a Iugoslaviei. Prin „Declarația NATO-UE asupra PESA”, s-a decis accesul UE la capacitățile de planificare ale NATO pentru primele operațiuni militare, dar a și afirmat unele principii importante, ca de exemplu: consultare reciprocă, egalitate și respect ȋn luarea deciziilor atât a NATO, cât și a UE, respect pentru interesele statelor membre ale UE și NATO, respect pentru Carta ONU, dezvoltare coerentă, transparență a capacităților militare a celor două organizații.

Pactul „Berlin Plus” reprezintă pe scurt accesul UE la capabilitățile de planificare operațională ale NATO, disponibilizarea mijloacelor militare ale NATO pentru UE. UE nu are o structură de comandă proprie pentru a desfășura propriile operațiuni militare, iar ptin acordurile cu NATO are acces la informații sau alte mijloace logistice și militare ale NATO, chiar dacă structurile transatlantice nu sunt implicate ȋn respectivele operațiuni. Ȋn general, misiunile UE nu sunt de mare intensitate, fiind de stabilitate, răspuns la crize, sprijin umanitar, sau programe de asistență și dezvoltare ale Comisiei Europene.

CAPITOLUL 2 – RISCURI ȘI AMENINȚĂRI ȊN ZONA BALCANICĂ

2.1. Albania

2.2. Bulgaria

2.3. Croația

2.4. Serbia

Anii '90 au ȋnsemnat mari schimbări pe plan politic, social, economic și cultural pentru zona balcanică. Pentru majoritatea statelor balcanice, această perioadă a reprezentat prăbușirea regimurilor comuniste și trecerea la democrație și statul de drept. Regiunea balcanică a fost numită generic „butoiul de pulbere al Europei” din cauza instabilității, al conflictelor și a intereselor marilor puteri ȋn zonă, toate acestea având efect pe termen lung pentru statele vizate. Există și ȋn prezent amenințări care vin din Peninsula Balcanică, ȋntrucât pacea și stabilitatea nu se măsoară ȋn interiorul granițelor unui stat.

După căderea comunismului, ȋn toate țările aflate ȋn tranziție, criminalitatea a sporit semnificativ. Ȋn fosta Iugoslavie o lume criminală deja existentă a căpătat o nouă dimensiune; modelul nu a rămas ȋnsă limitat la Serbia, ci s-a petrecut ȋntr-o măsură mai redusă și ȋn Croația, Bosnia sau Kosovo, respectiv ȋn republicile și provinciile implicate ȋn război.

Crima organizată este unul dintre riscurile ce provin din această zonă și este necesară explicarea interacțiunii dintre crima organizată și contextul politic al fiecărui stat ȋn parte.

Este foarte dificil de măsurat performanța unui stat ȋn sectorul legii, ȋntrucât investigarea și conceptualizarea acestor fenomene nu sunt precise. Ȋn ȋncercarea de definire a crimei organizate au existat numeroase dezbateri, ȋnsă, pe scurt, potrivit Convenției ONU, crima organizată reprezintă: „un grup structurat de cel puțin trei persoane care, pentru o perioadă de timp, acționează cu scopul de a comite una sau mai multe infracționalități sau contravenții severe ale Convenției ȋn vederea obținerii, direct sau indirect, a unor beneficii financiare sau materiale”.

De la sfârșitul secolului al XIX-lea, conceptul de „Balcani” este asociat cu teroarea motivată politic. Organizația revoluționară macedoneană (VMRO), care de la sfârșitul secolului al XIX-lea lupta ȋmpotriva ambițiilor naționaliste ale popoarelor ȋnvecinate, s-a transformat ȋn 1918 ȋntr-o organizație teroristă clandestină. Ȋn Croația au existat mai multe mișcări clandestine, care au ȋncercat să organizeze ȋn fosta Iugoslavie o revoltă populară. UCK, „Armata de Eliberare din Kosovo”, s-a descompus ȋn structuri criminale și ȋntr-o organizație paramilitară, Corpul de apărare din Kosovo (TMK).

Pentru a ȋnțelege mai bine problemele de securitate ale statelor din Peninsula Balcanică, este necesară o corelare a contextului politic și

Analiza de față vizează patru state din această zonă, având ȋn vedere

Albania

Albania este un stat unitar ȋn care funcționează principiul separării puterilor ȋn stat. Ȋn Albania, partidele candidează pe baza loialităților „tradiționale” și a patronajelor, și nu pe diferențe ideologice. Astfel, ȋntre partide există un consens ȋn ceea ce privește politicile publice, ȋndeosebi obiectivul general de aderare la Uniunea Europeană. Președintele este ales pentru o perioadă de 5 ani și nu poate fi revocat. Deși numește formal primul ministru, rolul său este mai mult convențional. Consiliul Miniștrilor deține autoritatea ȋn elaborarea politicilor și are nevoie de sprijinul unei majorități parlamentare. Partidul/ coaliția cu cea mai mare reprezentare parlamentară numește primul ministru, care ȋi propune președintelui candidați pentru Minister. (aceștia trebuie să fie aprobați de către Parlament). Primul minstru are influența cea mai mare ȋn elaborarea politicilor ȋn Albania. Parlamentul este unicameral.

Albania a ȋnregistrat progrese ȋn ultimele decenii ȋn ceea ce privește guvernarea statului ȋn special cu privire la crima organizată, factorii cei mai importanți care au contribuit la aceste schimbări fiind: imboldul venit din partea actorilor politici și instituționali, necesitatea de schimbare, factorii externi etc.

Albania a fost condusă de cel mai represiv regim comunist din Europa, care, de la mijlocul anilor '70, ȋn ȋncercarea de a duce o economie autarhică, a izolat complet Albania de restul lumii. Liderul comunist albanez, Enver Hoxha (1944-1985), a proclamat aderarea la anti-revizionismul marxist-leninist timp de decenii. Această izolare și represiune a creat un mare dezavantaj pentru Albania ȋn anii de tranziție 90' ȋn ceea ce privește dezvoltarea economică, sistemul comunist lăsând urme profunde asupra atitudinilor și politicii albaneze.

Ȋn această perioadă, statul a fost complet izolat, ȋnsă există raporturi ale poliției care arată existența crimei organizate anterior căderii comunismului ȋn diferite forme, ȋnsă acestea nu sunt foarte bine documentate.

Regimul comunist din Albania s-a prăbușit ȋn 1991, ȋn anii '90 Albania trecând printr-un șoc socio-politic și cultural ca urmare a schimbărilor bruște ce avuseseră loc. Prima schimbare a fost trecerea la multipartitism, imediat după căderea comunismului ȋn Europa de Est și a demonstrațiilor de stradă ale populației albaneze. Partidul Muncitoresc (denumit ulterior Partidul Socialist) a câștigat alegerile ȋn martie 1991 după ce promisese privatizarea provinciilor (districtelor). Acest partid a fost condus de către Ramiz Alia. Partidul Democrat, condus de Sari Berisha, a câștigat alegerile ȋn 1992 și a apărut ca o reacție la mișcările comuniste. Sari Berisha a fost primul președinte post-comunist și a condus țara până ȋn 1997.

Sub guvernarea Partidului Democrat, au avut loc reforme ȋn direcția economiei de piață, ȋnsă ȋn 1997 a avut loc un criză economică ȋn urma colapsului schemelor financiare piramidale, care s-a soldat cu jefuirea de armament și explozibil ȋn valoare de 1 miliard USD. Aceste arme au ajuns pe piața neagră și, ȋn final, pe mâinile UCK, organizație de gherilă ce urmărea obținerea independenței Kosovo.

Ȋn 1997, Partidul Socialist a revenit la putere și Fatos Nano a devenit prim-ministru. Noul partid păstrează foarte puține lucruri din ideologia comunistă și urmărește revenirea economiei și trecerea la economia de piață și pluralism. Legislația s-a ȋmbunătățit după adoptarea așa-numitului „pachet anti-mafie” ȋn 2004, care a constat ȋn legi ȋmpotriva crimei organizate, a terorismului și protecția martorilor. Din 2005, Partidul Democrat s-a afirmat ca principal partid de coaliție centru-dreapta și este acum principalul partid de coaliție dreapta-stânga, ȋmpreună cu Mișcarea Socialistă pentru Integrare.

Perioada imediat următoare căderii regimului comunist a fost marcată de infracțiuni violente, sărăcie extremă, corupție, grupuri violente ce se impuneau asupra cetățenilor albanezi, șantaj. Ȋn acest context, au avut loc exoduri masive de populație ȋn Grecia, Italia, sau alte state din estul Europei. Tot acum, mulți albanezi din diasporă s-au ȋntors ȋn țară, aliniindu-se cu grupurile armate și politicieni. Ȋn 1999, albanezii au fost nevoiți să găzduiască refugiați din Kosovo, ȋn această perioadă tranziția spre democrație fiind ȋngreunată considerabil.

Au fost și infracțiuni ascunse, violențe ȋmpotriva femeilor și copiilor, Albania ȋnregistrând mari probleme legate de respectarea drepturilor omului.

De ce a crescut infracționalitatea atât de mult ȋn această perioadă?

Unii consideră că răspândirea normelor din vest a produs o dezordine ȋn societatea albaneză, pentru că populația albaneză nu a avut o experiență cu instituțiile democratice ȋnaintea comunismului.

Alți autori consideră că legea reprezintă ȋntruchiparea structurii normative a grupului etnic/ cultural dominant, iar această ȋncălcare a normelor din interiorul unui sistem apare ca un rezultat al procesului de diferențiere al grupurilor din interiorul unui sistem cultural, sau ca un rezultat al contactului dintre norme ce provin din sisteme culturale diferite.

Valorile sau normele care nu sunt cunoscute de către populație pot crea confuzie și de accea sunt de multe ori ȋncălcate; totodată, atunci când sunt ȋmpământenite anumite valori, credințe, tradiții care definesc o cultură, este foarte greu ca acestea să mai poată fi schimbate.

Studiile au arătat că valorile albanezilor au fost slăbite ȋn această perioadă și au apărut altele care le-au ȋnlocuit, societatea albaneză supunându-se mai multor loialități: tradiție, valori comuniste, valori venite din vest, valori religioase.

De asemenea, tranziția Albaniei spre democrație nu a urmat o cale firească de la ȋnceput, ci s-a ȋndreptat spre un model de tip autoritar (Berisha s-a folosit de poziția sa pentru a impune reforme radicale, a avut tendințe autoritare față de oponenți politici sau presă).

O altă cauză a infracționalității ridicate a fost declinul economic, Albania fiind cea mai săracă țară ȋn anii '90. Economia precară nu le-a putut oferi indivizilor oportunități legitime de a câștiga, de aici crescând și rata infracțiunilor.

Bandele albaneze au ȋnceput să ȋși facă simțită prezența după căderea comunismului, ȋn anii '90 acestea preluând de la turci așa-numita „rută balcanică”, un coridor al contrabadei din anii '70, pe această cale ajungând ȋn vestul Europei opiu și alte derivate din țările asiatice unde se cultivă.

La ȋnceput albanezii au fost doar curieri ai turcilor, ȋnsă, din anii '90 sute de mii de tineri albanezi din Kosovo și Albania au migrat ȋn vestul Europei, unde, neavând drept de muncă, s-au orientat spre activități necurate, devenind o potențială rețea de desfacere a drogurilor ce treceau prin țara lor.

Nu ȋn ultimul rând, ȋn Albania a existat o ambivalență a activităților ilicite: ȋn timpul embargoului Națiunilor Unite ȋn Iugoslavia (1992-1995), ȋn Albania a luat naștere o firmă numită Shqiponija („The Eagle”), ce se afla ȋn proprietatea Partidului Democratic și a viceministrului de Afaceri Externe, Sheshu Tritan. Această firmă a deținut monopolul ȋn transportul de ulei și a ȋncălcat embargo-ul Națiunilor Unite timp de trei ani. De asemenea, clanurile interlope implicate ȋn acțiuni de crimă organizată aveau și o implicație politică: aceștia primeau imunitate din partea unor reprezentanți ai partidelor ȋn schimbul asigurării câștigării alegerilor.

Sfârșitul colapsului economic a ȋnsemnat o nouă perioadă ȋn istoria Albaniei, aceea de reconstruire a instituțiilor statului și a revenirii la normalitate. Perioada 1998-2002 a reprezentat un moment crucial ȋn această direcție și a fost marcată de restabilirea controlului guvernamental ȋn ciuda impactului conflictului ce avea loc ȋn Kosovo. După evenimentul din 1998 – asasinarea unui membru din Parlament – s-a adoptat o nouă Constituție, cea care constituie baza celei actuale. Ȋnceputul anilor 2000 a adus o ȋmbunătățire a legislației și o ȋntărire a instituțiilor statului, ȋnsă domnia legii și democrația parlamentară sunt ȋncă fragile.

Ȋn 2005, Comisia Europeană evaluează progresele făcute de Albania ȋn domeniul legislativ ȋn lupta ȋmpotriva crimei organizate și s-a constatat o optimizare a departamentelor care se ocupă cu crima organizată și corupția. Există și o Strategie Națională pentru Dezvoltare și Integrare, dar și obiective de integrare ȋn NATO. Din 2008, sistemul de vot a devenit cu reprezentare proporțională cu liste ȋnchise, ce s-a dovedit a fi mult mai eficient decât cel anterior.

Bulgaria

Ȋn Bulgaria, au existat două tipuri de crimă organizată. Primul a apărut ca o ramificație a structurilor fostului partid comunist, fostei elite politice, care a ȋncercat să găsească canale ilegale pentru traficul de droguri și arme. Această formă de crimă organizată a fost cea mai durabilă, manifestându-se și ȋn perioada de tranziție, practicile ilegale făcându-și loc ȋn economie și având influență asupra sistemului politic și proceselor politice. Al doilea tip de crimă organizată au fost asociațiile care nu sunt legate ȋn vreun fel de fostele partide comuniste și care au avut un impact limitat, acționând pe nișe de piață.

Cauzele apariției crimei organizate sunt ȋndeosebi crizele structurale și funcționale ȋn guvernarea statului.

La mijlocul anilor '90, Bulgaria se ȋndrepta spre o criză economică, pe care guvernul nu era capabil să o stăpânească, și nici să păstreze pe plan politic status quo-ul. Politica de asimilare forțată a minorității etnice turcești a provocat nemulțumire ȋn rândul elitelor politice. Pericolul de colaps al sistemului a dus la crearea unor strategii care au grăbit restructurarea relațiilor economice, ȋn condițiile ȋn care sursele tradiționale de capital fuseseră epuizate (mai precis, embargo-urile internaționale asupra statelor ȋn care exporta Bulgaria au anulat exporturile, iar fondurile ajutorului intenațional au fost suspendate din cauza creșterii datoriilor externe).

Au fost create reprezentanțe ale companiilor deținute de stat ȋn comerțul extern, precum și canale pentru traficul ilegal de arme și droguri. Acestea erau coordonate de elitele partidului ȋn cooperare cu structurile represive ale regimului, respectiv Servicul de Securitate, precum și ministrul Afacerilor Interne. Acest control strategic a dus la dezintegrarea regimului și transformarea sa ȋntr-o democrație bazată pe principiile economiei de piață.

Sistemul politic era unul bipolar și a constat ȋn ciocnirea dintre ceea ce fusese până de curând ideologia oficială a statului, și tendințele anticomuniste ȋn contextul ȋn care ȋși făcea loc o nouă eră, cea ȋn care această ideologia comunistă ȋncepea să fie respinsă. Fiecare tabără avea propriile interpretări ȋn ceea ce privește dezvoltarea ȋn domeniul public și economic. Fosta nomenclatură dorea privatizarea sub protecție politică, iar nouă elită politică reprezenta și apăra interesele restituirii proprietăților.

Percepția asupra democrației era una simplistă și impregnată cu mituri, de aceea infracțiunile și legalitatea au fost ȋnțelese greșit. Atitudinile anti-comuniste au ajutat aceste grupuri infracționale să câștige legitimitate, considerându-se că acestea erau inerente economiei de piață și nu făceau parte din macabrul trecut comunist. Aceste atitudini au ȋnceput să fie traduse prin categorii politice distincte. Modelul bipolar a produs și o fracționare a grupurilor infracționale, ȋn funcție de cât de aproape erau situate față de fiecare pol politic.

Acest proces nu doar că a ȋncetinit recunoașterea naturii infracționale a acestui fenomen, dar a și ȋmpiedicat reacția efectivă a statului o dată ce natura sa ilicită a ȋnceput să fie mai bine ȋnțeleasă. Cauza acestui fapt a fost eșecul ȋn a face o distincție ȋn termeni juridici ȋntre criminalitatea evaluată negativ și argumentele referitoare la dezbinarea politică ce se afla ȋn desfășurare, ambele extrem de dezbătute, ȋnsă fără a fi sancționate legal; justiția a fost pasivă ȋn această perioadă și prudentă ȋn a se implica ȋn disputele politice.

Crima organizată imposibil de stăpânit a avut un efect destabilizator asupra sistemului politic, ȋnsă, treptat, a ȋnceput să ȋși piardă legitimitatea. Ȋn 1996, guvernul condus de Zhan Videnov (1995-1997) a urmat la putere unui Cabinet cunoscut sub numele de Multigrup. Crima organizată a ȋnceput să stabilească legături cu politica de extremă stânga, reprezentată de fostul partid totalitar. Opoziția a ajutat următorul Cabinet condus de Ivan Kostov (1997-2001) să identifice ca fiind periculoase pentru societate cercurile economice apropiate de oponenții politici ȋnvinși. Astfel, organizațiile criminale au ȋnceput să ȋși piardă legitimitatea ca entități politice, fiind recunoscute ȋn final ca amenințări pentru societate. Acest moment a coincis cu demiterea modelului bipolar ȋncheiat cu sfârșitul Cabinetului condus de Ivan Kostov.

Criminalitatea ca ideologie politică nu a mai putut fi mascată după 2001, când au apărut noi partide politice și au ȋnceput să existe migrații ale elitelor politice de la un partid la altul. Identificarea politică a partidelor a rămas dependentă de personalitatea liderilor lor și după sfârșitul modelului bipolar.

Acest amestec al partidelor politice le-a făcut vulnerabile la corupție. Grupurile criminale erau construite ȋn jurul relațiilor personale și se supuneau dorinței și serveau interesele liderilor lor, inclusiv pe cele ale cercurilor cele mai apropiate de asociați. Ele nu reflectau nicio ideologie, ȋnsă conducătorii politici le priveau ca pe niște entități politice, care facilitau stabilirea de relații apropiate ȋntre cele două. Acest lucru a fost rezultatul „absenței unei ideologii dezvoltate și trainice, capabile să domine deciziile subiective ale liderilor partidelor, ceea ce a permis grupurilor criminale să migreze dintr-un partid politic ȋn altul chiar ȋnainte de demiterea modelului bipolar”. Finanțarea partidelor se făcea prin modalități netransparente, ele opunându-se legalizării acestui proces deoarece depindeau de finanțările grupurilor criminale, și, prin urmare, preferau să păstreze un profil ideologic nedefinit.

Ȋn 1991, s-a adoptat Constituția Republicii Bulgaria care a instaurat democrația parlamentară, unde președintele avea puteri limitate, iar puterea executivă ȋi revenea primului ministru care prezida un Cabinet desemnat. Prerogativele noului stat s-au regăsit ȋn relația dintre primul ministru și majoritatea parlamentară a partidului aflat la putere. O majoritate parlamentară solidă a ȋnsemnat o slăbire a șanselor propagării corupției. Grupurile criminale, ȋn ȋncercarea de a slăbi majoritatea parlamentară, apelau la corupție ca mijloc de a convinge membrii Parlamentului să părăsească anumite grupuri din Parlament, mai ales unde alianțele erau fragile. O astfel de strategie viza partidul aflat la conducere și nu opoziția, fiind declanșată ȋn momentul când un grup criminal ȋntâmpina rezistență din partea guvernului.

Invers, un guvern care nu avea susținerea unei majorități parlamentare era pasibil de clientelism și interese private (guvernele conduse de Berov – 1992-1994 – și Sofianski – 1997 sunt exemple ȋn acest sens).

Primul Cabinet s-a format sub mandatul primit de Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți, un partid mai mic, și, totodată, cu sprijin din partea celor două partide politice rămase ȋn Parlament, printre care fostul partid totalitar (Partidul Socialist Bulgar). Acest Cabinet a urmat la putere celei mai mari puteri politice din Parlament, Uniunii Forțelor Democratice, conduse de Philip Dimitrov, care a primit ȋnsă un vot de neȋncredere, rămânând atfel izolată politic.

Ȋn timpul guvernului lui Berov, crima organizată a cunoscut o creștere fără precedent, această perioadă fiind denumită „faza străzii”, când ȋn 1993 au avut loc o serie de asasinate publice a unor persoane ȋnsemnate ȋn lumea criminală. Cabinetul nu a reușit să controleze serviciile de securitate privată și protecție fizică, demisionând cu doi ani ȋnainte de termen, ȋn toiul crizei economice generalizate.

Cabinetul condus de Stephan Sofianski a fost unul provizoriu și nu a avut realizări, ba chiar a fost susceptibil de corupție, permițând unor organizații criminale să ȋși ȋntărească poziția.

Cu toate acestea, o majoritate parlamentară stabilă nu a fost un element necesar ȋmpotriva crimei organizate ȋn Bulgaria – esențială a fost și reușita guvernelor de a profita de beneficiile acestui sprijin parlamentar, ȋn special adresat primului ministrul aflat ȋn funcție. Guvernul Zhan Videnov (1995-1997) a făcut primele ȋncercări de desprindere din cercurile criminale, Videnov fiind primul prim ministru care s-a bucurat de o majoritate parlamentară absolută, după ce Partidul Socialist Bulgar (PSB) câștigase 52% din voturi la alegerile generale. Politicile acestui guvern au eșuat din cauza izolării primului ministru de membrii partidului său, dar și de majoritatea parlamentară conducătoare.

Cabinetul condus de Kostov a avut unele reușite ȋn lupta ȋmpotriva crimei organizate, ȋnsă aceste grupări criminale au creat dependențe și au exercitat presiuni asupra guvernanței statului, declanșând crize ȋn interiorul acestora, forțându-le astfel să demisioneze: guvernele conduse de Popov, Bervo și Videnov le-au căzut victime; criza politică merge mai departe, Parlamentul nemaiavând potențial pentru formarea unui nou guvern o dată cu retragerea celui compromis, care deține majoritatea locurilor. Un alt factor decident este pierderea ȋncrederii publice, pe care societatea o investește cu greu opoziției.

Aceste lucruri au dus la pierderea credibilității respectivului Parlament, din cauza inconsistenței dintre realitate și configurația partidelor politice reprezentate ȋn Parlament.

Ȋn fazele târzii ale perioadei de tranziție au apărut coalițiile guvernamentale, ca rezultat al desființării liniei care despărțea cei doi poli ai spectrului politic. Așadar, au apărut o serie de noi partide, iar influența crimei organizate a devenit diferențiată. Formula coaliției presupune o multiplicitate a acestor grupări, concurând pentru a câștiga atenția guvernului. Ȋn acest moment, niciuna din puterile politice nu era ȋn poziția de a garanta protecție solidă și incontestabilă. Guvernele cedau presiunii ȋn cazul ȋn care interesele politice ale ȋntregii coaliții convergeau cu cele ale entităților criminale. Așadar, acest proces de infiltrare a crimei organizate nu mai declanșa crize, ȋnsă punea ȋn pericol Parlamentul.

Partidul totalitar si-a păstrat influența politică și ȋn perioada de tranziție, devenind ȋnsă o structură adaptată la democrația bazată pe principiile economiei de piață. Acesta a fost privit ca o versiune restructurată a unui regim care a fost cu mult mai stabil decât alte regimuri de acest fel din alte țări, și nu s-a ciocnit de o opoziție majoră din partea societății. Partidul totalitar avea o structură imensă, ȋn 1989 totalizând mai mult de un milion de membri, și și-a manifestat controlul prin media, instituții represive, informații secrete și o finanțare continuă, toate acestea oferindu-i un avantaj considerabil față de celelalte partide democratice. Tot de aici provine și asimetria prezentă ȋn mediul politic al Bulgariei, pentru că deși exista un pluralism al partidelor politice, multe dintre ele continuau să deservească interesele fostului partid comunist.

Sfârșitul modelului bipolar a ȋnsemnat fragmentarea spațiului politic, impunându-se formarea de coaliții guvernamentale și majorități parlamentare schimbătoare din cauza retragerii sprijnului electoral ai celor doi poli politici tradiționali ȋn favoarea puterilor politice nou apărute. Această schimbare a atras după sine reconfigurarea relațiilor dintre puterile politice și organizațiile criminale, care au ȋnceput să fie recunoscute ca fenomene nedemocratice, ce contraveneau principiile economiei libere de piață. Noul context a ȋnsemnat stabilirea unor politici consistente ȋmpotriva crimei organizate, care au devenit priorități ale statului și care erau bazate pe un consens politic și pubic. Partidele politice au ȋnceput să se desprindă de dependența economică față de crima organizată, orice dovadă că un partid ar mai avea legături cu aceste tipuri de organizații atrăgând după sine pierderea definitivă a ȋncrederii electorale.

Ȋn schimb, organizațiile criminale cu abandonat strategia politizării și au căutat să se identifice cu anumiți actori economici, ȋn timp ce grupările criminale individuale au continuat să participe la alegerile electorale, ȋncercând să ȋntârzie retragerea din domeniul politic. La alegerile electorale din 2005, și-au concentrat eforturile pe câștigarea oficiilor electorale importante, prin participarea directă la alegeri.”

Strategia urmărită astfel era de a influența legislația, infiltrându-se ȋn justiție și asigurându-și protecție politică pentru a scăpa de acuzații.

Ȋn concluzie, emanciparea sistemului politic și desprinderea de dependența față de organizațiile criminale a fost cel mai important rezultat al perioadei de tranziție a Bulgariei pe calea democrației.

La ȋnceput, a existat o interacțiune tumultoasă ȋntre asociațiile criminale și entitățile politice ȋn contextul unui sistem juridic instabil, care nu a primit replici critice din partea opiniei publice. Crizele politice au amplificat influența crimei organizate, grăbind totodată apariția unor alte crize ale guvernului.

Sfârșitul perioadei de tranziție a fost marcat de contracararea criminalității, succesul democrației ȋn Bulgaria fiind demonstrat de mai multe realizări ȋn acest sens. Una dintre ele a fost faptul că grupurile ilegale au fost forțate cel puțin să dea ȋnapoi sau să ȋnceapă să opereze ȋntr-un cadru legal, chiar să caute modalități de a acționa ȋn termeni legali sau de a-și demonstra legitimitatea. O altă realizare a fost și dorința publică de schimbare, nevoia cetățenilor de restructurare a instituțiilor statului astfel ȋncât acestea să reprezinte și să protejeze interesele publice. Toate acestea au reprezentat aspirații spre democrație și libertate și au fost un stimulent puternic ȋn perioada de tranziție până ȋn prezent.

Croația

Croația a devenit stat independent ȋn 1991. Croația este una din cele șase republici care, ȋmpreună cu două provincii autonome a format Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (RSFI). Ȋn RFSI, fiecare republică sau provincie avea propria Constituție, Curte Supremă, Parlament, președinte și prim ministru. Ȋn funtea tutoror era președintele, respectiv Josip Broz Tito care a condus RFSI până la moarte, prim ministrul federal și Parlamentul federal; după moartea lui Tito din 1980 s-a format o președenție colectivă. De menționat sunt și secretarii generali ai Partidului Comunist din fiecare republică și provincie, dar și secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist. Forma de guvernământ era un tip de comunism, denumit „socialism autoguvernat”.

Problemele pe care le-a ȋntâmpinat RSFI au fost asemănătoare celorlalte state comuniste, corupția numărându-se printre ele, ȋntrucât, prin natura lor, aceste sisteme presupun o lipsă de supraveghere a elitei conducătoare. Alte caracteristici specifice comunismului și regăsite și aici sunt controlul statului și intervenția ȋn viața privată prin intermediul serviciilor secrete. Ȋn acest context, crima organizată a căpătat forma unor rețele care acționau pe piața neagră, și a căror importanță rezidă ȋn legăturile pe care le aveau cu alte organizații criminale din est și vest. Republica Socialistă Federativă Iugoslavia era considerată o „țară de tranzit” pentru heroină și trafic uman, făcând legătura ȋntre est și vest. Prin intermediul corupției s-a creat o simbioză ȋntre anumiți membri ai poliției și ai partidului și cei de pe piața neagră.

Destrămarea Iugoslaviei și colapsul blocului comunist a deschis republicilor calea spre trecerea la democrație, ȋnsă această tranziție nu a avut un curs fără obstacole, pacea fiind amenințată de noi tipuri de acțiuni ilegale, crima organizată făcând parte din ele.

Ȋn Croația, embargoul care prevenea guvernul să achiziționeze armament legal, nu a făcut decât să apropie membrii noului guvern de aceste rețele ilegale pentru a obține arme pentru autoapărare. Nici după ȋncheierea războiului legăturile dintre guvern și piața neagră nu s-au destrămat, ținându-se cont de numeroasele beneficii de care se bucurau ambele părți implicate: oficialii guvernului sau ofițerii armatei câștigau putere (politică) și foarte mulți bani.

Procesul de tranziție politică

Principala problemă cu care s-a confruntat RSFI a fost pretenția de descentralizare a puterii, ce a culminat cu așa-numita „Primăvara Croată”, o mișcare care dorea mai multe drepuri ȋn Croația. După turbulența etnică ce a urmat, ȋn 1974 a fost adoptată o nouă Constituție care anunța un nou sistem de tipul democrației directe, ȋnsă ȋn realitate a permis un mai mare control asupra Consiliului Național și adunărilor locale de către conducerea Partidului central.

După moartea lui Tito din 1980, statul a ȋnceput să implementeze o serie de reforme politice. La al 13-lea Congres al Partidului a existat un consens ȋn ceea ce privește descentralizarea și efectele negative ale acesteia, care a proliferat interesele restrânse, tehnocratice locale, neținându-se cont de cei ce făceau parte din Liga Comuniștilor. Anii ’90 au adus patru mari probleme rămase nerezolvate: ȋnfăptuirea unei reforme economice naționale care să salveze statul de la falimentare; găsirea și instituționalizarea unor proceduri de compromis ȋntre regiuni pentru a rezolva problemele de natură politică și economică; inițierea relațiilor cu statele din vest dispuse să acorde ajutor economic și adaptarea politicii externe ȋn vederea armonizării cu noul context politic european; alegerea unor lideri competenți care să urmărească rezolvarea adevăratelor probleme cu care se confruntă Iugoslavia.

Toate aceste probleme depindeau de restructurarea sistemului politic ȋn ansamblul său, prin desprinderea definitivă de dominația comunistă. Prim ministrul Ante Markovic a adoptat noi legi care să permită alegeri naționale pluripartidice ȋn 1990.

Formarea regimului democratic ȋn Croația

Ȋn urma alegerilor menționate anterior, guvernul din Croația a devenit democratic, care până ȋn 2000 a fost unul semi-prezidențial, sistemul parlamentar fiind implementat mai târziu. Partidul majoritar era Uniunea Democratică Croată (HDZ ȋn croată). Problema era că majoritatea membrilor noilor guverne din fosta republică erau membri ai fostului partid comunist. Acest lucru a arătat că doar regimul politic s-a schimbat, restul problemelor rămânând nerezolvate: corupția, nepotismul. Uniunii Democratice Croate condusă de Franjo Tudjman ȋi revenea acum misiunea de a adapta noul sistem la realitățile statului și de a apăra o țară cu resurse insuficiente. Astfel, alternativa cea mai viabilă a fost obținerea de arme ilegale și menținere canalelor cu piața ilegală deschise pe timpul războiului. Activitățile criminale au ȋnceput să apară ȋn ziare și să devină publice, ȋnsă HDZ, având putere absolută a ȋnceput să aplice cenzura media și să exercite control ȋn aproape toate segmentele vieții socio-politice croate.

Legăturile dintre guvern și piața neagră nu au putut fi demonstrate din lipsă de dovezi, ȋnsă, sub influența lor, au fost create oportunități de abuz al puterii ȋn favoarea câtorva indivizi (și grupuri) apropiate de partidul aflat la conducere. Elita conducătoare a putut astfel să lege conexiuni cu membri ai pieței negre, și prin ei cu organizații ilegale din alte țări.

Procesul privatizării

Procesul de tranziție de la comunism la democrație nu a fost unul firesc, mai ales din cauza războiului care a ȋngreunat posibilitățile transformării economiei, care necesita o reorganizare completă de la una de tip centralizat la conceptul de proprietate privată.

Procesul privatizării a ȋnceput ȋn 1991 și a urmărit patru faze. Prima fază a durat până ȋn 1994 și a fost crucială pentru că a schițat drumul celorlalte, care s-a dovedit ȋnsă a fi un eșec. Pe durata acestei faze, principalele probleme erau legate de sistemul bancar și economie, mai exact stabilirea exactă a valorii fostelor firme ale statului. Ȋncă de la ȋnceput a fost vizibil faptul că toate deciziile erau influențate de factori politici și nu urmau principiile pieței. Astfel, sentința a aparținut politicienilor, care nu aveau destule cunoștințe economice și au devalorizat ȋn mod intenționat proprietatea statului, ȋncheind ȋnțelegeri cu indivizi a căror bani aveau o istorie suspicioasă.

De asemenea, statul a ales să grăbească procesul privatizării, schimbând ȋn mers procedurile legale și declanșând un haos general al legilor.

Altă problemă a fost lipsa transparenței, nepotismul și corupția strecurându-se ȋn deciziile autorităților, care au vândut proprietăți ale statului la prețuri extrem de mici unor indivizi influenți, care le vindeau la rândul lor ofertanților care ofereau cea mai mare sumă. Aceste lucruri au dus la falimentarea firmelor care anterior funcționau cu succes, lăsând mii de oameni fără slujbe, problemă cu care Croația se confruntă chiar și ȋn prezent.

Deși acest fenomen este destul de comun reformelor haotice ȋn societățile postcomuniste, (Rusia este un bun exemplu) mulți dintre croați consideră că Tudjman putea preveni unele dintre infracțiuni, ȋn afară de cazul când ar fi profitat el ȋnsuși de această situație; spre exemplu, Slovenia, care a făcut și ea parte din fosta Iugoslavie, nu a ȋntâmpinat astfel de dificultăți.

Acest fenomen a avut un impact extrem de negativ vizavi de economia statului și structura socială post-război, afectându-le poate chiar mai mult decât războiul ȋn sine.

A doua fază a privatizării s-a desfășurat ȋntre anii 1994-1998 și a ȋncetinit refacerea economiei statului. A treia fază a durat până ȋn 2000 și a fost marcată de apariția Fondului Investiției Privazării (PIF) și privatizarea băncilor. Nu ȋn ultimul rând, a patra fază a fost marcată de falimentarea multor firme, șomajul crescut și existența unor indivizi ȋnstăriți, apropiați de HDZ, ȋncă la putere.

Așadar, pe scurt, efectele negative ale privatizării sunt numeroase și evidente:

lipsa transparenței acestui proces;

transformarea irațională a celor mai mari sisteme corporative fără a se ține cont de mecanismele după care funcționează piața;

ȋncurajarea achiziționării companiilor deținute de stat de către indivizi lipsiți de perspective de dezvoltare a acestora și cu fonduri suspicioase;

accentuarea nepotismului;

creșterea șomajului.

Nașterea „mafiei” croate

Există un consens legat de faptul că primele manifestări ale mafiei au avut loc după prăbușirea regimului comunist. Acum este cunoscută existența a două grupuri diferite: unul condus de Zlatko Bagaric și celălalt condus de Vjeko Slisko. Activitățile acestora erau ȋn special legate de traficul de droguri și pariuri ilegale.

Ȋn timp ce statul era preocupat ȋn special cu apărarea, au ȋnceput să se dezvolte activități ilegale clandestine, uneori cu aprobarea guvernului croat. Ziarele au ȋnceput să răspândească informații despre aceste tipuri de activități, ȋnsă, din lipsă de dovezi, impactul asupra opiniei publice a fost unul redus.

După asasinarea unui membru important din mafie, parte a clanului lui Vjeko Slisko,cele două mari clanuri au ȋnceput să se confrunte. A urmat ȋn 1998 asasinarea șefului mafiei croate, Zlatko Bagaric, dar și a altor persoane, inclusiv a lui Slisk ȋn 2001. Uniunea Democratică Croată (HDZ) nu a putut ține ȋn frâu aceste ilegalități, investigațiile jurnalistice urmărind indicii care să ateste legături ȋntre oficiali și mafie.

Ȋn această perioadă, Croația se confrunta și cu o izolare față de restul statelor din cauza problemelor interne care măcinau statul: erau numeroase atacuri și asasinate ȋn stradă, haos, dar și un control puternic al partidului aflat la conducere, Uniunea Democratică Croată, care ȋnsă avea ȋn compunerea sa și foști membri comuniști. Legăturile dintre mafie și politicieni se manifestau ȋn toate sectoarele statului, iar populația a ȋnceput să fie nemulțumită această instabilitate și insecuritate, dorind schimbări majore ȋn stat.

Anul 2000 a adus schimbările mult așteptate, care au ameliorat situația problematică a Croației. Nemulțumirile publice, izolarea politică a statului și schimbarea conducerii Uniunii Democratice Croate după moartea lui Tudjman au impus oarecum membrilor partidului să ia măsuri. Astfel, poliția a ȋnceput să aresteze persoane despre care se credea că făceau parte din „organizațiile criminale”. Ȋn 2000, puterea a fost preluată de așa-numita „Coaliție”, cei care reprezentau opoziția și care au luat măsuri reale vizavi de problema mafiei. Pe 31 octombrie a debutat faimosul „proces al organizațiilor criminale”, care a fost monitorizat nu doar de opinia publică croată, dar și de guvernele din vest, pentru a se asigura de corectitudinea desfășurării acestui proces, și de dorința reală a conducerii croate ȋn a rezolva această situație.

Procesul, ȋncheiat ȋn 2002, a stabilit că nu a existat nicio organizație criminală ȋn Croația, iar cei puși sub acuzare au fost unii eliberați, iar alții condamnați pentru alte infracțiuni.

Noua coaliție era formată din șase partide politice: Partidul Social Democrat Croat, (SDP), Partidul Social Liberal Croat (HSLS), Partidul Țărănesc Croat (HSS), Partidul Croat al Poporului (HSN), Partidul Liberal Croat (LS), Adunarea Croată Istriană (IDS). Prima acțiune pozitivă a Coaliției a fost schimbarea formei de guvernământ de la un sistem semi-prezidențial la unul parlamentar, Parlamentul și prim ministrul având din acest moment un rol mult mai important ȋn sistemul politic.

Consecințe negative ale noii guvernări

La venirea noii coaliții la putere, au existat numeroase speranțe care plasau ȋn mâinile noilor veniți ieșirea din criza postrăzboi a Croației.

Totuși, coaliția nu s-a dovedit a fi atât de eficace pe cât promitea. Disputele din interiorul Coaliției au ȋntârziat progresul, cei de la putere nefiind capabili să reorganizeze economia și să pună la punct un program clar și coerent de dezvoltare. Principalele preocupări ale politicienilor Coaliției erau cine să ocupe mai multe locuri ȋn guvern sau ce minister să guverneze. Economia era ȋntr-o situație foarte proastă, necesitând ajutor extern, Coaliția fiind forțată să ceară ajutor Fondului Monetar Internațional, care ȋnsă a venit ȋnsoțit de anumite reguli stricte.

Ȋn privința crimei organizate și corupției, Coaliția s-a dovedit ineficientă, ezitând ȋn luarea de măsuri drastice; de pildă, dispariția unor mari sume de bani meniți pentru achiziționarea de arme ȋn timpul războiului nu au stârnit nicio reacție din partea membrilor Coaliției, care știau că HDZ dețineau puterea la acea vreme. De asemenea, deși erau acceptate de o majoritate ȋn Parlament, legi care ar fi ȋmbunătățit finanțarea partidelor politice, precum Legea Prevenirii Conflictelor de Interese și Legea ȋn Partidele Politice, nu au primit aprobare.

Una din marile defecte ale Coaliției a fost inacțiunea, pentru că, deși au ales să nu repete ce au făcut predecesorii lor, și anume demiterea membrilor fostului regim, au păstrat rămășițe ale fostului regim care nu au permis realizarea reformelor necesare statului. Disputele interne din cadrul Coaliției au fost de asemenea factori de fărâmițare politică și au ȋngreunat misiunea reală a guvernului, care, deși avea sprijin extern din partea Uniunii Europene și a altor mari puteri, a eșuat, alegerile din 2003 confirmând acest lucru prin câștigarea lor de către Uniunea Democratică Croată.

Noua Coaliție

Ȋn 2003, ȋn urma alegerilor electorale, HDZ (Uniunea Democratică Croată) a ieșit ȋnvingătoare, ȋnsă a trebuit să ȋși formeze o coaliție pentru a putea forma un guvern. Principalul motiv al succesului Uniunii Democratice Croate a fost incapacitatea fostei coaliții de a duce la ȋndeplinire programul care le adusese majoritatea voturilor. Un alt motiv a fost și mesajul noului lider al HDZ, Ivo Sanader. Deși reprezenta un partid cu o reputație proastă, programul politic pe care acesta l-a propus era unul progresist, intențiile sale fiind dublate de acțiunea reducerii influenței celor care ȋi fuseseră apropiați lui Tudjman și regimului său.

Unul din obiectivele principale ale noului guvern a fost continuarea negocierilor de aderare la NATO și UE inițiate de guvernul anterior. Un alt obiectiv al lui Sanader a fost și promovarea drepturilor minorităților, susținând stabilirea de relații mai bune cu partidele minorităților.

Reacția externă a fost una pozitivă, Comisia Europeană și Consiliul European văzând cu ochi buni aderarea Croației la Uniunea Europeană, datorită cooperării Croației cu ICTY, creșterea economică continuă, precum și conformitatea existentă ȋntre măsurile statului și criteriile economice și politice impuse de Consiliul European din Copenhaga ȋn 1993.

Rapoartele Uniunii Europene privind progresele ȋnregistrate de Croația arată un sector cu probleme – justiția. Din exterior, noua coaliție ȋnfățișează imaginea unui partid deschis, transparent, ȋnsă ȋn realitate lucrurile au rămas la fel cum erau sub vechiul regim din anii '90. Un scandal de proporții a izbucnit o dată cu descoperirea unor dovezi care incriminau anumiți miniștri de falsificarea rapoartelor privind progresele ȋmpotriva crimei organizate. Aceleași rapoarte au dovedit că progresele erau făcute doar ȋn anumite arii care nu puneau ȋn pericol coaliția de la putere, cu prepondenrență justiția.

Ȋn 2006, au apărut o serie de articole care arătau legăturile oficialilor guvernului cu o serie de cazuri de corupție, cu persoane implicate ȋn activități ilegale; totodată, erau prezentate relațiile dintre bănci, servicii secrete, oficiali ai armatei, membri ai guvernului actual, un ȋntreg sistem ilegal bazat pe relații personale, datând ȋncă de pe vremea războiului. Sanader nu era străin de toate acestea, ba chiar era o figură dominantă.

Pe 25 noiembrie 2007, Croația a avut din nou alegeri parlamentare. Uniunea Democratică Croată a obținut 66 locuri ȋn Parlament, insuficiente pentru o majoritate absolută, care impunea 77 locuri. Sanader, un negociator capabil, a reușit să obțină 82 locuri, dar pentru aceasta a apelat din nou la coaliții cu anumite partide politice. Un important motiv al victoriei sunt voturile primite din partea celor cu cetățenie croată, dar care nu trăiau ȋn Croația, numărul acestora dovedindu-se mai mare decât al cetățenilor din Croația; astfel, au fost scoase la iveală și alte nereguli, cum ar fi voturi ale unor oameni morți.

Totuși, Uniunea Democratică Croată a obținut din nou puterea, de această dată Sanader și partenerii săi politici ȋnrăutățind situația prin exercitarea controlului ȋn media, devastând prin noi ȋnțelegeri ilicite și ȋmpingând astfel țara spre colaps. Două crime a unor persoane importante, una a fiicei unui cunoscut avocat, care a fost ȋmpușcată ȋn plină zi pe stradă, și cealaltă – un incident cu bombă a unor jurnaliști, – au declanșat sfârșitul dominației politice a lui Sanader și partidului său.

Opinia publică a reacționat prompt, cerând acțiuni concrete ȋn rezolvarea situației. Problemele nu se opresc aici, ȋntrucât conflictele de la graniță cu Slovenia au afectat negocierile cu UE. Pe 1 iulie 2009, Sanader a demisionat din funcția de prim ministru, numind la putere ca succesoare pe Jadranka Kosov. Imediat după acest moment, au apărut noi scandaluri ȋn ziare, noi dezvăluiri de activități ilicite ce implica anumiți miniștri sau pe ȋnsuși Sanader.

Contextul politic actual al Croației

O dată cu venirea succesoarei lui Sanader, lucrurile au ȋnceput să se schimbe, debutând cu lupta ȋmpotriva crimei organizate și corupției, care de această dată a fost una reală. S-au desfășurat și se desfășoară și astăzi procese ale unor foști oficiali ai guvernului acuzați de corupție. Ȋn legătură cu crima organizată, aceasta se manifestă sub forma grupurilor de indivizi care au legături cu organizații criminale ȋn virtutea unor interese comune și există prin politicieni curupți sau prin alte persoane aflate ȋn legătură cu aceștia, prin afaceri sau relații familiale.

Situația actuală este una promițătoare, și deși au existat unele suspiciuni legate de faptul că Jadranka Kosov a fost unul dintre cei mai apropiați asociați ai lui Sanader, deciziile sale par să meargă ȋn direcția dorită până acum, noi legi sunt puse ȋn practică, iar Curtea Supremă și alte instituții ȋși desfășoară activitatea ȋn termeni legali.

Serbia

Republica Socialistă Serbia (1980-1990)

Serbia a fost parte a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia (RSFI) ȋmpreună cu alte șase republici.

Republica Socialistă Serbia includea și două provincii socialiste autonome – Vojvodina și Kosovo – care erau considerate elemente ale federației și care erau conduse diferit față de restul provinciilor din republică, ceea ce a dus la conflicte ȋntre liderii comuniști din Serbia și provincii și tensiuni ȋntre populațiile locale.

Sistemului socialist ȋi lipseau elementele separării puterilor și avea o metodă complicată a alegerilor care confirma că deciziile aparțineau ȋn ȋntregime Partidului Comunist, tot acesta având și o influență dominantă asupra unei părți semnificative din economia țării. Liga Comunistă și organizațiile pe care le controla erau finanțate din bani publici.

Ineficiența sistemului economic comunist iugoslav era demonstrată prin nevoia constantă de reforme. Momentul de criză s-a manifestat ȋn primii ani după moartea liderului comunist Josip Broz Tito, care a reușit să păstreze unificat sistemul.

Noul guvern federal (1982-1986) condus de Milka Planinc a ȋncercat să reducă din datoriile externe și să ȋncheie acorduri cu Fondul Monetar Internațional, ȋnsă nu au avut mari reușite, criza persistând. Ultimul guvern federal, condus de Ante Markovic (1989-1992) a reușit să pună ȋn aplicare reforme economice importante: s-au pus bazele unui mediu economic mai liber ce a deschis calea investițiilor străine, antreprenoriatului și privatizărilor. Din 1990, cetățenii aveau dreptul de a se uni ȋn asociații și organizații politice.

Conflictele interne din Iugoslavia s-au ȋnrăutățit, făcând imposibilă atingerea unui consens cu privire la reforme sau politică externă. Serbia avea de asemenea dispute interne formate ȋn jurul liderilor partidului, Slobodan Milosevic câștigând ȋn final puterea, exploatând problemele cu care se confruntau sârbii din Kosovo și oferind promisiuni de soluționare a acestor probleme. Profitând de sprijinul public și intrigile politice, Milosevic a reușit să răstoarne conducerea provinciei Vojvodina și să pună presiune pe liderii comuniști albanezi din Kosovo. Ȋn data de 28 martie 1989, au fost promulgate noi amendamente Constituției, oferind Republicii Socialiste Serbia puteri crescute asupra provinciilor sale.

Așadar, noua elită politică a adus elemente ale democrației ( referendumuri, mai multi candidați ȋn alegeri, schimbări pe plan economic), ȋnsă au păstrat sistemul unipartit.

Republica Serbia ȋn anii '90

Ȋn septembrie 1990 a fost adoptată o nouă Constituție care a pus capăt oficial regimului socialist ce are la conducere un singur partid. Constituția a introdus principiul separării puterilor ȋntr-o formă de sistem parlamentar cu unele elemente de sistem prezidențial. Noua Constituție a redus semnificativ drepturile provinciilor autonome, care nu mai puteau fi mai presus de sistemul judecătoresc. Vojvodina a acceptat aceste schimbări, ȋn timp ce albanezii din Kosovo priveau autoritățile sârbești din provincie ca o putere ocupatoare. Aceste evenimente au deschis calea multor tipuri de crime, precum evaziune fiscală, escrocherii, corupție, contrabandă, și, la sfârșitul anilor '90, chiar terorism.

Deși ȋn Constituție existau prevederi democratice, ȋn realitate acestea nu erau respectate, statul manifestându-și controlul asupra mijloacelor de comunicare ȋn masă, alegerile electorale nu se desfășurau liber și corect, partidele conducătoare fiind cele care abuzau de resursele publice și măsluiau alegerile după bunul plac.

Partidele importante erau:

Partidul Socialist – a fost organizat de fosta Ligă Comunistă din Serbia;

Partidul Radical Sârb – combina naționalismul extrem cu demagogia socială;

stânga iugoslavă – organizat de soția președintelui Milosevic, nu deținea sprijin popular, ȋnsă, din 1996, a avut un membru din coaliția de la putere și și-a făcut profit din sancțiuni;

Partidul Noua Democrație – partid cu sprijin public neȋnsemnat, dar membru al coaliției conducătoare din 1993 până ȋn 1997, ca o contrapartidă ȋn raport cu opoziția;

Partidul pentru Unitatea Serbiei – era condus de asociatul Serviciilor Federale Secrete, Zelijko Raznatovic Arkan, care la ȋneputul războiului din Croația și-a format propriile unități militare;

Mișcarea pentru Reȋnnoirea Serbiei – era condusă de carismaticul Vuk Draskovic, cel mai puternic partid al opoziției, tradiționalist și pro-occidental;

Partidul Democrat – a fost format de un grup de intelectuali anti-comuniști, partizan al politicilor occidentale și reformelor;

Alianța Civilă din Serbia a avut un slab sprijin popular și o orientare anti-naționalistă;

minoritățile, cu excepția albanezilor, au participat la alegeri, partidele Ungar și Bosniac având succes ȋn domenii dominate de aceste minorități.

Conflictele interne ale Iugoslaviei au dus ȋn final la destrămarea ei, republicile având perspective diferite despre organizarea internă și funcționarea acesteia. Serbia dorea o Iugoslavie mai ȋnchegată, puternică, ȋnsă Slovenia și Croația s-au ȋmpotrivit. O altă posibilitate era să rămână doar cei care doresc ȋn această federație, ideea de asemenea neȋmplinită. Sârbii din Croația, Bosnia și Herțegovina, cu ajutorul armatei Serbiei, Muntenegrului și Iugoslaviei, și-au organizat propriile state, pe care Serbia le-a finanțat.

Economia Serbiei a fost afectată ȋn mai 1992 de sancțiunile Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite si de inflația tot mai accentuată.

La 30 mai 1992, Consiliul de Securitate al ONU a decis instituirea unui embargo total asupra comerțului din Serbia și Muntenegru, din cauza râzboiului din Bosnia din luna aprilie a aceluiași an. Miloșevici trimisese trupele sârbești ale Armatei populare din Croația ȋn Bosnia și le dizolvase formal, ȋncercând de fapt să le controleze ȋn continuare. Embargoul impus de Consiliul de Securitate s-a ȋnăsprit un an mai târziu, cerând tuturor statelor membre să pedepsească orice ȋncălcare a acestora. Iugoslavia a devenit astfel izolată, chiar și din punct de vedere cultural.

Ȋn plan monetar, inflația a atins cote care nu au mai fost ȋnregistrate până atunci (1993-1994). La sfârșitul anului 1994, reforma monetară a lui Avramovic a eșuat. Crizele din sectorul bancar au culminat cu așa-numitele „scheme piramidale”, ȋn care „bănci private” au fost organizate cu aprobarea tacită a oficialilor statului.

Milosevic a făcut numeroase ȋncercări de a „disciplina” liderii sârbi din teritoriile vestice pentru a scăpa de sancțiunile enorme, reușind acest lucru după ȋnfrângerile militare ale sârbilor din vara anului 1995 și după ȋncheierea Acordurilor de Pace de la Dayton pentru Bosnia și Herțegovina din noiembrie 1995.

Ȋn 1995, ȋn urma Acordurilor de la Dayton, embargoul economic și cultural a fost ridicat, ȋnsă a fost reintrodus după declanșarea crizei din Kosovo.

După 1997, situația din Kosovo s-a ȋnrăutățit prin formarea unor grupuri militare ale etnicilor albanezi, reprimarea poliției, dar și sprijinul primit de etnicii albanezi din partea guvernului Statelor Unite și statelor Uniunii Europene. Ȋn 1999, etnicii albanezi au primit sprijin militar din partea forțelor NATO, care au sprijinit cauza albaneză, bombardând Serbia, după nerepectarea de către Milosevic a ultimatumului dat de aceștia. Ȋn luna iunie a aceluiași an, autoritățile și populația sârbe au renunțat la Kosovo.

Aliații politici ai lui Milosevic din Muntenegru s-au ȋmpărțit ȋn două facțiuni. Ȋn 1997, cea ostilă regimului Belgradului a devenit mai puternică. Din acel moment, fosta republică Iugoslavia nu a ȋnsemnat mai mult decât un alt nivel al guvernului sârb. Milosevic ȋnsuși a devenit președinte al federației.

Mulți refugiați au venit ȋn Serbia, unii pentru o perioadă mai ȋndelungată iar alții pentru a a se muta ȋn alte țări din Occident, ȋnsă sute de mii de oameni au părăsit Serbia din cauza izolării și lipsei de perspectivă din țară, de teama insecurității sau a ȋnrolării ȋn armată.

Din primăvara anului 1998, a fost instituit un embargo asupra armelor, investițiilor, exportului de petrol din țările Uniunii Europene și interdicția curselor aeriene.

Anii '90 au fost marcați de o criză profundă, și nu doar ȋn plan economic, ci și ȋn plan social, moral. Salariile și pensiile, ȋn special cele din sectorul public erau foarte scăzute, corupția și mita făcându-și loc ȋn administrația publică și instituții și afectându-le reputația. De asemenea, șomajul a crescut considerabil prin falimentarea multor industrii, din cauza faptului că nu exista o piață de desfacere pentru bunurile și serviciile lor și era imposibil să importe ce aveau nevoie pentru a continua producția. Statul a tolerat contrabanda, iar la nivel ȋnalt contrabanda cu produse ca ulei sau țigări erau controlate chiar de oficialii statului sau de criminali apropiați de regim.

Secolul al XXI-lea

Secolul al XXI-lea a adus schimbări radicale ȋn Serbia pe plan politic. După alegerile din 2000, candidatul opoziției Vjislav Kostunica a ieșit ȋnvingător, ceea ce a marcat sfârșitul regimului politic condus de Miloșevic.

Primul guvern a debutat cu multe reforme ȋn diferite sectoare cu sprijinul financiar și tehnic primit din partea Uniunii Europene și a Statelor Unite. Totuși, reformele au ȋntâmpinat probleme din cauza mai multor factori: relațiile complicate cu Muntenegru (care a dorit indepedența totală), presiunea externă privind extrădarea suspecților crimelor de război și judecarea lor la Tribunalul din Haga, dar și ȋntărirea independenței Kosovo sub administrația UNMIK (United Nations Interim Administration Mission in Kosovo, ce reprezintă o administrație interimară a Națiunilor Unite, care asistă și sprijină domnia legii ȋn Kosovo, urmărind ȋndeosebi patru sectoare: justiție și poliție, administrație civilă, democratizarea instituțiilor statului, reconstrucția și dezvoltarea economiei). Kosovo și-a proclamat indepedența ȋn 2008 la Pristina.

După asasinarea primului ministru Dindic ȋn 2003 au avut loc noi alegeri, a urmat la putere o nouă structură politică, compusă din foști membri ai DOS (Opoziția Democratică a Serbiei), inclusiv Partidul Democrat Sârb și noul partid G17 Plus. Aceștia au continuat reformele ȋnsă cu o mai mare ezitare. Ȋn 2006, s-a adoptat o nouă Constituție, iar ȋn urma alegerilor din 2008 este format un nou guvern: coaliția „Pentru o Serbie Europeană” (Partidul Democrat ȋmpreună cu G17 Plus), – coaliția Partidului Socialist, cu orientare pro-europeană și social-democratică, precum și mai multe partide regionale și ale minorităților.

Obiectivele acestui guvern sunt similiare cu cele ale predecesorilor lor: integrarea ȋn Uniunea Europeană, apărarea drepturilor minorităților sârbe ȋn Kosovo, dezvoltarea economică, lupta ȋmpotriva crimei și corupției.

La ȋnceputul secolului al XXI-lea, cel mai important partid al opoziției era Partidul Radical Sârb, care ȋnsă s-a dezbinat ȋn 2008 din cauza conflictelor ȋntre liderul său, Vojislav Seselj și Tomislav Nikolic, actualul președinte al Serbiei. Din 2007, a existat un alt partid de opoziție important, Partidul Liberal-Democrat.

Au existat unele discuții ȋn privința transparenței partidelor politice și finanțării campaniilor electorale, deoarece Comitetul Electoral Republican, organismul care se ocupă administrarea legii, este format din membri ai partidelor politice, până acum nimeni nefiind acuzat de ȋncălcarea legii. De asemenea, mass-media sunt direct influențate de interesele agențiilor de publicitate, multe dintre ele fiind legate direct sau indirect de anumite partide politice.

Reformele au inclus și formarea unor organisme care să asigure ȋntărirea progreselor ȋnregistrate până atunci și anume: Biroul de Prevenire a Conflictelor de Interese (2004), Comisarul pentru Informații de Importanță Publică (2004), Ombudsman (2007), Instituția Supremă de Control (2008), Agenția anti-corupție (2009).

Aceste organisme reprezintă un pas important ȋn direcția progresului, și, deși se confruntă cu probleme de tipul lipsa resurselor sau ezitarea de a lua măsuri concrete, se bucură totuși de un sprijin popular masiv și au reușit să aducă unele schimbări.

Crima organizată ȋn Serbia

Crima organizată ȋn Serbia poate fi ȋmpărțită ȋn mai multe paliere:

comerț ilegal cu arme;

contrabandă și comerț cu autovehicule furate;

contrabandă cu țigări și ulei;

trafic de stupefiante;

trafic uman;

spălare de bani;

corupție;

șantaj.

Comerțul ilegal cu arme s-a manifestat ȋn toate statele din fosta Iugoslavie. Ȋn Serbia, armele de foc și armamentele au fost aduse de soldații care se ȋntorceau ȋn țară sau de refugiați ȋn decursul anilor '90. Unele dintre ele erau vândute, altele ascunse, putând astfel rămâne neȋnregistrate. De asemenea, grupurile asociate cu crima organizată au participat ca voluntari ȋn conflictele miliare din Bosnia, Herțegovina și Kosovo.

Contrabanda și comerțul cu autovehicule furate s-a accentuat după 1989 și a presupus cooperarea dintre organizațiile din Bosnia, Herțegovina, Muntenegru si cele din estul sau vestul Europei; poliția nu a reacționat la aceste infracțiuni pentru că mulți dintre membrii săi erau corupți.

Contrabanda cu țigări și ulei a fost cel mai profitabil tip de crimă organizată și s-a desfășurat ȋndeosebi ȋn timpul regimului lui Slobodan Milosevic și a sancțiunilor comunității economice. Contrabanda cu țigări și ulei a creat prima organizație criminală și cea mai puternică dintre ele, membrii săi incluzând ȋnalți oficiali ai statului, generali de poliție (deputatul Ministerului de Interne Stojicic), membrii ai familiei lui Milosevic (fiul său Marko și soția sa Mirjana), prieteni ai acestora, precum și alții. Unii au fost uciși ȋn „lichidări de afaceri”, acțiunile ȋn instanță fiind luate ȋmpotriva „mafiei de tutun”, iar alții sunt și acum urmăriți. Comerțul ilegal cu ulei a ȋncetat după sancțiunile internaționale ȋmpotriva Serbiei, ȋn timp ce acela cu țigări a continuat ȋn aceeași manieră. Scăderea comerțului cu țigări nu se datorează se pare acțiunilor legale silite, ci apariției pe piața sârbă a unor companii internaționale de tutun și prețul relativ scăzut al țigărilor pe piața sârbă.

Traficul de stupefiante s-a manifestat ȋncă dinainte să apară organizațiile criminale naționale, Iugoslavia fiind ruta heroinei din țările asiatice ȋn vestul Europei. S-a constatat că narcotice ilegale au fost transferate către sau prin Serbia din Kosovo.

Traficul uman s-a petrecut ȋn formele cele mai frecvente ȋn rândul migranților ilegali din țările subdezvoltate și a fost legat ȋn special de prostituție. Comunitățile chineze din marile orașe sârbe au fost implicate ȋn aceste activități ilegale.

Spălarea de bani este o infracțiune ȋn sine, dar reprezintă și un mijloc de a legaliza profiturile obținute de pe urma altor tipuri de infracțiuni; se pare că metoda predilectă era cumpărarea de apartamente sau clădiri ȋn Belgrad sau achiziționarea de firme aflate ȋn proces de privatizare, când mecanismele de control sunt mai puțin eficiente decât ȋn mod obișnuit.

Corupția este o modalitate de protejare a intereselor organizațiilor și grupurilor criminale și a ȋnsemnat implicarea excesivă a centrelor politice de putere ȋn deciziile de afaceri. De asemenea, există marile companii care au exercitat influență decisivă asupra acțiunilor autorităților .

Acțiuni ȋmpotriva crimei organizate

Schimbări legislative și instituționale:

Modificări ale Codului Procedurilor Criminale, prin oferirea de măsuri ȋn investigarea cazurilor de crimă organizată (2002);

Adoptarea unei legi speciale ȋn lupta cu crima organizată și schimbările subsecvente aduse organizării interne a tribunalelor,oficiilor de procuratură și poliției pentru a face față mai eficient crimei organizate (2002);

Adoptarea unei legi care permite confiscarea căștigurile provenite din activități ilegale (2008).

Crima organizată se desfășoară și astăzi, dar este mai puțin vizibilă public. Ȋn afară de formele „clasice” pe care le-a ȋmbrăcat, crima organizată apare și sub noi forme (abuzuri financiare, fraude) și sunt de obicei asociate cu persoane care nu au antecedente penale, ȋnsă profită de pozițiile oficiale pe care le dețin pentru a se implica ȋn astfel de infracțiuni. Nu au mai fost ȋnsă descoperite cazuri ȋn care partide ori politicieni să fie legați de aceste infracțiuni, dar nici nu se poate afirma ferm contrariul. Ȋn lupta cu crima organizată au apărut masuri mai stricte, organe specializate de poliție, tribunale, dar și asistentență internațională, ȋn special din partea Uniunii Europene.

CAPITOLUL 3 – PERSPECTIVELE EXTINDERII UNIUNII EUROPENE ȊN PENINSULA BALCANICĂ

Extinderea Uniunii Europene ȋn Peninsula Balcanică a fost foarte discutată, existând opinii ȋmpărțite ȋn legătură cu lărgirea ȋn această zonă. Ținând cont de faptul că securitatea națională și obiectivele naționale nu mai pot fi urmărite ȋn afara contextului regional, putem argumenta că extinderea este ȋn avantajul Uniunii dacă statele ȋndeplinesc cerințele necesare includerii lor ȋn acest spațiu.

Pentru a adera la Uniunea Europeană, este necesar ca statul ȋn cauză ȋndeplinească următoarele criterii fundamentale, adică să aibă:

instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile omului, respectarea și protecția minorităților;

o economie de piață funcțională, precum și capacitatea de a face față presiunilor concurențiale și a forțelor pieței din cadrul Uniunii;

capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru și, ȋn special, adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.

Ȋn plus, există și alte criterii suplimentare ce constau ȋn capacitatea țării candidate de a aplica regulile și procedurile comunitare, prin adaptarea structurilor sale administrative, juridice la standardele Uniunii.

Extinderea Uniunii Europene ar ȋnsemna lărgirea pieței unice, sporirea securității, stabilității și prosperității și o mai bună cooperare la nivel continental, ce ar aduce beneficii ȋn lupta cu crima organizată, traficul ilegal, polurea mediului sau alte probleme care afectează comunitatea internațională și nu doar continentul european. De asemenea, ar putea fi tradusă prin dezvoltarea zonei democrației, creșterea potențialului de investiții și comerț sau stoparea migrației ilegale.

Ȋn prezent, există mai multe state candidate (Islanda, Muntenegru, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Serbia, Turcia) și un stat ȋn curs de aderare la Uniunea Europeană (Croația). Cu unele dintre ele (Muntenegru, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Serbia), negocierile nu au fost ȋncă demarate. Ȋn afară de cele menționate, există și alte state din Balcanii de Vest ce au primit promisiuni de a deveni membri ai UE de ȋndată ce devin pregătite; până atunci, rămân la statutul de potențiali candidați, acestea fiind: Albania, Bosnia și Herțegovina și Kosovo.

Premergăror aderării se desfășoară un proces de stabilizare și asociere ce urmărește pregătirea și apropierea statelor din Balcanii de Vest de Uniunea Europeană. Grație acestui demers, statele vizate au acces la piața unică pentru exporturile lor și beneficiază de sprijin financiar din partea UE pentru a-și consolida reformele necesare ȋndeplinirii condițiilor procesului de aderare.

Procesul de stabilizare și acociere reprezintă mai exact o „relație contractuală ȋntre UE și fiecare țară din Balcanii de Vest care stabilește drepturi și obligații reciproce. Acordurile de stabilizare și asociere se comcentrează asupra respectării principiilor democratice esențiale și a principalelor elemente centrale ale pieței unice europene.”

Prin aceste acorduri, statele au posibilitatea să ȋnceapă efectiv procesul de integrare prin avantajele de care dispun și ajutorul din partea statelor membre, dar și prin respectarea anumitor reguli, astfel ȋncât, dacă reușesc să le ȋndeplinească cu succes, acordurile pot fi finalizate cu toate statele din Balcanii de Vest.

Ȋn prezent, un astfel de acord este ȋncheiat cu Croația.

STUDIU DE CAZ: ROMȂNIA

Tranziția României de la comunism la democrație, de la o economie centralizată la o economie de piață nu a fost una lipsită de probleme și a necesitat timp. Ȋnlăturarea dictatorului, abolirea structurilor statului comunist, tranziția spre pluralism politic și organizarea unor alegeri libere nu a ȋnsemnat trecerea imediată la o democrație autentică, deși, ȋn mod teoretic, acestea sunt principiile unui stat democratic.

Deși regimul comunist este de domeniul trecutului, moștenirea comunistă are ȋncă repercursiuni asupra regimului politic actual, unele practici politice ȋncurajând incompetența, corupția, o economie netransparentă și o administrație care se dovedește inadecvată ȋn tratarea problemelor cetățenilor.

Primii ani după comunism au purtat România spre un sistem bazat pe principii democratice, ȋnsă sistemul de guvernământ a continuat să fie influențat de foștii comuniști și practicile acestora.

Regimul politic românesc ȋnainte de anul 1989 a fost caracterizat prin desființarea proprietății private, existența unui singur partid politic la conducerea statului – Partidul Comunist Român, Nicolae Ceaușescu fiind președinte din 1965 până ȋn decembrie 1989. Ȋn timpul acestui regim au fost luate măsuri restrictive aspre ȋn ceea ce privește drepturile și libertățile individului, economia a fost afectată sever de măsurile inițiate de Ceaușescu pentru plata datoriilor externe, iar standardele de viață ale populației erau scăzute. Instrumentul prin care PCR ȋși aplica politica represivă era Securitatea, care ținea populația sub supraveghere și intimidare. Regimul a ȋnființat instituții menite să asuprească libertatea individului și să manipuleze populația.

Instabilitatea politică a fost dintotdeauna un cadru fertil pentru propagarea corupției, ambele afectând serios dezvoltarea economică. Ȋn România, situația nu a fost diferită ȋn acest sens, corupția fiind un efect al instabilității politice, care a generat la rândul ei alte efecte nefavorabile: o discrepanță ȋntre potențialul de dezvoltare economică și ce s-a petrecut ȋn realitate; scăderea investițiilor autohtone și străine; creșterea riscului crizei financiare; creșterea inflației; evaziune fiscală având ca stimuli piața neagră, investiții considerabile ineficiente etc.

După 1989, balanța de putere dintre președinte și prim ministru pe de o parte, și a executivului și a legislativului pe de alta, a dus ȋn general la tensiuni și uneori conflict. Președinții care au urmat la putere lui Ceaușescu au exercitat mai multă influență politică decât le era conferită de Constituție și uneori acționau ȋn afara ei. Toți președinții post-decembriști au avut relații conflictuale cu unul dintre prim miniștri: Iliescu vs. Roman, Constantinescu vs. Radu Vasile, Băsescu vs. Popescu Tăriceanu. Președintele care rămânea ȋn funcție urmărea ulterior denumirea unui prim ministru obedient (Iliescu l-a numit pe Stolojan ȋn 1991, pe Văcăroiu ȋn 1992, Constantinescu l-a numit pe Isărescu ȋn 1999, iar Băsescu pe Boc ȋn 2008). De asemenea, președinții intrau ȋn conflict deschis cu prim miniștrii dacă aceștia nu se dovedeau supuși sau dădeau semne de independență (primul ministru Roman ȋn 1991 sau Tăriceanu ȋn 2005).

Funcția prezidențială s-a bucurat de mai multă stabilitate decât cea a primului ministru datorită legitimității sale directe. Primul ministru, ȋmpreună cu guvernul, sunt responsabili de majoritatea politică din Parlament, votanții români percepând majoritatea parlamentară ca o majoritate prezidențială, nu doar care susține șeful statului, dar de asemenea care este adusă la putere de către președinte. Astfel, prin prerogativul de denumire a primului ministru, președintele influențează (sau poate influența) formarea guvernului. Influența sa politică se manifestă de asemenea prin faptul că alegerile prezidențiale se desfășoară ȋnaintea celor pentru formarea Parlamentului. Președinții post-decembriști conduceau partide sau coaliții care i-au sprijinit, având astfel o infuență puternică asupra structurilor politice (Iliescu ȋn 1990, Constantinescu ȋn 1996, Iliescu ȋn 2000, Băsescu ȋn 2004).

Legislația

Migrația politică, instabilitatea guvernamentală și ministerială au condus la o creștere a procesului de elaborare a legilor, statisticile privind ordonanțele simple și ordonanțele de urgență date de guvern arată că a fost cazul fiecărui Cabinet. Ȋn perioada postcomunistă au fost adoptate de zece ori mai multe legi decât ȋn perioada precedentă. Comisia Europeană a atras atenția guvernului român cu privire la excesele executivului, deoarece acest proces poate duce la o alterare a principiului separării puterilor, dar și la o creștere a tensiunilor ȋn plan social și economic.

Perioada de tranziție de la comunism la postcomunism nu a fost lipsit de obstacole, nu au existat negocieri cu fostele structuri ale puterii, iar instituțiile nu s-au dovedit eficiente. Un exemplu ȋn acest sens au fost problemele juridice ale României, sesizate de Uniunea Europeană și Comisia Europeană, care au monitorizat ȋndeaproape funcționarea sistemului juridic, care nu s-s-a putut reforma singur.

Un eveniment care a atras atenția presei internaționale a fost păstrarea unui judecător care s-a dovedit a fi un fost colaborator al Securității ȋn funcția de președinte al Consiliului Suprem al Magistraturii.

Crima organizată

Crima organizată se manifestă diferit ȋntr-o societate deschisă, unde cetățenii au libertate de mișcare, față de regimul totalitar, unde există restricții și control din partea statului. Ȋnainte de 1989, statul a mascat activitățile criminale precum rețelele de prostituție care existau și atunci, ȋnsă supervizate de stat.

Potrivit Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT), ȋnainte de '89, traficul și consumul de droguri era o activitate curentă, ȋnsă se manifesta ȋn rândul celor aflați ȋn vârful ierarhiei puterii, interesați de droguri scumpe precum cocaina. Pe de altă parte, sărăcia sub comunism a dus la comerț pe piața neagră, cu bunuri furate din sistemul socialist de producție, sau, ȋn unele cazuri au existat furturi organizate (furtul unei mari cantități de carne de la măcelăria din Târgoviște).

După 1989, crima organizată s-a intensificat și a căpătat noi forme. Deschiderea granițelor a facilitat deplasarea persoanelor și bunurilor, grupurile responsabile de crima organizată reușind să se răspândească ȋn afara granițelor și să corupă oficiali politici. Privatizarea a ȋnceput să se dezvolte, ȋnsă fără reguli clare sau o strategie de bază, venind tot ȋn favoarea lumii interlope. Cifrele sunt cele mai grăitoare privind dezvoltarea fără precedent a infracțiunilor: ȋntre 1990-1999, 2 606 894 crime au fost comise, mai mult de 1 284 647 persoane fiind investigate.

Traficul de droguri a avut și alte implicații, precum violență, rețele de prostituție sau spălare de bani. Ȋn ceea ce privește traficul uman, abia ȋn 2003 au existat condamnări importante. Ulterior, au ȋnceput să funcționeze structuri de combatere a traficului uman pentru exploatare sexuală, grupurile infracționale orientându-se acum pe direcția traficului pentru exploatarea muncii.

Sărăcia a fost de-a lungul timpului un factor contributor la formarea fenomenului crimei organizate; un alt factor a fost discrepanța majoră ȋntre straturile sociale (după revoluția din 1989, societatea românească a fost ȋmpărțită ȋn două mari categorii: populația săracă și cea suficient de ȋnstărită). Privatizarea a alimentat criminalitatea economică, reducând valoarea companiilor, evitând licitațiile și evaziunea fiscală și ȋncălcând contractele.

De asemenea, deși nu s-a putut stabili o legătură directă ȋntre conflictele politice și corupție, relațiile ȋncordate dintre președinți și prim miniștri sau ȋntre diferite grupuri parlamentare au ȋmpiedicat România să aibă un cadru legal stabil ȋn lupta ȋmpotriva corupției. Ȋn perioada de tranziție imediat următoare revoluției din 1989, crima organizată a devenit vizibilă și a acționat ȋn diferite paliere ale vieții sociale și economice: furtul banilor publici și investirea lor ȋn diverse activități ȋn vederea obținerii beneficiilor de către anumite grupuri infracționale, trafic uman, ȋn special pentru exploatare sexuală, trafic de persoane cu dizabilități pentru cerșit, rețele de migrație ilegală. Totuși, cel mai important fenomen obstacol ȋn dezvoltarea economică și progresul politic a fost corupția, o problema persistentă, care a stârnit reacții și din partea Uniunii Europene ȋn momentul aderării țării noastre.

După anul 2000, au ȋnceput să fie luate măsuri ȋn acest sens. Astfel a luat naștere DNA (Direcția Națională Anticorupție), un organism independent ȋn relație cu alte autorități, care să investigheze cazurile de corupție. Strategia din 2005 avea obiective ȋmpotriva corupției structurate pe trei niveluri: prevenirea, combaterea și cooperarea națională și internațională.

Raporturile Comisiei Europene din 2003 și 2004 constată că fenomenul corupției ȋncă persistă ȋn ciuda eforturilor și campaniilor anti-corupție. Strategia Națională 2005-2007 a fost un concept pentru adoptarea unei noi legi ȋn 2007 (Legea nr. 144/ 2007) prin care se ȋnființa Agenșia Națională de Integritate, o instituție indepedentă specializată ȋn verificarea averilor ȋn timpul exercitării unei funcții publice sau conflictele de interese.

Prin ȋnființarea Agenției Naționale de Integritate, România devine primul stat european care cu o astfel de instituție specializată ȋn verificarea averilor și a incompatibilităților din sistem. Activitatea Agenției este monitorizată de Consiliul Național de Integritate (CNI), un organism reprezentativ, sub controlul parlamentar al Senatului României, având statut nepermanent. Din cei 16 membri ai CNI, șapte sunt numiți de grupurile parlamentare.

Problema corupției ȋn România a fost analizată de mai multe organizații internaționale, cel mai important raport de evaluare fiind se pare cel realizat de Freedom House, un institut de cercetare cu sediul la Washington, D.C. Acesta a fost făcut ȋn 2005 la cererea Ministerului de Justiție al României și a analizat aspectele pozitive și negative ale măsurilor luate până la momentul respectiv, oferind totodată și recomandări pentru viitor. Un alt document care a avut ecou ȋn rândul opiniei publice din România a fost cel realizat de Transparency International, respectiv un ghid anti-corupție, adresat fiecărui cetășean ȋn parte. Acesta susține ideea că problema corupției, deși o strategie a guvernului român, este un element cheie al integrării ȋn UE și ar trebuie să fie perceput ca atare de fiecare cetățean român.

O altă problemă asociată cu transparența ȋn politică a fost propunerea Legii lustrației, declarată ȋn final neconstituțională și nefiind adoptată. Această lege interzicea posibilitatea de a participa la alegeri oricărui fost activist comunist sau fost membru al Securității pentru o perioadă de cinci ani, impunând totodată o serie de măsuri restrictive persoanelor ȋn cauză. Senatul a votat această lege, ȋnsă nu a trecut de Camera Deputaților, de aceea nu a fost adoptată. Ultimul raport al Uniunii Europene privind România (08.02.2012) recomandă României să ȋmbunătățească gestionarea cazurilor corupției la nivel ȋnalt și coerența sancțiunilor ȋn acest domeniu. De asemenea, recomandă continuarea reformei Ȋnaltei Curți de Casație și Justiție pentru obținerea unor rezultate mai bune ȋn ceea ce privește frauda și pentru adoptarea unor norme procedurale pentru ridicarea imunității parlamentare.

Poziția României pe continent și rolul său ca actor ȋn Peninsula Balcanică

De-a lungul timpului, România a fost considerată fie țară est-europeană, fie țară central-europeană, fie țară balcanică, adică parte a Peninsulei Balcanice, ȋn funcție de poziția geografică, dar și cea geopolitică, care a variat ȋn timp și a depins de factorii politici și socio-economici de la momentul respectiv.

Ȋn prezent, putem afirma că avem de-a face cu o globalizare a riscurilor, astfel că securitatea națională a unui stat poate fi influențată direct de fenomene transfrontaliere, iar amenințările neconvenționale precum terorismul se pot propaga la nivel internațional. De aceea, principalele obiective pe plan continental sunt extinderea NATO și a Uniunii Europene. România, prin poziția sa pe continent, este vulnerabilă la riscuri de acest fel, de aceea are un rol semnificativ ȋn menținerea stabilității ȋn zonă.

România a devenit stat membru al NATO ȋn data de 29 martie 2004 și a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, promovându-și astfel interesele naționale. Aceste schimbări au adus și elaborarea Constituției dar și a Strategiei Naționale de Apărare ȋn conformitate cu aceste noi apartenențe.

Prin prisma poziției sale pe continent, România este un actor important ȋn Peninsula Balcanică, aflându-se la confluența a patru spații: central-european, sud-est european, răsăritean și cel al zonei Mării Negre, zonei Caucazului și a Asiei Centrale. Prin această situare, România se găsește ȋntr-o poziție geostrategică pe continent, care poate fi privită ca un atu sau ca un dezavantaj. Cele patru spații pot fi ȋmpărțite ȋn zone de prosperitate și cooperare și zone de risc și instabilitate după cum urmează:

spațiul central-european este un viitor pol de prosperitate regională, fiind integrat ȋn structurile Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și cu perspective pe termen scurt de integrare ȋn Uniunea Europeană;

spațiul sud-est european rămâne un potențial factor de instabilitate din cauza situației economice și politice a statelor fostei Federații Iugoslave; totuși, contribuția comunității internaționale creează perspective solide ȋn dezvoltarea acestor spații și integrarea lor ȋn structurile UE;

spațiul Caucazului și al Asiei Centrale se regăsește ȋncă ȋntr-un proces de clarificare identitară, cu dispute de diferite origini: teritoriale, etnice, religioase, economice sau sociale, actorii externi (UE, NATO, ONU) implicându-se tot mai mult ȋn gestionarea crizelor ȋn aceste zone;

zona Mării Negre poate fi ȋn același timp considerată o oportunitate și o zonă de risc, reprezentând un punct de intersecție ȋntre două axe strategice importante și anume: Marea Neagră-Marea Mediterană, zonă de importanță strategică pentru alianța NATO și zonă de riscuri transfrontaliere, Marea Neagră-Caucaz-Marea Caspică, zonă de traznit ale resurselor energetice din Asia Centrală.

Ȋn cele ce urmează, vom ȋncerca să analizăm importanța situării României ȋn acest spațiu și rolul său ca actor ȋn Peninsula Balcanică, ȋn condițiile apartenenței la Alianța nord-atlantică și la Uniunea Europeană.

Aderarea României și Bulgariei la UE a ȋnsemnat transformarea Mării Negre ȋn vecinul de est al Uniunii. Zona extinsă a Mării Negre are o importanță deosebită ȋn cadrul sistemului internațional din mai multe motive: extinderile către est a NATO și UE; conștientizarea dependenței energetice a Europei față de Rusia, NATO continuând cooperarea cu Federația Rusă; creșterea importanței strategice a Caucazului și Asiei Centrale după implicarea NATO ȋn Afganistan; aspirațiile europene ale Turciei; „revoluțiile colorate” din Georgia și Ucraina.

Regiunea Mării Negre a fost dintotdeauna zonă de contact ȋntre civilizații, de schimburi ori generator de confruntări, iar astăzi reprezintă „un punct de referință geostrategică pentru că include coridorul energetic ce leagă sistemul euroatlantic de spațiul caspic, furnizor al acestor resurse, dar și un vast arc la nordul arealului ce include marile axe fluviale și drumuri comerciale – Dunărea, Nistrul și Niprul.”

Marea Neagră, ca zonă geostrategică, are anumite puncte-cheie:

sistemul strâmtorilor (Bosfor, Dardanele, legate prin area Marmara), care facilitează ieșirea unei mări ȋnchise la Oceanul Planetar. Turcia este cea care deține controlul strâmtorilor, ceea ce ȋi conferă un statut privilegiat printre celelalte state;

Peninsula Crimeea este un bastion maritim ȋnaintat, cu multiple facilități deoarece este ȋnconjurat de forțe navale apreciabile;

Gurile Dunării (Dunărea maritimă): intrarea și ieșirea tutror navelor maritime prin complexul de navigație al Sulinei se face ȋn ȋntregime pe teritoriul statului român, ceea ce reprezintă un element de putere pentru România;

Platoul continental din fața litoralului românesc cu resurse naturale, ce a făcut obiectul disputei dintre România și Ucraina;

Insula Șerpilor, plasată ȋn problematica diplomației internaționale.

România, ca partener atât NATO, cu valențe preponderent militare, cât și membru al Uniunii Europene, construcție suprastatală ȋn permanentă extindere, a reușit să se implice și să participe la proiectele comune de apărare și securitate colectivă promovate de cei doi actori. Astfel, este necesar ca statul român să continue să ȋși standardizeze structurile ȋn conformitate cu normele relaționale și să ȋși pregătească permanent infrastructurile umană, materială și decizională astfel ȋncât să răspundă prompt angajamentelor ȋncheiate cu cei doi actori mondiali. Ȋn același timp, trebuie să țină cont de interesele sale naționale și să acționeze ȋn conformitate cu acestea.

România a sprijinit neproliferarea armelor nucleare, bliologice și chimice, a introdus un control strict ȋn privința produselor și tehnologiilor cu dublă ȋntrebuințare, participând la toate tratatele internaționale privitoare la controlul armamentelor.

Apartenența României la regiunea Balcanică ȋi conferă rolul de verigă de legătură ȋntre NATO și UE și inițiatia acestora de remodelare regională a sistemului de relații dintre state și realitățile geopolitice ale acestui spațiu. De aceea, este primordial pentru statul român să reușească să se adapteze la aceste apartenențe și să ȋși susțină politicile naționale prin cooperarea atât cu structurile de care aparține, cât și la nivel subregional ȋn domeniul politic, diplomatic, economic, militar.

Relația României cu Uniunea Europeană și cu vecinii din est

Uniunea Europeană și-a sporit eforturile garantării propriei securități prin prevenirea și combaterea amenințărilor la adresa securității europene și soluționarea conflictelor din vecinătatea sa. Astfel, a luat naștere Politica Europeană de Vecinătate (PEV), care urmărește consolidarea relațiilor de cooperare ȋn vederea creșterii prosperității, stabilității, securității și evitării apariției unor noi linii despărțitoare ȋntre Uniunea extinsă și vecinii săi.

Politica europeană de vecinătate își propune să prevină apariția unor decalaje între Uniunea Europeană extinsă și vecinii săi, oferindu-le acestora din urmă posibilitatea de a participa la diferite activități ale UE, printr-o cooperare mai strânsă în domeniile politic, economic și cultural. Această inițiativă politică, lansată în 2003, prevede transformarea treptată a relațiilor comerciale și de cooperare tradiționale, în vederea obținerii unui grad de integrare mai ridicat între UE și țările vecine. Pe plan economic, PEV le oferă acestor țări relații comerciale preferențiale, o participare pe piața internă a UE, o legătură mai bună cu Uniunea (de exemplu, în sectoarele energiei, transportului și telecomunicațiilor), posibilitatea de a participa la anumite programe ale UE și o asistență financiară și tehnică substanțială.” 

Ȋncepând cu anul 2004, UE a inclus Armenia, Azerbaidjan, Egipt, Georgia, Israel, iordania, Liban, Siria ȋn PEV. PEV a fost ȋntărită ȋn ultimii ani și de alte inițative, cum ar fi Sinergia Mării Negre, o inițiativă românească lansată ȋn 2008. Această inițiativă susține o agendă ce urmărește soluționarea unor probleme ale statelor din apropierea granițelor UE, și anume Armenia, Azerbaidjan, Georgia, ȋn scopul stimulării reformelor democratice și economice, creșterea gradului de dezvoltare și stabilitate, promovarea acțiunii coordonate la nivel regional, a cooperării transfrontaliere etc.

Așadar, strategia statului român include și stimularea implicării Uniunii Europene și a structurilor euroatlantice ȋn regiunea extinsă a Mării Negre pentru a se asigura că există un climat de securitate și stabilitate ȋn vecinătatea sa.

Dezvoltarea militară a statelor aflate ȋn „arcul de insecuritate” are un impact asupra țării noastre, ce poate fi analizat pe trei dimensiuni: politico-diplomatică, economico-socială și militară.

La nivel politico-diplomatic, România, prin dubla sa apartenență, are un interes deosebit ȋn menținerea unui climat de securitate ȋn regiunea Mării Negre și a vecinătății alăturate, fiind un susținător al Parteneriatului Estic, sprijinind extinderea Uniunii Europene ȋn acest spațiu.

Poziția geostrategică a țării noastre obligă diplomația românească să se implice și ȋn spațiul Marea Neagră – Caucaz – Asia Centrală, și dincolo de ele, ȋn Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Astfel, România susține procesele de democratizare și dezvoltare a relațiilor cu statele din acest regiuni ȋntreprinse de NATO și UE.

Ȋn ceea ce privește relațiile bilaterale, statul român este deschis cooperării cu toate statele din zonele menționate anterior. Spre exemplu, România a ȋncheiat un Parteneriat Strategic cu Azerbaidjan axat pe consolidarea dialogului politic, cooperare economică și energetică și pe probleme de securitate. Acorduri de tip militar sunt ȋn desfășurare cu Armenia, Azerbaidjan, Georgia și Israel. De asemenea, România a ȋncheiat peste 50 acorduri de cooperare ȋn domeniul combaterii terorismului internațional, criminalității transfrontaliere și a traficului ilegal cu Georgia, Azerbaidjan și altele.

România ȋși promovează interesele privitoare la aceste spații și prin intermediul unor organizații precum: Organizația pentru Securitate și Cooperare ȋn Europa (OSCE), Organizația Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN), dar și prin inițiative și structuri regionale de cooperare ca Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (SPSEE), Consiliul Cooperării Regionale (RCC), Procesul de Cooperare ȋn Europa de Sud-Est (SEECP) sau inițiativa de Cooperare ȋn Europa de Sud-Est (SECI).

Ȋn ceea ce privește dezarmarea, controlul armamentelor și neproliferarea, România a ȋncheiat cele mai importante acorduri și tratate ȋn acest domeniu și promovează respectarea acestor prevederi pe plan regional. O altă direcție urmată de țara noastră este respectarea embargourilor asupra armelor impuse de ONU și UE grupărilor teroriste, talibanilor sau altor entități asociate, Iranului și forțelor neguvernamentale din Irak și Liban.

La nivel economico-social, o eventuală accentuare a competițiilor militare din Caucazul de Sud, Asia Centrală, sau Orientul Mijlociu/ Africa de Nord reprezintă o altă sursă de presiune pentru țara noastră. Agravarea tensiunilor din zonele menționate anterior poate afecta relațiile economice și comerciale, ceea ce ar ȋnsemna piederi la nivel economic, ȋntrucât România a desfășurat relații economice bilaterale cu statele asiatice ȋncă din anii '70-'80. Ulterior, aceste relații au cunoscut un regres din cauza instabilității statelor din aceste zone. Spre exemplu, conflictul din Osetia de Sud din vara anului 2008 a dus la o scădere de peste 23% a schimburilor româno-georgiene.

Exporturile de produse militare ale României au avut de suferit tot din cauze asemănătoare. Ȋn a doua jumătate a anului 2006, ȋn urma embargoului asupra armelor impus Libanului de ONU și UE, industria de apărare românească a pierdut o piață de desfacere ce valora circa 161 mii de euro.

Alte probleme pot fi asociate cu aprovizionarea cu energie a Europei, și, implicit, a României. Excerbarea tensiunilor din Azerbaidjan, Kazakhstan sau Irak poate conduce la scăderea producției și exporturilor de petrol și gaze naturale, sau distrugerea unei infrastructuri energetice, ceea ce ar ȋnsemna creșterea prețurilor internaționale. Un exemplu relevant este revolta populară din Egipt, ce a dus prețul barilului de petrol la cel mai ȋnalt nivel din ultimii ani. De asemenea, atacurile diferitelor facțiuni asupra infrastructurilor energetice pot cauza ȋntreruperea aprovizionării statelor europene.

Este de menționat totodată că zona de interes strategic ȋn care se află România este „ o zonă de tranzit al activităților de trafic ilegal de armament, muniție, explozivi și materiale strategice, produse cu dublă utilizare, droguri și persoane, de migrație clandestină și fluxuri masive de refugiați, de spălare de bani, de criminalitate organizată etc., ce pot favoriza terorismul și proliferarea armelor de distrugere ȋn masă.” Ca răspuns, ȋn cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (SPSEE), funcționează structuri ce acționează ȋn respectivele domenii: Centrul regional SECI pentru combaterea infracționalității transfrontaliere de la București, Inițiativa anti-corupție, Inițiativa ȋmpotriva crimei organizate, Inițiativa privind prevenirea și pregătirea ȋn cazuri de dezastre, Centrul regional de asistență privind verificarea și implementarea controlului armamentelor, Inițiativa regională pentru migrație, azil și refugiați etc.

O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană, Marea Neagră a devenit frontiera externă a Uniunii, de aceea România a ȋnceput să ia măsuri speciale pentru a asigura managementul integrat al frontierei, ceea ce necesită resurse financiare și logistice pentru a atinge anumite obiective strategice precum: controlul frontierei pe baza analizei de risc și a informațiilor privind infracționalitatea; cooperarea autorităților ȋn investigarea infracțiunilor transfrontaliere; implementarea modelului celor IV filtre ( I: activități desfășurate ȋn țări terțe, II – cooperarea cu statele vecine, III – controlul și supravegherea frontierelor, IV – măsuri de control ȋn interiorul spațiului comun); cooperarea inter-instituțională la nivel național, dar și internațional; coordonarea activităților instituțiilor naționale cu cele ale organismelor comunitare.

La nivel militar, angajamentele ȋncheiate ȋn calitate de membru al UE și NATO presupun participarea țării noastre la acțiunile de dezamorsare a situațiilor tensionate din zonele aflate ȋn stare de criză sau conflict.

Ȋn 2010, România a participat la Misiunea NATO de instruire a ofițerilor irakieni din Marea Mediterană sau la Misiunea UE de monitorizare din Georgia cu un efectiv de peste 60 de militari, observatori militari, monitori și ofițeri de legătură. Ȋn cadrul OSCE, țara noastră a contribuit la eforturile de soluționare a problemelor din regiunea Mării Negre și spațiilor adiacente. Ȋn plan regional, România a ȋncheiat un parteneriat militar de cooperare și consolidare a stabilității ȋn zona Mării Negre alături de celelalte state riverane Mării Negre (Bulgaria, Georgia, România, Federația Rusă, Ucraina, Turcia), care au format Grupul de cooperare navală la Marea Neagră (BLACKSEAFOR).

Relațiile bilaterale România-Rusia

Politica externă a României ȋn relațiile cu Rusia a urmărit ȋn perioada comunistă să reducă influența URSS ȋn regiune, iar după destrămarea blocului sovietic să adere la structurile vestice.

De-a lungul timpului, relațiile țării noastre cu Rusia s-au caracterizat prin schimburi economice, politice, culturale modeste, schimburile bilaterale semnificative fiind importurile de gaz din partea Rusiei. Un tratat de prietenie ȋntre cele două state a fost ȋncheiat târziu, abia ȋn iulie 2003, cele mai dificile chestiuni de compromis fiind condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, care a ȋnsemnat anexarea estului Moldovei la România de către Uniunea Sovietică și recuperarea tezaurului României trimis pentru a fi păstrat ȋn siguranță ȋn Rusia ȋn timpul primului Război Mondial.

Ulterior, au mai existat dezacorduri ȋntre România și Rusia ȋn momentul aderării țării noastre la NATO, staționării trupelor rusești ȋn Transnistria, staționarea trupelor rusești pe coasta Mării Negre de pe teritoriul român, propunerile României de creare a unor rute alternative de energie care ar scădea influența Rusiei pe continent prin prisma resurselor sale naturale și, cel mai recent, amplasarea pe teritoriul României a scutului antirachetă american. .

Este cunoscut faptul că Federația Rusă este principalul furnizor de gaze pentru statele europene. Un eveniment tensionant a fost acela legat de disputa dintre Rusia și Ucraina din pricina prețului gazelor naturale și a datoriilor pe care le avea statul ucrainean față de companiile de gaz rusești. Un incident asemănător a avut loc ȋn momentul acceptării Cehiei ȋn Uniunea Europeană, când a fost oprită furnizarea de gaze către această țară, pe motivul unor defecțiuni de natură tehnică. Aceste incidente arată interesele geostrategice și politico-militare ale Rusiei care nu coincid ȋntotdeauna cu vecinii de pe continent.

Rolul României ȋn această ecuație este de a respecta angajamentele pe care și le-a asumat ca stat membru al Uniunii Europene și de a duce o politică externă comună cu ceilalți membri UE. Totuși, Rusia rămâne un punct diplomatic nodal pentru România, iar statul român trebuie să ȋși urmeze ȋn principal interesele securității sale naționale și să păstreze o relație de bună cooperare și cu vecinii din est, ȋndeosebi cu Rusia.

Uniunea Europeană urmărește limitarea dependenței de gaze față de Federația Rusă, prin conceperea unui plan care prevede crearea unei conducte de gaze care să pornească din Kazakhstan și să treacă pe sub teritoriul României, evitând Rusia. Acest plan este pe termen lung, neavând șanse să fie dus la ȋndeplinire ȋn viitorul apropiat deoarece presupune cheltuieli considerabile, iar ȋn contextul crizei economice actuale, Uniunea Europeană se confruntă cu alte probleme presante.

Un alt moment tensionat a avut loc ȋn 2009, când, ȋn urma alegerilor pentru Parlamentul Republicii Moldova, manifestările populare au oferit prilejul președintelui statului de la est de Prut să rupă relațiile diplomatice cu România, pe motiv că evenimentele au fost susținute economic, politic și ideologic de naționaliști români. Ȋn impul manifestațiilor care au avut loc au ȋncălcate grav drepturile omului, iar autoritățile locale au fost nevoite să găsească justificări. Trimiși speciali ai Uniunii Europene au fost prezenți la fața locului și au certificat că nu românii au fost cei responsabili de respectivele acuzații. Se pare că au existat dovezi conform cărora Federația Rusă aproviziona autoritățile moldovene cu armament și muniție pentru continuarea violențelor și pentru eventuale necesități militare.

Situațiile de acest fel demonstrează faptul că România este obligată potrivit tratatelor internaționale pe care le-a ȋncheiat să ȋși păstreze o anumită poziție față de evenimentele internaționale, dar și să manifeste o abilitate politico-diplomatică avantajoasă, care să ȋi protejeze interesele naționale, valorile democratice, suveranitatea, integritatea, independența și indivizibilitatea și să evite orice conflict care i le-ar periclita.

Așadar, România, fiind unul dintre statele obligate contractual să se alinieze politicilor NATO, trebuie să se asigure că sunt respectate ȋn același timp cerințelele asigurării securității de stat și de menținere a unor relații bune cu vecinii.

Relațiile bilaterale ale României cu Republica Moldova au fost printre cele mai complicate. Ȋn timpul guvernării comuniste, România era considerată o amenințare pentru suveranitatea Moldovei, existând acuzații la adresa statului român privitoare la amestecul acestuia ȋn politica sa internă ȋn timpul alegerilor din aprilie 2009.

Tensiunile au atins punctul culminant ȋn momentul ȋn care un ambasador român a fost expulzat din Moldova, și s-a adoptat un regim special al vizelor pentru persoanele de naționalitate română, aceste decizii fiind ȋn discordanță cu angajamentele asumate față de Uniunea Europeană. După demiterea Partidului Comunist de la putere din anul 2009 și ȋnlocuirea sa cu o coaliție pro-occidentală, relațiile bilaterale România-Moldova s-au ȋmbunătățit.

Deși relațiile dintre cele două state au fost ȋncordate și ȋn perioada postcomunistă, statul român sprijină astăzi aderarea Republicii Moldova la structurile europene și transatlantice.

Prezența trupelor rusești ȋn regiunea Transnistria au fost percepute ca o amenințare pentru suveranitatea acestui stat, și, indirect, pentru securitatea României. „Indirect, conflictele ȋnghețate persistente alimentează propriile tendințe interne separatiste/anarhice (precum cerințele recurente de obținere a autonomiei ȋn Transilvania), situație descrisă ca o amenințare majoră la securitatea națională, ce ar trebui abordată ȋntr-o manieră sistematică și preventivă.”

Ȋn privința Ucrainei și a României, relațiile diplomatice au fost slab dezvoltate de-a lungul timpului, existând până ȋn prezent indignări privind succesul României ȋn fața Curții Internaționale de Justiție ȋn disputa asupra unei delimitări maritime; tensiunea celor două state a fost continuată și prin ȋncercările României de a demasca canalele ilegale ale Ucrainei din Delta Dunării și reclamațiile potrivit cărora grupurile minoritare românești sunt nu tratate just.

Relațiile României cu Turcia au o importanță deosebită din cauza faptului că cea din urmă este un actor important ȋn regiunea Mării Negre, cu legături ȋn zona Caucaz, și, de asemenea, un stat cu aspirații de aderare la Uniunea Europeană.

Relațiile cu Turcia s-au ȋmbunătățit constant ȋn ultimii douăzeci de ani; ambele sunt membri NATO, România susține fățiș aderarea Turciei la UE, Turcia, fiind al treilea cel mai mare partener comercial, jucând totodată un rol important ȋn conducta de gaz Nabucco, care ar reduce dependența de gazul rusesc.

Relațiile cu Ungaria și Bulgaria nu au fost pe deplin armonioase; minoritatea maghiară din țara noastră, cu sprijin din partea unor politicieni din Budapesta, au cerut autonomie pentru populația maghiară din Transilvania. Bulgaria, ȋn momentul pre-aderării la UE, nu a ezitat să atragă atenția oficialilor de la Bruxelles ca România a rămas ȋn urmă ȋn privința pregătirii de aderare și a cerut ca situația sa să fie disociată de cea a țării noastre. Ȋn relația cu Serbia, România a sprijinit atacurile NATO care urmăreau să pună capăt atrocitățile din Kosovo. După ce a devenit membru al UE și NATO situația s-a schimbat, România fiind, alături de Rusia, printre puținii susținători ai integrității Serbiei ȋn contextul declarării independenței Kosovo ȋn 2008, ulterior recunoscută și de comunitatea internațională.

Participarea României la abordarea scutului antirachetă ȋn Europa

La 7 septembrie 2009, președintele Statelor Unite a anunțat decizia de a dezvolta sistemul american de apărare antirachetă ȋn Europa ȋn mai multe etape, cu scopul de a proteja mai bine teritoriul SUA și al aliaților săi.

Potrivit acestei hotărâri, există o serie de avantaje ale amplasării acestui sistem de apărare antirachetă:

răspunde amenințărilor actuale prin apărarea Europei de amenințările reprezentate de rachetele cu rază scurtă și medie care sunt ȋn creștere;

pot ȋncoropora tehnologii din ce ȋn ce mai avansate, ceea ce le face eficiente;

acoperă ȋntreg teritoriul României și al celorlalți aliați.

La 4 februarie 2010, Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT) a răspuns afirmativ invitației președintelui Barack Obama referitoare la implicarea statului român ȋn dezvoltarea sistemului american de apărare ȋn Europa.

Decizia CSAT este ȋnscrisă ȋn registrul bilateral al cooperării și este ȋn acord cu ce s-a stabilit la nivelul NATO. Polonia a decis menținerea pe teritoriul său a unor elemente ale scutului antibalistic, chiar și după „resetarea” relațiilor ruso-americane după evenimentele din Georgia. Turcia este un alt stat care a acceptat amplasarea pe teritoriul său a unui sistem antirachetă american. Având ȋn vedere că două state poziționate strategic pe continent au ales cooperarea cu SUA și NATO, România a decis că este ȋn interesul securității sale naționale să se ȋnscrie pe aceeași linie.

Dezvoltarea sistemului de apărare antirachetă ȋn Europa, cu stabilirea unor interceptori și ȋn România, este format din patru etape de implementare:

Etapa I (orizont de timp 2011) – se urmărește protecția unor zone ale Europei de Sud-Est prin amplasarea unor sisteme radar care sunt capabile să detecteze lansarea rachetelor ȋncă din faza ascensiunii lor. Etapa a demarat pe data de 7 martie 2011 prin amplasarea unei nave dotate cu un sistem anti-rachetă ȋn Marea Mediterană;

Etapa II (orizont de timp 2015) – are ȋn vedere extinderea protecției aliaților NATO prin baze terestre din Europa de Sud-Est, a căror amplasare nu este cunoscută ȋncă. Turcia va găzdui de asemenea un sistem radar de avertizare, care va face parte din scutul antirachetă american, la care se va adăuga și unul ȋn Anglia, care aparține forțelor aeriene britanice, dar face parte și din sistemul de apărare antirachetă a Statelor Unite;

Etapa III (orizont de timp 2018) – se urmărește extinderea sistemului de apărare antirachetă la toate statele membre NATO din Europa, prin amplasarea unei noi baze terestre ȋn nordul Europei (Polonia), precum și amplasarea unor rachete pe mare și uscat;

Etapa IV (orizont de timp 2020) – vizează dezvoltarea rachetelor SM-3 și sistemelor radar, astfel ȋncât să se asigure protecția SUA ȋmpotriva unor atacuri intercontinentale.

Dispozitivul amplasat ȋn țara noastră va deveni operațional ȋncepând cu anul 2015, respectiv ȋn etapa a II-a a acestui program. Acordul bilateral a fost ȋncheiat ȋn data de 13 septembrie 2011 printr-un acord internațional referitor la facilitțățile tehnice, amplasare, regim juridic și prin angajamente de implementare a acestor documente, ce detaliază la nivel tehnic cele convenite la nivel politico-juridic.

Ȋn același timp, România continuă să sprijine dezvoltarea sistemului NATO de apărare antirachetă, care se bazează pe chestiunile decise ȋn cadrul Summit-ului de la București din aprilie 2008, și reiteratele de la Strasbourg-Kehl din aprilie 2009 și Lisabona – noiembrie 2010, precum și Adunarea Parlamentară a NATO de la București (07-10 octombrie 2011), respectiv indivizibilitatea securității Alianței, solidaritatea colectivă și acoperirea integrală a teritoriului Aliat.

Ce implicații are acest sistem antirachetă la care România este parte?

Sistemul antirachetă EPAA este unul strict defensiv și nu este ȋndreptat asupra cuiva anume. Mai precis, acesta apără ȋmpotriva oricărui atac al unor rachete cu rază scurtă, medie de acțiune, sau, ȋn faza finală, intercontinentale.

Decizia de amplasare a sistemului antirachetă pe teritoriul țării noastre se datorează zonei geografice de care aparținem și care este tot mai vulnerabilă la amenințări. Având ȋn vedere dezvoltările tehnologice actuale și faptul că actori non-statali pot intra ȋn posesia unor astfel de tehnologii militare, un astfel de sistem antirachetă va contribui la consolidarea securității naționale direct, cât și indirect, prin descurajarea unor eventuale atacuri.

Subiectul apărării antirachetă este unul actual, așa cum s-a discutat și ȋn cadrul Summit-ului NATO de la Lisabona și a Adunării NATO de la București din octombrie 2011, dar, ȋn special, cu ocazia Summit-ului de la Chicago din mai 2012, unde s-au decis indivizibilitatea securității Alianței, solidaritatea colectivă și acoperirea ȋn totalitate a arealului Aliat.

Poziția Rusiei și a statelor vecine vizavi de amplasarea scutului antirachetă

După anunțul președintelui american din 2009 privitor la aceste scuturi antirachetă, au existat consultări ȋntre SUA și Rusia ȋn legătură cu acest program. Totuși, amplasarea a cel puțin două sisteme militare (cel din România și cel din sud-estul Turciei) ȋn imediata apropiere a granițelor Rusiei nu a rămas fără replică din partea Moscovei.

Ȋn luna septembrie a anului 2011, șeful diplomației ruse a subliniat că ar fi trebuit să existe un acord special care să stabilească faptul că niciun element al scutului american nu este ȋndreptat ȋnspre Rusia.

Ȋn general, ȋn mediul politic rusesc există o opinie generală care atribuie existența scutului unei curse a ȋnarmării, considerându-se că este ȋn vreun fel o amenințare la adresa securității sale.

Pe de o parte, România și-a proclamat „europenitatea” și a ȋncercat să se desprindă ideologic, politic de identitățile și amenințările asociate cu regiunea balcanică și cu estul Europei; pe de altă parte ȋnsă, aceasta a rămas refractară la implicarea statelor occidentale ȋn Europa Centrală și de Est și la asigurarea securității ȋn acest spațiu, ȋn condițiile ȋn care, de-a lungul timpului, statele ȋn cauză au fost victimele marilor puteri, care au ȋmpărțit Europa după bunul plac.

Gerald Knaus, director al Inițativei Europene de Stabilitate, dezbate ideea unei potențiale crize europene ȋn regiunea balcanică, afirmând că dacă instituțiile UE ar refuza statelor din Balcanii de Vest posibilitatea aderării la UE ȋn viitor, s-ar ajunge la dezintegrarea policilor Uniunii ȋn acea zonă, de vreme ce legitimitatea acțiunilor acesteia ȋn zonă este garantată de pașii ȋn direcția accederii statelor din zon la structurile acesteia. Totodată, extinderea Uniunii Europene ȋn partea de est a adus cu sine o preocupare mai pregnantă asupra regiunilor marcate de instabilitate, care anterior fuseseră neglijate de comunitatea internațională. (cazul Transnistriei).

Accederea la NATO și UE a reprezentat un pas ȋnainte ȋn atingerea obiectivelor securității și prosperității economice, neluându-se ȋn calcul până ȋn prezent strategia de securitate care ar trebui urmată ȋn eventualitatea unui dezacord ȋntre Europa și Statele Unite. Printre interesele strategice ale României se regăsește implicarea mai mare a UE ȋn vecinătatea estică/Marea Neagră, prin prisma potențialului material al acesteia, dar și din considerente politice, ȋntrucât UE manifestă o atitudine unitară, coerentă față de această zonă geografică.

România trebuie să continue strategia de apropiere a statelor din centrul și estul Europei ȋn virtutea intereselor lor comune, cum ar fi schimburile comerciale și o atitudine ȋmpărtășită cu privire la necesitățile energetice. Turcia și Rusia sunt doi actori semnificativi ȋn regiunea Mării Negre, și, de aceea, este importantă menținerea dialogului pragmatic cu acestea.

Ȋn concluzie, ȋn circumstanțele date, România ar trebui să ȋși adapteze ambițiile și așteptările ȋn vederea unei mai mari implicări ale Uniunii Europene ȋn acorduri regionale de securitate; realitatea a arătat ȋnsă că astfel de schimbări nu sunt ușor de atins, reconfirmându-i temerile și nevoia de păstrare a zonei de confort conferită de UE și NATO. Ȋn ceea ce privește amenințările care pot surveni din est, cum a fost problema Transnistriei, este de preferat o administrare pragmatică a relațiilor cu Rusia. Acest lucru este important și ȋn cazul Uniunii Europene ȋn ansamblul său și cu felul ȋn care va reuși să gestioneze relațiile atât cu Federația Rusă, cât și cu celelalte state europene care au făcut parte din blocul sovietic ȋnainte de 1989, fără a aduce prejudicii niciuneia dintre ele.

CONCLUZII

Mediul de securitate ȋn secolul al XXI-lea nu mai este caracterizat strict prin amenințări de natură militară, ci se manifestă sub formă de riscuri transfrontaliere și neconvenționale precum terorismul, proliferarea armelor de distrugere ȋn masă, crima organizată, la care se adaugă fenomene de tipul globalizării sau fragmentării, tensiuni, dispute regionale care periclitează securitatea globală. Ȋn prezent, comunitatea internațională (ONU, UE, NATO, OSCE) joacă un rol extrem de important ȋn menținerea păcii și stabilității prin rezolvarea situațiilor de criză și implicarea directă ȋn extinderea procesului de democratizare.

Uniunea Europeană rămâne un actor major ȋn relațiile internaționale, statele componente alegând să formeze această Uniune pentru a realiza obiectivele dorite de cetățenii lor și anume securitatea consolidată, pacea, bunăstarea economică, solidaritatea și cooperarea. Pe plan economic, comercial, monetar, Uniunea s-a dezvoltat considerabil și are un cuvânt de spus pe plan mondial.

Ȋn contextul acestei cooperări, statele din Balcanii de Vest, zonă marcată de profunde instabilități, au ȋnceput să adere la acest spațiu, fondurile UE fiind un important punct de sprijin ȋn dezvoltarea regiunii și consolidarea democrației.

Deși există ȋncă provocări ȋn planul securității, precum corupția sau crima organizată, statele din Peninsula Balcanică și-au manifestat interesul de a deveni membre ale Uniunii Europene și s-ar arătat deschise la cooperare și ȋndeplinirea unor angajamente care să le confere statutul de membru al Uniunii Europene.

România este un stat important ȋn acest spațiu și este necesar ca aceasta să ȋși respecte angajamentele asumate față de NATO și UE și, ȋn același timp, să continue să consolideze o relație diplomatică profitabilă cu vecinii din est.

Corupția este ȋncă o problemă a României sesizată de Uniunea Europeană, de aceea, ȋn plan intern, este necesară continuarea reformelor ȋn domeniul justiției și asigurarea transparenței tuturor acțiunilor de ordin politic.

Uniunea Europeană și-a perfecționat instrumentele de combatere a riscurilor și amenințărilor, alegând să se implice direct ȋn reformele statelor vest-balcanice pentru a se asigura de menținerea stabilității de care se face responsabilă pe continent. Rămâne de văzut dacă noul val de aderare va ȋmbunătăți situația vechilor membi, dar și a celor noi incluși.

BIBLIOGRAFIE

Arsovska, Jana, „Organised crime and the Balkan political context: the case of Albania”, ȋn volumul Organised crime in Balkan context, http://search.proquest.com, consultat la data de 05.04.2012

Băhnăreanu, Cristian, Cursa ȋnarmărilor ȋn arcul de insecuritate din vecinătatea estică a Uniunii Europene. Consecințe pentru România, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010

Buzan, Barry, Little, Richard, Sistemele internaționale ȋn istoria lumii, Editura Polirom, Iași, 2009

Dolezal, Dalibor, „Organised crime and corruption in Croatia – a criminological view”, ȋn volumul Organised crime in Balkan context, http://search.proquest.com, consultat la data de 05.04.2012

Duțu, Petre, Echilibrul de putere și mediul de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2011

Duțu, Petre, Dinu, Mihai-Ștefan, Politica europeană de securitate și apărare, Editura Universității Naționale de Apărare “ Carol I”, București, 2007

Levy, Jack, Thompson, William, Causes of war, http://search.proquest.com, consultat la data de 05.05.2012

Mappes-Niedick, Norbert, Mafia din Balcani, State aflate ȋn puterea crimei – O primejdie pentru Europa, Editura Vivaldi, București, 2005

Micu, Mircea, Romanian security in an evolving European context, ȋn Romanian Journal of European Context, vol. 10, nr.2, 2010

Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu (coordonatori), Manual de relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006

Nenadic, Nemanja, „Constitutional systems, governments and key developments in Serbia 1980-2010” ȋn volumul Organised crime in Balkan context, http://search.proquest.com, consultat la data de 05.04.2012

Nicolescu, Agnes, Changes in Romania’s foreign policy from the perspective of NATO and EU membership, ȋn Romanian Journal of European Affairs, vol. 10, nr. 1, 2010

Pushkarova, Iva, „Political factors fuelling the development of Bulgarian organised crime (since 1980 up to date)” ȋn volumul Organised crime in Balkan context, http://search.proquest.com, consultat la data de 05.04.2012

Stefanova, Boyka, „The European Union as a security actor, Security provision through enlargement”, ȋn volumul World affaires, vol. 168, nr.2

Tabără, Vasile, Duță, Paul Dănuț, Neag, Mihai Marcel, Considerații privind sistemul instituțiilor de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2009

Waltz, Kenneth, Teoria politicii internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006

SURSE ELECTRONICE

http://ec.europa.eu/cvm/docs/com_2012_56_ro.pdf

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/confl_asimetrice.pdf

http://www.unmikonline.org/pages/default.aspx

http://ec.europa.eu/enlargement/the-policy/conditions-for-enlargement/index_ro.htm

http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/key_documents/2011/package/strategy_paper_2011_ro.pdf

http://ec.europa.eu/enlargement/pdf

http://europa.eu/about-eu/eu-history/2000-2009/index_ro.htm

http://www.mapn.ro/diepa/

http://ec.europa.eu/economy_finance/international/neighbourhood_policy/index_ro.htm

BIBLIOGRAFIE

Arsovska, Jana, „Organised crime and the Balkan political context: the case of Albania”, ȋn volumul Organised crime in Balkan context, http://search.proquest.com, consultat la data de 05.04.2012

Băhnăreanu, Cristian, Cursa ȋnarmărilor ȋn arcul de insecuritate din vecinătatea estică a Uniunii Europene. Consecințe pentru România, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2010

Buzan, Barry, Little, Richard, Sistemele internaționale ȋn istoria lumii, Editura Polirom, Iași, 2009

Dolezal, Dalibor, „Organised crime and corruption in Croatia – a criminological view”, ȋn volumul Organised crime in Balkan context, http://search.proquest.com, consultat la data de 05.04.2012

Duțu, Petre, Echilibrul de putere și mediul de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2011

Duțu, Petre, Dinu, Mihai-Ștefan, Politica europeană de securitate și apărare, Editura Universității Naționale de Apărare “ Carol I”, București, 2007

Levy, Jack, Thompson, William, Causes of war, http://search.proquest.com, consultat la data de 05.05.2012

Mappes-Niedick, Norbert, Mafia din Balcani, State aflate ȋn puterea crimei – O primejdie pentru Europa, Editura Vivaldi, București, 2005

Micu, Mircea, Romanian security in an evolving European context, ȋn Romanian Journal of European Context, vol. 10, nr.2, 2010

Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu (coordonatori), Manual de relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006

Nenadic, Nemanja, „Constitutional systems, governments and key developments in Serbia 1980-2010” ȋn volumul Organised crime in Balkan context, http://search.proquest.com, consultat la data de 05.04.2012

Nicolescu, Agnes, Changes in Romania’s foreign policy from the perspective of NATO and EU membership, ȋn Romanian Journal of European Affairs, vol. 10, nr. 1, 2010

Pushkarova, Iva, „Political factors fuelling the development of Bulgarian organised crime (since 1980 up to date)” ȋn volumul Organised crime in Balkan context, http://search.proquest.com, consultat la data de 05.04.2012

Stefanova, Boyka, „The European Union as a security actor, Security provision through enlargement”, ȋn volumul World affaires, vol. 168, nr.2

Tabără, Vasile, Duță, Paul Dănuț, Neag, Mihai Marcel, Considerații privind sistemul instituțiilor de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2009

Waltz, Kenneth, Teoria politicii internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006

SURSE ELECTRONICE

http://ec.europa.eu/cvm/docs/com_2012_56_ro.pdf

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/confl_asimetrice.pdf

http://www.unmikonline.org/pages/default.aspx

http://ec.europa.eu/enlargement/the-policy/conditions-for-enlargement/index_ro.htm

http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/key_documents/2011/package/strategy_paper_2011_ro.pdf

http://ec.europa.eu/enlargement/pdf

http://europa.eu/about-eu/eu-history/2000-2009/index_ro.htm

http://www.mapn.ro/diepa/

http://ec.europa.eu/economy_finance/international/neighbourhood_policy/index_ro.htm