Mediul de Cultura Si Problemele de Mentalitate ale Populatiei de Credinta Ortodoxa din Transilvania

Teză de Doctorat

Mediul de cultură și problemele de mentalitate

ale populației de credință ortodoxă

din Transilvania

1848 – 1918

Cuprins

Introducere

Scopul și obictivele tezei

Cuvinte cheie

Motto

Mediul Cultural. Forme și Dezvoltare

Mentalități. Formare și Dezvoltare

Mecanisme de formare a elitelor

3.1. Formarea laică

3.2. Formarea ecleziastică

Mecanisme de selecție a elitelor

Elita mediului rural și a comunității române ortodoxe

Elita structurată pe

. Statutul moral-cultural și politic

. Statutul social și profesional

Conștiința națională – în mediul rural

Ortodoxie și sentimentul național în rândul elitei

Concluzii

Anexe

Bibliografia selectivă

Introducere

Această lucrare își propune să analizeze modul în care a fost posibilă formarea elitei comunității transilvănene de confesiune ortodoxă pornind de la bază, de la satul românesc, privit ca sursă de emanare a valorii psihomentale, care îl identifică pe românul care a trăit și s-a format în arealul transilvănean și terminând cu cel educat în instituții școlare de diferite nivele.

De asemenea, din perspectivă teoretică, lucrarea își propune evidențierea aportului adus de confesiunea ortodoxa în structurarea și formarea elitei, care este privită pin prizma unei ipostaze rurale, unde termenul de elită se poate suprapune peste persoane formatoare spiritual prin trăirea lor a unei idei, sau valori cu largă răspândire în cadrul comunității sau a unor persoane creatoare de valoare concretă sau nu, din punct de vedere material. O altă perspectivă este cea clasică a elitei culturale formată în mediul academic și care se impune prin personalitate, cunoaștere și care este aptă a-și creiona un destin propriu, dar care motivează și conaționali săi.

Relevanța problemelor discutate în lucrare poate fi identificată în relația privind raportul dintre mediul de cultură – mentalități/mecanismele de formare – selecție a elitei comunității de confesiune ortodoxă și rolul jucat de aceasta în definirea conștiinței de sine – ca persoană – și ca identitate națională.

Vom avea astfel întrebări legate de mediu, mentalitate, raport social și rolul acestor factori în creionare și selecția elitei.

– Care a fost rolul elitelor social – politice în transformările mentalității?

– Care a fost natura aportului adus de valoarea religioasă în realizarea și formarea elitei transilvănene naționale?

– Ce rol au avut factorii de marginalizare și agresivitate și apoi de maghiarizare în acest proces ?

Studierea semnificațiilor, a unor astfel de aspecte esențiale, care au marcat profund dezvoltarea românilor transilvăneni, este un proces de redescoperire și asumare a trecutului dorindu-se astfel o recalibrare valorică a trăitorului din prezent. În acest sens, lucrarea se dorește a fi bazată pe o reconstrucție și analiză a modului de reflectare a sinelui și național, în pofida unor stări de angoasă, agresivitate sau dezamăgire, care au însoțit o bună parte din istoria noastră și care în loc a ne izola sau a ne plafona istoric, au contribuit la o întărire a conștiinței de sine și / sau națională.

Scopul și obiectivele tezei

Pentru realizarea scopului propus și pentru validarea ipotezei enunțate, următoarele obiective structurează demersul tezei:

1. prezentarea mediului cultural și a mentalității, a modului de a formare a acestora în cadrul comunității românilor transilvăneni;

2. formare și dezvoltare a mentalități;

3. mecanisme de formare a elitelor;

4. mecanisme de selecție a elitelor;

5. elita mediului rural și mentalități române ortodoxe;

6. elita structurată pe statutul moral – cultural și politic și pe statutul social și profesional;

7. conștiința națională -manifestată în mediul rural;

8. ortodoxie și sentimentul național în rândul elitei;

Noutatea științifică a rezultatelor cercetării.

Prezenta lucrare abordează fondul arhetipal și cultural, în paralel cu formarea culturală în instituțiile clasice a comunității românești. Noutatea științifică a lucrării, este determinată de următoarele aspecte: abordarea teoretică, subiectul tratat, modul de abordare a celor doi piloni formatori ai comunității rurale românești, cultura populară laică și religioasă și formarea educațională școlară. Lucrarea are ca suport teoretico-metodologic și lucrări publicate în țară, dar și în afara țării, prezentate în bibliografie.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării

Această lucrare redă din cadrul unei altfel de perspective raportul dintre societate– persoană, istoria mentalității/culturii populare românești – și-a elitelor formate, determinate de mediul educațional academic, elite care au fost reale prototipuri pentru generațile ulterioare. Dincolo de conceptul de mentalitate, arhetip spiritual și formativ al persoanei, respectiv al societății, s-a pus accentul pe definirea rolului avut de etosul, a felului de a fi al românului transilvănean, în contextul raporturilor interumane, interreligioase sau spirituale, precum și în termeni economici, sociali și politici.

În urma studierii subiectului expus în teză, am dorit să redăm unele modalități de concepere a cadrului spiritual / rațional la care se raporta comunitatea, elita aparținând sec. al – XIX – lea și început de sec. XX. În primul rând am dorit astfel în o redefinire actul ”cultural”, spiritual în contemporanietate, când scara valorii este depreciată, iar elita este considerată a fi formată din persoane apte doar de producere a senzaționalului difuzat de mass-media pe de o parte, sau de persoane rapace politic, financiar al căror criteriu cultural sau spiritual se rezumă la materialitatea concretă, imediată. Discrepanța dintre valoarea formatoare întruchipată de elita comunității mediului academic, sau rural, din perioada supusă atenției și așa-numita elită de azi este reliefată și de diferența existentă între felul de-a fi, de-a relaționa, de-a gândi pentru sine și comunitate, evidentă pentru perioada supusă studiului și raportată la mediul social de azi.

Evidențierea realelor elite, care într-o perioadă vădit nefavorabilă comunității românești au știut și au putut ridica nivelul orizontului aspirațional al românilor, însoțită de o raportare la actele întreprinse de aceștia pentru edificarea culturală socială a comunității românești, este modul prin care putem evita o alienare a societății românești de azi.

Cuvinte cheie

Elite, Biserica ortodoxă din Transilvania, Națiune română, Politicieni români transilvăneni, selecție a elitelor de confesiune ortodoxă, Formare a elitelor de confesiune ortodoxă, Ortodoxie și românism în Transilvania, mișcare națională, luptă națională, mentalitate și mentalități, învățământ confesional ortodox. Diocezele Arad, Sibiu, Caransebeș între 1848-1918.

MOTTO:

„Cultura se întemeiază ori pe religie – a cărei experiență mistică este nisus formativus catalizatorul și structura echilibrului spiritual – ori pe didactică ”

Mircea Eliade

MOTTO:

” Ca fiu credincios al bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m-a creat Român, iubirea ce am cătră națiunea mea neîncetat mă imboldește a stărui în faptă, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormântului spre a putea fi pururi în sânul națiuni mele”

Emanuil Gojdu

I. MEDIU CULTURAL. FORME ȘI DEZVOLTARE

”C

ultura, poate fi definită ca totalitate de valori materiale și spirituale ale omenirii ajunse pe un anumit prag al dezvoltării, produse ale cunoașterii și practicii umane create, transmise și asimilate în procesul social – istoric”.

Mediul de formare cât și orizontul de așteptare al comunității române transilvănene, dar și celor din Banat, l-a reprezentat satul cu întreaga sa viață spiritual – socială, cu a sa „încărcătură” ancestrală care se găsește înglobată în această comunitate și care a structurat, ordonat, pe nivele și etape, viața de zi cu zi a membrilor ei. Organizarea comunității românești în obști sătești a fost preponderent, având între 95 – 98% pondere în societatea tradițională transilvăneană. Orașul transilvănean în pofida unei îndelungate tradiții medievale, nu a putut ajunge la dimensiunile demografico-spațiale ale orașelor moderne, fiind penetrate de seva și vigoarea mentalului rural. ”Satul a fost și a rămas structura dominantă și cea mai stabilă in aceasta perioadă.” Aceasta se datora și faptului că românilor le era interzisă participarea la o breaslă de meserii, de-a domicilia în orașe. O excepție o constituie orașele săsești unde comunitatea românilor era prezentă în număr destul de mare, precum Sibiu unde inițial, românii locuiau la marginea exterioară a orașului, margine care prin dezvoltarea orașului a fost inclusă în cadrul urbei Sibiene. În Brașov, românii au fost din vechime prezenți,și tot aici se constituie, pe lângă Biserica Sf. Nicolae, prima școală românească, însă în orașe predominant maghiare precum Cluj, Târgu-Mureș, românii se regăsesc într-un număr infim.

Comunitatea de tip urban a românilor era slab reprezentată și în Caransebeș, Lugoj, Vârșeț, Timișoara, dar chiar și în aceste enclave din Transilvania și Banat, vom întâlni, datorită izolării relaționare în care se afla comunitatea românească, diferențe de mental, particular sau colectiv, diferențe care se regăsesc, se sesizează într-un alt spațiu mental și colectiv, respectiv în zona "ghettoului” evreiesc unde, având ca exemplu vestul Ucrainei. Mentalul evreiesc avea o altă reprezentare a identității etnico-religioase, față de comunitatea ce se găsea in centrul sau estul Ucrainei, zonă/zone în care pogromurile aveau o predictibilitate crescută.

Acest specific al ruralității societății transilvănene va oferi un caracter aparte spațiului românesc. Spațiul comun al acestei perioade 1848-1918, caracterizat de redescoperire a conștiinței și de asumare a sentimentului național românesc care irumpe și cunoaște etape și cristalizări succesive, a presupus o serie de convingeri și certitudini care au impregnat mentalul colectiv. Această moștenire de mentalitate și cultură a fost determinată de o rutina a zilei, dar și a perpetuării de-a lungul generațiilor a învățăturii creștine vestite de Biserică cu o statornicie demnă de admirat și de respectat prin dăruirea celor care o efectuau în condiții mai mult decât vitrege. Nu avem de-a face la nivelul mentalității populare cu o asumare a învățături religioase în stare doctă, dogmatică, ci mai curând avem de a face, la orizontul religiei trăite, dacă nu cu o lume insuficient încreștinată dogmatic, în orice caz cu o spiritualitate care ființează fără conflicte acute la nivelul ierarhiei bisericești superioare, cu superstiția, magia și tot felul de prejudecăți, iar în straturile cele mai profunde, cu rămășițele unei mentalități magico-religioase de sorginte ancestrală. Memoria colectivă a mediului rural a reținut, asemenea siturilor arheologice, urmelor unor credințe ancestrale, păgâne, care pot părea ciudate azi, dar care sunt martore ale vechimii civilizației noastre rurale care sunt transformate, sub influența religiei creștine, sau transpuse în forme ale artei populare.

Obiceiul în sine constituie un sit important al culturii populare, a reprezentat și reprezintă și azi un ansamblu de manifestări folclorice și de artă populară care se încadrează într-un sistem unitar, care evidențiază repere ale ciclului bio-cosmic, dar și datele calendaristice ale vieții. Memoria colectivă se descoperă, se autorelevă prin transmiterea diferitelor tradiții întemeiate de obiceiuri, care erau păstrate și repetate ciclic ca norme definitorii ale mediului psiho-social. Prin respectarea tradițiilor și a obiceiurilor la modul ciclic, se marca astfel etapele fundamentale ale vieții care se integrau în realitatea comunității, a persoanelor, redobândindu-se astfel normalul și stabilitatea cotidianului.

Așezarea satului românesc este strict conturată pe intersecția a două drepte, prima fiind cea verticală, a Bisee ale vieții. Memoria colectivă se descoperă, se autorelevă prin transmiterea diferitelor tradiții întemeiate de obiceiuri, care erau păstrate și repetate ciclic ca norme definitorii ale mediului psiho-social. Prin respectarea tradițiilor și a obiceiurilor la modul ciclic, se marca astfel etapele fundamentale ale vieții care se integrau în realitatea comunității, a persoanelor, redobândindu-se astfel normalul și stabilitatea cotidianului.

Așezarea satului românesc este strict conturată pe intersecția a două drepte, prima fiind cea verticală, a Bisericii, și cea orizontală, a comuniunii cu strămoșii adormiți care se odihnesc în cimitirul din jurul Bisericii, acesta fiind motivul pentru care satele vechi românești s-au constituit în jurul Bisericii și a strămoșilor adormiți.

În viața satului, marile răscruci ale vieții omului: nașterea, căsătoria, moartea au fost și sunt depozitarele acestor straturi culturale care sunt de fiecare dată noi în perpetua lor repetare, deoarece noutatea este conferită de primitorul, dar și de săvârșitorul săvârșitorii ritului. În aceste prilejuri, satul își punea întrebări de ordin spiritual-filozofic, care își aflau răspunsul printr-un apel la o imagine arhetipală din memoria colectiva, uneori magică, alteori religioasă, alteori doar simbolic – artistică.

La naștere, părinții noului născut, neamurile își puneau întrebări legate de soarta copilului, întrebări la care se căutau răspunsuri prin imaginarea unei serii de gesturi, de acte jucate, cu personaje multiple, de creație folclorică de o mare bogăție.

La căsătorie, tinerii sunt de asemenea supuși unor „ritualuri de trecere ’’ și a unor ceremonii colective prin care comunitatea constata și aproba apariția unei noi familii în obștea satului căruia trebuie să i se asigure traiul liniștit.

Moartea însă a fost privită mereu cu o anumită seninătate, uneori oarecum deznădăjduită și resemnată, după cum putem observa din arhicunoscuta balada Miorița, însă obștea satului a creat o întreagă concepție, dublată de ceremonii si ritualuri stranii – precum jocul mortului, bocitul plătit; jocul de cărți; sarea și semințele de mac puse în sicriu alături de decedat, bani care se aruncă în groapă – dar care ilustrează odată cu înțelegerea și admiterea lor, vechimea românilor. În acest moment moartea este fluidizată, durerea cântată la modul transcenderii prin bocet sau bocire. Fără a fi un fenomen caracteristic doar culturii populare românești, bocetul însoțește drumul celui plecat și concomitent are loc jelania, doina celui rămas.

Bocetul amintește toate reperele existențiale de care cel plecat este dezmoștenit, logodna, căsătoria, nașterea ( la feciorii și fete mari ), bucuriile unui om împlinit, familia, nepoții etc., bocetul constituind însăși starea omului, cu durerea nu doar a despărțirii ci și cu cea provocată de neîmplinire. Bocetul reprezintă în sine un act ritual care marchează un anumit status spiritual și social a celui plecat, redat expresiv prin expresia: ” vai de cel care nu are cine să-l plângă, să-l cânte”. Bocetul reprezintă un pod peste moarte, manifestându-se ca un act de recunoaștere a celui plecat, recunoaștere care vine de la familie, comunitate, biserică.

De la Botez la mormânt, toate momentele fundamentale ale vieții sunt mediate de Biserică prin Sfintele Taine și nimeni sau aproape nimeni nu se gândea să renunțe sau să nu recurgă la ele. Biserica, în dubla sa ipostază: de concept moral-personal și social, abilitată cu atribuții sancționatorii dar și ca edificiu, se află mereu  în centrul satului, fiind astfel o reprezentare vizuală a sacrului, o întărire, dar și o mângâiere a comunității, care își regăsea  solidaritatea și coeziunea.

La nivelul mentalului colectiv, dar și al persoanei, exista o relativă conștientizare a ceea ce constituie creștin, creștinism. Din punct de vedere doct, generalul Christian Rall, într-un raport din 1777, menționează că atât clerul unit, dar și cel ortodox este lipsit de pregătire și știință care s-ar cuveni să posede, subliniind faptul că sunt considerați oameni învățați cei ce cunosc a scrie și a citi. Astfel în rânduielile soborului mare ținut sub mitropolitul Sava Brancovici, la Alba Iulia, în 1675 se arată minimul stării de creștin: cunoașterea  rugăciunii Tatăl nostru, Crezul, a celor 10 porunci. Care creștin nu știa aceste rugăciuni unii ca aceia vor fi fără de Legea lui Dumnezeu a fost hotărârea sinodului. Alte precizări impun cunoașterea însemnării corecte cu semnul Sf. Crucii conform mărturisirii răsăritene. Dositei Obradovici constata și el la sfârșitul secolului al XVIII-lea o situație asemănătoare privind catehizarea " a celor mai mulți" dintre compatrioții săi bănățeni la nivelul religiei trăite.

În această perioadă timpul laic, civil, nu are o relevanță practică, valorizându-se doar Timpul sacru, timpul care rămâne prin excelență timpul controlat, vehiculat în / de Biserică, sau raportat ca timp al sărbătorii. Sărbătoarea, fiind locul comun al comunității tradiționale, aduna în cadrul spațial al satului întreaga comunitate a locuitorilor. Comunitatea separată în mod uzual în indivizi și grupuri mici familiale sau profesionale, relua cu ocazia Sărbătorilor reașezarea lor într-o matrice care depășea condiția socială și cea de rudenie, reamintindu-se fiecăruia condiția lui reală, dar și importanța aproapelui în vederea redobândirii stării harice și a dimensiunii spațio-temporale a lumii din ziua a opta, ziua perfectei comuniuni dintre om – făptură – cosmos în prezența Dumnezeului celui viu. Ziua de sărbătoare adună dimineața la Sf. Liturghie și după-amiaza, la horă sau cârciumă – cârciuma fiind un loc care permitea laic, transfigurarea barierelor și a tabuurilor comunității fără a apărea teama de izolare din partea comunității în momentul în care se încălca un tabu, presupunându-se că această încălcare s-a făcut sub influența băuturii – pe toți membrii comunității care în timpul săptămânii se află răspândiți la preocupările lor cotidiene.Sărbătoarea este ocazia cea mai adecvată în care se amalgamează și se cristalizează solidaritățile comunității rurale. Timpul sărbătorii este, de asemenea, timpul dens al marilor descărcări emoționale. Trebuie remarcată și solidaritatea comunităților rurale, care nu este una ideală, deoarece în ciuda unui echilibru care se găsește cu această ocazie, dimensiunile interne obișnuite în sânul oricărei colectivități se cristalizează, se agravează sau chiar explodează în zilele de sărbătoare. Răzmerițele și dezordinile sociale, aproape în toate cazurile, s-au iscat cu ocazia unor sărbători sau târguri, aceasta fiind un fel specific de ”sărbătoare ”.

Din numeroase circulare sau ordine episcopale ori protopopești în care găsim și numeroase recomandări ale autorităților poate fi observată și latura de dezinhibare și exces care apărea în această perioadă în rândul mentalității române, aspect care se datora tocmai preluări rolului de supapă, de evacuare a tensiunii care fără de această modalitate de refulare, ar fi irumpt în alte forme mult mai agresive și periculoase pentru ins sau comunitate.

Cele mai importante sărbători recunoscute, atunci precum și azi, au fost și sunt, sărbătorile și praznicele mari de peste an: Nașterea Domnului, 25 Decembrie; Botezul Domnului, 6 Ianuarie; 40 de Mucenici 9 Martie; Buna-vestire 25 Martie; Sf. Gheorghe 23 Aprilie; Sf. Ap. Petru și Pavel 29 Iunie; Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul 20 Iulie; Schimbarea la față 6 August; Adormirea Maicii Domnului 15 August; Nașterea Sf. Fecioare Maria 8 Septembrie; Înălțarea Sf. Crucii 14 Septembrie; Sf. Cuv. Paraschiva 14 Octombrie; Sf.Mc. Dumitru 26 Octombrie; Sf. Arhangheli Mihail și Gavril 8 Noiembrie; Intrarea în Biserică a Sfintei Născătoare de Dumnezeu 21 Noiembrie, (sărbători cu dată fixă ) la care se adaugă Învierea Domnului ( Paști ) și Pogorârea Sf. Duh ( Rusaliile) marile sărbători cu dată variabilă.

În pofida prezenței unor rudimente de credințe și practici păgâne, precreștine, de exemplu, Rusaliile care își revendică numele de la o străveche sărbătoare preluată de populația romanizată din mitologia romană, sărbătorile au un real mesaj creștin. La romani, Rusalia, “Sărbătoarea Trandafirilor” era o zi închinată cultului morților, în care pentru sufletele celor dispăruți se aduceau ca ofrande celor plecați în rândul strămoșilor alimente, dar și trandafiri, pentru a le îmblânzi. La români, Rusalia s-a transformat suferind influențe ale cultului solar și ale miturilor autohtone, iar cele nouă zile de Rusalii au fost personificate sub forma unor făpturi tinere, frumoase, capricioase și răzbunătoare, așa-numitele Iele.

Marile sărbători creștine nu fac altceva decât să reașeze pe credincios în Hristos, în viața Sf. Fecioare, a Sfinților, aceștia fiind realele modele de urmat. Creștinismul este religie a persoanei, deoarece însăși conceptul de persoană apare în istoria gândirii universale prin Sinodul de la Calcedon din anul 452. Creștinismul apare astfel în istorie ca fiind îndeplinirea promisiunii lui Dumnezeu făcută neamului omenesc în Eden. Ca urmare, sărbătorile și modelele oferite de Sf. Fecioară Maria și restul sfinților nu fac decât să mijlocească persoanei tot ceea ce-și dorește și trebuie să-și dorească un om, prin viața sa: o comuniune reală cu un Dumnezeu personal, o sălășluire în noi și comunitate de credincioși care formează Biserica, în cadrul căreia Duhul Sfânt depărtează neliniștea, curăță și înalță omenescul. 

Totodată, sărbătorile creștine în funcție de anotimpuri erau reale repere existențiale care marcau intervalele de timp cu activități specifice din viața comunităților rurale, activitate de natură agrară sau pastorală (aratul și semănatul, ieșitul turmelor la pășune, începutul secerișului, culesul, tăiatul porcului etc.) sau altele care marcau lichidarea obligațiilor persoanelor sau ale comunității față de stăpâni sau stat (achitarea unei părți din obligații la Sf. Gheorghe sau Sf. Dumitru).

Putem aminti (de-o reminiscență a tradiției dacice, conform unor opinii, pe care nu o negăm întru totul) și anume: tăiatul porcului – în ziua de Ignat, respectiv 20 decembrie, iar conform canoanelor Sf. Biserici din această dată până după ziua de Sf. Ioan Botezătorul din 7 ianuarie, este interzisă vărsarea de sânge și implicit, sacrificarea animalelor. În aceasta zi, cea mai scurtă din an, dacii credeau că întunericul slăbește Soarele și considerau că pot veni în ajutorul Soarelui prin vărsarea sângelui – chiar dacă în acest caz sângele provine de la un animal – sângele era considerat ca fiind un real întăritor spiritual, idee care apare în istoria multor popoare, remarcându-se acest aspect în mod special în religia și cultura Americii precolumbiene. În Ardeal, bărbații se ocupau de activitățile specifice masculine și mai pline de simboluri, care implicau înjunghierea propriu – zisă dar și pârlirea porcului cu paie strânse de-a lungul întregului an. În unele zone se obișnuia ca înainte de pârlirea porcului să se acopere porcul cu o pătură pentru ca să se poată juca copiii cei mai mici, astfel încât porcul să fie mâncat cu poftă; tot acum se scotea bășica porcului, în care se introduceau grăunțe de grâu ca mai apoi această bășică să fie pusă la uscat și care, dacă scotea sunete puternice, prevestea veselie în gospodăria în care s-a făcut respectiva înjunghiere. Așa numita “ pomana a porcului ” își avea un rost, aceasta datorându-se concepției conform căreia bucuria care însoțea tăiatul porcului va însoți familia de-a lungul anului. Tranșarea animalului se efectua după ce stăpânul casei invoca Divinitatea, prin săvârșirea Sf. Crucii pe fruntea animalului și rostind “Doamne, ajută-ne să-l mâncăm sănătoși”.

Ca urmare, avem în studiul etnologic românesc două direcții privind obiceiul ca domeniu, unele din acestea sau conturat din timpuri antice, precreștine, la care se adaugă și elemente creștine; altele sau dezvoltat în simbioză cu dezvoltarea progresivă a folclorului și a artei populare, dar putem sesiza și existența unor categorii care definesc obiceiul calendaristic, cu dată fixă sau nu, precum și obiceiul legat de etapele vieții, sau obiceiuri de familie, care constituie, așa numitul ”rit de trecere”.

Cele mai vii mărturii ale continuității noastre în plan cultural sunt oferite de profi-lul spiritual al etnicului autohton, limba neolatină și toponimele de origine traco-getică, alături de persistența unor tradiții care înglobează tehnica decorativă a ceramicii, tehnici de dans, elemente de port popular. Aceste evidente legături de continuitate a românilor pe spațiul carpato-danubiano-pontic au putut convinge pe oricine care ar fi dorit să cunoască in mod real, iar Martin Opitz scrie într-o poezie, datată în 1623, într-o traducere liberă a lui G. Coșbuc:

Un sânge nobil spune, că limba moștenită,

Și azi e tot aceeași, că datinile sunt

Păstrate cu credință, c – al vostru – mbrăcământ

Și jocul chiar e martor, c – aveți tulpina vechia

Elementul, mijlocul esențial de menținere a specificități culturale de limbă și etnice a românilor ardeleni (și nu doar a acestora cât și a tuturor românilor din Moldova și Țara Românească), de perpetuare a personalității lor, de trezire a conștiinței unității de cultură, care a fost și este limbă română, îl constituie primele creați culturale și mijlocele de transmitere ale valorilor spirituale. Acest ” bun cultural ”, folosind expresia lui G. Ibrăileanu, de o excepțională unitate atât în forma orală, dar și în cea scrisă, evidentă în toate etapele dezvoltării sale istorice, i-a asigurat vitalitate și chemarea de-a fi un real catalizator al unității românilor care se găseau de-o parte și de alta a Carpaților.

Cultura populară, acest termen circumscriind toată zestrea spirituală, socială, și de manifestare a neamului românesc, a fost timp îndelungat singura manifestare spirituală a românilor, în toate formele sale: epice, lirice, plastice, muzicale sau tehnice, cultura populară reprezentând trecerea de la intuiție la manifestarea concretă, de la inform la formă, fiind cea mai amplă și bogată manifestare a spiritualității românești. Cultura populară românească include în sine aspirațiile, dar și neputințele, bucuria și tristețea, dorul și durerea. Nu a rămas în afara ei nimic, deoarece a transpus prin diversitatea de nuanțe, fațete, culori și tonuri, întreaga profunzime a gândirii, a expresivității artistice, redate prin abilitate și inventivitatea tehnică, dar și prin sinceritatea emoțiilor, fiecare aspect al vieții, devenind un act autentic de cultură. Acest act de cultură populară se exprimă atât de viu și puternic prin doine, balade, basme, bocete, jocuri populare, crestături în lemn sau piatră, dar și în olărit.

Poate cel mai ilustrativ exemplu al vieții spirituale creștine, care include atât persoana în sine, dar și comunitatea ca tot, îl constituie Colindul. Ca parte integrantă a folclorului religios (în mare parte filonul principal îl constituie fondul religios creștin la care se adaugă și un profund element laic, care nu poate fi neglijat) colindele reprezintă o valoare neprețuită prin originea și, mai ales, prin vechimea lor. Colindele reprezintă una din cele mai vechi forme de manifestare”a folclorului religios”românesc, formându-se de-a lungul etnogenezei  concomitent cu răspândirea creștinismului. Se consideră de către unii specialiști, că cele mai vechi colinde ar fi acelea care au refrenul " Lerui Doamne " sau "Alelerui, Doamne ", despre care se crede că ar fi forma arhaică, un rotacism posibil al cuvântului biblic " Aleluia ".

Colindul este adus de copii in dimineața de Ajun, ca mai apoi tinerii necăsătoriți să colinde începând cu amiaza. Colacii (făcuți din grâu proaspăt măcinat) merele, nucile, cât și turta dulce sunt (sau au fost) răsplata tradițională a colindătorilor, oamenilor maturi oferindu-li-se băutura direct din ”glajă ” sau sticlă. În zona Bihorului, colindătorii sunt însoțiți de „țurca”, o reprezentare a caprei, care aduce prosperitate și care se consideră că alungă duhurile rele.

Cu Steaua se colinda până în ziua de Sf. Ioan, colindătorii fiind îmbrăcați în costume populare sau în costume albe cu panglici multicolore, cu coifuri ce aminteau de magi. Steaua are până la opt colțuri – steaua cu opt colțuri simbolizând-o pe Maica Domnului, iar între acestea se aflau lanțuri de hârtie colorată, iar în mijlocul stelei găsindu-se o icoana cu Nașterea Domnului, Fecioara cu Pruncul sau numai cu Iisus Hristos.

Alcătuirea cetei de colindători debuta cu ziua de Sf. Nicolae în această zi se alegea conducătorul grupului ( vătaf, jude, primaș ), dar și gazda grupului precum și cel care purta darurile. Această alegere trebuia să reprezinte consensul tuturor membrilor cetei de colindători care alcătuiau ceata, cel ales fiind considerat liderul generației. Grupul de colindători, contribuia la crearea și consolidarea apartenenței la aceeași comunitate prin participarea tinerilor din diferite părți constitutive ale satului și astfel creându-se premizele sprijinului reciproc în viață, în multele situații în care era de dorit manifestarea solidarității.

Sub raportul măiestriei artistice a versului și a melodiei, colindele ocupă un loc de seamă în creația poporului nostru. Colindele formează un tot unitar cu doinele, baladele populare și cântecele de vitejie, basmele, ghicitorile, proverbele și zicătorile. Provenind dintr-un arhetip creștin al satului, colindele includ în sinea lor, unele din cele mai vechi realizări poetice românești. Ele exprimă, în această forma lor populară, starea trăirii noastre creștinești, unele cu reale valori teologice, redând binefacerile determinate de Întruparea Domnului Iisus Hristos.

Colindele românești păstrate sunt o transpunere în forma populară cântată a credinței noastre ortodoxe. Ele prezintă ascultătorilor învățătura ortodoxă înveșmântată în straiul idilic și naiv al versului popular al colindei, făcându-se referiri la învățăturile de bază ale  credinței creștine, colindul reamintind învățătura creștină despre păcatul strămoșesc,

”Raiule grădină dulce

de la tine nu mai m-aș duce

de la răcoarea și dulceața ta,…”

Majoritatea colindelor au ca element central persoana  Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu insistență mai ales pe Întruparea și nașterea Lui exprimate într-un mod simplu, dar respectând canonul biblic și tradiția conform căreia Fiul Lui Dumnezeu s-a născut din Fecioara Maria :

„Din neamul lui Avraam,

Din sămânța lui David,

Din Duhul Sfânt zămislit”

Maica Domnului este prezentă în colindele românești alături Fiul său, fiind supranumită: Curata, Preanevinovata, Fecioara Maria:

„ Că astăzi curata,

Prea nevinovata,

Fecioara Maria

Naște pe Mesia”.

Accentul din colinde cade pe Întruparea Logosului, dar și pe transfigurarea persoanei și a lumii ca unitate, ca frumos, ca rezidire a lumii pe care o aduce Întruparea Logosului în sufletul creștinului.

La evenimentul Nașterii este prezentă toată firea, spirituală și animală, alăturându-se acestor elemente și natura personificată: lumea spirituală vădindu-se prin îngeri, lumea prin păstori, iar firea necuvântătoare prin plante prezente în mediul înconjurător ( plopii, sălcii etc.) precum și prin animale de tot felul. Totul se petrece într-o slujbă cerească ce corespunde  Sfintei Liturghii (Sf.Liturghie constituind pentru creștinul trăitor etalonul absolut de solemnitate și putere duhovnicească) pe care românul credincios o trăia asimilând-o în fiecare Duminică:

"De-auzi gazdă ori n-auzi

Toaca-n cer și slujba-n rai,

Toaca-n cer cum o bătea,

Slujba-n rai cum o făcea,

Dumnezeu cum cuvânta,

Maica Sfânta se ruga.

Și să stai să tot privești

Cum făcea slujbe cerești

Îngerii ținând stâlpări

Cântau sfintele cântări ".

Colindele au avut și rolul de a păstra și apăra credința ortodoxă atunci când prozelitismul eterodox încerca să penetreze unitatea confesională a ortodocșilor pentru a dezmembra concomitent și unitatea lor națională. Păstrând mărturisirea adevărului de credință, colinda apare ca un mod de trăire răsăriteană a credinței creștine fiind un redutabil factor de rezistență politică (colindul în perioada atee a comunismului românesc a constituit un mod, nu doar de trăire a credinței creștine, dar a fost și un factor de ”popularizare” pentru copiii care nu beneficiau de o cateheză reală din partea Bisericii) ilustrând unitatea românilor ortodocși.

Actualizând în fiecare an bucuria Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, colindătorii aduc cu ei în casa fiecărui credincios, voia bună, cinstea și dragostea:

„Acuma pe la Crăciun,

Tot omul să fie bun”.

Ospitalitatea gazdelor este cinstită, onorată, prin urările de la sfârșitul colindelor:

„Busuioc verde pe masă,

Rămâi gazdă sănătoasă.

La mulți ani cu sănătate

Domnul să vă de-a de toate!„

Alături de bunătățile care izvorăsc din iubirea de Dumnezeu și de aproape, colindele reflectă o calitate, dar și o virtute iubită de români și anume cinstea. Pentru român cinstea este tot atât de valoroasă și de scumpa precum dreptatea și libertatea, iar colindele au fost un îndemn la menținerea ei.

În colinde, taina Întrupării Fiului Lui Dumnezeu  este slăvită pentru că această Întrupare a adus lumii împăcarea cu Domnul Dumnezeu pentru că Pruncul născut în peștera este "Domn al păcii".

„Întru cei de sus mărire

Și pe pământ păciuire,

La toți oamenii să fie

De acum până-n vecie”.

Colindele sunt valoroase și pentru ideile pe care le exprimă. Prin Întruparea și Nașterea Mântuitorului, Dumnezeu coboară în lume ca să o sfințească, El binecuvântează Țara Românească în sensul ei de întreg, pe care colinda o așează între țările bineplăcute Domnului,

„Dumnezeu s-a deșteptat

Mâna stânga-a scuturat,

Trei inele i-au picat.

Rânduneaua le-a luat

Și le-a dus în depărtare,

Să le-așeze pe hotare

Unu-n țara Nilului

Altu-într-a Iordanului

Unu-n Țara Românească,

Așezare strămoșească”

Pe aceste plaiuri cutreieră Bunul Dumnezeu cu Sfântul Petru pe la ”casa săracului”, iar Maica Domnului găsește scăpare și adăpost împreună cu Fiul în munții noștri, în casa unui român care îi primește la căldura vetrei sale.

În acest mod, colindele au avut și un rol semnificativ în redarea, întărirea unității precum și a solidarității dintre românii care se găseau pe ambele versante ale Carpaților. Astfel colindele au concurat la manifestarea continuității populației românești pe aceste plaiuri mioritice prin reamintirea unității de neam, limbă și credință.

Pentru transilvăneni, colindele trezeau rezonanțe deosebite, amintindu-le anual, veac de veac, unitatea lor de credință și neam, cu moldovenii și muntenii. Fie că s-au cântat în satele de la munte sau din câmpie, colindele au redat același fond comun de trăire, de bucurie, unitate, deoarece toți români ÎL slăveau pe Dumnezeu în același frumos grai românesc.

Elementele materiale existente în natura: lemnul, piatra, frunza, precum și alte forme subtile de manifestare al spiritului: cuvântul, culoarea, precum și mișcări ale corpului (dansul popular sau cel mistic precum Călușarii sau Paparudele) au fost uzitate pentru transmiterea în timp și spațiu, de către români a diferitelor trăiri spirituale prezente în anumite momente și / sau stări în care au fost implicați și care au făcut posibilă depășirea acestor situații într-un mod care să le fie cât mai prielnic celor care aveau aceste trăiri.

Această transcendere a lumescului, în mentalul colectiv care survine prin intermediul muzicii, face suportabilă viața sub toate aspectele ei cotidiene și va însoți omul de la naștere până la așezarea în mormânt, și după. Este de amintit pentru cei vii doina și bocetul, ca formă de redare mistică, religioasă a călătoriei defunctului, de la casa sa lumească, la casa cea de dincolo, din veacul în care se naște, în aceste două forme de exprimare redând fiecare în a sa modalitate inexprimabilul, respectiv dorul, interior sau cel trăit de cel care pleacă spre răsăritul cel de sus.

George Coșbuc dă glas viziuni sale poetice asupra doinei, prin care el vede împletindu-se într-o amplă stare de grație atât persoana cât și a neamul ca întreg și sumă a persoanelor care o compun, stare în care doina devine un element simbol comun ca trăire, manifestare, comune, atât persoanei cât și mentalității:

„și toate plâng cu tine

și toate te-nțeleg,

că-n versul tău cel jalnic

vorbește-un neam întreg”

Vasile Alecsandri referindu-se la doină o vedea ca fiind „ceea mai vie expresie a sufletului românesc” și ca atare reprezintă, probabil, forma cea mai genuină, de manifestare a măiestriei artistice și spirituale a poporului român. Ondularea doinei face astfel posibilă antrenarea unei reale polarități sociale, culturale, exprimate prin bucurie – tristețe; prietenie – dușmănie; încredere – neîncredere, care face din ea un straniu amestec de melancolie – dor de viață și tristețe lirică și aspirație profundă spre împlinire ( se aseamănă cu poezia zen, haiku sub unele aspecte care includ, de exemplu sentimente de tristețe – moarte ca datorie, sau soarta ca predestinare). Că este profundă prin însăși existența ei, o poate demonstra așa numita doină din grumaji (din gât) caracteristică zonei Maramureșului, inclusă recent în patrimoniul U.N.E.S.C.O. care tocmai din cauza unei discrete atitudini care însoțește exprimarea, această doină se cântă în intimitate și nu pentru auditoriu, deoarece poartă marca sincerității absolute a solistului, care își varsă tot zăduful sufletului prin acest mod inefabil în exprimarea sa.

Doina a devenit realmente un nume propriu pentru români, tocmai datorită acestei adânci intimități dintre sine și manifestarea în afară a stări sinelui, care se realizează prin doină, aceasta fiind astfel mai mult decât o formă de expresie a unei stări interioare, oricare ar fi această stare a sinelui. La fel și cuvântul Doru a devenit un nume întâlnit în rândul românilor, din cauza acelorași considerente care stau la baza întrupării într-un nume propriu al sentimentului specific doinei

Dorul, rostul sunt concepte etalon ale românului, concepte apte de-a fi valorificate filozofic (Lucian Blaga, Constantin Noica) prin aceste modalități de așezare a românului în lume s-au putut exprima anumite stări, emoții sau angoase care au penetrat sufletul acestuia atât în însingurare, dar și în realitatea mentalităților.

Dorul este acea stare inexprimabilă în esență sau în concret, întrucât redă, fără corespondent în alte culturi sau limbi, o anumită „așezare” a sufletului, care scapă de o definire concretă, epuizatoare de sens și substanță. Aceasta ’’ așezare’’ care poate avea, fie o expresie, fie un caracter filozofic, a fost definită de Tudor Vianu ca fiind exprimarea în același timp a nostalgiei și aspiraților, regretul inspirat de pierderea unei fericiri trecute și năzuința către o fericire viitoare, simțirea unei absențe și a unei împliniri posibile, o căutare neliniștită a sufletului, cântată deopotrivă de poetul popular și de mulți poeți culți Dorul, în viziunea lui Constantin Noica are‚ ’’ în el ceva de prototip; …( este / nota noastră ) sinteza specifică … o armonie nouă ’’ proprie spiritualității noastre. Lucian Blaga însă este cel care s-a oprit poate cel mai profund asupra dorului, el fiind stăpânit de gândul ipostazierii .

Lucian Blaga considera dorul un profund și real constituent al specificității noastre culturale, transpus în sete de nou, de altceva, fiind nevoia de aflare, de regăsire în ritmul profund al omenescului.

Rostul este un cuvânt existențial, cuvânt cu aparențe și potențe mistico – magice, care pare a include în vibrația sa tot ceea ce se poate înfiripa material sau poate fi rodit la nivel de idei. Constantin Noica în a sa viziunea de redare a mirării filozofice românești este cel care a fost un căutător stăruitor la nivel filozofic a sensului rostului, al potențelor sale neexplorate și apte,.

Balada se distinge prin patos eroic și demnitate, prin amplitudinea trăirilor și forța de creionare a unor eroi care la rândul lor nu sunt altceva decât aspirații ale sufletului colectiv, conturându-se astfel personaje optimiste, dar capabile de acte de eroism si jertfă. Balada exprimă, în fapt, scara moral – valorică a colectivității românești, indiferent de tipul baladei : păstorească, eroică, fantastică, de luptă împotriva turcilor. Prin baladă se condamnă trădarea, lașitatea și tot ceea ce te slăbește în fața vitregiilor naturale și umane, a colectivități și neamului elogiindu-se dreptatea, sacrificiul si eroismul.

Dansul popular exprimă împreună cu forma melodică sau rostită a muzicii populare, trăsături fundamentale și originale ale spiritualității românești tradiționale precum dorul, urâtul, jalea, întristarea, dar și bucuria, umorul optimismul. Vasul de ceramică preistorică – vechi de cinci milenii – pe care se găsește imprimat chipul a șase persoane interpretând ceea ce se numește Hora de la Frumușica, precum și Călușul sau Hora care sunt redate pe scoarțele maramureșene evidențiază vechimea, dar și permanența dansului în cultura și în viața locuitorilor din aceste ținuturi, dar pe de altă parte arată și o strânsă legătură mai mult sau mai puțin mistică dintre om și pământul pe care prin pașii dansului îndârjiți sau dimpotrivă potoliți, l-au frământat.

Semnificația pașilor, a ritmului și a rostului de-a juca într-un anumit fel și nu întru altul rostul dansului și puterea acestuia, se pierd în negura timpului. Muzica populară însoțește dansul are la rândul său caracterul unei continuități care vine din preistorie prin linia traco-dacă, sesizabilă prin linia melodică, dar și prin sensibilitatea transmisă având însă și influențe de sorginte latină prin structura și ritmicitatea melodiei.

Însă, pe lângă valoarea spirituală, dansul a contribuit la selecția unui lider în comunitate locală sau la recunoașterea mai multor lideri. Acest fapt al selecției liderului dintr-un ” leat ” sau generație reiese atât din modul de formare a cetei colindătorilor care printr-o o alegere pur democratică, recunosc ca lider al lor pe acela care era reprezentativ care întruchipa pentru ei, acele calități și atitudini sau aptitudini pe care le considerau a avea o reală valoare. Poate cel mai vădit proces de selectare valorică, de recunoaștere a liderului a constituit-o alegerea „ mutului ” respectiv al vătafului cetei călușarilor. Acesta de departe era considerat ca fiind lider din punct de vedere spiritual. Cel recunoscut ca ” Mutu” înainte de orice manifestare exterioară cetei sale trebuia să țină post 40 de zile, un post asemănător ca rigoare cu postul Paștilor, la care se adăuga și menținerea unei tăceri liber asumate, de la această tăcere autoimpusă provenind și numele rolului său.

Un alt element original prin a sa specificitate și nu prin unicitate, pe care ar fi ridicol în a ne-o asuma, o regăsim în ceramica populară. Ceramica populară reprezintă un tezaur al unei existențe, dar și al unei culturi milenare, constituind un rezultat al sensibilității și reflecțiilor populare fiind însă, în același timp, o piatra unghiulară a permanenței noastre pe aceste meleaguri în toate etapele istorice prin care am trecut. Lutul, un real simbol al miturilor facerii și al fertilității, modelat și ars, denotă, alături de prezența unei reale culturi materiale, și realitatea unei autentice vieții spirituale prin concretența obiceiurilor, riturilor și-a practicilor cultice ceea ce relevă, existența unor concepții morale, estetice, fiind și o măsura a actului creator. Ornamentele sale de bază – culoarea, compoziția, semnele – exprimă echilibru între lumină și întuneric, formă și fond, între utilitate practică, respectiv funcționalitate și act artistic, toate acestea desemnând indicii ale continuității noastre pe acest teritoriu, încât ceramica populară româneasca are peste cinci milenii pe aceste meleaguri.

Arta Lemnului, cunoaște pe plaiurile Transilvănene, dar și în restul ținuturilor locuite de romani, o succesiune de ipostaze care se reconfigurează mereu, înnoindu-se în expresivitatea și mesajul care se dorește a fi transmis. Lemnul precum și ceramica, deși nu sunt apanajul românilor, vor exprima o stare, un fel de-a fi românesc, redându-se astfel permanența românilor prin continuitatea în timp a spiritualității din spatele olăritului, a prelucrării lemnului – care este văzut nu doar ca și materie primă, utilă vieții cotidiene, cât și ca un real prieten, ’’codrul este frate cu romanul’’.’’ În loc de castele și cetăți, avem acești munți și / aceste păduri, împotriva cărora nici un dușman nu poate birui. Dacă ar fi altfel și dacă am fi avut castele pe pământul nostru, turcii de mult ne-ar fi gonit din ele’’ spunea Preda Brâncoveanu lui Paul de Alep. Pădurea era și locul de răcorire a sufletului – vetrele vechi monahale erau adăpostite in locuri de multe ori greu accesibile, pentru străinii de neam și lege, în adâncul pădurii, precum mănăstirile Prislop,Vaca (azi, Crișan) Sâmbăta–. Soarele reprezentat sub forma cercului, roata, rozeta, vârtejul s-a constituit și azi în reprezentări care se afla încă încrustate în piese de lemn-cruci, stâlpi, fluiere, unelte de munca, obiecte de artizanat. Se mai pot găsi reprezentări precum coloana cerului, sub diferite variante transfigurate, motivul șarpelui, funia infinitului, care sunt expresii ale unor vechi credințe pre-creștine care s-au transmis în mediul rural, dar devenind de cele mai multe ori forme decorative, ornamentale, care se pot vedea pe costumele populare, dar și pe porțile din M-ții Apuseni, Maramureș precum și în zona Hațeg. Costumele populare din arealul transilvănean în sine fără a fi nevoie de alte argumente, exprimă continuitatea românilor, fiind aceleași cu cele reprezentate in basoreliefurile de pe Columna lui Traian, dar și pe metopele de la Adamclisi.

În arta lemnului, cele mai importante creații destinate cultului religios au la baza o concepție laică, atât în arhitectura vechilor biserici cât și în sculptura stâlpilor de mormânt. Decorul acestora a inclus ca elemente de bază motive ancestrale, de cult solar, de stele, cum se poate vedea azi pe numeroase exemplare executate și astăzi, au ca element principal motivul de roata solară, unic motiv figurat în mari dimensiuni pe crucile de lemn din stejar din Mateiaș, în zona Târnavei Mari. Cel mai strălucit exemplu îl aflăm în stâlpii simpli și drepți de mormânt ce se întâlnesc frecvent în satele din zona Orăștiei, Valea Sebeșului, Tilișca Sibiului, dar și în Grădiștea Muscelului, unde stâlpii din cimitirele vechi au încrustate motive rombate, succesive, cu brâie care au uneori deasupra o pasăre a sufletului, fapt care trimite atât la tradiția Iudee – în Talmud se spune că în Eden se găsește o cameră unde sunt toate sufletele care vor fi aduse la existență și care sunt trimise de către o pasăre înainte de naștere copilului spre a se întipări în trupul care se va naște la timpul sorocit – care denotă pe de alta parte, o concepție filozofică din care, probabil, ulterior marele Brâncuși își va revendica faimoasa sa Pasărea Măiastră.

Arhitectura populară este fundamentată pe o funcționalitate riguroasă, dar, în aceleași timp, suplă. Decorul neîncărcat, de o simplitate clasică, formează parcă o introducere in căldura interiorului țărănesc, în care ceramica, icoanele și țesăturile îmbracă pereții într-o ambianță de mare rafinament artistic. Ramon de Basterra sesizând funcția culorii în arta populară românească, referindu-se la armonia din creația populară spune :’’cine i-a învățat oare, pe oamenii din popor sa armonizeze culorile cu un gust atât de desăvârșit? Își împodobesc pereții caselor cu motive ornamentale policrome, așa cum își brodează și veșmintele … straiele și covoarele românilor sunt țesute din raze de crepuscul.’’ Ion Țuculescu, într-un interviu din 1945 atrăgea atenția asupra armoniei artei populare românești;’ ’smălțuirea oalelor, chimirurile oltenești, icoanele pe sticlă, sculpturile în lemn ne arată că noi, românii, avem simțul culorii, al ritmului, avem imaginație’’

Specificul transilvănean al prelucrării lemnului este rezultatul unei continuități milenare de practicare a artei în lemn, în care s-a operat o sinteza a materialului, a formelor si a peisajului, o armonie între întreg și parte. Începând cu Bisericile de lemn din Maramureș, Apuseni, dar și de aiurea din arealul Transilvănean, și terminând cu delicatele crestături în lemn de pe cele mai diverse și mărunte obiecte de uz, ne pun în față adevărate miracole, fiind opere anonime de artă realistă, intim legată de munca și viață.

Elementele ornamentale sunt aplicate cu măsură și cu sobrietate, repartizate în așa fel încât să se obțină maximum de efect artistic: ctitoriile din Ardeal – bisericile din Bogdan – Voda ( Cuhnea ) Ieud, Șurdești – îmbină suprafețe și linii într-un ansamblu armonios, elegant, care atestă magistrala sinteză de care au fost capabili meșterii populari prin folosirea elementelor și sugestiilor oferite de arta gotică într-o îmbinare care nu își mai afla un corespondent în toată arhitectura exprimată în lemn din spațiul european.

Simbolic, cultura româneasca își are ca semn de început un chip: cel al unui om care gândește – cunoscut sub numele de gânditorul de la Cernavoda – și ca urmare luciditatea, dreapta cumpătare și dreapta judecată, au fost constante în mediul spiritual românesc. Ca urmare și imobilele ridicate, indiferent că sunt case sau biserici, exprimă în primul rând armonie și simplicitate, degajare, dar și o armonizare, o integrare în spațiul înconjurător, preînchipuind avant du Temp, arhitectura modernă de azi de tentă ’’Eco ’’.

Acesta a fost modul în care cultura și obiceiul popular au îndeplinit – alături de Biserică – rolul de transcendere al realității cotidiene, de selectare și formare a unei elite la nivel comunitar românesc. Culturalizarea laică, se face simțită firav, inițial, prin intermediul Bisericii Unite, a Școlii Ardelene dar care pe măsură ce educația este percepută, ca mod real de depășire a condiției sociale dezavantajoase, crește ca amploare și va deveni un alt element fundamental care va asigura comunității românești puterea necesară în a face față vicisitudinilor istoriei.

Conform recensământului din 1857 în Transilvania, în comitatele de atunci, se găseau, se folosește diviziunea administrativă de azi a Transilvaniei, un număr de 680.468 de persoane care datorită profesiei sau a studiilor pot fi considerați ca intelectuali.

Tabel nr. 1

Conform recensământului din 1869, profesiile intelectuale în care erau incluși, preoții, funcționari, învățători, profesori, artiști, avocați, personal sanitar, erau în număr de 27.331, adică 1,1% din populația transilvană. Ca urmare, dacă începutul perioadei 1848-1864 aparține tipului de formare populară, din momentul venirii episcopului Andrei Șaguna pe scaunul episcopal al Sibiului, va începe reala tranziție de la forma populară a culturii, care a ghidat dezvoltarea mentalității dar și a persoanei aparținătoare acestei mentalități, la cea de tip academic, școlară. Sinodul de la Sibiu din 1850, a constituit punctul de răscruce în care s-a trasat viitorul cultural, dar nu numai atât, al mentalității ortodoxe române din întregul areal al Imperiului, dar cu un impact vizibil și asupra Țărilor Române.

Perioada cuprinsă între 1859-1873 este timpul restaurării și organizării de școlii primare din Transilvania, fiind în același timp și momentul întemeierii și consolidării noastre culturale. Momentul Șaguna, privit din perspectiva zilei de azi, se constituie ca fiind momentul crucial în care la cârma decizională se găsea omul care s-a dovedit a fi mai mult decât providențial. Școala confesională ortodoxă care se afla într-un impas atât instituțional, cât și organizațional, va ieși din aceste stări total transformată. Cu o evidentă diplomație și o abilitate managerială, probabil înnăscut cu această abilitate și cizelată în timpul slujirii în administrația bisericească sârbă, Andrei Șaguna reușește a excela, transformând o primitivă rețea de școlii confesionale ortodoxe în câțiva ani într-un sistem școlar care va forma elita transilvăneană de sorginte ortodoxă, elită din care unii membri se vor perfecționa în alte spații culturale pentru ca la reîntoarcerea acasă să poată pregăti o altă generație.

Înmulțirea școlilor sătești, edificarea clădirilor necesare, îmbunătățirea condițiilor de învățământ, instrucția dascălilor fac parte din programul fundamental al episcopului Andrei Șaguna, menit a recupera distanța dintre români ortodocși și restul etniilor din Transilvania, din Imperiu, dar și de aiurea. Despre acestea se găsesc drept mărturie numeroase circulare emise în diferite probleme școlare, dar și în diferitele scrieri școlare, de lucrări și legiuiri, toate cu același scop: organizarea învățământului confesional ortodox, cât și reglementarea tuturor problemelor în legătură cu activitatea școlară și culturală a comunității ortodoxe. George Barițiu, scria: "Ce să zicem despre imensele progrese făcute în arhidieceza greco-orientală, atât în reședința sa de la Sibiu, cât și în afară, în cler! Despre aceasta pot să judece numai acei fii ai Patriei care cunoscuseră starea ei deplorabila dinainte de 1848. Se ceruse un spirit gigantic și o voință neînduplecată pentru ca să o regenereze. O adevărată providență a fost aceea care îi trimisese pe Andrei baron de Șaguna”. Cât de mult a cântărit statura lui Șaguna în istoria evenimentelor Transilvaniei revoluționare, poate că n-a spus-o nimeni mai exact decât unul din dușmanii lui, revoluționarul maghiar Kossuth. În octombrie 1848, Kossuth promitea ca dacă va învinge el, va amnistia pe toata lumea "cu excepția lui Șaguna".

Situația școlară din Transilvania și Banat de la 1800-1845

Această scurtă privire asupra modestelor începuturi ale învățământului confesional ortodox ne relevă uriașa muncă depusă de Andrei Șaguna în acest domeniu, unde totul trebuia reînceput pe baze apte de-a realiza un real progres cultural – științific.

Sub păstorirea episcopului Vasile Moga (1810-1845) guvernul Transilvănean a impus printr-un edict dreptul de control și supraveghere a școlilor confesionale ortodoxe, atribuindu-se acest drept, episcopului romano-catolic de Alba-Iulia, prin ordonanța regească din 21 Decembrie 1810. În pofida acestui impediment Episcopul Vasile Moga a depus atât cât i-a fost în putere tot efortul de a dezvolta învățământul confesional românesc ortodox.

În prima sa pastorală episcopul Vasile Moga (1811) îndeamnă pe toți credincioșii ortodocși să-și trimită copiii la școală, iar circulara din 14 Iunie 1813 conține ordine clare adresate protopopilor să nu mai accepte candidați la parohii decât teologi care să cunoască ”limba nemțească” pentru a putea funcționa și ca notari în sate. În circulara sa din 20 Octombrie 1815, cere protopopilor ca la cursul de preoție, care se efectua în Sibiu, să nu se mai trimită decât absolvenți de ”școală normală” care să cunoască ”cetania, aritmetica, cântarea bisericească, și să aibă scrisoare bună”, iar în 23 Februarie 1822 cere preoților să supravegheze ca dascălii să învețe copiii și ”slovele” latinești și cele ungurești tocmai pentru a asigura copiilor accesul la școli superioare.

În 13 Octombrie 1829 cere ca de acum înainte limba maghiară să se regăsească ca materie de studiu în școlile confesionale ortodoxe normale (primare) această măsură fiind cerută de ”înaltul guberniu” în articolul de lege VIII 1830, care prevedea la punctul 4: ”Începând de acum între hotarele țării nu poate ocupa fucțiune publică cel care nu cunoaște limba maghiară”

Școala românească ortodoxă se găsea în preajma anului 1845 într-o stare primitivă, sub toate aspectele. Conform afirmațiilor lui Ioan Lupaș, școli primare bine organizate față de restul sistemului de învățământ se găseau în Brașov, Săcele, Rășinari, Săliște și alte câteva comune din ”Fundus Regius” în Țara Oltului și în zona Năsăudului. Aceste școli cunoscute sub diferite nume ”școli centrale, școli triviale, școli capitale” denumiri care ilustrau, fie forma de organizare, fie numărul claselor existente, având foarte puțini profesori, învățători cu pregătire adecvată, iar cărțile de școală primară fiind Bucoavna, Psaltirea și Catehismul.

În aceste împrejurări grele ale epocii, Andrei Șaguna izbutește să înființeze un gimnaziu la Brașov, unde se va preda un curs de științe comerciale și o școală reală inferioară. Ulterior, va înființa un gimnaziu la Brad, care, pentru a nu fi desființat de autorități, va fi trecut în subordinea episcopiei ortodoxe române, ca școală confesională.

Circumscrierea năzuințelor de emancipare confesională celor naționale, a fost scutul sub care Andrei Șaguna a putut să-și aducă aportul, la lupta de emancipare națională a românilor transilvăneni. Domeniul educației confesionale nu a fost însă singurul front pe care acesta a luptat. În 1850, reușește înființarea tipografiei diecezane la Sibiu, aici urmând a fi tipărite cărțile bisericești, manualele școlare, dar și ziarul „Telegraful Român” apărut în 1853, ziar ce va apăra interesele politice, naționale și culturale ale românilor ardeleni.

Tot el înființează în 1861, alături de Gheorghe Barițiu, Timotei Cipariu, Andrei Mocioni, Ioan Pușcariu și alți intelectuali români, societatea culturală ASTRA. Presa era reprezentată prin: Gazeta de Transilvania; ”Foaia pentru minte, inimă și literatură”, mai târziu apare și ”Organul Luminării” (Blaj), iar la Cluj, ”Aurora”.

Dacă în Ardeal situația învățământului confesional ortodox român începea să cunoască o ameliorare, în părțile Banatului nu se sesizează același aspect. Prin trecerea învățământului sub controlul Bisericii, școlile românești din Banat ajung sub controlul protopopilor sârbi, care în calitatea lor de inspectori școlari, vor persecuta utilizarea limbi române, dar vor și interzice editarea de manuale tipărite în grafia latină și nu în chirilice.

Situația școlilor conform unei statistici, publicate în ”Telegraful Român” din 1858 se prezenta astfel:

În 1858, în Ardeal se găseau 2398 de școli primare cu aproape 90.000 de elevi. Dintre acestea, 981 erau românești, 460 germane, 957 maghiare. Din cele 981 de școli românești, 600 erau de confesiune ortodoxă, având 33.229 elevi, restul fiind unite. Deci la un deceniu de păstorire, Andrei Șaguna, care la instalare nu a găsit nici 100 de școli, acum în Ardeal se aflau 600, rezultatul fiind mai mult decât edificator asupra efortului constant depus de Șaguna în ridicarea nivelului de cultură al poporului pe care îl păstorea. Îmbinând menirea școlii și cultura poporului într-o simbioză, Șaguna a realizat importanța instrucției și a educației pentru viața națională a românilor transilvăneni și nu doar a acestora.

Culturalizarea națiunii române promovată de Șaguna “a făcut posibilă mișcarea politică a românilor din spațiul intracarpatic și a creat condițiile conjuncțiunii socialului cu naționalul”. Marea Unire înfăptuită după o jumătate de secol de la dispariția lui Șaguna a fost posibilă “ datorită procesului de autoexaminare colectivă din comunitățile rurale care au înregistrat efectele timp ale ridicării nivelelor de cultură”.

”Secoli de aréndul am fost oprimați și amenințați cu esterminarea și aproape singurul refugiu l-am în sânul bisericei. Și astădi în era disă a luminei și libertăței tot numai biserica ne-a mai rămas. Prin Statutul organic – creațiunea Marelui Andreiu s-a renăscut biserica gr. ort. românească și a câștigat nu numai în esență ci și în formă două atribuțiuni esențiale egal de importante pentru toți Români, atribuțiunea de biserică constituțională și națională.

Dacă în trecut și-au aflat naționalitatea și dorul de libertate, refugiu și adăpost ocrotitor în biserică, n-avem sé uităm că între împrejurările schimbate de astădi își află biserica și libertatea ei singurul rasim puternic în naționalismul instituțiunilor sale constituționale.

Prin cele doué atribuțiuni scoase nu numai esențial ci și formal în primul rând ni-a indicat Marele Andreiu calea pe care ne vom puté susținé pentru totdeauna biserica părinților noștri neștirbită în drepturi și fericitoare pentru sufletele noastre” .

Presa laică și bisericească din vest

Și presa bisericească arădeană s-a născut în tinda bisericii, apariția ei fiind determinată de cărturarii vremii, în speță de către profesorii de la Preparandia Arădeană, între care menționăm pe Alexandru Gavra, Miron Românul, Vicențiu Mangra. Conștiința emancipării socio-politică a românilor, în vederea realizării unității naționale, a fost văzută de aceștia în strânsă legătură cu culturalizarea poporului. Încă din 1814, la 22 ianuarie corpul profesoral al Preparandiei Arădene cere editarea unei publicații românești sub numele de Efemeridele Valahice pentru a se ridica nivelul cultural al poporului, prin transmiterea ’’moravurilor care sunt în floare la toate popoarele Europei.’’Anul 1848 a constituit pentru transilvăneni nu atât o înfrângere, cât o ofensivă în lupta național-culturală, Andrei Șaguna cunoscând efortul profesorilor,cere, episcopului Gherasim Rațiu, la 26 noiembrie 1849, că o asemenea gazetă ar fi de dorit a se realiza, la Arad sau Timișoara, având în comitetul redacțional pe profesorii D. Constantini și A. Gavra. Andrei Șaguna cere ca Andrei Mocioni să fie înștiințat de dorința apariției acestei gazete. Acesta răspunde Centrului Eparhial Arădean, în 06 decembrie 1849, că susține apariția unei gazete care este de dorit a se publica la Arad datorită poziției geografice a orașului, dar decesul episcopului Gherasim Rațiu în 1850 determină o întârziere a apariției gazetei.

În anul școlar 1857-1858, se organizează o Societate de lectură a elevilor români din cursul superior al gimnaziului din Arad de către Mircea V. Stănescu, pentru ca apoi, în colaborare cu unii cursanți ai Institutului Teologic reușesc să tipărească la 30 mai 1859 ”Almanahul Muguri”. În paginile acestui almanah întâlnim câteva nume care ulterior vor face nume în presă: Ioan Goldiș, Nicolae Cristea, Iulian Grozescu și Atanasie Sandor remarcat prin studiul său ” Încurajarea spre învățarea științelor folositoare și a limbii materne ”.

„Speranța” Foaie literară bisericească, devine organul Societății de lectură a teologilor români din Arad, apare bilunar inițial între 1 februarie-15 decembrie 1869, apoi între 10 ianuarie -13 iunie 1872, fiind prima gazetă periodică tipărită la Arad în limba română, considerată ca prima foaie bisericească a românilor din Transilvania și Ungaria despre care Mihai Eminescu scria că ”e mai mult decât a crezut”. Ca organ oficial al Episcopiei va apărea ”Biserica și Școala”, ceea mai longevivă revistă arădeană: primul număr apare la 30 ianuarie 1877, sub atenta îndrumarea episcopului arădean Ioan Mețianu.

Unde și când a apărut primul ziar în limba română pe pământ românesc? Se poate considera că primul ziar în limba română a apărut la Oravița,1818 – 1820, meritul fiind al unui aromân, Ioan Constantini, care va ajunge directorul școlii ortodoxe din acest oraș cărășan, în 1852.

Putem însă evidenția câteva titluri mai importante ale presei bănățene, publicate până în anul 1919.

– ”Luminătorul” – care va apărea de două ori, apoi de trei ori pe săptămână, între anii 1880-1894, la Timișoara, fiind primul ziar politic românesc: redactor responsabil avocat Pavel Rotaru. Acesta alături de George Ardeleanu și Iulian Grozescu, vor forma așa numita ” tripletă de aur” a publicisticii bănățene. Editorul și proprietarul ziarului ”Luminătorul” a fost protopopul ortodox român Meletie Drăghici, o cunoștință a familiei Pascaly și a poetului Mihai Eminescu, din vara anului 1868. ”Luminătorul”, avea ca supliment, ”Avocatul Poporului”, foaie care milita pentru însușirea informațiilor juridice în rândul cititorilor.

– ”Dreptatea”, cotidian politic, economic și literar, apare la Timișoara de la 13 ianuarie 1894 și până la 13 ianuarie 1898, sub direcția lui Corneliu Diaconovici, redactorul cotidianului fiind Valeriu Braniște. Între fondatorii ziarului se rețin nume de referință din peisajul cultural bănățean: baronii Alexandru, Eugen și Zeno Mocioni, Vincențiu Babeș, Pavel Rotariu, Coriolan Brediceanu și Emanuil Ungureanu.

”Dreptatea”, avea ca supliment politic, economic și literar foaia cu numele de ”Foaia de duminică”. ”Dreptatea”, are un merit aparte, deoarece în cadrul ei va figura prima femeie ziarist profesionist, respectiv pe doamna Emilia Lungu – Puhallo, fiica învățătorului Traian Lungu, din cartierul timișorean Fabric, învățător persecutat de autoritățile maghiare și sârbe, pus în situația de-a construi o școală nouă în acest cartier.

Este de amintit personalitatea lui Corneliu Diaconovici (1859-1923) originar din Bocșa-Montană, ziarist poliglot și autorul primei Enciclopedii din cultura română, apărută în 3 volume, care apare la Sibiu, între 1898-1902, dar este de amintit și imaginea redactorului Valeriu Braniște, care a avut parte de 23 de procese de presă, amenzi, dar și de doi ani de temniță, executați la închisoarea din Seghedin pentru activitate unionistă. De numele lui Valeriu Braniște se leagă existența bisăptămânalului”Drapelul” din Lugoj, care a apărut între ianuarie 1901 și anul 1920, având ca redactor responsabil pe dr. Corneliu Jurca, ziar în paginile căruia a publicat preotul Coriolan Buracu articole, cu tentă naționalistă, fapt pentru care a fost cercetat de poliția maghiară și arestat în momentul intrări României în Primul Război Mondial. A fost întemnițat la Caransebeș și trimis pe front în linia întâi, decedează pe front, luptând alături de cei din Regimentul 43 Infanterie din Caransebeș, cunoscut sub numele de Regimentul Papă-Lapte deoarece era format din ciobani din Munții Carașului.

La Reșița, din inițiativa lui Simeone Pocreană, apare ziarul săptămânal ”Reșița”, între 1 ianuarie 1884 și 25 martie 1904, în cadrul unei tipografii personale apare și revista de cultură în limba germană „Romänische Revue”, între anii 1886-1888, redactor fiind Corneliu Diaconovici. În paginile acestei publicații vor fi tipărite creații din Vasile Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, toate fiind în traducerea lui Fischer  Ludovic Vincențiu, poet german, originar din Oravița. În paginile acestei reviste apare în premieră, poezia ”Deșteaptă-te române” de Andrei Mureșanu.

În Tipografia Diecezană din Caransebeș se tipăresc cărți ale clasicilor literaturii române și lucrări de pionierat. Aici se tipărește în 1895 prima monografie din cultura românilor, ”Monografia satului Maidan” de învățătorul Marcu Sofronie.

La Caransebeș, au mai apărut două publicații care au contribuit la emanciparea națională a românilor, e vorba de ”Renașterea”, redactor responsabil Cornel Corneanu, consilier bisericesc și de ziarul ”Lumina”, redactor și proprietar fiind Nicolae Ionescu, avocat și director de bancă.

O publicație care a jucat un rol important în emanciparea populației din Valea Carașului a fost ”Foaia Oraviței”, vitală între anii 1914 – 1916, fondată de: avocat Ilie Trăilă, dr. Petru Corneanu, dr. Mihail Gropșianu, învățător Gh. Lipovan și publicistul Romul S. Molin, redactor la ziarul Opinca din Vârșeț, autorul dicționarului ”Vocabularul tipografului român„ unic în literatura de specialitate.

În rândul publicațiilor apărute până în anul 1919, se mai pot adăuga publicații care au văzut lumina tiparului în orașul Orșova și în orașul Lipova. În orașul Orșova, amintim ”Gazeta Orșovei” și ”Santinela Dunării”, iar în orașul Lipova, menționăm săptămânalul” Revista Lipovei”.

Încheiem cu ultima publicație apărută în străinătate, ” Foaia Țăranului ”, editată de un grup de ofițeri ardeleni la Moscova, în februarie 1918, având ca prim-redactor pe Ariton Pescariu. Această foaie publicată în Tipografia Băncii Naționale Române, care se găsea la acea dată în Moscova, concomitent cu tezaurul românesc, apărea tipărită pe hârtia rezervată bancnotelor românești. Hârtia s-a consumat și rușii nu au putut să o folosească în scopul tipăririi de bancnote false. A fost un act național extraordinar care a dus la evitarea falimentării României, la care se adaugă ideea convingeri ca prizonierii români care se aflau în Rusia să se constituie în detașamente care să lupte pentru făurirea României Mari.

MENTALITĂȚI. FORME ȘI DEZVOLTARE

”C

e este cântatul? … Cântatul este o necesitate. Omul dacă nu ar cânta ar muri. Este un har, este un dat transcendental, este un noroc de la Dumnezeu. Cele mai profunde versuri care s-au spus vreodată despre muzică sunt:

Am noroc că știu cânta,

Că-mi astâmpăr inima

Horile-s de astâmpărare

La omul cu supărare ”

Conform definițiilor din The Canadian Oxford Dictionary cuvântul comunitate este redat prin, reținem, următoarele ”all the people living in a specific locality”, toți oamenii care trăiesc, locuiesc în interiorul unei localități specifice, “body of people having a religion, a profession etc.” comunitatea umană care are aceeași religie, profesie, “fellowship of interests”, urmăresc același scop, țel, “similarity”, au aceleași similarități,”community of intellect”, comunitate intelectuală iar în Micul Dicționar Enciclopedic termenul de comunitate este redat prin: grup de oameni cu interese, credințe, sau norme de viață comune sau prin totalitatea locuitorilor unei localități, țări”.

Mentalitatea românilor transilvăneni la care facem referire era determinată de felul în care își trăiau viața, se raportau la ei însăși la cei de aproape, sau de mai departe. Fiind scăzut numărul celor cunoscători de carte, principala formă de educație se rezuma la familie, Biserică și așa numita „școală a vieții” care includea zestrea mentală, în care este prezentă și teama de stăpânire pe care sute de ani de vitregie a inoculat-o felului de-a fi, (a românului) de-a se raporta atât privind la sine cât și la alți. Zestrea culturală, a românilor din tot arealul transilvănean a cuprins și teama de stăpânire pe care sute de ani de vitregie au inoculat-o felului de-a fi de-a se raporta atât privind la sine cât și la alții. Acest fel de-a fi, de-a se raporta îl putem ilustra privind comparativ figura a doi episcopi români ortodocși și anume Vasile Moga și Andrei Șaguna. Primul evidențiază felul de-a fi asertiv față de autorități fără de prea multe inițiative personale, fără conflicte cu autoritatea indiferent cine era această autoritate, într-un cuvânt un om fără strălucire, carisma și autoritate. Dimpotrivă, Andrei Șaguna apare ca un luptător, un om care gândește și vrea să realizeze ceea ce consideră a fi de realizat, Andrei Șaguna fiind un ”Moise” al românilor (Ioan Slavici l-a numit pe Andrei Șaguna "Mesia ardelenilor") din perspectiva profundelor prefaceri pe care nu a ezitat a le întreprinde pentru Biserica sa și pentru români ortodocși.

Conceptul despre permanența istorică și spirituală a românilor va căpăta o bază teoretică solidă la Vasile Pârvan, care prin a sa teorie a „autohtoniei culturale”, teorie ce trebuie privită în contextul larg al concepției marelui nostru istoric. Ipoteza sa nouă asupra istoriei și culturii în arealul românesc de azi din lucrarea sa Getica, l-a condus pe Vasile Pârvan la afirmarea tezei „autohtoniei culturale” ca mijloc de realizare a „autohtoniei naționale”. În ”Memoriale” Vasile Pârvan arată că: „se poate lua cu sila haina unui popor. I se poate impune de cuceritor limba,…,neamurile migrează, dar culturile rămân…Și atunci, ideea națională fiind o stare de conștiință, înainte de toate culturală, iar geografia umană demonstrând nu după oameni, ci după pământul după care se așeză, adevărate autohtonii culturale, nu ajungem oare la marea realitate istorică ,…, a autohtonilor naționale?’’. După V. Pârvan, vârful civilizației, indiferent care ar fi, se concretizează nu prin evidențierea valorilor etnografice, cât mai ales ’’prin continua armonizare intru sublimul uman factor care determina o națiune’’ să trăiască universal – uman’’. O îmbinare reușită a punctului de vedere psihologic cu cel istoric, îl va conduce pe Vasile Pârvan la enunțarea conceptului ”sufletului național’’ considerându-l „realitate etnopsihologică’’, concept care apare în lucrarea ”Idei și forme istorice: Patru lecții inaugurale.”, unde acesta va descoperi în țăranul român valențe ale unei puternice si structurate personalități spirituale, pe care un observator superficial nu le poate sesiza decât trunchiat.

În ampla lucrare „Din psihologia poporului român” Dimitrie Drăghicescu la mod special abordează conceptul despre ” sufletul etnic românesc’’. În opinia sa, caracterul unui popor este determinat de „elementele etnice” de frământătura care apare precum un ”aluat de rase din care el s-a constituit” ulterior fiind determinat și de ”împrejurări istorice si sociale”. În opinia sa, există straturi succesive care au contribuit fiecare la creionarea unui ”fel de-a fi”, ”de-a ființa” a poporului român; respectiv dacii au lăsat ca amprentă: mândria, curajul, vitejia, voința, puterea de stăpânire; romanii însă, ne-au lăsat limba și conținutul ei spiritual, sacrificiul individului în favoarea patriei, statornicia și iubirea de ordine. Următorul strat impregnat de populația ”daco-romană unificată” înfățișează o caracteristică psihică comună ”rasei latine și trace” concretizat în ”acel popor de agricultori, cu pasiuni războinice, ei trebuiau să aibă o voință tenace, statornică, îndrăzneață, impulsivă și stăpână de sine. Ceva din nepăsarea de moarte și din fatalismul tracic trebuie să fi rămas în caracterul lor, după cum și ceva din spiritul de ordine, de disciplină și de sacrificiu în folosul societății, ce caracteriza pe romani. Inteligența născocitoare, ingenioasă și deschisă către civilizație a dacilor a găsit la români un material intelectual nespus de mare, încât inteligența daco-romană a fost și bogată și vie și complexă ’’.

În anul 1937, Lucian Blaga își rostește discursul la Academia Română, discurs intitulat ”Elogiul satului românesc” în care va evidenția cu precădere calitățile spirituale ale mediului rural, considerat ca fiind ”creatorul și păstrătorul culturii populare”, dar și ca fiind ”singura prezență vie” a felului de a fi în lume a românului. Satul este privit ca deținătorul valorilor umane nealterate și investit cu criteriul autenticității, criteriu bazat pe faptul că ”satul nostru reprezintă o așezare situată și crescută organic într-o lume totală, care e prezenta in sufletul colectiv”.

Simion Mehedinți, în lucrarea susținută în cadrul unei ședințe a Academiei Române în anul 1928, intitulată ”Coordonate etnografice. Civilizația și cultura”, susține ideea că ”pornind de la premize noi, să revizuim concepția despre ființa poporului nostru” iar în lucrarea „Creștinismul românesc. Adaos la caracterizarea etnografică a poporului român”, va combate unele ipoteze apărute și dezvoltate în epocă, care priveau caracteristici ale poporului român, precum „nepăsare și fatalism” conform părerii exprimate de Drăghicescu, dar și ” lipsă de gânduri; opacitate de cugetare metafizică ” precum considera Vasile Pârvan.

La aceste ipoteze de lucru, Simion Mehedinți răspunde prin afirmațía conform căreia caracteristica principală a românului (rezidă după opinia sa) nu în toleranță după cum a ilustrat, Lucian Romier, ci constă în ”discreție izvorâtă dintr-o reală omenie … semnul unei reale maturități sufletești, dobândită printr-o lungă experiență istorică.” În viziunea lui Mehedinți, la baza acestei experiențe stau trei acte:

vechimea neamului carpatic;

nivelul superior al civilizației carpatice;

și cel mai semnificativ, înălțimea culturii carpatice.

Simion Mehedinți, constată astfel existența unei reale ”ortodoxii arhaice a poporului român/…./creștinism înainte de creștinism”fapt care ar conferi românilor „sentimentul statorniciei și l-a întărit în rezistența” făcându-l apt de provocările pe care va cunoaște in timp. Această opinie îmbrățișată de Simion Mehedinți nu reprezintă neapărat adevărul științific, ci, mai curând, dorința de-a oferi viziunea unui trecut puternic care poate deveni o sursă de întărire contemporanilor, un îndemn de-a fi la măsura unui trecut glorios.

Particularități naționale românești

1. Conștiința istorică

”De unde venim si unde mergem, trecutul si viitorul, iată toata ființa noastră, iată mijlocul de a ne cunoaște”, spunea Mihail Kogălniceanu. Conștiința faptului ca romani au fost strămoșii lor a avut o largă penetrare în mediul larg al locuitorilor, fapt consemnat în epistola lui Flavio Biondo, din 1453, adresată regelui Siciliei, Alfons de Aragon, în care se face referire la atitudinea vlahilor, care’’își proclamă ca o onoare și își afișează originea lor romană” ceea ce ne poate îndreptăți să credem că dacă români își asumau în 1453 paternitatea latină, cu atât mai mult în sec. al – XIX – lea, românii indiferent de nivelul lor de educație aveau această conștiință a originii lor. Putem invoca în sprijinul acestei opinii și variantele de Plugușor în care împăratul Traian apare ca un prototip al întemeietorului prin descălecarea sa, dar și ca un semănător mistic.

Raportarea înfățișării exterioare a vlahilor la strămoșii lor romani are, ca obișnuită etnografică, o tradiție care se întinde mult dincolo de începutul perioadei noastre de cercetare, până la Martin Opitz și la poemul său transilvănean ”Zlatna oder von Ruhe des Gemütes” , Zlatna sau pace a minții. Privind la frumusețea unor tinere țărănci, îmbrăcate în ie, ca într-un costum de duminică, K.E. Franzos se simte transportat în epoca augustană.

Ceea ce este însă diferit ca reacție, se poate sesiza dacă privim ceea ce s-a încercat a se ilustra și anume originea latină în Transilvania, că aici într-un spațiu mult mai nobiliar și ca titulatură și ca importanță, se invocă noblețea originii, această nobilă ascendență urma să se răsfrângă și asupra urmașilor (românilor) într-o societate în care sângele albastru avea o reală și cuprinzătoare valoare.

În Moldova și Țara Românească, dacă s-a accentuat originea dacă, această accentuare era menită să se determine o imagine favorabilă asupra demersurilor politice privind Unirea Țărilor Române, dar și se contracara evidenta presiune slavă exercitată de Rusia imperială. Din anul 1880, recursul la teza originii dace a poporului român, nu mai este uzitat și de la începutul sec. XX nici referirile la teza originii latine nu mai pote fi considerat a fi revelatoare deoarece se impune o a treia teză privind originea românilor, respectiv teza în care se afirmă că originea românilor poate fi o mixtură rasială.

În lumea apuseană, percepția despre români și lupta lor națională era instabilă și mereu în schimbare datorită a doi factori: primul surprinde realitatea că românii erau cunoscuți în exterior prin presa și administrația austriacă și cea maghiară care exprimă modul acestora de autoprotecție și concomitent de izolare a comunității române, iar în al II- lea caz, imaginea românilor și a scopurilor lor, se datorează propagandei unor diverse persoane pro sau împotriva românilor. Astfel, începând cu 1840, apar diverse forme de percepere a românilor și, în consecință, mult mai multe descrieri. În aceste descrieri, românul apare ca un om ” cu înfățișare exterioară extrem de atractivă „ este redat cu anumite atribute, particularități, care posedă un grad de stereotipie deosebit de mare. Româncele sunt lăudate ca fiind frumoase având măreață ținută umană, posesoare ale unei grații evidente și cu o înfățișare solidă. În unele cazuri observatorii sunt atrași de fizionomia „deosebit de nobilă”” posesoare a unei trăsături pregnante, frumoase și regulate, de cele mai multe ori”

Începând cu mijlocul sec. al XIX- lea, în literatură se evidențiază ample pasaje despre farmecul femeilor transilvănene. Caracteristic, ar putea fi considerat portretul de româncă pe care-l realizează E. von Berg „ sexul frumos merită cu adevărat această denumire, la tinerețe, n-am mai văzut la nici un alt popor atâtea chipuri de femei cu adevărat frumoase și grațioase”

2. Obiceiuri și moduri de-a trăi ale românilor

Referințele privitoare la teme precum munca, modestia, băutură etc. sunt de multe ori contradictorii, fapt care se datorează diferențelor cauzate de orizonturi de așteptare diferite ale celor care au observat aceste aspecte. Mărturiile privind lipsa de curățenie, de exemplu, acest aspect are în vedere locuințele românilor, categorie în care se considera a se afla cea mai mare parte a populației românești, se pot afla în diferite lucrări compilatori. Împotriva acestor tipuri de preconcepții, se vor ridica unii cunoscători mai avizați care au formulat: „curățenia atât în ce privește îmbrăcămintea cât și în locuințe caracterizează deosebit de avantajos populația moldovenească „

Studiind formele culturii populare Traian Herseni evidențiază faptul ca în rândul colindelor de Crăciun, un număr ridicat dintre ele ilustrează aspecte profane, din viața oamenilor: lupte între feciori, activități casnice, ocupații rurale, căsătorii, iar altele nefiind decât simple urări. La celelalte manifestări studiate –urări, mulțumiri, cântece de zăurit- predominante sunt colindele profane, care au in principal o utilitate concretă fapt care l-a îndreptățit pe Traian Herseni a concluziona că satul: ’’a fost o realitate tradițională mai veche decât creștinismul””caracterul principal al colindelor, îngăduia îngrămădirea de texte de proveniența și înțelesuri foarte variate, era urarea, adică dorința de fericire exprimată, direct sau indirect prin cântare, care se adresa oamenilor cu acel prilej de sărbătoare”.

Colindele dedicate nașterii lui Iisus Hristos au duioșia unei mame care își dezmiardă pruncul într-un sat românesc ’’la poalele codrului, sub aripa cerului’’, iar în ziua Răstignirii, Fecioara Maria este înfățișată ca o femeie îndurerată precum în Miorița. Mistica păgână a secondat creștinismul în cele două milenii de spiritualitate românească, dar nu a influențat-o în mod hotărâtor. Creștinismul, în dimensiunile sale teologice, dar mai ales în cele practice de rit, la noi a avut și un caracter mundan mai evident deoarece preoții, indiferent de treapta sacramentală, au fost sfătuitori, oameni de cultura, Biserica fiind prezentă în viața păstoriților ei, atât în mijlocul evenimentelor principale din viața, acestora – naștere, căsătorie, moarte, fie pentru a cataliza bucuria, fie în a alina durerea.

În Ardeal în lipsa unui stat românesc, preotul a preluat rolul sancționator sau recompensator al statului, iar „Evanghelia a devenit un fel de lege nescrisă, ținând locul magistraturii’’ preotul devenind conducătorul sfatului de bătrâni, reminiscență a sfatului gentilic utilizat de dacii. ”… pentru preotul țăran și pentru credincioșii săi, legea consta exclusiv în rit – posturi, numărul sărbătorilor ale Bisericii Răsăritene, în venerarea Sfinților, în vechiul calendar și în vechea limbă liturgică”. Acest tip de adunare bisericească a devenit prin Statutul lui Andrei Șaguna forma de conducere a Bisericii Ortodoxe din Transilvania și din 1920 după ridicarea la rangul de Patriarhie a vechii Mitropolii a Ungro-Valahiei, forma de conducere a Bisericii Ortodoxe Române, formă unică de conducere și atunci și azi în toată lumea ortodoxă.

Vechile tradiții romanești includeau ca fundamente ale vieții unui om: credința – dragostea și hărnicia. Bucuria faptului împlinit, a lucrului bine făcut sunt atribute care sunt amintite ca fiind prezente și respectate din vechime la strămoșii noștri. Homer amintește un episod mitic, conform căruia zeul Hefaistos în urma unei neascultări fățișe față de Zeus, se va adăposti de teama pedepsei la tracii din Lemnos, renumiți ca fierari. Folclorul românesc abundă în elemente ludice, fiind strâns legat de viață și evenimente care se regăsesc de-a lungul vieții. Folclorul este strâns legat de munca și viața, cuprinzând cântece și urări de fertilitate, precum caloianul sau cântecul cununii este o elogiere a belșugului agricol sau dansuri mistico – rituale, precum, Paparuda, Drăgaica sau Călușul. La români, munca este privită ca un dat necesar vieții omul muncitor ca pomul roditor. Idealul omului din popor a fost legat întotdeauna de belșug, de rodnicie ca rezultat al unei activității clar structurate, de aceea a fost posibil ca lenea și trândăvia să fie ridiculizate, leneșul „ vântură vântul, așteaptă să cadă para mălăiață, face umbră degeaba pământului ’’

Referitor la muncă, apare o întrebare: cum se explică faptul că observatorii care au în general o părere pozitivă față de români când se referă la muncă, constată că hărnicia nu este o calitate a românilor și în manualele școlare germane de la începutul secolului nostru întâlnim părerea că românii se caracterizează prin dragoste față de comoditate și prin lipsa de poftă de muncă. Să fie oare această apatie determinată de desele sărbători religioase din calendarul religios ortodox, la care se adaugă posturile îndelungate sau se poate adăuga resemnarea bărbaților determinate de greutăților vieții și viciul băuturii ?

Complementar acestor opinii, este însă elogiul adus hărniciei femeilor românce – la un moment dat fiind considerat ca un privilegiu al femeii române – „ pe cât de mult pierd bărbații valahi, în comparație cu alți bărbați, pe atât câștigă femeile, în comparație cu cele de felul lor din alte regiuni. Femeile valahe sunt deosebit de supuse, prietenoase, îndatoritoare și harnice. Femeia muncește pe câmp, hrănește copiii și animale domestice, toarce și țese pentru nevoile casei, dar și pentru a vinde își confecționează și își curăță singură costumul, crește orătenii, le poartă sau le conduce la târg spre a fi vândute, lucrează neîntreruptă cu fusul”.

Dar din 1890, apare ideea conform căreia atitudinea față de muncă dintr-o țară încă nedezvoltată din punct de vedere economic nu se poate evalua cu aceeași unitate de măsură uzitată în țările dezvoltate de la acea dată, deoarece munca depusă de cioban sau țăran este intermitentă și nu atât de constant precum este activitatea depusă într-o fabrică.

În anul 1775, cititorul de limbă germană, se putea informa dintr-o serie de lucrări cu caracter etnografic, ce aveau ca subiect obiceiurile românilor, cum că aceștia ar avea o predispoziție spre băutură. Această informare privind consumul de alcool este însoțită de precizări care doresc a explica contextul acestui consum. De regulă, aceste informări se referă la consumul de alcool în zile de sărbătoare, însă fără a se specifica dacă acest consum, dacă acest accent bahic, este la aceeași cantitate și în zilele ordinare.

Există și lucrări care trec dincolo de obiectivitatea științifică și de-o corectă clasificare a raporturilor, care nu țin cont nici de specificul național, gradul de dezvoltare al culturii, putem exemplifica prin observația lui R. Kunisch, care în cadrul unei lucrăricompară chibzuința, moderația românului, cu caracteristicile similare aparținând națiunilor din Nordul Europei, dar și ale unor popoare din Europa apuseană. În acest cadru, necalibrat pentru o reală validare, această raportare este favorabilă românilor, aceștia (românii) sunt prezentați într-o lumină net avantajoasă față de națiunile etalonate.

Căsătoria

Referitor la viața sexuală, din perioada josefinistă până la începutul sec. al XX-lea, se vehicula ideea conform căreia fata intra în mariaj fecioară, dar după consumarea căsătoriei, viața amoroasă a femei căsătorite, cuprindea numeroase aventuri extraconjugale, ”în timp ce frumusețea și curățenia moravurilor la fete sunt lăudate, lucrul acesta se întâmplă mai rar în legătură cu femeia (căsătorită)”

Puterea paternă, bine conturată în comunitatea românească precum și în familia românului, se dobândea prin intermediul a două modalități, prin căsătorie sau prin adopție.

Căsătoria putea debuta fie prin furt de fete :

„ la vânătoare,

Vânătoare nsurătoare

După fete bălăioare”, fie după ce vitejii, eroii cu valori arhetipale ( care – conform mitului popular ) dobândesc fata după o trecere în cadrul unei alte lumii: a zmeilor, a ființelor supranaturale care-l transformă într-un inițiat; fie prin căsătorie consimțită:

„ Floare albă colilie,

Zi mă-tii să te de-a mie

Că-mi ești dragă dintr-o mie,

Primind răspunsul:

Dacă-ți trebuie muiere

Vin la maica și mă cere

Relațiile conjugale sunt clar conturate, femeia este stăpâna slugilor, doamna soțului, în familiile cu stare, sau simplu: femeia omului – bărbatul fiind ”om”, femeia îl completează, aceasta nu este în sine întreagă. Consimțământul fetei la mariaj este definitoriu, se considera că lipsa exprimării libere a fetei la căsătorie atrage invariabil pedeapsa Lui Dumnezeu.

Privitor la vârsta necesară pentru căsătorie, tinerii nu putea să încheie o căsătorie validă – în Biserică –fără binecuvântarea părinților sau a moșului. Lipsa consimțământului autorității familiale putea fi înlocuit de justiția civilă, care dacă găsea refuzul întemeiat îl aproba sau, dimpotrivă, în lipsa unui temei, acorda dispensa necesară căsătoriei. Militarilor le era necesară dispensa acordată de comandantul regimentului sau de cel care le purta de grijă pentru a se putea căsători.

Conform Pravilei de la Govora părinții aveau obligația de a-și căsători tinerii, băieții la 15 ani și fetele la 12 ani, obligație menită să prevină relații sexuale în afara căsătoriei.

Conform prevederilor din cadrul aceleiași Pravile, căsătoria rezultată din răpirea fetei era aspru sancționată, cel „ce ia cu sila muierea trebuie să aibă pocanie ( canon ) 3 ani și să dea pârcălabilor ce i se cade; deci că nu iaste zis să se însoare cu sila cu această iastă tâlhărie și curvie și toată rușinea” glava ( articol ) 22 iar în glava 114, alin.2 se specifică că se pedepsește cu canon de 3 ani și 36 de metanii zilnice răpitorul de femei. În cazul unor căsătorii determinate de forță, asupra fetei sau a părinților, această căsătorie se anulează numai la apelul persoanei silite, lipsa cererii venite de la persoana abilitată legal determinând menținerea căsătoriei.

Cei lipsiți de minte, respectiv cu un grad sau altul de dizabilitate mentală, sau epileptici, nu se puteau căsători decât în perioadele de luciditate, iar cei cu deficiențe senzoriale dacă își puteau afirma voința, puteau fi căsătoriți.

Obiceiuri de nuntă

Pețitul sau căpăreala. Feciorul însoțit de-o rudă, părinți sau frate, era invitat de părinții fetei trei zile, joi – sâmbătă – duminică la discuții privind viitorul însurățeilor, stabilindu-se după masă detaliile nunții, viitorul mire dând o „căpără” respectiv o plată pentru fată.

Zestrea era constituită din pământ și animale ( boi, vaci ) fata pregătindu-și lada de zestre cu haine, țesături, podoabe. Cu o săptămână înainte de nuntă erau trimiși „ givări” respectiv chemători la nuntă, sau „ dolierii ” adică purtători, plosca de țuică fiind împodobită cu o basma roșie, dantelă și flori, pentru a face invitațiile la nuntă.

Ospățul, de regulă, se ținea în casa fetei, mirii se ospătau din același „ blid ” cu excepția supei deoarece se considera că procedându-se în alt mod, s-ar provoca soarta în sens negativ, respectiv existând posibilitatea de a se naște un copil neputincios. După masă, urma jocul și cinstea tinerilor.

Căsătorii mixte

Privitor la căsătoriile mixte, Locotenența maghiară nr. 20384, din 6 oct. 1807, stipula obligația preoților de-a cere recomandarea – sfatul – episcopului în acest caz. Aceeași, Locotenență prin intimatul ei nr. 20784 din 12 oct. 1807, prevedea următoarele:

– Dacă tatăl este greco-catolic sau romano-catolic, toți copiii vor fi botezați și crescuți în această confesiune;

– Dacă tatăl este necatolic, înainte de căsătorie va trebui să consimtă ca toți copiii să primească legea catolică. Ajunși la majorat, ei pot îmbrățișa orice confesiune;

– Copiii nelegitimi, dacă tatăl este catolic, copiii sunt crescuți în cadrul confesiuni catolice, dacă tatăl este necatolic, copiii sunt botezați de preotul catolic. Dacă tatăl îi poate întreține era liber să-i crească în cadrul oricărei confesiuni, dacă nu avea posibilități, copiii se vor crește „ la hrănitoare rânduită” (orfelinat) pentru astfel de copii și vor fi crescuți în cadrul confesiuni catolice

Episcopul de Arad, Gherasim Raț, în cadrul unei circulare emise la data de 5 dec. 1835 reglementează cununiile între ortodocși și uniți. Ca atare, dacă mirele sau mireasa erau uniți, căsătoria era făcută de preotul unit fără ca prin această căsătorie cel ortodox să devină unit.

Dacă bărbatul era ortodox, atunci copiii, băieți, rezultați din căsătorie erau cu necesitate botezați în ritul ortodox, iar fetele în ritul unit, iar dacă soția era ortodoxă, copiii urmau ritul soțului. Problema fundamentală care apărea în cazul căsătoriilor mixte era deci, confesiunea viitorilor copiii, conform Legi III din 1866, copiii urmau în funcție de sex, confesiunea părințiilor, însă Consistoriul Mitropolitan din 25 august 1895, prin Circulara nr. 138, rânduia ca preotul să insiste în a convinge credincioșii ca tații copiilor din căsătoriile mixte să fie botezați și cununați în ritul ortodox.

Concubinajul

Referitor la cazurile de concubinaj, acestea își găseau explicația fie în faptul că fiind minori nu au avut binecuvântarea Bisericii sau fie că unul își părăsea soția sau soțul conviețuind cu o altă persoană care se găsea în același status canonic.

În cadrul protocolului despre ședințele Sinodului eparhial pe anul 1883,se găsește o hotărâre a Consistoriului Eparhial prin care se dă glas îngrijorării legate de atitudinea unor preoți care din pricina unor interese imputabile lor, acceptă concubinajul fie din dezinteres față de enoriași și misiunea sa, fie concubinajul este datorat unor taxe mult prea mari pentru credincioși.

Episcopul Ioan Mețianu, prin intermediul Circularei nr. 495, din 20 feb. 1884, își manifestă îngrijorarea determinată de amploarea luată de fenomenul concubinajului cerând protopopilor, dar și preoților, o energică conlucrare în vederea stopării cât mai rapide a acestui fenomen. Ulterior revine la această temă prin Circulara nr. 2621, din 22 noiembrie 1890, și cere ca fiecare parohie să întocmească o situație clară a numărului de cazuri de concubinaj, cauzele care au determinat apariția lor, dar și demersurile efectuate de preot în vederea stopării și îndreptării situației.

După 1894, când se introduce Oficiul Stări Civile și astfel Sf. Taină a Cununiei rămâne optativă pentru tinerele perechi, Biserica a trebuit să se adapteze acordând dispense pentru efectuarea de cununii în timpul Posturilor de peste an.

Divorțul

Biserica ortodoxă precum și Biserica unită au fost nevoite să accepte această soluție și au privit cu reticență divorțul, deoarece este în totală opoziție cu Sfânta Scriptură: „ Ce a împreunat Dumnezeu, omul nu poate să despartă ”( Mat. XIX. 6.)

Deși preotul era o persoană cu autoritate în comunitatea în care era rânduit a fi sacerdot, când erau probleme mai sensibile, se implica protopopul sau chiar ierarhul, pentru a se impune decizii fondate pe normele juridice ale Dreptului canonic și / sau Dreptul civil.

Canoanele bisericești au reglementat cu minuțiozitate modul în care se poate acorda divorțul, motivele determinante fiind:

– erezia;

– dobândirea stării monahale de ambii soți, sau soțul este ales episcop iar soția se călugărește;

– neputința trupească, care dacă era cunoscută înainte de căsătorie ar fi dus la neîncheierea acesteia, dar dacă acest handicap a fost cunoscut înainte de căsătorie și liber asumat, căsătoria era în continuare validă;

– adulter: femeia care s-a căsătorit pentru a-și ascunde starea de graviditate și soțul nu era tatăl copilului, era dezlegat de căsătorie, considerându-se că Taina cununiei nu a avut putere;

– dispariția soțului / soției.

În Decretul din 6 martie 1786, emis pentru cetățeni necatolici, se mai adăuga următoarele:

– dacă un soț preacurvește sau atentează la viața celuilalt soț acesta poate cere desfacerea căsătoriei și instanța de judecată trebuie să dea decizia de divorț;

– dacă soțul/soția își părăsește căminul conjugal, fără motiv, plecând într-un loc necunoscut;

– fata (femeia) care a fugit din căminul conjugal și după trei strigări de reîntoarcere la casa ei, refuză și nu oferă un răspuns pentru fuga sa, instanța este abilitată în a oferi divorțul soțului rămas.

Pentru scăderea numărului de divorțuri în viitor, Consistoriul Eparhial din Arad, încă din data de 26 aprilie 1821, a impus preoților să îndrume, să catehizeze tineri, responsabilizându-i asupra importanței sacramentale a Cununiei și totodată să ceară tinerilor să se căsătorească din proprie voință și nu din cauza impunerii părinților sau a rudelor.

Tribunalele laice erau cele abilitate în soluționarea problemelor legate de moștenire, întreținerea soției, dar și a copiilor rezultați din căsătorie.

În primă fază autoritatea bisericească competentă era Oficiul Protopopesc și funcționa ca instanță de bază; Consistoriul Eparhial, funcționa ca instanță a -II- a, iar Consistoriul Mitropolitan funcționa ca a -III- a instanță.

Etape:

– partea lezată era abilitată a cere divorțul;

– soții prezentau preotului paroh motivele divorțului, probe și își nominalizau martorii, pentru confirmarea motivelor;

– preotul paroh iniția o împăcare a părților;

– se trecea la formarea dosarelor, întocmire efectuată de preot și al cărui opis era alcătuit din piese precum: certificatul de botez, cununie și ulterior redacta mărturiile;

– dosarul era înaintat protopopului.

Oficiul Protopopesc, ca instanță de judecată, avea ca președinte pe protopop, un consiliu alcătuit din șase preoți din parohii diferite, cu vot decisiv, un notar și un defensor matrimonial cu voturi consultative.

Funcționând ca instanță de judecată, Oficiul Protopopesc putea soluționa cazurile deferite judecății în două moduri:

– acordau divorțul unuia dintre soți;

– respingeau cererea, considerând-o ca fiind nefondată.

Toate aceste soluționări veneau după analiza cazului, iar dacă se considera necesar, mai puteau cere informații suplimentare. Cazul era deferit instanței superioare – Consistoriul Eparhial – unde în cadrul Senatului Bisericesc restrâns, care se ocupa de cazurile matrimoniale, se putea aproba sau infirma soluția găsită de Oficiul Protopopesc. Decizia era comunicată în scris Oficiului Protopopesc, care la rândul său, comunica celor în cauză sentința finală.

Copiii sunt datori în avea și arăta în același grad respectul cuvenit părinților, blestemul mamei era considerat mult mai puternic decât al tatălui, tradiția bisericii arată că după blestemul, afurisenia episcopului, blestemul de mamă este cel mai puternic. Corecția fizică putea fi exercitată și de mamă ca și de tată, fapt ilustrat și de cuvântul popular conform căruia, „ unde dă mama, carnea crește”.

Recăsătoria

Rata ridicată a divorțului a atras după sine ca efect, un nivel ridicat al căsătoriei a II-a.

Căsătoria a IV-a în Biserica ortodoxă nu este îngăduită canonic – devenind un fenomen des întâlnit la români, spre deosebire de Biserica catolică, care era și este mult mai severă.

„Când moare prima lor soție, românii se recăsătoresc întotdeauna pentru a doua oară, dar o fac numai arareori pentru a treia oară, deoarece preoții lor o îngăduie cu greu. Preoții atunci când devin văduvi nu se pot recăsători ”. Un alt autor menționează „nici un român nu are voie să se căsătorească mai mult de trei ori. După moartea celei de-a treia soții, bărbatul devine văduv, oricât ar fi de tânăr. Mai mult, dacă încalcă această rânduială, episcopul său îl va afurisi, iar dacă punga n-ar fi în stare să dezlege blestemul, nu va mai putea intra în biserică ”.

Înmormântarea și practici rituale

Decedatul era spălat fie de-o rudă, fie de-o persoană din sat care se ocupă în mod uzual de spălarea morților. Se pregătea o lumânare de ceară de dimensiunile mortului, în sân punându-i-se bani ca plată pentru vămile văzduhului.

Pentru a preveni descompunerea decedatului, se punea pe abdomenul acestuia var amestecat cu oțet, iar pentru a nu deveni strigoi, în sicriu se introduc pietricele, tămâie, usturoi, marmură, iar cu lumânarea pe care a avut-o înainte de-a deceda, se face cruce în sicriu și peste sicriu.

Dimensiunile sicriului erau luate cu ajutorul unui băț, care ulterior se introducea în mormânt. În cele trei zile de priveghi se oferea, mâncare și băutură, dar aveau loc și diferite jocuri. După ce mortul era scos afară din casă, se răsturna masa pe care a fost așezat decedatul, iar vasul în care a stat lumânarea de la capul decedatului era spart pentru a se preîntâmpina decesul unui alt membru al familiei, iar peste sicriul mortului era dăruită ca pomană o găină vie și o oală de apă.

Pe mormântul tinerilor necăsătoriți se obișnuia a se pune un brad – tradiție întâlnită la tinerii decedați din zona Hunedoarei, Sudul Ardealului și Oltenia.

În Banat, Moldova, Bucovina, a fost atestată o rămășiță a sacrificiului religios care a fost păstrată în mentalul colectiv, respectiv „în seara dinaintea înmormântării, în prezența preotului se tăia un berbec negru, îl orienta cu capul spre Apus, îi lipea o lumânare de ceară în coarne, îi citea o rugăciune și apoi îl tăia, lăsând să curgă sângele într-o groapă anume săpată, numită ară. Capul și pielea vitei tăiate se dădeau preotului, de unde a rămas proverbul ”a da pielea popii”, care înlocuiește verbul a muri. Din carnea lui se preparau bucatele pentru ospățul funerar la încheierea ceremonialului”.

Conform opiniei profesorului Ioan Chinoiu, numele agrar al acestui rit al sacrificiului efectuat în memoria defunctului ( ară sau aratu ) este moștenire care ne vine de la omul preistoric și denotă faptul că pentru acesta înhumarea avea, sau transmitea același fior pe care îl avea semănătorul în timpul semănatului efectiv al unei parcele de pământ, ambele fiind acțiuni naturale.

Coliva, ofrandă a divinității grâului, este preparată în mod special în cadrul ceremonialului funerar. Se face din grâu curat care se zdrobește într-un vas, dedicat special acestui scop, Chivă, și se fierbe până dobândește consistența unei paste dense. După răcire se amestecă cu miere, nuci pisate și se întinde pe o tavă care simbolizează mormântul defunctului.

Colacii, care sunt considerați a fi pereche sufletului și fără de care sufletul defunctului nu se poate integra în rândul strămoșilor, se preparau precum pâinea, erau copți în țest, cuptor în sobă sau direct pe plita sobei, de femeile bătrâne și curate, rude sau vecini.

Pomul încărcat cu fructe, reprezintă un alter ego al decedatului și care amintește de Pomul vieții, din Cartea Facerii. Pomul era împodobit cu diferite fructe din care la înmormântare preotul, nașul, participanții puteau servi acele fructe. Pomul era apoi pus la capul mormântului sau aruncat pe apă curgătoare, fapt care face trimitere la un rit precreștin în care morții erau călăuziții spre lumea de dincolo de apă sau pe apă, la fel precum se proceda (în unele zone încă mai există această tradiție) cu cojile de ouă care se aruncă pe apă curgătoare și denumită, ”apa sâmbetei”, pentru ca blăjenii, ființe mitice din lumea de dincolo, să cunoască faptul că a sosit Ziua Învierii.

Pomana se organiza, de regulă, fie în casa decedatului, după care participanții primeau / primesc diferite ofrande, începând cu o găină vie și un știulete de porumb, dar și colaci, fie se organiza în cimitire de Ziua Învierii.

Toate aceste obiceiuri și practici rituale, legate de această mare trecere, se fundamentează pe credința că viii prin rugăciuni personale și de cult, dar și prin gesturi ritualice specifice pot realmente a ajuta sufletul celui adormit.

Comportamentul social

A circulat o lungă perioadă de timp ipoteza, întâlnită până la sfârșitul sec.al – XIX – lea, conform căreia românii ar constitui un popor pe jumătate sălbatic, (prin comportament sălbatic înțelegându-se lipsa de considerare a românilor față de viață; proprietatea și corpul altor persoane) puternic, sumbru, încăpățânatdușmănos, dornic de răzbunare și suspicios.

În opoziție cu această opinie, putem cita pe G. Velburg „ una peste alta, mi-am format convingerea că românii sunt un popor deosebit de blând și de cinstit”, această diferență de păreri, își are o posibilă explicație în depărtarea geografică a autorilor care de multe ori au citat din alți autori și nu din cunoașterea directă a comunității românești.

Aspectul de ”sălbatic” al românului este determinat de felul de a fi, de-a relaționa al țăranului, al ciobanului transilvănean „ felul de a se prezenta a acestor oameni este atât de curios și are atâtea asemănări cu modul în care ni-l imaginăm pe sălbaticii din America”.

Sălbăticia, ostilitatea, pofta de răzbunare, reprezintă însă pe de-o parte, un stereotip format de etnografii austrieci sau filo-austrieci. Acești etnografi au extins o imagine despre români din arealul Transilvaniei, la toată populația românilor, imagine în opoziție clară cu imaginea formată de etnografii germani care au călătorit prin Moldova și Țara Românească.

Punctul comun al tuturor etnografilor în ceea ce privește românul este ospitalitatea, blândețea, prietenia arătată străinilor prin adăpost, hrană și ajutor. Această ospitalitate este cu atât mai apreciată cu cât vine din partea țăranului, lipsit de bunăstarea țăranului din țara de origine a etnografului, ospitalitate care este de multe ori lăudată de autor într-un crescendo admirativ.

Arhiepiscopul romano-catolic de București Raymund Netzhammerrelatându-și experiența sa, cu ocazia vizitei efectuate în Baia de Aramă, (Mehedinți), relatează, că nicăieri precum aici, nu a resimțit mai adevărat, faptul că românul este ospitalier.

Concepția despre lume și despre viață a românului

Un alt tip de clișeu, care este des întâlnit în literatura de specialitate de limbă germană, este și acela în care se vorbește de o specificitate melancolică ce devine evidentă prin intermediul muzicii populare, dansurile populare, simțul sacru și religiozitatea românului. Conform acestei opinii aproape unanime, românul este religios cu o reprezentare deformată asupra religiosului și asupra conceptului de Dumnezeu, dar care își asumă destinul și înțelepciunea soartei.

Teza cea mai des întâlnită până la începutul sec. XX, este cea conform căreia precaritatea culturii românilor, dar și a clerului ortodox, căruia i se mai impută slaba pregătire teologică, dar care are o puternică influență asupra poporului pe care îl păstorește, s-ar datora confesiunii. Ritul ortodox este considerat ca fiind un obstacol evident în dezvoltarea națiunii atât din punct de vedere cultural cât și economic. Acest concept a fost uzitat într-o lucrare celebră în care autorul Samuel Phillips Huntington creionează frontiera culturii Europei Apusene ca fiind suprapusă cu desfășurarea lanțului Munților Carpații, de pe teritoriul României de azi.

Gheorghe Lazar în ”Prefața” la ”Povățuitorul tinerimii”, „fericit este Nemul acela carele are credincioși patrioți și oameni întru științe luminați /…./ fericirei Nemului vine din statornica pace a legilor strămoșești”.

Odele, baladele, cântecele eroice, peanele precum odinioară în mediul dac, aduc prinos de recunoștința celor care au luptat pentru neam: Horea, Cloșca și Crișan precum și Avram Iancu. Acestea sunt moduri de permanentizare a sentimentului de recunoștință față de cei care și-au asumat destinul poporului până la sfârșit. Prin aceste creații lirice, românii au transformat în mituri și legende pe cei care au contribuit la transfigurarea artistică a diferitelor momente istorice prin care poporul a trecut în decursul timpului. Pe aceste creații populare românii și-au dezvoltat atât respectul de sine – în momente în care nimeni nu le acorda acest respect – dar au și putut spera într-un viitor promițător, acest orizont de așteptare fiind asemănător celui iudaic, care risipiți fiind și fără de țară și-au menținut unitatea națională prin Tora (Vechiul Testament) și au putut spera la Aliyah, respectiv reîntoarcerea în Pământul Făgăduinței, care a fost considerată dintotdeauna ca o faptă lăudabilă printre evrei, fiind prevăzută și în cele 613 porunci (Mițvot ) rabinice.

III. MECANISME DE FORMARE A ELITELOR

3.1. Formarea laică

3.2. Formarea ecleziastică

3.1. Formarea laică

P

rimul recensământ oficial din Transilvania în care s-a făcut distincție între naționalități (distincție făcută pe baza limbii materne) a fost efectuat de către autoritățile austro-ungare în 1869. Pentru perioada anterioară acestui an există doar estimări ale proporțiilor diverselor etnii din Transilvania. Elek Fényes, statistician maghiar din secolul al XIX-lea, estima în 1842 că populația din Transilvania anilor 1830-1840 era compusă în proporție de 62,3% români și 23,3% maghiari. Elita româna din Transilvania de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea poate fi structurată în funcție de meseriile existente și care includea, în general, oamenii cu stare: funcționarii publici, cler și învățătorii, reprezentanții profesiunilor liberale. Conform recensământului din 1869, profesiile intelectuale ce includeau: preoți, funcționari, învățători, profesori, artiști, avocați, personal sanitar, rentieri și posesori de pământ, industriași sunt în număr de 27.331, adică 1,1% din populația transilvană.

Diferite statistici reliefează faptul că în Transilvania anilor 1800-1851, românii alcătuiau peste 50% din populație – dintr- un total de 2.062.000, românii erau în număr de – 1.227.000 din care 90% erau țărani – dependenți de un proprietar de pământ, zilieri, însă prezenți într-un număr mult mai mic, între aceștia aflându-se foarte puțini școlarizați.

Viitorii intelectuali provin deci în mare măsură din rândul mediului clerical, dar și din mediul țărănesc, care însumau aproximativ 61,68% din totalul populației românești din Transilvania. Clerul unit și apoi cel ortodox a fost mediul din care au provenit, funcționând ca o bază, intelectualitatea românească, „ preoțimea era și mai în măsură să descifreze efectele unei pregătiri intelectuale superioare, constituind un model de urmat pentru alte categorii sociale, pentru a-și trimite copiii la studii universitare .”

Evoluția populației rurale și urbane din Transilvania între 1850-1869

Ponderea populației urbane a Transilvaniei s-a situat sub cea a Ungariei (13,7% în 1869), fiind însă apropiată de cea din Serbia (8,1% în 1859). În Moldova, la 1859 aproximativ 21,7% din întreaga populație locuia în mediul urban (o asemenea pondere este explicabilă deoarece au fost incluse și târgurile care de cele mai multe ori aveau un aspect rural evident ). Datele care ne-au stat la dispoziție au permis reconstituirea structurii etnice doar a principatului Transilvaniei în anul 1850. La fel ca în secolele anterioare, în a doua jumătate a secolului al XIX – lea românii au reprezentat majoritatea populației provinciei:

Maghiari 26,0%,

Germani 9,3%,

Români 59.5% ,

alții 5,2%

Structura etnică a Marelui principat Transilvania la 1850

Ca urmare, numărul românilor se ridica la 1.226.901 din locuitorii Transilvaniei (59,5% ), al maghiarilor la 354.942 locuitori, iar al secuilor se ridica la 180.902 locuitori (reprezentând împreună 26% din totalul populației ), numărul sașilor la 175.658, iar al germanilor era de 16.558 locuitori (9,3%), al țiganilor 78.802 (3,8%), al evreilor 15.570 (0,8%), al armenilor 7.600 (0,4%) iar restul de 0,2% era format din cehi, slovaci etc. Ușor se poate sesiza că autoritățile care au organizat recensământul din 1850-1851, au făcut distincție atât între unguri și secui, cât și între sașii colonizați în Transilvania cu multe secole în urmă și populația germană așezată în ultima vreme. Din păcate, la nivelul anilor 1857 și 1869, nu s-au făcut publice informațiile referitoare la compoziția etnică a populației, deși formularele completate la nivelul satelor (ne referim la anul 1857) menționau acest aspect etnic.

Structura confesională a populației din Transilvania (1850-1857) se poate reprezenta astfel:

În această perioadă cuprinsă între 1850 și 1857, cea mai mare pondere au avut-o confesiunile greco-catolică și ortodoxă, ambele fiind îmbrățișate aproape în exclusivitate de către populația românească (a se vedea și Diagrama nr. 6). În Transilvania nobiliar maghiară, elita conducătoare care încă mai îmbrățișa principiile feudale privind statutul și tipul relațiilor sociale, a fost constituită din principii unguri, fie ei catolici sau calvini, și care elită n-a fost una protectoare nici față de conaționalii lor și astfel devenind cu atât mai apăsătoare față de populația română. Transilvania, în manifestarea sa statală, se identifica cu elita sa conducătoare fiind astfel un principat asupritor, totalitar față de români și manifestarea lor spirituală, ortodoxă, mărturie fiind prevederile legale ale Aprobatelor, Compilatelor sau la nivel social evidențindu-se suferințele românilor închiși, bătuți, batjocoriți sau chiar uciși pentru ca n-au vrut sa treacă la religiile stăpânilor. Afirmația că doar irlandezii au avut o soarta mai amară ca românii ardeleni, n-a fost o simplă butadă, ci revelația unui trecut dureros dacă ne gândim numai la românii din 1656 care erau trași în țeapă la porțile orașelor, târgurilor, dar și al satelor, deoarece n-au trecut la calvinism, sau dacă ne reamintim destinul mitropoliților Ilie Iorest, Sava Brancovici, exilați, arestați și batjocoriți destin asumat și de unii clerici ortodocși.

Domnii și ierarhia sacramentală superioară din Moldova și Țara Românească, s-au comportat mai mult decât exemplar, manifestându-și dragostea frățească prin numeroase danii, împroprietăriri cu moșii, prin această manifestare spiritual – morală și materială au contribuit la păstrarea credinței, tradițiilor, a limbii, a etosului românesc din Transilvania.

Domnii și mitropoliții au ridicat astfel multe ctitorii bisericești și mănăstirești, au trimis clerici în mod special ieromonahi, la acest sprijin se adaugă pregătirea viitorilor preoți din Ardeal în cadrul mănăstirilor, donații în bani, podoabe și cărți pentru Transilvania. Varlaam, trecând peste granițele dualității statale i-a concentrat pe toți clericii într-un sinod comun pentru a protesta vehement împotriva calvinizării fraților de peste Carpați. Cei adunați au fost conștienți că pierderea din „ pravoslavnicie ” poate deveni un precedent periculos al pierderii întru românism fapt care ar implica nemijlocit o scădere a numărului mare al întreg neamului românesc privit ca un tot comunitar.

De altfel, Sfântul martir Constantin Brâncoveanu a făcut numeroase danii, a trimis bani peste Carpați și a întreprins acțiuni și demersuri diplomatice pe lângă marile puteri îngrijorat de soarta ierarhiei Bisericii răsăritene din Ardeal, prin această grijă având în vedere și pe românii simpli, anonimi, care se identificau prin Biserică.

Liderii românilor uniți și ortodocși din Transilvania, mireni sau clerici, au contribuit alături de cei de peste Carpați la realizarea dezideratului fundamental al făuririi libertății și unității naționale a întregului popor român.

Între anii 1850-1851, mitropolitul unit Șuluțiu a încercat să-i determine pe românii ortodocși din Transilvania să accepte în integralitate uniația. Se pornea de la premiza conform căreia dacă în Transilvania românii în totalitate ar fi catolici de rit bizantin, protecția puternică a Papei, a Împăratului, a tuturor guvernelor și națiunilor catolice occidentale mari din Europa ar face cu neputință asimilarea maghiară sau austriacă.

Această propunere a fost făcută episcopului Andrei Șaguna, care printr-un simplu accept ar fi devenit astfel mitropolitul tuturor românilor uniți. Andrei Șaguna, a cărui influență la Curte era evidentă, indiferent de modul în care s-a constituit această influență, a declinat propunerea. A declinat propunerea conștient fiind de starea reală a identității etnică și spirituală a românilor din Transilvania, Bucovina, Basarabia și de peste tot unde locuiau români, aceștia fiind toți ortodocși. Ca atare, Andrei Șaguna a acționat pentru întărirea continuă a confesiunii ortodoxe românești din Transilvania, care trebuia scoasă din seria de persecuții, sărăcie și nevoi, după ce și-a conservat credința răsăriteană secole de-a rândul în pofida tuturor prigonirilor, umilințelor și suferințelor din trecut.

În 1864, Andrei Șaguna a obținut emanciparea Episcopiei Ortodoxe Române de Sibiu de sub jurisdicția sârba, care devine Mitropolie, iar el fiind recunoscut ca Mitropolit, ce avea în subordinea sa, Episcopiile de Arad și Caransebeș. Învățământul teologic ortodox de la Sibiu este ridicat ca durată la 3 ani, Șaguna va înființa gimnazii la Brașov și Brad, va organiza temeinic Preparandiile și sistemul școlar confesional ortodox din satele și orașele Transilvaniei, concomitent cu trimiterea de tineri teologi la studii de specializare.

Andrei Șaguna va obține recunoașterea Mitropoliei Ortodoxe, a autonomiei acesteia de către Parlamentul Ungariei în 1868, lucru care a constituit un precedent favorabil și pentru legalizarea Mitropoliei Unite. Între 1861-1864, Andrei Șaguna este nevoit să-și apere canonic statutul Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania datorită unor intervenții îndreptate împotriva reînființării Mitropoliei ortodoxe, venite din centre precum Oradea, Lugoj, Gherla, pe motiv că nu este canonic ca o națiune sa aibă doi mitropoliți și arhiepiscopi concomitent în același spațiu.

Bisericile române au creat și au oferit reale elite pentru mișcarea națională, au contribuit la formarea unei intelectualități laice și, alături de acești liderii mireni, au solicitat, pe baza dreptului natural al celor mulți ce contribuiau cu impozite la susținerea statului și cu sângele la apărarea lui de pericole externe sau interne, înființarea din fonduri statale a unei Universități naționale și a unei Academii de Drept. Dacă nu era posibil, era solicitată aprobarea pentru întemeierea acestor prețioase instituții și din fonduri proprii. Mecenații cu mari averi și posibilități financiare au oferit cu generozitate și cu inimă deschisă spre dezvoltarea limbii și națiunii române, sumele necesare, printre ei evidențiindu-se baronii Constantin Zenovie Pop, Sina de la Viena; episcopii Bob, Șuluțiu, Șaguna, Erdelyi, ca și laicii Ramonțai, Mocioneștii și Gojdu, care au lăsat prin testamente sume mari de bani acordate tinerilor români studioși uniți și neuniți care își făceau studiile la facultățile germane și maghiare din Imperiul austriac sau la facultățile din alte state europene cu tradiție și prestigiu în învățământul superior.

Procesul formării unei intelectualități române de elită, chiar dacă a început mai târziu și a fost mai modest decât la națiunile cuceritoare și dominante, a urmat o traiectorie mereu ascendentă și a redus din decalajul înregistrat de categorii culte ale altor popoare ce au avut parte de un destin mai bun.

Românii apuseni n-au putut însă obține nici stat național autonom, acel Mare Ducat format din Ardeal, Banat, Crișana, Maramureș, Partium ( Crasna, Chioar, Solnocul de Mijloc, Zarand), Bucovina ca parte componentă a unui Imperiu federalizat pe baze etnice și nici o Universitate sau Facultate de Drept românească. Un stat român autonom, nu numai politic, dar și financiar, cu deputați și funcționari majoritari în parlamentul și guvernul local, ar fi fost în măsură să întrețină în condiții bune asemenea instituții de învățământ superior. În regimul neoabsolutist al lui Alexander von Bach, ca și în cel semi-liberal al lui Anton von Schmerling și în cel dualist, Bisericile române din Transilvania au depus ample eforturi, cu o ritmicitate constantă, pentru a culturaliza poporul precum și pentru a asigura condiții necesare de studiu astfel încât copiii să știe să citească și să scrie în școlile populare, iar cei talentați să urmeze următoarele nivele, medii sau superioare, din învățământ sau să se califice în diverse meserii. N-a fost o muncă ușoară, întrucât trebuiau convinși sătenii să cheltuiască bani pentru ridicarea de biserici și clădiri de școală din piatră,cărămidă, acoperite cu țiglă, salubre, care să le facă cinste și să fie apreciate în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Forurile eparhiale, protopopii, ca inspectori școlari tractuali, preoții ca directori ai școlilor din comunitățile bisericești unite și ortodoxe, insistau pe lângă părinți să-și trimită regulat copiii la școli, pentru a se asigura frecvența dorită și stipulată și în instrucțiunile de stat, să-și angajeze prin contracte învățători calificați, capabili să obțină rezultate bune și folositoare pentru elevi și pentru viitorul lor, să-i plătească în mod corespunzător muncii depuse și să aibă respect față de dascăl, formator de noi generații.

Diplomele imperiale (leopoldine) emise în 1699 și 1701 au fost cele care au asigurat clerului român o bază legală, dar au oferit, vieți intelectuale românești și o direcție de urmat. Prin deschiderea unor instituții de învățământ romano-catolic în Transilvania și în alte părți ale Imperiului, uniația a contribuit astfel direct la crearea unei elite intelectuale românești.

Edictul toleranței emis la 13 octombrie 1781 de către împăratul Iosif al II-lea acorda și necatolicilor libertatea practicării credinței lor, cât și dreptul de a-și ridica Biserici și școli acolo unde numărul lor se ridica la minim 100 de familii, edictul prevăzând ca ortodocși să nu mai fie excluși de la posibilitatea ocupării unor funcții publice și de la tratamentul egalității în fața legii.

Înainte de Iosif al II-lea, nici Curtea Imperială sau guberniul Transilvaniei nu au manifestat un interes față de procesul educațional al ”schismaticilor” respingând toate cererile de ajutor ale ortodocșilor pentru construcția de școlii și plata salariilor învățătorilor. Generația 1830-1848 a fost cea care a adus într-o comuniune mai strânsă, fără comparație cu trecutul, a specificului gândiri românești raportată cu gândirea Apusului. Membrii acestei generați de intelectuali români au format baza teoretică a mișcării naționale românești, fiind formatori ai generațiilor care i-au urmat sub aproape toate aspectele.

Această generație care își are originea în zona educată a mediului rural – cu unele excepții – a primit o educație școlară, care nu a depășit nivelul gimnaziului, unii specializându-se în drept, filozofie, teologie fiind, în mod special, autodidacți după cum rezultă din problematica abordată în activitatea lor politică, economică sau social-politică. Vastitatea domeniilor atinse a fost motivată de dorința de-a cuprinde cât mai cuprinzător și profund, dar și mai rapid, problematica modernității, proces care pentru alte națiuni s-a derulat într-un timp mai mult sau mai puțin rezonabil, timp care însă nu a fost disponibil și comunității românești.

Cel mai important centru de formare a intelectualității ardelene a fost Viena unde în cadrul Colegium Pazmaneum, înființat de arhiepiscopul Pázmány Péter, în anul 1623 pentru pregătirea tinerilor catolici din Transilvania, împărăteasa Maria Tereza în 1766 va dispune prin cadrul unei fundații întemeiate de aceasta, susținerea financiară pentru ca în cadrul acestui colegiu să studieze doi tineri români. Activitatea didactică din acest colegiu era marcată de impunerea unei linii politice de modernizare a sistemului de învățământ din cadrul Imperiului. Această politică a sistemului de învățământ adoptată de Curtea Imperială, urmărea transpunerea în realitate a procesului de unificare a provinciilor constitutive ale Imperiului în jurul dinastiei. Prin învățământul teologic și cel laic se dorea formarea, dar și întreținerea unui sentiment supranațional care să lege diferitele provincii și care să se realizeze ” prin oamenii pregătiții în aceleași instituții și la același nivel academic, capabili să pună în practică noi directive economice /…/ reformele influențate din ce în ce mai mult de iluminismul vremii”

În sec. XVIII-lea, majoritatea a studenților români fiind de confesiune greco-catolică beneficiau de sistemul burselor romano-catolice și unite, însă în sec. XIX-lea și Biserica Ortodoxă își va constitui propriul sistem de burse, prin constituirea Fondului Sidoxal. Gheorghe Lazăr, de exemplu, va studia la Viena, la începutul sec. XIX-lea, sprijinit fiind de familia Bruckenthal, dar având și susținerea financiară acordată de Biserica Ortodoxă prin Fondul Sidoxal, fond rezultat prin contribuția capiilor de familie de confesiune ortodoxă. Mai putem menționa ca beneficiari ai acestui Fond Sidoxal și pe Moise Fulea, August Trebonian Laurian, Ioan Tipei. Între 1800-1850, beneficind de acest fond vor studia peste 14 tineri.

Secolul al -XIX- lea va aduce în atenția românilor noi profesii liberale, care se datorează apariției în orașele transilvănene a unei subțiri pături mijlocii de comercianții și mici întreprinzătorii însă aceste modificări vor conduce la modernizarea societății românești. Aceste modificări care conduc la reducerea diferențelor dintre comunitatea românească și restul comunităților prezente în Imperiu, și mai concret în arealul transilvănean, vor conduce la formarea unui nou tip de elită de confesiune ortodoxă – română, cu noi orizonturi spirituale. Astfel se explică (re)orientarea tinerilor români spre instituții școlare precum: Institutul de Arte Frumoase din Viena, unde vor studia, Joseph Miklósy 1814-1815, din Felsöszalank, a studiat la școala din Mediaș, Arseni Vidak,1826, din Vârșeț, Michael Papp, 1845-1847, din Brașov, Johann Petku 1844-1845, din Cernatfalu, iar la Academia de Drept din Bratislava, va studia între 1802-1806, Moise Nicoară afirmă despre sine că este primul ortodox din monarhie care termină studiile academice, acesta cunoaștea 13 limbi având un larg orizont științific, cu vădite aplecări spre filozofie, drept, lingvistică și poezie, ajungând la un moment dat perceptorul fiilor viitorului împărat, Ferdinand al II-lea. Eftimie Murgu, Emanuil Gojdu, Andrei Mocioni, Mihail Tomici, Vicențiu Babeș, Damaschin Bojincă personalități marcante din arealul Transilvănean, vor studia la Academia din Pesta, Facultatea de Drept.

În preajma Revoluției de la 1848, în întreg arealul locuit de români, la acel moment doar la Blaj, se găsea o instituție școlară de nivel superior. Pe temeiul decretului imperial, nr.3387 / 11septembrie 1831 s-a înființat Liceul episcopal care funcționa ca un institut de rang academic, cu două facultății: Teologie și Filozofie, vechiul seminar transformându-se astfel în facultate cu patru anii de studii.

Biserica ortodoxă din Transilvania își va întemeia propriile fundații în 1832. Episcopul Vasile Moga instituie un fond de burse având un capital de 10.000 de florini pentru a asigura finanțarea a 6 bursieri, fond la care se va adăuga suma de 30.000 de florini în 1835. În preajma Revoluției din 1848, în Transilvania și ținuturile imediat apropiate ei, elita intelectuală românească se cifra la 5.343 de persoane din care confesional, ortodocși erau prezenți în număr de 2.036 cu sumare studii teologice, iar uniții fiind 1.733 (3.769 70,5%) urmând apoi dascăli 23,8%, funcționari 1,8%, avocații 1,6% Numeroși intelectuali ardeleni, în sec XIX-lea, dar și la începutul sec XX vor emigra în Principatele Române, această migrare fiind deseori numită ca fiind ”cel de-al doilea descălecat” al românilor ardeleni în Moldova și Țara Românească.

În 1851, din aproximativ 75.000 de copiii de vârstă școlară, frecventau instituțiile școlare peste 44.000 de copiii, în peste 747 instituții școlare românești. Pregătirea și calificarea învățătorilor se făcea în școli normale, denumite preparandii, cea mai veche fiind cea din Arad (1812) care din 1869 devine Institut pedagogic grec – oriental. Baza învățământului secundar îl constituie școala confesională care nu era doar centru religios ci și un centru cultural care se ridica la nivelul necesităților sociale ale acelor timpuri.

Liceul ortodox din Brașov (1850) inițial cu 4 clase pentru băieți și 3 clase pentru fete din 1869 a fost abilitat a avea 8 clase, iar din 1866 va avea dreptul în cadrul liceului a susține examenul de maturitate. Școala era susținută de Biserică, dar primea și ajutoare din România, în 1871 ajutorul se ridica la suma de 17.000 lei. Singura școală reală românească din Transilvania se găsea în Brașov, deschisă din 1869 în care se preda pe larg științele naturii a inclus și predarea limbi franceze în locul lb. clasice tot aici găsindu-se și o școală superioară comercială care avea și un ciclu seral în care se predau pentru ucenici și calfe de prăvălii, 2 cursuri.

Din 1862 Universitatea din Budapesta avea o catedră de limba și literatura română iar din 1872 similar și la universitatea din Viena, iar la universitatea din Cluj înființată în aceeași perioadă se găsea tot o catedră de limba și literatura română.

La Academia de Drept de la Oradea și Sibiu, dar și la Liceul Regal Academic din Cluj, din 1863 transformat în Academie de Drept, între 1850-1867 numărul de studenți români care studiază în aceste instituții crește. Doar la Sibiu – în cadrul Academiei de Drept – la sfârșitul anului 1860 din 84 de studenți, 60 din aceștia erau români.

Este de remarcat și unele inițiative venite din partea unor intelectualii maghiari, precum profesorul Mátrai Ernó și Sáru Lázló care au susținut înlocuirea disciplinei Teologie din învățământul universitar cu studiul limbii române, tocmai pentru a se realiza o omogenizare a populației statului pe fundamentul unor baze comune. Eötvös József, ministrul Instrucției Publice, dorind reformarea întregului sistem de învățământ public, inclusiv a Universității din Pesta, în cadrul acestei inițiative de reformă academică și școlară, români ca și comunitate națională sunt singurii care solicită înființarea unei Universități în lb. Română; comunitățile de slovaci, sârbi, croați nu au întreprins nici un demers în acest sens.

Pentru formarea intelectualității ecleziastice, o mare importanță a constituit-o ridicarea cursului pedagogico – teologic – ortodox de la Sibiu, de la 1an la 2 ani ( 1852 ) și ulterior la 3 ani în cadrul cursului teologic din anul școlar 1863/1864. Pentru dotarea Institutului cu cadre didactice bine pregătite profesional, Andrei Șaguna va pune la dispoziția studenților valoroși burse de studii la renumite universități din Germania.

Teologul și pedagogul Ioan Popescu, profesor din 1861 la Institutul Teologic, va studia la Facultatea de Filozofie din Leipzig și Jena, Zaharia Boiu, Nicolae Cristea la Universitatea din Leipzig. Ștefan Micle – soțul Veronicăi Micle – din Feleac ( Cluj ), cu studii la Sibiu, din 1849, va studia la Politehnica din Viena, numărându-se printre primii profesori ai Universității din Iași la catedra de chimie-fizică.

Nicolae Teclu, a studiat ingineria, arhitectura și chimia în cadrul Politehnici din Viena – a frecventat și Academia de Belle – Arte din München și Berlin. A avut o carieră profesională excepțională, asistent al profesorului de chimie Ludwig, titular al Universității din Viena, profesor la Academia de Comerț din Viena, docent o perioadă la Academia de Belle – Arte, a fost chimistul oficial al Imprimeriei Imperial din Viena.

În cadrul Facultății de Drept din Pesta, au studiat ca bursieri ai familiei Mocioni, Ioan Ioviță, Gruia Murgu Liuba, Iosif Vulcan, Partenie Cozma, Alexandru Mocionicare a studiat la Pesta și Graz unde își va susține și doctoratul în 1865.

Sub coordonarea istoricului Marczali Henrik, s-au format istorici precum Ioan Lupaș, care își susține teza de doctorat ” Biserica Ortodoxă Română din Transilvania și unirea religioasă în cursul veacului al XVIII-lea ” sau Ilie Manea, care își elaborează teza de doctorat cu titlul ” Relațiile maghiaro – bulgaro – române în timpul lui Ludovic cel Mare ”.

În cadrul Universității din Budapesta, între 1847-1848, au predat ca profesor extraordinar Constantin Pomuț, acesta fiind primul profesor de psihopatologie la Facultatea de Medicină din Budapesta, tot aici a predat și profesorul Dimitrie Nedelcu, cu studii la Pesta, specializat la Viena în cadrul clinicii profesorului Cara Bel, fiind timp de 35 ani titularul catedrei de stomatologie, acesta este considerat ca fondator al disciplinei stomatologie din Ungaria de azi.

De departe fiind considerat cel mai important, marcând istoria Facultăți de Medicină din Budapesta, a fost profesorul Victor Babeș, fiul omului politic Vicențiu Babeș acesta fiind unul din membrii fondatori ai Academiei Române. A studiat la Budapesta și Viena, fiind din timpul anului IV asistent provizoriu la catedra de anatomie patologică din Budapesta, condusă de profesorul Gustav Scheuthaur, la recomandarea profesorului Rokitansky. În 1876 își finalizează studiile, în 2 august 1876 își susține teza de doctorat la Viena, iar din 1881 devine docent. A fost beneficiarul unei burse oferite de fundația Gojdu, iar cu o bursă oferită de stat va studia microbiologia în cadrul specializări pe care o efectua la Universitățile din Wurzburg, Türbingen, München, Heidelelberg, Strasbourg și Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu Victor Cornil. Împreună cu Victor Cornil va publica primul tratat de bacteriologie intitulat ” Les bactéries et leur rôle dans l'anatomie et l'histologie pathologiques des maladies infectieuses” (1885). În 1884, la doar 30 de ani, va ocupa catedra de Histologie Patologică a Facultății de Medicină din Budapesta.

Precursor în bacteriologie și inframicrobiologie, inițiator al seroterapiei moderne,Victor Babeș va părăsi în 1888 Facultatea de Medicină din Budapesta stabilindu-se la București unde va ocupa catedra de bacteriologie. Pentru a-l lega mai mult de Facultatea de Medicină din Budapesta, ministrul Trefort în 1887 îl va propune pe V. Babeș să reprezinte știința maghiară la cel de-al IV-lea Congres Internațional de Igienă de la Viena.

Cei 2.499 de studenți români care între 1867-1918 au studiat la Universitatea din Budapesta, pare a nu fi un număr real, acesta poate fi în realitate mult mai mare. Peste 765 de studenți au fost bursieri ai fundațiilor românești Gojdu, ai Biserici Ortodoxe din Sibiu, Arad, Caransebeș, dar și a fundațiilor greco-catolice din Blaj, Alexandru Șuluțiu, S. Romanțai, F. Hirsch sau din Fondul grănicerec de la Năsăud.

Doctorate obținute pe specializarea istorie – teologie

” Relațiile maghiaro – bulgaro – române în timpul lui Ludovic cel Mare ” – Ilie Mina;

” B.O.R. din Transilvania și unirea religioasă în cursul veacului al XVIII-lea ”– Ioan Lupaș;

”Aprecieri privind procedura de desfacere a căsătoriei în Biserica Ortodoxă” Remus Roșca

” Statutul de Drept comun al B.O.R. din Ungaria” I. Pușcariu

Doctorate în varii domenii precum literatura română,

pedagogie, științe economice, științe juridice

Ilie Cristea își va susține prima teză de doctorat despre viața și opera lui Mihai Eminescu – Ilie Cristea devenind ulterior primul Patriarh a României;

Iosif Siegescu își susține o teză de doctorat despre mitropolitul Dosoftei;

Petru Șpan își susține doctoratul la Jena cu teza ” Die Fortbildung der Pädgogic Herbarts durch Ziller ”;

Vasile Bologa își susține teza la Budapesta ” Interesul pedagogic pentru Herbert”

Ioan Stroia își susține doctoratul la Jena cu teza ”Theodor Waitze System der Erzeihung ”;

Onisifor Ghibu își susține doctoratul la Jena, cu teza ” Der moderne Ultraquismus oder die Zeisprachieg keit in der Volksschil”;

George Moroianu, își susține doctoratul în economie la Tübingen;

Traian Vuia își ia doctoratul în Științe Juridice cu teza: "Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus".

Viața politică, nu doar a românilor din Transilvania, a fost influențată de cinci foști studenți români ai Universității din Budapesta care au devenit ulterior prim-miniștri ai României, și anume: Iuliu Maniu, Octavian Goga, Al. Vaida-Voevod, Ilie Cristea, Dr. Petru Groza, acesta având influențe asupra vieții socio-politice a României până aproape de zilele noastre.

Studenții români care au studiat la Universitatea din Budapesta între anii:

1870/1871

74 de studenți – au studiat la Facultatea de Drept

2 studenți – au studiat la Facultatea de Filozofie

6 studenți – au studiat la Facultatea de Medicină

1875/1876

56 de studenți – au studiat la Facultatea de Drept

11 studenți – au studiat la Facultatea de Medicină

11 studenți – au studiat la Facultatea de Filozofie

1880/1881

64 de studenți – au studiat la Facultatea de Drept

14 studenți – au studiat la Facultatea de Medicină

6 studenți – au studiat la Facultatea de Filozofie

4 studenți – au studiat la Facultatea de Farmacie

1885/1886

58 de studenți – au studiat la Facultatea de Drept

15 studenți – au studiat la Facultatea de Medicină

2 studenți – au studiat la Facultatea de Farmacie

13 studenți – au studiat la Facultatea de Filozofie

1890/1891

77 de studențI – au studiat la Facultatea de Drept

15 studenți – au studiat la Facultatea de Medicină

19 studenți – au studiat la Facultatea de Filozofie

3 studenți – au studiat la Facultatea de Farmacie

În cadrul Universității de Tehnică Regală din Budapesta, în anii 1892/1893, din 714 de studenți doar 6 erau români, 3 ortodocși, 3 greco-catolici, iar în anii 1912/1913, din 2115 doar 40 erau români, între acești studenți, numărându-se și Traian Vuiași mai târziu Aurel Vlaicu. În 1910, în Ungaria istorică din 172 de gimnazii și școli reale și superioare, 2 gimnazii erau ortodoxe, iar din 28 gimnazii inferioare doar unul singur era ortodox.

Cea mai mare pondere a studenților români la universități din afara Ungariei istorice o întâlnim în cadrul studenților mediciniști, datorită faptului că peste 52% din rândurile lor au studiat – un semestru, un an sau chiar doi ani – la Universități din țări ca: Austria, Germania, Elveția, Franța, atrași de profesori de renume care predau. În cadrul celui de al II-lea grup ca pondere, acesta a fost format de ingineri care au studiat la Viena și apoi la Budapesta. În perioada 1867-1919, este de menționat faptul că foarte mulți dintre studenți își începeau studiile în cadrul unei Universități, urmând apoi să studieze fie o altă facultate sau o altă specializare sau își completau studiile în alte domenii. Putem exemplifica prin:

Valeriu Bologa a studiat medicina la Innsbruck,

științele matematice la Jena,

agronomia la Leipzig.

George Moroianu a studiat comerțul la Anvers,

științele administrative la Paris,

își susține doctoratul la Tübingen în științele economiei.

Sever Mureșan studiază dreptul la Viena,

filozofia la Praga și Münich

Traian Vuia studiază politehnica, dar și dreptul la Budapesta.

Victor Stănilă a studiat medicina la Cluj și Viena,

iar filozofia la Viena.

Conform unor statistici din 1900, dintre profesori care predau la Gimnaziul din Brașov, 41 și-au făcut studiile la Viena, iar restul la Budapesta, Leipzig, Cluj, Graz, București, Paris, valoarea lor fiind o garanție a calității acordate procesului educațional. Din profesori care au predat la acest Gimnaziu amintim pe, Gavril Munteanu, membru a Academiei Române, Virgil Onețiu, membru corespondent al Academiei Române, Andrei Bârseanu, membru a Academiei Române și președinte al A.S.T.R.A.

Motivația acestei ponderi o descoperim dacă privim sursele de venit ale populației românești. Ca atare vom putea sesiza că în anul 1910, 85,9% dintre românii ardeleni își obțineau veniturile din agricultură, ca urmare este mai mult decât firesc ca o mare parte a intelectualității ardelene să își aibă rădăcina în lumea satului, provenind fie din familii de preoți, fie din familii de învățători, notari sau țărani.

Ponderea ceea mai mare a intelectualității ardelene o deține elita, care provenea din rândul clerului – preoțimea a stat la baza formări noilor categorii de intelectualii români din Transilvania – deoarece, având o situație economică peste media conaționalilor, putea să-și susțină fiii la studii universitare, urmând apoi clerului, învățători. Situația este determinată de puterea financiară existentă, iar privind la tabelul următor putem înțelege că:

Număr de suflete salariul preotului salariul învățătorului

800 800 florini 200 florini

600 600 florini 200 florini

400 400 florini 120 florini

Ca urmare cu un salariu anual de 120-200 de florini, o familie de învățători era dificil să suporțe cheltuielile universitare a fiilor, când întreținerea la studii costa între 300-500 florini. Obținerea unor burse era astfel singura oportunitate pentru studenții proveniți din alte categorii sociale. Profesorii români erau în număr mic datorită numărului redus de gimnazii românești. Aceștia câștigau între 500-800 florini anual. La începutul sec. XX în gimnazii, preparandii, institute teologice erau prezenți 176 de profesori ortodocși și uniți.

Fundații

Biserica Ortodoxă din Transilvania își va crea în prima jumătate a sec. XIX-lea, primele burse pentru studii universitare din Fondul Sidoxal. Un fond pentru acordarea de burse în valoare de 10.000 de florini, a fost creat la 1832 de episcopul Vasile Moga la care în anul 1835 se mai adaugă încă 30.000 de florini.

Se creează fonduri pentru a susține financiar un student la Facultatea de Drept cu condiția ca după absolvire să reprezinte comunitatea românească din Brașov. La fel va proceda și comunitatea românească din Rășinari care în anul 1837: își creează un fond de 2.000 florini pentru ajutorarea tinerilor care urmează studii superioare.

Andrei Șaguna creează în 1853, fundația ”Francisc Iosif ” capitalul fiind constituit din dispensele percepute de la însurăței dar și prin contribuția personală a episcopului. Fundația ”Francisc Iosif a ajuns la un capital de 12.000 de florini și ca atare va oferi în anul universitar 1854 / 1855 ” doar într-un an de zile 11 burse. Inițial, primii bursieri au fost studenți teologi, dar și studenți de la Academia de Drept din Sibiu. Andrei Șaguna a trimis și primi bursierii la studii în Germania, la Leipzig, unde s-a format o bună parte din elita ortodoxă română din sec. XIX. Prin legat testamentar mitropolitului Andrei Șaguna, a donat 600.000 de florini comunități ortodoxe române.

Între 1860-1918, au fost create noi fundații administrate de Consistoriul ortodox din Sibiu precum: ”Cologea”, ”Peiovici”, ”Ecaterina Rațiu”, ”I. Popescu”, ”Nicolaie Putnoky”, ”Miron Românul”, ”Ioan Hannia”, ” Nicolae Vlad”, ” Manovici”.

Din aceste fonduri și din cele finanțate de stat între 1884-1918, Consistoriul ortodox român a acordat burse la 87 de tineri ardeleni de confesiune ortodoxă. În calitate de beneficiari ai burselor oferite de Consistoriul sibian, unii au frecventat pe parcursul studiilor mai multe Universități:

Vasile Bologa a studiat filozofia la Budapesta și Viena,

Petre Șpan a studiat filozofia la Viena și Berlin,

Virgil Onețiu a studiat filozofia la Viena și Budapesta,

Nicolae Regreanu a studiat filozofia la Budapesta și Viena,

Ioan Ciuleiu a studiat dreptul la Cluj și Debrecen,

Romul Cândea a studiat dreptul, filozofia și teologie la Cernăuți și Berlin

Nicolae Bălan (viitorul mitropolit al Ardealului) teologia la Cernăuți și Breslau

Nicodim Cristea a studiat filozofia la Bratislava și Cluj,

Alți beneficiari de burse, au fost: Ilie Cristea, Sextil Pușcariu, Ilarie Chenadi,Victor Păcală, Sebastian Stanca, Lucian Blaga. Din aceste fonduri, Consistoriul ortodox sibian a acordat burse și studenților de la Seminarul Teologic și Institutul Pedagogic din Sibiu, contribuindu-se astfel la formarea intelectuală a viitorilor învățători și preoți, elementele de bază ale elitei satului românesc din acele timpuri.

Fundații din Arad

Printre principalele fundații arădene enumerăm: ” Gabriel Faur ” cu un fond de 16.767 coroane,” Papp Teodor ” cu un fond de 144.251,75 coroane,” Anna Iorgovici ” cu un fond de 13.753,43 coroane,” Iosif Goldiș ” cu un fond de 29.115 coroane.

Printre beneficiarii a acestor fundații se numără și viitorul episcop Roman Ciorogariu care a studiat la Universitatea din Leipzig.

Fundații din Lugoj, Caransebeș

În 1907 fundațiile bănățene aveau următoarul capital:

”Balla” 14.907,49 coroane, ”Dumitru Perța” 25.221,36 coroane, ”Costa Tismănariu” 36.103,51 coroane. Cu sprijinul acestor fundații, Episcopia Caransebeșului a reușit să ofere burse de studii în diferite centre universitare, spre exemplificare putem a enumera pe:

Filip Adam –- a studiat filozofia și teologia în Leipzig;

Iosif Bălan –- a studiat la Academia de Agricultură din Magyaróvár;

Patriciu Dragalina –- a studiat filozofia în Viena și pedagogia la Gotha;

G. Labonțiu –- a studiat dreptul în Budapesta;

Ioan Nemoianu –- a studiat teologia și pedagogia în Leipzig;

Ștefan Velovar –- a studiat pedagogia în Gotha;

În Lugoj ființa fundația ”Ana Alexandrovici” care între 1865-1915 a oferit ajutor financiar și burse la 85 de tineri bănățeni din care 22 au urmat și cursuri universitare.

De departe cea mai importantă fundație atât din punct de vedere financiar, dar și a calității personale a bursierilor cuprinzând și numărul foarte ridicat de beneficiari, este fundația” Gojdu”. Fundația întemeiată de avocatul Emanuil Gojdu a avut un rol crucial în formarea unei elite românești ortodoxe – credința ortodoxă fiind unul din criteriile de admisibilitate.A fost una din cele mai puternice fundații din punct de vedere financiar și acorda unele din cele mai mari burse din întreg Imperiul Austro-Ungar.

Prin testamentul său semnat la 4 noiembrie 1869, av. Emanuil Gojdu a specificat ca o mare parte din averea sa să constituie baza patrimonială a unei fundații de stipendii ( burse) prin care să poată fi ajutați financiar tineri români ortodocși care din cauza sărăciei, nu pot urma diferite studii. Administrarea fundației era făcută de un colegiu director format din Mitropolitul Ardealului, ajutat de cei 2 episcopii ortodocși, din Arad și Caransebeș, la care se adaugă 6 membri mireni aleși din rândul acelor bărbați de încredere recunoscuți de întreaga comunitate ortodoxă ca fiind onești, inteligenți.

Primul colegiul director a fost alcătuit după decesul lui Emanuil Gojdu (3 feb. 1870), incluzând pe episcopii: Andrei Șaguna, Procopie Ivacicovici, Ioan Popas, și mireni; Ioan Pușcariu, Ioan Faur, Dionisie Poenar, George Mocioni și Nicolaie Ioanovici. Acest colegiu director acordă primele burse pe anul 1871. Bursele se acordau conform cu literele fundaționale elaborate în conformitate cu spiritul fondatorului Emanuil Gojdu, stipendiile se acordau după următoarele criterii:

În valoare de 300 florini pentru cei care studiau la Academiile din provincie;

În valoare de 400-500 florini pentru cei care studiau în Budapesta și/sau alte institute de învățământ superior din Imperiu;

În valoare de 400 de florini pentru elevii de la școlile militare de la Pécs, Oradea, Timișoara, Budapesta,Viena.

La obținerea burselor se acordă prioritate fiilor din familia Poynár de Király Dorocz, descendenți ai rudelor lui Demeteriu Poynár, bunicul dinspre mamă a testatorului. Stipendiile se anulau de la beneficiar în următoarele cazuri:

Tânărul își părăsea credința ortodoxă;

Părăsește studiile;

Câștigă avere sau primește o altă bursă;

Își finalizează studiile;

Nu promovează sau nu depun examenele la timp;

Comite acte imorale.

Între 1871-1918, fundația Gojdu a acordat peste 37.776 de burse și ajutoare pentru elevii de gimnaziu și studenți plătitori ai taxelor de diplomă – riguros – doctorat. De acest ajutor sau bucurat următoarele categori de studenți:

42,39% – 410 studenți la Drept

27,30% – 264 studenți la Medicină

8,16% – 79 studenți la Litere și filozofie

1,65% – 16 studenți la Comerț și Studii economice

18,30% – 177 de studenți la Silvicultură și Politehnică,

iar după anul 1910 se poate sesiza o creștere a studenților la Medicină.

Peste 168 de bursieri Gojdu au studiat în centre universitare din Austria, Elveția, Franța, Germania, Belgia. Portretul lui E. Gojdu se găsea în aproape toate școlile ortodoxe din Transilvania, Ungaria, se celebrau anual parastase care deveneau adevărate manifestări naționale, în care se rosteau discursuri și se intona cântecul lui Ciprian Porumbescu ”Adusu-mi-am aminte”. Anual, începând cu sec. XX, 10-12 bursieri ”Gojdu” își susțineau doctoratul la diferite universității din Imperiu și nu doar din cadrul Imperiului.

Emanuil Gojdu poate fi considerat ca fiind unul dintre formatorii României moderne, o adevărată pleiadă de oameni politici și de cultură sunt beneficiari ai burselor oferite de fundația ”Gojdu”; Victor Babeș, Valeriu Braniște, Octavian Goga, Silviu Dragomir, Ioan Lupaș, Traian Vuia, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Virgil Onețiu, Virgil Nemoianu, George Gârda, C-tin Daicoviciu, Teodor Neș etc.

Franța și Germania au dominat fără îndoială fiind principalele pepiniere de licențiați și doctori români în litere, istorie, filosofie, filologie, drept, științe exacte și alte domenii tehnico-științifice reprezentative pentru modernitate, la fel cum în domeniul medicinii Viena a excelat, mai ales pentru anii de până la primul război mondial.

Centrele universitare din aceste țări au condus la formarea unor elite care au condus la formarea ”generației de aur” de după Primul Război Mondial și care au adus un aport fundamental la dezvoltarea României interbelice.

Un rol definitor în coagularea elitei intelectuale românești îi revine și Astrei. În perioada 1862 – 1918, pe măsura constituirii de fonduri și fundații ce acordau stipendii, Astra a acordat peste 500 de burse. În primii anii Astra a oferit burse pentru studii la Viena, Budapesta, Praga, Graz, München, Mariabrun, Cluj, Kosice, Innsbruck. În mod special Astra și-a direcționat bursele spre elevii de la școlile de meserii și preparandii.

Între 1893-1906, Astra oferă o singură bursă la Academia de Bell – Arte, din München, pentru studii superioare lui Alexandru Liuba care între 1896-1900 a studiat sculptura.

Acțiunea de stipendare a studenților a fost reluată de Astra în 1906, prin fundația ”Ioan Petran” care acorda burse pentru studiul Dreptului, Medicinii, Filozofiei, la universități din Cluj și/sau Budapesta.

Familia Mocioni a inițiat opera de stipendiare a tinerilor români plecați la studii universitare. Au beneficiat de asemenea burse pentru studii la Viena și Pesta, Coriolan Brediceanu, Victor Babeș, I. Ionaș. Între 1861 – 1870, fam. Mocioni a acordat 243 de burse, după 1870 a primit bursă doar Alexandru Liuba.

Asociația Transilvania va număra în rândurile sale 1247 de membri, printre aceștia numărându-se: Andrei Șaguna, Timotei Cipariu, I. Heliade Rădulescu, Vasile Pop, Ghe. Hurmuzachi, printre susținători numărându-se și Domnitorul Carol I al României. Asociația ”Transilvania” a fost înființată în Regatul României, în 1867, inițial s-a numit ” Constanția”. Un rol hotărâtor în elaborarea statutelor și capacitarea publicului, l-a avut A. Papiu Ilarian antrenat în această activitate fiind și Bogdan P. Hajdeu, Treboniu Laurian, Petre Grădișteanu

Recunoscută oficial prin Decretul Domnesc nr.1810 din 8 dec.1867, Societatea ”Transilvania” a acordat primele burse din 1868, candidați fiind selecționați de către societățile culturale din Transilvania și Ungaria, în mod deosebit de către Astra care înainta societăți ”Transilvania” listele cu propunerile de bursieri.

Primii bursieri au fost: Ion Lapedatu, care studiază Literele la Paris, Ion Bozacea, care studiază literele la Bruxelles, I.C. Drăgănescu, care studiază Medicina la Torino, Victor Babeș care va beneficia de o bursă pentru o specializare în chimie, în ședința comitetului motivându-se că acesta ( V. Babeș ) ”promite a deveni o somitate în această ramură ”. În 1878 societatea a creat o bursă ”Alexandru Papiu Ilarian” în valoare de 1800 lei menită a acoperi pe durata studiilor cheltuielile unui tânăr în străinătate. Printre bursieri se va număra: George Bârsan care a urmat cursurile Academiei de Comerț de la Anvérs unde și-a finalizat studiile ca șef de promoție, ulterior fiind un renumit profesor la liceul românesc din Brașov. În 1904 bursa ”A. Papiu Ilarian” a fost destinată studenților care studiau istoria; sub această formă fiind conferită lui Octavian Goga aflat la studii în Berlin și Paris; alți bursieri fiind: Ioan Lupaș, Iuliu Hațegana, George Moroianu, Onisifor Ghibu, Victor Babeș, Ion Lapedatu, Ion Sârbu, dar și publiciști și scriitori: Octavian Goga, Aron Cotruș, Ion Scurtu.

Șase din foștii bursieri: Alexandru Papiu Ilarian Iuliu Hațegan, Octavian Goga, Emil Hațeganu, Ioan Lupaș, Voicu Nițescu au fost miniștri în diferite cabinete ale României în perioada interbelică, iar Vasile Stoica a fost reprezentantul României la Societatea Națiunilor, dar a îndeplinit și demnități de ministru sau ambasador.

Formarea ecleziastică

1. Episcopia de Caransebeș

În 6 martie 1865, Mitropolitul Andrei Șaguna împreună cu episcopul de Arad, Procopiu Ivacicovici, îl hirotonesc episcop de Caransebeș pe arhimandritul Ioan Popas. La Caransebeș, episcopul Ioan Popas va începe activitatea sa fără a avea nici reședință, dar și fără a exista institute de pregătire teologică sau pedagogică, precum existau în Sibiu sau în Arad. Din acest amplu proces de construcție administrativă a Eparhiei de Caransebeș, dar și în activitatea de întemeiere și fundamentare a învățământului rezultă meritul deosebit al acestui deosebit episcop, Ioan Popas. Acesta, pe parcursul a unui sfert de veac, va dota Eparhia sa cu toate instituțiile necesare așezând-o la același nivel cu cele două eparhii surori.

Una din primele măsuri luate ale episcopului Ioan Popas a fost mutarea Institutului teologic, secția română, de la Vârșeț. Acesta funcționa din 1822, concomitent cu institutul din Arad, care din 1830 avea cursurile de 3 ani. Prin circulara sa, datată în 8 oct. 1865, episcopul Ioan Popas anunță clerul eparhial de începerea la 1 nov. a cursurilor Institutului teologic unde vor fi primiți numai absolvenți de 8 clase și doar 3-4 tineri cu 4 clase pentru parohiile sărace.

Aproape toți profesorii de la școlile din Caransebeș, au beneficiat de burse oferite de episcopul Ioan Popas: Filaret Musta – care după moartea episcopul Ioan Popas va candida la scaunul episcopal; Ioan Nemoianu; Vasile Goldiș; Ioan Paul; Iosif Bălan.

Nicolae Popea, succesorul episcopului Ioan Popas, va publica în 1870 ” Vechea Mitropolie română ortodoxă a Transilvaniei și a părților Ungariei ” cât și o biografie a lui Andrei Șaguna în 1879. Academia Română îl va alege în 1887 pe episcopul Nicolae Popea membru corespondent, iar din 1899, membru activ.

În jurul școlii din Caransebeș vor gravita cei mai reprezentativi cărturari români din Banat. Dacă inițial, Institutul Teologic din Caransebeș funcționa cu 2 profesori, pr. Mihail Veleceanu și pr. George Peșteanu, colegiul profesoral se va completa cu profesori cu studii superioare și specializări obținute în Apus precum: Filaret Musta, Iosif Iuliu Olariu, Dr. George Popovici, Dr. Petru Barbu, autor de manuale de teologie.

În 1876 se va înființa Institutul Pedagogic cu profesori precum: Ștefan Velovan,Vasile Goldiș, istoricul Patriciu Dragalina, folcloristul și publicistul Ema Hodaș.

Între 1865-1918, au finalizat studiile peste 616 de tineri. Revista ” Foaie diecezană ” apare din 1886 până azi. După desființarea abuzivă a Episcopiei în perioada comunistă, nu mai apare, însă își reia apariția editorială după Revoluție.

2. Episcopia de Arad

Educația clerului ortodox 1822-1918

Preparandia din Arad a fost, dimpreună cu Preparandia din Vârșeț, înființată în 1822. Dintre profesorii Preparandiei și ai Institutului teologic, menționăm și pe episcopii de Arad: Gherasim Raț ( Rațiu ), Iosif Ioan Goldiș, Miron Romanul, Vasile Mangra, Roman Ciorogariu.

Problema școlarizării candidaților la preoție a făcut parte dintr-un orizont de măsuri pe care atât Patriarhia de la Carloviț, cât și Casa Imperială le aveau în vedere, însă fiecare parte cu intenții diferite. Casa Imperială dorea (aspirația Împăratului Iosif al – II-lea) edificarea unui seminar ortodox pentru toți ortodocșii din cadrul Imperiului, ierarhia sârbă dorea înființarea de școli clericale în cadrul tuturor diecezelor, după modelul diecezei de Carloviț.

În 1820 se propune de către partea sârbă, constituirea de astfel de unități de învățământ teologic cu durata de 3 ani, având la bază școala pregătitoare,în următoarele locații: la Carloviț, pentru Eparhiile de Szem, Bacika, Buda; la Pacrat, pentru Eparhiile de Pacrat, Carlstadt; la Vârșeț, pentru Eparhiile de Vârșeț, Arad, Timișoara unde se găsea cea mai compactă comunitate ortodoxă din întreg Imperiul. Lista înaintată de Patriarhia de Carloviț se va aproba, mai puțin înființarea unui institut teologic la Timișoara. La Arad ( 1822 ) și Vârșeț ( 1822 ) se va înființa câte un institut având o secție în lb. Română. La Arad era prevăzut cu 2 ani de studiu și cuprindea 2 secții: una în lb. română și o altă secție în lb. sârbă la Vârșeț.

Deschiderea cursurilor clericale în are loc în luna decembrie 1822, având ca profesori pe Gavril Giuliani și pe viitorul episcop de Arad, Gavril ( Gherasim) Raț . După urcarea pe scaunul episcopal al Aradului a prof. Gavril ( Gherasim) Raț, completarea colegiului didactic se va face cu profesorii, Patrichie și Ghenadie Popescu. Începând cu 1826, durata cursurilor au urcat la 3 ani, fiind acceptați doar absolvenți de gimnaziu și doar ca excepție 3-4 tineri pentru parohii sărace. Revoluția din 1848 – 1849 a determinat închiderea Institutului până în anul 1852, când își va redeschide cursurile. Planul de curs reflecta pregătirea completă a acelor ani, în prima jumătate a sec. XIX-lea, așa cum se oferea candidaților la preoție în aceea perioadă în care învățământul teologic era în general la debutul său.

Nivelul pregătirii teologice de la Arad se poate sesiza, an analizând faptul că unii absolvenți de la Arad vor reveni în cadrul Institutului ca profesori sau ajung episcopi. Putem enumera astfel pe Ghenadie Popescu ( acesta va deveni ulterior devine profesor la Seminarele teologice de la Mănăstirea Neamț, Roman și București), Constantin Guran, Nicolae Nifon Bălășescu (acesta va deveni director și profesor la Seminarul din București), Vasile Mangra, Roman Ciorogariu care devin episcopi.

În 15 aprilie 1871, asesorul (consilier bisericesc) consistorial Ioan Popovici Desseanu elaborează o schiță a unei posibile Universități la Arad, care să includă un Gimnaziu, Preparandie, Institutul teologic și o Facultate de Drept.

Odată cu reactivarea Mitropoliei Ortodoxe cu sediul la Sibiu și intrarea în vigoare a Statutului Organic (1870) învățământul teologic de pe întreg cuprinsul Mitropoliei de Sibiu se va uniformiza, iar învățământul teologic și cel pedagogic se vor îmbina. Din toamna anului 1876, Institutul de Teologie și cel al Preparandiei se contopesc într-un singur institut” Institutul teologic-pedagogic diecezan ”. Profesori au fost recrutați dintre tinerii care au studiat în Germania, sau Cernăuți.

Roman Ciorogariu a studiat pedagogia și psihologia la universitatea din Leipzig, teologia și filozofia în Bonn, Ioan Trăilescu, a studiat în Cernăuți unde a obținut și doctoratul; Dimitrie Barbu, a fost doctor în Teologie, Aurel Crăciunescu, Teodor Botiș, Iacob Lazăr, Aurel Madgiaru, viitor episcop la Arad, Ștefan Munteanu, Gheorghe Proca, doctor în Teologie.

Episcopul Gherasim Raț ( va semna după Revoluție, Rațiu ) a reușit după îndelungate frământări să introducă definitiv limba română ca limbă liturgică în catedrala episcopală din Arad a cărei majoritate o constituiau români ca credincioși. În Biserica Sf. Ap. Petru și Pavel, din Arad, pentru credincioșii sârbi – biserica frecventată și de români – serviciul liturgic divin se va oficia în limba sârbă. Acest fapt al instaurării limbii române ca limbă liturgică, într-o perioadă în care ierarhia sacramentală ortodoxă era dominată de ierarhi sârbi, constituie una din marile realizări episcopului Gherasim Rațiu. Restituirea Biserici prin liturghisirea în limba credincioșilor care o formează și prin care se manifestă mundan Biserica, a fost un factor care a contribuit la definirea identității naționale în pofida confesionalismului.

Este de remarcat și relația de respect și afectivitate care reiese din corespondența episcopului Gherasim Rațiu cu Andrei Șaguna pe când acesta era arhimandrit, la începuturile activității sale la Carloviț, aducându-și aportul în orientarea lui Andrei Șaguna spre români, precum reiese din activitatea acestuia. Acest fapt al orientării lui Andrei Șaguna spre români transpare și din epistola adresată lui Andrei Șaguna, în 1845, de către episcopul Gherasim Rațiu în care acesta își manifestă bucuria pe care o are datorită faptului că Șaguna va merge la Sibiu ”unde mult poți folosi, precum Sfintei Biserici, așa și neamului tău”. Episcopul Gherasim Rațiu se va dovedi un partener fidel al noului episcop de Sibiu, Andrei Șaguna, în lupta acestuia de-a ridica și reliefa mișcarea național-bisericească a românilor ortodocși din Transilvania și Ungaria. Prin sinoadele convocate la Arad și Sibiu, constituite din laici și clerici, au fost adoptate aceleași hotărâri, dovedindu-se astfel identitatea năzuințelor episcopilor, dar și a credincioșilor lor, indiferent de zona geografică în care se aflau.

Episcopul Ioan Mețianu, înscăunat în 3/15 feb. 1874 ca episcop de Arad până în 21nov. /3 dec. 1898 când este ales mitropolit al Ardealului, a încercat și a reușit să facă la Arad ceea ce A. Șaguna a reușit să înfăptuiască la Sibiu, ridicând numărul așezămintelor, fundațiilor dar au crescut și fondurile menite în a ridica și întări viața religios-culturală a Eparhiei.

Pentru formarea viitorilor preoți și învățători, episcopul Ioan Mețianu va întreprinde unele măsuri precum:

– înființarea oficiosului eparhial ”Biserica și școala”(1877) cu apariție săptămânală, cu intenția mărturisită de-a ridica nivelul cultural al formatorilor tineri ai națiuni române;

– a crescut numărul școlilor confesionale făcând apel și la concursul tuturor categoriilor sociale românești de la aceea dată, pentru a sprijini moral și financiar școlile confesionale ortodoxe, precum reiese din broșura pe care o semnează sub pseudonimul ”Un arhipresbiter” adresată către clerul român și fruntașii poporului român în cauza instrucției poporale spunând că în viitor rolul școlii pe plan național și cultural va crește și, ca urmare, va fi mare nevoie de mai mulți învățători. În 1885 episcopul Ioan Mețianu va cere înființarea unui gimnaziu românesc la Arad, dar cererea sa va fi respinsă, motivându-se că în Ardeal deja funcționează un astfel de gimnaziu de stat pe care tinerii ortodocși români îl pot urma, dacă doresc;

– episcopul Ioan Mețianu a fondat tipografia diecezană Arădeană unde vor apărea în timp atât manuale și imprimate bisericești, cât și literatură română de peste Carpați, în colecția cu numele ” Semănătorul”;

– va finaliza în cursul unui an 1884-1885, construirea unei clădiri noi pentru adăpostirea Institutului teologico-pedagogic, pe un teren dăruit Eparhiei de către Ifigenia Sina din Viena;

– în 1895, va înființa Școala de fete care va avea 58 de eleve și un corp didactic alcătuit din 8 profesori, care din 1912 se va muta într-o clădire din imediata apropriere a Centrului Eparhial.

– a realizat întemeierea Fondului de ajutorare preoțească, care va gestiona veniturile provenite din parohiile vacante.

În 1895, adresându-se elitei ortodoxe de la acea dată ” trebuie să fim cu cea mai mare atenție față de popor, să fim cu luare aminte către el, desfășurând o activitate tot mai rodnică și mai intensă, nu numai pe teren religios-mora,l ci și acela al deșteptării, cultivării și luminării lui, să ne îngrijim ca școlile noastre să fie la înălțimea chemării lor”.

Urmașul său este episcopul Iosif Goldiș,(1899-1902), care în 1880 a combătut argumentat și cu succes, teoria lui Röesler, dar și cea a exponentului ei, Réthy Lajos, cu privire la originea poporului român, publicând în ziarul ”Alföd” o serie de articole cu titlul ”Latinitatea limbii române”. În 1881 articolele au apărut într-o broșură tradusă și în limba română și publicată în ”Biserica și școala” din 1905. Această lucrare îi aduce și titlul de membru corespondent al Academiei Române.

În zilele premergătoare Unirii din 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia, episcopul de Arad Ioan Papp, locțiitor de mitropolit, a jucat un rol decisiv în derularea evenimentului de la Alba- Iulia, din Eparhia Aradului fiind peste 10.000 de țărani prezenți, alături de delegați trimiși de instituții, școli și organizații naționale pentru a fi prezenți la Alba Iulia. În această calitate de locțiitor de mitropolit, episcopul Ioan Papp va solicita opinia episcopilor ortodocși privind două aspecte: aderarea la Consiliul Național Român, iar al doilea aspect privea investirea acestei formațiuni ca fiind autoritatea supremă națională română. Primul act care arată ieșirea Bisericii din relațiile cu monarhia austriacă, a fost această scrisoarea pastorală emisă de Sinodul mitropolitan din 10 noiembrie 1918, în care se comunică poporenilor hotărârea adoptată privind omiterea pomenirii împăratului Austriei ca înalt for de autoritate și înlocuirea acestuia cu pomenirea ”Înaltei noastre stăpâniri naționale și marelui sfat al Națiuni Române ”. Acest act a fost rezultatul deciziei Sinodului Mitropolitan și a intervenit după abdicarea împăratului Carol. Pastorala are în cuprinsul său o rugăciune de îngenunchere, scrisă prin compilarea a unor diferite texte ale Sfintei Scripturi, rugăciune întocmită de preotul dr. Ghe. Ciuhandru (1875-1947). Această rugăciune va fi împodobită cu explicite trimiteri la istoria trecută a românilor ardeleni. Este de reamintit momentul profund emoțional în care episcopul Ioan Papp, care a săvârșit Sf. Liturghie, adaugă în ecfonisul de încheiere a Sf. Liturghii expresia ”și a înviat astăzi și neamul nostru românesc” adăugire care a marcat ștergerea vremurilor vitrege care au marcat românii ardeleni și deschiderea unui alt orizont de așteptări și posibilități pentru neamul românesc despărțit până la acel moment.

Inițiative culturale ortodoxe

Societăți culturale și cultura bisericească

După Revoluția de la 1848, interesul manifestat pentru promovarea identității culturale a românilor din Eparhia Aradului va cunoaște o ascendentă mișcare, care în timp va cuprinde, într-un fel sau altul, întreaga suflare română ortodoxă, într-o amploare fără de precedent.

ASTRA care se va înființa în 1861 la Sibiu, a contribuit la stimularea și concentrarea activităților culturale. Ca urmare, la Arad, în 1862, se va în înființa ” Asociația națională arădeană pentru cultura și conservarea poporului român” unicul scop fiind promovarea și dezvoltarea culturii naționale a poporului român,” mai ales înaintarea literaturii române și a culturii sociale prin citire și conversare cu delăturarea tuturor disputelor politice ”. Societatea și-a mai propus diseminarea la toate nivelele sociale a comunității românești a informațiilor care se vehiculau la acea vreme în mediul cultural european prin intermediul conferințelor itinerante care își propuneau a aduce și traduce la nivelul local al orizontului cultural al auditorului problematica cultural-politică a vremii. Dar aceastea au activat și într-un plan mult mai întins temporal, prin organizarea de biblioteci și tipărirea de cărți. Primul președinte al Asociației arădene a fost episcopul Procopie Ivașcovici.

În 1867 se constituie ” Societatea de lectură a teologilor din Arad ” . În anii care au urmat în mai multe parohii din cadrul Eparhiei, se vor constitui Reuniuni de preoți și învățători care, organizate pe structura protoiereilor, se va constitui și în diferite asociații profesionale, care, la rândul lor, se vor bucura de sprijinul centrului eparhial Arădean.

În 20 aprilie 1872, se va constitui ” Reuniunea învățătorilor Arădeni ” cu sprijinul episcopului Procopie Ivașcovici și al asesorilor consistoriali, toți învățători activând în școlile confesionale. Primul președinte a fost cunoscutul om politic, Vicențiu Babeș (1821-1907). Reuniunea își propunea realizarea a două obiective fundamentale:

perfecționarea învățătorilor;

ridicarea culturală a poporului;

La București, în 1866, se va înființa ” Societatea literară română ” care, din anul 1867 devine ” Societatea Academică Română ”, iar din 1879,” Academia Română ” care va avea în componența sa membri aleși din toate ținuturile locuite de români, indiferent de statul în care se găseau ca cetățeni.

Printre distinșii membri ai acestui înalt for cultural românesc, s-au numărat și literați din Ardeal, precum și mulți intelectuali: Vicențiu Babeș; Iosif Hodoș; Andrei Mocioni; iar din 1905, este numit membru corespondent al Academiei episcopul Iosif Goldiș. Tot dintre membrii proveniți din Ardeal putem enumera pe: episcopul Nicolae Popea, membru onorariu la 13. sept. 1877, activ din 1899, fiind al doilea episcop ales în Academie după Melchisedec Ștefănescu, episcop de Roman; Ioan Popescu, membru corespondent din 13/25 sept. 1877; Dr. Silviu Dragomir, în 1914 membru corespondent din 1928 devine membru activ; George Dima; Vasile Mangra, a fost ales membru activ al Academiei Române, în 29 mai 1909 în locul episcopului Nicolae Popea, însă nu a putut, datorită schimbărilor politice, să-și onoreze acceptarea; Onisifor Ghibu, ales membru corespondent în 1919, dar după instaurarea Republicii, este dat afară din Academia Română, din considerente politice. Elita intelectuală arădeană a menținut o permanentă legătură cu Academia Română ale cărei publicații erau citite și adeseori prezentate în paginile periodicelor arădene.

În 1859, apare la Arad almanahul ” Muguri ”, editat de tineri teologi și elevi români, care se găseau în clasele superioare ale Gimnaziului de Stat din Arad. După o perioadă de 10 ani, respectiv 1869, apare foaia „ Speranța ” editată de studentul în anul al doilea Constantin Gurban, viitor protoiereu de Ineu și Buteni. Foaia reapare în 1871 ( apare între 1871 – 1872 ) redactată de Mihai Sturza și Vasile Mangra ( viitorul mitropolit al Ardealului ), iar în 1872 apare, la decizia Centrului eparhial Arădean ” Lumina, foaie bisericească, scolastică, literară și economică, organ eparhial oficial ” care va avea primul număr în 13 august 1872 sub redactarea asesorului școlar George Popa și-a profesorilor Iosif Goldiș, și Vasile Mangra. La scoaterea foii, a colaborat și Ioan Slavici, dar și un număr de profesori de la Institut și Preparandie, dar în 1875, oficiosul își încetează apariția.

În 11 februarie 1877, apare oficiosul eparhial ” Biserica și școala ” care va cunoaște o editare de peste opt decenii. În anul 1948 când, datorită noilor condiții politice opozabile ideologic, Bisericii, aceasta își încetează apariția. Dar după Revoluția din 1989 Episcopia Aradului va relua editarea acestui oficios bisericesc. În paginile acestui oficios bisericesc, au apărut numeroase articole cu caracter istoric, literar, teologic, științific, economic, predici, dar și diferite recenzii, note, știri culturale din Transilvania și vechea Românie.

Din inițiativa episcopului Ioan Mețianu, din 1880, apar „ Calendarele diecezane ” în care se vor publica și articole cu caracter literar și istoric, acestea având un rol însemnat în cultivarea particularităților și obiceiurilo comunităților de români ortodocși din cadrul eparhiei. Informațiile au cuprins doar comunitatea ortodoxă din cadrul diecezei de Arad, ci și cea greco-catolică în spiritul cultivării și întreținerii sentimentului de unitate națională.

Activitatea publicistică a teologilor Arădeni a fost destul de redusă, la acest fapt contribuind și desele schimbări din cadrul corpului profesoral, datorate fie contextului social-politic; fie din cauza unor prea timpurii decese înregistrate în rândurile corpului didactic. Din cadrul colectivului de autori ale diferitelor lucrări istorice, pedagogice și / sau cu caracter polemic, enumerăm pe:

Miron Românul, care în calitate de cadru didactic al Institutului s-a remarcat prin articole care au fost publicate în reviste precum, ” Concordia ”; ” Albina ”; ” Federațiunea ” din Pesta; ”Telegraful român”.

Iosif Goldiș, viitor episcop, profesor de limba română și colaborator permanent la periodicele bisericii, a publicat un studiu despre „ Latinitatea limbii române ” în care combate argumentat teoria lui R. Röesler și Réthy Lajos, traduce acest studiu și în limba română pe care îl publică sub forma unei broșuri, mai publică ” Schiță istorică despre participarea României la războiul ruso-turc din 1877- 1878 ” în ziarul Neue Arader Zeitung, (1882 – 1883). A fost ales, concomitent cu Ioan Slavici, membru corespondent al Academiei Române la 22 martie 1882.

Augustin Hamsea, redactor al foii ” Biserica și școala”, profesor și director, a publicat în decursul timpului în paginile oficiosului eparhial, numeroase articole de istorie bisericească, Liturgică, Administrație parohială și Pastorală. A colaborat la Enciclopedia română de la Sibiu, cu articole de istorie bisericească la ” Telegraful Român ”, ” Revista Teologică ”, a editat mulți ani aparițiile ” Calendarului diecezan ”.

Dr. Petru Sipoș, profesor al Preparandiei timp de 32 de ani, a tipărit manuale de specialitate, fiind adeptul pedagogiei ilustrate de Johann Friederich Herbart și Wilhelm Rein și aplicând-o pentru elevi care urmau cursurile preparandiei. A publicat diferite articole și broșuri despre mari pedagogi, dar și articole de pedagogie în revistele ” Biserica și școala” și ” Educatorul din București ”. Manualele editate de Petru Sipoș au fost unanim apreciate pentru logica expunerii, valoarea didactică și spiritul modern al viziuni sale pedagogice. Aceste manuale au fost folosite atât în școlile pedagogice, dar și în unele școli normale din Regatul României.

Vasile Mangra, profesor din 1879-1893, înlăturat de la catedră prin dispoziție a Guvernului de Budapesta, vicar la Oradea ( 1900 – 1916 ), a devenit ulterior mitropolit al Ardealului. A fost membru al grupări ” tribuniste ”, colaborator al ziarelor ” Tribuna” ( 1904 – 1912 ) ” Tribuna Poporului” ( 1897 – 1903 ). Este primul istoric care a strâns și studiat vechile manuscrise și tipărituri românești pe care, ulterior, le va dona Academiei Române. A descoperit singurul exemplar din Liturghierul, tipărit de diaconul Coresi, apărut în 1570, despre care va scrie un studiu în „ Tribuna ” din Sibiu. A publicat, de asemenea, și un studiu referitor la copiștii moldoveni care au activat în zona Bihorului de azi, studiu care a apărut în revista „Familia” de la Oradea. Aceste două studii vor fi publicate împreună sub titlul „Cercetări literar-istorice”: I. Psaltirea diaconului Coresi tipărită în 1570 la Brașov; II Rolul diecilor din Moldova în cultura românească ” București, 1886, numărând 29 de pagini.

În 1903 va publica un studiu în revista ” Biserica și școala ” despre „ Răspunsul la Catehismul calvinesc a lui Varlaam al Moldovei”. Ulterior va publica două lucrării ”Mitropolitul Sava II Brancovici (1656 – 1680), Arad, 1906, având 181 de pagini, fiind prima monografie dedicată acestui ilustru episcop și ” Ierarhia și Mitropolia Bisericii Române din Transilvania”, Sibiu, 1908, lucrare de 127 de pagini, în care, argumentând, va demonstra că Mitropolia ortodoxă a Transilvaniei datează cu mult înainte de momentul Unirii, sub domnitorul Mihai Viteazu.

Apreciat pentru lucrările sale, pentru donația sa de cărți și manuscrise vechi, făcute Academiei Române, Vasile Mangra a fost ales membru activ al Academiei Române, în locul episcopului Nicolae Popea, în 29 mai 1909. Schimbarea sa din punct de vedere politic, susținerea politicii promaghiare, a condus la imposibilitatea rostirii discursului de recepție.

Roman Ciorogariu, viitor episcop de Oradea, profesor la Institutul teologico-pedagogic între 1880-1889 și 1892-1917, director din 1901, a fost unul din mari ziariștii a Ardealului înainte de 1918. A fost colaborator permanent la ” Tribuna ” din Sibiu și ” Tribuna Poporului ”, la fondarea, căreia a contribuit în 1897, colaborator la ” Românul ”(1911-1916, și 1918), ”Tribuna” ,(1904-1912),” Biserica și școala”, toate acestea publicate la Arad. La ” Biserica și școala” unde a fost redactor între 1901-1917, iar ulterior, ca episcop de Oradea, a colaborat la publicațiile Orădene: ”Legea românească”, pe care o fondează în 1921 și ”Cele trei Crișuri” unde semnează fie în nume propriu, fie sub pseudonimul Unchiașul sau Preotul bătrân.

Pentru bogata și rodnica sa activitate pedagogico-publicistică, dar și pentru aportul la mișcarea național românească din Transilvania a fost ales membru de onoare a Academiei Române în ședința din 12 iunie 1921.

Profesorul dr. Lazăr Iacob, profesor la Institutul teologic 1918-1922, ulterior profesor universitar de Drept bisericesc, la Oradea, Cluj, București. Lazăr Iacob a publicat lucrări de specialitate: ”Căsătoria a doua a preoților. Chestiune de Drept canonic”, Arad 1911, având 48 de pag, ”Curs litografiat de Drept bisericesc ortodox”, 1918, cuprinzând 400 de pag.

Pr. David Voninga, un alt reprezentant de marcă a publicat o serie de lucrări cu caracter pastoral omiletic: ”Expunerea spiritismului”, Arad 1989, în 175 de pag, ”Cuvântări bisericești”, Timișoara 1903, în 196 de pag, ” Etica creștinismului sau referințele morale ale omului ”, Orăștie 1906, având 236 de paginii. A fondat și redactat ”Revista preoților” pe care o vedea ca un organ clerical independent (1916-1918), la această revistă colaborând și alți preoți din eparhia Aradului.

Septimiu Sever Secula (1869-1912), publicist, istoric, traducător, absolvent al Facultăți Litere și Filozofie din București, dar și al Facultății de Teologie din Arad. A fost ajutor de bibliotecar la Academia Română și funcționar la Arhivele Statului din București. Profesor la Școala de fete din Arad, ulterior profesor de limba română la secția pedagogică a Institutului arădean,(1904-1908), a publicat mici lucrări istorice la București și Arad: ” Un memoriu al lui Moise Nicoară ”, Arad,(1904), ” Biserica din Leheceni – Cărpinet. Schiță istorică ” Arad, (1904) dar și unele lucrări literare, precum ” Realități și visări. Novelete și schițe”, Orăștie, (1897), numărând 77 de pag., ” Povestiri și schițe ”, Arad, (1907). A efectuat și traduceri din Pétöfi, Björnson, Chateaubriand și a colaborat la diferite ziare din București, Budapesta, Arad, Oradea.

Episcopia de Sibiu

Perioada dintre 1846- 1873 este perioada de restaurarea și organizare a școlilor primare din Ardeal unde vom găsi o situație școlară, care va putea fi rezumată într-un tablou.

Școlii secundare

În 1850 se edifică gimnaziul din Brașov, gimnaziu care în cursul anului școlar 1865/1866, va număra ca nivel la opt clase, având cu un corp didactic format din nouăsprezece profesori. Școala reală avea patru clase cu un corp didactic format din șase profesori, în 1869, Școala Comercială va funcționa cu trei clase având un corp didactic format din șapte profesori.

Gimnaziul din Brad, din anul școlar 1872/1873 avea cinci clase și un corp didactic alcătuit din șase profesori; Școala de fete a Asociațiunii ASTRA Sibiu școlariza 76 de eleve cu ajutorul unui corp didactic format din șase profesori. Seminarul teologic înființat în 1811, din 1852 are perioada de școlarizare ridicată la 2 ani, iar din 1862 cursurile se vor întinde pe o perioadă de 3 ani. În 1850 se înființează tipografia diecezană unde apare, din 1853 ” Telegraful Român ” ceea mai veche publicație cu apariție neîncetată, din România de azi iar din 1907 va apare ” Revista Teologică ”.

În 1858, în Ardeal se găseau: 49 de școli ”capitale”; 2151 de școli ” triviale ”; 192 de școli de fete, în 460 școli în care limba de predare, este lb. germană, în 957 școli limba de predare este lb. maghiară, în 981 școli limba de predare este lb. Română; în aceste școli fiind școlarizați peste 33.229 de elevi.

Preparandii: Seminarii teologice:

Sibiu 119 elevi cu 7 profesori 90 de elevi cu 6 profesori

Arad 98 de elevi cu 7 profesori 38 de elevi cu 5 profesori

Caransebeș 20 de elevi cu 7 profesori 30 de elevi cu 4 profesori

Școlii în 1907: Școlii în 1913:

1697 de școlii cu 1882 de învățători În Sibiu- 670 de școlii funcționau cu 852 de învățători

696 de școlii susținute de Biserică În Arad- 416 de școli cu 416 de învățători

532 de școli întreținute de Stat În Caransebeș- 232 de școli aveau 263 de învățători

În Oradea, erau 234 de școli având 249 învățători. În 302 școli nu se putea asigura salariul cadrelor didactice.

IV MECANISME DE SELECȚIE A ELITELOR

Î

n cadrul acestui mecanism, de selecție a elitelor idea de meritocrație – care a câștigat tot mai mult teren de pe la mijlocul secolului XIX – acoperea două aspecte: unul constituit de recunoașterea calității dobândite prin educație, în acest context educația putând fiind percepută ca un mod de inițiere, al doilea aspect fiind legat de dorința evitării unei posibile concentrări a pârghiilor de acces în cadrul clasei de intelectuali, gata formate care să conducă la un nou tip de putere și care să acționeze pe baza unor principii determinate de respectiva apartenență la clasa intelectuală.

Practica, nu a putut împiedica acest tip de intervenție (această tară a cooptării pe baza relațiilor a funcționat și la acea dată fără a avea însă amploarea de azi, bineînțeles! ) acțiunea de cooptare interesantă cunoaște multiple forme de manifestare. Rezultatele acestui tip de intervenție au facilitat anumite persoane care au cunoscut avantaje în ascensiunea lor socială, fapt care le-a determinat să formeze un anumit tip de cultură socială pe care au transmis-o printr-o aparență determinată de cooptarea personalizată și o acțiune interesată .

Modul de realizare a acestui tip de intervenție dirijată a fost de multe ori realizată prin intermediul diferitelor forme de rudenie dintre care cea mai importantă, a fost căsătoria. Relațiile de acest tip au permis accesul unor persoane în cadrul unor rețele de tip nod care au făcut posibil transcenderea propriei condiții sociale. De exemplu, relația de rudenie cu familia Gojdu, atât pe linia fondatorului Gojdu, dar și a doamnei Gojdu, facilita obținerea, fără nici o piedică, a unei burse de studiu fapt absolut esențial în procesul educațional.

Dezvoltarea ideilor referitoare la națiune, ca și a naționalismului, la români, ca și la alte națiuni din Europa de est (ucraineni, bieloruși), este în relație cu activitatea Bisericilor naționale și a slujitorilor acestora. În acest context, se considera că religia ortodoxă și cea greco-catolică definesc cea mai istorică frontieră culturală în istoria Europei și sunt esențiale pentru cultura națională atât a românilor, cât și a ucrainenilor, Biserica fiind cadrul cel mai sigur pentru mișcarea ideologică și culturală.

Discriminarea se resimțea grav pe planul instrucției școlare. Până la 1848, aria de acoperire a școlilor românești în Transilvania era de numai 18-19%, la o pondere a greco-catolicilor și ortodocșilor de 61-62% din întreaga populație. Singurul gimnaziu românesc din Transilvania era cel din Blaj, cu cinci profesori și 172 elevi, în anul 1844, respectiv Liceul Greco-Catolic, cu opt profesori și 126 de elevi, în anul 1843. Seminarul / Facultatea de Teologie avea între doi -șase profesori și 126 studenți, tot în anul 1843. Se cunoaște faptul că, dintre oamenii politici români, de ambele confesiuni, puțini nu au urmat o formă superioară de învățământ.

Conform unei statistici austriece din 1857, numărul studenților greco-catolici este aproape dublu față de cei ortodocși și mai mult de jumătate învață în instituții române, față de numai 31% la ortodocși, aceștia fiind mai avantajați din punctul de vedere al conștiinței naționale. Situația se va echilibra spre sfârșitul secolului, după apariția, liceelor ortodoxe, dar și atunci, modelul și orientarea națională a școlilor greco-catolice au fost preluate de școlile superioare ortodoxe.

Pentru începutul secolului al XX-lea, deși societatea transilvăneană a evoluat în direcția laicizării și modernizării, învățătorii și preoții (ca și în anii anteriori) sunt preponderenți în numărul elitei, numărul lor reprezintă 65% din intelectualii români ai vremii, funcționarii au pondere de 12%, avocații și magistrații, 11% cadrele medicale și sanitare, tot 11%. Categoriile acestea, împreună cu familiile lor, reprezentau sub 1% din totalul populației românești, iar în 1910 ponderea lor era de 1,45% din populație, deci foarte redusă.

În mod justificat se remarcă faptul că reprezentanții elitelor românești din Transilvania erau nu doar puțini, dar și periferici (în sensul dispunerii lor în mare parte în mediul rural) și, totodată, în dezavantaj economic și politic. În general făceau parte din prima generație plecată de la țară, profesau în mediul rural sau în cel urban – în acesta din urmă reprezentau comunitățile rurale, intr-o lume orășenească adeseori ostilă și înșelătoare. Dacă maghiarii și sașii, care trăiau în mediul rural, aveau legături strânse cu lumea orașelor, românii întrețineau mai puține relații pe plan administrativ, comercial și al vieții urbane, în general.

Dr. Cornel Sigmirean afirmă că între anii 1867-1919, 7.718 studenți români sunt înscriși și frecventează menționatele institute de învățământ. Dintre ei, un număr de 7.091 erau înscriși la universități și academii în Ungaria istorică și 687 în universități din Austria, Germania, Franța, Belgia, Elveția și Italia. Din cei 7.778 studenți, 1.388 au studiat la două, respectiv trei sau mai multe universități. Acest lucru înseamnă că numărul real al tinerilor studenții a atins cifra de 6.390, dintre ei, 1.492 au obținut titlul de doctor în științe. Deoarece școlile secundare pot fi relevante în ceea ce privește profilul intelectual, se menționează că din cei 2.480 de absolvenți, 51,3% au absolvit școli secundare românești, aflate în Brașov, Blaj, Năsăud, Beiuș și aproximativ 47,13% școli secundare din Ungaria și Germania. Cei mai mulți intelectuali români provin din familii de preoți, institutori, profesori, funcționari și agricultori.

Pentru românii transilvăneni, de ambele confesiuni, efortul de pregătire (instruire ), capitalul școlar este o realitate, iar valoarea activităților depuse de ei este importantă. Personalități ridicate dintre intelectualii Blajului, ca și dintre cei ai Sibiului, Năsăudului, Brașovului etc. se regăsesc în posturi importante în guvernele interbelice ( inclusiv la nivel de eșalonul doi ), astfel că aduc contribuții importante în cercetare, în creația literară, în publicistică, unii sunt prezenți în diplomație. Soliditatea culturii și a pregătirii lor, chiar carierele în sine validează valoarea și consistența implicării elitelor intelectuale în amplul proces de reconstrucție al României interbelice proces întrerupt, din nefericire, de cea de-a doua conflagrație mondială și de schimbările dramatice, pe care le-a cunoscut ulterior națiunea noastră.

Profesorii școlilor medii, de la colegiile și gimnaziile confesionale, școlile civice, școlile pedagogice,până la școlile tehnice, comerciale, industriale, agricole, școlile de ucenici, școlile de muzică și de desen etc. alcătuiau o altă categorie de intelectuali. Numărul acestor profesori era în continuă creștere ajungând în 1910 la cifra de 2.163 de persoane, (cadre didactice active la acest moment 1910)

Tabel nr. 3

În general, ei s-au pregătit pentru cariera aleasă în academiile din străinătate și în școlile superioare din Transilvania. Prezența acestor cadre formate în cadrul academiilor în școlile medii a asigurat un înalt nivel instructiv-educativ, impus de nevoile dezvoltării societății transilvănene. Grupul cel mai numeros ( 5.253 de persoane ) din cadrul intelectualității didactice transilvănene era format din învățătorii de la orașe, târguri și sate. După 1900, învățătorii cu studii pedagogice constituiau majoritatea personalului didactic din școlile elementare. Prin articolul de lege XXXII/1907 salariul minim al învățătorilor din școlile elementare confesionale a fost stabilit ” în bani,în folosința de realități și în naturalii ” într-un echivalent de 1.200 de coroane în cazul școlilor primare din orașele Brașov, Cluj, Sibiu, Arad și Târgu-Mureș, la 1.100 de coroane pentru învățătorii din târguri și comunele mai mari și la 1.000 de coroane în cazul dascălilor din localitățile mai mici. Învățătorii suplinitori primeau în schimb doar 800 coroane. Cu toții mai beneficiau de câte 420 de coroane ca bani de chirie (cvartirul minimal) în orașele enumerate mai sus, câte 360 de coroane în târgurile și comunele mai mari și câte 300 de coroane în satele mai mici. De asemenea, ei aveau dreptul și la o grădină de legume sau la echivalentul acesteia, apreciat la 20 coroane. Mai aveau dreptul și la un spor de vechime din cinci în cinci ani, în total șase gradații. Dar legea privind reglementarea salariilor învățătorilor confesionali cuprindea și prevederi care serveau, fără ocolișuri, maghiarizării naționalităților de români, sârbi, slovaci, germani, ruteni etc. din întreaga Ungarie. Având în vedere prevederile legii amintite, învățătorii din orașele, târgurile și orașele mai mari puteau să aibă după zece ani de vechime un salariu anual cuprins între 1.600-2.500 de coroane, echivalent cu venitul realizat de elita preoțească. Mai greu era pentru învățătorii de naționalitate română, care erau nevoiți să fie extrem de abili ca, beneficiind de ajutorul financiar al statului, să prevină totuși amestecul inerent al acestuia în treburile școlii confesionale pentru a para intențiile de maghiarizare forțată ale autorităților dualiste.

Caracteristic pentru modul de viață al profesorilor ni se pare faptul că, deși mai bine retribuiți decât preoții, mult mai puțini dintre ei aveau o casă sau pământ ca proprietate privată. În 1900, spre exemplu, doar 21,7% dintre profesori dețineau case proprii și 17,1% dintre ei erau și proprietari de pământuri, pe când (în același an) 46,7% dintre preoți aveau casă proprietate privată, iar 54,8% dețineau și terenuri agricole. În același timp, chiar dacă învățătorii aveau o retribuție incontestabil mai mică decât profesorii, mult mai mulți dintre ei căutau să-și agonisească o casă proprietate privată sau anumite suprafețe de pământ. Astfel, în anul 1900, circa 27% dintre ei posedau o asemenea casă, iar 32,9% aveau chiar și pământ proprietate particulară. La fel ca și preoții, profesorii și învățătorii au participat la înființarea instituțiilor financiare românești din Transilvania. Astfel, în anul 1908, din cei 1800 de membri ai comitetelor de supraveghere ai ”direcțiunilor” băncilor românești din Transilvania, un număr de 43 erau profesori, iar 138 erau învățători.

Pornind de la considerentul că literatura populară este cea dintâi manifestare a specificului poporului român, din care trebuie să se inspire și literatura cultă (deci poeții și ceilalți scriitori), un număr însemnat de profesori și învățători s-au angajat în activitățile de culegere și publicare a literaturii populare. Profesori ca Andrei Bârseanu (1858-1922), Teodor Bulc (?-1909), Enea Hodoș (1858-1945), Silvestru Moldovan (1861-1915), Virgil Onițiu (1864-1915) și învățători ca Iuliu Bugnariu (1864-1929), Sofronie Liuba (1850-1929), Ioan Pop Reteganul (1853-1905) și Sima a lui Ion (1856-1907) sunt doar câțiva dintre cei mai de seamă folcloriști ardeleni din această perioadă.

Personalități din această perioadă, cu pregătire superioară în domeniile științelor naturale, exacte sau socio-umane se regăsesc și la liceele și gimnaziile celorlalte confesiuni. Virgil Onițiu, spre exemplu, cu studii de filologie și filozofie la universitățile din Viena și Budapesta, profesor de limbile română și latină la liceul ortodox din Brașov (director din 1894), se va remarca în mod deosebit prin valoroasele sale studii asupra limbii române și asupra tuturor categoriilor funcționale ale literaturii orale și scrise. Pentru bogata sa activitate publicistică și literară, în 1910 a fost ales vicepreședintele secției literare din cadrul ASTRA, iar Academia Română l-a ales ca membru corespondent.

Andrei Bârseanu, profesor la liceul românesc din Brașov, s-a remarcat prin elaborarea monografiei ”Istoria Școalelor centrale române greco-ortodoxe din Brașov” ( Brașov, 1902 ). Iosif Blaga, profesor tot la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, s-a făcut cunoscut ca un prestigios estetician; Enea Hodoș, profesor la Sibiu, Caransebeș și Sighet, s-a remarcat deopotrivă în calitate de autor de manuale școlare, de lucrări de istorie literară și de scrieri istorice. Profesorul și clericul blăjean Ioan M. Moldovan era nu numai un valoros publicist, politician, redactor de gazete, dar și autor al unor manuale școlare de istorie și geografie. Zaharia Boiu, Teodor Bulc, Alexandru Gavra, Alexandru Grama, Enea Hodoș, Ioan Lapedatu, Ion C. Panțu, Ghiță Pop, Victor Rusu etc. Aveau, în schimb, și preocupări literare publicând poezii, nuvele, traduceri sau jurnalele lor de călătorie în paginile gazetelor și revistelor vremii.

Publicistica angajată constituia un alt domeniu de activitate intelectuală unde profesorii și învățătorii din această perioadă s-au remarcat ca luptători pentru idealurile progresiste sociale și naționale, publicând diverse articole și corespondențe informative în periodicele vremii (”Gazeta Transilvaniei”, ”Familia” ”Telegraful român”, ”Luminătorul”, ”Unirea”, ”Foaia scolastică”, ”Luceafărul”, ”Transilvania” etc.). Artemiu Publiu Alexi, Andrei Bârseanu, Septimiu Albini, Dumitru Comșa, Zaharia Boiu, Enea Hodoș, Ioan M. Moldovan, Iacob Mureșianu, Virgil Onițiu, Ioan C. Panțu, Ghiță Pop, Atanasie Tuducescu etc., dintre profesori, utilizau din plin „timpul liber” de care dispuneau, în interesul ridicării culturale și economice a poporului prin publicistica social-politică. Un loc aparte, în acest sens, îl ocupă profesorul Vasile Goldiș din Arad, care a devenit și director al ziarului ”Românul”, încă de la apariția sa (1911), ”Românul”, constituind principala tribună de luptă a Partidului Național Român. Cadru didactic, om politic și publicist, el s-a remarcat ca unul dintre conducătorii de seamă ai PNR, iar la 1 Decembrie 1918, în calitatea sa de membru al Consiliului Național Central Român, a citit la Marea Adunare de la Alba-Iulia Proiectul de Rezoluție de Unire a Transilvaniei cu România însoțindu-l de un magistral discurs.

În contextul modernizării învățământului din această perioadă, potrivit nevoilor de dezvoltare socio-economică a societății capitaliste, un rol deosebit îl va avea presa pedagogică. În cuprinsul acestor publicații, locul central îl ocupa problema educației și starea școlilor. În rubrici speciale vor fi abordate metodele și metodica predării diferitelor obiecte de învățământ, altele se vor referi la pregătirea profesională a învățătorilor și la conferințele învățătorilor. Diversificarea periodicelor pedagogice a fost extrem de importantă pentru evoluția și destinul învățământului, întrucât, mai ales învățătorii, care în majoritatea lor erau insuficient pregătiți profesional, aveau nevoie de cuvenitele îndrumări metodice și de cunoștințe elementare din pedagogie, psihologie și istoria pedagogiei pentru a obține rezultate cât mai bune în procesul instructiv-educativ.

Dar, mai presus de toate, mișcarea națională a românilor din Transilvania s-a bucurat masiv de aportul pe care profesorii și învățătorii l-au avut în pregătirea și proclamarea Marii Uniri din 1918 încadrându-se activ în marele efort depus pentru unitatea spiritului românesc prin cultură

Semnificativ este însă faptul că, datorită carențelelor învățământului superior românesc și mirajului reprezentat de apusul Europei, universitățile străine au deținut multă vreme monopolul formării elitei intelectuale autohtone. Se poate estima, fără exagerare, că în intervalul 1860-1918, aproape toți miniștrii, membrii cabinetelor ministeriale și alți înalți funcționari au urmat filiera studiilor în străinătate. Doar în felul acesta se pot explica sursele transformării societății românești și cum s-a reușit, sub influența modelelor occidentale, modificarea foarte rapidă a aspectului și spiritului culturii naționale, până atunci de factură orientală și ortodoxă, la nivelul elitelor europene și, în mod gradat, la celelalte paliere, mai profunde ale societății.

Trecerea printr-o universitate occidentală a fost mereu considerată ca un bun indice de formație ambițioasă și de calitate. Obținerea unei diplome de licență sau de doctorat în străinătate, ca instrument al carierei, a devenit astfel obiectivul esențial al tinerilor cu aspirații elevate, atestatul indiscutabil al competențelor intelectuale și garantul reușitei sociale în acest context. Aceeași paradigmă socio-culturală se mai întâlnește azi în Coreea de Sud, unde admiterea la o Universitate de renume atrage după sine, pe lângă un start școlar bun, și o delimitare socială. Admiterea oferă posibilitatea deschiderii unor oportunități, căsătorii, care fără frecventarea acestor universități nu ar fi fost posibile.. În acest context, „oricine avea un titlu universitar, mai ales luat în străinătate,spunea în Mărturisirile sale filosoful C. Rădulescu-Motru, referindu-se la anii 1890-1900, găsea înaintea sa cariera deschisă gata”

V ELITA MEDIULUI RURAL

ȘI A COMUNITĂȚII ROMÂNE ORTODOXE

E

ste de remarcat ”momentul Șaguna” și din punctul de vedere al separări elitei rurale de cea urbană. Șaguna prin ampla sa reformă,1850, constituie cadrul legal în care viziunea existentă până la acel dat în cadrul comunități românești se modifică.

Acum se construiește un alt orizont de așteptări și, implicit o nouă elită care să reprezinte și să actualizeze acest orizont al așteptărilor peste care se vor circumscrie năzuințele românești.

Pe umeri elitei de tip tradițional, care se găsea la venirea lui Andrei Șaguna pe scaunul episcopal de Sibiu, se construiește viitoarea elită românească. Baza reformei școlare adoptată la Sinodul din 1850 a făcut posibilă formarea unor generați întregi care nu doar că vor înfăptui Unirea cea Mare de la Alba Iulia, dar vor oferi României ” dodoloațe ” de acum o așa numită ”generație de aur” a culturii și vieți politice românești enumerăm pe Ioan Lupaș, Lucian Blaga, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Silviu Dragomir etc.

În perioada 1848-1852, marea parte a elitei comunități ortodoxe era rezultatul raporturilor sociale inerente în cadrul careia se derulau. Astfel, se sublinia fie activitatea social-economică, fie puterea financiară de care dispunea. Pe de altă parte, în funcție de regiuni, elita dominantă era fie economico-financiară fie socio-profesională. Elita predominantă în zona Făgăraș – Sibiu era constituită din ciobanii care, datorită activități pe care o prestau, aveau o avere evidentă, de-a dreptul opulentă față de moții din Apuseni, de exemplu, unde elita zonei Munților Apuseni era constituită din băieșii din minele de aur (localitățile din zona adiacentă orașului Brad și comunelor de azi Săliște, Băița, Săcărâmb, aveau, în 1780-1797 iconostasele bisericilor, din lemn de tei sculptat și aurit, bisericile fiind ridicate din cărămidă sau piatră înlocuind pe cele din lemn, predominante în arealul geografic amintit).

Zona mai săracă a fost cea a moților din zona Abrud – Câmpeni. Asta a determinat ca elita ortodoxă, inițial să fie compusă doar de preot, dascăl sau citeț, micii meseriași în prelucrarea lemnului nefiind, din punct de vedere financiar, prea înstăriții. În mentalitatea individuală și colectivă s-a înrădăcinat puternic ideea că statutul unei persoane este dependent nu doar  de performanțele și valoarea individului respectiv, ci, în mare măsură  și de apartenența  la o anumită comunitate, definită mai ales prin  criterii etno-naționale. În asemenea condiții, la destrămarea Imperiului,  apartenența etnică a devenit singurul liant capabil să creeze solidarități organice și să inspire loialitate   membrilor comunității, iar viitoarele unități politico-teritoriale trebuia, cu necesitate, să și dobândească legitimitatea prin asumarea reprezentării identității și intereselor unei anumite  comunități etnice.

În cazul Transilvaniei putem vorbi de o fază de mobilizare ideologică și politică a elitelor, care a precedat și a pregătit mobilizarea națională propriu-zisă. Faptul că românilor, marginalizați și din punct de vedere socio-economic, nu li s-a permis să-și formeze propria ”națio" (termenul Națio trebuie înțeles în primul rând ca o comunitate de drepturi și privilegii la care aveau acces numai nobilii), fundamentată pe norme juridice legale precum restul minorităților naționale, a constituit o întârziere care trebuia rapid depășită.

În continuarea acestei discriminări a fost și Biserica Ortodoxă din Transilvania, care nu s-a bucurat de un statut egal cu confesiunile recepte, catolică, reformată, luterană și unitariană, acest fapt constituind o expresie evidentă de inegalitate etnico-confesională, ceea ce a avut consecințe importante asupra dezvoltării identității  naționale românești.

Nivelul precar de pregătire al preoților de confesiune greco-răsăriteană atât din punct de vedere cultural și social, dar și din punct de vedere al calității personale, al felului, de-a se raporta la realitate, al mentalității a fost realmente un șoc pentru episcopul Andrei Șaguna resimțit în cadrul unei vizite pastorale întreprinse pe malul Mureșului. În momentul în care a vizitat satele din această zonă, în preajma satului Tisa, observând preoții locului din punct de vedere al statutului lor clerical precar și al comportamentului, al modului de a se îmbrăca, ce nu se diferenția în nici un fel de păstoriții lor, Andrei Șaguna a putut vizual conchide nivelul la care se afla instituțional Biserica Ortodoxă din Transilvania, dar și calitatea preoților care mențineau vie legea răsăriteană chiar de la coarnele plugului. De acea, este de apreciat, cu atât mai mult efortul consistent și continuu al vrednicului de pomenire Andrei Șaguna. A găsit o Biserică dărâmată instituțional, dar cu o vie credință și la adormirea sa vom afla o Biserică vie, puternică, având un cler mult mai pregătit și cunoscător al învățăturii de credință, dar și o comunitate clădită valoric în preajma Bisericii având un dor de libertate și autodeterminare fără de precedent.

Spațiul eclezial al Bisericii propriu-zise a constituit inițial pentru comunitatea rurală și mai apoi și pentru cea urbană, un plan care evidenția, la nivel spațial stratificarea comunității. Respectiv cu cât era credinciosul mai aproape de Sf. Altar, cu atât era mai evidentă potența lui materială sau respectul pe care îl avea în cadrul comunități, al Biserici. Stranele bisericii aveau și ele un rol evidențiator, deoarece acestea puteau fi cumpărate doar de acele familii înstărite apte de plata pe an sau pe viață, a unei sume destul de ridicate.Acesta ocupa locul în strană pe durata vieții pentru sine și familia sa datorită fie unei donații substanțiale, fie în calitate de ctitor. Respectul datorat acestor persoane înstărite se răsfrângea asupra acestor strane deoarece și atunci când posesorul acestora nu era prezent, stranele nu erau ocupate de nimeni, chiar dacă biserica era plină de credincioși sau chiar dacă printre credincioși erau prezenți și oameni în etate mai slabi din punct de vedere fizic.

Printre criteriile care instituiau departajarea în sânul comunității de departe cele mai importante și prețuite erau:

Onestitatea,

Respectul față de comunitate și valorile ei,

Identificarea cu aceste valorii,

Statutul social determinat deținerea de pământ, pădure, animale, bani, profesie.

”Poiana lui Iocan” constituia apanajul unor membri aleși printr-un consens mai mult tacit decât verbal de membrii și sătenii apți în a emite judecăți și/sau a clasifica. Precum am menționat mai sus în cadrul lucrării, în vechiul sat tradițional românesc transilvănean, amplasarea gospodăriei familiale cât mai aproape de vatra satului constituia atât o dovadă a vechimii dar și a rolului în comunitate. Cei nou-veniți așa numiții venetici și aveau gospodăria amplasată la marginea satului, afară, desigur de cazul în care se căsătorea cu descendenți din vechile familii, caz în care își ridicau gospodăria pe un teren al familiei. Statutul de venetic putea să se întindă pe durata a două generații, până când erau considerați asimilați de sat.

Un loc aparte îl constituiau evreii, armenii, țiganii. Aceștia fiind considerați ca străini indiferent de durata așezării lor, evreii și armenii, așezați cu preponderență în centrul și zona de nord a Transilvaniei, erau mici meseriași, mici negustori sau cămătari, se găseau în comunități mici, grupate, cu reguli, manifestări sociale caracteristice minorității lor, diferite de a indigenilor la care se adăuga și apartenența la o altă credință.

Țiganii răspândiți, răsfirați mult mai mult, nomazi de cele mai multe ori, cei stabili prestau activități specifice respectiv, fie fierărie, prelucrarea aramei, tâmplărie specifică, muzică. Se manifestau față de ei mari rezerve determinate de lipsa cunoașterii reciproce dar și de considerare acestora ca fiind cu reale aptitudini precum magia, farmecele etc. Este de menționat faptul că, țiganii nu puteau cumpăra imobile, respectiv, pământ sau pădure, nici un proprietar nu ar fi vândut pădure sau pământ țiganilor acest fapt fiind respectat strict în pofida lipsei unei norme juridice care să ceară imperativ acest fapt, motiv pentru care țiganii își investeau banii în monedele de aur, existente la acele timpuri în circulație, prin care își arătau poziția și potența în cadrul comunității țigănești.

Aceste minorității, erau considerate ca fiind venetice și erau menținuți într-o așa-zisă carantină indiferent de durata stabilirii lor în spațiul geografic al satului. Nu au fost cunoscute atitudini, venite din partea românilor, antiisraelite (antisemite) sau antițigănești sau antiarmene, probabil datorită faptului că românii erau încă asupriți și ca atare ocroteau pe cei persecutați.

Nu existau împotriva armenilor/țiganilor motive îndeajuns de puternice apte a provoca antipatii clare și generalizate. Exista o mai pregnantă izolare a țiganilor fapt care se datora misterului ce însoțea caravanele acestor nomazi.

Față de israeliți, acuza de deicid, deși apare în unele colinde, basme, zicători populare, nu a condus la atitudini precum în Ucraina sau Rusia contemporană perioadei la care facem referință.

Zona unei comunități care împărtășea aceleași mentalității, obiceiuri, era extinsă la maxim 100 de km, de aici rezultând așa numitele ”țări” precum: Țara Hațegului, Țara Pădurenilor, Țara Bârsei, Țara Moților, Țara Făgărașului, Țara Lăpușului Țara Maramureșului.

Căsătoriile între diferite zone, ”Țări” la începutul perioadei la care facem referință erau rare, considerându-se că nu împărtășesc același valorii. Pe parcursul timpului, această restricție este depășită, cu excepții precum zonele montane ale M-lor Apuseni, zone care, odată cu debutul secolului al XX-lea vor transforma aceste tabuuri în acte firești.

MOTTO

” Intelectualul este omul care ia cunoștință de opoziția dintre el și societate, în căutarea adevărului practic comparativ cu ideologia dominantă. Această luare la cunoștință nu este altceva decât dezvăluirea contradicțiilor fundamentale ale societății. ”

(Jean P. Sartre, Pledoarie pentru intelectuali)

VI. ELITA STRUCTURATĂ PE:

STATUTUL MORAL –CULTURAL ȘI POLITIC

STATUTUL SOCIAL ȘI PROFESIONAL

T

ermenul intelect (rădăcina din lb. latină intellectus, intelligere) și care semnifică facultatea de-a gândi prin idei generale sau concepte, sau concentrându-ne la semnificația, sensul, conceptului de intelectual (intelectualul fiind unul din modurile de manifestare a elitei sau de recunoaștere a unui membru aparținător elitei) desemnează pe cel (cea) care întreprinde acțiunea de-a înțelege, transformând această înțelegere într-o trăsătură psihică în raport cu operațiile gândirii. Ca urmare, intelectualul este o persoană care se dedică, printr-o consacrare voită, liberă și personală, activităților teoretice și / sau spirituale.

Constantin Rădulescu Motru referindu-se la rolul și locul intelectualului afirma ”prin profesiune intelectuală trebuie înțeleasă profesiunea care se subordonează intereselor sufletului omenesc și nu un simplu meșteșug,.., unde activează intelectul, activează în același timp și imaginația și caracterul și tot sufletul omului” Așadar, intelectualul este un creator, un vizionar atât al valorii culturale, dar și al valorii tehnice. Intelectualii au fost cei care au deschis căi dar au și impus aceste noi orizonturi întrezărite de ei. Aceste două mari categorii intelectuale ale arealului transilvănean și numai, al intelectualilor creatorii de cultură – profesori, artiștii (cu precădere se face referință la cei anonimi din comunitatea rurală) ziariștii și scriitorii, poeții, care spre sfârșitul sec. al XIX- lea, vor deveni glasul viu al comunități, vor avea ca reprezentanți de seamă pe L. Rebreanu, I. Slavici, Octavian Goga, George Coșbuc etc. înlocuind astfel pe ziariștii celei de-a II-a jumătăți a sec. al XIX-lea. În rolul lor de portavoce a națiunii române transilvănene, incluzând și intelectualii exponenți dar și creatorii de valorii tehnice, ingineri, arhitecți, matematicieni acest areal tematic include multe vârfuri din comunitatea rurală, care a fost aptă, fără a avea solide competențe dobândite în universități, să edifice impozante construcții precum Bisericile monumentale din Maramureș, dar și din alte zone etnografice; meșteșugari care au putut proiecta, dar și realiza încuietori care nu se deschideau cu chei ci cu diferite dar ingenioase „ instrumente ” realizate din sârmă sau crengi de copac având o anumită formă. Nu putem uita pe Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Nicolae Tesla (fiu de preot ortodox român din Croația acelor zile, unul din cei mai mari inventatori ai lumii) care vin direct din mediul rural, dar au amprentat definitiv și laudativ lumea academic-ștințifiică devenind astfel pilde concrete a bogăției intelectuale cu care se pot lăuda românii.

Dar reprezentativ pentru intelectualitatea, elita transilvăneană a fost responsabilitatea social-politică. Societatea, conflictele de natură politică, juridică, culturală, socială în care au trăit și s-au manifestat a determinat capacitarea elitei intelectuale transilvănene la asumarea rolului de conducător, la aflarea sau creionarea unor soluții la toate conflictele și antagonismele de care aveau parte românii în această perioadă.

Elita română din Transilvania de la sfârșitul secolului al -XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea poate fi structurată în funcție de rolul pe care-l juca în viața socială a fiecăruia. Ca urmare vom avea: funcționari publici, clerici, învățători, aceștia fiind reprezentanții profesiunilor liberale. Conform recensământului din 1869, profesiile intelectuale includeau preoți, funcționari, învățători, profesori, artiști, avocați, personal sanitar, rentieri și posesori de pământ, industriași, sunt în număr de 27.331, adică 1,1% din populația transilvană.

Cuprinderea și enumerarea diferitelor categorii sau profesii sociale precum cele ale intelectualității și meseriașilor din rândurile clasei de mijloc, a burgheziei naționale de către economiștii, publiciștii sau personalitățile politice ale românilor transilvăneni nu se datora în principal, unor confuzii de interpretare și evaluare ale vieții social-economice și nici unor limite ale gândirii economice, deși se fac simțite și asemenea aspecte. O asemenea stare de lucruri oglindește, îndeosebi, procesul evolutiv al burgheziei românești, ale cărei rânduri sporesc cu elemente din categoriile sociale amintite, evocându-se astfel o situație aproape de realitate.

Este de amintit relaționarea de tip economico-sociale care a apărut între intelectuali cu persoane din zona burgheziei. Nu de puține ori această relaționare se datora rolului avut de unele persoane care aparțineau uneia sau alteia din cadrul acestor clase sociale, sau relația se datora situației economice în care se afla una sau alta din persoanele care aparțineau acestor clase sociale amintite. Sunt cunoscute multe cazuri din rândurile intelectualității românești, îndeosebi ale profesiunilor libere, avocați, medici, dar și ale funcționarilor, învățătorilor, profesorilor, care în calitatea lor de posesori ai unor proprietăți imobiliare funciare sau urbane apreciabile, se integrează mediului social al burgheziei. De asemenea, o parte a intelectualității se ridică din rândurile clasei burgheze în formare, iar alta apropiată de burghezie prin condițiile materiale, dar mai ales prin împărtășirea concepțiilor social-economice și politice asemănătoare de elementele burgheziei.

Spre exemplu, componența socială a Reuniunii Române de Agricultură din comitatul Sibiului ne relevă o asemenea stare de lucruri, întrucât, din 715 membrii ai săi, Reuniunea avea numai 128 de țărani înstăriți, restul de 587 de membrii erau preoți, învățători, avocați, medici, funcționari, mulți dintre ei, firește, nu numai în calitatea de susținători ai propagandei cooperatiste, ci, mai ales, în poziția de proprietari ai unor terenuri agricole ce le asigura o capacitate economică însemnată, pe lângă veniturile exercitării profesiunii lor, adeseori acestea mai modeste decât cele obținute din veniturile arabile, asigurându-le astfel baza social-economică a existenței lor în rândurile burgheziei mici și mijlocii. La rândul lor, elementele burgheziei românești comerciale sau posesoare de manufacturi și modeste ateliere industriale au fost implicate în viața rurală nu numai prin procesul desfacerii mărfurilor oferite cu precădere locuitorilor satelor transilvănene, cât și prin faptul că, un număr însemnat dintre aceștia dețineau suprafețe apreciabile de terenuri agricole sau proveneau chiar din rândurile burgheziei rurale. Marele comerciant Iuliu Vulcu din Orăștie reprezintă un exemplu elocvent și nu unic în această privință, acesta fiind și proprietar al unei moșii de peste 100 de iugăre și una din cele mai cunoscute persoane din întreaga Transilvanie, care se ocupa cu operațiunile de parcelare a moșiilor.

În categoria burgheziei și intelectualității intrau elemente conducătoare ale băncilor românești, marii acționari ai acestora, mulți în calitatea lor dublă de conducători ai instituțiilor de credit și de proprietari funciari “mijlocii”, adevărați fermieri ai lumii satelor. Astfel, statisticile epocii și puținele lucrări de specialitate care se referă la structura socială a burgheziei reflectă compoziția eterogenă a acestei clase care cuprinde: comercianți, conducători și acționari de bănci, proprietari de manufacturi, meseriași înstăriți, proprietari de atelier, proprietari de pământ mijlocii și mari, burghezia sătească cu proprietăți între 25-100 de iugăre, liber profesioniști (medici, avocați, etc.), elemente ale clerului, funcționari în administrație, profesori, învățători, ultimele din categoriile socio-profesionale și în dubla lor calitate de proprietari cu averi imobiliare aducătoare de venituri suplimentare.

Numeric și valoric burghezia română transilvăneană cunoaște în perioada anilor 1867-1918 o continuă ascendență, în ciuda impedimentelor de natură economică sau politică. O încercare de estimare succintă, a contingentului burghez românesc a așa-numitei clase mijlocii din care se recrutau elementele conducătoare ale mișcării naționale, culturale și politice, deși destul de dificilă, datorită lacunelor existente în statisticile oficiale, a lipsei unor date suficiente referitoare la toate categoriile sale sociale, a penuriei de informații privind posibilitățile materiale ale fiecărei pături sociale componente, ne oferă o imagine sintetică, ce merită a fi luată în considerare în analiza structurilor social-economice ale societății românești transilvănene,pentru înțelegerea implicațiilor și rolului burgheziei la nivel național.

De pildă, în anii regimului liberal 1860-1867, masa clasei conducătoare a mișcării social-politice a românilor transilvăneni se ridica, după aprecieri aproximative, la circa 8000 de persoane active, capi de familie. În deceniile următoare, referirile incomplete, totuși relevante, ne arată o sporire a reprezentanților acestei elite, îndeosebi a celor proveniți din păturile micii burghezii sătești și a proprietarilor mijlocii, ca urmare a transferului de proprietăți moșierești pe seama țărănimii înstărite. Pe de altă parte, constatăm apariția unor elemente ale burgheziei mijlocii cu o situație economică apreciabilă ca rezultat al apariției și sporirii instituțiilor de credit românești, a intensificării activității bancare. Astfel, între cei 1493 semnatari ai petiției-memoriu din 1866 erau înregistrați 41 proprietari mijlocii, 100 proprietari de mine, 29 negustori, 722 intelectuali, dar multe din elementele înstărite ale burgheziei nu fuseseră atrase în această acțiune politică. Cu precădere elementele clericale care gravitau în jurul politicii șaguniene la care se adăugau păturile burgheziei românești bănățene, aveau, pe atunci, o altă conduită în mișcarea națională. De asemenea, între acționarii care contribuie la întemeierea băncii “Albina” erau amintiți un număr de 120 proprietari mijlocii care reprezentau 14,5%, precum și un număr însemnat de 636 intelectuali (avocați, medici, preoți) (54,7%), mulți dintre ei cu o situație materială prosperă, care se asimilau condițiilor elementelor burgheze, permițându-le însăși participarea la o asemenea întreprindere economică.

Confirmarea situației privind proveniența și dezvoltarea marii majorități a burgheziei românești transilvănene în, și din mediul rural unde erau investite cu precădere capitalurile instituțiilor de credit românești, ne-o reliefează datele statistice furnizate de recensământul oficial din 1895, care prezintă un spor apreciabil al proprietarilor funciari mijlocii români, deținători de peste 100 iugăre, față de deceniile anterioare.

Astfel numai în Transilvania sunt înregistrați 693 de proprietari români de condiție mijlocie (între 100 și 1000 de iugăre) și 26 mari proprietari cu peste 1000 de iugăre în 14 din cele 15 comitate ale acestei zone, majoritatea grupați în comitatele Solnoc -Dobâca, Cluj, Sălaj, Alba, Turda-Arieș. La nivelul tuturor ținuturilor locuite de români, numărul proprietarilor de naționalitate română cu peste 100 de iugăre, se ridica, pentru același an, la 1068 de proprietari funciari. Tokaji László înregistra pentru Transilvania istorică, în anul 1913, un număr de 804 proprietari români cu suprafețe de peste 100 de iugăre, care posedau 242.573 iugăre în comparație cu 2823 proprietari maghiari și 285 proprietari sași din aceeași categorie, posedând suprafețe de 1.891.936 iugăre, și respectiv 115.142 de iugăre de terenuri agricole. Pe baza situației statistice din 1910 numărul proprietarilor fermieri români era apreciat la 1249, cărora li se adăugă 186 de arendași, în total 1435 de proprietari cu peste 100 de iugăre. De asemenea, remarcăm sporirea numărului de proprietari români din categoria burgheziei sătești cu suprafețe cuprinse între 50-100 iugăre, al căror număr, în 1895, era apreciat la 2975 de persoane, iar în 1910, la circa 5500 de proprietari, pe când, după alte calcule din anii 1918, numărul acestora ar fi ajuns la 6204. Procesul de sporire al proprietăților românești de valoare mijlocie era comentat defavorabil de economiștii specialiști în probleme agrare legați de cercurile oficiale sau apropiate de interesele marii moșierimi, respectiv de personalitățile politice maghiare în parlamentul Ungariei.

Din referirile oficiale asupra numărului intelectualilor români constatăm existența în recensământul din 1895 a 10.023 de intelectuali, cifră care sporește într-o măsură însemnată în 1910 ajungând la 11.538, în raport cu impedimentele puse în calea dezvoltării învățământului și culturii în limba maternă, prin legile lui Trefort, Berzeviczy și Apponyi. Pentru a avea o imagine mai completă asupra numărului membrilor burgheziei românești adăugăm conducătorii și principalii acționari ai celor 272 instituții de credit românești (bănci și cooperative de credit), chiar dacă mulți dintre aceștia erau cuprinși în statisticile proprietarilor de pământ mijlocii sau în categoria burgheziei sătești. Astfel, în statistica anului 1910, 3882 persoane române active erau amintite ca fiind manageri de bănci sau negustori.

În 1911, numărul negustorilor români era apreciat, cu ocazia unei conferințe a acestora la Blaj, la 969 persoane răspândite în 4.114 comune locuite de români, aceștia cumpărând și vânzând anual mărfuri într-o zona de aproape 25 milioane km. Amintim, de asemenea, numărul meseriașilor români apreciați pe baza recensământului din 1895 la peste 26 de mii de persoane de diferite profesii, o parte a acestora fiind proprietari de ateliere meșteșugărești cu situație social-economică asimilabilă categoriei micii burghezii.

Mișcarea națională din Ardeal a fost, în anii care preced primul război mondial, în căutarea unor soluții care să răspundă atât emancipării comunități românești, cât și provocărilor naționalismului maghiar aflat în expansiune.

Românii ardeleni și soluția federalã

Ideea federalizării este prezentă în gândirea politică central și est-europeană încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, dar, fiindcă promotorii acestui concept juridic săi nu au găsit o forța integratoare suficient de puternică pentru a se opune tendințelor centrifuge ale națiunilor din centrul continentului, a apărut ca o utopie a cercurilor politice din cadrul Imperiului.

În primăvara anului 1906, apărea la prestigioasa editură B. Elischer din Leipzig cartea lui Aurel C. Popovici „ Die Vereinigten Staaten von Gross-Öesterreich. Politische Studien zür Lösung der nationalen Fragen und staatsrechtlichen Krisen în ÖsterreichUngarn” Statele Unite ale Austriei–Mari, cumprinzând studii politice în vederea rezolvării problemei naționale și a crizelor constituționale din Austro-Ungaria. Proiectul propus de Aurel C. Popovici pentru federalizarea Austro – Ungariei era un proiect de drept constituțional minuțios detaliat.

Ideea unor State Unite ale Austriei nu era chiar o nouă idee. Ea a mai fost vehiculată în epocă, în contextul căutării unor soluții federaliste la dualismul ce dădea tot mai evidente semne de criză în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Astfel, în vara anului 1891, când studenții români se mobilizau pentru redactarea „ Replicei ”,în ”Tribuna” apărea un articol de fond intitulat ”Transformarea formei de stat a monarhiei habsburgice”. Autorul articolului comenta o informație care a apărut în cadrul ziarului ”Kreuzzeitung”, informație care sugera că se prevede o modificare constituțională care ar permite constituirea unei confederați numite Statele Unite din Austria în locul statului dualist. Fiecare stat va primi autonomie deplină privind, administrarea, finanțe, justiție, cultură. Acest tip de confederație era evident influențat de modelul politic întruchipat de Statele Unite ale Americii, model ideatic dorit și apreciat de adepții federaliști. Aurel C. Popovici va face însă, pornind de la același model realizat politic SUA, un pas conceptual și juridic total diferit care amintește mai curând de actuala Comunitate Europeană. Aurel Popovici lansează astfel un proiect politic nou Europei, acela al unei Europe Centrale federalizate pe baza egalității între națiunile care o alcătuiesc, formată pe baza liberei adeziuni, respectiv, Statele Unite ale Austriei.

Pentru a putea funcționa, Monarhia e necesar să se restructureze și să se reorganizeze pe baza separării teritoriale a naționalităților, menționa în lucrarea sa Popovici. Aurel C. Popovici va propune o nouă concepție socio-politică precum și o nouă strategie a guvernării imperiului. Această concepție, schematizată, se reduce la următoarele idei principale: renunțarea la trecutul istorico-politic obținându-se astfel o absolută detașare necesară de trecutul imediat sau mai depărtat și o rebutare a societății, la care se adaugă renunțarea la experiența constituțională dualistă și adoptarea unui concept privind Imperiul Austriei–Mari.

Acest nou concept se fundamenta pe:

principiile dinastiei, a forței militare (acești doi piloni determinând coagularea și perenitatea Statului Austriac);

pe un federalism național bazat pe o egalitate reală popoarelor; noul stat fiind o comunitate de state libere, care aderă din proprie inițiativă la aceste principii, precum azi țările membre ale Comunității Europene.

Într-adevăr, principiile de la care pornea ideea federalizării Imperiului Austro-Ungar seamănă foarte mult cu principiile Uniunii Europene. De aceea, Aurel C. Popovici este și poate a fi considerat un precursor real al ideii de Europă unită. Noul stat urma să aibă o Constituție federală, inspirată de Constituția SUA, însă multe din ideile proiectului de Constituție propus de Popovici se regăsesc aproape identic în Tratatul Uniunii Europene precum:

fiecare cetățean este concomitent cetățean al federației precum și al statului său, avem azi un echivalent al acestui tip de raport între aceste grade de suzeranitate, în Germania, un bavarez are atât cetățenia landului Bavaria precum și a statului federal German;

uniunea vamală;

politica externă și de securitate comună;

legislație comună, monedă comună;

guvern federal compus din reprezentanți a fiecărei națiuni;

existența unei Curți Imperiale de Justiție – echivalentul Curții Europene de Justiție din UE;

problemele care nu sunt de competența guvernului federal rămân în grija statelor membre;

fiecare stat va avea propria Constituție, dar care va fi în acord cu prevederile Constituției federale.

Aurel Popovici a murit la Geneva în 1917 dezamăgit că Romania a intrat în război de partea Antantei.

Unul din punctele slabe ale propunerii sale l-a constituit faptul că propunea sa nu avea în vedere doar separarea pe criterii etnice, cât și o segregare determinată de varii criterii culturale, în acest sens oferind exemplul evreilor pe care-i considera o amenințare la adresa purității rasei.

In 1977, printul Otto de Habsburg, nepotul ultimului împărat al Austro-Ungariei și președintele Uniunii Paneuropene la acel timp, a dezvelit, la Geneva, o statuie a lui Aurel C. Popovici.

VII. CONȘTIINȚA NAȚIONALĂ-ÎN MEDIUL RURAL

F

ormele de expresie ale comunități rurale ortodoxe, dar și unite, care să exprime luări fățișe de opinie sau care să reflecte o poziție concretă națională s-au limitat de cele mai multe ori la dorința de-a se asigura limbii române (a se vedea ca exemplu documentul 4, din Documente de Arhivă) dreptul de uz în corespondența oficială, sau se evidenția bucuria de-a se avea ca reprezentant un român,în Dieta de la Budapesta ( Documente de Arhivă, Doc. nr.2). Din toate aceste acte, acțiuni, reiese o conștiință vie a identității de sine a românilor, chiar dacă slabă din punct de vedere a unei culturii de tip educațional-școlară, dar care, la nivelul culturii populare cunoaște expresii variate de exprimare și recunoaștere a unei obârșii vechi și nobile, precum reiese din legendele, istoriile legate de oamenii providențiali din Ardeal începând cu călugărul Sofronie de la Cioara, Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu, care încă din ultimii ani de viață va intra direct în mit, în legendă prin numeroasele cântece și balade dedicate lui și rolului său fundamental recunoscut de români ardeleni, mormântul său devenind loc de pelerinaj, acesta transformându-se într-un sanctuar laic național. La acest sanctuar laic și azi se aduc omagii în cadrul unor festivități cu caracter național la care participă, începând cu anii 1990, Președintele țării, dar și diferiți reprezentanții ai Puterilor executive și legislative din România de azi.

Diferit de evenimentele violente din anii Revoluției din 1848-1849, momentul implicării țăranilor și a elitei rurale, preoți, învățători, notari, va consta în clamarea, pe baza unor premize legale, a unor drepturi sau recunoașterea unor stări de drept. Ceea ce este de remarcat este faptul că aceste clamări, revendicări, sunt de acum ale întregii comunități rurale indiferent de statut sau alt criteriu de ordonare a persoanei în cadrul societății. Indiferent de diferențele sau divergențele care au existat în sânul comunității, în cadrul revendicărilor naționale sau de drept, comunitatea era strâns legată de cei care erau purtătorii mesajului sau semnatari petițiilor de revendicare. De acum se poate sesiza faptul că în exterior satul, comunitatea rurală locală se manifesta ca un tot unitar fapt ce reiese din expresii, precum:” în numele a tot satul”; ”obștea prin bătrâni”. Începând cu 1861 comunitățile de români caută să dobândească juzii, jurații de etnie română, își declară limba română limbă oficială datorită numărului de vorbitori români, organizează colecte pentru delegații naționale sau pentru asociații naționale, precum ASTRA, își aleg în comitate dregători pe care îi consideră reprezentativi, cu care se vor identifica, prin felicitările adresate pentru adeziunea la cauza națională, acest comportament politic coerent a mediului rural impresionând și pe fruntașii români, dar și autoritățile de stat ale acelei perioade.

Chiar dacă din punct de vedere cultural, țăranul ardelean, sau de ori unde din Transilvania și Banat, nu era mai ”școlat”, se poate sesiza o diferență dintre românul de dinaintea anului 1848 și cel din această perioadă, această diferență fiind, rodul libertății asumate, a faptului de-a putea decide chiar greșind uneori. Această realitate este utilizată, exploatată, de către episcopul Andrei Șaguna care vede (având realitatea istorică posterioară lui) în dezvoltarea rețelei școlare, alăturat loialității către tron, modul de realizare a națiunii române, de stratificare valorică în sânul comunități românești, dar și față de celelalte națiuni din Transilvania și Imperiu. Această viziune a lui Andrei Șaguna, coroborată cu aviditatea mediului rural de-a avea școli, chiar dacă la început adăpostite în clădiri modeste, cu prea puțin învățători calificați ( 1858, în Ardeal in cele 981 de școli românești, 600 erau de confesiune ortodoxă, având 33.229 elevi, restul fiind unite), a determinat ca la un deceniu de păstorire, deși la instalare nu a găsit nici 100 de școli, în Ardeal să funcționeze 600, rezultatul fiind mai mult decât edificator asupra efortului constant depus de Șaguna în ridicarea nivelului de cultură a poporului pe care îl păstorea, dar evidențiază și apetența, dragostea pentru studiu din partea românilor.

În 11 februarie 1861, la Alba-Iulia, are loc Conferința reprezentanților români, unguri și sași care are un dublu scop: 1. stabilirea unei unități de vederi pentru reorganizarea politică și administrativă a Principatului, care să fie prezentată Curții Imperiale de la Viena și 2. reprezentanții națiuni maghiare, cer recunoașterea hotărârilor adoptate în Dieta întrunită în 1848, respectiv de unire Transilvaniei cu Ungaria. Românii vor cere elaborarea unei legi care să le certifice egalitatea legală cu restul națiunilor transilvănene, dar și exercitarea acestor drepturi în raport cu susținerea financiară adusă de aceștia la bugetul statului.

Sensibilitatea la evenimentele petrecute în Europa din 1848 cât și amintirea orientării maghiarilor în timpul Revoluției din 1848, au lăsat o marjă de manevră autorităților austriece. Ca urmare, diplomația austriacă, sensibilă la manifestările maghiarilor din Ungaria și Transilvania, a fost promptă. A fost abolită încercarea de unire a Transilvaniei cu Ungaria, din 1848, ca să se slăbească presiunea exercitată de români, dar fiind atentă la nașterea Principatelor Române, dar și la manifestările unioniste ale mișcării românești, exprimate limpede la Blaj in 1848, în ”noi vrem să ne unim cu țara”, Administrația austriacă au impus o nouă organizare administrativă a teritoriului. La data de 26 februarie 1861, se publică Diploma imperială și Patenta, care privesc noua organizare politică și administrativă a principatului Transilvania. Transilvania, Bucovina, a devenit în 1849 un ducat autonom, dependent direct de Tronul Imperial; Crișana și Maramureșul au fost incluse in Ungaria, iar Banatul a fost inclus în Voivodina sârbească.

În data de 13-16 ianuarie 1861, are loc Conferința intelectualilor români de la Sibiu, conducerea conferinței fiind asigurată de episcopii Andrei Șaguna și Alexandru Șterca Șuluțiu. Conferința constată existența următoarele probleme: românilor nu li s-a recunoscut egalitatea cu celelalte națiuni printr-un text de lege. În Dietă, transilvănenii nu sunt reprezentați conform cu numărul populației ce se află în Transilvania, fapt care-i dezavantajează pe românii care sunt majoritari. În administrația de stat se găsesc foarte puțini funcționari români.

Conferința se adresează Curții imperiale cu următoarele cerințe: elaborarea unei noi legi electorale care să confere drept de vot tuturor bărbaților majori care posedă pământ, casă de locuit, sau pot dovedi un venit anual de cel puțin 50 florini, iar votul să fie secret. Pentru a comunica împăratului aceste doleanțe și a le susține cu argumente temeinice se mandatează o delegație formată din trei membri: dr. Ioan Rațiu, Iacob Bologa și Ilie Măcelariu. Curtea de la Viena va convoca alegerile pentru Dieta Transilvaniei pe data de 1 iulie 1863. Este primul act politic încununat de izbândă al românilor de la 1848 și care este obținut pe această cale politic-diplomatică.

Perioada 1860-1865, reprezintă pentru români o perioadă excepțională sub toate aspectele: sociale, politice, religioase. Această perioadă temporală a fost, în pofida numărului mic de ani în care s-au derulat toate activitățile, momentul în care toate potențele, visurile poporului român au fost actualizate, au putut deveni posibile. Divergențele politice și de orgolii dintre Curtea Imperială de la Viena și aristocrația maghiară au putut face posibilă ca, ceea ce la momentul respectiv părea un vis, să se adeverescă: Dieta de la Sibiu să fie majoritar românească și astfel dimpreună cu delegații sași să modifice raportul de putere existent de sute de ani în Transilvania.

Românii, din statutul de îngăduiți, de ”misera plebes contribuens”, vor deveni prin hotărârile adoptate de Dieta de la Sibiu, un factor important pentru viața politică din Transilvania, dar cu implicații care se transmit în întreg Imperiul. Lumea românească privită cu dispreț de unii conaționali, sau cu oarece îngăduință de alții, va cunoaște acum o stare de mobilitate, de ieșire din o lentoare mai mult sau mai puțin liber asumată, moment care se aseamănă cu cel din 1848, doar prin larga participare a românilor, despărțindu-se de momentul 1848 prin implicarea la nivelul politic, administrativ fără precedent a comunității românești.

Alegerile din 1863 au fost pentru mediul rural primul contact direct cu viața politică de tip parlamentar și, ca atare, a fost un moment de tensiune atât pentru tânăra elită românească, tânără din punctul de vedere al precarității cunoașterii vieții politice, cu tot ce implică viața politică, dar și pentru celelalte tabere: maghiară, săsească sau reprezentanții Curți Vieneze. Momentele de divergență religioase sau de vedere politică, încercările de cumpărare a voturilor, fie a celor care constituie modele în lumea rurală, preot, învățător, sau notar, fie încercările de influențare a satului prin tot felul de promisiuni ispititoare, au fost etape care depășite fiind, au demonstrat dorința profundă a românilor de schimbare, a modului de raportare ale lor la celălalt dar și a celuilalt la sinele național român, dar și prudența, dorința de reușită pe măsura provocării.

Pentru români, o notă aparte, a acestor anii o constituie ponderea cu care, atât pe verticala valorilor cât și pe dimensiunea spațială a teritoriului locuit de aceștia, mișcarea națională se desfășoară nu doar în centrele mari urbane tradiționale, Sibiu, Blaj sau Brașov, cât și în satele mai mari sau mai mici, dar și în locuri în care români erau minoritarii, precum în spațiul scaunelor secuiești sau chiar săsești. Aceste implicări ale maselor de țărani erau nu conduse, cât mai mult direcționate de pătura intelectuală a mediului rural precum preoții, dascăli sau notari.

Alegătorii se vor prezenta la vot în mod masiv chiar dacă pentru aceasta era nevoie de-o deplasare pe jos la distanțe mari, aceștia având în frunte pe liderii locali, vor intra în coloane intonând, Deșteaptă-te române, ”Gazeta Transilvaniei”, ”Telegraful român”, vor menționa astfel de astfel de mari coloane de români la Milașul Mare și Voivodeni, sau la Vințul de Jos și Lăpuș.

Această conduită matură de care au dat dovadă în special oamenii simpli de la țară, nu este rezultatul, în mod deosebit, a influenței de care ar fi dat dovadă preoții în rândul credincioșilor Bisericii precum se dorea a se întipări în conștiința non-românilor din Transilvania sau Viena. Această conduită ilustrează, în mod special, setea seculară a românilor de-a trăi în pace, de-a se bucura, în ” haznă de ce-o lăsat Dumnăzău pă hăst pământ” Dar dacă această citat poate ilustra viziunea socială și orizontul așteptării, al mentalității românești, același lucru nu este identic cu cel al așteptării în mentalitatea comunității maghiare.

Dieta aleasă ține la Sibiu două sesiuni: între 15 iulie – 13 octombrie 1863 și 23 mai – 29 octombrie 1864. In sesiunea din 1863 se votează două legi importante pentru români: Legea transilvana pentru egala îndreptățire a națiunii române și Legea transilvană pentru folosirea limbilor în afacerile oficiale, legi care acordă drepturi până acum doar visate de români, paragraful 3 din prima lege, face referire la egalitatea legală și politică a națiunilor din Transilvania.

Vor fi aleși ca reprezentanți în Dietă: – 46 romani, 42 unguri, 32 sași. Împăratul impune ca deputați regaliști: 11 români, 12 unguri,11 sași. Ca urmare prima, Dieta post-revoluționară este revoluționară în sine deoarece conferă, prin participarea românilor la vot dreptul la o viață politică, fiind însă o Dieta revoluționară și prin compoziția reprezentanților aleși în cadrul acesteia. Această Dietă este formată astfel din: 57 români, 54 unguri, 43 sași. Votul Censitar a împiedicat reprezentarea majoritară a românilor deoarece doar 293.659 erau proprietari de pământ, 25044, industriași, 2660, meseriași și doar, 183, fiind avocați sau notari, conform recensământului din 1857. Izbânda românilor este însă reală. Se recunoaște această realitate prin formarea majorității, deputații unguri nu mai sunt legal capabil să elaboreze și să impune legi singuri. Dezbaterile dietei vor fi însă sabotate de deputații maghiari prin neparticipare. Se susține că Dieta Transilvaniei nu este constituită legal, deoarece nu mai poate exista o dietă în Transilvania, din moment ce Transilvania s-a unit cu Ungaria la 1848.

Datorită contextului politic dificil pe care îl cunoaște Austria, Împăratul Francisc Iosif optează pentru absolutismul austriac sprijinindu-se pe nobilimea maghiară. Ca urmare, în iulie 1865, îl demite din funcție pe progresistul Anton von Schwerting și cabinetului său. În urma convorbirilor avute cu reprezentanții nobilimii maghiare conduși de Kemeny Ferencz, Francisc Iosif acceptă unirea Transilvaniei cu Ungaria și fără a propune un referendum, dizolvă Dieta de la Sibiu și dispune noi alegeri pentru dieta de la Cluj.

La 20 noiembrie 1865, dieta de la Cluj, își începe lucrările, dominată de nobilimea maghiară, cu toată împotrivirea românilor, se votează unirea Transilvaniei cu Ungaria. La data de 14 decembrie 1865, dieta Ungariei confirma hotărârea Dietei de la Cluj, iar în ziua de 9 ianuarie 1866, împăratul Francisc Iosif dizolvă Dieta, act prin care Transilvania își pierde autonomia. Reacția românilor nu se lasă așteptată, se mandatează o delegație 37 plenipotențiari conduși de dr. Ioan Rațiu care pleacă la Viena spre a înmâna împăratului Francisc Iosif, actul de protest al românilor transilvăneni, Memorandu-ul care a fost semnat de 1493 de reprezentanți ai românilor. Ioan Rațiu este primit în audiență de împăratul Francisc Iosif, la 31 decembrie 1866.

Acum este momentul în care mitul bunului împărat de la Viena se prăbușește , iar cel mai edificativ episod legat de decepția provocată de gestul împăratului, este ilustrat de Avram Iancu care-l numește pe împărat ca fiind ”un mincinos”. Pe Avram Iancu în chip de tribun și conducător de Revoluție îl avem în vedere, de cele mai multe ori, făcând abstracție de destinul lui post-revoluționar tragic cauzat de această atitudine disprețuitoare a împăratului și oficialilor față de poporul român și persoana sa, care au fost loiali tronului imperial în anii 1848-1849.

În 1849 Avram Iancu pleacă la Viena dorind să se legalizeze pe cale administrativa ceea ce moții au obținută pe câmpul de luptă, însă timp de 10 luni nu este primit în audiență la nici un nivel al administrației vieneze. Va fi chemat la poliție, unde i se acordă o medalie pe care dezgustat o refuză. Datorită acestui refuz catalogat ca ofensă adusă autorității imperiale, este silit să părăsească Viena în 24 de ore.

La 21 iunie 1855 Francisc Iosif se găsește în vizită în Transilvania. La Câmpeni, Avram Iancu se prezintă pentru o audiență la împăratul Francisc Iosif. Aghiotantul acestuia, contele Grime, îl scoate pe ușa lăsându-l pe mâna jandarmilor lui Lowenhart. În aceeași lună septembrie 1855, spre a preîntâmpina o revoltă a moților, colonelul Springinsfeld ocupă localitatea Câmpeni cu trei companii, arestând pe conducătorii românilor din revoluție, iar pe Iancu îl trimite sub escorta la Alba-Iulia. Aici este aruncat în temniță, după ce este pălmuit de un funcționar, Hohn, și apoi maltratat în bătaie de jandarmi și temniceri. Andrei Șaguna, Al. Șterca Șuluțiu, S. Bărnuțiu, G. Barițiu, datorită reputației și rolului deosebit în edificarea și conducerea mișcări naționale românești, au fost puși sub urmărirea poliției, de teama posibilelor consecințe, care ar fi urmat dacă ar fi fost arestați sau supuși unor violențe fizice.

Pe plan diplomatic, Războiul de independență din 1877-1878, urmat de recunoașterea internațională a independenței a Regatului România, dar și campania din 1913, care a conferit României un rol de mediator și echilibru in Balcani, au fost tot atâtea semnale de alarmă pentru Imperiul habsburgic, mai târziu pentru dualismul austro-ungar. Înițial, diplomația habsburgică urmată apoi de diplomația austro-ungara au urmărit cu deosebit interes mutarea centrului de greutate, al interesului politic, cultural și confesional al românilor, de la Viena, la București. Reacția politică a autorităților s-a materializat în legii restrictive și măsuri administrative severe prin care se dorea să se impune românilor o atitudine de obediență față de stat.

Transilvania a continuat să reprezinte, în perioada la care ne referim, cea mai importantă provincie cu populație românească aflată sub dominație străină. În 1900, Transilvania număra 5,2 milioane de locuitori. În toate recensămintele efectuate de autoritățile maghiare, românii au reprezentat majoritatea populației provinciei. Conform acestora, în 1880 ei reprezentau 47,44% din populație, în 1890 47,98%, în 1900 47,20% iar în 1910 46,20%. În 1902, din 4.597 de comune din Transilvania, românii dominau numeric în 2 971, adică în 67,4% dintre acestea. Scăderea procentului se explică și prin emigrarea în România, SUA, Germania sau Canada. În Canada, românii primeau pământ gratuit, unde lucrau ca oieri sau ca muncitori, iar în funcție de salariul primit trimiteau bani acasă. Dar au ridicat case și aproape 40 de Biserici ortodoxe în Canada unde au funcționat 70 de societății de ajutor și cultură și 2 ziare ”Românul” care apare în decembrie 1905 și ”America” care a apărut în septembrie, 1906.

Printr-o serie de măsuri legislative cu caracter discriminatoriu ca: Legea uniunii, Legea pentru egala îndreptățire a naționalităților, Legea învățământului 1868, Legea electorală 1874, Legea Trefort 1879, la care se adaugă Legea colonizării, Legea Maghiarizări Bisericilor, dar și unele acte normative privind finanțele și băncile, s-a agravat la maximum situația românilor din Transilvania. Astfel, au fost anulate toate drepturile și libertățile politice ale populației românești, națiunea maghiară a fost proclamată " unitară și indivizibilă", a fost supusă maghiarizării toată administrația de stat, au fost respinse, sub pretextul " atentatului la ordinea de stat" orice revendicări cu caracter național, s-a îngrădit drastic accesul românilor la viața politică, s-a introdus în mod obligatoriu limba maghiară în învățământ, inclusiv în cel primar. În 1870, din 26 de școli existente în învățământul mediu, doar în 5 școli cursurile se efectuau predându-se în limba română, fiind frecventate de 840 de elevi.

Legea presei

Pentru Transilvania prevedea: obligativitatea depunerii unei cauțiuni pentru editarea oricărui periodic, în valoare de până la 10.000 florini; ziarele, periodicele, erau obligate să depună în prealabil exemplarele care vor apărea ( cenzura oficială) la Ministerul de Interne, la Tribunal și la Procuratura Curții de Apel din raza teritorială de competență. Aceste organe vegheau ca articolele care urmau să apară să nu poată fi interpretate ca având un conținut contrar intereselor statului maghiar, având posibilitatea de a aplica amenzi consistente dar și pedepse cu închisoarea până la 2 ani.

Folosind legea presei ca pe o armă, statul maghiar a încercat să asaneze de orice conținut național-social gazetele românești din Transilvania și s-a recurs la suspendarea lor pe un timp limitat sau definitiv, dar și la sancționarea cu amenzi mari și, mai ales, la aplicarea unor pedepse privative de libertate, însumând pentru gazetarii, perioade ce depășeau, însumate, durata unei vieți.

Vice-contele de Guichen, publică în ziarul francez ”La Liberté” nr. 17.308/1913, reprodus în ziarul ”Românul” nr.167, din 1/14 august 1913, un rechizitoriu împotriva stăpânirii maghiare ”Procesele de presă se înmulțesc mereu pentru niște delicte fără nici o importanță, pentru proteste adeseori demne și moderate, pentru libertatea cu care unii publiciști au proclamat sus și tare dreptul la viață al compatrioților lor.”

De la 1886 până la 1908, nu mai puțin de 367 de ziariști romani, au fost aduși înaintea justiției și condamnați ceea ce denotă o atentă grijă împotriva manifestării în presă a tot ce, în viziunea autorităților, era împotriva politicii de edificare a unui stat maghiar pur, care nu dorea să recunoașcă existența minorităților, tolerându-i cel mult. Din acest punct de vedere al politicii naționale, azi, doar Franța are același tip de politică a minorităților. În Franța, oficial nu există nici-o minoritate, ci doar francezi.

În 10 ani au avut loc 44 de procese politice de presă, în care 80 de ziariști acuzați au fost condamnați la 54 de ani de temniță de stat, iar între aprilie1906 și august 1908 mulți lideri politici români au fost condamnați la peste 124 de ani temniță de stat.

T.V. Păcățian este judecat la Cluj, în 24 noiembrie 1902, în cadrul Curții cu jurați în așa numitul proces al ”Cărții de aur”. Procurorul regesc a pledat pentru două capete de acuzare ”acțiune de agitație” și ”ațâțare” cerând condamnarea autorului și confiscarea spre distrugere a tuturor exemplarelor cărții. T.V. Păcățian consideră că acum se judecă ”trecutul poporului” român deoarece cartea cuprinde și documente din timpul Revoluției de la 1848, dar autorul va fi condamnat la 8 luni de temniță de stat, 2.000 coroane amendă și plata cheltuielilor de judecată.

În urma articolului ”Toate plugurile umblă” publicat în ziarul ”Țara noastră” fondat de Octavian Goga, scris de profesorul și istoricul Ioan Lupaș, prilejuit de răscoala din 1907 din România, în care ataca pe marii latifundiarii români cât și maghiari, Ioan Lupaș va fi condamnat în urma unui ”proces de presă” de către Curtea de jurați din Cluj, la 3 luni de temniță și o amendă de 200 de coroane.

Legea presei pentru Transilvania precum și aplicarea ei de către justiția maghiară se înscrie ca un act vădit îndreptat împotriva libertății de exprimare a populației românești majoritare, lege care, alături de cenzura oficială, se va constitui într-un amplu factor al politicii ferme de deznaționalizare forțată. Printr-un lung șir de procese de presă, statul maghiar a încercat, fără a reuși precum a dorit, să cenzureze total redacțiile ziarelor, gazetelor românești, pe colaboratorii acestora. În ceea ce privește politica națională, a încercat să transforme presa transilvăneană într-un instrument al statului în ceea ce privește politica de realizare a statului unitar maghiar.

Legea învățământului

Componenta fundamentală a unei reale și autentice vieți spirituale la orice popor este limba. Se poate ilustra această realitate, prin exemplul oferit de comunitatea israelită. Această comunitate a subzistat în diaspora răspândită în toată lumea aproape 2000 de ani, prin liantul oferit de Tora, sau cartea Vechiului Testament, indiferent de pogromurile pe care, în decursul timpului, au avut a le trece. Tora a fost atracția, centrul și rostul comunități israelite răspândite atât spațial, în întreaga lume, dar și lingvistic. Comunitatea vorbea de regulă limba țării în care se găseau, dar viața spirituală uneori și cea culturală, îndeosebi în Evul Mediu, era exprimată în ebraică, ulterior înlocuită de ivrit.

Lupta pentru afirmarea limbii române, păstrarea în caracterul originar alăturat funcției sale de creație culturală, a fost, în arealul transilvănean mult mai susținută decât în celelalte provincii românești. Perioada anilor 1860-1918, a debutat cu instaurarea unui regim care a ajutat viața națională și culturală a naționalităților și a antrenat toate elitele intelectuale din Transilvania. Ca urmare, au fost numeroase momente în care reprezentanții elitei românești s-au ridicat în apărarea limbii române și în utilizarea ei în administrație și scoală. Reprezentativ pentru plaiul Hunedoarei a fost protopopul ortodox de Dobra, Nicolae Crainic, care pentru toate inițiativele sale de utilizare a limbii române în administrație a fost cercetat și acuzat de agitație, revoltă, încălcarea legilor, precum reiese dintr-o scrisoare adresată episcopului Andrei Șaguna, din 11 octombrie 1863. În această scrisoare, protopopul Nicolae Crainic, se dezvinovățește de acuza că ar fi ofensat judele suprem al comitatului prin susținerea folosiri limbii române ca limba oficială în administrație.

O activitate cu același obiectiv a desfășurat și Iosif Hodoș, prim-vicecomite al comitatului Zarand care, într-un raport din 24 august 1862, se adresa comitului suprem cerându-i folosirea limbii române în administrație, școli, dar și numirea de funcționari de origine română în unele sectoare.

Schimbarea climatului politic după instituirea dualismului, pierderea autonomiei Transilvaniei, constituie pentru limba română principala amenințare. Un moment de vădită contestare al pactului dualist îl constituie dezbaterea parlamentară provocată de proiectul de lege al naționalităților, dezbătut în 12-24 noiembrie 1868. Această confruntare a reliefat prezența a două tabere; o parte care se fundamenta pe teza existenței: o limbă, o națiune, un stat național maghiar, opusă tezei care prezenta Ungaria ca fiind un stat multinațional, cu individualități etnice și naționale care au dreptul la identitate, limbă, religie și cultură proprie.

Anul 1879 a marcat un punct de referință, în relațiile între națiunile din cadrul Ungariei, deoarece Parlamentul maghiar a promulgat prima Lege Trefort, nr.18-1879, prin care devine obligatorie predarea limbii maghiare în școlile elementare ortodoxe și greco-catolice. Aceasta a fost prima dintr-o serie de legi menite a pune educația românilor în armonie cu conceptul de Ungaria, stat național maghiar.

Această Lege a fost urmată în 1883 de o lege similară care se adresa școlilor secundare cu limba de predare alta decât maghiara, iar în 1891 de legea care impune uzul limbii maghiare și în grădinițele nemaghiare; Legea pentru salarizarea învățătorilor,1893, privea atât școlile poporale, comunale sau confesionale.

Până la apariția legilor draconice “Apponyi” din 1907 care prevedeau maghiarizarea învățământului nemaghiarilor, statul ungar nu a subvenționat în nici un fel de școală cu limba de predare română. Școlile românești au fost fondate și susținute material și moral, de cele două biserici, ortodoxă și greco-catolică. Strategia de maghiarizare forțată a învățământului românesc a fost statuat ca obiectiv prioritar, școlile fiind supuse unui proces dur de aliniere la învățământul maghiar de stat, prin sporirea treptată a orelor de limbă maghiară și printr-un conținut maghiarizator al manualelor școlare. S-a impus ca examenele de sfârșit de an să se susțină în limba maghiară, iar anul 1868 aduce introducerea învățământul maghiar de stat în Transilvania. Limba maghiară a fost introdusă ca obiect de studiu în școlile confesionale ale asociațiilor și persoanelor publice sau private.

În 1891, legea Csaky introduce limba maghiară și în grădinițele de copii, art.12 din legea Apponyi ( 1907 ) prevede că guvernul are dreptul de a suprima orice școală românească dacă acest lucru este reclamat de interese superioare de stat, hotărârea ministrului de resort fiind inatacabila. Art.17 din lege menționează: ”…învățătorii trebuie să întărească în elevi spiritul de atașament la Patria ungurească și conștiința că aparțin nației ungare.” În lunile martie-aprilie are loc o amplă campanie de presă și se organizează adunări populare de presiune față de Legea Apponyi în Brașov, Alba-Iulia, Făgăraș, Dej, Șiria, Blaj, Deva, Orăștie, iar ulterior acestor manifestări, în satul Bobâlna, în aproprierea Orăștiei, Anuța Vlad, soția deputatului de Orăștie Aurel Vlad, este condamnată la o lună de temniță de stat și plata a 200 de coroane amendă deoarece a îndemnat copiii care susțineau un examen școlar să vorbească și să citească în limba română.

Din 2756 de școli elementare românești care apăreau în statistica anului 1880, până în aprilie 1907, au fost desființate 100 de scoli, iar din aprilie 1907 până în 1916, nu au mai rămas în Transilvania decât 2170 de școli.

Pentru a se închide școlile românești care își țineau cursurile în case țărănești, prin lege a fost determinată dimensiunea claselor. Dacă dimensiunile claselor era mai mică cu 10 – 12 centimetri, autoritatea de stat cerea efectuarea de măsuri radicale. Au existat suficiente cazuri în care, după închiderea școlii românești, calificată ca fiind necorespunzătoare ca dimensiuni, a fost transformată în școala maghiară, ceea ce demonstrează arbitrariul măsurilor. Împotriva acestui tip de politică se ridică sistematic glasul românilor care militează, prin apelarea la conștiința tuturor românilor pentru menținerea școlilor” datorită sărăciri vedem că un număr mare de comune bisericești nu mai sunt în stare să corespundă datorințelor ce le incumbă ca susținătoare de școale și prin urmare ajung tot atâtea școale confesionale românești avisate la ajutorul statului, care în schimb nu va întârdia sé-și esercite ingerința ce și-a asigurat-o prin lege.

Starea aceasta constituie un pericol eminamente național ( sublinierea editorului ) și suntem datori,.., să sărim întru ajutorul școalelor noastre periclitate. Fie care școală confesională trebuie să fie pentru noi o fortăreață națională ( sublinierea editorului ) și de bună voe nu putem dé din mână aceste fortărețe, ultimele ce ni-au mai rămas.”

Războiul sistematic dus de stat pentru maghiarizarea școlilor secundare romanești se evidențiază și statistic; în 1913, erau în Transilvania 4 licee, 1 gimnaziu clasic, 1 gimnaziu real, 7 preparandii sau școli normale superioare, o preparandie de fete înființată în 1911, iar învățământul se făcea exclusiv în limba română, premierul Tisza Koloman deschide ostilitățile împotriva școlilor secundare românești, pe care în mai multe rânduri le închide, precum e cazul gimnaziului de la Blaj, iar în 1883 Tisza Koloman va introduce în școlile secundare românești limba maghiară ca obiect de studiu. Începând cu 1910, ministerul de resort cât și autoritățile au început să pretindă ca măcar jumătate din procesul de învățământ să fie efectuat în limba maghiară și fără a se aproba și existența învățământului universitar în limba română. Statul maghiar a făcut o concesie acceptând ca în cadrul universităților din Cluj și Budapesta să funcționeze câte o catedră de limba română, cu dorința de a se transforma aceste catedre în centre politice de presiune. Pentru început, guvernul numește la Cluj pe Grigorie Silazi, iar la Budapesta pe Alexandru Roman, oameni onești. După decesul lor, autoritățile își relevă realele lor intențiile numind la Cluj, un renegat notoriu pus în slujba naționalismului maghiar, Grigorie în fapt, Gergely Moldovan, al cărui numire a fost apreciată de autorii Memorandumului ca o ofensă adusă poporului român și învățământului superior, iar la Budapesta pe profesorul Ion Ciocan. Când în anul 1909, profesorul Ciocan se va retrage, guvernul numește la catedră, pe Iosif Siegescu.

Dacă timp de o jumătate de secol, politica dură de maghiarizare a sistemelor naționale de învățământ din Transilvania nu a înregistrat efectele scontate, acest lucru s-a datorat eforturilor elitei bisericești, intelectuale și politice ale românilor din această perioadă, dar și moștenirii culturale lăsate de Șaguna.

Pentru exemplificarea acestei stări de lucruri facem apel la cartea manifest a lui Anton Huszar,”Românii din Ungaria”, Budapesta, 1907, în care autorul consideră Biserica Ortodoxă din Ungaria “ cel mai de seamă focar al năzuințelor românești ”, iar pe profesorii de seminarii și școli normale, pe preoții și învățătorii confesionali cei mai harnici agenți naționaliști. De asemenea, reuniunile învățătorilor ortodocși în scopul trezirii “ conștiinței naționale ” sunt obstacole serioase în calea constituirii statului național maghiar și trebuie dizolvate.Cât privește seminariile preoțești ortodoxe, din punct de vedere politic ele “ sunt cu mult mai importante decât școlile secundare /…/,când vorbim despre seminariile românești, în realitate vorbim despre educația politică a poporului român, al cărui suflet și centru este preotul…”. Referitor la școlile secundare românești, acestea “ își conduc elevii în spirit antipatriotic, care spirit este chemat să trezească în tineri conștiința națională română ”.

Toate cele relatate de funcționarul maghiar din Ministerul de Interne, Anton Huszar, duc la constatarea că, deși se afla sub un dur regim dualist, cultura românească a fost una națională, factorul promotor și susținător al ei fiind în principal școala confesională, prin școală și cultura națională făcându-se posibilă atât conștiința de sine a poporului român, dar și făcând posibil marele act al Unirii.

Români din cuprinsul scaunelor secuiești au cunoscut probabil cel mai dur încercările de deznaționalizare odată cu instaurarea dualismului austro-ungar in 1867, care a favorizat emiterea si generalizarea acțiunii intensive de maghiarizare. După aplicarea Legii lui Apponyi, numărul școlilor confesionale românești în arealul celor Trei Scaune a coborât semnificativ de la 24 de școli existente în 1883, la doar 9 școli, pentru ca în 1917 să mai funcționeze școli doar în 6 localități.

Preocuparea sau dorința guvernului maghiar era ca și în aceste ultime școli românești din județ, care se găseau incluse în așa numita " zona (sau granița) culturală " ( astfel se numeau școlile situate de-a lungul Carpaților), urmau să fie declarate, începând cu anul școlar 1917-1918, școli de stat cu limba de predare, limba maghiară. Autoritățile locale au accentuat această preocupare până acolo încât au dispus ca școlile confesionale ortodoxe și greco-catolice, să accepte ca până și religia să fie predată în limba maghiară, interzicându-se și învățarea cântecelor populare românești laice sau religioase.

Demersul vrednicului preot Ștefan Șandor din Odorhei, întreprins în anul 1900, pentru ridicarea unui internat pentru cei peste 25 de elevi români care învățau în școlile maghiare din oraș, a fost oprit de către autorități, în temeiul conform căreia acest fapt ar conduce la romanizarea localității. Fobia "romanizării" localității Odorheiu Secuiesc era de dată veche deoarece se regăsește acest aspect și în presa ungară din Clujul anului 1882 când a fost acuzat Ioan Florian, președintele Tribunalului, că romanizează Odorheiul prin sprijinirea Bisericii românești, dar și prin faptul că acesta a propus ca vice-președinte de tribunal pe un român care are doi fii: unul cu numele de Horia și unul de Cloșca (nume care denotă clar filo-românismul familiei !!!), dar a înlesnit intrarea băncii "Albina" in Odorhei. Aceasta românofobie va reveni in Odorhei, din nefericire și în plină actualitate, în cazul cunoscut pe plan național, dar și european al Orfelinatului susținut de Biserica unită, din oraș, care efectiv nu a putut fi deschis datorită acestei racile etnice.

In 1874, George Barițiu semnala într-un articol apărut în ”Transilvania” din Sibiu, diferența enormă dintre viața istorică a românilor din scaunele săsești, tratamentul aplicat acestora în comitatele feudale conduse de aristocrații maghiari și în scaunele secuiești. În timp ce, în scaunele secuiești, românii au fost în mare parte deznaționalizați, în scaunele săsești s-au putut dezvolta, inclusiv demografic, multe sate ajungând la comunități de 1.500–6.000 de locuitori (va ilustra această realitate prin comunitatea românească care se găsește în Rășinari, Săliște, Sibiel, Zărnești, Tohanu Vechi, Apold, Avrig). George Barițiu afirmă că acest fenomen se explica prin " principiul democratic pe care săsimea l-a nutrit și apărat ca ochii din cap" – pentru sine, dar și pentru români, principiu democratic pe care secuii / maghiari, nu-l respectau, mai ales când era vorba de români. ” În ședința de Miercuri a dietei din Budapesta, vorbind despre școalele confesionale nu s-a genat Wlassics sé dică: ” Despre nici o școală de stat nu se poate dice, că e păgubitare ideei de stat maghiar și spiritului național maghiar, dar despre anumite școale confesionale se poate dice că nu sunt în interesul statului maghiar ” Așa vorbește la noi, mé rog, un ministru al cultelor și instrucțiunei publice ”

Legea electorală

A constituit fundamentul politicii de maghiarizare ilustrată de naționalismul maghiar, fiind mijlocul politic de discriminare prin care s-a dorit înlăturarea electoratului român de viața politică a statului. Legea electorală din 1868, reproduce în articolele sale intențiile politice vădit antiromânești ale autorităților maghiare care, prin diverse artificii juridice, va încerca să păstreze autoritarismul maghiar asupra națiunilor din regat, după desființarea formală a feudalismului. Modificarea Legii electorale din 1868 efectuată în anul 1874, va menține aceleași prevederi discriminatorii pentru minoritățile ce se găseau în Transilvania unde censul era de aproape 9 ori mai mare decât în Ungaria, tocmai pentru a putea împiedica marea masă românească, și numai românească, să participe la alegeri.

Asta însemna că în Transilvania, românii vor avea drept de vot în proporție de 3, 3% în vreme ce exponenții politici oficiale, maghiarii, vor beneficia de un coeficient dublu, 6,5%, știindu-se statistic că populația majoritară în Transilvania este populația română. Guvernul de la Budapesta a urmărit astfel în mod deliberat excluderea de la vot a românilor prin censul mărit și impus pe venitul proprietății de pământ la care se adaugă și prevederea, prin care se elimina de la vot toți românii care nu știau să citească, dar și să scrie în limba oficială, respectiv maghiară.

Conform raportului înaintat de consulul general al Marii Britanii în Budapesta la aceea dată, ”.. Legea electorală specială pentru Transilvania dă prilej de plângeri. În semn de protest contra legilor excepționale de care suferă Transilvania, toți românii din Ungaria au hotărât să se țină departe de alegeri…Pe lângă aceasta, secuii și ungurii, au rămas în posesia vechilor privilegii electorale, care statorniceau pentru ei, pe mulți ani de zile, sufragiul universal. Toți nobilii, și aceștia sunt numai de naționalitate maghiară, care s-au bucurat in anul 1872 de dreptul electoral, au acest drept pe viață, astfel astăzi 67, 4% din toți alegătorii transilvăneni sunt nobili. Românii sunt excluși prin tot felul de șiretlicuri de la funcțiile administrative obținute prin alegeri…Conform legii electorale, aveau drept de vot nobilii, moșierii, clerul, avocații, funcționarii și foarte puțini țărani înstăriți, care au fost până în 1848 iobagi. Numărul deputaților însă nu era stabilit proporțional în funcție de numărul populației, Parlamentul din Budapesta numărând în 1910, 413 deputați în care se aflau: 393 maghiari, 13 germani, 2 slovaci si 5 romani.

Votului universal cerut de romani și prin intermediului Memorandu-lui i s-a opus contele Tisza, premierul guvernului, care a condus Ungaria 15 ani, între 1875- 1890, afirmând că:…acesta ar fi fost mai fatal decât orice pericol de criza, întrucât, el ar fi nimicit în mod definitiv statul național.”

Dispozițiile de aplicare a legilor electorale, transmise de miniștrii de interne organelor administrație aflate în subordine, în mod special Jandarmeriei, au transformat alegerile, după cum se va consemna în Memorandum, într-o profundă perturbare cu consecințe grave pentru electoratul românesc. Exemplele care se regăsesc în gazetele vremii sunt mai mult decât grăitoare și acestea demonstrează neputința autorităților dar și teama de trezirea conștiinței puteri politice naționale a românilor și consecințele care decurg din aceasta:

20–21 octombrie 1897, poliția din Sibiu va aplica pedepse pentru convocarea alegătorilor români, după cum urmează: Dr. Ioan Rațiu, 10 zile temniță și amendă constând în 110 coroane; Dr. O. Russu; Dr. Amos Francu; Dr. N. Vercerdea; Onoriu Tilea; Zaharia Boiu; fiecare fiind condamnat la 3 zile închisoare și 440 coroane amendă.

13 mai 1903, Șepreuș-Arad, în cadrul alegerilor de primar, apar conflicte care se datorează dorinței pretorului Csakay de a impun pe Florea Bica Pârvu, un cunoscut filomaghiar, în pofida faptului că țăranii îl vor pe Iosif Matia. Mulțimea protestând pretorul Csakay va ordona jandarmilor să tragă. Victimele nu întârzie să apară, morți 4 săteni, 10 grav răniți, 30 sunt răniți ușor. Rezultatul anchetei va stabili că jandarmii se aflau în legitimă apărare.

26 decembrie 1904, în a doua zi de Crăciun, la Bretea, Hunedoara, Ion Iuga este condamnat la 10 zile temniță și 100 coroane amenda deoarece a îndemnat pe consătenii săi să voteze conform intereselor naționale românești.

Anul 1911, va înregistra la acest capitolul, procesul preotului Aurel Popovici din Ticvaniul Mic, Caraș-Severin, care este condamnat la o lună temniță și 200 coroane amenda și procesul țăranului Gruia Buna, care este condamnat la 2 luni de pușcărie și 200 coroane amenda, deoarece au dojenit pe românii care-l votaseră pe Segeszku Jozsef.

Între acest tip de conduită politică cu repercusiunile suferite de populația română și mișcarea de eliberare a afroamericanilor din ani 1960, există numeroase asemănări care subliniază ideea conform căreia libertatea este udată cu sângele ”martirilor” indiferent că este libertate religioasă sau politică.

Primul Război Mondial va marca finalul agoniei Imperiului Austro-ungar. În timpul acestui prim Război Mondial, politicienii maghiari vor înrăspi politicile de maghiarizare și de excludere a minorităților naționale de la viața politică. Pe această linie, era constituit și proiectul privind reforma electorală, prezentat la 21 decembrie 1917, de ministrul Vaszonyi. Prin acest proiect, 61,7% din electoratul Ungariei erau considerat a fi maghiar și doar 9,8% erau acceptați ca fiind români, deși populația românească însuma mai mult decât evident, un procent de 61,7% față de 54,5% cât reprezenta populația de origine maghiară.

In 1918 contele Bethlen va prezenta un alt proiect de reforma electorală care continuă să mențină principiul supremației maghiare, drepturile electorale fiind condiționate de cunoașterea limbii maghiare, vorbit și scris, restricția cuprinzând și pe militarii decorați pe front.

Maghiarizarea Bisericilor

Legile școlare restrictive aduc și o încălcare a autonomiei bisericești, Biserica fiind principala forță economică și spirituală care a înființat, subvenționat, învățământul în limba română, în școlile confesionale din întreaga Transilvanie, Banat, Crișana și Maramureșul istoric. Pentru a maghiariza preoțimea, una din categoriile sociale care ofereau pilonul de bază al rezistenței naționale, guvernul maghiar al anului 1900, încearcă să corupă clerul romanesc prin introducerea unei indemnizații anuale, numită ”congrua”. Se votează Legea congruei pe timp de 9 ani astfel: preoți cu 6 clase liceale primesc o indemnizație anuală de 800 coroane, cei cu bacalaureatul o indemnizație de 1,200 coroane. Rezultatul este total invers față de ceea ce au dorit autoritățile emitente. Având acum o bază financiară reală și puternică, preoțimea românească transilvăneană are acum acces la tipăriturile românești, inaccesibile datorită prețului prohibitiv până la acea dată și se întărește și mai mult în credința patriotică. În 1909, guvernul maghiar revine asupra legii si condiționează acordarea acestei congruei, de-o vădită atitudine patriotică maghiară. Dacă însă preotul este reclamat ca fiind filoromân?! Acestuia i se va retrage congrua acordată. De aici va apărea un șir întreg de șantaje, care va prinde la mulți preoți, în special la cei proveniți din familii țărănești sărace.

După anul 1860, episcopul romano-catolic Hajnal, dar și Arhiepiscopia de Esztergom au încercat să includă Biserica Româna Unită în teritoriul și sub jurisdicția ei și s-o atragă spre Pesta tot pentru a preveni înfăptuirea ideii „Daco-României”. Clerul unit român a militat cu succes pentru conservarea autonomiei atât fata de Viena, cât și față de Pesta. Unii au amenințat că dacă nu le va fi respectata autonomia, se vor întoarce la religia ortodoxa. De obicei, Vaticanul a aplanat conflictele între românii uniți și austriecii sau ungurii catolici, a domolit tendințele de imixtiune ale Vienei si Pestei în treburile interne ale Bisericii române unite pentru a nu-și pierde credincioșii din Transilvania. Nu rareori clericii catolici unguri și austrieci i-au speriat pe uniți că dacă nu se vindecă de „daco-românism”, când se va realiza marele stat român ortodox inclusiv cu concursul lor, religia greco-catolică va fi înghițită de cea greco-orientală.

Lovitura de grație dată bisericilor românești a încercat să fie înființarea unor episcopii ungurești ortodoxe și unite sub jurisdicția cărora să fie puse bisericile noastre.

Se reia planul mai vechi de a se înființa o episcopie greco-catolica la Hajdu-Dorog. Un pas spre realizarea acestui plan a fost pelerinajul din 1900 la Roma, compus din 400 persoane, preoți și laici, reprezentând 139 comune, sub conducerea episcopilor ruteni de Eperjes și Muncaci. Ei au prezentat un Memoriu Papei Leon al XIII-lea, expunând dezideratele de mai sus. Guvernele maghiare au început demersurile în acest sens pe lângă Vatican încă din 1870. Papii Pius IX si Leon XIII, au respins inițial ideea, dar Casa de Habsburg va sprijini acest proiect considerând că satisfacerea acestor cerințe ale maghiarilor îi va determina pe aceștia în a fi loiali Casei Imperiale. Oficialii maghiari vor organiza pelerinaje la Roma, vor face lobby, atrăgând de partea acestei idei pe secretarul papal, cardinalul Mery del Val. Episcopii greco-catolici vor fi invitați în mod ceremonios la conferințele episcopilor romano-catolici, încercând a li se impune hotărârile acestor conferințe. Printr-o atentă distorsionare a recensământului populației din 1910, au putut fi evidențiați peste 300.000 de maghiari ca fiind de confesiune greco-catolică. Dar peste realitatea concretă că nu e posibil să fi existat nativi maghiari de confesiune unită s-a trecut foarte ușor și, luându-se în considerare limba vorbită, care a fost astfel considerată ca fiind limba maternă, ruteni și români maghiarizați au fost transformați în maghiari puri, de religie unită.

Pe aceste date guvernul Tisza înaintează Vaticanului un memoriu în anul 1911 prin care cere înființarea unei episcopii greco-catolice ungurești. Curtea imperială de la Viena va sprijini acest demers al guvernului condus de contele Tisza. Cardinalul Mery del Val va supune memoriul conferinței cardinalilor catolici din Ungaria, la 9 noiembrie 1911. La conferința participau și 4 episcopi români care însă vor refuza semnarea.

La 9 februarie 1912, se organizează o nouă conferință la care mitropolitul unit de la Blaj, Victor Mihali, este silit de Ministrul Cultelor să participe. În fapt, Mitropolitul Mihali și conferința episcopilor uniți înaintaseră în prealabil la Vatican un memoriu prin care se incrimina politica guvernului care urmărea maghiarizarea românilor.

Acțiunea lor a fost susținută și au reușit să-l determine pe Papa Pius al X-lea să înființeze Episcopia de Hajdu-Dorogh. Astfel, în ziua de 8 iunie 1912, a fost publicată bula Christi fideles graeci, care a tăiat din Biserica română unită din Transilvania, 83 parohii române cu 73.225 credincioși pe care i-a trecut sub jurisdicția Episcopiei maghiare de Hajdu-Dorogh, urmând ca cea mai mare parte a serviciului divin, precum si administrația să se facă în maghiară. Episcopia este condusă temporar de episcopul rutean maghiarizat Antoniu Papp din Munhaci, vicar fiind Mihail Jaczkovics.

Credincioșii români uniți au continuat însă lupta pentru repararea injustiției cauzate Bisericii române unite și națiunii române din întreaga Transilvanie. Când Episcopul Vasile Hossu, trimis anume la Roma, i-a demonstrat Papei abilitatea înșelăciuni guvernului maghiar, Papa va fi exclamat la finele audienței acordate episcopului Hossu: „mi hanno ingannato ”(m-au înșelat). A decis să revizuiască Bula de înființare a Episcopiei, dar contextul politic al Europei acelor timpuri a împiedicat luarea acestei atât de dorită măsuri.

Colonizare

În 1894 se votează Legea colonizării. Zonele compacte românești din Transilvania cu o economie abia pe cale de a se închega, au fost astfel penetrate cu coloniștii unguri recrutați dintre muncitorii agricoli fără pământ din pusta Ungariei.

Fondul de colonizări se ridică încă de la început la suma de 3 milioane de forinți, sumă care în 1910, va ajunge la 10 milioane forinți. Cu ajutorul acestui fond se va cumpăra pământ în Transilvania unde se așezau prin colonizare, muncitorii agricoli aduși din pusta maghiară, parcelele însumând peste 7.524 loturi, respectiv 91.000 ha. În aceste așezări noi, statul maghiar edifică școli, biserici. Considerându-se că aceste colonizări nu ăși ating scopul propus, ziaristul Beksics Gustav, prieten al premierului Tisza Koloman, propune ca obiectivul principal al colonizărilor să fie orașele care, prin contagiune, la rândul lor, vor maghiariza satele. Statul maghiar trece la înființarea, în orașele Transilvanei, a unor diferite instituții financiare și industriale, aducând în orașe diferiți meseriași și funcționari maghiari,fenomen ce a condus la vremea respectivă la un puternic tuș maghiar a orașelor.

Comitatul Caraș-Severin populat în întregime de români a fost experimentul pilot al strategiei de colonizare coordonate de însuși ministrul Daranyi. În acest comitat, se ridică mai multe sate maghiare pe cheltuiala statului. Case, șuri, biserici, școli, totul a fost edificat cu fonduri de la buget.

Dislocarea armatei se face conform aceluiași tip de politică: în ținuturile românești vor fi aduse diferite contingente maghiare. Soldații români sunt înrolați la honvezi, trupe militare de infanterie, unde ordinele sunt evident în limba oficială, iar pedepsele acordate românilor necunoscători ai limbii maghiare sunt de-a dreptul inumane. Ministrul Apărări baronul Fejérváry, a emis un ordin de armată prin care a dispus ca în ”armata teritorială ungară – cu excepția regimentelor croate – să se folosească atât în serviciu cât și afară de serviciu exclusiv numai lb. maghiară. Este absolut interzis ofițerilor, subofițerilor și instructorilor să comunice cu soldați nemaghiari în limba lor maternă.

Un aspect complementar al colonizărilor îl are însă și politica economică diferențiată, practicată de statul maghiar față de zonele majoritar românești și cele unde erau prezente insule comunitare de etnie maghiară și / sau secuiască. Vaste ținuturi românești vor fi intenționat scoase din planificarea investițiilor zonale. Șoselele, căile ferate, morile, gatere, fabrici se vor construi în puținele zone cu populație maghiară. Se merge atât de departe cu această formă de sprijin a etnicilor maghiari și de persecutare a românilor încât până și gările se vor construi doar în imediata vecinătate a așezărilor maghiare. Locuitorii marilor comune românești trebuie să străbată varii distanțe pentru a ajunge la o gară, în vreme ce calea ferată trece doar prin apropierea acestor comune.

Funcționarii statului reprezintă o altă metoda complementară de maghiarizare. În anul 1915, Ungaria era deservită de aproximativ 500.000 de funcționari, mulți fiind aduși în Transilvania cu misiuni foarte exacte. Din 8 milioane de unguri, statul susține astfel din punct de vedere material 2 milioane de etnici, cetățeni maghiari, dacă vom considera că cei 500.000 de funcționari aveau familii formate din cel puțin 4 membri. Celelalte națiuni, însumând 12 milioane de cetățeni maghiari de altă etnie, sunt prezenți doar ca simpli contribuabili la bugetul din care se întreține armata de funcționari si familiile acestora. Însă conform Legii naționalităților ar fi trebuit ca statul să plătească 200.000 de funcționarii maghiari și 300.000 de funcționarii români, sârbi, slovaci, ruteni si germani.

”Guvernul maghiar se ocupă foarte serios cu ideea că încă în anul acesta va coloniza în hotarul comunei Chișoda în nemijlocita apropriere a Timișoarei 50 de familii Unguri și Nemți.

S-au luat deja toate măsurile pentru parcelarea păménturilor menite pe seama coloniștilor. Contigentul cel mai considerabil de coloniști îl dă Seghedinul. Toate clădirile ridicate de guvern pentru coloniști vor fi predate în vara aceasta. Noi înțelegem rostul acestei colonisării în hotarul unei comune curat românești precum este Chișoda”

Maghiarizare numelor de localități și a numelor patronimice

Legea arhivelor specifica faptul că toate numele folosite trebuie să fie maghiare.

Autoritățile maghiare au pus o presiune constantă asupra tuturor ne-maghiarilor să-și maghiarizeze numele, iar ușurința cu care această maghiarizare se făcea din punct de vedere birocratic a dat naștere la porecla de ”maghiar de-o coroană” ( prețul înregistrării noului nume fiind de o coroană). În 1881 "Societatea pentru Maghiarizarea Numelor" Központi Névmagyarositó Társaság, a fost fondată la Budapesta. Scopul acesteia era de a furniza consiliere și a defini reguli pentru maghiarizarea unor nume. Telkes Simon, președintele acesteia considera că oricine poate fi maghiar prin adoptarea unui nume pur maghiar. Societatea a inițiat și o campanie publicitară în reviste și ziare și prin trimiterea de scrisori. Au făcut și o propunere de scădere a taxelor pentru schimbarea numelui, propunere de altfel acceptată de parlament, iar taxele au scăzut de la 5 forinți la 50 de crăițari. După aceste măsuri au crescut cazurile de schimbare de nume în 1881 și 1882, cu 1261 și 1065, nume schimbate, și au continuat în anii următori, cu o medie de 750-850 pe an. Pe timpul administrației Bánffy a existat o altă creștere spectaculoasă, cu 6.700 de formulare depuse în 1897, majoritatea datorate presiunilor autorităților și angajaților din sectorul guvernamental. Statisticile arată că doar între 1881 și 1905, 42.437 de nume de familie au fost maghiarizate .

Pentru a se grăbi desființarea națiunii române și a se șterge de pe hărți toponimia românească, în anul 1897 se va promulga Legea numirilor de localități prin care se dau nume maghiare tuturor satelor și orașelor cu nume nemaghiare din Ungaria, ca și tuturor stațiilor de cale ferată.

Odată cu maghiarizarea numelor și prenumelor personale, era o practică obișnuită și folosirea numelor geografice exclusiv în limba maghiară, nefiind acceptate denumirile altor grupuri etnice. Pentru locurile care nu aveau nume maghiar, au fost inventate denumiri noi, maghiare, care erau folosite în administrație, în locul numelui vechi original ne-maghiar. Exemple de locuri unde numele original ne-ungar a fost înlocuit cu nume maghiare nou-inventate: Szvidnik – Felsővízköz (în slovacă Svidník, acum în Slovacia), Najdás – Néranádas (în română Naidǎș, acum în România), Sztarcsova – Tárcsó (în sârbă Starčevo, acum în Serbia), Lyutta-Havasköz (în ruteană Lyuta, acum în Ucraina), Bruck-Királyhida (acum Bruck an der Leitha, Austria).

În anul 1898, apare la Budapesta, a doua ediție revăzută și îmbunătățită, a lucrării Hogy maghyarositksuc a vezetekneveket? apărută la Imprimeria din Pesta, Societate Anonimă, semnată de președintele Asociației centrale pentru maghiarizarea numelor, având ca motto: ”Noblețea obligă, dar și numele”.

La cererea de a-și schimba numele pentru evitarea confuzilor a mai multor locuitori din comuna Cusici care aveau același nume Svetoza, Ministerul internelor sub Numărul 12249/V a trimis un rescript comitatului Timiș, specificând ”nefiind numele ales de sunet maghiar nu se poate da loc cereri”, sub rescriptul ministerial semnează – Martinovich !? m. p. consilier de secție în minister, iar pentru conformitate, semnează – Lichenthal !? m.p. expeditor comitatens.

Un alt exemplu de maghiarizare, prin care se sesizează fără umbră de echivoc discriminarea față de toate naționalitățile din Transilvania, este redat de maghiarizarea forțată a numelui de familie a ceferistului Martin Binder, angajat la gara Feldioara, aflată în aproprierea Brașovului. Acesta a fost notificat de administrația căilor ferate de mai multe ori, dar a refuzat să-și maghiarizeze numele. În ziua de salariu primește de la superiorii săi chitanța despre primirea salariului pe numele de Marton Kádár împreună cu observația că de aici înainte salariul numai pe acest nume se va elibera.

Ca rezultat al politicilor de maghiarizare, mulți etnici ne-maghiari au emigrat din țară. În perioada 1899-1913, circa 1,4 milioane de persoane au părăsit Regatul Ungariei. Dintre aceștia, cca. 1 milion au fost ne-maghiari, iar 400.000 erau etnici maghiari. Ungurii, care erau cel mai larg grup etnic în regat ( 48,1% la recensământul din 1910), au participat la emigrație cu doar 28%, iar grupurile etnice ne-maghiare care constau în 51,9% din populație au participat la emigrare cu 72%. În fiecare an, aproape 26.000 unguri și 66.000 ne-unguri au emigrat din Regatul Ungariei.

Zonele sursă a emigrației se aflau în județele din Nord, Abaúj – Torna, Śariś, Spiś, Uzh, Zemplin, dar și județe din Sud, respectiv, Bács – Bodrog, Torontál, Timiș și Krasśo – Szörény. Aceste zone erau în principal locuite de minoritățile române, sârbe, sloveni și germani.

Societatea "Kunard", sponsorizată de statul austro-ungar, a fost fondată cu scopul de a "ajuta" cât mai mulți etnici ne-maghiari să emigreze din regat. Societatea obținea emigranților pașaport și îi ajuta pentru a emigra. Societatea "Kunard" însă nu obținea aceste pașapoarte etnicilor unguri

Populația de evrei din Regatul Ungariei a fost singura minoritate care a îmbrățișat activ maghiarizarea, văzând în ea o oportunitate de integrare fără a fi nevoiți să renunțe la religie. Stephen Roth scria următoarele privind populația israelită,”Evreii unguri erau opuși Sionismului deoarece ei sperau să atingă cumva egalitatea cu ceilalți cetățeni unguri, nu doar legal, dar și faptic, și să se integreze ca unguri izraeliți. Cuvântul Israelit, în limba maghiară, Izraelită, specifică doar o afiliere religioasă și nu avea alte conotații etnice sau naționale atașate de obicei termenului, Evreu. Evreii unguri au avut succese remarcabile în afaceri, cultură și, rareori, chiar în politică. Dar chiar și cei mai de succes dintre ei nu au fost niciodată acceptați în întregime de către unguri ca unul de-al lor după cum au demonstrat într-un mod tragic evenimentele care au urmat invaziei naziste a țării, din al doilea război mondial.

Bănci, asociații, agricultură

Băncile românești din arealul transilvănean, concomitent cu activitatea caracteristică acestora, au căutat să organizeze creditarea pe principii moderne spre a se reuși constituirea unui capital financiar, apt în a proteja băncile românești și pe români, clienți ai respectivelor bănci de rapacitatea marilor bănci străine. În acest scop se va înființa în 1905 asociația băncilor românești ”Solidaritatea” care va edita “Revista economică” și “ Anuarul băncilor române”. Rolul decisiv în cadrul asociației l-a avut banca”Albina” care, împreună cu restul băncilor deținute de români, posedau un capital financiar care se ridica la suma de 34.901.666 (1910) față de 11.478.320 de coroane în 1900, profitul net pentru această perioadă ridicându-se de la 1.360.954 în 1900, la 3.614.935 coroane în 1910, fapt care denotă financiar o ridicare nu numai a băncilor cât și a românilor, precum reiese din analizele economiștilor acelei perioade “ pe lângă că s-au dezvoltat și întărit au adus și un serviciu neprețuit politicii românești cu privire la dezvoltarea populației agricole”

Datele oferite de „Compasele financiar–bancare” și apoi de „Anuarele băncilor române” cuprind, doar parțial, consemnării referitoare la profesia funcționarilor de bancă și, în consecință, o imagine aproximativă asupra pregătirii lor intelectuale. Aprecierile globale din literatura istorică și economică constată că funcționarii de bancă chiar și membrii conducerilor băncilor românești (ai Comitetelor de Direcțiune), în majoritate, sunt preoți și avocați, uneori învățători și în mai mică măsură, specialiști, absolvenți ai instituțiilor cu profil comercial de grad mediu sau superior. O parte dintre specialiștii în profil economic absolvenți ai Academiilor comerciale din Cluj, Budapesta, Viena, Graz sau Anvers ( Belgia ) au fost admiși ca funcționari în băncile românești, Ion. I. Lapedatu și Vasile C. Osvadă, absolvenți ai Academiilor comerciale din Budapesta, respectiv, Viena, vor ocupa funcțiile de directori executivi la băncile „Ardeleana” (Orăștie) și „Agricola” (Hunedoara), ambii fiind, în același timp, deosebit de activi în procesul de reformă al băncilor românești. Investigațiile efectuate în lucrările referitoare la pregătirea intelectuală de nivel superior a elitelor românilor ardeleni și parțial, în anuarele unor instituții școlare de nivel mediu, ne-au adus date suplimentare în această privință care argumentează tabloul funcționarilor cu pregătire intelectuală certă.

Majoritatea profesiilor înalților funcționari executivi sunt din aria pregătirii juridice, 57 avocați, (27,36%) și teologiei, clerici (protopopi și preoți), în număr de 31 (15,42%); din sfera economiei comerciale și financiare, cu studii medii și superioare, 22 (10,95%). La mare distanță, din punct de vedere numeric și procentul, situându-se notarii, cu studii de administrație și drept 8, (în procent de 3,98%) și cadrele didactice, (învățători și profesori 4,48%). Acestora, li se adaugă, surprinzător, pentru exercitarea unor funcții de conducere în domeniul bancar, 4 medici (1,99%) și 4 funcționari cu studii de inginerie (1,9%), din care 2 cu studii neterminate.

Prezența predominantă a absolvenților Facultăților de Drept și Științe Politice în cele mai înalte funcții bancare (director executivi, jurisconsulți, contabili) a fost determinată, pe de o parte, de numărul lor mare la nivelul elitelor intelectuale românești, pe de altă parte, această situație era justificată de pregătirea profesională diversificată, complementară, din timpul anilor de studiu, deoarece curricula de învățământ universitar-juridic cuprindea numeroase cursuri, de profil economic. Astfel, la facultățile de drept se predau, pe lângă materiile ce vizau domeniile de profil de drept civil, penal, administrativ, dreptul roman și cursuri, care aveau tangență cu activități comercial-financiar precum: cele de drept financiar, drept comercial, de statistică, economie generală, economie națională și finanțe, discipline, ce figurau și ca domenii în care se puteau obține doctoratul în științe juridice.

Nominalizarea clericilor (preoți și protopopi) în rândul directorilor executivi sau ai funcționarilor de bancă subalterni (contabili sau casieri), de regulă, la instituțiile bancare de capacitate financiară mică sau mijlocie, se datora în principal implicării acestora, în mod activ și uneori decisiv la constituirea băncilor respective, figurând printre membrii fondatori, sau mai ales, datorită prestigiului moral pe care îl aveau în cadrul comunităților în care își desfășurau activitatea și nu arareori stării lor materiale apreciabile.

Un episod care ilustrează profund nemulțumirea românilor din mediul rural privind tratamentul la care sunt supuși fiscal și social, îl reprezintă răscoala de la Aleșd din 1904 când peste 5000 de țărani români și maghiari de pe Valea Crișului au manifestat. Revolta a fost înăbușită în sânge, de către jandarmi peste 133 de țărani fiind victime, iar 33 de oameni au decedat. Această vărsare de sânge a produs o vie impresie în rândul opiniei publice și a oamenilor politici

Privitor la asociații, la Hunedoara și Dobra se dorește înființarea unei casine, în 1903, dar Ministerul de Interne va interzice această dorință a românilor din Hunedoara și Dobra sub pretextul că ”în Ungaria naționalitățile nu pot înființa casine.” La Bistrița un club românesc este desființat la cererea prefectului de către căpitanul poliției locale, iar împotriva fondatorilor acestui club s-a introdus cererea de cercetare penală pentru ”transgresiune”. Se refuza autorizarea unei reprezentații teatrale de către autoritățile din comuna Vărani – Caraș Severin – prin decizia 195/18 ianuarie 1914 ”refuz concesia autorități polițienești pentru ținerea la 25 ianuarie a unui concert cu reprezentație teatrală, împreunat cu petrecere dansantă(…,) pentru că mi-a ajuns la cunoștință că petrecerea proiectată de fapt ar vrea să fie întrunire de partid cu scopul să câștige pe locuitori cu totul pentru politica lor – a mișcări naționale, nota noastră.

Un exemplu de maghiarizare a comerțului, ”în societatea impiegaților comerciali a ținut Sâmbătă în Budapesta, un oarecare Báresay Bélla o conferință despre maghiarizarea comerciului în Ungaria. După o dezbatere mai îndelungată a declarat presidentul societății că va pune în practică principiile depuse în această conferență, ca sé vadă cât mai îngrabă realisată maghiarizarea comerciului”

Represiunea Jandarmilor

Premierul Tisza Coloman va cere modificarea codului penal (1894) pentru ca statul maghiar să poată face față, la agitațiilor celor fără de patrie. Guvernul Fejervary adoptă măsuri draconice care oferă hungarismului cele mai crâncene mijloace de represiune împotriva românilor angajați pe calea legală a realizării națiunii politice. Se va spori numărul jandarmilor. Astfel, se pune la dispoziția comandamentelor teritoriale de jandarmi o forța armată puternică, necesară de la caz la caz. Se interzic adunările publice și se simplifică procedura penală, în cazurile de instigare la daco-românism și/sau răzvrătire, cei considerați vinovați fiind pedepsiți în regim de urgență.

Împotriva acestei politici naționaliste instituite de autoritățile maghiare – și promovate de oamenii politici precum, Bánffy Dezsö, Andrássy Gyula, Tisza Coloman, Tisza István s-au ridicat și politicieni realiști precum, O. Jászi, L. Mocsáry, V. Thoroczkay,” Eu – respectiv L. Mocsáry – văd cu adâncă îngrijorare politică ce o urmărește guvernul în chestia naționalităților și în general statul ungar și societatea maghiară ” La dialogul premierului Wekerle cu fruntași politici și bisericești, din luna aprilie 1906,George Pop de Băsești va face o remarcă destul de caustică privind politica maghiară dusă de guvernele maghiare și partide maghiare ” nici unul nu voiește a recunoaște condițiile de existență ale poporului român, dreptul lui de a-și cultiva limba, acela de a o folosi în viața publică și a salva interesele bisericii și ale instituțiilor sale românești, atacate de guvern, de legislație. ”

Acest ansamblu de legii și măsuri represive vor deschide calea abuzului jandarmeresc ce nu de multe ori vor degenera în crimă sub pretextul aplicării legii sau al legitimei apărări. O bună parte din abuzul și represiunea jandarmilor va fi însă chiar ridicolă prin motivația declanșării acestor represiuni. Episodul care prin însăși absurditatea (conform recomandării făcute la modul oficial) sa, rămâne de nedepășit este ilustrat de momentul din data de 16 august 1909, desfășurat în localitatea Dob, Satu Mare. Protopopul Mihail Ciurdariu este condamnat cu o zi de temniță și plata a 4 coroane amendă, datorită comportamentului considerat ofensiv al câinelui preotului. Acest câine, nefiind legat, a lătrat și astfel amenințându-l pe Keresztes Laszlo care trecea pe ulița. Protopopul face apel, ca urmare judecătoria cercuală îi agravează pedeapsa la 5 zile temniță și plata a 50 coroane amenda. Cea ce este însă de-a dreptul bulversant este recomandarea făcută de autorității ca protopopul să-și dreseze dulăul în așa fel încât să nu mai îndrăznească pe viitor să mai latre după unguri !!!

Alte abuzuri au ca motivație cântece, afișarea tricolorului etc. precum rezultă din presa vremii. Astfel, în data de 8 iunie 1897, în localitatea Șomcuța Mare, Dr. N. Nilvan și Vasile Dragoș, sunt pedepsiți cu o amenda de 1.300 coroane fiecare, deoarece au cântat în românește imnul imperial, ”Gott erhalte”.

În data de 15 octombrie 1897, în localitatea Ciufud, comitatul Alba de Jos, preotul V. Morar este osândit la 18 luni temniță și 600 coroane amenda, iar Simion Crăciun, învățător, condamnat la 1 an temniță și 400 coroane amendă precum și Ioan Șimu, student teolog condamnat la 6 luni pușcărie și plata a 200 coroane amendă. Motivul acestor condamnări, a fost simpla intonare a cântecului ” Deșteaptă-te române ” și ” Doina lui Lucaciu”.

În data de 10 februarie 1900, 24 de tineri feciori din localitatea Săliște sunt condamnați fiecare la câte 12 zile temniță, datorită portului unui brâu tricolor.

”gendarmii din Belinț au călcat duminică altarul bisericii gr. ort. rom. din Belinț, intrând pe ușa împărătească (sublinierea editorului) ca să adurmece steaguri tricolore în altar.”

Iulie 1902, în localitatea Balint,Caraș-Severin. Poporenii au ieșit în întâmpinarea protopopului venit să sfințească biserica. Înaintea trăsurii au ieșit călăreții purtând câteva steaguri tricolore. Jandarmii intră în Biserică înarmați, năvălind în Sf. Altar prin ușile împărătești, căutând după tricolor.

Aceeași motivație, portul tricolorului, constituie motivul evenimentului derulat în data de 12 octombrie 1903, în localitatea Sânnicolaul Mare – Torontal., când au fost pedepsiți cu cate 2 zile închisoare și câte 100 coroane amendă următorii: Dr. N. Oprean, preoții T. Oprescu și Ioan Petrovici, învățătorul I. Lipovan. Iar în Duminica Sfintelor Paști, din anul 1904, în localitatea Lăpușnic, Hunedoara, fierarul Ioan Gavrilă se duce la Biserică având o lumânare cu panglică tricoloră, lumânarea este confiscată de jandarmi. Notarul si jandarmii îi fac o percheziție acasă, ulterior îl vor trimite la judecătorie.

8 august 1906, localitatea Ilia Mureșană, același pretor Hohn Karoly pedepsește abuziv cu câte o zi închisoare și 10 coroane amendă pe Ana Moisescu, Savia Poliac, Neta Poliac, Savia Poliac a lu' Mihai, Damaschin Crișan pentru port de tricolor la cămașă.

18 august 1906, în localitatea Hezeriș, Caraș-Severin, preotul Traian Gașpar este condamnat la 10 zile temniță și plata a 800 coroane amendă; motivul: port de tricolor.

17 septembrie 1906, în localitatea Ilia Mureșană. Surorile Maria și Simina Boboc primesc de la pretorul mai sus numit, câteva zile de temniță; motivul: femeile purtau panglică tricoloră în păr.

27 octombrie în localitatea Ilia Mureșană, același pretor condamnă pe fata Martei Colibașa la 10 zile de temniță și 50 coroane amendă; motivația, fata purta panglică tricoloră în păr.

5 august 1908, în localitatea Ineu, Arad, preotul Ioan Popovici din Buteni este pedepsit de pretor cu 5 zile temniță și plata a 100 coroane amendă; motivația: condamnării, este determinată de o procesiune religioasă în care hainele copiilor care purtau sfeșnicele cu noduri făcute din panglică tricoloră.

18 decembrie 1908, în localitatea Orăștie, sunt citați de către poliție și pedepsiți cu câte 2 zile închisoare și plata a 30 coroane amendă peste 30 de români care la costumul național au purtat tricolorul românesc. În aceeași zi și localitate, dr. Aurel Oprea, Ioan Mihali primesc și ei 2 zile temniță și condamnați la plata a 30 coroane amendă; motivul, copiii lor aveau tricolorul la costumele românești.

Alte condamnări au ca motiv ”agitația”, considerată ca fiind îndemn de nesupunere împotriva statului, determinate de diferite rațiuni istorice, neconforme cu istoria oficială maghiară, putem astfel exemplifica prin multitudinea evenimentele derulate:

În data de 13 februarie 1909, în localitatea Sălagiu, pentru agitații antipatriotice sunt pedepsiți cu 200 zile temniță și plata a 1000 coroane amenda, peste 20 de țărani. Din același motiv în luna iunie 1909, în localitatea Bania, Caraș-Severin, preotul Dimitrie Bogoevici, este condamnat la 6 zile de temniță și plata a 60 coroane amendă.

Pentru motive istorice luna iunie 1909, localitatea Apateu Arad, Stan Tudor Doboș, susține că românii sunt prezenți în Ardeal încă de pe vremea împăratului Traian, fiind astfel cu 800 de ani înaintea ungurilor. Are 7 copii dar primește totuși o condamnare de 3 luni și 10 zile de temniță. Un alt caz se va petrece în ziua de 7 iulie, în localitatea Hărău, Hunedoara. Sergentul major Bajka și jandarmii agresează destul de dur fizic pe țăranii care, aflându-se la cârciumă, povesteau despre Avram Iancu. Naratorul, măsarul Florescu din Deva este condamnat de Curtea din Cluj, la 1 lună de zile de pușcărie.

”Gazeta Transilvaniei” relatează un caz aparent incredibil, care relevă fobia autorităților maghiare față de orice amintește sau face trimitere la simboluri naționale românești. D-nul Cereșanu,” proprietar în Văleni de Munte, România, a venit Duminică 1 septembrie 1902 la Brașov pentru recreere. Birjarul d-lui Cereșanu purta uniforma obișnuită și pe pălărie avea tricolor românesc, precum obișnuiesc birjari să poarte în România. Umblând birjarul pentru afaceri prin oraș a fost arestat pe motiv că “ nu-i îi este permis să poarte în Ungaria tricolor românesc”.În pofida explicației aduse de d-ul Cereșanu, birjarul a fost arestat pentru 24 de ore și amendat cu 10 coroane. Tricolorul a fost considerat “ corpus delicti ” și reținut de poliție.

Procesul "Memorandiștilor"

Unirea Principatelor, apoi dobândirea Independentei de Stat a României prin războiul din 1877-1878 a avut un ecou pozitiv în provinciile românești de peste Carpați, dinamizând conștiința politică, consolidând ideea de unitate națională. Procesele amintite mai sus pot demonstra cu prisosință creșterea conștiinței naționale în Banat, Crișana,Transilvania și Maramureșul istoric.

Un alt eveniment istoric care a capacitat românimea din toate regiunile locuite de ei este campania Balcanică din 1913, dar și rolul de arbitru în peninsulă atribuit statului român.

Ziarul “Tribuna“ din Sibiu, în redacția căreia lucrează G. Coșbuc și I. Slavici, devine o gazeta națională, aici se va relansa “lozinca soarele nostru la București răsare”.

In 1891, studenții universităților din București și Iași, ca și studențimea română care studia în străinătate alcătuiesc un Memoriu prin care protestează împotriva politicii duse de statul maghiar, memoriu pe care îl vor tipări în limba franceză și germană. Studenții maghiari răspund printr-un alt Memoriu. În replică, tinerii Transilvăneni, având în frunte pe Aurel C. Popovici, tipăresc la 1892 în limbile română, italiană, franceză, germană, o admirabilă lucrare numită, ”Replică a junimii academice române din Transilvania și Ungaria” și care va constitui o amplă analiză a condiției românilor din Imperiul Austro-ungar.

De aici se naște, în 1892, celebrul document analitic adresat împăratului sub numele de Memorandum. Documentul a fost semnat de comitetul care l-a alcătuit: dr. Ioan Rațiu – președinte, Gheorghe Pop de Băsești și Eugen Brote – vicepreședinți, dr. Vasile Lucaciu – secretar general, Septimiu Albini – secretar. O delegație formată din 120 de personalități, intelectuali și țărani, duc acest document la Viena. Împăratul refuză să primească delegația din considerente politice. Documentul rămâne la dr. Ioan Rațiu care-l depune la cancelaria imperială. Împăratul Franz Iosif nu deschide plicul și îl returnează sigilat primului ministru maghiar la Budapesta, contele Szapary. Acesta la rândul său returnează plicul sigilat dr. Ioan Rațiu. Românii organizează o Conferință națională în 1893 și publică Memorandum-ul în ”Tribuna”.

De la această publicitate făcută, memoriului, va porni și prigoana jandarmilor dar și cea judecătorească desfășurată de guvernul maghiar de la Budapesta. În, data de 31 august 1893, Curtea cu jurații din Cluj condamnă pentru ”Replica” din 1892 pe Aurel C. Popovici la 4 ani temniță și plata a 1.000 coroane amendă, iar contabilul tipografiei, Nicolae Roman, este condamnat la 1 an temniță și plata a 600 coroane amendă. Procurorul cazului va acuza Comitetul National Roman ca fiind direct răspunzător de scrierea Memorandum-ul, acuzându-i pe semnatarii de înaltă trădare și instigare la dezmembrarea statului maghiar.

În data de 7 mai 1894, la Cluj, încep dezbaterile în procesul de acum notoriu al memorandiștilor. Orașul Cluj este la acest moment plin de români veniți din Banat, Hațeg, Maramureș. De asemenea, vor veni și diferiți ziariști de la cotidiene din Franța, Italia, de peste munți, fapt ce denotă amploarea internațională a acestui proces. Se alcătuiește un birou de presă, care să ofere astfel informațiile cerute de presa publică internațională care privea spre procesul desfășurat la Cluj cu deosebit interes. Procesul intentat este considerat tipic pentru un regim totalitar. Ca urmare, pentru a cenzura informațiile, ministrul Teleszky interzice transmiterea telegramelor de presă. Ziariștii sunt obligați ca urmare să trimită curieri în fiecare zi la Predeal sau Viena, cu telegramele adresate redacțiilor.

La 23 mai 1894, Procurorul Jeszenszky își rostește rechizitoriul. Fruntașii Partidului Național Român sunt acuzați de: încălcarea legilor, ațâțare la răscoală, trădare de patrie. Acesta își va finaliza rechizitoriul cerând ca interesele înalte ale statului național maghiar periclitate să fi apărate de aceste scopuri primejdioase.

Declarația dr. Ioan Rațiu, rostită după rechizitoriu, denotă prestanța unui om demn și conștient de importanța actului: este sub demnitatea acuzaților să se apere în fața unor învinovățiri absurde. În fapt, dr. în drept Ioan Rațiu, face un rechizitoriu aspru al maghiarismului. Momentul este unul din momentele cruciale ale istoriei transilvane: ”Ceea ce discutăm aici, domnilor, este însăși existența poporului român. Existența unui popor nu se discuta, se afirmă”. În 27 mai 1894, se pronunță sentința. Cel mai primejdios dintre semnatari este considerat preotul dr. Vasile Lucaciu, care este condamnat la 5 ani temnița, urmează apoi Dr. Ioan Rațiu la 2 ani, Gheorghe Pop de Băsești la 1 an, Demetriu Cornea la 3 ani, dr. Daniil P. Barcianu la 2 ani și 6 luni, Nicolae Cristea viitorul mitropolit și patriarh al României întregite, la 6 luni, Iuliu Coroianu, la 2 ani și 8 luni, Patriciu Barbu la 2 luni, dr. Teodor Mihali la 2 ani și 6 luni, Aurel Suciu la 1 an și 6 luni, Mihail Veliciu la 2 ani, Rubin Patina la 2 ani și 6 luni, Gherasim Domide la 2 ani și 6 luni, Dionisie Roman la 8 luni iar Septimiu Albini la 2 ani și 6 luni. În total 31 de ani și 2 luni, la care se vor adăuga cheltuielile mari de judecată.

La 16 iunie 1894, ministrul de interne Hieronimy interzice activitatea Partidului Național Român. Rațiu, Coroianu și Lucaciu își vor săvârși condamnarea în închisoarea de la Seghedin, ceilalți la închisoarea din Vat.

Consecințe ale procesului

Reacția românească, dar și cea europeană, la procesul monstruos intentat de statul maghiar memorandiștilor nu a întârziat să apară. În România s-a înființat Liga Culturală cu scopul recunoscut de a susține mișcarea națională din Transilvania, se vor înființa diferite societăți patriotice având același scop.

27 noiembrie 1893, este devastată casa dr. Ioan Rațiu din Turda. În senatul României, Dimitrie A. Sturdza va susține un discurs fără echivoc în legătură cu evenimentele din Transilvania în care condamnă ferm procesul abia finalizat.

Academia Română adresează un apel către toate popoarele civilizate: (…) Academia Română, cercetătoare a istoriei neamului românesc, păstrătoare a limbii națiunii românești face un călduros apel la membrii institutelor de cultură ale întregului neam omenesc, ca să se intereseze de cauza cea dreapta a românilor din Transilvania și Ungaria (…)

Liga Culturală organizează mitinguri de solidaritate cu memorandiștii la București, Iași, Buzău, Piatra Neamț, Focșani, Târgoviște, Galați, Pitești, Câmpina. La Paris, Roma, Londra, Bruxelles se organizează manifestări în favoarea românilor la care au participat, dar și conferențiat politicieni importanți, precum W.Ed.Gladstone, Casimir Perier, Georges Clemenceau, dar și oameni de artă ca: Emile Zola, Mistral, Lecomte de Lisle.

Despre situația românilor au vorbit și personalități politice din alte țări. Ministrul belgian la Viena, Borchgrave, îi scria ministrului de externe Merode Westerlo într-un raport din 19 nov. 1892 ”Dintre popoarele care trăiesc sub dominația maghiară, românii sunt cei mai nemulțumiți. Acești strănepoți ai lui Traian nu pot uita că sunt frații românilor din regatul înfloritor și prosper.” Georges Clemenceau, scria în ziarul " La Justice" din 12 mai 1894 următoarele ”Românii sunt lipsiți de orice drepturi politice (…)în număr de 3,5 milioane ar avea dreptul, proporțional, la 75 de deputați din cei 417 câți are camera și nu au niciunul.”

La data de 19 septembrie 1895, împăratul Franz Iosif I sub presiunea opiniei publice din Austria, dar și din întreaga Europă, la care se adaugă intervenția diplomatică a României, ( dar și la intervenția personală regelui Carol I a României ) îi grațiază pe memorandiști.

Este de amintit în acest context, diferența fundamentală de percepere a românilor din Transilvania reflectată în literatura de specialitate și presa europeană, fapt care poate fi mai mult decât reliefat de lucrarea de referință pe plan European și nu numai, respectiv Enciclopedia Britanică.

În Enciclopedia Britanică apărută în anul 1810 privitor la Transilvania, la pag. 461, găsim următoarele ”Transilvania, o provincie a Europei, anexată Ungariei și învecinată la nord de Ungaria Superioară și Polonia, la est de Moldova și Valahia, la sud de Valahia și la vest de Ungaria Inferioară și Superioară. Ea este înconjurată de peste tot de munți înalți, care totuși nu sunt goi. Locuitori ei au cereale și vin cât doresc, există mine bogate în aur, argint, plumb, cupru, mercur, aluminiu. A trecut prin numeroase revoluții, acum aparține Casei de Austria. Religiile locuitorilor săi sunt diverse: papiști, luterani, calviniști, socieni, fotieni, atieni, greci, mahomedani. Are circa 162.000 de mile în lungime și 150.000 de mile în lățime. Administrația este formată din 12 persoane, 3 romano-catolici, 3 luterani, 3 calviniști, 3 socieni. Miliția este comandată de guvernator al cărui mandat este mult mai important, întrucât Transilvania a fost bastionul creștinătăți. Este împărțită în mai multe districte mici denumite palatinate sau județe. Este locuită de trei națiuni diferite: saxoni, silezieni și unguri. Hermannstadt –Sibiu- este capitala provinciei ”.

Românii nu există nici măcar ca notă de subsol. Este adevărat că se face referire la multele revoluții care au marcat Transilvania, probabil se avea în vederea și Răscoala lui Horea, dar atât. Se menționează ca și confesiune religioasă termenul ”greci” dar se face referire și la religia islamică. Dar câți credincioșii islamici au putut fi la acea dată prezenți în Transilvania, pentru a se face referire la ei? Deci dacă o celebră și serioasă sursă de informare, precum a fost și este Enciclopedia Britanică, are grave lacune cu cât mai mult se simțea lipsa unei reale prezentări a comunității românești din Transilvania, fără a mai aminti restul problemelor cu care se confruntau românii transilvăneni.

Ca atare, impactul pe plan internațional al procesului Memorandiștilor, care are loc după 84 de ani de la apariția lucrării la care facem referință, este fără de comparație, deoarece, de la nivelul în care nu se știe nimic de români din Transilvania, se ajunge la o largă coalizare proromânească, coalizare care implică acum și cunoașterea pe lângă existență tulmultoasă și a durerilor acestei comunității inexistente (ne referim desigur la lipsa informaților) pe plan internațional până de curând.

”Problema identității noastre etnice nu s-a născut, la noi, dintr-un sentiment

de plinătate a unor secoli de temeinice așezări și de falnice izbănzi

ci din frustrare și resentiment, din ambiție și speranță”

Dan Crăciun

VIII ORTODOXIE ȘI SENTIMENTUL NAȚIONAL

ÎN RÂNDUL ELITEI

Î

n lucrarea ”Cultura română și politicianismul” (1904), C-tin Rădulescu Motru a dezvoltat teoria lui Maiorescu despre forma fără fond creionând o demarcație clară între două tipuri de organizare a societății umane: A.”Cultura–culturală” B.” Civilizație” (de la această demarcație în perioada interbelică Lucian Blaga, va conceptualiza satul ca un mod de ființare eminamente uman) ”Sufletul unei anume culturi e fatalmente și irevocabil legat de un anume peisaj” și ca urmare, putem conchide că sufletul culturii și al identității românilor din Transilvania l-a constituit Biserica, această Biserică ce începând cu momentul 1700, a fost prezentă sub ambele sale forme confesionale, Ortodoxă și Unită. Chiar dacă Biserica nu va mai avea lideri, precum Inochentie M. Klein și Andrei Șaguna, cursul pe care aceștia l-au conferit luptei de identitate națională (Inochentie M. Klein) de afirmare și consolidare a identității naționale (Andrei Șaguna) se va înscrie ca un etalon față de care se va evidenția lupta de afirmare națională.

Biserica Ortodoxă cât și ceea Unită vor rămâne instituțiile cele mai importante, reprezentative ale românilor transilvăneni și nu numai ale acestora, chiar și în contextul în care mișcarea națională va fi coordonată de intelectuali și exponenți ai clasei mijlocii. Legea Naționalităților (1868), coroborată cu legile care însoțesc nașterea dualismului Austro-Ungar vor adânci mult mai mult greutatea simbolică și nu doar atât, a acestor două instituții fundamentale, deoarece școlile confesionale de grad elementar și cele secundare din învățământul românesc vor fi, datorită autonomiei Bisericii, adevărate bastioane de expresie a mișcării naționale.

Influența preoților la nivelul comunității pe care o păstoreau a rămas la fel de puternică și la nivelul mișcării naționale deoarece societatea rurală ardeleană la acel moment avea viziunea unei Biserici istorice, instituționale propriu-zis, venind din trecut spre prezent alături de români, și oarecum mitic, venind de la Dumnezeu, ca expresie a dragostei divine ”atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” (In. 3.16.). Această lipsă a Timpului profan, lumesc, poate fi considerată o caracteristică a mentalității românilor, cu unele repercusiuni asupra atitudinii personale și comunitare privind istoria și evenimentele din mediul înconjurător. Pentru români timpul laic, civil din cultura și civilizația apuseană nu prezenta decât valoare orientativă, ora ca măsură temporală fiind ”citită” după mersul soarelui sau vestită de clopotele Bisericii.

Tradiția istorică, culturală, fiind diferită față de ceea a maghiarilor, a sașilor, alăturată unui grad ridicat de analfabetism, au constituit astfel, elemente care au împiedicat, distorsionat, posibilitatea asimilării de către o cultură mult mai dezvoltată, precum era cea a Imperiului Austro-Ungar. Statutul credinței trăite de țăranii ardeleni exprimă în fapt o realitate: aceea a modului în care creștinismul s-a răspândit în Dacia prin lucrarea anonimă, stăruitoare, individuală a unor misionari neatârnați canonic la un mod rigid de o ierarhie sacramentală strict conturată și delimitată pe dioceze sau eparhii. Acest fapt a putut face posibil o ipostaziere a realității la un creștinism viu, penetrant și viguros. Lipsa unei ierarhii sacramentale și canonice bine definită și puternic reprezentată teritorial, nu a impietat asupra nașterii în arealul românesc a unei credințe creștine lucrătoare, care s-a constituit într-o matrice care alături de alte elemente puternice pre-creștine sau a unor diferite elemente asimilate care au provenit de la populațiile migratoare, prin asumarea și trăirea lor de către vechii locuitori a Daciei, se va constitui într-un etos național român, bine cristalizat.

Creștinismul va face parte astfel din ființarea românului inclusă în sine ca o potență care trebuie a fie actualizată, o concepție de viață și de sine, dar și o anume ” disciplină ” care vizează pe aproapele, pe ”celălalt” văzut ca alteritate iar natura este privită ca o manifestare, prin semne și simboluri, ale veșniciei. Perioada în care ținutul Maramureșului a fost privat de o ierarhie ortodoxă -deși exista în apropiere ierarhie sacramentală ortodoxă, această ierarhie din proximitate a fost socotită străină precum ierarhia romano-catolică, exprimă aceeași realitate spirituală de la începutul creștinismului în țara noastră, când viața religioasă creștină a subzistat și fără o ierarhie clar definită, conform Sf. Canoane ale Bisericii.

Ortodoxia, spre deosebire de Catolicism, s-a ferit în a-și manifesta vădit vocația istorică în această lume aflată sub privirea Lui Dumnezeu, necăutând în a forma, sau a avea un dinamism interior de tip militant-secular (cu excepția notabilă a Rusiei Imperiale), ci a creat istorie, în plan secular, prin imprimarea peceții sale inconfundabile, care este deosebita grijă față de dreapta mărturisire prin viețuirea mea, a noastră a tuturor, a noului Israel în Hristos, prin Duhul Sfânt. ”Ideea fundamentală a întregii ascetici și mistici greco-răsăritene este îndumnezeirea, ϑέωσις . Îndumnezeirea este sublimația continuă a întregii ființe a omului și a tuturor puterilor trupului și sufletului ”

Ca paradigmă, Ortodoxia a conturat o anume tendință spre naționalism deoarece, spre deosebire de ecleziologia supranațională a Bisericii Romane, Biserica Ortodoxa accentuează latura etnică, dar fără a rupe comuniunea dintre etnie și mărturisirea aceluiași adevăr în totalitatea Biserici Răsăritene. Conform Apocalipsei, fiecare popor la judecată finală – de aici vine și numele de Judecată a lumii, sau Judecata de Apoi, deoarece în acest cadru eshatologic, lumea ca și națiune în parte, fiecare persoană și popor ca tot și parte a umanității, alături de firea lumii își va primi răsplata – își va aduce slava sa (Apoc. Sf. In. 21. 26) respectiv putem conchide că este posibilă identitatea, dintre chemarea, modelul divin și realizarea în sinele poporului, a persoanei, a chipului la care a fost chemat.

Dintr-un alt punct de vedere, știm că modelul fiecărui popor este la nivel celest un înger, conform cărți Daniel ” când Eu Mă voi duce, iată că îngerul păzitor al Greciei va veni. 21 Mihail, îngerul vostru păzitor ( al poporului lui Israel)”(Dan.10. 20-21). Ca urmare, națiunea la nivel supranatural rezidă și într-un chip, într-o persoană, nu doar într-o idee etern prezentă în rațiunea Dumnezeului celui viu, precum fiecare persoană încreștinată are de la acel moment până la ceasul morții un înger păzitor bine credincios.

La nivel ecleziologic, această paradigmă se dezvăluie și în ceea ce privește modelul de ființare a Bisericii mundane, care este centrată în jurul fiecărui episcop, care este în dioceza, eparhia sa liber în exercitarea puterii ecleziastice, astfel toți episcopii la nivel național fiind egali unul față de altul, această totalitate a episcopilor de pe un teritoriu dat, numit Sfânt Sinod, poate urmări un episcop în cazul abaterii de la canoane sau dogmă. Acest tip de ”naționalism” în sânul Bisericii Catolice nu a putut fi posibil până la momentul Reformei și al Contrareformei deoarece Reforma și tot ceea ce a izvorât din această mișcare spirituală a dus la apariția reală a statelor prin fractura dintre statele catolice și cele protestante. Această fractură a creat premiza apariției statelor moderne, prin încurajarea în spațiul protestant al laicității și al unei alte forme sociale care are la bază persoana și nu doar criteriul nobiliar.

Această Ortodoxie aparent lipsită de putere materială concretă, nefundamentată pe o concretețe fizică, numerică de tipul unor armate, sau a unor clase nobiliare care să fie vizibile și apte de acțiune, ortodoxie care se găsea la cheremul atâtor stăpânitori, a învins prin mărturisire, trăire și atașament față de valorile specifice creștinismului răsăritean, a constituit matricea psiho-socială a românilor transilvăneni. La aceasta se adaugă cenzura, dar și auto-cenzura manifestării în social, datorită excluderii din viața socio-politică, fapt care este rădăcina acelui tip de stoicism caracteristic ardelenilor, exprimat de expresia populară ” n-o dacă-i musai, musai să fie ”.

Enclavizarea socială compactă, precum a fost în zona Munților Apuseni, a creionat un fel de a fi, a determinat un anumit tip de rezistență la nou, dar și o stare de omenie, de bunătate fundamentată pe durerea, vitregia vremurilor și-a stăpânirilor, dar și pe scurtimea vieții profane care nu reprezintă conform Bisericii decât o cursă, a cărei finalitate o constituie dobândirea vieții veșnice.

Ortodoxia românească care s-a implementat de la sine prin trăire în socialul mediului rural, nu a însemnat în primul rând o cenzură, cât în mod firesc o reală stare de-a fi comuniune și conviețuire cu celălalt, cu alteritatea imediată, Dumnezeu sau om, natură sau făptură, de trăire în comuniune a idealurilor comunitare, sau trăirea valorii prin propria viață. Micimea Bisericilor transilvănene relevă în primul rând, nu neputința de-a valorifica estetic Sacrul (avem Biserici adevărate opere de artă peste tot în arealul Transilvănean, Maramureș, zona Lăpușului, Oaș, dar și în Hunedoara sau în zona Făgetului, fără a fi o enumerare care să epuizeze întregul și care impresionează atât prin tehnica construcției, toate Bisericile fiind concepute de oameni care, de cele mai multe ori erau analfabeți din punct de vedere școlar, dar, cu toate acestea adevărați maeștri), ci Biserici care impresionează mai ales prin mesajul pe care îl transmite acela: ” de-a fi de aici ” și de-a transmite inefabilul locului. Aceste Biserici care nu sunt altceva decât superbe ferestre spre o altă realitate, realitate care deschide, care lasă a se întrevedea veacul care stă a veni, dar care relevă și un fel de-a fi, de-a trăi religiosul, de-a trăi sacrul atât ca persoană, cât și în comunitate. Așezarea în sacru se face prin stăruința pasului mărunt, a răbdării fără manifestări vizibile spre exterior sub aspectul concret de fapte, gesturi decorative, ci printr-o abordare prudentă menită a nu crea conflicte în relația cu alteritatea, Dumnezeu sau comunitatea, reminiscențe care astăzi se mai întâlnesc în mediul rural sub forma unor axiome morale ” să nu mă faci maică de rușine; ce-o zice lumea dacă o vedea; să nu-L superi, că te vede” ( Dumnezeu).

Românul, ca și restul ortodocșilor: sârbi, greci, ruși din imediata apropiere sau cu arabi creștini din Orientul Mijlociu de azi, se consideră mai întâi de toate, membri ai aceleiași Biserici din care se simțeau a fi parte prin dreapta mărturisire comună și doar ulterior se identificau ca fiind români. Identitatea etnică a fost în lumea ortodoxă, privită doar în perspectiva alterității, în cadrul conexiunilor socio-economice sau militate în spațiul geografic în care alteritatea se chema Islam, catolicism, protestantism, numiți și considerați a fi de un alt neam.

Românul ardelean, și nu doar acesta, a fost un om profund religios, fapt care se poate ușor sesiza din frumusețea și diversitatea tradițiilor și a obiceiurilor, a mentalităților cu care și-a îmbogățit viața din spațiul privat cât și cel social, căutând să-L împământenească în sinele său pe Dumnezeu văzut nu atât ca maiestuos, cutremurător în manifestarea Sa, cât, mai mult, chiar accentuându-se persoana Sa: drăguțul, sărăcuțul, călătorul de seară de la masa săracului. Este de amintit o tradiția veche a ciobanilor care, în timpul sacru al Săptămâni Mari, aflându-se departe de Biserică datorită oieritului, căutau prin păduri un brad cât mai falnic la care se mărturiseau ca în fața unui preot împărtășindu-se apoi cu rășina bradului. Această concepție nefundamentată dogmatic are însă la bază trăirea Lui Dumnezeu la un nivel intim, ființial, nefiind o manifestare formală ci doar știindu-se că este timpul mărturisiri de pocăință de dinaintea Sfintelor Paști și trebuie făcută, chiar și neconvențional acesta își facea mărturisirea. Astfel, ceea ce este din punct de vedere dogmatic o erezie, se depășește prin sinceritatea profundă a mărturisirii, a credinței.

Întreaga mistică ortodoxă este mistica transfigurării omului și a făpturii prin comuniunea efectivă cu Dumnezeu, dacă nu cu ființa Sa, care este și va rămâne pururea total impenetrabilă omului, atunci cu energiile Lui necreate, izvorâte din ființa Sa. Această realitate a îndumnezeirii omului și a rezidirii făpturii reiese din trăirea credinței la modul particular, dar și din tradițiile legate de cele două acte fundamentale aflate la extremitate, dar care nu sunt decât cele două fețe a aceleași realității spirituale, nașterea și moartea, cât și, în mod deosebit trăirea, Timpului Sacru dintre Nașterea Domnului și Bobotează precum și momentul dintre Sfintele Paști și Cincizecime ( Rusalii ).

Această realitate, care a impregnat modul în care omul se raportează la agricultură, care este de acum un act ce atinge sacrul și care ocupă un loc fundamental în cultura existențială a omului, realitate care implică nenumărate reguli sociale și prescripții.”Cosmosul este tot lumea dumnezeiască, dar pusă în stare de devenire în afară de Dumnezeu ” deci lumea de sub ceruri este o lume potențată, o lume chemată a fi ceea ce este desăvârșit plinită în lumea de sus, în Ierusalimul cel ceresc. În lume există o dinamică care poate cunoaște fie o dinamizare a devenirii potenței, a rațiunilor existente în fire fiind chemată la ” a fi ceea ce este, fie poate cunoaște o stagnare, încetinire fără a mai fi însă posibilă stoparea –chiar sub antihrist – datorită Întrupării Lui Hristos. Această dinamică cu valori variabile reprezintă urcușul omului, a umanității spre / la Hristos, reprezintă evoluția spre îndumnezeire a lumii, ca umanitate, a făpturii prin înduhovnicirea lumii, care nu mai este profană, sau nu mai poate fi profană, datorită lucrării Lui Dumnezeu prin Biserică.

” Românul știe că pasărea sau vita nu e o persoană ca el, cu atât mai puțin o parte din Dumnezeu, căci are față de ele un sentiment de milă și de ocrotire, un sentiment de superioritate. Adevărul e că românul vede în ele mai mult decât materie moartă, vede oarecare simțire și înțelegere. Au și ele anumite dureri, bucurii și înțelegeri. Românul își dă seama că e prea simplist să împarți lumea numai în om și în materie. Există o natură care suspină așteptând și ea mântuirea (conform referatului din Ep. Rom. cap. 8,v. 22 cunoaștem că) ”știm că toată făptura împreună suspină”. Ceva din caracterul de persoană – o mică parte au și animalele. De aceea nu se simte românul între ele singur”.

Ceea ce este caracteristic creștinismului ortodox românesc este așa numita ”liturghie cosmică” în cadrul căreia fiecare făptură creată este un participant conștient la slava Lui Dumnezeu, o simfonie în cadrul căreia fiecare își aduce datul firesc. Tot ca o tușă specifică a sufletului românesc și a manifestărilor lui artistice, este de amintit și stabilirea unor legături mistice cu natura animală și vegetală. Românul este frate cu codrul, își mângâie boul care trage din tânjală, se lasă în seama calului năzdrăvan, dar vorbind cu acesta (Făt-Frumos, dar și omul simplu de aiurea și de peste tot), se destăinuie mioarei ”că la nunta mea a căzut o stea, soarele și luna mi-au ținut cununa”, această fenomen, această ”legătura aceasta mistică cu lumea extraomenească este o influență a ortodoxiei”

Ortodoxismul rural nu a fost identic cu cel dogmatic, fiind mai curând un duh al comunității fără a cădea totuși în erezii, acest fapt indicând și o binecuvântare, românii fiind singurul popor creștin (ortodox) care nu a inițiat nici o erezie în decursul istoriei, dar acest fapt putând indica și o slabă penetrare a culturii docte creștine, ipoteză care totuși, la o scurtă enumerare a teologilor ridicați din sânul acestui popor creștin, poate fi ușor infirmată. Acest duh al comunități la care se făcea referire, a fost cizelat și sub presiunea diferitelor elemente exterioare și fost oarecum relevat de mișcarea de rezistență față de Unirea din 1700, ilustrată de aderența românilor ardeleni la mișcarea condusă de Sofronie sau Visarion.

”Trecutul creștin era de altfel prezentul lor, adus la realitate, mereu prin ceremoniile religioase. Într-un anumit sens trăiau într-un prezent continuu, în care vechile credințe și practici constituiau modelele pentru viața de zi cu zi. Religia le determină cadrul pământesc de referință, întrucât ori de câte ori se gândeau la o apartenență mai mare, ce depășea limitele familiei sau a satului, se considerau ca parte a lumii ortodoxe, …, ca și milenariști de aiurea, nu aveau o idee precisă asupra felului în care va arăta viitorul lor și nici o strategie efectivă pentru atingerea scopurilor lor. Mai curând sperau într-o schimbare bruscă, miraculoasă, ca aceea ce se găsește în viețile sfinților sau în faptele eroilor populari” Dilema, problema cu care s-au confruntat cei dintâi intelectuali români a fost cum să penetreze sistemul patriarhal rural și mintal, fără a destabiliza întregul sistem ontologic care contura rutina cotidiană a românilor, în care relația directă, personală, a oamenilor era mediată de Dumnezeu și valorile comunitare.

La pătrunderea spiritului dinamic al Europei Apusene în această schemă conceptual patriarhală a românilor, un rol hotărâtor îl au intelectualii uniți care își aduc astfel un aport decisiv la creionarea și implementarea unei noi entități distincte, psihosocială și anume: Națiunea Română.

Intelectualitatea unită a fost ceea care a jucat rolul unei adevărate punți de legătură între Europa cu valorile și valențele ei și ”cultura spirituală a ortodoxiei răsăritene,… , factor hotărâtor al caracterului național”. Intelectualii generației 1830-1848 au adus gândirea românească într-o comuniune cu tot ceea ce reprezintă Europa de Apus, într-o formă și intensitate care este fără de egal în istoria gândirii românești, această simbioză, putând fi considerată, cea de-a doua etapă în formarea conștiinței naționale după Școala Ardeleană. Elitele ardelene prin ideile lor prezentau un alt fel de fi față de omologii lor europeni, dar, în același timp fiind, în consonanță cu spiritul vremii, nu erau încă occidentalizați deplin, orizontul lor cultural format în cadrul iluminismului, de expresie austriacă/germană, romantismului sau liberalismului care se aflau conceptual în contradictoriu una cu alta, dar tolerau în cadrul matricei ortodoxe în care se îmbină tradiții, obiceiuri primare ale unei lumi, care pe unele locuri erau încă trăitoare în universul magiei și magicului tradițional rural,un univers teoretizat mai târziu de autori iluștri precum Lucian Blaga, Mircea Eliade.

Cristalizarea conștiinței naționale moderne s-a făcut prin progresul cultural realizat de umanismul românesc îmbinat cu laicizarea treptată a culturii și cu triumful limbii române în Biserică și cultură, fapt care a condus la inter-relaționarea diferitelor provincii, grupuri sociale, dar și structurilor intelectuale.

În Transilvania, episcopului unit Inochentie Micu Klein, (1700-1768) episcop între 1729-1751, îi revine fără de echivoc meritul transcenderii de la confesiune, solidaritate comunitară motivată confesională, la ideea de națiune. Episcopul Inochentie Micu Klein, este cel care operează, schițând ideologic, această primă intrare în Europa a românilor din epoca modernă. Cu o energie uriașă și într-un răstimp scurt, acesta a acționat simultan pe orizontala și verticala societății, în scopul valorificării noilor facilități politice. În plan orizontal, a conceput și pus în acțiune structuri instituționale care să ridice românimea ardeleană de la stadiul de populație la cel de națiune. Rezultatul concret este edificarea Blajului ca centru de unde să iradieze cât mai repede idea despre starea de fapt a românilor, dar și despre viitorul românilor.

În plan vertical, în relația cu regimul politic, episcopul Inochentie Micu Klein a transmis semnalul acestei noi percepții, care presupunea un număr de revendicări în numele românilor și care acum se bazau pe fundamente legale. Este primul român care folosește termenul de ” națio ” în sensul modern al termenului când se referă la poporul său. Își semnează numeroasele suplicii către puterea politică în numele clerului și al națiunii române, cu mesajul limpede că națiunea română nu mai poate fi exclusă din calculul politic al țării. Pentru a dovedi că așa stau lucrurile, acest providențial arhiereu întreprinde o amplă conscriere a românilor în 1733, din care a rezultat, fără dubii, o majoritate imposibil de neglijat a românilor în Transilvania.

Ideea de ”națio”, de națiune, care implică mai mult decât numericul, calitatea, deoarece în acest concept se includeau doar acele persoane care beneficiau de același statut cu drepturi și imunități speciale și nu doar etnicul. Reminiscențe ale acestui tip de înțelegere a realități al fost cunoscut și a persistat sub varii forme până târziu în sec. al XX-lea, de exemplu Elveția neacordând drept de vot femeilor până în anii ”80, iar U.S.A. având segregarea rasială ca politică oficială până în anii ”70. Țăranii națiunilor recepte nu erau considerați ca fiind exponenți a etniei lor, nu aparțineau propriu-zis națiuni privilegiate deoarece nu făceau parte din elita nobiliară națiunilor privilegiate. Unirea a reprezentat astfel penetrarea societății transilvănene tradiționale de cultură de tip apusean, preoții greco-catolici fiind astfel mediatori, catalizatori ai acestor lumi distincte.

Credința și obiceiurile ortodoxe, fiind temelia fundamentală a vieții sociale a comunității rurale românești, ortodoxe sau unite, firesc aveau aceeași origine ontologică a mentalității etosului local, în viziunea lui Inochentie M. Klein, unirea fiind subordonată comunități, clerul în gândirea sa nefiind separat de popor – își fundamenta cererile sale pe Diplomele leopoldine, 1699-1701, care statuau că preoții ortodocși care acceptă unirea vor avea aceleași drepturi ca și preoții romano-catolici, pentru a oferi cererilor sale astfel o bază legală, constituțională.

A II-a etapă în procesul cristalizării conștiinței naționale o va constitui lupta românilor în a se separa de jurisdicția canonică a ierarhii ortodoxe sârbe. Autonomia ortodoxă din Banat – inclusă în Ungaria din 1779 – a început a se dilua deoarece ordinea legală din Ungaria nu accepta alt sistem de privilegii în societatea locală, alta decât a ei. Ca urmare construcția națiunii illirice, închipuită de Habsburgii începe a se clătina prin tendințele de schismă vizibilă la români și sârbi.

Greșeala, într-o oarecare măsură sau ceea ce a contribuit mai mult la segregarea sârbi/români a fost dorința ierarhiei sârbe de-a slaviza Biserica a căror enoriași majoritari erau credincioșii români. Ierarhia ortodoxă sârbă a dorit să folosească Biserica în realizarea dezideratului național sârb, respectiv realizarea politică a conceptului ” națiunea sârbă ” asemănător peste ani cu același tip de concept politic de națiune, care însă de această dată se dorea a fi realizat de politica maghiară respectiv ”națiunea maghiară”. Acest tip de politică bisericească a ierarhiei sârbe, care este neconformă cu spiritul și litera canoanelor Bisericii Universale, respectiv de dreptul canonic al neamului de-a avea ierarhie proprie și uzul liturgic a limbii materne în serviciul divin și administrativ a Bisericii este și azi contestat de Biserica Ortodoxă Sârbă pentru români din zona Timocului.

Solidaritatea confesională ortodoxă din perspectivă etnică face astfel loc unor particularizării naționale, datorată centrări sârbilor pe etnicul slav și astfel pe ortodoxia slavă din Serbia și Rusia țaristă, iar a românilor ortodocși, pe ortodoxia din Austro-Ungaria și Principatele Române. Aceasta este fundalul de confruntare segregaționistă în care apare, providențial, în contextul Revoluției de la 1848, vicarul Andrei Șaguna, care ulterior devine episcop, educat și marcat de ierarhia sârbă, timp în care se dorea transformarea școlii confesionale ortodoxe, a mentalități, societății românești prin cultură și Biserică. Școala și Biserica, în viziunea unită sau Biserica și Școala în viziunea lui Andrei Șaguna la care se adaugă motivația restaurării Mitropoliei Ortodoxe, aceste deziderate fiindsocotite – la acel moment dat – suficiente pentru a transfigura tânăra națiune română trezită de Revoluția de la 1848. Astfel dezideratul național de acum se va confunda cu despărțirea de ierarhia sacramentală sârbă, cu obținerea unui ierarhii ortodoxe române la Sibiu și Arad, cât și la recunoașterea Ortodoxiei românești ca religie receptă, care va culmina cu momentul din 1864, reprezentat de reînființarea Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvaniei cu sediul la Sibiu.

Transilvania s-a aflat, din nou, în centrul procesului transformator care a afectat profund conștiința identitară. Ea a fost laboratorul în care a fost plămădită conștiința națională. De luminile ei au beneficiat, deși nu într-o măsură egală cu elitele și masele populare. Se cuvine a menționa un fenomen interesant care poate explica unitatea spirituală a românilor și anume, în pofida existenței granițelor politice, se produce mutarea alternativă a centrului de activitate spirituală românească de o parte și alta a Carpaților. După ce în Principate, a fost instalat, prin autoritatea Înaltei Porți regimul fanariot, năzuințele identitare nu au mai fost sprijinite de domnitori români, centrul mișcării naționale se mută în Transilvania, datorită românilor ardeleni mult mai cultivați și conștienți de originea și scopul lor în sânul mișcării naționale. În condițiile favorabile create de politica Imperiului Habsburgice, angajată în întărirea puterii sale în Transilvania, dominată de stările privilegiate și care erau contrare Casei de Habsburg, mișcarea politică a românilor, care se folosește de moștenirea identitară a limbii și latinității poporului român și de dorința implicării națiunii române în istoria Transilvaniei, se va îmbrăca într-o formulă politică nouă și modernă, anume lupta pe baze constituționale.

Mișcarea pentru afirmarea națiunii române, începută de episcopul Inochentie Micu Klein, este finalizată de Școala Ardeleană, aflată în slujba națiunii în întregul ei. Supplex Libellus Valachorum din 1791 este un rezultat și totodată un punct de plecare al acestei mișcări înnoitoare. Poporul, intră astfel concret pe scena activismului politic, cu întreaga sa forță, fiind elementul justificativ esențial al mișcării politice românești, pe această clasă socială mizând și intelectualii ardeleni, aceasta realitate existentă la aceea dată, a exprimat o realitate istorică națională, pentru Transilvania, faptele fiind clare.

Lupta politică determinată de nevoia românilor de a intra cu drepturi în structura socială și politică a Imperiului i-au apropiat pe români ardeleni de conceptul modern al națiunii. În acest sens, ardeleni din Transilvania (în sensul larg a cuprinderii), participând activ la mișcarea din teritoriul aflat sub stăpânirea străină, și-au însușit mai repede postulatele naționale, apropiindu-se înțelegerea formelor superioare de definire identității etnice. Solidaritatea ardeleană, fără a se mai distinge cele două mari confesiuni românești din Ardeal, exprimată pe Câmpia de la Blaj, i-a uimit pe români de aflați de cealaltă parte a Carpaților, și nu doar pe aceștia, nefiind un fenomen conjunctural politic sau social, ci a fost mai degrabă, o adâncă afirmare a unor convingeri raționale puternice și a unei voințe conștiente de veacuri și care acum se putea descoperi ei însăși dar și lumii.

A doua a, etapă în edificarea morală și rațională a ” latinității ” ca și liant care depășește granițele istorice și sociale care separă românii din Transilvania și Banat de cei din Principate este realizată de Samuil Micu.

Acesta un ilustru reprezentant al Școlii Ardelene (a fost nepotul ilustrului episcop unit Inochentie Micu Klein) prin lucrarea sa ”Elementa linguae daco romanae 1780 ” afirmă unitatea națiunii române, în pofida diferitelor provincii care o separa, o națiune omogenă și unitară particularizată prin limbă, obiceiuri, tradiții, mentalității și credință. Va evidenția rolul originii nobile, latine, are se vădește nu numai prin limba originară dar și prin aportul adus la apărarea creștinătății Apusene și nu numai. Prin Samuil Micu se va evidenția un curent care va fi prin urmările istorice pe care l-a determinat istoric și filologice, un adevărat fundament ontologic al imaginii de sine și al conștiinței naționale la români.

Bărnuțiu spunea că noțiunea de popor însumează pe acei oameni legați prin viță, limbă și obiceiuri respectiv prin aceași cultură și conform acestei definiții, creștinismul a fost asimilat la modul firesc și astfel a fost împropriat în sufletul noului popor care s-a format. Creștinismul însă a fost perceput formal prin spațiul sacru, Biserica, dar și informal ca religie populară, trăită, fapt care a permis adaptarea unor tradiții precreștine la etosul creștin precum este dansul magic al Călușarilor sau a Paparudelor, dar și a numeroaselor tradiții legate de naștere, căsătorie, moarte dar și norme alimentare. Această percepere a religiosului în contextul unei societăți care subsuma vieții religioase, totul, de la elemente culturale până la mituri exotice, sub diferite forme ca, pietatea populară, cultul sfinților – varianta populară având forme de exprimare a pietăți uneori paralelă cu ceea dogmatică, precum Joile Verzi, acele joi care se găsesc între Învierea Domnului Iisus Hristos și ziua Cincizecimii, Sfinții de gheață – trăirea populară a canoanelor, conduita morală.

Componenta religioasă a românilor ardeleni a fost supapa de exprimare a identității etnico-politică dar și culturală, Novalis prin celebra sa expresie ”că biserica este locașul istoriei” și-a găsit în viața românilor ardeleni adeverirea cugetări sale. Prin Biserică și slujitorii ei s-au răspândit ideile și cunoștințele menite a deveni idealurile vii, care au antrenat prin realizarea lor, unitatea și autodeterminismul transilvănenilor. Întruchiparea ortodoxiei, respectiv a mărturisirii dreptei credințe la acest moment istoric dat, a fost episcopul ulterior mitropolitul Andrei Șaguna, care este prezentat de Jacob Ranicher, secretar al guvernului ardelean dar și lider a sașilor ardeleni, într-o disertație susținută în 1853, de dreptul mitic A. Șaguna apare ”El a lovit în stânca și a deschis pe seama poporului său izvorul culturii intelectuale – e de remarcat această precizare fină din perspectiva ontologică a neamului românesc, atestându-se astfel o cultură clar prezentă populară, vie, mai veche decât ceea academică, clasică – Așa putem caracteriza pe Șaguna, care a săvârșit în 1850 pentru români și credincioșii bisericii greco-răsăritene din Ardeal același lucru pe care-l făcuse, înainte cu 300 de ani, Honterus pentru Reformațiune și pentru sași” Este de remarcat faptul că Andrei Șaguna la data susțineri acestei dizertați era în viață, dar și faptul că marile sale realizări erau încă la începuturi, fapt care nu denotă altceva decât extraordinarul ”șoc” pentru contemporani săi, care îi vedeau efectiv rolul în edificarea națiuni române pe care-l realiza Andrei Șaguna.

MOTTO

” Educația este mișcarea din întuneric spre lumină.

(Allan Bloom)

IX. CONCLUZII

Există o fascinație a autorității, a originii autorității, precum și a modelelor de lideri și care a determinat aprige controverse privind rolul și utilitatea acesteia. Psihologia, dar și în psihiatrie, se consideră că este imposibilă coerența socială, dar și spirituală a unei comunități umane indiferent de mărimea acesteia, gradul de dezvoltare socială și tehnologică, cultură, fără prezența unui lider care să asigure comunicarea sub toate aspectele între membrii comunității pe toate palierele cunoscute.

Autoritatea

Secolul XIX, cunoaște nașterea a două mari teorii: cea dintâi aparține lui Darwin la care ulterior aderă zoologii, a doua teorie menționează ca punct de origine, antagonismul. Există astăzi teorii care construiesc explicații menite să descopere rolul liderului și în care se consideră că originea acestui act social ar fi determinat de dorința consensuală a mulțimii de-a avea un chip, care să încarneze năzuințele și calitățile persoanelor care compun comunitatea și care astfel doresc să posede plusuri calitative pe care ne avându-le doresc a fi prezente, încarnate in persoana unui lider – curaj, competență, abilitatea și spiritul de-a putea decide în varii condiții, de la nesiguranță mergând până la acele cazuri în care persoana ar fi descarnată ideatic de gravitatea, povara asumării unei decizii, precum ar fi lansarea bombei atomice, blocada Cubei, reforma din URSS etc.

Bascularea de la conceptul de reprezentativitate determinată de implicarea Divinității în formarea liderului, de la sângele ”albastru” spre rolul asumat sau nu, de conducere a unui grup precum a fost în comunism clasa muncitoare, considerată forța societății, respectiv o clasă mesianică, sau rolul pe care comunitatea o are astăzi în Comunitatea Europeană, dorindu-se prin intermediul unei descentralizări, asumarea unei autorități decizionale, în ultimul rând trebuie reținut rolul partidelor politice, care se datorează în cea mai mare măsură unor condiționări socio-economice.

Liderul întrupează – psihanalitic – autoritatea tatălui ca și concept, nefiind legat de un tată real, oricare ar fi acest tată, de aici rezultând caracterul sacru, care odinioară era recunoscut public prin oficierea unui act religios, respectiv încoronarea, astăzi această recunoaștere se face fie prin intermediul alegerilor, uzual, fie special în cadrul unor situații excepționale, determinate psihologic și care fac posibilă descoperirea liderului.

Liderul este mult mai mult decât propria persoană, el este realmente o necesitate a comunității sale, o structură integratoare și protectivă totodată prin atribuțiile pe care comunitatea le lasă în sfera de exercițiu a liderului. Liderul se poate confunda cu rolul său, acela de-a sintetiza, dirija și defini mijloacele, de-a stabili modul de-a atinge obiectivul propus de comunitate și asumat de acesta. Liderul este ca atare un pod în și peste timp, un pod care se bazează pe necesitatea actuală, iar celălalt capăt se găsește într-un viitor posibil, în care necesitatea prezentă este eradicată făcându-se astfel trecerea la o altă provocare a comunității.

Liderul face ”ordine” și-n acest mod creează istorie, făcând-o posibilă. Andrei Șaguna prin măsurile adoptate sau demarate de acesta – hotărârile Sinodului din 1850, adoptarea Statutului Organic – și continuate de succesorii săi pe scaunul mitropolitan și-a condus poporul transformând, ridicând orizontul așteptărilor românilor ardeleni și nu numai a acestora și face astfel parte din istoria poporului său, tocmai săvârșind istorie. La fel și Avram Iancu, dar și preotul, dascălul satului și oricare altul care prin ridicarea continuă a orizontului de așteptări a românului, prin permanența călăuzire, nu au făcut altceva decât să treacă comunitatea încredințată lui -prin drept divin în cazul episcopilor, preoților; sau prin încrederea oamenilor în cazul lui Avram Iancu; sau prin recunoștința arătată în cazul lui E. Gojdu – la un alt nivel care este posibil deoarece liderul, ca expresie a comunității, crede că este posibil acest nivel.

Astfel performanța comunității, în genere și-a românilor transilvăneni, în speță, este rațiunea de-a fi a liderului. Prin el se realizează visul comunității, al națiunii: acela de recunoaștere, acceptare, impunere și liniștire ca și sumă al celorlalte idei menționate mai sus. Liderul nu face decât să ofere o direcție, o formă, un chip unor obiective naționale ale românilor ardeleni.

Situațiile istorice au fost, în genere pentru transilvăneni, fundalul revelator pentru apariția unui lider, aceste stări au condus spre aceștia descoperindu-i ca oamenii potriviți la locul și ceasul potrivit, providența a avut un rol hotărâtor în resetarea și conturarea liderului sau a liderilor.

Principalul factor al transformări românilor din Transilvania l-a constituit educația – în această privință este incontestabil aportul adus de Biserica Unită, prin Școala Ardeleană, fără însă a nega sau minimaliza alți cărturari ortodocși care au efectuat traduceri, scriere, compilații, tipărituri ale diferitelor lucrări teologice sau ale romanelor ” salon” ale vremii care însă la vremea respectivă nu au putut impune decisiv o anumită direcție. Scrisul, ca act de cultură, a transformat frica în consens și a fost uzitat ca un real instrument de către liderii marcanți, pornind de la episcopul unit Inochentie Micu-Klein la Andrei Șaguna și G. Barițiu. Scrisul ca expresie culturală, îngemănată cu puterea financiară, utilizată într-un mod spiritual, precum a fost utilizată de marele mecena E. Gojdu, dar și de către restul fundațiilor, a făcut posibilă ridicarea unor lideri marcanți ai comunității românești în fiecare generație educată academic, lideri formatori pentru generațiile care-i succedau, generații care au făcut posibilă Marea Unire din 1 Decembrie 1918.

Procesul de formare și selectare a elitei comunității românești de confesiune greco-răsăritean sau ortodoxe a fost inițiat în mediul rural. Acest mediu a constituit predominant locul de ființare al etosului românesc, orașele fiind zone foarte greu de penetrat,inițial a determinat ca acest proces să cunoască o anumită formă tradițională. Această modalitate de formare și selectare a elitei comunității ortodoxe transilvănene a ținut cont de modurile de relaționare existente în mediul rural românesc ceea ce a implicat Biserica ca autoritate și sursă de valorii, în menținerea tradițiilor și legilor românești sau legea pământului; așa numitul ”drept valah”.

Biserica a constituit o formă care a impus stratificarea spirituală, dar și socială în comunitate prin impunerea unor membrii, precum binefăcătorii bisericii, dascăli, epitropi, dar și prin însăși modul de așezare spațială în Biserică; de regulă, bărbații în fața Sf. Altar, iar femeile în spate, credincioșii așezați mai aproape de Sf. Altar erau de regulă cei mai înstăriți, cei care aveau și strane – sau jilțuri – care se moșteneau în familie, efectuau donații în Biserică sau ofereau Paștile. Acest prilej de-a da, de-a oferi Paștile era rezervat de regulă familiilor înstărite apte financiar în a cumpăra cele necesare cu prilejul sărbătorilor Pascale.

Tradițiile locale, aici includem atât forma artistică de manifestare – joc, muzică, poezie, teatru popular meșteșuguri precum olăritul, sculpturi dar și obiceiurile legate de plugărit, prin care se desemna cel mai gospodar om din sat, sau tradiții legate de naștere, căsătorie etc. includeau norme care contribuiau la evidențierea unor elite ”de tip cultural popular” ale căror păreri exprimate public erau acceptate în comunitate chiar și atunci când această exprimare nu era de strictă ” specialitate”.

Acești doi factorii: Biserica și tradiția au constituit elementele formative cu greutate ale orizontului românului transilvănean până la mijlocul sec al XIX- lea când episcopul Andrei Șaguna, împreună cu colaboratorii săi, au trasat un drum pentru națiunea ardeleană, menit să aducă românilor, nu doar recunoașterea și drepturi legale, cât transformarea și recuperarea comunității românești ortodoxe care se aflau mult în urma celorlalte națiuni din Transilvania.

Momentul ”Andrei Șaguna” reprezintă etapa de debut pentru comunitatea ortodoxă în ceea ce privește impunerea și ridicarea statutului educațional. Este un moment care corespunde cu rolul și importanța Școlii Ardelene atât pentru românii greco-catolici dar și pentru cei ortodocși. Școlile, bursele oferite pentru studii în mari centre universitare din Apusul Europei, lupta pentru buna pregătire a elevilor din școlile confesionale ortodoxe prezente și în cele mai mici parohii, la care se adaugă mecenatul unor mari personalității precum E. Gojdu, familia Mocioni, au făcut posibilă ca perioada anilor 1850-1918 să fie o sursă de generare și apariție a marilor personalității care au contribuit nu doar la Marea Unire din 1 Decembrie 1918, dar au făcut posibilă apariția ”generației de aur” a culturii românești de dinaintea Primului Război Mondial, dar și a celei din perioada interbelică. Această pleiadă de mari oameni din varii domenii: de la medicină, V. Babeș, la matematică, T. Lalescu, de la cultură, la inginerie etc. a antrenat generație după generație o serie de elite care au deschis calea unor alte elite, totul sfârșindu-se însă sub comunism care a constituit, prin anihilarea elitelor și impunerea luptei de clasă ca factor de progres al societății, cel mai mare regres spiritual al românilor din toate provinciile românești.

Dacă la începutul perioadei studiate, elitele se evidențiază prin aportul pe care îl aduc în cadrul mișcării naționale, către sfârșitul perioadei la care facem referință, elita, elitele au constituit modele care au contribuit la apariția unei mândri naționale românești, datorate unor excepționale persoane care s-au făcut remarcate în aria lor de competență și pe plan internațional.

Ca atare, avem lideri care proiectează linii politice de urmat, sau care contribuie la stimularea conștientizării de către întreaga comunitate românească a momentului propice coagulării mișcării naționale, declanșează acțiuni sau efectiv luptă pentru dreptul de-a fi român în Transilvania. După anul 1867, transferul luptei naționale este complet pe teritoriul determinat de politică – drept – cultură – profesii, și avem acum de-a face cu apariția mai multor modele pe paliere diversificate care demonstrează, astfel că românul este apt atât de profesionalism cultural – politic, dar și social. Pleiada de reușite profesionale contribuie la dobândirea încrederii în propriile puteri, aptitudini care fac ca comunitatea română să înceteze – în pofida constrângerilor la fel de severe duse de statul Austro-maghiar – să se victimizeze sau să accepte statutul de perpetuă victimă, având prin modele precum Victor Babeș, pe plan medical, Nicolae Teclu, în chimie, Aurel Vlaicu sau Traian Vuia, pe plan aeronautic, lideri de vârf în domeniul lor profesional inclusiv pe plan internațional.

Totodată încep a se impune și categorii socio-profesionale care includ funcționari bancari, avocați, medici etc., care au constituit modele de urmat, dar au oferit și certitudinea că se poate reuși în domenii care au fost ” tabu ” românilor, întărindu-se astfel viziunea că acum și românii pot și trebuie a reuși în ceea ce își propun.

Din acest moment, românii transilvăneni își construiesc zilnic printr-un efort asumat și susținut, o imagine și o demnitate demnă de propria lor istorie pe care o cunosc și consideră că îi reprezintă și îi definesc în rândul celelalte națiuni din Transilvania și Imperiu, formată din muncă și ambiție.

Rolul elitelor transilvănene în creionarea și actualizarea orizontului aspirațional a fost covârșitor, deoarece în calitate de formatori și apoi de modele au suplinit inexistența diferitelor instituții abilitate în apărarea membrilor unei societății, precum Parlament ca și percepere și reprezentare a fost considerat ca fiind constituit, în cadrul Adunării Bisericești existente în Mitropolia Ortodoxă din Sibiu – Parlamentul din Budapesta constituind mai curând un for de afirmare a existenței și prezenței românilor transilvăneni și bănățeni.

Prezența unor reprezentanți ai românilor de peste Carpați, în cadrul ilustrului for cultural, respectiv Academia Română, a contribuit la înfăptuirea unirii culturale premergătoare celei politice, a pregătit terenul pentru dezvoltarea fără precedent a vieții culturale de mare amploare care va cuprinde România după Marea Unire din 1 Decembrie 1918.

Este de asemenea de reamintit rolul determinant din punct de vedere politic, social, cultural, jucat de români transilvăneni în România interbelică rol fundamentat pe convingerea că sunt români care au un rol definitoriu în viața publică românească. Exemplificarea fără a epuiza lista, include pe O. Goga, Lucian Blaga, Petru Groza, Liviu Rebreanu, I. Slavici.

Următoarele obiective au structurat parcursul tezei:

prezentarea mediului cultural și a mentalități, a modului de a formare a acestora în cadrul comunității românilor transilvăneni.

formare și dezvoltarea mentalități.

mecanisme de selecție a elitelor

elita mediului rural și a mentalități române ortodoxe

elita structurată pe statutul moral-cultural și politic și pe statutul social și profesional

conștiința națională – în mediul rural

ortodoxie și sentimentul național în rândul elitei

Identitate națională – sentiment național – conștiință națională

Termenul de identitate națională este un termen realmente contemporan, uzitat fiind pe larg din perioada anilor 70-80. Sentiment național precum și conștiință națională sunt termenii uzitați din sec. al XIX-lea pentru a configura starea de apartenență firească a unei persoane la o naționalitate. Ca urmare, diferența pe care o relevă, o implică – identitatea națională – fiind una a emoției a sentimentului că aparții unui întreg unui lanț viu uman care te conduce din trecut spre un viitor, demn de încărcătura trecutului.

Starea de conștientizare a identității naționale e constituită în forul intim al românului transilvănean și cel de aiurea, de reperele constituite precum: limba vorbită, obiceiul comun al practicilor sociale și/sau comunitare, religie – care în marea parte a istoriei a constituit principalul criteriu de conștientizări ca existență de reală alteritate față de maghiari, sași etc., care aveau o altă religie.

În cultura de tip tradițional a ortodocșilor transilvăneni, dar și în alte culturi/societății tradiționale, inclisiv și apartenența la un grup constituit prin tradiții, obiceiuri, viață socială, limbă și confesiune, au format sau încă formează, o componentă esențială a personalității individului și a comunității.

Mentalitățile, cu procesul și rolul lor, elita românilor ortodocși din arealul Transilvaniei, al Banatului, formată în cadrul acestor structuri mentale au fost modelele care au creionat tiparul identității naționale. La definitivarea acestui tipar s-au alăturat ulterior și toate acele personalități formate în cadrul unui continuu și susținut efort intelectual și care, în ultimă instanță, a contribuit la îndeplinirea marelui vis de la Alba-Iulia, constituit de așa numita ”generație de aur” a României întregite.

Națiune, societate, stat și naționalism

Oamenii s-au constituit, au viețuit întotdeauna împreună indiferent de clasificare: în grupuri, în comunității, al căror număr, alcătuire și structură a fost extrem de variată pe parcursul istoriei, dar care a subliniat o realitate cunoscută, respectiv omul nu poate trăi, nu se poate mântui singur, realitate valabilă și pentru călugări și sihaștri care au fost modele morale și de rezistență pentru conaționali.

Ideea de națiune care apare în sânul românilor transilvăneni prin efortul depus de episcopul unit Inochentie Micu-Klein, ca orizont spre care a convers efortul depus de mulți, orizont care oferea fiecărui român sentimentul întregirii prin raportare la un tot. Inițial românii ortodocși se considerau a fi membri ale unei națiuni întruchipate de confesionalism greco-răsăriteni/răsăriteni. De menționat eforturile depuse de episcopul Andrei Șaguna pentru ca ortodocșii să nu mai fie numiți prin termenul sec, impersonal de ”neuniți” și să fie recunoscuți și numiți fie, greco-răsăriteni, fie răsăriteni. Ulterior, intelectualii laici au contribuit la formarea sentimentului că națiunea transcende confesionalismul și reprezentativitatea deoarece unește, dincolo de diferențe confesionale, sociale, fondate pe realitatea unității care vine din existenței unei structuri politice corespunzătoare unei națiuni, viață politică exprimată în foruri care politic reprezintă o națiune: Dietă, Parlament, asociații.

Conceptul de națiune -componenta religioasă a românilor ardeleni a fost supapa de exprimare a identității etnico-politică, dar și culturală – ajută la înțelegerea și asumarea condiției, a rostului, a locului pe care ca persoană îl ocupi în lume, dar contribuie și la înțelegerea locului și rostului rezervat altor persoane. Ca atare avem o clasificare a alterității, a alterității față de care am aceleași similitudini, sunt din obște, fac parte din aceeași Țară –dar și cei străini despre care știu că sunt altceva, greu de înțeles de asimilat sau dimpotrivă, aceste elemente conducând la formarea și structurarea, crearea unei identități comunitare. Ideea de națiune a contribuit și la susținerea tezei conform căreia identitatea națională, imaginea de sine răsfrântă într-o imaginară oglinda a comunității constituie o valoare fundamentală, fidelitatea față de națiune fiind o reală valoare și demnă de respectat.

Cei doi piloni la care am făcut referire mai sus au constituit structura care a făcut posibilă apariția, formarea și impunerea elitei în cadrul comunității românești .

Aportul culturii de tip popular a condus la formarea și întărirea comunității văzută și ca un organism social viu, de persoane recunoscute și urmate ca elite de diferite direcții și orientări care toate au contribuit conturarea unui orizont aspirațional apt și adecvat la acel moment dat. Dar pe măsură ce, tot mai mulți membri ai comunității au avut acces la cultura de tip academic, acest orizont de așteptări se modifică pe, sau în direcția unor repere -familiare nouă azi – cu diferite intensități pe parcursul timpului, Revoluția de la 1848, reprezentând nu doar startul, moment declanșator, cât și momentul de debut al exprimării asumate, conștiente a doleanțelor naționale, de libertate demnitate, recunoaștere. Momentul Andrei Șaguna a condus la o dezvoltare fără precedent a doi factori:

al instituțiilor de tip școlar,

al statutului Bisericii care la acest moment acoperă și diferite planuri ale vieții social-politice. Sub umbrela Bisericii, apare primul Parlament românesc sub forma Congresului național bisericesc, ce apără nu doar identitatea confesională ortodoxă a românilor ardeleni, ci acoperă treptat întreaga sfera a identității naționale.

după acest moment Șagunian, intelectualitatea laică se impune definitiv ca port drapelul luptei pentru interesul, identitatea națională. Acest interes este de acum slujit prin activitatea și personalitatea unor mari români, a căror carieră și onestitate profesională se vor răsfrânge și asupra națiunii din care provin.

Un aspect interesant, dar care a apărut ca efect secundar al modernizări este faptul că de acum, respectiv de la sfârșitul sec. al – XIX – lea și începutul sec. XX, zonele etnografice cunoscute sub termenul generic de Țară își pierd din importanță încetul cu încetul devenind azi doar amintiri despre bunici și viața lor, sau subiecte în lucrări de specialitate.

X ANEXE

Lista Anexelor

Anexa 1. Ședința Camerei Deputaților din 14 septembrie 2004

Anexa 2. Legende și balade despre Avram Iancu

Anexa 3. Proclamația de la Blaj fig. 1

Hărți

Stemele heraldice ale Transilvaniei Fig. 2

Ungaria, grupuri etnice Fig. 3

Români din Ungaria anului 1890 Fig. 4

Imperiul Austro-ungar Fig. 5

Românească a Ardealului și Bucovinei de Colonel Teodorescu C – 1915 Fig. 6

Provinciile românești Fig. 7

Harta Etnică Austro – Ungaria și Romania Fig. 8

Memorandiștii Fig. 9

Enciclopedia Britanică 1810 Fig. 10 Harta lingvistică a Ungariei de Est 1910 Fig. 11

Statele Unite ale Austriei în viziunea lui A.C. Popovici Fig. 12

Statele incluse în Statele Unite ale Austriei Fig. 13

Harta etnică a Ungariei Mari conform recensământului din 1880 Fig. 14

Tabele

Recensământul din Transilvania 1850 Tabel Nr. 5

Recensământul din Transilvania 1857 Tabel Nr. 6

Recensământul din Transilvania 1880 Tabel Nr. 7

Statistică oficială prezentată de

Statul maghiar la Conferința de pace de la Paris din 1919 Tabel Nr. 8

Ungaria confesională în 1910

Confesiunile în orașele regești

Studenți români în cadrul Universități din Budapesta

Studenți români la Universitatea din Cluj

Emigrația din Transilvania

Personalități românești. Fișe dicționar

Documente de Arhivă

1848 27 iunie Totești

Raport al pretorului plasei Totești, Iánki Lájoș către administrația comitatului Hunedoara, referitor la refuzul locuitorilor din această plasă de-a trimite delegați la adunarea generală a comitatului Hunedoara, în care urma să aleagă reprezentanți pt. adunarea națională a statului maghiar, pe motiv că ei țin să respecte hotărârile Adunări de la Blaj.

1848 dec. 4 Hațeg

Raport adresat administrației hunedorene, din care rezultă modul în care a decurs instalarea unui inspector român în administrație, dar și modul în care a fost primit, cu bucurie, de români.

1848 dec. 9 Hațeg

Adresă în care se cere – numirea de români în administrație, strângere de recruți se arată – strângerea de arme din sate.

1853 martie 1 Dobra

Protopopul ortodox Nicolae Crainic, din Dobra se adresează episcopului Andrei Șaguna, privind faptul că au fost recrutat un învățător iar unul este alungat, ca atare școala având de suferit.

1855 iunie 5 Deva

Protopopul de Deva, Lazăr Nicolae informează pe episcopul Andrei Șaguna de faptul că administrația preturi din Deva silește pe foști grăniceri să își mențină școlile sub ascultarea învățătorului unit din Orlat.

1860 iulie 26 Dobra

Scrisoarea protopopului de Dobra, Nicolae Crainic, către protopopul de Baia de Criș prin care îi propune a sprijini delegația mandatată de întrunirea de la Deva, a se înscrie în audiență la împărat, prin care se urmărește obținerea recunoașteri lb. române ca limbă oficială în administrație și viața politică.

1861 iunie 24/17 iulie Dobra

Cererea protopopului Nicolae Crainic, adresat Oficiolatului comitatens al Hunedoara cu rugămintea trimiteri pe viitor a corespondenței în limba română

1867 martie 18 Dobra

Scrisoare de felicitare adresată deputatului Iosif Hodoș de români din cercul electoral Dobra, pentru apărarea cauzei românilor în Dieta de la Budapesta

Însemnarea, Contribuenților la fondul ”Asociațiunii Transilvane pentru literatura Română și Cultura Poporului Român”

Anexa 1. Ședința Camerei Deputaților din 14 septembrie 2004

Anexa 2. Legende și balade despre Avram Iancu

Când pe Iancu-l pomeniți

Fiecare din voi știți,

Cu lacrimi în ochi sub frunți

Să-l pomeniți în gerunți (genunchi)

Numele când i-l rostiți,

Ca pe-o rugă î-l șoptiți,

Ca pe-o rugă-n gând mereu

Ca pe bunul Dumnezeu

Versuri auzite de la Vasile Suciu,

din com. Băișoara, jud. Turda

,, Tăceți fete nu-l cântați,

Muieri nu vă căunați ( plângeți )

Și pe Iancu nu-l jeliți,

Că de-adecă vă trudiți!

Iancu guie nu coboară,

Până la cer fără scară,

Iancu n-are duh să moară,

Duhul lui e duh de țară

Și-n veci pururi n-o să moară! "

Legenda care constituie fundamentul piesei

”Avram Iancu”, de Lucian Blaga

Sus pe cer un vultur zboară

Și se-nvârte ca-ntr-o doară,

Peste padini și pădure,

Cu pliscul ca de săcure,

La un pom prelung privește,

Și de-asupra-i se oprește.

Pomul e rotat frumos,

Vulturul e bucuros,

Pe o creangă lin se-oprește,

Se oprește și-odihnește,

Până când un vânător

Îi curmă falnicul zbor.

Pasărea căzu din pom

Și se prefăcu în om!"

Elegie, armonizată de compozitorul Nicodim Ganea

și care se cântă pe Valea Arieșului de jos

„Plângeți ochi și lăcrimați

După Iancu vă cântați!

Plângeți voi cin' n-o fo drag.

Plângeți fete ca-n poveste,

Iancu-o fo și nu mai este

Numa-n inima celor de față,

Care-l luluiesc în brață!

Lui, lui, lui că Iancu îi,

În brațele poporului!"

În cultura populară, nu vom afla nici un stih, conform căreia se rezulte sau să putem deduce că Avram Iancu ar fi suferit psihic, de altfel Avram Iancu, însuși răspunde asesorului Dumitru Popa din Baia de Arieș: ”Mă întrebi de ce dorm noaptea afară sub cerul liber? Îmi petrec multe nopți privind bolta cerului, să adun stelele pentru când mă voi afla pentru totdeauna în întuneric. ” O posibilă tulburare psihologică care l-ar fi afectat pe Avram Iancu, nu ar fi putut oferi posibilitatea unei introspecții precum decurg din, aceste dureroase versuri despre sine:

„Frunză lată de pe baltă

Fostu-mi-a și mie bine-odată,

Da s-a-ntors frunza pe tău

Și-am ajuns l-atâta rău!"

Aceste versuri sunt cunoscute public datorita avocatului Simionaș, în casa căruia a fost așezat pe catafalc, la 10 septembrie 1872, Avram Iancu. Pentru că toate problemele dar și drama pe care a trăit-o se datorează atitudini autorităților imperiale, în speță, împăratului care este considerat ”mincinos”, e lesne de înțeles de ce poporul a pus în gura lui Avram Iancu, toate durerea unei națiuni care se considera trădata de evenimente derulate după revoluția de la 1848-1849. Avram Iancu considerat de acum, Craiul Munților, se destăinuie tuturor în aceste versuri transmise de Devian Nicolae din Abrud sat, de 67 ani:

De m-aș face-un pui de cuc,

La împărat să mă duc,

Numa' una i-aș cânta,

Să m-audă maică-sa:

Tuie dracu-n tine mut

Și în cine te-o făcut

Că ne-ai făgădit lărgământ,

Sub formă de legământ,

Da' pe mine m-ai închis

Că ți-am zis oblu, deschis;

Cum se cade mai frumos:

Nu vorbesc c-un mincinos.

Că starea sa melancolică este total diferită de o posibilă stare de nebunie, de tulburare psihică, ci dimpotrivă stare melancolică fiind o stare de dezamăgire profundă, datorată neîmpliniri scopului pe care și la asumat pentru sine și al său popor, stare pe care a îndurat-o conștient, au mărturisit și au mărturisit moții, care l-au cunoscut de aproape, precum preotul Ioan Roșu din Beiuș:

Cântă Iancu prin ponoare

Și se roagă-n gura mare:

Mame, nu mă blăstămați,

Mândre nu vă căunați,

Că v-am luat ficiorii

Și v-am lăcrimat ochii,

Eu i-am dus în bătălie

Doar mai bine să ne fie,

Dar un hamnis de-mpărat

Cuvântul și l-a călcat

Și în loc de libertate

Ne-o dat numai strâmbătate,

Iar în loc de legământ

Ne-o făcut loc în mormânt.

Doar pe mine m-o lăsat,

Ca să-mi port acest păcat.

Mai bine aș fi murit

De flintă-n frunte lovit.

De cât să vă văd plângând

Și în toate zilele blestemând.

Anexa 3. Proclamația de la Blaj

Independința administrativă și legislativă a poporului român, pe temeiul tractatelor lui Mircea și Vlad V și neamestecul al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.

Egalitatea drepturilor politice.

Contribuție generală.

Adunanță generală compusă de reprezentanți ai tuturor stărilor societății.

Domnul responsabil ales pe căte cinci ani și căutat în toate stările societății.

Împuținarea listei civile – erdicarea de ori-ce mijloc de corumpere.

Responsabilitatea miniștrilor și a tuturor foncționarilor în foncția ce ocupă.

Libertate absolută a tiparului.

Ori ce recompensă să vie de la Patrie prin representanții săi, iar nu dela Domn.

Dreptul fie-căruia județ de a’și alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul Popolului întreg de a’și alege Domnul.

Guardie națională.

Emancipația mănăstirilor închinate.

Emancipația clăcașilor ce se fac proprietari prin despăgubire.

Desrobirea țiganilor prin despăgubire.

Representant al țărei la Constantinopol dintre Romăni.

Instrucție egală și întreagă pentru tot Românul de amândouă secsele.

Desființarea rangurilor titulare ce nu au foncții.

Desființarea, pedepsei degrădătoare cu bătaiea.

Desființarea, atât în faptă, cât și în vorbă, a pedepsei cu moarte.

Așezăminte penitențiare unde să se spele cei criminali de păcatele lor și să easă îmbunătățiți.

Emancipația Izraeliților și drepturi politice pentru ori-ce compatrioți de altă credință.

Convocare în dată a unei adunanțe generale estraordinare constituante, alese spre a representa toate interesele sau meseriile nației, care va fi datoare a face constituția țărei pe temeiul acestor 21 articole decretate de Popolul român.

Fig. 1 Proclamația de la Blaj, scrisă în lb. română, cu litere chirilice

Hărți

Fig. 2 Stemele heraldice ale Transilvaniei de-a lungul timpului

Fig. 3 Ungaria, grupuri etnice

Fig. 4 Români din Ungaria anului 1890

Fig. 5 Imperiul Austro-Ungar

Fig. 6 Harta Românească a Ardealului și Bucovinei

de Colonel Teodorescu C. 1915

Fig. 7 Provinciile românești

Fig. 8 Harta Etnică: Austro-Ungaria și România

Fig. 9 Memorandiștii

Rândul de sus (de la stânga la dreapta):

Dionisie Roman, Patriciu Barbu, Dr.D.O. Barcianu, Gherasim Domide, Dr. Teodor Mihali, Dr. Aurel Suciu,Mihaiu Veliciu, Rubin Patița

Rândul de jos (de la stânga la dreapta):

Niculae Cristea, Iuliu Oroianu, Gheorghe Pop de Băsești, Dr. Ioan Rațiu, Dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini

Fig. 10 Enciclopedia Britanică 810

Fig. 11 Harta lingvistică a Ungariei de Est 1910

Fig. 12 Statele Unite ale Austriei în viziunea lui A.C. Popovici

Fig. 13 Statele incluse în Statele Unite ale Austriei

Fig. 14 Harta etnică a Ungariei Mari conform

recensământului din 1880

Recensământul din Transilvania 1850

Tabel Nr. 4

Recensământul din Transilvania 1857

Tabel nr. 5

Recensământul din Transilvania 1880

Tabel Nr. 6

Observații

1. Bacău 2. Neamț

2 comune: Ghimeș, Făget 2 comune: Bicazu, Ardelean

Oituz – Poiana Sărată Dămuc

3. Mehedinți 4. Suceava

1 oraș: Orșova 2 comune: Cârlibaba, 3 comune: Dubova Eibentahal, Dorna-Candrenilor

Ieșelnița, Svinița

Ungaria, structura confesională în anul 1910

Romano-catolici 8.198.497 Ortodocși 2.199. 195

Greco-catolici 1.841.272 Unitarieni 68. 551

Evangheliști reformați 2.427.232 Evrei 831.162

Evangheliști luterani 1.258.860 Alte confesiuni 13.486

Structura confesională în orașele regești

Tabel nr.7

Legenda-/- Ro-Cat– romano catolici

Statistica a fost prezentată de consistoriul mitropolitan ortodox în anul 1912 – având 1.878.320, de credincioși, care se găseau în cadrul a 4 episcopii cu 62 de protopopiate, 2756 parohi cu 2007 preoți.

G. Barițiu menționează în Gazeta Transilvaniei la începutul anului 1853 existența a 74.813, elevi de gimnaziu și studenți în tot arealul Imperiului Habsburgic, care se pot grupa astfel:

Români – 1.108

Germani – 16.085

Maghiari – 11.052

Slavii, ca grup etnic general – 20.054

Italieni – 21.732

Evrei – 3.196

Este de remarcat ponderea ridicată a elevilor și studenților proveniții din cele mai mici numeric minorității, precum sunt italieni și evrei care împreună însumează 24.928, depășind cu mult pe slavii sau germani, minorități mult mai mari numeric. Acest fapt se poate datora fie prestigiului care se acorda omului cultivat intelectual fie poate fi privit ca o dezvoltare neîngrădită arătată acestor minorități care prin numărul lor redus nu constituiau un pericol pentru națiunea maghiară.

Studenți români în cadrul Universități din Budapesta

Anii 1870-1871 1875-1876 1880-1881 1885-1886 1890-1891

Științe juridice 74 56 64 58 77

Medicină 6 11 14 15 15

Filozofie 2 11 6 13 19

Farmacie 1 4 22 34

TOTAL 89 79 90 90 118

Studenți români la Universitatea din Cluj

Anii 1873-1874 1877-1878 1882-1883 1887-1888 1892-1893

Științe 5 2 8 8

Medicină x 3 5 7 6

Filozofie, limbii

și istorie x 2 2 2 2

Matematică și

științele naturii x 1 2 1 2

Farmacie 1 x x x 1

TOTAL 6 11 11 18 19

Anii 1897-1898 1902-1903 1912-1913 1914-1915

Științe juridice 20 55 120 36

Medicină 10 16 49 16

Filozofie, limbii

Istorie x 3 5 3

Matematică

și științele naturii 4 3 3 2

Farmacie 2 4 5 x

TOTAL 36 81 182 57

Maghiarizarea susținută a sistemului educațional din Ungaria a făcut ca numărul școlilor în limbile minoritare să se micșoreze constant. Date din statisticile oficiale prezentate de statul maghiar la Conferința de pace de la Paris din 1919 arată discrepanța dintre ponderea școlilor maghiare și cea a celorlalte naționalități:

Tabel. Nr. 8

Rezultatul acestei politici a fost unul dezastruos pentru viața culturală a minorităților naționale. Acestea au avut de ales între doua alternative: să renunțe la educația copiilor lor (din moment ce nu existau școli suficiente în limbile lor naționale) sau să îi supună intensului proces de deznaționalizare din școlile cu predare exclusivă în limba maghiară. Majoritatea celor puși în fața acestei alternative, au ales prima variantă, astfel încât, în anul școlar 1913-1914 spre exemplu, din cei 77. 663 de elevi ai tuturor liceelor teoretice și reale, 82,6% erau maghiari, 7,3% germani, 5,6% români, 2,1% slovaci, 1,5% sârbi și 0,1% ruteni, iar din cei 251.534 absolvenți de 8 clase, 84,5% erau maghiari, 7,8% germani, 4% români, 0,9% slovaci, 1% sârbi și 0,1% ruteni

Tabel Nr. 9

Originea socială a intelectualilor români

Nr. Studenți / Procent

Agricultorii proprietari mici și mijloci 843 35,93%

Muncitori necalificați

Zilieri, portari, argat, 19 0, 53%

Meseriași – croitori, bucătari, frizeri, ospătari, bijutieri

Cojocari, măcelari, pantofari 56 1,72%

Comercianți 71 2,18%

Funcționari publici 332 10,21%

Intelectualii:

preoți, protopop, episcop, profesorii, învățători, 1.238 38,09%

Înalt funcționar public 185 5,69%

Înalți funcționari din domeniul privat 13 0,40%

Profesii liberale:

Avocați, medici, farmaciști 184 5,66%

Ziarist 3 0,09%

Mari rentieri 244 7,58%

Antreprenori

Patroni de fabrici, mine, hoteluri, 40 1,23%

Muncitori în mine, transporturi, siderurgie, 22 0,67%

Emigrația din Transilvania

Tabel nr. 9

Emigrarea românilor transilvăneni in S.U.A, în perioada 1898 -1907

Tabel nr. 10

Relatări ale presei românești transilvănene

privind represiuni ale autorităților maghiare

8 noiembrie 1897 în localitatea Bruznic, Caraș Severin. Preotul M. Rubinovici este condamnat la 6 luni temniță și plata a 538 coroane amendă, fiind acuzat de agitație.

16 octombrie 1897, localitatea Orșova, Petru Calciunar, avocat de profesie, este dus la Biserica Alba, judecat si condamnat la 5 zile închisoare și plata a 100 coroane amenda. Motivul: este acuzat de agitație, în aceeași zi și tot la Biserica Alba, Ioan Neagu din Gladna Română este condamnat la 6 luni închisoare, pentru agitație.

22 octombrie 1897, preotul E.Besu din localitatea Poiana, este condamnat la 6 luni închisoare și plata a 50 coroane, amendă pentru un toast antipatriotic.

18 decembrie 1897, în localitatea Sibiu, studentul Aurel Ciato, viitor publicist de renume, este condamnat la 6 luni pușcărie, motivul: agitație.

12 februarie 1898, preotul Ioan Secheli din localitatea Tărian, Bihor, este condus la Oradea Mare și condamnat la 3 luni pușcărie plus plata a 300 coroane amenda. Motivul: agitație împotriva legilor noi privitoare la biserică.

20 ianuarie 1899, Dimitrie Palcu din localitatea Curtici, Arad, este condamnat la 3 luni temniță și plata a 100 coroane amendă. Motivul condamnări: a strigat: Jos Ungurii! iar Petre Drăgoi, Ilie Ștefănică, au fost condamnați la opt zile de temniță, pentru că au cântat "Doina lui Lucaciu".

”La ruga de Sân Mărie mică din Valeadieni au pușcat noaptea doi gendarmi amețiți de beuturi spirtoase în tinerimea adunată la joc și au rănit grav 3 feciori ear pe alți i-au bătut cu patu puști. Causa – niște necunoscuți au tulburat un idil de dragoste a gendarilor ”

14 mai 1903, în localitatea Cluj, Dr. Cassiu Maniu, fratele ilustrului om politic Iuliu Maniu, este condamnat la un an de pușcărie și plata a 200 coroane amendă. Motivul: propagandă împotriva ideii de stat maghiar.

15 mai 1903, preotul Iosif Stupineanu din localitatea Bârcea Mare, Hunedoara este judecat la Deva. Este condamnat la 3 luni de temniță și plata a 100 coroane amendă. Motivul: a cerut copiilor din sat să-l salute numai în limba română.

2 noiembrie 1904, în localitatea Ilia Mureșană, Hunedoara. Pretorul Hohn Karoly, întâlnește doi țărani din localitatea Târnava,între localitatea Brănișca și Buteu, mergând pe lângă carul cu roata ruptă. Pretorul vrea să-i oprească după ce a trecut de aceștia. Datorită faptului că cei doi nu se opresc, pretorul îi amenință prin punerea pistolul în piept, îi arestează, îi conduce la postul de jandarmi unde îi amendează pe fiecare cu suma de 160 de coroane. Motivul: nesupunere in fata autorităților.

19 aprilie 1905. Preoții I. Secarea din Jibou și Ioan Moța (viitorul senator ardelean din Parlamentul României reîntregite) din localitatea Orăștie, primesc 14 zile de închisoare și 50 coroane de amendă cu pierderea drepturilor cetățenești pe un an. Motivul: predici considerate provocatoare rostite în Biserică.

7 iunie 1906, în localitatea Vermeș, Caraș-Severin. Corul biserici este acuzat de agitație, neavând statutul aprobat de Ministerul de interne. Preotul paroh N. Bolboca primește 5 zile de temniță și 100 coroane amenda, iar învățătorul Iosif Midău este condamnat la 5 zile temniță și 100 coroane amenda, iar cei 35 de coriști la o 1 zi de temniță și plata a 10 coroane amendă.

1 iulie 1906, localitatea Orăștie. Curtea de Casație, aprobă sentința conform, preotului Ioan Moța să i se retragă congrua ce i se cuvenea ca preot și să nu i se mai acorde oriunde ar mai sluji ca preot.

27 mai 1908, în localitatea Deva. Doamna Anuța Vlad, soția dr. avocat și deputat Aurel Vlad, este condamnată la o lună de închisoare și plata unei amenzi de 300 de coroane. Motivul: a îndemnat copii să vorbească la școală în românește, ca atare a săvârșit agitație împotriva statului maghiar.

9 iunie 1909, în localitatea Orăștie, zi de târg, jandarmii caută tricolorul românesc. Smulg cingătorile, baierele de la straie, bat și arestează o mulțime de români. Poliția pedepsește țăranii pentru agitație împotriva statului național maghiar.

15 septembrie 1909, în localitatea Igris, Timiș-Torontal. Ioan Gallu, este condamnat la o zi de temnița și plata a 10 coroane amendă. Motivul: a purtat brâu tricolor.

16 octombrie 1909, în localitatea Ghioroc, Arad. Preotul Romul V., este considerat un aprig naționalist român. Motivația: sergentul de jandarmi îl abuzează dur fizic cu patul pustii, deoarece, preotul, nu l-a salutat.

31 ianuarie 1911, în localitatea Năsăud. În tipul festiv al unei nunții, jandarmii intră peste mesenii. Steagul voinicilor, care era alcătuit din năframe roșii, galbene și albastre, este rupt, se smulg panglicile tricolore de la hainele mesenilor. Se face proces-verbal de contravenție.

” ear au pușcat gendarmii în carne vie, la Valea Mare în carne de român ( ..) la noi s-a mai vărsat sânge mai pe urmă în Mehadia și Corniarev și putem dice punând mâna pe inimă, că nici acolo nu au avut domnii gendarii nici o supărare serioasă și prin urmare se putea vărsarea de sânge nevinovat”

Relatări ale presei privind abuzuri determinate de aplicarea injustă a Legii electorale:

17 aprilie 1906, în localitatea Birchiș, Caraș-Severin. Refuzul de-a vota pe candidatul maghiar, îi determină pe jandarmii să deschidă focul asupra sătenilor română, rezultatul: 1 mort și un grav rănit.

27 aprilie 1906, în localitatea Amati, Sătmar. Sunt asasinați noaptea cu securile, țăranii Gheorghe Conci, Ioan Suta și Iosif Dragoș, care au făcut propagandă pentru candidatul român. Nu a fost efectuată nici o anchetă pentru a se afla adevărul.

29 aprilie 1906, în localitatea Cehul-Silvaniei, ziua alegerii pentru parlament. Sunt atacați alegătorii români prezenți și uciși în bătăi, loviți fiind cu bâte și lanțuri Pr.Demetriu Pop din Motiș, Iacob Botiș din Naprade și un alt alegător român, toate acestea înfăptuindu-se sub ochii jandarmilor.

29 aprilie 1906, în localitatea Corni, Sălaj. Jandarmii, deschid foc asupra votanților care au fost încolonați, pentru a se deplasa în localitatea Șomcuța-Mare, unde urmau a-l vota pe dr. Al. Vaida Voievod. Pe drum, apar incidente violente care se soldează cu morți. Victime au fost, Ioan Gont, Niculae Pop a lui Costa, iar răniți, Zaharia Pop, Costan Bert, Ioan Costin.

9 mai 1906, în localitatea Baia Mare. Noaptea sunt atacați românii aflați pe străzi dar și în case. În acest mod sunt uciși în acest mod șase romani, alți trei sunt răniți mortal, există însă și numeroși răniți ușor. Autoritățile au arestat 27 de unguri, care sunt eliberați în ziua votului.

16 mai 1906, în localitatea Dobra, Hunedoara, în cadrul alegerii de deputati, pentru Parlament. Românii disciplinați șunt așezați în șiruri lungi. Când președintele secției de vot, constată că avocatul dr. Aurel Vlad întrunește majoritatea zdrobitoare a voturilor, ordonă să se suspende votarea iar jandarmii să împrăștie alegătorii români prezenți la vot. Jandarmi atacă la baioneta, fiind ucis un bătrân lovit în cap, cu patul armelor, iar mai mulți alegători sunt răniți. Când jandarmii vor să deschidă foc, comandantul detașamentului de infanterie venit de la Orăștie pentru asigurarea ordinii, revoltat de această acțiune criminală a jandarmilor, ordonă infanteriștilor săi să-i dezarmeze pe jandarmi.

2 august 1907, în localitatea Beiuș, preotul Vasile Lucaciu este ales ca deputat în Parlament. Pentru a stăvili bucuria manifestată de români, jandarmii îl străpung cu baionetele pe țăranul I. Dragoi. Cadravrul, este deplasat prin satele din jur, urmărindu-se astfel înspăimântarea celor care ar dori să-l voteze în continuare pe preotul Vasile Lucaciu.

13 octombrie 1907, Tribunalul din Oradea Mare preia cazul apărut în timpul alegerii de deputat în localitatea Tinca, unde jandarmii l-au împușcat mortal pe Gheorghe Mărcaș, 36 de martori pledează pentru nevinovăția victimei. Tribunalul îi condamnă pe țăranii Moise Coș, la 2 ani temniță, Gheorghe Coș, la 8 luni și Ioan Bertea, la 3 luni temnița. Motivul: agitație contra statului maghiar și nesupunere fățișă față de autorități.

21 mai 1910, în localitatea Mărgineni, Făgăraș, un sat pur românesc. Pădurarul Erdoși împreună cu cinci jandarmi ridică o poartă de verdeață în capul satului prin care să intre candidatul maghiar Verner Gyula, un sas maghiarizat. Țăranii atrași, de această manifestare, mai ales femei și copii, vin să privească alaiul candidatului. Jandarmii interzic ieșirea din sat, mulțimea neconformându-se, pădurarul Erdoși și jandarmii deschid foc asupra ei. Victime, Valer Ilie și Gheorghe Vlad, mulțimea fuge în panică, ca atare jandarmii și pădurarul Erdoși trag din nou asupra celor care fug. Victime sunt acum tinerii Gherasim Pandea și Ioan Suvaină de 16 ani, David Lie, este grav rănit, decedând după puțină vreme. Ancheta oficială va stabili că jandarmii și pădurarul, se găseau în legitimă apărare.

27 decembrie 1910, în localitatea Galați, lângă Făgăraș. Contextul este legat de alegerile de primar. Preotul maghiar Bisztray, are dreptul de a întocmi lista candidaților, care dorește să-și impună protejatul său. Țăranii români îl doresc ca primar pe candidatul Niculae Cornea, pe care însă preotul Bisztray, nu vrea să-l treacă pe lista de candidați. Țăranii îl propun atunci candidat pe Ilie Marhau, dar preotul Bisztray se opune, acestei nominalizări. Țăranii români, purtându-l pe umeri pe Ilie Marhau, vor să-l ducă în fața pretorului care, scandalizat de curajul țăranilor, ordonă jandarmilor să împrăștie prin forță mulțimea, ca atare, se folosește arma de foc. Se trece apoi la atac, cu baioneta, apar victime; trei morți,din care doi sunt uciși de gloanțe, iar o victimă este străpunsă pe la spate cu baioneta. Alți, șapte răniți, sunt transportați peste munți în România, la Spitalul Brâncovenesc din București. Ancheta va stabili ulterior că jandarmii au fost in legitimă apărare.

Abuzuri determinate de legea presei:

6 octombrie 1897, Andrei Balteș, redactor responsabil la ”Tribuna”, din Sibiu, este osândit în cadrul unui proces susținut în orașul Cluj, la 1 an și 4 luni de temniță și plata a 600 de coroane amendă pentru articole politice.

21 octombrie 1897, dr. Andrei Mureșanu, director la ”Gazeta Transilvaniei” este condamnat de către ministrul de interne la 8 zile de temniță și plata a 100 coroane amendă, pentru "agitație".

8 iunie 1898, Aurel Trif, redactor la ” Tribuna Poporului ”, Arad, a fost condamnat de justiția din Oradea Mare, la 3 luni temnița și 100 de coroane amendă pentru articolul ”Vremea s-a împlinit”.

22 februarie 1899, Emanuil Maglas,” Tribuna Poporului ” Arad, este condamnat la Oradea Mare cu o pedeapsa de 2 luni temniță și 20 de coroane amendă pentru articolul ” Fericită țară”.

27 octombrie 1900, Sever Bocu, redactor la ”Tribuna” este condamnat la 3 luni de temnița și 100 de coroane amendă.

În 20 mai 1901. Andrei Balteș, redactor la ”Tribuna” este condamnat către Curtea cu jurați, din Cluj la 15 luni de temniță și 1.100 de coroane amendă, pentru un protest scris împotriva guvernului și autorităților locale care au interzis întrunirea Departamentului Sătmar al ASTRA.

25 septembrie 1901, din nou, redactorul Andrei Balteș este condamnat la 18 luni de temniță și 4.200 coroane, pentru o pretinsă calomnie comisă față de fostul procuror din Alba, contele Lázăr, care a atacat violent, articolele apărute în ”Tribuna” scrise de redactorul Andrei Balteș, în care apăra memoria lui Avram Iancu.

”Dl A. German, tinerelul și energicul redactor al ” Deșteptării ” din Cernăuți a fost condamnat în procesul de presă la 2 luni temniță, pentru că a cerut în un articol, ca în fruntea Școalei de fete din Câmpulung sê se numească o directoară care știe românește. Frumoasă pace s-a inagurat în Bucovina prin faimosul ” Pact”.

21 noiembrie 1902, a fost finalizat procesul în care Curtea de jurați, a condamnat pe Victor Lazăr, redactor la ” Foaia poporului ” la 4 luni de temniță de stat, și plata a 600 de coroane amendă, pentru biografia lui Buteanu din articolul ” Darul de Paști ”

12 martie 1903, Ioan E Prodan, este condamnat, de Curtea de Jurați de la Cluj, datorită calității sale ca redactor responsabil, al ziarului Tribuna, la 15 luni de temniță și plata a 1.100 coroane amendă pentru articolul ”Manel-Tekel-Fares” publicat în ”Tribuna”, nr.16, din 8 feb. 1903, iar în 17 martie, pentru articolul ”Coarda se întinde” redactorul responsabil George Mohan, este condamnat la o lună de temniță și plata a 500 de coroane amendă.

În 18 martie s-a finalizat procesul pentru articolul ”Politica maghiară” T. Raica, Gheorghe. Mohan, sunt condamnații la 8 luni de temniță și plata a 1.600 de coroane amendă.

”Drăghici, culegător de litere la un ziar din Brașov, e condamnat de Tribunalul din Brașov, în 30 martie 1903, la o lună de temniță, și o 100 de coroane amendă pentru faptul că a strigat ”Trăiască România, crepe Ungurii”

29 aprilie 1903, ”Tribuna din Sibiu a căzut pradă nesfârșitelor prigoniri. Cu n-rul de eri încetă de a mai apăre. Toți redactori ei sunt în temniță și pe calea temniței. Cauțiunea, fără de care nu poate apăré ca diar politic e confiscată pentru acoperirea speselor de proces. Ear procesele de presă curg gârlă…Tribuna e nevoită a-și sista apariția după o existență de 20 de ani, cât a luptat cu abnegațiune pentru drepturile poporului. Tribuna nu mai apare. Ei și ?! A învins șovinismul?! Ași! din Sibiu ni-se anunță, că fruntașii partidului național vor scoate cât de curénd altă foae politică națională, care va înlocui întru toate ”Tribuna” apusă. Aducénd omagii confratelui ce se retrage, salutăm cu bucurie pe noul confrate ce va apăré. Lupta nu se poate curma!”

Redactorul responsabil al ”Tribunei” Sibiu, I. E. Prodan este înștiințat de faptul că alte 3 articole publicate catalogate ca fiind agitatoare.

Articolele considerate ofensatoare sunt: ”O idee injustă, ilegală, nejuridică” (apărut în nr. 28, din 12/25 feb.1903, autor fiind avocatul dr. Cassiu Maniu din Cluj); articolul ”O osândă luminoasă” (nr. 27, din 11/22 feb.1903) și pentru știrea din România ”întrunirea de protestatare a studenților” (apărut în nr. 29, din 13/26 feb. 1903). Care sunt catalogate ca fiind agitatoare.

16 mai 1903, preotul Ioan Moța, redactorul al gazetei ”Libertatea”, din Orăștie, este condamnat la Cluj la 1 an de temniță și plata a 1.000 coroane amenda, pentru articolul ”A murit Matia și cu el dreptatea” (”Libertatea” nr.42, 11 oct.1903) articol considerat ca fiind instigator împotriva statului național maghiar. Apărător al pr. Ioan Moța este avocatul dr. Aurel Vlad, din Orăștie.

11 noiembrie 1903, Iuliu Ioanovici, redactor la ”Libertatea” din Orăștie, primește 5 luni de temniță pentru articolul ”Sus inimile voastre” considerat de autorități "agitație împotriva statului maghiar".

11 noiembrie 1903, redactorul Silvestru Moldovan, este condamnat la 50 zile de temniță pentru preluarea din ziarul românesc ”Conservatorul” a unei moțiuni studențești prin care se critica politica statului maghiar. Iar la data de 13 martie 1904, Silvestru Moldovan este condamnat la 4 luni de temnița și plata a 100 de coroane, amendă pentru articolele de istorie apărute în ” Foaia poporului”, Sibiu, sub titlul ” Despre originea noastră” iar în data de 16 martie 1904, același ziarist este arestat și escortat până la temnița din Seghedin pentru efectuarea pedeapsei.

26 octombrie 1904, Sever Bocu, redactor la ” Tribuna”, Arad, este condamnat la Curtea din Oradea la 14 zile de temniță și plata a 500 de coroane, amendă pentru motivul că l-a insultat într-un articol pe pretorul Hadfi.

19 februarie 1905, redactorul Iuliu Ioanovici de la ”Libertatea”,din Orăștie, este din nou condamnat la 1 an de temniță și plata a 1.000 de coroane, amendă pentru publicarea poeziei ”Roata de la Bălgrad ” semnată de V. Moldovan.

17 aprilie 1905, proces de presă la Timișoara, au fost condamnați pentru articole apărute în ”Drapelul” din Lugoj: Mihail Gașpar, la 10 luni temniță; dr. St. Petrovici, la 6 luni și dr. Cornel Jurca, la 8 luni; iar toți la plata unei amenzi de 1.000 de coroane pentru "agitație împotriva națiunii maghiare".

19 iulie 1905, Silvestru Moldovan, redactor la ” Foaia poporului”, este amendat cu suma de 440 de coroane pentru articolele sale politice.

5 decembrie 1905, ziarul ”Poporul Român” este amendat la Budapesta cu plata unei amenzi de 500 coroane pentru "agitații".

22 ianuarie 1906, I. Russu-Sorianu, este amendat cu 40 coroane pentru cartea sa intitulată ” Românii din statul ungar”.

27 februarie 1906, Petru C. Damaschin este pedepsit cu 7 zile temniță pentru o poezie populară apărută în ”Poporul Român”, în aceeași zi este condamnat și Avram Indreica, redactor responsabil la ”Tribuna”, din Arad, la 6 luni de temniță pentru articolul ” Din valurile politice”.

11 decembrie 1907, Lucian Boica, redactor la ”Lupta” din Budapesta, este pedepsit cu 14 zile de temnița și plata a 500 de coroane amendă pentru relatarea faptelor săvârșite de pretorul Korkan din Iam, comitatul Caraș-Severin.

17 septembrie 1908, Ioan Spuderca, redactor responsabil la ” Gazeta Transilvaniei”, din Brașov, primește la Cluj, o condamnare de 3 luni de temniță și plata a 500 de coroane amendă, deoarece a reprodus din un ziar german o scrisoare a marelui scriitor Björnstjörne, în care acesta condamna politica maghiară manifestată față de naționalități din Ungaria.

24 septembrie 1908, Silvestru Moldovan, redactor la ”Foaia poporului”, Sibiu, este osândit la Cluj, la 4 luni de temniță și plata a 400 de coroane amendă pentru "agitație în presă".

20 octombrie 1908, N. Juganariu redactor la ” Drapelul ” Lugoj, va primi 3 luni de temniță și plata a 400 de coroane amendă. Condamnarea esre determinată de faptul că a reprodus fragmente din scrisoarea lui Björnstjörne publicata în ” Gazeta Transilvaniei ”.

12 noiembrie 1908, Vasile Macrea de la” Lupta” este condamnat de Curtea de Casație din Budapesta la 28 luni de temniță și 5.200 de coroane amendă. Motivul:, agitație prin presă. Gazeta ” Adevărul ” va face un scurt dar, grăitor tablou, a presei și a ziariștilor ” când umpleți temnițele cu noi pentru orice articol, atunci e libertatea presei? Când nouă nu ne este iertat a spune sincer părerile noastre față de nedreptățile voastre, că ne trageți pe băncile tribunalelor, aceasta este libertatea de presă? Sau că spunem nedreptățile unor înșelători ordinari ajunși la putere și pentru aceasta suferim pedepse mari, este atunci vorba de libertatea presei? Credem că nu.

Documente de Arhivă

1. 1848 – 27 iunie Totești

Raport al pretorului plasei Totești, Iánki Lájoș către administrația comitatului Hunedoara, referitor la refuzul locuitorilor din această plasă de-a trimite delegați la adunarea generală a comitatului Hunedoara, în care urma să aleagă reprezentanți pt. adunarea națională a statului maghiar, pe motiv că ei țin să respecte hotărârile Adunări de la Blaj.

Tekintetes Tiszttség

A Tekintetes Tiszttségnek follyo évi, nyár elö 20 rol 1437szám alatt költ ( csak ugyan ) nyár elö 25 ón tisztelettel vettem rendelete járás hellységben lévö lakosok, a szerit nyilalkoztak, hogy ök, az Magyar Ország Pesten tartando Orsyágos Gyülésre nemeș megzénk részéröl fel küldendö követek választására, nemeș megyénk köz gyülésére követeket nem küldenek, mivel ök magok, az Balásfalvi Gyülésben határozatt szabállyokhoz tartyák, melly jelentésem mellet, aláyatos tisztelettel maradam.

Tekintetes Tiszttségnek

Alázatos szalgá

Totesden nyár elö 27en 1848 Ianky Lájoș s.k.

Szolgabirö

(pe verso) Nemeș Hunyad vármagye, Tekintetes Tiszttségének alázatos tisztelettel Dévára

Traducere

Onorată Administrație

Urmarea adresei onoratei administrații cu nr.1437, dată în anul curent în ziua de 20 de la începutul veri, care dispoziție am luat-o cu stimă la cunoștință în ziua de 25 de la începutul verii, aș dori să raportez că locuitorii existenți în comuna plasei încredințate administrării mele, s-au exprimat în sensul că pentru alegerea delegatului ce ar urma să fie trimiși din partea nobilului nostru comitat la Adunarea națională a statului maghiar ce se va ține la Pesta, ei nu vor trimite delegații la adunarea generală din nobilul nostru comitat, întrucât ei însăși țin să respecte hotărârile Adunării de la Blaj.

Odată cu raportul meu, rămân al administrației,

Totești, în ziua de 27 de la Umilul servitor

Începutul veri ”48 Lánky Lájos m.p

Pretor

(pe verso) Către onorata administrație a comitatului HD, cu supus respect, la Deva

Arhiva St. Deva fond Prefectura jud. HD. dosar 1-1848, f. 32

2. Raport adresat administrației hunedorene, din care rezultă modul în care a decurs instalarea unui inspector român în administrație, dar și modul în care a fost primit, cu bucurie, de români.

Slăvită administrație

Milostivindu-se slăvita administrație în porunca dată 12/42 noiembrie anul 1848 dată, a mă numi comisoriu să fac cunoscut ca inspector pe domnul Popescu Mărcuț in iarașu ( plasă ) Mățăștiului și Clopotivii, m-am dus eu mai jos iscălitul, îndatorat fiind, în anul mai sus numit în 1-a decembrie în iareșu Mățăștiului în Rualb ( Râu Alb) la casa parohului Popa Nicolae, în scopul acela fiind strânși din satele iarașului numit mai cu seamă bătrâni și popi, unde ieșind afară la poporeni, cetind slăvita poruncă am făcut pe Mărcuț, numitul inspector (conducătorul inspectoratului, subdiviziune a prefecturi române instituite după 15 septembrie în Transilvania) după care cunoștință toții poporenii, cu un cuvânt, strigând înălțatul Împărat I Ferdinand, l-au binevoit ca inspector pe sus numitul. După aceea, în a 2 a decembrie, m-am dus în iarașu Clopotivii în Grădiște unde iară câțiva poporeni, mai cu seamă din Peștenița, Cârnești și din Brazova, au stat în loc și m-au așteptat, unde sosind i-am chemat în sat să vie la ceilalți da nu or vrut să se întoarcă zicând că știu pentru ce îi chem ca să fac cunoscut pe inspectorul Duncișor acolo în câmp, împlinindu-le voia le-am citit publicarea prin care cunoștință toții strigau cu un glas să trăiască înălțatul împărat I Ferdinand, l-au binevoit ca inspector și sunt îndestulați acolo. Ducându-mă la Grădiște în sat la casa lui Gheorghe Mățoini, unde or fost ceilalți poporeni de pe sate din Bucova, și din Bonțag, Zeicani în afară adunați, le-am făcut cunoscut, pe mai sus, de multe ori numitul domn Popescu Mărăcut, după obicei pe lângă care cunoștință tot strigând să trăiască înălțatul Împărat Ferdinand I bine l-au voit ca inspector.

Hațeg, 4 dec.1848 Dăncișor Petru,

numit comisariu

( pe verso) Către cesaro kirai slăvită din districtul Hunedorii, în slujbă, la Deva

Arhiva Statului Deva, fond Societatea de istorie și arheologie a comitatului Hunedoara. Colecția de documente, dosar 5/ 1848, f. 5-6, sigiliu de închidere în ceară roșie

3. Adresă în care se recomandă, numirea de români în administrație, a se ”strânge” recruți precum și strângerea armelor de prin sate.

1848 dec. 9 Hațeg

Domnule Moldovan

Armele ce s-au adus de la satul acela aduc (fac, totalizează) 5 pistoale, 1 pușcă și o sabie; le trimit aici ca să le am dovadă și scriu la fratele Damian ca să trimită și el acelea pe care le-ar stânge. Îți recomand pe domnul Cezar ca vice-prefect, domnul Ciuci Ioan absolut jurist ( absolvent de științe juridice ) dacă mai e vreo slujbă vacantă. Pe Alexandru Ianoș nu-l poftesc nimica. Mi se pare ca tot așa o să fie și cu Dăncișor.

Al dumitale supus

N. Solomon, prefectul Legiunii Hațeg

(pe verso)

Hațeg,

Domnului Demetriu Moldovan, căpitan al administrației la Deva. La inspectori de peste Mureș trebuie spus pentru recruți să îngrijească a strânge.

Nicolae Solomon 1820 – 1875

Prefectul Legiuni a -V-a Ulpia Traiana Hațeg

Arhiva Statului Deva, fond Societatea pentru istorie și arheologie a comitatului Hunedoara. Colecția de documente, dosar 5 / 1848, f. 7- 8, sigiliul de închidere în ceară roșie.

4. Protopopul ortodox Nicolae Crainic, din Dobra se adresează episcopului Andrei Șaguna, privind faptul că au fost recrutat un învățător iar unul este alungat, ca atare școala având de suferit.

1853 martie 1 Dobra

Excelența ta!

Preasfințite și prealuminate domnu episcop!

Mie multîndurate arhipăstor!

În această seară la 7 ore veni la mine maica învățătorului Ghe. Munteanu din Lăpugiu de Sus, care e născut din Deva și îmi spune că au venit după zisul un fecior să-l ducă la asentare în Deva, silit fiind de cezaro-regesc comisarul e cerc și subcerc, după care numaidecât am scris să vină să se ducă cu muma sa, deci m-am ostenit eu să înființez școlile și, când curgea învățătura mai bine și scopul corespunzător atuncea să-mi ducă învățători de la prunci prin care pătimește ba rămâne tinerimea neadăpată și fără învățătură. An n-a pătimit națiunea aceasta destul până acum, apoi și acum să pătimească! (sublinierea noastră). Și apoi în chipul acesta cum vor crește noi indivizi care să se pregătească pentru cler, etc.?! Pentru aceea cu lacrimi fierbinți scriu acestea și umilit rog să înduri Excelența ta a mijloci să nu se asenteze învățătorii, care se face cu mare scădere a poporului român, altmintrelea apoi putem să ne spălăm mâniile în scurt timp de școli, că vom fi cât curând fără nici una.

Numitul învățător, după cum mi-a spus, a ascultat în 6 luni cursul clerical în anul 1851-1852.

Afară de aceasta, Cezaro – regesc subcomisarul din Dobra încă azi domnul Francisc Szabo, fără voia și fără știrea mea a poruncit învățătorului Teodor Grecu din Rădulești care este absolut preparand de la Arad ca în 24 de ceasuri să se ducă din stație( localitate) altminteri îl va pedepsi cu 40 de bâte, deci zisul învățător, ca nu cumva să-l bată temându-se, i-am poruncit eu să se îndepărteze de Banat de unde e născut, până când se va face hotărâre în treaba aceasta de Excelența ta ca amploiații politici să nu facă cu învățătorii după placul lor pentru oareșicare greșeli mici care sunt de iertat sau de îndreptat.

După care arătare, așteptând grabnică mângâiere, cu toată supunerea fiind al Excelenței tale,

umil serv Nicolae de Crainic m.p. protopop

Dobra 17/feb 1853

Arhiva Bibliotecii Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Sibiu, fond Andrei Șaguna, doc. Nr.851

5. Protopopul de Deva, Lazăr Nicolae informează pe episcopul Andrei Șaguna de faptul că administrația ”pretorială” din Deva obligă foști grăniceri să își mențină școlile sub ascultarea învățătorului unit din Orlat.

1855 iunie 5, Deva

Excelență!

Prealuminate și Preasfințite părinte episcop!

Preaîndurate stăpâne!

Prin mai multe sate am aflat din spunerile oamenilor că foști militari de graniță, care pe aici sunt numeroși, sunt siliți prin dregătoria cezaro-regească pretorială a ține școlile lor sub cârma dascălului primar din Orlat român de altă religie, și cei ce poartă măcar numele de dascăli trebuie să de-a rapoarte la Orlat și așa să se cârmuiască de acela. Numai pe spuneri goale neputând eu raporta Excelenței voastre, m-am străduit să capăt ceva document la mână despre acea și iată îmi iau îndrăsneala a alătura aici sub demăndăciunea (porunca) Cezarei-regești preturi către obștea noastră din Bretelin în 11 iulie a.c. nr.2783 îndreptată ca dovadă despre acest adevăr de care vă veți îndura a vă convinge pe deplin de aceea.

Eu îmi aduc aminte că Înaltul Gubern încă din 1854, când eram la Sibiu, în urma unei reprezentațiuni a Excelenței voastre s-a îndurat a decreta că direcțiunile școlare pentru școlile foste militare și de religiea noastră țiitoare s-au ridicat și în locul lor s-au îndatorat scaunele protopopești a priveghia ca directorate subordonate Excelenței voastre asupra lor.

Am căutat acest milostiv ordin în arhiva protopopească și nu l-am aflat ca să mă pot rexema pe el și să pot arăta cezaro-regeștii preturi dreptul acesta al bisericilor.

Rog îndurarea Excelenței voastre a mă îndrepta cum am de a urma în treaba aceasta și până încât am influență asupra unor asemenea comune bisericești în treburile școlare și dacă cu vreun alt decret s-au ridicat cei din 1854 să fim către acela îndreptat și încunoștințat.

Cu deosebită venerație cerând arhierească binecuvântare, al Excelenței voastre,

Prea supus serv Nicolae Lazăr m.p. administrator

Deva 5 iunie 1855

Arhiva Bibliotecii Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Sibiu, fond Șaguna, doc. nr. 1054

6. Scrisoarea protopopului de Dobra, Nicolae Crainic, către protopopul de Baia de Criș prin care îi propune a sprijini delegația mandatată de întrunirea de la Deva, a se înscrie în audiență la împărat, prin care se urmărește obținerea recunoașteri lb. române ca limbă oficială în administrație și viața politică.

1860 iulie 26, Dobra

Preacinstite domnule protopop,

Cu prilejul târgului Devei, în 22 a.c. fiind provocați de bărbații noștri inteligenți, ne adunarăm în Deva și ținurăm o conferință cu mai mulți laolaltă, unde ni se făcu cunoscut că din mai multe părți ale țării noastre s-au ales și s-au determinat deputațiuni spre a călători la Viena, unde să roage pe împăratul a ne concenda limba noastră de politică administrativă.

Așadar și noi aicea ne-am ales și ne-am rezolvat parte din preoțime, parte din mireni. Însărcinat dar ca, conducător, îți fac cunoscut precum de aicea am așteptat și noi adresa de mulțumire către Excelența sa episcopul nostru, părintele Șaguna, pentru apărarea drepturilor în Senatul imperial, cu care ocaziune l-am rugat să ne de-a invațiune ( înștiințare ) cum și când să întreprindem călătoria? Pentru aceea te poftesc, pe frăția ta, să binevoiești a mă înștiința că ai ceva cunoștință despre scopul acesta și alăturatu-te-ai către vreo deputățiune? Și dacă nu, din însărcinarea asupr-mi pusă te provoc să binevoiești a te încorpora cu noi de aici, care te ții de prefectura Orăștii despre care aștept răspuns și rezolvarea cât mai curând, după care apoi și eu îndată ce voi primi răspunsul de la Excelența sa te voi încunoștința spre a vă pregăti de drum. După care cu toată stima rămân al frăției tale–n Hristos frate.

Nicolae Crainic, protopop

(Pe verso) N. ro 64,

De la Scaunul protopesc greco-răsăritean al Dobrei

Preacinstiei sale, părintelui protopop greco-răsăritean Iosif Basa, ex officio, la la körösbania, primit 14 / 2 august 1860. No. 275

Arhivele Statului Deva, Colecția fragmente de fonduri, donație Emil Pop, dosar1 / 1780 f. 10 – sigiliu de închidere în ceară roșie

7. Cererea protopopului Nicolae Crainic, adresat Oficiolatului comitatens al Hunedoara cu rugămintea trimiteri pe viitor a corespondenței în limba română

1861 iunie 24 / 17 iulie Dobra

N. ro. 47

Preaonorabilului Oficiolat al Hunedoarei!

Spre întâmpinarea emisului din 11 iunie a.c.N.ro 415 al preaonorabilei ședințe comitatense, oficiul presbiterial greco-oriental al tractului Dobrei își ia voie a-l repeta, cu aceea ca, onorabilul oficioat comitatens să binevoiască a nu-i mai împărtăși hotărâri și corespondență în limba maghiară căci preoțimea și poporul român nu înțelege limba aceea și pe lângă acestea, scaunul protopresbiterial nu-și pune de datorie a le traduce.

Pentru aceea onorabilul oficiolat comitatens e rugat să nu – și pregete a se ținea de aceea că, limba română, în toate afacerile, e asemenea coordinată cu ceea maghiară în comitat, și prin urmare, la români să se scrie românește pentru că numai așa se susține egala îndreptățire și se dovedește că suntem frați compatrioți când respectăm acestea.

Cu tot respectul comandându-mă, sunt al preaonorabilului oficiolat plecat serv,

Dobra, iunie 24 / 17 iulie 1861

(pe verso)

N. ro. 47 De la scaunul protoprespiterial greco – oriental al tractului Dobrei, preaonorabilului oficiolat comitatens al Hunedoarei la Deva. Ex officio.

Rezoluția Prezentată 1 iulie 1861, s-a citit în 1 iulie. Pe viitor să se înteprindă corespondențele corespunzător legilor și deciziunilor comitentului comitatens.

Arhiva Statului Deva, fond Prefectura jud. Hunedoara Prefectura – Comitat dosar 35 / 1861 f. 1 – 2

8. Scrisoare de felicitare adresată deputatului Iosif Hodoș de români din cercul electoral Dobra, pentru apărarea cauzei românilor în Dieta de la Budapesta

1867 martie 18 Dobra

Preaonorate domnului!

Toate inimile ard de dor a ști rezultatul soartei noastre în epoca aceasta nouă. Toți stăm încremeniți cu grijă, ce evenimente vor a ne întâmpina,văzând că noua noastră națională se adâncește de viforoasele furtuni ce se ridică din când în când și nici un moment nu suntem liniștiți că acolo unde se aduc legi și asupra poporului și națiuni române nefiind pe deplin reprezentanți.

Când suntem cu atâta grijă, totdeauna suntem în speranța că soarele dreptății pentru națiunea noastră română nu a apus.

În speranța noastră vedem că nici nu ne înșelăm, când în Dieta din Pesta, unde este chemată și patria noastră cu delegații săi ( în viziunea autorilor scrisorii patrie este identic cu națiune cu popor, nota mea) numai la actul de încoronare a Majestății sale a bunului împărat și mare principe și când în aceea Dietă se ridică voci și întru aducerea aminte a unor strămutări în dreptul autonomiei țării noastre, preaonorat Domnia ta ești acela care arăți prin documente nerăsturnabile că Transilvania este o țară autonomă și ablegații (delegații, reprezentanții ) ei nu sunt împuterniciți a lua măsuri întru afacerile sau a aduce legi pentru țara lor în Dieta de la Pesta, preaonorat Domnia ta ești acela care ai știut a apăra cauza noastră și nu te-ai sfiit, ci în auzul tuturor cu vocea–ți ai apărat aceea ce este mai vindecător pentru rănile noastre, care voce a străbătut nu numai murii acelui edificiu din Pesta, ci trecând prin căminurile tuturor românilor a ajuns peste munții și mări în toată Europa.

Împlinind o faptă așa măreață și însuflețit de atâta amor patriotic și național îți urăm ca Dumnezeul dreptății să te inspireze cu darul Său cel sfânt și să te inimeze ca întotdeauna întru interesul patriei și al națiunii noastre, să poți ridica versul întru apărarea dreptății.

Nu puturăm trece cu vederea și a nu descoperi simțămintele noastre cele loiale către preonorat Domnia ta și a nu-ți arăta bucuria ce o avem cu toții până și cel din colibă țăran strigând: Să vieze deputatul Hodoș, apărătorul cauzei noastre patriotice și naționale.

Primește, preaonorate domnule, asigurările noastre ce le nutrim ca adeverință și stimă de la ai preaonorat Domniei voastre devotați servi

Nicolae Crainic, protoprezbiter

Aaron Ilie, paroh greco-ortodox

Iosif Șuiaga, paroh greco-ortodox

Ambrozie – semnătură indescifrabilă

Nicolae Carigen, docente greco-ortodox

Alexandru Crainic, jude procesual

Petru Trifu, jude în Mihăiești

Petru Petrovici, jude în Lăpugiu de Sus

Arsenie Șiman, jude comunal în Tei

Petru Bujoran, jude în Ohaba

Lazăr Serafim, jude comunal în Lăpugiu de Jos, prin I.Crăciun, notar

Damaschin Josean, jude în Brâsnic

Lupaș Achim,jude în Dumbrăvița

Moise Crâsnicu, jude în Muncelul Mic

Dingă Ion, jude în Muncelul Mare

Șerban Avram, jude în Stâncești Ohaba

Ghiară Samson, jude în Rădulești

Mihuț Ion, jude în Strigoanea, prin Toma Ancuța, notar comunal

Petru Făgărașu, învățător la școala capitală din Dobra

Petru Popoviciu, paroh greco-răsăritean

George Josan, învățător

Ioan Ganea, paroh greco-răsăritean

Iosif Șuiaga, învățător

Dionisie Furdui, paroh greco-răsăritean

Hegyi Alexender, învățător

Dimitrie Manduca, paroh greco-răsăritean

Oprea Simion, învățător

Antonie Bușca, jude în Grind

Dionisie Radoviciu, paroh greco-răsăritean

Constatin Crișan, paroh în Lăpugiu de Jos

Ștefan Nandra, notar opidan

Petre Neamțu

Iosif Olaru, învățător de școală capitală

Iosif Hațegan, jude în Fintoag

Toma Buda, jude în Cosești

Nicolae Mereșiu, jude în Tisa

Ioan Jurjiu, jude în Stretea

Demeteriu Lăcătuș, notar comunal

George Nandra, jude procesual

Adam Nandra

George Furdui, capelan

Sofronie Turea, docent

Vasile indescifrabil

Iacob Ogneanu, paroh în Mihăiești

Antoniu Țelu, învățător

Ion Crișan, învățător

Ludwig indescifrabil

Atanasie Lupulescu, învățător

Dobra, comitatul Hunedoarei 1867 martie 18 st. v

Arhiva Bibliotecii Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Sibiu, fond Varia, doc. Nr.167

9. Însemnarea, Contribuenților la fondul Asociațiunii Transilvane pentru literatura Română și Cultura Poporului Român!

Arhivele Statului Sibiu, fond ASTRA, document 85 / 1862 f. 3 – 4

Personalități românești. Fișe dicționar

Personalități hunedorene

Avram Iancu, 1824-1872

S-a născut în localitatea Vidra de Sus,  într-o familie de moți înstăriți. Tatăl său, Alexandru Iancu, a fost pădurar, apoi jude domenial. Având o situație financiară bună, a studiat clasele elementare la  Poiana Vadului și  în localitatea Abrud, gimnaziul inferior urmându-l în localitatea Zlatna, iar gimnaziul superior la Liceul Piarist din Cluj. Începând cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la Cluj. Din anul 1846 a devenit cancelarist la Târgu Mureș. Își ia examenul de avocat în anul 1848.

În preajma izbucnirii revoluției din 1848 Avram Iancu, era considerat a fi unul dintre elitele intelectualității românești transilvănene, luptătoare pentru emancipare socială și națională a românilor transilvăneni.

Strălucit strateg militar, având comanda legiuni de moții „ Auraria Gemina” alături de tribunii săi Axente Sever, Ioan Buteanu, Simion Balint, Vasile Moldovan, a coordonat mișcarea națională a românilor transilvăneni din 1848 -1949. În fruntea tribunilor și a legiunilor de moții, aproximativ 20.000 de țărani și în colaborare cu autoritățile militare austriece a organizat apărarea în Munții Apuseni și contracarat atacurile efectuate de revoluționari maghiari în numele guvernului revoluționar maghiar,Comitetul maghiar de apărare a țării”, Országos Honvédelmi Bizottság. Înfrângerea acestor trupe superioare ca număr și armament, a determinat atribuirea de către moții a supranumelui de craiul munților.

În 20 decembrie 1850 își întocmește testamentul Ultima voință! Unicul dor al vieții mele e, să-mi văd națiunea mea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acuma, durere fără mult succes. Ba tocmai acuma cu Întristare văd, că speranțele mele și jertfa adusă, se prefac în nimica.

Nu știu, câte zile mai pot avea; un fel de presimțire pare, că mi-ar spune, că viitorul este nesigur. Voiesc dară și hotărît dispun, că după moartea mea, toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să treacă în folosul națiunii, pentru ajutor la înființarea unei academii de drepturi, tare crezând, că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile națiunii mele. Câmpeni, 20 Decemvrie 1850. ss. Avram Iancu, advocat și prefect emerit"

În data de 21 mai 1870 la inaugurarea festivă a Gimnaziului Greco-Ortodoxă din Brad, a rostit o cuvântare înflăcărată „astăzi fraților români a răsărit în mijlocul nostru, în falnicul Zarand, un soare nou, strălucitor. Razele lui vor străbate munții plini de metale nobile și vor cuprinde întreaga suflare românească, din nord, de la Tisa, până la Dunăre și Mare”

Fratele bunicului lui Avram Iancu a fost Horea

Almășescu Treboniu, 1873-1919

Născut în localitatea Galați în mai 1873. Școala elementară, liceul efectuate la Deva, iar la Budapesta studiază Politehnica, secția de Arhitectură, ca bursier al fundației ”Gojdu”. A proiectat și construit Preparandia din Deva, edificare care se va realiza în trei etape, respectiv, 1882 – 1892 – 1911, a edificat podul din localitatea Ilia, pod peste râul Mureș, lucrări la liceul din Löcse, Brad precum și diferite lucrări în mediul rural, lucrări pe care le-a prestat gratuit.

Este arestat în 1916, sub acuzația de-a fi săvârșit fapte „netrebnice” este întemnițat și maltratat în temnițele din Sibiu, fiind eliberat în noiembrie 1918, la scurt timp după eliberare, respectiv 3 ianuarie 1919 decedează ca urmare a rănilor din temniță. Donează din puținul său avut Bisericii Ortodoxe Sf. Nicolae din Deva, 2000 de coroane.

Almășescu Ulpiu, 1876-1936

Născut în localitatea Galați în 7 noiembrie 1876, frate cu Treboniu Almășescu. elementară, liceul efectuate la Deva, Facultatea de Drept din Cluj. Avocat în Deva, în cursul stagiului militar efectuat în cadrul armatei imperiale va fi locotenent de justiție militară în cadrul Curții de justiție militară din Viena, 1914.

Este primul comandant al Gărzii Naționale din Deva, fiind însărcinat cu apărarea gări din Deva în carul retragerii armatelor germane și maghiare, va fi delegat la Alba Iulia 1918.

Benea Ioan, 1846-1932 Preot, învățător, etnolog

Se naște în comuna Pianul de Jos, la acea dată parte a județului Hunedoara, fiu al preotului Avram Benea. Va studia în Sebeș, Institutul de teologie din Sibiu,1871. Capelan și învățător între 1868-1871 în Orăștie, iar din 1871-1878 în comuna pianul de Jos, și preot în Pianul de Jos între 1878-1932.

Este primul dirijor al corului biserici din Orăștie și este tatăl celebrului compozitor Augustin Benea. A publicat o monografie a comunei natale Pianul de Jos, monografie premiată de Mitropolia Sibiului (1925), a făcut traduceri din limba germană traducând-l pe Goethe, Schiller.

A publicat Contribuții la monografia comunei Pianul de Jos, precum între altele și Mic manual de economie națională, (1927), Despre predici și predicatori (1928).

Bologa Vasile, 1859-1944 Profesor, dr. în filozofie, protopop

Se naște în comuna Geoagiu de Sus la data de 24 decembrie. Studiază la Aiud 1871- 1876, Alba Iulia 1877-1882, Sibiu 1879-1882. Va urma cursurile Facultăți de filozofie din Budapesta 1884-1886 și din Viena 1886-1888. În perioada vieneză a studenției, 1887-1888, va face parte din conducerea Societăți studenților „Petru Maior”. Din 1888, doctor în filozofie cu teza „Interesul pedagogic după Herbert”.

Învățător în comuna Vinerea 1882-1883, Orăștie 1883-1884, profesor și director la Școala de fete a societății ASTRA, Sibiu între 1880-1890, profesor la Institutul de teologie din Sibiu 1901-1902. Din 29 mai 1907 preot și protopop din 29 aprilie 1918. Între 1919-1926 director al Liceului de fete Domnița Ileana. Secretar al societăți ASTRA între 1894-1890.

Botescu Victor, 1879-1933 Jurist, ministru

Se naște la data de 17 februarie, în localitatea Hunedoara. Studiază în Hațeg, Brad, Brașov, urmează Facultatea de Drept, din cadrul Universității din Budapesta. Avocat în Deva – Hațeg 1897 – 1900, Cluj 1900-1901. Va lansa dimpreună cu Vasile Lucaciu și Alexandru Vaida – Voevod, apelul din 1905, către alegătorii români îndemnând-i la activism politic. În decembrie 1918 îl găsim ca membru în Consiliul Dirigent, fiind șeful Departamentului Agricultură și Comerț. A fost director a Băncii Agrare din Cluj, iar după 1918 va face parte din diferite guverne ale României.

Borlea Sigismund, 1827-1883 Prim notar al Hunedoarei

Studiază teologia la Arad, filozofia la Pojon (Bratislava). Pronotar la Șiria și Baia de Criș, unde alături de Ioan Pipoș și Amos Frâncu, va contribui la construirea și consolidarea administrației române din cadrul comitatului Zarand. A reprezentat Hălmagiul în trei legislaturi succesive 1865-1868; 1869-1872; 1872-1875 și 1875-1878. În Parlamentul din Budapesta împreună cu Iosif Hodoș a susținut dreptul națiuni române. Sprijină activ înființarea Teatrului Românesc și a gimnaziului din Șomcuța Mare, Brașov, Brad. Este înhumat în panteonul național de la Țebea alături de Avram Iancu.

David Prodan, 1902-1992 Profesor universitar, dr. în istorie,

membru al Academiei Române

Născut în data de 19 martie, 1902, în localitatea Cioara, azi Săliște, jud. Alba. Studii: Liceul din Orăștie, Aurel Vlaicu, Universitatea, Facultatea de Istorie din Cluj, 1921-1924. În 1938 își susține teza de doctorat teza cu titlul „Răscoala lui Horia în comitatele Cluj și Turda” în fața unei comisii de înalt prestigiu academic, format din profesorii Nicolae Drăgan, Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, C. Marinescu.

Între anii 1924-1938, arhivar la Arhivele Statului; 1938 bibliotecar principal, între 1938-1941, bibliotecar șef la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. Profesor la Facultatea de Istorie și Geografie din Cluj, 1948-1962. Șef secție la Institutul de Istorie și Arheologie, 1948-1972.

Membru corespondent al Academiei Române din 1948 și din 1955 membru deplin.

Dăncilă Ioan, 1889-1983 Preot militar, vicar, publicist

Născut în satul Mânerău, studii, Liceul Deva,1899-1907, Institutul Teologic Sibiu, 1907-1910, Facultatea de Drept Cluj, 1911-1916.

Mobilizat în cursul Primului Război Mondial, în cursul anului 1915, cu gradul de căpitan ca preot militar pentru români din armata Austro-ungară. În 1919 este mobilizat de armata română, tot ca preot militar în cadrul așa numitei Campaniei de la Tisa, care avea ca scop înlăturarea Republicii Bolșevice conduse de Bẻla Kun. După finalizarea Campaniei devine colonel în Garnizoana Sibiu, dar și vicar al Episcopiei militare cu sediul de la Alba Iulia, 1937, fiind și profesor de religie în cadrul Școlii de ofițeri de infanterie din Sibiu.

Lucrări publicate: Om și caracter, Sibiu 1922, Clipe mărețe. Discursuri. Sibiu 1923, În slujba neamului prin Evanghelie. Îndrumări morale și naționale. Sibiu 1925.

Dobre Ioan, 1875-1928 Preot, dr. în Teologie, protopop

Născut în localitatea Zărnești, școala în localitatea natală, liceul în Brașov și Sibiu (1897) și Cernăuți unde obține titlul de doctor în Teologie.

Profesor de religie în Sibiu, din 1908 este trimis la Deva ca protopop, funcție care o îndeplinește între 1909-1928, fiind și profesor de religie la Școala secundă din Deva 1909-1920.

Director al despărțământului ASTRA Deva, 1911-1922. A fost cel însărcinat de comunitatea orașului Deva în a preda cheia orașului armatei române. Consilier al Mitropoliei Sibiu, deputat sinodal și consilier al județului Hunedoara. În 1918 a îndeplinit și calitatea de președinte al Consiliul Național Român din Hunedoara și delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.

A inițiat apariția primului ziar românesc la Deva – Curierul Hunedoarei, iar în 1913, după tragica dispariție a lui Aurel Vlaicu, va iniția o colectă publică pentru edificarea unui monument închinat memoriei marelui inventator, iar în 1922 va organiza semicentenarul morții lui Avram Iancu.

A restaurat biserica ortodoxă din Deva.

Dragomir Silviu, 1886-1962 Profesor univ. dr. în istorie, ministru,

membru al Academiei Române

Născut în localitatea Gurasada, școala primară în localitatea natală, liceul în Blaj, cu o bursă Gojdu, apoi în Novi Sad, Neoplanta după cum se numea atunci, între 1899-1905, tot cu o bursă Gojdu.

Studiază la Facultatea de Teologie din Cernăuți 1905-1909, având o bursă de 500 de coroane anual, din fondul Miron Romanul, la Cernăuți va obține în 1910 titlul de dr. în teologie. La Cernăuți, va primi și o bursă de la fundația Trandafil, cursurile se susțineau în limba germană, dar disciplinele practice – liturgica, omiletica, catehetica, se țineau în limba română și ruteană.

Între 1909-1910 studiază la Viena, tot cu o bursă oferită de fundația Trandafil studiază la catedra de Slavistică. În vacanțelor din perioada 1909-1910, va audia cursurile Universității populare din Vălenii de Munte, conduse de Nicolae Iorga

Se documentează cercetând arhivele Mitropoliei sârbe de la Carloviț și Belgrad, va înainta mitropolitului sibian în 3 noiembrie 1910, un amplu raport asupra documentelor cercetate în cadrul arhivei sârbe, insistând asupra cronici lui Gheorghe Brancovici și asupra luptelor duse de români transilvăneni pentru apărarea Ortodoxiei în cursul sec. al XVIII-lea.

Efectuează lucrări de cercetare în cadrul Arhivelor din Moscova, de unde va aduna un uriaș material privitor la relațiile românilor ardeleni cu Rusia imperială în perioada sec. XVI – XVII-lea .

În 1912, Academia Română, îi publică studiul „Contribuții privitoare la relațiile Bisericii românești cu Rusia în veacul al XVIII – lea”

Profesor de istorie bisericească la Institutul de Teologie din Sibiu 1911-1919, din 1916 a fost membru corespondent al Academiei Române. În 1918-1919, împreună cu Nicolae Bălan și Ioan Broșu au editat la Sibiu „Gazeta poporului” a participat la Adunarea Națională din Alba Iulia, fiind ales secretar al Marelui Sfat Național Român. În 1919 este numit profesor de istorie a populației sud-est europene la Universitatea din Cluj. În 1922 a fost distins cu premiul „Năsturel” de Academia Română. Profesor titular de istorie a Sud-Estului, la Facultatea de litere și filozofie din Cluj, unde va preda din 1923 până în 1947.

Membru al Academiei Române din 25 mai 1928, în cadrul discursului de recepție va ilustra figura unui militant a mișcării naționale, respectiv „Un precursor al unității naționale: profesorul transilvănean Constantin Romanul Vivu.

Va înființa la Cluj revista – Revue de Transylvanie, iar la Sibiu revista – Centru de studii și cercetări.

A condus un colectiv de istorie modernă în cadrul Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj. Alături de marile personalități, Ioan Lupaș, Alexandru Lapedatu, Constantin Daicoviciu, Nicolae Bănescu, Constantin Marinescu, a fost un ilustru pedagog a unor generați de istorici de prestigiu, din așa numita școală istorică clujeană.

A activat ca membru în cadrul Adunări Eparhiale a Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului, după instaurarea comunismului în România a fost deținut politic în 1948 în urma unui proces penal arbitrar dar caracteristic regimului totalitar comunist este condamnat la 1, 6 luni de închisoare. Este din nou arestat în iulie 1949, închis la penitenciarul din Caransebeș, de unde în mai 1950 este transferat la celebra închisoare din Sighetul Marmației.

După eliberare, va conduce un colectiv de Istorie modernă în cadrul Institutului de Istorie și Arheologie din Cluj, între 1957-1962.

Decedează la București în 23 februarie 1962, în urma unei operații.

Drăgoi Sabin, 1894-1968 Compozitor, folclorist

Născut la 6 iunie 1894 in comuna Seliște jud. Arad. A fost profesor la Școala Normala de Invadatori din Deva in perioada 1922-1924. Liceul Pedagogic din Deva, îi poartă azi numele.  

Dubleșiu Gheorghe, 1875-1938 Avocat, senator

Născut în com. Romos. Studii: Gimnaziul în localitatea Orăștie și Sibiu, Facultatea de Drept din Cluj și Budapesta – în cadrul Universități Budapestane își va obține titlul de doctor în drept.

Din 1900 avocat în Deva, implicându-se de tânăr în mișcarea națională a românilor transilvăneni, fiind adept a mișcări politice de tip activ. În 1918 este ales delegat din partea cercului Hunedoara la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

După Marea Unire, a fost primul prefect de origine română a județului Ciuc, apoi prefect de Hunedoara și senator de Hunedoara. În 1935 s-a stabilit în localitatea Sibiu ca notar public. Membru în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului dar și în Congresul național bisericesc, de asemenea membru în asociația misionară pentru intelectuali „Frăția Ortodoxă Română” și membru a A.S.T.R.A. Decorat cu Coroana României în grad de comandor.

Floca Octavian I, 1904-1983 Doctor docent in filozofie, istoric, arheolog

Născut la 23 martie 1904 in satul Zlagna jud. Sibiu. Se stabilește la Deva, unde ocupa timp de aproape trei decenii funcția de director al Muzeului Județean (1934 – 1963). Contribuie la îmbogățirea colecției arheologice a Muzeului Județean, prin cercetările si descoperirile sale arheologice.

Academia Română îi va decerna premiul Vasile Pârvan.

Meteș Ștefan, 1886-1977 Istoric, preot,

membru corespondent al Academiei Române

Născut în localitatea Geomal, în data de 27 decembrie 1886. Studii efectuate, școala primară maghiară, gimnaziul, în localitatea Aiud,1894-1902, liceul de stat din Sibiu,1902-1905, Școala comercială superioară din Brașov,diferența de liceu și bacalaureatul, susținut la Blaj. Studii superioare la Institutele teologice din Arad, Sibiu, Caransebeș, 1909-1912, urmând și cursurile Universității din București, Facultatea de Litere și Filozofie, 1912-1914. A studiat intens fondul de manuscrise din Arhiva Academiei Române dar și din cadrul Arhivelor Statului, constituindu-și astfel un amplu material documentar care va fi valorificat de-a lungul timpului în articole și diferite studii istorice.

Pe acest plan al studiului istoric, Ștefan Meteș, încă din 1910 va colabora la diferite publicați din Transilvania și România, totodată a fost primul biograf al marelui istoric Nicolae Iorga, care a fost unul din profesorii săi din perioada studiilor bucureștene, publicând Bibliografia scrierilor lui Nicolae Iorga, lucrare revizuită și reeditată în 1931.

A cercetat și studiat și documente care se găseau în cadrul Arhivei de Stat din Budapesta dar și în diferite arhive ale bibliotecilor din Budapesta, pentru a-și întregi și complecta materialul necesar cercetărilor sale. În 1918, va tipări la Sibiu în cadrul Tipografiei Diecezane, lucrarea „Istoria Bisericii și a vieții religioase a românilor din Ardeal și Ungaria. Vol. I. Până la 1700.

Ca dovadă a aprecierii lucrărilor sale, de care se bucura în mediul academic, survine prin alegerea sa ca membru ca membru corespondent al Academiei Române în ședința din 07 iunie 1919, la etatea de 32 de ani, fiind cel mai tânăr membru al Academiei. A fost premiat de Academia Română, cu premiile „Adamachi” 1919 și „Gheorghe Asachi” 1931. Este după instaurarea comunismului în România, decăzut din această calitatea a sa, fiind readmis după Revoluție.

A funcționat ca preot paroh și învățător în localitatea Boholt, 1916-1922, iar din 1922-1947, când este pensionat, îndeplinește funcția de Director al Arhivelor Statului din Cluj. În această calitate de director al Arhivelor Statului, va demara publicarea colecției „ Din publicațiile Arhivelor Statului din Cluj”.

A fost implicat și în viața politică, în această calitate fiind ales ca deputat de Hunedoara, în România Mare, subsecretar de stat în Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor, subsecretar de stat în Ministerul de Interne. Ca urmare a acestor servicii publice, în 1950 este deținut politic în Penitenciarul Sighet, alături de alte mari personalității precum Ioan Lupaș, Silviu Dragomir, Constantin C. Giurescu și alții.

În perioada anilor 1949-1957, Ștefan Meteș, nu a mai publicat din motive ideologice, fiind considerat ca reacționar de regimul comunist, publicând, începând cu 1957, în publicații teologice.

Ca o reparație târzie în perioada comunistă la împlinirea a 85 de ani, Ștefan Meteș, este decorat cu „Ordinul Meritul Științific” clasa I, s-a organizat o sesiune științifică omagială în cadrul instituției Arhivele Statului din Cluj, a fost publicat un volum omagial, „Ștefan Meteș la 85 de ani”.

Își donează valoroasa sa bibliotecă Biblioteci Mitropoliei Sibiului, fiind adăpostită în cadrul unei săli denumită „Sala Ștefan Meteș”.

Decedează la data de 30 iunie 1977, la etatea de 90 de ani.

Mihălțan Nicolae, protopop de Zarand

și director al Gimnaziului din Brad

Născut în 1835, în localitatea Vinegrad, în județul Sibiu. Absolvent al Gimnaziului Luteran din Sibiu și al Institutului Teologic din Karlowitz.

Învățător în localitatea Rășinari și apoi preot paroh în localitatea Brașov. În 1871 mitropolitul Andrei Șaguna îl numește ca protopop de Zarand și director al Gimnaziului din Brad între 1871-1881. Scrie și publică „Gramatica limbii române” manual pentru clasele a III-a și a IV-a normale, iar din 1877 va inaugura la gimnaziul Brădean, publicarea de anuare școlare numite programe care vor apărea regulat peste 40 de ani.

Publică în primul program (anuar) 1876-1877, studiul „Chestiunea ortografiei române” propunând un sistem mixt etimologico-fonetic, pentru studiul ortografiei române, fiind o lucrare inedită și originală.

Moldovan Dimitrie, 1811-1887 Jude suprem a Comitetului Hunedoara

Născut la data de 16 octombrie 1811, în localitatea Deva, într-o familie de proprietari. Studii efectuate, la Zlatna, școala normală, gimnaziul superior german din Sibiu iar facultatea în cadrul Politehnicii din Viena și Academia de Mine din Schemnitz. Administratorul minei de aur a familiei de la Băița, până în anul 1848 când se alătură mișcări naționale din Transilvania, devenind unul dintre lideri mișcări alături de George Bariț, Ioan Rațiu, Axente Sever.

A făcut parte din delegația românilor ardeleni care a prezentat împăratului în cadrul unei audiențe obținute, o proclamație în 16 puncte sub forma unei pețiți. Participant la Marea Adunare Națională de la Blaj din 1848, iar din 27 octombrie 1849, este numit jude suprem al Comitatului Zarand. A contribuit la numirea unui număr însemnat de intelectuali români în funcții publice.

Secretar al Cancelariei Aulice Transilvănene, între 1861 și 1867, când este pensionat din acest post, odată cu desființarea Curții este înhumat în localitatea Sibiu. 

Moța Ioan, 1868-1941 Ziarist, senator

Născut la data de 16 decembrie1868 în localitatea Nojag. Studii, gimnaziul în localitatea Deva, 1880-1887, Institutul de Teologie din Sibiu, 1887-1888; 1892-1894.

Redactor la „Foaia poporului” Sibiu 1893-1895 „Revista Orăștiei” 1895-1898, „Telegraful român” 1898-1899, „Bunul econom” Orăștie 1899-1901. Între 1891-1940, preot în Orăștie, ctitor al Biserici Ortodoxe din centrul Orăștiei.

Fondator, redactor, director al săptămânalului „Libertatea” 1 ianuarie 1902-1941, având ca suplimente „Foaia interesantă” 1905-1916, în perioada cuprinsă între 1915-1916, atât săptămânalul dar și foaia au apărut și în București, iar pe parcursul a două luni a anului 1917 au apărut și în Cleveland, S.U.A.

În perioada 1910-1914, suplimentul săptămânalului „Libertatea” a fost foaia economică „Tovărășia” redactor fiind Vasile Osvadă, iar în perioada 1910-1914, a apărut și foaia „Bobârnaci” redactor fiind Emil Borcea.

A redactat în 15 volume „Calendarul Național”, a fost parte reclamată în numeroase procese de presă, fiind condamnat de trei ori, cel mai amplu proces fiind cel din anul 1903 pentru articol „A murit Matia și cu el dreptatea” apărut cu ocazia dezvelirea la Cluj a statui lui Matei Corvin. Este ales Parlamentul României Mari ca deputat și apoi, în două rânduri, este ales ca senator. A murit în data de 20 mai 1940, înhumat în cadrul unor funeralii naționale.

Este tatăl lui Ionel Moța, unul dintre întemeietorii Mișcării Legionare și numărul doi in ierarhia Mișcării, considerat martir de Mișcarea Legionară ca urmare ca morții survenite pe câmpul de luptă din cadrul războiului civil din Spania, unde a luptat de partea generalului Franco.

Petri Vasile,1833-1905 Profesor, publicist.

Născut la 2 februarie 1833 în satul Mocod, jud. Bistrița Năsăud. A terminat Institutul Pedagogic din Praga. Devine în 1870 profesor la Școala Preparandiala De Stat din Deva unde este foarte apreciat și stimat. 

Papiu Ioan, 1833-1907 Protopop ortodox

Născut în 1833, în localitatea, Sâniacob jud. Alba. Timp de 32 de ani a fost protopop ortodox al Devei (1859-1891) după care devine protopop al Sibiului. În perioada 1861- 1873 a contribuit la construirea Catedralei ortodoxe din Deva. Este unul din întemeietorii Societății de Lectură Română din Deva (1868) și al Reuniunii Învățătorilor Români din Cercul Deva (1878) Societatea pentru fond de teatru românesc în Transilvania, 1870. A organizat la Deva în 1874 adunarea generala a Astrei, în calitatea de director al A.S.T.R.A – Deva, între 1873-1876, 1889-1890 . 

Petcu Lazăr, 1835-1895 Avocat

Născut în 1835 în comuna Băița, jud. Hunedoara. Studii, Liceul latin și Academia de Drept din Sibiu.

Pronotar la Baia de Criș, după care se stabilește în Deva, în 1880, unde își începe cariera de avocat. Este director al Despărțământului „Astra” din Deva în perioada 1876-1880. În 1880 va solicita printr-un memoriu înființarea unei secții române, la Liceul Real din Deva. Organizează împreună cu Ioan Papiu și Alexiu Papiu „Conferința românilor din Deva” în 1883 și protestează împotriva legii referitoare la introducerea limbii maghiare în școlile românești.  În 1881, a susținut în fața Arhiducelui Rudolf al Austriei un discurs în care argumentează originea și vechimea românilor.

Deputat în Dieta de la Cluj, 1865, Dieta de la Pesta, 1865-1868, director al societăți A.S.T.R.A. Deva, 1876-1880 și jurist al „Societății de Istorie și Arheologie „al comitetului Hunedoara.

Lazariciu Ion, 1841-1906  Profesor, editor de manuale școlare

Născut la 3 aprilie 1841, în zona Făgărașului. Din 1874 devine profesor suplinitor la Preparandia din Deva. Editează o serie de manuale școlare pentru învățământul hunedorean.  

Pop Iustin, 1875-1943 Avocat, dr. în drept, senator

Născut în 1875 în satul Petridul de Jos, comitatul Turda. Se stabilește ca avocat în Deva, în anul 1902. Are o activitate bogata în cadrul societăților de cultură locale. În calitate de membru în Consiliul Național Român din Deva, este delegat la Marea Adunare Naționala de la Alba Iulia. A fost primul decan al Baroului Avocaților din Județul Hunedoara, senator și consilier.

Sporea Constantin, 1875-1954 profesor

Născut la data de1 august 1875 in județul Brașov. În perioada 1904-1919 a fost profesor și director la Școala Normala din Deva. A fost președinte al Despărțământului Deva al ASTRA intre anii 1919-1932. A publicat studii, lucrări de metodică și piese de teatru. 

Olariu Virgil, 1879-1948 Avocat

Primul primar al orașului Deva. Născut la 29 noiembrie 1879, în Deva. Membru activ al societăților culturale locale, este director al „Despărțământului Astra” din Deva, în perioada 1901-1911. După Unirea din 1918, al cărei susținător a fost, este numit primul primar al orașului Deva, după care devine președintele Tribunalului Județean Hunedoara.

Groza Petru, 1884-1958 Avocat, prim-ministru al României

Născut la 7 decembrie 1884 in comuna Băcia ca unul din cei trei frați ai unei familii înstărite. Tatăl era preot ortodox. Școala primară a făcut-o în Orăștie (Szászváros la acea vreme) la Colegiul Reformat Kún. Studiile superioare le-a început la Facultatea de Drept și Științe Economice a Universității din Budapesta. Cu ajutorul contelui Apponyi reușește să plece în străinătate pentru a studia la Politehnica din Berlin. În anul 1906 începe o lungă călătorie prin Europa, îl vizitează în martie pe Traian Vuia la Paris, în aprilie sosește la Londra, urmează apoi orașele Bruxelles și Koln. Va rămâne la Lepțzich unde se va înscrie la Universitatea de Drept Comercial și Economie Politică. În 1907 își încheie studiile universitare și obține titlul de doctor. Tot restul vieții nu va renunța la particula „Dr.” dinaintea numelui pe care o vedea ca o titulatură nobiliară.

Se stabilește în localitatea Deva în 1911 unde își deschide un birou de avocatura. Petru Groza s-a afirmat în calitate de figură publică, până la sfârșitul primului război mondial ca ctitor de biserici, membru de seamă al Partidului Național Român și membru al Consiliului Director din Transilvania. În 1933 Groza a fondat o organizație politică de stânga numită Frontul Plugarilor. Datorită acestui lucru a fost poreclit de către adversarii politici „Burghezul Roșu”. 

A fost ales deputat de cinci ori în Parlamentul României și a ocupat de două ori funcția de ministru (ministru in guvernul Averescu, în 1920 și ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice în perioada 1926-1927). Este președinte al prezidiului M.A.N. în perioada 1952-1958, iar la 6 martie 1945 devine prim-ministru după ce primește aprobarea lui Stalin de a instaura administrația româneasca în Ardealul de Nord. În timpul mandatului lui Groza ca prim-ministru, Regele Mihai I a României a fost forțat să abdice, țara și-a schimbat denumirea în Republica Populară Română. În perioada 02 iun. 1952 – 07 ian. 1958 a îndeplinit funcția de șef al Statului (conform Constituției în vigoare la acea dată funcția de președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale pe care o îndeplinea era, echivalentă juridic cu cea de șef al statului, în aceeași calitate urmându-i Ion Gheorghe Maurer, până în 1961, când îi va succede, Ghe. Gheorghe Dej ca președinte al Consiliului de Stat. Încetează din viață la 7 ianuarie 1958, este înhumat în Mausoleul Comuniștilor din Parcul Carol, București, după Revoluție este reînhumat în localitatea națională.

Nicolae Solomon, 1820-1875 Prefectul legiunii a V-a Ulpia Traiana Hațeg, care cuprindea aproape întreg comitetul Hunedoara

Născut la Spring, comitatul Alba Inferioară. Studii efectuate în Alba Iulia, Sibiu, Blaj.

După o scurtă ședere în Brașov, unde s-a ocupat cu farmacia, a trecut în Țara Românească în continuare exercitându-și profesia de farmacist.

Participă la revoluția ce avea loc în Țara Românească, după înfrângerea revoluției se reîntoarce în Transilvania pentru a participa la a II-a Adunare a românilor de la Blaj. La data de 3 octombrie 1848 este numit prefectul legiunii a V-a Ulpia Traiana Hațeg, pe care a organizat-o și condus-o în luptele din iarna dintre 1848-1849. Îndeplinește funcții administrative, militând pentru apărarea drepturilor românilor transilvăneni.

După 1867 – începutul dualismului – se autoexilează în București, unde lucrează în cadrul farmaciei Spitalului Brâncovenesc, moare în 29 aprilie 1875.

Șuiaga Victor, 1899-1996 Doctor in științe juridice, avocat

Născut la 25 octombrie 1899 in satul Teiu, jud. Hunedoara. Se stabilește in Deva in anul 1928, si începe sa practice avocatura. A fost prefect al județului Hunedoara in anii 1937-1938. Desfășoară o activitate politică și culturală bogată, a fost președinte al Despărțământului Central Județean Deva al Astrei din 1943 până în 1947 și director al Casinei Naționale Deva, între anii 1936-1942. A fost, de asemenea, președinte al „Frăției Ortodoxe Române” din Deva, director al ziarului „Voința” din Deva. A publicat, împreună cu dr. Octavian Floca monografia „Ghidul Județului Hunedoara”, lucrare de referință, lăudată de însuși Nicolae Iorga. Publică studii despre Cetatea Devei.

După 1990 primește titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Deva. A murit la 2 aprilie 1996, în Deva. 

Todor Ioan, 1903-1944 Dirijor, compozitor

Născut la Deva la 27 iulie 1903. Absolvent al Liceului Decebal din Deva, promoția 1923. Anual a susținut concerte de flaut in sala Teatrului din Deva, acompaniat de compozitorul Sigismund Toduța. Compozițiile sale sunt cântate de fanfare militare. 

Vlad Aurel, 1875-1953 Avocat, Dr. în Drept, deputat, ministru

Născut în data în 25 ianuarie 1875, în localitatea Orăștie, tatăl său fiind Alexandru Claudiu Vlad, iar mama sa fiind fiica marelui om politic, G. Barițiu, Aurelia Vlad.

Studii, făcute la Școala primară și Liceul reformat Kun din Orăștie. Bursier al Fundației „Gojdu” va studia la Universitatea din Budapesta, Facultatea de Drept între 1892-1897, în 1898 obține titlul de doctor în Drept. În 1900 se stabilește în Deva, unde își deschide un cabinet de avocatură, în 1901 este numit al II-lea director al Băncii Ardeleana. Deputat de Dobra în Parlamentul de la Budapesta, 1903, iar în 1905 este ales în Parlamentul de la Budapesta ca deputat de Orăștie.

În 1906, demisionează din funcția de director al Băncii Ardelene, pentru a fi mai profund implicat în mișcarea politică națională. După 1918, este numit ministru pentru Culte și Arte între 10 noiembrie 1928 – 14 decembrie 1929, ministru de finanțe 1919-1920, ministru al industriei și comerțului 1928-1930.

În 1929, este ridicat la rangul de cavaler prin ordinul „Coroana României” în grad de Mare Cruce.

Moare în penitenciarul de la Sighetul Marmației ca deținut politic, alături de mulți alți mari intelectuali români, întemnițat de regimul comunist instaurat după 1947, în România.

Personalități bănățene

C. Diaconovici – Loga, 1770-1850

Constantin Diaconovici Loga s-a născut la data de 1 noiembrie 1770, în localitatea Caransebeș și a decedat în data de 12 noiembrie 1850, Caransebeș.

A urmat studiile gimnaziale în localitatea Lugoj, apoi a studiat Științele juridice, în cadrul Universități din Pesta. A fost un pedagog și scriitor român. Întors în țară a predat ca profesor la Arad iar din 1831-1850, când s-a stins din viață, a fost director de școală.

Vasile Maniu, 1824-1901

Vasile Maniu, s-a născut în data de 24 decembrie 1824, în localitatea Lugoj, a decedat în data de 10 martie 1901.

A fost un publicist, istoric, scriitor și avocat român, deputat, participant la Revoluția română de la 1848 și membru al Academiei Române.

Traian Lalescu, 1882-1929

Este fiul unui modest funcționar de bancă, bănățean originar din Cornea – județul Caraș-Severin, mama fiind, după părinți, ardeleancă. Indiferent de situația materială el a fost un strălucit elev și premiantul de onoare al tuturor școlilor pe care le-a frecventat. Încă elev fiind, a fost remarcat ca un real talent în matematică prin contribuția sa la Gazeta Matematică. A studiat matematicile la Iași și la București, unde i-a avut ca profesori pe Gheorghe Țițeica, Spiru Haret, E. Pangrati, Anton Davidoglu și Nicolae Coculescu.

Traian Lalescu a purtat toata viața amprenta mediului atât de variat în care s-a format datorită peregrinărilor din copilărie pe care le-a făcut împreună cu familia: a fost temeinic ca bănățeanul, serios ca ardeleanul, iubitor de frumos ca moldoveanul și cu spiritul sprințar ca bucureșteanul.

Cu o bursa modestă a studiat la Paris unde, în 1908 și-a susținut teza de doctorat cu titlul Sur l’equation de Volterra. Aceasta lucrare va fi considerată prima contribuție de seamă în domeniul ecuațiilor integrale și îi va aduce stima marelui matematician Vito Volterra. Tot la Paris a obținut și diploma de inginer la Școala Superioară de Electricitate.

A militat pentru înființarea Școlii Politehnice din Timișoara al cărei prim rector (sau director) a fost în 1920.

A fost de asemenea deputat de Caransebeș. S-a ocupat în special de teoria ecuațiilor integrale și de aplicarea lor in rezolvarea unor probleme din teoria ecuațiilor diferențiale, aducând contribuții însemnate în acest domeniu.

A publicat în  1911 cel dintâi tratat din lume asupra ecuațiilor integrale, intitulat Introducere la teoria ecuațiunilor integrale.

Moare la 15 iunie 1929 la București. Din anul 1990 devine membru post-mortem al Academiei Române.

Victor Babeș, 1854-1926

Victor Babeș s-a născut în 1854 la Viena. A fost fiul lui Vincențiu Babeș, originar din Banat. A studiat medicina la Budapesta, apoi la Viena, unde și-a luat doctoratul.

Babeș își începe cariera științifică în Budapesta ca asistent în laboratorul de Anatomie Patologică (1874-1881). În urma descoperirilor lui Louis Pasteur, este atras de microbiologie și pleacă la Paris unde lucrează un timp în laboratorul lui Pasteur, apoi cu Victor Cornil. Împreună cu acesta publică primul tratat de bacteriologie intitulat ”Les bactéries et leur rôle dans l'anatomie et l'histologie pathologiques des maladies infectieuses” (1885). În anii 1885-1886 lucrează în Berlin în laboratoarele lui Rudolf Virchow și Robert Koch.În 1881 primește titlul de profesor asociat (doctor-docent) iar în 1885 postul de profesor de Histopatologie la Universitatea din Budapesta. În 1887 Victor Babeș este chemat la București ca profesor la catedra de Anatomie Patologică și Bacteriologie.

Activitatea științifică a lui Victor Babeș a fost foarte vastă, cu un accent deosebit în problemele de tuberculoză, lepră, vaccinare anti-rabică și seroterapie anti-difterică. A demonstrat prezența bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave și a pus în evidență peste 40 de microorganisme patogene. De o deosebită importanță este descoperirea unei clase de paraziți – sporozoari intracelulari nepigmentați – care cauzează febra de Texas la pisici și alte forme de îmbolnăviri la animale vertebrate. La Congresul Internațional de Zoologie din Londra (1900) acești paraziți sunt clasificați în genul Babesia.

În 1892 publică împreună cu Gheorghe Marinescu și Paul Blocq un Atlas de Histologie patologică a Sistemului Nervos. A editat timp de mai mulți ani Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie din București.

Victor Babeș, datorită formației sale științifice de bază, a creat concepția care poate fi denumită „patomorfologia procesului infecțios”, sinteză a microbiologiei cu histopatologia.

Activitatea lui Babeș a influențat și dezvoltarea medicini veterinare, imprimându-i orientări noi, strâns legate de obiectivele medicinii profilactice. Astfel, a introdus vaccinarea antirabică în țara noastră, ameliorând metoda prin asocierea, în cazurile grave, cu seroterapia.

În anul 1893 este ales membru titular al Academiei Române. A fost membru al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris și ofițer al Legiunii de Onoare franceze.

Pe lângă activitatea științifică, Babeș a fost preocupat de îmbunătățirea stării sanitare a populației, în special în combaterea și prevenirea pelagrei. Studiind cauzele acestei boli, care ca și tuberculoza avea extindere în masă, a subliniat esența socială a acesteia și în 1907 a susținut, că dispariția pelagrei este determinată de un act juridic, respectiv împroprietărirea țăranilor.

De asemenea, Babeș s-a preocupat îndeaproape de problemele medicinii profilactice, abordând probleme ca: alimentarea cu apă a localităților, organizarea științifică a luptei antiepidemice etc.

Concepția sa filozofică, de inspirație materialistă se regăsește în: „Considerațiuni asupra raportului științelor naturale către filozofie ” (1879) precum și în lucrarea ” Credință și știință ”(1924).

Emanoil Gojdu, 1802-1870

Emanuil Gojdu, în limba maghiară Gozsdu Manó, născut în 1802 în localitatea Oradea, decedând în 1870, Budapesta.

A fost un avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopol. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania. Casa în care s-a născut mai poate fi văzută și astăzi în Oradea, lângă Biserica cu Lună.

Studiile preuniversitare le-a făcut la liceul romano-catolic al călugărilor premonstratensi din Oradea și Pojon. Studiile universitare le-a făcut la Bratislava, Budapesta și Viena. Diploma de avocat a obținut-o la Budapesta, pentru ca mai târziu să o ia și pe cea de „notar cambial”. În 1824 se stabilește în Budapesta ca avocat și politician.

E. Gojdu era conștient de originea sa de român ortodox și chiar se mândrea cu asta. Prin tot ceea ce a făcut, a demonstrat, atât prin acțiunile întreprinse cât și prin declarațiile politice că nu a uitat de originile sale românești și nici nu a ascuns faptul că se trăgea dintr-o familie modestă. Casa lui a fost cunoscută tot timpul ca fiind o casă românească, unde toți românii erau bine primiți și sprijiniți. La locuința sa, obișnuia să țină întruniri cu deputații români. Cu aceștia și sub președinția lui, s-a discutat și un proiect de lege „pentru egala îndreptățire a naționalităților”.

În pofida faptului că Gojdu își datora imensa avere întregii societăți de atunci, inclusiv maghiare, prin testamentul făcut la Budapesta în 4 noiembrie 1869, și-a lăsat averea numai acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care aparține la confesiunea orientală ortodoxă, pentru acordarea de burse studenților și pentru ajutorul preoților. În acest sens a fost constituită o fundație. Această fundație a funcționat între 1870-1917, acordând foarte multe burse studenților români, dintre care se remarcă: Traian Vuia, Octavian Goga,  Constantin Daicoviciu, Petru Groza și Victor Babeș.

După 1945 "Fundația Gojdu" a fost naționalizată de regimul comunist din Ungaria. După 1990  noul regim maghiar a refuzat retrocedarea bunurilor acestei fundații. În octombrie 2005 prim-ministrul Tăriceanu și ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu au semnat cedarea gratuită a patrimoniului "Fundației Gojdu" în favoarea statului maghiar, care s-a obligat, împreună cu statul român, să contribuie la fondul de burse de studii în vederea evocării memoriei lui Gojdu. Una dintre puținele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Național Emanuil Gojdu din Oradea.

Andrei Mocioni, 1812-1880

Andrei Mocioni, în limba maghiară Mocsonyi, s-a născut la data de 27 iunie 1812, în localitatea  Budapesta, a decedat în data de  23 aprilie / 5 mai 1880, în localitatea Foeni, Timiș.

A fost un jurist și om politic român, născut la Budapesta, care a militat pentru drepturile românilor din Banat și Transilvania, a fost membru al Senatului Imperial de la Viena, membru fondator al Academiei Române (1866) și membru onorific din 1870.

Alexandru Mocioni, 1841-1909

Alexandru Mocioni, Alexandru de Mocioni sau Alexandru Mocsonyi, în limba maghiarizată, s-a născut în data de  4 noiembrie 1841 la Budapesta, a decedat la data de 1 aprilie 1909 la Birchiș, Arad.

A fost un om politic român, deputat în mai multe legislaturi în Camera Ungară a Parlamentul de la Budapesta, unde a intrat pentru prima dată la vârsta de 24 de ani. A propus și a sprijinit înființarea unui Partid Național al românilor din Banat și Crișana, al cărui președinte a fost timp de patru luni; a militat pentru drepturile românilor din Banat și din Transilvania.

Familia sa, de origine macedo-română, provenea din Tessalia, respectiv provincia Aspropotam, se consideră că numele inițial era Muciu sau Muceană, Mocioni fiind forma românească a numelui.

În Parlamentul maghiar a prezentat numeroase proiecte de lege iar discursurile sale l-au făcut unul dintre cei mai faimoși, dar și cei mai redutabili adversari politici. Proiectele sale de lege au vizat direct protejarea prin lege a drepturilor națiunilor conlocuitoare din Ungaria Mare, cu accent pe protejarea drepturilor românilor. A fost ales în mai multe rânduri deputat.  Crezul său politic era cooperarea dintre națiuni și combaterea poziției partidelor care se opuneau recunoașterii drepturilor celorlalte națiuni. A renunțat la mandat și s-a retras din Parlament în 18 aprilie 1874 deoarece în acea legislatură nu s-a mai permis discutarea chestiunii naționalităților, iar intervenția reprezentanților națiunilor nemaghiare n-a mai fost admisă.

Printre altele, a prezentat în 1872 primul proiect de lege pentru înființarea unui teatru românesc dar și petiția tinerilor români pentru a dezbate proiectul de lege privind înființarea unei universități în limba română, la Cluj.

A scris o serie de articole filosofice: Conștiința națională, publicat în Almanahul Societății academice „România Jună” din Viena (1883), Problema vieții, publicat în Almanahul Societății academice „Petru Maior” din Budapesta, Religiune și știință, publicat la Sibiu (1905) și în versiunea germană la Viena în anul 1906.

A fost și pianist concertist, compozitor de muzică clasică și animator cultural. A compus Pansées Fugitives pentru pian (1864), precum și 12 compoziții lirice cuprinse în două caiete cu câte șase piese și trei sonate.

Pentru a sprijini politica națională a înființat la Timișoara, ziarul ”Dreptatea”, unde vor activa ca director, Corneliu Diaconovici, iar ca redactor,Valeriu Braniște. Primul număr apare în 25 decembrie 1893 / 6 ianuarie 1894.

Alexandru Mocioni și membrii familiei sale au donat 60.000 de coroane, pentru edificarea Catedralei Ortodoxe Mitropolitane din Sibiu, 50.000 de coroane, fondului cultural al arhidiecezei din Sibiu, 24.000 de coroane pentru construirea muzeului A.S.T.R.A din Sibiu, 12.000 de coroane, fondului constituit pentru colegiul din Brad. Au susținut, de asemenea, Alumneul român național din Timișoara. Ca membru fondator al Societății pentru fond de teatru român, la înființarea acestuia în 4 octombrie 1870 a contribuit cu 1850 de florini. A oferit zeci de burse de studii pentru studenții români, în 1869 a fost ales primul președinte al Partidului Național Român, nou înființat.

În 5 octombrie 1870 a fost ales vicepreședinte al Societății pentru crearea unui fond de teatru român, iar în 1876 a devenit președintele acestei organizații, funcție pe care o va deține până în1882, când va deveni președinte de onoare pe viață.

În anul 1872 a fost factorul determinant al înființării băncii Albina, fiind până în 1874 președintele Consiliului de administrație.

În 1901 este ales președinte al ASTRA din Sibiu, dar în  22 septembrie 1904 demisionează din motive de sănătate, fiind ales președinte de onoare pe viață.

A patronat toată viața Societatea academică „Petru Maior” din Budapesta. În semn de recunoștință, în 4 noiembrie 1906 la sediul Societății a fost dezvelit un bust realizat de sculptorul Liuba din Măidan.

În ultima parte a vieții, Academia Română l-a înștiințat că dorește să-l primească în rândurile sale. A refuzat, știind că, bolnav fiind, nu va putea merge la București pentru a participa la dezbateri.

Cu ocazia comemorării a 100 de ani de la moartea sa, în data de 29 martie 2009, în Parcul Central din Timișoara a fost reamplasat un bust al său, în locul celui amplasat inițial în 1936 și distrus în 1940.

A.C. Popovici, 1863-1917

Aurel C. Popovici, născut în data de 16 octombrie 1863, în localitatea  Lugoj – a decedat la data de 9 februarie 1917, în localitatea Geneva) a fost un jurist și un politician român. În 1906 a propus federalizarea Austro-Ungariei în așa-zisele State Unite ale Austriei Mari.

Născut într-un Banat multicultural, a urmat școala la Brașov și Beiuș, după care a studiat medicină la Viena și Graz. Încă din tinerețe și-a exprimat opoziția împotriva politicii de maghiarizare din Transilvania și Banat, printre altele scriind și protestul Replică, în 1892. Prin cunoștințe reușește să intre într-un grup de persoane din jurul lui Franz Ferdinand și încearcă să promoveze ideea unei restructurări a imperiului Austro-ungar într-o uniune de state federale.

În acest context, concepe în 1906 o structură federală, probabil inspirată de modelul unor republici federale viabile (așa cum erau la timpul respectiv, Satele Unite ale Americii, respectiv Mexic și Brazilia, care au imitat modelul american), pe care o numește Statele Unite ale Austriei Mari. Conceptul presupunea înființarea a 15 provincii autonome (state), constituite pe principiul naționalității, respectând frontierele etnice, beneficiind de o largă autonomie internă, după modelul elvețian sau american. Era prevăzută, de asemenea, o întărire considerabila a executivului central și folosirea sistematică a limbii germane în administrație și ca limbă oficială. Una din consecințele cele mai importante era pierderea importanței jucate de Ungaria. Afirmația trebuie înțeleasă în logica exercițiului naționalist și în corelație cu mediul confruntărilor între națiuni, pe fondul primei afirmări geopolitice a acestora în istoria europeană. Datorită rezistenței opuse de partea maghiară și a asasinării prințului, modelul propus de Popovici a pierdut orice șansă de a mai fi implementat.

Aurel C. Popovici a fost interpretat ca o contraparte la contextul critic, destructiv și centrifug din Europa Centrală, prin teoria lui puternic centralistă a unei guvernări puternice centrale, care să coordoneze un context federal. A fost asimilat unui neoconservatorism jeffersonian. În afară de complexitatea teoriei politice a lui A.C. Popovici, trebuie subliniată atracția acestuia față de noul val de rasism și xenofobie din Europa Centrală. Articolele sale, de o virulență uneori rar întâlnită, sunt îndreptate împotriva evreilor, ungurilor, "levantinilor balcanici" etc. Cum observă Virgil Nemoianu, "toate acestea erau datorate, în parte, tradiției politice a lui Eminescu, Popovici admira foarte mult moștenirea teoretică a lui Eminescu".

Naționalismul lui Popovici trebuie însă înțeles de o manieră ceva mai moderată: națiunea era înțeleasă drept o unitate mai degrabă morală și politică decât rasială. Popovici s-a folosit însă de teoreticienii ideii rasiale, mai cu seamă folosindu-i împotriva curentului cosmopolit, pe care-l detesta.

Alături de ideea unei autorități statale puternice, menite să modeleze societatea, Popovici era adeptul unei forme de neintervenționism în chestiunile sociale, fiind de asemenea favorabil descentralizării. Sistemul școlar era văzut ca fiind detașat de o formă autoritaristă de intervenție a statului. Cele două componente ale gândirii lui trebuiesc, astfel, gândite laolaltă.

Gen. Ion Dragalina

S-a născut în Caransebeș, ca descendent al unei vechi familii de grăniceri din Banat. Tatăl său, Alexandru Dragalina, fusese ofițer în armata austro-ungară, de unde demisionase în 1859. Părinții săi s-au mutat în România, unde tatăl său a devenit administrator (staroste) al ținuturilor de graniță. Deoarece mama sa, Marta Lazaroni, voia să nască în casa părintească, cei doi soți au revenit la Caransebeș, unde s-a născut primul dintre cei patru copii, Ioan.

Ion Dragalina a urmat școala primară din orașul natal și școala de cadeți din Timișoara. Și-a continuat studiile militare la Academia Militară de la Viena (1884), fiind încadrat în armata austro-ungară. În paralel, a absolvit și Școala de ingineri geodezi. În 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă. Au avut împreună șase copii: doi băieți (Corneliu – născut în 1887 și Virgiliu – născut în 1890) și patru fete (Aurora, Elena, Cornelia și Viorica).

În 1887, Ioan Dragalina a demisionat din armata austro-ungară, a trecut granița în România și a fost încadrat în Armata Română cu gradul de sublocotenent. Avansează treptat pe scara ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908). În perioada 1908-1911, lt.col. Ioan Dragalina a fost comandant al Școlii Militare de Infanterie din București. La începerea primului război mondial avea gradul de general de brigadă și comanda Comandamentul 3 teritorial. Pentru meritele dovedite în ridicarea nivelului științific al școlii, pentru ordinea și disciplina instituită în învățământul militar, Ioan Dragalina este decorat cu Ordinul Steaua României, clasa V-a.

În aprilie 1911, Ioan Dragalina este avansat colonel și numit comandant al Regimentului 34 din Constanța. În această perioadă, a fost decorat cu Ordinul Coroana României, clasa IV-a. În anul 1915 este avansat la gradul de general de brigadă. În perioada neutralității României (1914-1916), s-a ocupat cu realizarea de lucrări de fortificații pe Valea Prahovei.

În anul 1916, înainte ca România să intre în primul război mondial de partea aliaților, Dragalina a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin. Trupele diviziei acopereau o distanță mare din frontiera de vest a României, de la izvoarele Argeșului până la Calafat. Divizia sa a luptat cu curaj în august 1916 la Orșova și pe valea râului Cerna. După ce a atacat în dimineața zilei de 15 august 1916 la Porțile de Fier, trupele române aflate sub comanda generalului Dragalina au reușit la 19 august să ocupe culmile muntoase Alion, Ozoina și Dranic, eliberând în zilele următoare orașul Orșova. Ofensiva germano-austro-ungară a fost stopată până la începutul lunii octombrie, Divizia I reușind să-și mențină pozițiile.

Ca urmare a declanșării unei masive ofensive germane și austro-ungare în Valea Jiului (conduse de generalul Paul von Kneussl), în dimineața zilei de 11/24 octombrie 1916 generalul Dragalina primește ordin să se deplaseze la Craiova, unde este numit în funcția de comandant al Armatei I. Decide să ducă lupta în munți, stabilind începerea ofensivei la 14 octombrie. În ordinul de zi din 11 octombrie 1916, generalul Dragalina face apel la curajul și onoarea de român a fiecărui soldat.

În dimineața zilei de 12 octombrie 1916, generalul Dragalina ia o mașină, un șofer și doi ofițeri (colonelul Toma Dumitrescu și maiorul Constantin Miltiade) și pleacă personal în Valea Jiului în recunoaștere, pentru a vorbi cu comandanții aflați în primele linii, deoarece legăturile cu unitățile înaintate erau întrerupte. Ajunge în primele linii și trece podul din apropierea Mănăstirii Lainici, unde s-a spovedit și s-a împărtășit.  La întoarcere, podul este cuprins într-un schimb de focuri. Mașina trece în viteză pe pod prin ploaia de gloanțe, dar câteva gloanțe își ating ținta. Generalul este rănit de două gloanțe în brațul stâng și în omoplat.

Mașina reușește să ajungă în tabăra română, iar Dragalina este transportat de urgență la postul sanitar din Gura Sadului, unde este bandajat, iar rana îi este curățată. Este dus apoi la Târgu Jiu și în aceeași zi la Craiova, unde doctorii constată că este necesară amputarea brațului. Marele Cartier General ordonă printr-o telegramă ca generalul Dragalina să fie transportat de urgență la Spitalul Militar de la Palatul Regal din București. Este urcat în tren, dar din cauza aglomerației de pe calea ferată rana i se infectează. Trenul ajunge la București abia în seara zilei de 13 octombrie; i se dezinfectează rana, i se scoate glontele din omoplat, iar brațul îi este pus în ghips. Pe patul de spital, regele Ferdinand I al României îi conferă Ordinul Mihai Viteazul. La 16 octombrie 1916, îi este amputat brațul stâng. Deși starea sa începuse să se îmbunătățească, spre seară se declanșează septicemia. Moare în seara zilei de 24 octombrie/9 noiembrie 1916.

Slujba de înmormântare este oficiată la Biserica Albă din București, în prezența regelui Ferdinand, a principelui Carol, viitorul rege Carol a II-lea și a numeroși oameni politici: Ion I.C. Brătianu, prim-ministrul României, Vintilă I.C. Brătianu, ministrul de război, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Cantacuzino, ministrul justiției, Take Ionescu, ministrul de externe, Henry Catargi, mareșalul Palatului, generali și atașați militari străini în România. Este înmormântat în Cimitirul Eroilor, Bellu Militar.

Generalul Ioan Dragalina este tatăl viitorului general român Corneliu Dragalina (1887-1949), născut de asemenea la Caransebeș și al comandorului de marină Virgil Dragalina.

Sever Bocu, mare personalitate a Banatului

Născut în satul Șiștarovăț, lângă Lipova, în 1874, Sever Bocu este absolvent al Academiei Comerciale din Viena, apoi studiază jurnalistica la Paris. Se mută apoi la Arad, unde este redactor al ziarului „Tribuna poporului”, una dintre publicațiile care a susținut mereu drepturile bănățenilor. Acuzat de către autoritățile ungare pentru articolele scrise, în care susținea drepturile naționale ale românilor; a fost condamnat la închisoare de mai multe ori, condamnări pe care le-a executat. „Am plătit cu temniță, dar nu au putut să ne pună căluș”, spunea mai târziu Bocu. În perioada Primului Război Mondial, Sever Bocu a militat pentru intrarea țării noastre în război alături de Antanta. Deși avea aproape 42 de ani, a solicitat înrolarea și a mers la război. A fost unul dintre principalii organizatori ai „Corpului voluntarilor români”, din care făceau parte prizonieri bănățeni, ardeleni și bucovineni din lagărele din Rusia, însărcinare venită din partea guvernului român. A fost membru al Comitetului celor Doisprezece (principalul organism de conducere a românilor refugiați din Transilvania). Comitetul va redacta „Declarația” de război împotriva Austro-Ungariei pentru a alipi Ardealul la România. Sever Bocu va fi condamnat de către un tribunal militar din Ungaria la pedeapsa capitală, în contumacie. Va obține aprobarea de a merge la Kiev pentru a edita un ziar destinat prizonierilor români. Tipărește, împreună cu alți intelectuali, ziarul „România Mare”, care apare prima dată la 20 iulie 1917. Tipărește 22 de numere în mii de exemplare, pe care le trimite în lagărele cu prizonieri români. Convins de importanța unității românilor, merge la Paris, în toamna lui 1918, alăturându-se delegației române la Conferința de Pace, pentru a obține recunoașterea internațională a Marii Uniri. Va fi consilier tehnic pe lângă delegație, „în problemele integrității Banatului”.

În perioada interbelică, a militat pentru Românie independentă, în care să fie respectate drepturile cetățenilor, precum și posibilitatea de afirmare a provinciilor istorice. A înființat, la Timișoara, cotidianul „Vestul” (scriind în paginile acestuia, extrem de frecvent, articole de opinie). „Vestul” a fost una dintre publicațiile de anvergură din această parte a țării, în paginile căreia s-a reflectat dorința de libertate decizională a bănățenilor. A fost ales, pentru prima dată, deputat în Parlamentul României, în 1921. Va fi reales de nouă ori de către bănățeni, datorită intransigenței cu care a susținut cauza acestora. În primul guvern condus de Iuliu Maniu, în 1928, Sever Bocu este numit Ministru al Banatului, fără portofoliu. După reorganizarea administrativă făcută de noua guvernare, Sever Bocu va fi numit în fruntea conducerii Directoratului care cuprindea județele din sud-vestul României. Ajunge la putere Guvernul condus de Nicolae Iorga, un adversar declarat și foarte înverșunat al descentralizării. Sever Bocu, în total dezacord cu politica de la centru, subliniază incorectitudinea sistemului centralizat. Astfel, în ziarul „Vestul”, în 16 mai 1931, îi apare un articol remarcabil, intitulat „Popor din Banat, trezește-te!”.

Sever Bocu nu a luptat doar pentru recunoașterea drepturilor și libertăților provinciilor istorice. A întreprins și în Timișoara acțiuni prin care urmărea creșterea nivelului de trai, de educație, de civilizație din Banat. Astfel, el este unul dintre principalii „responsabili” pentru: întemeierea Universității de Vest, reînființarea Mitropoliei Banatului „Mitropolia este farul spiritual, Universitatea este farul intelectual”, spunea Bocu), ridicarea mai multor monumente în cinstea personalităților din Banat sau a eroilor căzuți în război (Eftimie Murgu, Coriolan Brediceanu, Alexandru Mocioni etc.).

La 67 de ani, întemeiază „Asociația Luptătorilor Bănățeni”, în care se înscriu voluntari din primul război mondial. Un an mai târziu, este ales președinte al Sindicatului Ziariștilor din Banat. A încurajat mereu buna înțelegere între românii de diferite etnii din Banat, afirmarea forțelor locale și posibilitatea de a decide în plan local. Drept urmare, autoritățile comuniste l-au considerat un pericol pentru procesul de impunere a sistemului politic totalitar. Discreditat de presa comunistă, Sever Bocu a fost sprijinit de bănățeni, fiind ales unic deputat din județul Timiș Torontal, în 1946. Nu va lua parte la lucrările Parlamentului constituit, acuzând autoritățile comuniste de fraudă electorală. Sever Bocu a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, a fost întemnițat la Sighet, de unde a trecut la cele veșnice în 21 ianuarie 1951.

Nu este primul din familia sa care moare ca urmare a persecuțiilor declanșate de regimurilor împotriva cărora luptă. Bunicul său, Pavel Bocu, moț din Ținutul Hălmagiului, a participat la răscoala din 1784 condusă de Horia, Cloșca și Crișan, fiind apoi tras pe roată. Tatăl său, învățătorul Gheorghe Bocu, stabilit la Șiștarovăț, a militat întreaga viață pentru drepturile românilor, fiind condamnat la temniță de autoritățile austro-ungare pentru că a răspândit în satele arădene „Doina lui Lucaciu”.

Episcopul Ioan Popasu de Caransebeș

Înființarea mitropoliei ortodoxe a Ardealului a dus și apariția unei probleme, de natură canonică și anume, aceea a separării celor două Bisericii. Dificultatea consta în a împărți fondurile comune care până acum erau administrate de Patriarhia de la Carloviț, apoi în a repartiza mănăstirile, fundațiile culturale, a bunurile la nivel de episcopie și parohii. În baza edictului imperial din 24 decembrie 1864, se convoacă congresul național sârb, reprezentanți românilor ortodocși erau conduși de Andrei Șaguna care avea alături pe episcopul de Arad, Procopiu Ivacicovici și laici, Andrei Mocioni și Vicențiu Babeș. La Carloviț, delegația prezintă doleanțele românilor și anume, organizarea diocezelor, a mănăstirilor, fondurilor și fundațiile comune. Se dorea pentru românii din Banat înființarea a două eparhii, la Timișoara și Caransebeș. Pentru populația sârbă se dorea mutarea episcopiei sârbe de la Timișoara (conform canoanelor Bisericii, nu pot coexista în același oraș doi episcopi canonici) la Chichinda Mare, iar la Vârșeț să rămână în continuare sediul episcopal, pentru sârbi. Episcopia Aradului urma să fie în întregime aparținătoare Mitropoliei de Sibiu deoarece din 456 de parohii care existau, doar 6 erau mixte, restul fiind pur românești , în eparhia de Timișoara urmând a se regăsi 129 de parohii românești, 92 de parohii erau sârbești iar în 26 de parohii urmând a se face separarea bisericească, separare care urma a se face pe protopopiate și comune bisericești respectiv, parohii.

Din fondul național comun, românii cereau atribuirea sumei de 870.100 florini, restituirea a patru mănăstiri Hodoș-Bodrog, Bezedin, Bezedin, Sângeorge și Mesici, toate fundațiile din cadrul eparhiei Aradului și jumătate din fundațiile din cadrul eparhiilor de Timișoara și Vârșeț. Delegația condusă de Andrei Șaguna părăsește Congresul fără nici un rezultat notabil, dimpotrivă problemele succesioniste se acutizează, Andrei Mocioni va spune „trebuie să susținem și să cultivăm fără patimă și preocupare legăturile noastre de frățietate și solidaritate cu acea națiune”.

Considerentele care au stat la stabilirea episcopiei ortodoxe române în orașul Caransebeș se pot regăsi și în dorința de-a se da satisfacție românilor care își aveau Regimentul de graniță cu sediul în acest oraș. Prin diploma de înființare a episcopiei se numește și noul episcop, în persoana protopopului de Brașov, Ioan Popasu, numire care a stârnit nemulțumiri în rândul intelectualilor din Banat. Acesta nu cunoștea oamenii, împrejurările locale și activitatea sa anterioară numiri sale ca și episcop era necunoscută păstoriților săi. E de menționat felul în care s-a făcut primirea numiri sale, în Ședința din 25 decembrie, protopopul de Lugoj, Ioan Marcu aduce la cunoștința adunării bisericești, numirea noului episcop. Anunțul se înregistrează la fapte diverse, precedată fiind de numirea unui nou învățător Vasile Nicolaescu, la școala locală, fără a se face o referire la acest moment și însemnătatea lui, protopopul fiind obligat doar de protocol la trimiterea cuvenitei adrese de felicitare.

Primul episcop de Caransebeș, Ioan Popasu (1865-1889) este la 6 martie 1865 hirotonit ca episcop de mitropolitul Andrei Șaguna și episcopul de Arad, Procropiu Ivacicoviciu. Dacă la Sibiu, Arad instituțiile anexe ale eparhiilor funcționau, existând și o viață bisericească organizată, la Caransebeș trebuiau luate toate de la început și tot în această eparhie se găseau și cele mai multe parohii mixte, româno-sârbe, unde trebuia a se efectua separarea canonică. În această activitate de aducere la nivelul eparhiilor existente, din punct de vedere administrativ-bisericesc, cultural, se regăsește meritul episcopului I. Popasu care a fost urmat cu multă dragoste de credincioșii eparhiei, îndeosebi de ofițeri români din Garnizoana din Caransebeș dar totodată și de negustorii din Caransebeș.

Personalitatea culturală remarcabilă a episcopului Popasu se poate vedea și prin înființarea la Caransebeș a unei școli teologice, prin mutarea secției române a Institutului teologic, de la Vârșeț la Caransebeș, care din 1865 și până astăzi, cunoaște o activitate neîntreruptă. Prin circulara sa emisă în 8 octombrie 1865, episcopul I. Popasu aduce la cunoștința clerului eparhial că din 1 noiembrie 1865, cursurile teologice se vor desfășura la Caransebeș, unde vor fi primiți numai absolvenți a opt clase de gimnaziu și doar cu titlu excepțional 2-3 tineri cu patru clase gimnaziale pentru parohii sărace. E nevoie de preoți bine pregătiți pentru a se ridica din „starea cea jalnică a națiunii noastre române” menționează episcopul Ioan Popasu, care își manifesta astfel nemulțumirea pentru numărul mult prea mare de preoți slabi pregătiți.

În perioada arhipăstoririi lui Ioan Popasu (1865-1889) a luat ființă și Tipografia Diecezană (1885) Prin intermediul savantului Nicolae Teclu, contactat de nepotul C-tin Popasu, doctorand pe atunci la Viena, amicul lui Eminescu, episcopul din Caransebeș aduce la Caransebeș și instalează o performantă tipografie, iar începând cu anul următor s-a editat Foaia Diecezană, revistă eparhială de cultură și actualitate ortodoxă.

Printre realizările Tipografiei Diecezane a Caransebeșului – Calendarul Românului – este una din cele mai importante realizări a episcopului Ioan Popasu, care a apărut din 1889 până în 1950, la un an după desființarea Episcopiei de Caransebeș.

În programul revistei Foaia Diecezană se vor regăsi și puncte de interes teologic, dar și alte obiective care vor face din această revistă un real organ de luptă pentru unitatea poporului român, dar și „se va da loc și cestiunilor privitoare la istoria, limba și literatura română” .

Episcopul Nicolae Popea de Caransebeș

Al II-lea episcop de Caransebeș, Nicolae Popea, va publica în 1870 „Vechea mitropolie română ortodoxă a Transilvaniei și părților Ungariei” o biografie a lui Andrei Șaguna în 1879. În 1887 este ales de către Academia Română, membru corespondent și din 1899 membru activ. A militat pentru păstrarea caracterului confesional al școlilor puse în pericol de o serie de legi școlare votate de Parlamentul maghiar, a îndrumat activitatea editorială a oficiosului eparhial inițiat de Episcopul Ioan Popasu, în 1886 numit, Foaie diecezană.

A publicat în Telegraful român, în oficiosul eparhiei și în ziarele vieneze, precum, Die zukunft, Wanderer, Ost und West, a retipărit cărți de slujbă, dar și manuale școlare inclusiv pentru Institutul de Teologie, a revăzut și retipărit ediția a II-a a Compendiului de Drept Canonic alcătuit și editat de Andrei Șaguna in 1885, dar și lucrări cu caracter istoric „Vechea mitropolie ortodoxă a Transilvaniei, suprimarea și restaurarea ei” Sibiu 1870 XIV. După moartea lui Andrei Șaguna scrie o „Schiță biografică” pe care o publică în Telegraful Român nr. 57/1813 urmată de „Arhiepiscopul și mitropolitul Andrei baron de Șaguna” Sibiu 1879, iar în 1889 scrie „Memorialul Arhiepiscopului și Mitropolitului Andrei baron de Șaguna sau luptele naționale politice ale românilor” 1846-1873 Sibiu, 1899 XIV, iar pe baza acestor lucrări este ales de Academia Română, membru deplin și își expune în 13 martie 1900 discursul de recepție în prezența majestății Sale Regele Carol I și a membrilor Academiei Române, tratând tot despre Andrei Șaguna.

Moare la data de 8 august 1908.

Personalități ardelene

Moise Fulea, profesor, director

Născut în localitatea Ludoșul Mare, în 1788. Nu se cunoaște institutul unde și-a făcut studiile gimnaziale, probabil la gimnaziul piarist din Cluj – în Sibiu, în arhivele colegiului Gheorghe Lazăr, nu a fost descoperit în listele de absolvenți din primul deceniu al sec. al XIX-lea, numele său.

În 1812, este trimis de Consistoriu la Viena, pentru studii la Facultatea de Teologie, de unde este rechemat în 1814, pentru a preda Cântări bisericești și Tipic. Este hirotonit preot și ulterior este numit protopop al „tractului II Sibiu” și ulterior „asesor consistorial” consilier eparhial.

A fost profesor din 1814 până în 25 octombrie 1849, când își cere pensionarea din cauza vârstei, iar între perioada 1814-1838, a fost director a școlilor naționale neunite din Ardeal, a condus în această calitate un curs de șase săptămâni, din Duminica Tomii, până în sâmbăta Rusaliilor, pentru viitori învățători. Cursul încetează în 1838, când încetează dreptul de suprainspecție a episcopului Vasile Moga și atribuit episcopului romano-catolic de Alba Iulia.

Este unul dintre ctitori biblioteci mitropolitane din Sibiu, el oferind în decembrie 1861, bolnav fiind prin intermediul profesorului Zaharia Boiu, biblioteca sa formată din 245 de volume. În 30 ianuarie 1862, întocmește un act testamentar privitor la biblioteca sa, însoțită de un catalog al tuturor cărților ce cuprindeau domenii precum, teologie, artă, științele naturii, istorie, geografie, literatură – în acestea figurând și mari clasici latini, precum Cicero, Ovidiu, Tacitus, Virgiliu, Titus Livius.

Moare în 1863 în localitatea Sibiu.

Ioan Moga, supranumit de elevi săi „Teologul”

Născut în 1870, în localitatea Sebeș, gimnaziul din Alba Iulia. În 1812, va beneficia de o „stipendie” (bursă) venită din partea Consistoriului Sibian, alături de Moise Fulea și Luca Pop, care decedează în anii studenției, pentru a studia la Facultatea de Teologie din Viena. Este nepot al episcopului Vasile Moga, tatăl său fiind Zaharia Moga, protopop de Sibiu. Fiul său, Zaharia Moga, a cărui fiică Ana se va căsători cu Isidor Blaga, preot în Lancrăm, tatăl marelui poet și filozof, Lucian Blaga.

În 25 ianuarie 1816, prin ordin imperial Ioan Moga va fi numit profesor la „cursul de preoție” din Sibiu, unde va preda Dogmatica, Morală. Din 1816 – 1848 – 1849, Școala clericală, în pofida a numeroase petiții, a funcționat cu 2 profesori Moise Fulea, Ioan Moga.

După demisia lui Moise Fulea (10 decembrie 1848) la data de 13/25 decembrie 1848 este propus pentru scaunul de episcop de Sibiu, având cel mai mare număr de voturi 33.

Ioan Moga, a fost numit protopop al „tractului” Sibiu I din 1830 – 1853, referent în probleme matrimoniale al Consistoriului eparhial din Sibiu din 1822. În 1853, renunță la funcția de protopop și asesor.

Decedează în localitatea Sebeș, în data de 24 octombrie 1856.

Ioan Hannia, Profesor, director

Născut în data de 20 martie, 1818, gimnaziul din Sibiu (azi Colegiul Gheorghe Lazăr) unde a studiat între 1833-1838, iar la Cluj între 1838-1841, în ambele gimnazii fiind un elev notat „eminens”. Beneficiar al unei burse oferite de episcopul Vasile Moga, va studia între 1841-1845 la Viena.

În 13/25 decembrie 1848 este numit profesor la școala clericală, în locul lui Ioan Moga care s-a pensionat. Ioan Hannia, va avea cea mai îndelungată carieră profesorală din toată istoria Institutului, 13/25 decembrie 1848 – 1 septembrie 1895, respectiv 47 de ani.

Cursul preoțesc în 1852 este ridicat la 2 ani, iar din 1861 este ridicat la 3 ani, ulterior din 1921 durata cursului a fost ridicat la 4 ani.

La 6 iulie 1865, mitropolitul Andrei Șaguna îl numește director al Institutului funcție, îndeplinită până la acea dată de Andrei Șaguna, pe care o avea până la data de 1 septembrie 1895.

Ca profesor a predat Dogmatică, Omiletică, Morală, Catehetică, Didactică și Metodică, precum și Liturgică și Pastorală. Ca director a inițiat și publicat „Anuarele” numite inițial Programe, începând cu anul 1884, primul anuar având în cuprins un scurt istoric al Institutului.

A fost protopop a tractului I Sibiu, între 1855-1880, din 1868, a fost „asesor onorariu# în Consiliul arhidiecezan și „asesor ordinar” în Consistoriul mitropolitan dar fiind și membru în Sinodul mitropolitan din Sibiu.

Moare în 30 martie/ 11 aprilie 1897.

Nicolae Cristea, redactor Telegraful român

Născut la data de 14/26 octombrie 1834, urmează după școala primară din Săliște, urmează între ani, 1848-1850 la Sibiu primele două clase ale gimnaziului catolic, în 1857 se înscrie la Institutul teologic, de unde fiind remarcat de Andrei Șaguna este numit funcționar în cadrul Consistoriului, ulterior predând ca suplinitor la Institut.

Este trimis în 1861 cu bursă la Leipzig unde studiază în cadrul Facultății de Istorie și Filozofie. Reîntors la Sibiu va preda Istoria bisericească universală dar și Drept bisericesc, în perioada 1863–1865, ca asistent a profesorului Nicolae Popea, tot în 1865 este numit redactor al ziarului „Telegraful român”, atribuție care o va îndeplini cu patos și râvnă peste 18 ani.

Scurt timp 1870–1873, va preda din nou în cadrul Institutului teologic Omiletica și Morală, este hirotonit preot și ulterior protopop, este numit consilier consistorial în cadrul Arhiepiscopiei în anul 1873, cu sprijinul vicarului Nicolae Popea

Ca redactor al „Telegrafului român” a dovedit vădite aptitudini redacționale fapt care ca laudă atrage din partea lui Mihai Eminescu afirmația conform căreia „Telegraful român” este „foaia cea mai modernă de peste Carpați”.

Nicolae Cristea, este obligat a se retrage de la conducerea redacțională a ziarului datorită atitudini hotărâte prin care în cadrul articolului publicat în cadrul publicației numit „Răsplată”. În acest articol Nicolae Cristea atacă atitudinea primului ministru Tisza Kálmán cărui îi atribuie recomandarea făcută de împăratul Francisc Iosif I în cadrul vizitei întreprinse în Seghedin, celor doi mitropoliți români cărora le reproșează lipsa loialității. Ca urmare a acestui articol, Nicolae Cristea se va retrage de la redacția ziarului.

Cu retragerea sa se finalizează și perioada de maximă înflorire a Telegrafului român, din 1884 apare tot la Sibiu un alt ziar „Tribuna” unde Nicolae Cristea va colabora, alături de Ioan Slavici, Nicolae Popea, Daniil Popoviciu Barcianu, Ioan Crișan.

A activat la nivelul politic fiind unul din membrii marcanți ai Partidului Național Român din Transilvania, constituit în 1869 la Miercurea Sibiului sub președinția lui Ilie Măcelariu. A făcut parte din semnatari Memorandumului adresat împăratului Francis Iosif I care s-a decis în cadrului Conferinței extraordinare a Partidului întrunit din 8-9 / 20-21 ianuarie 1892. Este închis la penitenciarul din Vaț, timp de 8 luni alături de alți memorandiști, doar Vasile Lucaci își va ispăși pedeapsa la Seghedin. Este singurul care își va satisface integral pedeapsa, colegii săi fiind grațiați.

A decedat în 1902 în Sibiu, fiind îngropat în cimitirul Biserici din groapă.

Ilie Măcelariu, jurist luptător al dreptului național

Potrivit tradiției, neamul Măcelariu provenea dintre oierii moldoveni și ar fi pătruns în opidul săsesc al Miercurii încă în vremea lui Iosif al II-lea. Primul membru al familiei, care avea și o stare materială mai bună, și-ar fi construit casă cu geam în centrul Miercurii, în ciuda restricțiilor în vigoare, care interziceau acest lucru românilor. Autoritățile locale l-au dat în judecată și au câștigat procesul, dar Măcelariu a făcut recurs la Viena, unde și-a câștigat dreptatea. În acest fel, el a deschis drumul și pentru alți membri ai familiei și pentru alte familii românești, de a se așeza în oraș.

Născut în data de 30 aprilie 1822 în localitatea Miercurea Sibiului. Școala primară în Sibiu, apoi la gimnaziul din Sibiu, actualul Colegiul Gheorghe Lazăr, între 1837 – 1842, promovând fiecare an cu titlul de „eminens”. A studiat Dreptul și Filozofia la Cluj, fiind coleg cu viitori lideri ai mișcării naționale din Transilvania, precum Avram Iancu, Alexandru Papiu Iulian, Iosif Hodoș, Ioan Pușcariu, în 1847 era practicant la „Tabla regească”, respectiv tribunalul regesc, din Tg. Mureș.

Ilie Măcelariu a fost unul dintre tribunii politici din mai 1848 și apoi tribun militar din octombrie 1848 și până în martie 1849. La 20 aprilie 1848 a intrat ca practicant la magistratul opidan din Miercurea, fiind printre primii români care reușesc să intre în rândurile funcționărimii orașului. Totodată el se impune ca lider al românilor din scaunul Miercurii și împreună cu sașii se opune vehement unirii Transilvaniei cu Ungaria. Împreună cu Tănase Moise, el a reprezentat scaunul Miercurea la Marea Adunare Națională de la Blaj. Acolo a fost ales membru al delegației care urma să prezinte programul românesc Dietei nobiliare de la Cluj apoi ca membru al delegației care urma să îl interpeleze pe monarh la Viena. Dar toate demersurile au fost în zadar și în vara lui 1848 Transilvania a fost încorporată Ungariei, deschizând drumul revoluției propriu-zise. În acest context, Ilie Măcelariu nu ezită să ia arma în mână și să se ocupe direct cu organizarea rezistenței militare a românilor, în special în tribunatul său. El a fost tribun de Miercurea în prefectura Legiunii a III-a de miliție românească, cu sediul la Sebeș, condusă de prefectul Dionisie Pop Marțian.

După un șir inițial de victorii ale românilor și imperialilor, la începutul lui 1849 începe contraofensiva maghiară în toată Transilvania. Măcelariu contribuie la apărarea Sibiului, unde se afla sediul guvernului revoluționar românesc. În timpul luptelor, îl ia prizonier pe medicul personal al generalului Bem, însă are totuși grijă de el și în final îl eliberează, gest care îl va salva de la moarte puțin mai târziu. Sibiul cade în mâinile trupelor maghiare, iar Ilie Măcelariu cade prizonier la Sibiel. Dus la Sibiu, este judecat pentru trădare și condamnat la moarte prin spânzurătoare. Cu toate acestea, generalul Bem a intervenit și l-a grațiat, pentru fapta sa cavalerească din timpul luptelor pentru ocuparea Sibiului.

După eliberarea sa, Ilie Măcelariu s-a reîntors la Miercurea, unde a continuat să se opună autorităților maghiare, nu de puține ori periclitându-și viața. La 28 martie 1850, guvernatorul Wohlgemuth l-a numit actuar provizoriu la Curtea Judecătorească supremă din Sibiu, al cărei secretar a fost mai târziu. În casa sa din Sibiu s-a adăpostit în numeroase ocazii Avram Iancu, prietenul său încă din perioada studiilor la Cluj.

În 1862 este numit judecător al scaunului Miercurea iar după 25 octombrie 1865 este numit pe lângă Tribunalul din Cluj. A fost ales deputat de Miercurea, în Dieta Transilvaniei între 1863-1865, în Dieta de la Cluj în 1865, în Dieta de la Pesta între 1865-1868. În cadrul lucrărilor parlamentare din cadrul acestor Diete, Ilie Măcelariu s-a impus prin cuvântările sale, prin care încerca să apere menținerea autonomiei Transilvaniei, fapt pentru care comunitatea românească îl elogia în detrimentul oprobiului exprimat de maghiari

În cadrul lucrărilor parlamentare din Dieta din Pesta, în 1865, Ilie Măcelariu se adresează colegiilor săi parlamentari în limba română, fapt care a determinat o amplă tulburare a liniștei și disciplinei dezbaterilor parlamentare, iar în cadrul unui discurs rostit în 17 iulie 1868, va milita pentru un parlament majoritar românesc, conform recensământului populației din Transilvania, critică și regimul dualist, fapt pentru care va fi pensionat din calitatea de consilier gubernial.

Datorită conștientizări eșecului acțiunilor politice Ilie Măcelariu, se orientează spre pasivismul politic, adoptând la lucrările Conferinței națională a fruntașilor politici transilvăneni, din 23-24 februarie / 7-8 martie 1869, când se va constitui Partidul Național Român, iar pasivismul este adoptat ca linie politică a Partidului Național Român.

În domeniul social-politic, Ilie Măcelariu se numără printre fondatori Băncii „Albina”, face parte din Consiliul de administrație a băncii, între 1878–1889, este numit vice-președinte al Consiliul de administrație a băncii, iar în perioada 1889-1891 este ales președinte.

Decedează în 8 / 20 februarie 1891 în Sibiu, fiind îngropat în cimitirul Biserici din groapă.

Dimitrie Comșa, profesor, memorandist

S-a născut la data de 29 septembrie 1846 în Sibiu, a făcut școala confesională, apoi gimnaziul evanghelic-luteran din Sibiu, iar Institutul teologic din Sibiu între anii 1868-1871.

Faptul că însuși Mitropolitul Andrei Șaguna, intervine personal în vederea scutiri de serviciul militar în armata austro-ungară, intervenită în 1871, demonstrează faptul că Dimitrie Comșa, era o persoană cu un caracter demn de apreciat. Primește o bursă de studii între 1871- 1873, la Academiile de Agronomie din Altenburg și Leipzig, la revenirea în țară în de la 1 septembrie 1874, este numit ca profesor la disciplina de Economie-Agricultură. Va preda la Institutul de Teologie din Sibiu timp de 35 de ani, respectiv, 1874-1909, când este pensionat de ministrul Albert Apponyi, deoarece nu îndeplinea cerința cunoașterii limbi maghiare.

A fost președintele Societății de lectură Andrei Șaguna, a studenților teologi, a fost deputat în Sinodul Arhiepiscopiei Sibiului dar și membru în Congresul Național Bisericesc.

A fost membru din Comitetul executiv al Partidului Național Român din Transilvania și în această calitate a contribuit la scrierea Memorandumului din 1892, ca atare a fost judecat și condamnat la o pedeapsă de 3 ani de închisoare, doar Vasile Lucaciu îl depășea, având de executat cinci ani de pedeapsă. Este grațiat după 14 luni – respectiv 15 septembrie 1895 – când toți condamnați au fost grațiați.

În 1926, la venerabila etate de 80 de ani este ales membru de onoare a Academiei Române, iar în 1931 la 85 de ani decedează, în localitatea Sibiu. I se organizează funeralii naționale.

Andrei Bârseanu, profesor, folclorist, academician, președinte ASTRA

S-a născut în 17 octombrie 1858, Dârstele Brașovului, din o familie cu ascendenți din mediul ecleziastic ortodox. Studii, școala primară în Dârstele, apoi Gimnaziul românesc din Brașov, 1870-1878, între anii 1878-1881, a făcut studii la Facultatea de Filozofie și Litere din Viena și München, aici îl cunoaște pe Ciprian Porumbescu cu care va fi coleg de profesorat la Gimnaziul ortodox din Brașov.

După finalizarea studiilor este profesor suplinitor la Gimnaziul ortodox din Brașov, în 1886 este titularizat la Școala Comercială superioară. Între 1889-1891 este director adjunct al școlilor medii din Brașov, iar în perioada 1891-1905 îndeplinește funcția de dirigent al Școlii comerciale.

În 1905 este ales vicepreședinte al A.S.T.R.A, iar după 1910 este ales președinte al A.S.T.R.A, funcție pe care o va ocupa până la decesul survenit în 1922.

Împreună cu Dr. Jan Urban Jarnik, fost coleg din studenția vieneză, va edita o colecție de Doine, strigături, cântece, care avea la bază o colecție folclorică adunată de canonicul Ioan Micu Moldovan. Datorită recomandări foarte bune venită din partea marelui poet Vasile Alecsandri, această colecție a fost tipărită pe „spesele” Academiei Române sub titlul Doine și strigături din Ardeal date la iveală de Dr. Ioan Urban Jarnik și Andreiu Bârseanu.

Pentru deosebitele realizări Andrei Bârseanu, a fost ales în 1902 membru corespondent al Academiei României, iar în anul 1908, este ales ca titular al Academiei Române.

A decedat în localitatea București în 1922. Succesorul său la Academia Română, marele filozof și psiholog, a rostit un deosebit elogiu înaintașului său, intitulat, „Andrei Bârseanu și naționalismul”.

Ioan Lupaș, 1880-1967, istoric, profesor, academician

Născut la data de 9 august 1880, în Mărginimea Sibiului. Studii efectuate în localitatea Săliște – școala primară, gimnaziul din Sibiu (astăzi Colegiul Gheorghe Lazăr) Având, – un caracter dârz, combativ dar fundamentat în tezele sale – în cursul clasei a VIII-a împreună cu colegul de clasă dar și prietenul său de-o viață, Octavian Goga și cu alți colegi de clasă se transferă din cadru gimnaziului sibian, în urma conflictelor survenite cu profesorul de istorie Torupa Árpád la gimnaziul ortodox din Brașov. Primește o bursă de studiu oferită de Fundația Gojdu și alături de Octavian Goga frecventează cursurile Facultăți de Litere și filozofie din cadrul Universități din Budapesta, în 1905, la un an de la finalizarea studiilor își va susține în limba maghiară, teza de doctorat titlul „Biserica Ortodoxă Română din Transilvania și unirea religioasă în cursul veacului al XVIII- lea”.

A publicat în 1903 o scurtă monografie a comunei natale cu titlul „Câteva pagini din trecutul comunei Săliște” în revista „Transilvania”, tot în 1903 va publica în „Telegraful Român” un interesant studiu legat de „Șovinismul confesional în istoriografia românească ardeleană”.

În 1904, obține o bursă oferită de „Societatea Transilvană” din București și pleacă cu Octavian Goga la Universitatea din Berlin unde audiază cursurile celebrului teolog Adolf von Harnack iar în primăvara lui 1905, întreprinde o călătorie în N. Italiei alături de vechiul său prieten Octavian Goga.

Este numit concomitent cu viitorul mitropolit al Ardealului, Nicolae Bălan, în data de 1 sept. 1905, ca profesor de istorie și istorie bisericească. Inaugurează cursurile Istorie bisericească, cu o memorabil curs „Despre originea românilor” curs care a impresionat prin înalta ținută academică și a fost, parțial publicată în „Telegraful român”.

Articolul „Toate plugurile umblă” publicat în 1907 și apărut în ziarul Țara Noastră, ziar fondat de Octavian Goga, în care se pornește de la evenimentul determinat de răscoala din 1907, I. Lupaș dezavuează atitudinea marilor proprietari de pământ români și maghiari. Datorită acestui articol este condamnat la trei luni de temniță și plata a 200 de coroane. În această perioadă, august-octombrie 1907, a detenției petrecută la Seghedin, va redacta o marea parte din monografia despre mitropolitul Andrei Șaguna, lucrare care va apare publicată în Tipografia Arhidiecezană Sibiu în 1909, lucrare care va premiată de Academia Română în 1910.

Ca urmare a scrisorii Ministrului Cultelor și Instrucției Apponyi Albert, adresată mitropolitului Ioan Mețianu prin care Ioan Lupaș este acuzat de filo-românism, aceasta fiind silit să renunțe la catedră și ca atare este hirotonit preot și numit administrator al tractului Săliște, iar din 1 noiembrie 1910 devine protopop deplin. Ca urmare a puternicilor sale convingeri naționaliste, după intrarea României în Primul Război Mondial, autoritățile maghiare îi fixează domiciliul forțat, alături de alți români, în localitatea Ruszt, jud. Șopron, județ situat în Vestul Ungariei de azi. La intervenția personală a mitropolitului Ioan Mețianu, domiciliul fixat în Ruszt, se va schimba cu domiciliul forțat în Budapesta, iar cu ocazia sărbători de Bunavestire din 1917 se va reîntoarce în Săliște.

Datorită vastei opere publicate este în 1914 ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 17 mai 1917 este numit membru deplin la propunerea lui Nicolae Iorga, în locul rămas vacant prin decesul lui Ioan Micu Moldovan, în discursul de recepție rostit în 8 iunie 1920 a elogiat personalitatea predecesorului său Ioan Micu Moldovan precum și a lui Nicolae Popea, laudațio fiind susținut de marele istoric Nicolae Iorga.

În toamna anului 1919, este numit profesor de Istorie modernă a românilor și Istorie a Transilvania, în cadrul Universității din Cluj și a inaugurat cursurile prin prelegerea din 11 noiembrie 1919, numit Factorii istorice a-i vieții naționale românești. O perioadă a predat Istoria bisericească a românilor, în cadrul Academiei teologice de la Cluj.

A profesat 27 de ani la catedră (1919-1946), a contribuit la dezvoltarea cercetări istorice, îl putem considera ca fiind un real fondator de școală istorică transilvăneană. A format istorici precum, academicieni David Prodan și Ștefan Pascu, prof. Ioan Moga, Mihail Dan, Aurel Decei, Francisc Pall, Marina Lupaș Vasiu – fiica sa.

Va fonda alături de Alexandru Lapedatu, Institutul de Istorie – G. Barițiu denumirea completă de azi – din Cluj, fiind codirector până în anul 1945. În această calitate împreună cu Alexandru Lapedatu, va publica cele 10 „Anuare” ale Institutului, ultimele numere publicând-le singur la toate aceste numere colaborând numeroși profesori și istorici.

Între anii, 1923-1935, a fost președintele secției Istorie a Academiei Române, a fost membru în Comitetul Central precum și președinte a secției Istorie a A.S.T.R.A

Protopopul Ioan Lupaș, s-a numărat printre elitele transilvănene, care au pregătit Marii Adunări Naționale din Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, prin numeroaselor sale articole publicate în presa vremii. A fost membru în Marele sfat al națiunii române și secretar general al Resortului culte și instrucțiune publică din Consiliului dirigent cu sediul la Sibiu. În 1919, a fost ales deputat de Săliște în primul Parlament al României Mari, fiind reales în mai multe legislaturi. A fost ministru al Sănătății și Ocrotiri, în guvernul Averescu, ministru al Cultelor și Artelor, în guvernul Goga.

Instaurarea comunismului în România va duce la arestarea sa în 1948, iar din mai 1950 până în iulie 1955, este deținut în penitenciarul Sighetul Marmației, după eliberarea din penitenciar ultimii ani din viață îi va petrece în Sibiu și București.

Moare, în 3 iulie 1967, fiind înhumat în cimitirul mănăstiri Cernica.

După reabilitarea sa în perioada comunistă, reabilitare care se datorează printre altele și demersurilor efectuate de academicianului Ștefan Pascu, urmașul său la catedră alături de profesorul Pompiliu Teodor, vor edita volumul „Scrieri alese” apărute în 1977, în Cluj Napoca.

Lucrări principale, de istorie bisericească

Câteva pagini din trecutul comunei Săliște

Schiță istorică, Sibiu, 1903, 20 p. extras din rev. „Transilvania”, an. XXXIV, 1903

Șovinismul confesional în istoriografia românească ardeleană. Studiu critic, Sibiu, 1903, 39 p. extras din „Transilvania”, 1903

Biserica ortodoxă din Transilvania și unirea religioasă din veacul al XVIII-lea, (Teza de doctorat în limba maghiară), Budapesta, 1904, 75 p.

Contribuții la istoria culturală și politică a epocii lui Șaguna, în „Anuarul XXIV al Institutului teologic-pedagogic din Sibiu”, pe 1907-1908, p. 3– 66, și în „Anuarul XXV” 1908-1909, p. 3-44

Mitropolitul Andrei Șaguna. Scriere comemorativă la serbarea centenară a nașterii lui, Sibiu, 1909, 404 p. (ed. a doua, Sibiu, 1911, 338 p. lucrare premiată de Academia Română).

Viața unei mame credincioase: Anastasia Șaguna, Sibiu, 1912. 56 p.

Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici și Ioan Bob la Curtea din Viena în anul 1792, Sibiu, 1912, 45 p.

Viața și faptele lui Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei, București, 1913, 96p.

Principele ardelean Acațiu Barciai și mitropolitul Sava Brancovici, 1658-1661, în „Anuarul. Acad. Rom.”, M.S.I., s.a. II-a, t. XXXV, 1913, p. 563-586 și extras, 24 p.

Contribuțiuni la istoria românilor ardeleni. 1780-1792, cu 84 acte și documente inedite, în „Anuarul. Acad. Rom.”, M.S.I., s.a. II-a, t. XXXVII, București, 1915, 207 p.

Episcopul Vasile Moga și profesorul Gheorghe Lazar, în „Anuarul. Acad. Rom.”, M.S.I., s.a. II-a, t. XXXVII, București, 1915, 58 p.

Din istoricul ziaristicii românești, Arad, 1916, 78 p.

Luptători pentru lumina, Arad, 1916, 83 p.

12 pețitori ai episcopiei Transilvane vacante de la 1796 la 1810, București, 1916, 45 p.

Istoria bisericească a românilor ardeleni, Sibiu, 1918, 280 p.

Nicolae Popea și Ioan Micu Moldovan. Discurs de recepție la Academia Română, București, 1920, 53 p.

Mitropolitul Andrei Șaguna, Sibiu, 1921, 174 p.

Andrei Șaguna și conducătorii „Asociației transilvane” 1861-1922, București, 1923, 63 p.

Alte lucrări:

Din activitatea ziaristică a lui Andrei Mureșanu, București, 1925, 165 p.

Contribuții la istoria ziaristicii românești ardelene, Sibiu, 1926, 12 p.

Lecturi din izvoarele istorice române, Cluj, 1928, VIII + 301 p.

Cronicari și istorici români din Transilvania, 2 vol,Craiova, 1933, 472 p. ed. a II-a, 1940

Istoria unirii românilor, București, 1937, 406 p.

Paralelism istoric, București, 1937, 388 p.

Realități istorice în voivodatul Transilvaniei în secolele XII-XVI, București, 1938, 98 p. ed. franceză

Doctorul Ioan Piuar Molnar. Viața și opera lui, 1749-1815, București, 1939, 45 p.

Emanuil Gojdu, 1802 – 1870.

Documente istorice transilvane, Vol. I (1599 – 1699), Cluj, 1940, XVIII + 522 p.

La Transilvania nel quadro geografico e nel ritmo storico romeno, București, 1942, 118 p.

Zur Geschichte der Rumanen. Aufsatze und Vortrage, Sibiu 1943, VIII + 609 p.

Studii, conferințe și comunicări istorice, vol. I, București, 1928, 449 p. Vol. II, Cluj, 1940, 320 p. Vol. III, Sibiu, 1941, 311 p. Vol.  IV, Sibiu, 1943, 392 p; Vol.  V, Cluj-Sibiu, 1945 1946, 511 p.

A publicat și o carte de cuvântări bisericești cu titlul Mângâiați poporul, Sibiu, 1916, 321 p. lucrare în colaborare cu alți preoți

O carte de istorie bisericească ilustrată, București, 1933, 269 p.

Manual de istorie a românilor pentru clasa VIII-a secundară, ed. a XV-a, Sibiu, 1944, 544 p.

Manual de istoria Bisericii Române, pentru clasa a IV-a de liceu, ed. a VIII-a, Craiova, 1944

Aproape o mie de studii și articole cu caracter istoric au apărut în:

„Revista Teologică”

„Telegraful Român”

„Biserica Ortodoxa Română”

„Luceafărul”

„Tribuna”

„Românul”

„Transilvania”

„Gazeta Transilvaniei”

„Revue de Transylvanie”

„Renașterea”

„Societatea de Mâine”

„Anuarul Institutului de Istorie”, din Cluj și alte zeci de periodice.

Reeditări

Ioan Lupaș, Scrieri alese. I. Introducere, ediție îngrijită, note și comentarii de acad. Ștefan Pascu  și  Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca, 1977, 259 pag.

Onisifor Ghibu, Dr. profesor universitar

Studii de Pedagogie și filozofie la Universitatea București, Budapesta, Strassburg, Jena.

Profesor de Didactică și Pedagogie, Profesor titular la catedra de Pedagogie a Facultății de Litere din Cluj. Onisifor Ghibu s-a născut la Săliște, unde face și școala primară. Liceul îl începe la Sibiu (primele 6 clase) apoi îl termină la Brașov (1902). Studiile universitare le face la Institutul teologic Andreian Sibiu, apoi și le desăvârșește la Universitatea din București, la Budapesta, Strasbourg și Jena, în acest din urmă oraș universitar trecându-și și doctoratul în filosofie, pedagogie și în istorie universală (1909).

Este numit inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914), fiind totodată și profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912).

Refugiat în București între anii 1914 și 1916, colaborează cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei.

Pentru activitatea intensă pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat în 1915, în contumacie, de Curtea Militară Maghiară din Cluj, la moarte.

După ocuparea Bucureștiului în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917 la Chișinău, unde devine motorul acțiunii revoluționare basarabene din 1917-1918. Împreună cu câțiva fruntași basarabeni întemeiază și organizează Partidul Național Moldovenesc. Conduce efectiv vasta acțiune de organizare a învățământului în limba română, inexistent în 1917 și reușește deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917. Tipărește apoi „Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima „foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul „România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – „organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”. În primul număr publică marea „Declarație” – întocmită și cu prima semnătură a lui Onisifor Ghibu – „de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”. Onisifor Ghibu se află în fruntea luptei care duce la unirea Basarabiei în 1918.

În anul 1918 este numit secretar general al resortului de instrucție din Consiliul Dirigent, fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei. Cu acest prilej, realizează preluarea Universității din Cluj, propunând și înfăptuind organizarea ei pe baze românești (1919). Pentru ridicarea prestigiului noii instituții de învățământ superior, intervine și reușește să-l aducă în țară pe marele savant Emil Racoviță, ajutându-l să înființeze la Cluj primul institut de speologie din lume. În 1919, Onisifor Ghibu este numit ca profesor la noua universitate, fiind ales totodată membru corespondent al Academiei Române. În calitatea sa de profesor, funcționează până în anul 1945.

Pentru activitatea sa permanent naționalistă, antirevizionistă și antisovietică a avut de suferit tot restul vieții după instaurarea forțată a regimului comunist în România. A fost de la început „persona non grata”, toată bibliografia lui a fost blocată. Chiar din 1945, în timpul detenției – fără judecată – în lagărul de deținuți politici de la Caracal – a fost primul profesor „epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor a fost în 1919. La Caracal, a fost deținut timp de 222 de zile. A fost arestat din nou la 10 decembrie 1956 și condamnat la 2 ani închisoare corecțională pentru că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR”. A fost eliberat la 13 ianuarie 1958.

În ciuda tuturor manevrelor dușmănoase, Onisifor Ghibu a fost inclus în Calendarul UNESCO internațional pe anul 1983, la centenarul nașterii sale, ceea ce a asigurat readucerea lui în actualitate, prin numeroase simpozioane, filme, emisiuni radio și TV etc.

Exclus complet din viața publică, a trăit izolat la Sibiu, până în 31 octombrie 1972, adică 27 de ani după „epurarea” sa. A continuat să scrie, lăsând la moartea sa zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte memorialistică. N-a încetat nici un moment lupta – întotdeauna argumentată, spre a fi greu condamnabilă – cu oficialitățile comuniste, fiind în fruntea „rezistenței intelectuale” din epocă, cu toată teroarea permanent desfășurată împotriva sa de teribila Securitate comunistă.

Bibliografie

 Opera lui Onisifor Ghibu numără peste 100 de lucrări, printre care:

„Limba noilor cărți bisericești” (1905),

„O călătorie prin Alsacia și Lorena, Țara și școlile ei” (1909),

„Cercetări privitoare la situația învățământului primar și la educația poporală”, „Despre educație” (1911),

„Școala românească din Ungaria ” (1912),

„Din istoria literaturii didactice românești ”, „ Universitatea din Cluj și institutele ei de educație” (1922),

„Universitatea românească a Daciei superioare” (1924),

„Portrete pedagogice” (1927),

„Contribuțiuni la istoria poeziei noastre populare și culte” (1934),

„Picu Pătruț din Săliște”, „Prolegomene la o educație românească” (1941)

Opera foarte vastă a lui Onisifor Ghibu are ca subiecte principale: pedagogia și educația, problemele școlare, unirea celor două biserici românești, politica religioasă și minoritară a statului român față de politica dușmănoasă și revizionistă a unor organizații laice și călugărești, problemele basarabene.

Bibliografie realizată postum ( 1974-2010 ) 

Prin grija în special a fiilor săi, Octavian și Mihai Ghibu, s-au publicat postum, până în 2010, 33 de volume mari, din manuscrisele rămase după moartea lui Onisifor Ghibu. Între acestea: „Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut” Ed. Dacia, 1974, „Pentru o pedagogie românească” Ed. EDP, 1975, „Pe baricadele vieții. Anii mei de învățătură” Ed. Dacia, 1981, „Oameni între oameni I” Ed. Eminescu, 1990,

„ Ziar de lagăr”. Caracal 1945, Ed. Albatros, 1991,

„Pe baricadele vieții. În Basarabia revoluționară 1917-1918” Universitas Chișinău, 1992,

„Chemare la judecata istoriei” 2 vol. Ed. Albatros, 1992-1993, „În vâltoarea Revoluției rusești. Însemnări din Basarabia anului 1917” FCR, 1993,

„Pagini de jurnal” 3 vol.Ed. Albatros, 1996-2000,

„Onisifor Ghibu în corespondență” 2 vol. Ed. Semne, 1998,

„De la Răscoala lui Horia la Dictatul de la Viena” Ed. Albatros, 2001,

„Amintirile unui pedagog militant” Ed. ICR, 2004,

„Oameni între oameni II” Ed. Albatros, 2006,

„Din scrisorile primite de Onisifor Ghibu” 3 vol. Ed. Semne, 2007,

„Octavian Goga. Prietenie și luptă de o viață” Ed. Semne, 2010.

Personalități crișene

Episcopul Gherasim Raț

Episcopul Gherasim Raț, care după 1848, se va semna Rațiu, introduce definitiv limba română ca limbă liturgică în locul limbii sârbe care se va mai oficia pentru credincioși sârbi în Biserica Sf. Ap. Petru și Pavel. Aceasta este una din cele mai importante realizări ale sale, aceea de-a restitui prin limbă, Biserica credincioșilor.

Episcopul Ioan Mețianu

1874-1898, ales mitropolit 1899-1916, ctitorul catedralei ortodoxe din Arad, a întemeiat foia săptămânală „Biserica și Școala” care apare și azi în Eparhia Aradului, înființează o tipografie diecezana în care vor apărea manuale și tipizate bisericești dar și numeroși autori români din Romania în colecția „Semănătorul”.

În 1895 înființează Școala de fete, iar în 1895, adresându-se intelectualilor va puncta „trebuie să fim cu ceea mai mare atenție față de popor, să fim cu luare aminte către el, desfășurând o activitate tot mai rodnică și mai intensă, nu numai pe teren religios-moral ci și acela al desfășurării, cultivării și iluminării lui. Să ne îngrijim ca școlile noastre să fie la înălțimea chemării lor ”.

Episcopul Iosif Goldiș, 1899-1902

Combate în 1880 argumentat și cu succes teoria lui Roesler și pe exponentul lui Rethy Lajos cu privire la originea poporului român, publicând in ziarul „Alfod” o serie de articole cu titlul „Latinitatea limbii române”. În 1881 aceste articole au apărut și într-o broșură traduse în lb. română și publicate în Biserica și Școala, dar și în ziarul arădean, Videk. Aceste lucrare i-a adus titlul de membru corespondent al Academiei Române 1905, concomitent cu Ioan Slavici, întemeiază o fundație care va acorda burse studenților meritoși. A publicat și alte articole în ziarul Alfod, respectiv traduceri din limba română în cea maghiară, ex. piesa La Plevna, de George Sion, cât și o lucrare intitulată Schiță istorică despre participarea României la războiul ruso-turc din anul 1877-1878 în ziarul Neue Arader Zeitung și o gramatică a limbii maghiare 1884.

Mitropolitul Vasile Manga, 1916-1918, istoric,

membru al Academiei Române

Este primul cărturar care a început să strângă și să studieze vechi manuscrise și cărți care se găseau în satele bihorene, între care este de menționat manuscrise copiate de copistul moldav, Vasile Sturza sau un exemplar din Psaltirea tipărită de Coresi, cât și singurul exemplar din Răspunsul împotriva Catehismul calvinesc, Pravila de la Govora, Psaltirea slavo-românească a mitropolitului Dosoftei, donate mai târziu Academiei Române. În timpul profesoratului său de la Arad va publica și primele sale studii despre aceste manuscrise și tipărituri: Cercetări literar-istorice. I Psaltirea diaconului Coresi tipărită în 1570 la Brașov. II Rolul diecilor din Moldova în cultura românească în secolul al XVII-lea, un studiu despre Răspunsul la Catehismul calvinesc, slujba sfințirii după două manuscrise din anii 1674 și 1757.

În prima decadă a sec. XX-lea va scrie prima monografie dedicată Mitropolitului Sava Brancovici, 1906, în care a utilizat toate izvoarele documentare cunoscute până atunci, documente pe care le va reproduce în anexe, iar în 1908 va apare la Sibiu lucrarea Ierarhia și Mitropolia Bisericii române din Transilvania și Ungaria în care va face o prezentare pe scurt a Mitropoliei ortodoxe de dinaintea lui Mihai Viteazul, ca răspuns la lucrarea lui Augustin Bunea Ierarhia românilor din Ardeal și Ungaria în care se contesta existența unei Mitropolii ortodoxe române, înainte de Mitropolia susținută politic și financiar de Mihai Viteazul.

În 1909, va publica un studiu istorico-canonic în volumul închinat mitropolitului Andrei Șaguna, în care acesta (Andrei Șaguna) este prezentat ca un veritabil organizator constituțional, iar în 1917 îi va apărea lucrarea Contribuțiuni la istoria Bisericii române, în care prezintă creștinismul românesc începând cu sec. IV-lea, plus un mic studiu de istorie a monahismul ortodox românesc. Aceste studii și lucrări de cercetare istorică bisericească și veche cultură românească, îi va aduce alegerea sa ca membru activ al Academiei Române la 27 mai / 9 iunie 1909, la călduroasa recomandare a arheologului Grigorie Tocilescu. În cadrul lucrărilor Academiei Române va întocmi rapoarte asupra unor lucrări care erau propuse pentru premiere, el va întocmi, spre exemplu, raportul asupra monografiei, în vederea premierii, scrise de Ioan Lupaș, despre Mitropolitul Andrei Șaguna ( Sibiu 1909 ), însă datorită opțiunilor sale politice în 1914, Academia Română îl va suspenda.

Ioan Slavici

Ioan Slavici, a văzut lumina zilei în data de 18 ianuarie 1848 în localitatea Șiria, județul Arad, a fost un ilustru scriitor și jurnalist român. A fost al doilea copil al cojocarului Sava Slavici și a Elenei Slavici.

Studii: școala greco-ortodoxă din satul natal, ulterior gimnaziul maghiar din Arad și a urmat cursurile Liceului din Timișoara.

Debutează în Convorbiri literare (1871), cu comedia Fata de birău. Împreună cu Eminescu pune bazele Societății Academice Sociale Literare România Jună și organizează, în 1871, Serbarea de la Putna a Studențimii române din țară și din străinătate. La finalul anului 1874, se stabilește la București, unde este secretar al Comisiei Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, editează revista Vatra. În timpul primului război mondial, colaborează la ziarele Ziua și Gazeta Bucureștilor. A fost premiat de Academia Română în anul 1903.

Ioan Slavici datorită unor păreri, de exemplu în lucrarea sa, Chestiunea Ovreilor din România, apărută la București, în 1878, menționează că evreii sunt o „boală” și că ar trebui aruncați în Dunăre, a fost considerat ca fiind antisemit. Ca atare, datorită unor astfel de opinii exprimate în diferite articole scrise de I. Slavici împotriva evreilor, în diferite etape ale vieții sale, au făcut ca el să fie citat consistent în Raportul Final al Comisiei Internaționale asupra Holocaustului în România, coordonat de Elie Wiesel și apărut în anul 2004, ca „sursă principală” a antisemitismului din anii '30-'40 ai secolului al XX-lea. Alături de el au fost menționați ca antisemiți și alți scriitori esențiali ai secolului al XIX-lea românesc, precum Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, B.P. Hașdeu sau filosoful Vasile Conta dar și istoricul Nicolae Iorga.

Datorită diverselor puncte de vedere politice exprimate în diverse publicații de-a lungul vieți, Ioan Slavici a fost un " abonat " al închisorilor epocii, fapt reflectat chiar într-o lucrare memorialistică intitulată " Închisorile mele ", publicată în 1921.

Obosit și persecutat, în 1925, Slavici se refugiază la fiica sa care trăia la Panciu, aducându-i aminte de Șiria lui natală. La 17 august 1925, scriitorul se stinge din viață, fiind înmormântat la schitul Brazi.

Bibliografie selectivă

Surse inedite

Arhive

Manuscrise

Arhive

Arhivele Statului Deva ( D.J.H.A.N. )

Fond Comitatul Zarand, dos. 8/1862, f.3-4

Fond Prefectura jud. HD. dosar 1-1848, f. 32

Fond Prefectura jud. Hunedoara Prefectura, Comitat dosar 35 / 1861 f.1-2

Fond Societatea de istorie și arheologie a comitatului Hunedoara. Colecția de documente, dosar 5/ 1848, f. 5-6

Fond Societatea pentru istorie și arheologie a comitatului Hunedoara. Colecția de documente, dosar 5 / 1848, f. 7- 8

Colecția fragmente de fonduri, donație Emil Pop, dosar1 / 1780 f. 10

Fond Prefectura jud. Hunedoara Prefectura – Comitat dosar 35/1861 f.1-2

Arhivele Statului Sibiu, fond A.S.T.R.A. ( D.J.S.A.N. )

Fond ASTRA, document 85 / 1862 f. 3 – 4

Arhivele Statului Alba ( D.J.A.A.N. )

Arhivele Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Sibiu

Fond Șaguna, dosar Nr. 1773

Fond Andrei Șaguna, doc. Nr.851

Fond Șaguna, doc. nr. 1054

Fond Varia, doc. Nr.167

Arhivele Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Arad

Arhivele Mitropoliei Banatului

Arhivele Episcopiei Ortodoxe Române Caransebeș

Circularele eparhiei Caransebeș.

Arhiva protopopiatul ortodox Lugoj.

Protocolul adunărilor comunei bisericești, f. 162 v.

Arhivele Mitropoliei unite Blaj

Dosar Victor Mihali, 1893 -1906

Az. „Eötvöș Lóránd” Todomány Egyetem Levéltára Arhiva Universității Eötvöș Lóránd Budapesta, Ungaria

Manuale Graduandorum Juris seu Protocolum Examinum rigurosum Tomus, Ab an MDCCCXXV udque ad anum MDCCCLVIII, nr 7 / 11

Manuscrise

Valeriu A Căprariu, Monografia institutului teologic din Caransebeș

Surse edite

Colecții de documente

Acte oficioase

Colecții de documente

Bodea, Cornelia, 1848 la români. O istorie în date și mărturii, vol. I-II, București, Editura Academiei Române, 1982

Barițiu, G, Părți alese din istoria Transilvaniei, vol. I, Sibiu, 1889

Cănănău, Iulian, O istorie documentară a SUA, Pitești, Editura Agatha, 2003

Chioarean, Mihail Vescan Eugen, Vișinescu Valentin, Viișoara, studiu Monografic, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2000

Drăgan Ciprian, Biblioteci școlare din comitatul Hunedoara,1867-1918, Deva, Editura Emia, 2010

Ghibu, Onisifor, Ziaristica bisericească la români, Sibiu 1910

Ghibu, Onisifor, Planuri secrete, metode și mijloace utilizate de guvernele maghiare pentru maghiarizarea românilor din Transilvania, în „Istoria României. Transilvania” vol. II 1867-1947 Cluj-Napoca, Editura George Barițiu, 1999

Kogălniceanu, Mihail, Texte social-politice alese, București, Editura Politică, 1967

Lupaș, Ioan, Mitropolitul Andrei Șaguna. Monografie istorică, ed. I în vol. Mitropolitul Andrei baron de Șaguna. Scriere comemorativă centenară a nașteri lui. Sibiu 1909, editia a II-a Sibiu 1921

Dr. Roșca, Eusebiu R, Monografia Seminarului Andreian al Arhidiecezei greco-ortodoxe române din Transilvania, Sibiu, 1911

Sigmirean, Cornel, Istoria formării intelectualității românești din Transilvania și Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.

Tulbure, Gheorghe, Mitropolitul Șaguna. Opera literară. Scrisori pastorale. Circulări școlare. Diverse. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1938

Vaida, Alexandru Voevod, Memorii, vol.1 Cluj-Napoca, Editura Dacia 1994

Acte oficioase

***, Acte oficioase privitoare la înființarea Mitropoliei greco-răsăritene a românilor din Transilvania, Ungaria și Banat, Sibiu 1867

Bolovan, Ioan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918. Contribuții demografice, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2000, XXXI+267 pag.

Cipariu, Timotei, Acte și fragmente, I, Blaj, 1855

Gheorghiu, Mihai Dinu, Mobilitatea elitelor în România secolului XX, București, Editura Paralela 45,2008

Gyémánt, Ladislau, Imaginea statistică oficială a Transilvaniei în preajma revoluției de la 1848, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, XXXI, 1992

Lapedatu, Ion. I, Finanțele private în Ardeal, în Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul. 1918-1928, vol. 1, București, Editura Cultura națională, 1929

Protocolului congresului național bisericesc, Sibiu la 1/14 octombrie 1912

Recensământul din 1850 din Transilvania Studia Gensualia Transsilvanica Univ. Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Editura Staff, 1996, Traian Rotariu, coord. Maria Semenic, Mezei Elemer

Recensământul din 1857 din Transilvania Studia Gensualia Transsilvanica Univ. Babeș-Bolyai Cluj–Napoca, Editura Staff, 1997, Traian Rotariu, coord. Maria Semenic, Iulian Pah, Mezei Elemer

Recensământul din 1880 din Transilvania Studia Gensualia Transsilvanica Univ. Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Editura Staff, 1997, Traian Rotariu, coord. Maria Semenic, Mureșan Cornelia

Lucrări de specialitate

e. Cărți

f. Studii și articole

Cărți

Academia de Științe Sociale și Politice a R.S.R. Institutul de Istorie „N. Iorga” Biblioteca Istorică LXVI, Unitatea Națională a Românilor în Epoca Modernă 1921-1918, autorii: Nichita Adăniloae, Anastasie Iordache, Paul Oprescu, Alexandru Porțeanu, Apostol Stan, București, Editura Academiei R.S.R. 1985

Academia de științe sociale și politice a Republicii Socialiste România Institutul de Istorie N. Iorga, Călători străini despre țările române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Academia Română Institutul de Etnografie si Folclor C. Brăiloiu, Sărbători și obiceiuri,București Editura Enciclopedica, 2002

Ana, Dumitru, Ritualul botezului în varianta Molitfelnicului de la 1689, în ”Viața privată, mentalității colective și imaginar social în Transilvania”, coord. Sorin Mitu, Florin Gogâldean, Cluj-Napoca-Oradea, 1995-1996

Aurel, Holircă, Românii mureșeni în fața deznaționalizării maghiare, Târgu-Mureș, Editura Tipomur, 1996

Apostol, Stan, Grupări și curente politice în România între Unire și Independență (1859-1877) București, 1979

Apostol, Stan, Putere politică și democrație în România.1859- 1918, București, 1995

Alecsandri, Vasile, Opere, Editura Academiei Romane R.P.R, 1965

Avram, Vasile, Creștinismul cosmic – O paradigmă pierdută?- mit și ortodoxie în tradiția românească. Sibiu, Editura Saeculum, 1999

Bondrea,Aurelian, Sociologia culturii, București, Editura Fundației România de Mâine, 2003

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001

Barbu Daniel, Etica ortodoxă și spiritul ortodox, în vol.Firea românilor, vol. coordonat de Daniel Barbu, București, 2000

Berindei, Dan, Românii și Europa în perioada premodernă și modern, București, 1997

Berindei, Dan, Cultura națională română modernă, București, 1986

Berindei Dan, Ortodoxia și etnicul românesc, în vol. Memorie socială și identitate națională, coordonator Septimiu Chelcea, Buc. 1998, cf. Sorin Alexandrescu, Le paradoxe romain, în vol. Identitate și alteritate în spațiul cultural românesc, vol. îngrijit de Alexandru Zub

Berenger, Jean, Istoria Austriei, București, București, Editura Corint, 1999

Boicu, Leonid, Geneza chestiunii române ca problemă internațională, Iași 1985

Boian, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, București, Editura Humanitas, 1997

Boian Lucian, Două secole de mitologie națională, București,Editura Humanitas, 1999

Blaga, Lucian,Gândirea românească în Transilvania sec.XVIII–lea. Ediție îngrijită de G. Ivașcu București, 1966

Blaga, Lucian, Izvoade, București, Editura Minerva, 1972

Blaga, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, București, 1997

Bernath, Mathias, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994

Basarab, Maria, Cuvinte mărturisitoare. Însemnări de pe cărți românești vechi din județul Hunedoara, Deva 2001

Basarab, Mihai Neagu, Pe urmele lui Victor Babeș, București Editura, Sport-Turism, 1988

Bocșan, Nicolae, Lampedeanu, Ioan, Pop, Ioan Aurel, Etnie și confesiune în Transilvania sec. XII – XIX, Oradea 1994

Bocșan,Nicolae, Instaurarea dualismului austro-ungar și consecințele sale, în „Istoria românilor”, vol.VII, București, Editura Enciclopedică, 2003

Bocșan,Nicolae, Ideea de națiune la românii din Transilvania, Cluj-Napoca, 1998

Brusanowski, Paul, Învățământul confesional ortodox din Transilvania între anii 1848-1918. Între exigențele statului centralizat și principiile autonomiei bisericești,Cluj-Napoca,PresaUniversitară Clujeană, 2005

Bărsănescu,Ștefan, Pagini nescrise din istoria culturii românești, București, Editura Academiei R. S .R. ,1953

Bărsănescu, Ștefan Florela, Dicționar cronologic. Educație învățământul, gândirea pedagogică din România, București, 1978

Blaj, Violeta, Grigorescu, Elena Grigorescu, Zona etnografică Făget, București, Editura Sport-turism, 1985

Bădescu, Ilie, Sincronism european și cultură critică românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003

Câmpeanu, Remus, Elitele românești din Transilvania veacului al XVIII – lea. Cluj Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000

Clemente, Constandin, Lada de zestre, obiceiuri și tradiții din Județul Hunedoara, Deva, Editura Destin, 1998, Inspectoratul pentru cultură al jud. Hunedoara

Coșbuc, George, Poezii, 2 vol. Buc. E.S.P.L.A 1953

Cormănescu-Petru,”Monografie despre Ion Țuculescu” București, Editura Meridiane, 1967

Dr. Chioreanu, Ioan, Rolul Vienei în formarea intelectualității românești,Târgu-Mureș, 1994

Chinoiu, Ioan, Cultul morților în lumea de aici, lumea de dincolo,București, Editura Fundației Culturale Române, 1999

Ceramica, tezaur al unei existențe și culturi multimilenare, Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România. Autori, Consiliul Culturii și Educației Socialiste.Oficiul pentru Organizarea Expozițiilor. Muzeul de Istorie al R.S. România, 1976

Centrul European de Studii Covasna-Harghita Asociația Romano-catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaș” Românii în dezbaterile Congresului Secuiesc din 1902. Premise, Deziderate și Reverberații, Ediție îngrijită de Vilică Munteanu și Ioan Lăcătușu, Editura Magic Print Onești, 2011

Drăghicescu Dimitrie, Din psihologia poporului român, București, Editura Garamond, 2006

Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București,1979

Dreptul la memorie în lectura lui Iordan Chimet,vol.III,Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992

Dreptul la memorie în lectura lui Iordan Chimet,vol.IV,Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1993

Dragomir, Silviu, Avram Iancu, București, Editura Științifică,1968

Dragomir, Silviu, Istoria dezrobiri religioase a românilor din Ardeal,vol. I Sibiu,1930

DragalinaVirgil Alexandru, Viața tatălui meu, generalul Ioan Dragalina, București, Editura Militară, 2009

Eretescu,Constantin, Folclorul literar al românilor, o privire contemporană, București, Editura Compania, 2004

Elogiul satului românesc Academia Română- Discursuri de recepție ” Nr. 71 București 1937, în Zări și etape București 1990

Eliade, Mircea, Itinerariu spiritual. Editura Humanitas, Bucuresti, 200

Francesco, Griselini, Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, Timișoara, Editura Facla,1984

Fati, Sabina, Transilvania o provincie în căutarea unui centru. Centru și periferie în discursul politic al elitelor din Transilvania 1892-1918, Cluj-Napoca, Editura Diversitate Etnoculturală în România, 2007

Ghișe, Dumitru, Teodor Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, Cluj Editura Dacia, 1972

Griselini Francesco, Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, Timișoara, Editura Facla, 1984

Geana, Gheorghiță, Ethnicity and Globalisation. Outline of a Complementarist Conceptualisation, în ”Social Anthropology”, vol.5, part. 2, 1997

Giurescu Constantin C, Curs de istoria românilor și bibliografie critică, București, 1934-1935

Giurescu Constantin C, Istoria românilor, București 1935 – 1946

Giurescu Constantin C, Transilvania în istoria poporului român, București 1967

Gyémánt, Ladislau, Mișcarea națională a românilor din Transilvania 1790 -1848, București, 1986

Gyémánt, Ladislau, Mișcarea națională a Românilor din Transilvania 1790-1848, București, Editura Științifică și Enciclopedică,1986

Gyémánt, Ladislau, Elita intelectuală românească din Transilvania 1848-1918, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, XXXII, 1993

Gyémánt, Ladislau, Mișcarea națională a Românilor din Transilvania1790 -1848,București, Editura Științifică și Enciclopedică

Gheorghiu, Mihai Dinu, Mobilitatea elitelor în România secolului XX, București, Editura Paralela 45,2008

Ghibu, Onisifor, Pe baricadele vieți, Cluj–Napoca, Editura Dacia, 1981

Ghibu, Onisifor, Ziaristica bisericească la români, Sibiu 1910

Ghibu,Onisifor, Viața și organizația bisericească și școlară în Transilvania și Ungaria, București, Editura Institutului de Arte Grafice Nicolae Stroilă, 1915

Huszar, Anton, Românii din Ungaria,  Budapesta, 1907

Heitmann,Klaus,Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană, București, Editura Fundației Culturale Române, 1996

Hitchins, Keith, Studii privind istoria modernă a Transilvaniei, Cluj, 1970

Hitchins, Keith, Românii între 1774-1866, București, 2003

Hitchins,Keith, Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania 1868–1918, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992

Hitchins,Keith, Ortodoxie și națiune. Andrei Șaguna și români transilvăneni, București, Univers Enciclopedic,1995

Hitchins,Keith, Andrei Șaguna și români din Transilvania în timpul decadei absolutiste 1849 – 1859, în vol. Studii privind istoria modernă a Transilvaniei, Cluj 1970, pag. 13 – 58

Hitchins, Keith, Laic și ecleziastic în mișcarea național românească din Transilvania 1830–1869, în vol. Cultură și naționalitate în Transilvania, Cluj 1972, pag. 30-72

Herseni, Traian, Forme străvechi de cultura poporala românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977

Iorga,Nicolae, Istoria bisericii și vieții religioase a românilor, vol. I – II, București, 1928

Iorga, Nicolae, Istoria Românilor și a civilizațiilor lor, București, 1929

Iorga, Nicolae, Istoria românilor, 10 vol. București,1936-1939

Iorga, Nicolae Sate și preoți din Ardeal, București, Editura Saeculum, Buc. 2007

Istoria învățământului din România, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1971

Istoria învățământului din România, 1821 – 1918, vol. II, București Editura Didactică și Pedagogică, 1993

Irimie, Cornel, Florentina Dumitrescu, Andrei Paleolog, Arta Lemnului la români, București, Editura Meridiane 1975

Ionescu, Al. Sadi, Tovarăși de muncă dispăruți, în vol. Lui Ion Bianu amintire, București, 1916

Istoria României Transilvania, vol. I, Editura „George Barițiu”,Cluj- Napoca, 1997

Istoria Românilor, vol. VII, Tom I-II, București, Editura Enciclopedică, 2003

Jakob, Ehrler Johann, Banatul de la origini până acum, 1774, Timișoara, Editura Facla, 1982

Johnson Paul, Intelectualii, București, Editura Humanitas, 1999

Kirițescu Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, 1922

Karaczay F. Von, în Beytrage zur Europäischen Länderkunde. Die Moldau, Wallachey, Bassarabien un Bukowina, Viena, 1819

Kunisch, R, Bukarest und Stambul, Berlin, 1861

Dr. Kirilović, Dimitrije, Pomađarivanje u bivšoj Ugarskoj, Novi Sad-Srbinje, 2006

Lovinescu, Eugen, Istoria civilizației române moderne, București, Editura Minerva, 1992

Laurențiu Florica Elena, O carte a morților la români, Iași, Editura Timpul, 2001

Liviu, Groza, Restituiri istorice vol. VII – IX. Lugoj, Editura Dacia Nova 1998 – 1999

Livezeanu, Irina, Cultură și naționalism în România Mare, București, Editura Humanitas, 1998

Lupaș, Ioan, Istoria românilor, ed. IV, București 1927

Lupaș, Ioan, Mitropolitul Andrei Șaguna.Monografie istorică, Sibiu, 1911

Lupaș, Ioan, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995 ed. a -II- a

Lupaș, Ioan, Istoria unirii românilor, București, 1937

Lupaș Ștefan și colaboratori, Manual de I.B.O.R. vol. II, București, 1957

Lexiconul de conversație Meyer 1890, vol. XIV

Lexiconul de conversație Meyer 1897, vol. XIV, ed. a -V-a

László, Tokaj, Elado Ország, Țară de vânzare, Cluj, 1913

Marinescu, Anastasie, Sărbătorile și datinile române vechi, București, Editura Saeculum 2005

Maior, Liviu, Transilvania, în “Istoria Românilor” coord. Acad. Gheorghe Platon vol. VII, Tom II, București, Editura Enciclopedică, 2003

Maior, Liviu, Mișcarea națională românească din Transilvania, 1900-1914, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1986

Micul Dicționar Enciclopedic, București, Editura Enciclopedică Română, Buc.1972

Malița, Mircea, Diplomația, Școli și instituții, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970

Mitropolitul Andreiu baron de Șaguna. Scriere comemorativă. Sibiu 1909 Ed. Consistoriului mitropolitan

Margineanu, Nicolae, Sub semnul omeniei. Particularitate și universalitate în cultura românească, București, Editura pentru Literatură 1969

Matei, Pamfil, ASTRA 1861-1950, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986

Mehedinți, Simion, Coordonate etnografice. Civilizația și cultură, în Memoriile Secțiunii istorice, seria III Tomul XI, 1931

Mehedinți, Simion, Civilizație și Cultură, EdituraTrei, 1999

Mehedinți, Simion, Creștinismul românesc. Adaos la caracterizarea etnografică a poporului român București, Editura Cugetarea 1941

Mehedinți Simion, George Vâlsan, România, București, 1933

Meteș, Ștefan, Istoria neamului românesc, vol. I, Sibiu, 1922

Meteș,Ștefan, Păstori ardeleni în principatele române, Arad, 1925

Meteș,Ștefan,Emigrării românești din Transilvania în sec. XIII- XX, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977

Mircea, Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, București, Editura Fundației Culturale Române, 1991

Munteanu, Vasile V, Contribuții la Istoria Banatului, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1990

Mitu, Sorin, Geneza identității naționale la românii din Transilvania, București 1997

Noica Constantin, Creație și frumos în rostirea românească, București, Editura Eminescu 1973

Năstase, Lucian, Intelectualii și promovarea socială.(Pentru o morfologie a câmpului universitar) Universitățile germane și formarea elitei intelectuale românești (1864–1944). Reflecții memorialistice. Cluj-Napoca, Editura Nereamia Napocae, 2002,.

Nicola Roxana Gabriela, Despărțămintele ASTREI în comitatele Hunedoara și Zarand 1873 – 1918 Sibiu, Editura Tehno Media, 2009

Nicoară, T, Transilvania de la criza conștiinței la revoluția franceză,Cluj-Napoca, 1997

Netea, V Marinescu, Lupta românilor din Transilvania pentru libertate națională 1848-1881, București, 1974

Netea, V, Marinescu, Gh. Liga culturală și unirea Transilvaniei cu România, București, 1979

Neumann,Victor, Heinen, Armin, editori, Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice. Iași, Editura Polirom, 2010

Nemoianu,Virgil, România și liberalismele ei, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000.

Pâclișanu, Z, Hungary's struggle to annihilate its național minorities, Florida, 1985

Pârvulescu, Mihai, Școală și societate. Contribuție la cunoașterea formării elitelor românești din Banat în secolul al XIX-lea, Timișoara, Editura Excelsior Art, 2003

Patag Victor, Contribuții ale școlilor Blajului la dezvoltarea elitelor intelectuale ale românilor ( 1850 – 1918 ) Târgu-Mureș, Editura Studia Universitatis Petru Maior Series Historia,2007

Popeaga, V, Mărturii privind lupta românilor din părțile Aradului pentru păstrarea ființei naționale prin educație și cultură ( 1748-1918 ) Arad, 1986

Popeaga, V, Aradul – centrul politic al luptei naționale din perioada dualismului, 1867-1918, Timișoara, 1978

Pârvan, Vasile, Memoriale, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1973

Pârvan, Vasile, Idei și forme istorice, București, Editura Cartea Românească

Păcățian, T. V, Cartea de aur sau luptele politice naționale ale Românilor de sub Coroana ungară, 8 vol. Sibiu, Tipografia Henric Meltzer, 1902-1915

Petra, N. N, Băncile românești din Ardeal și Banat, București, Editura Cartea Românească, 1935

Panaitescu, Petre P, Curs de istoria românilor, București, 1930

Povățuitorul tinerimei către adevărata și dreapta cetire, lucrare atribuită lui Lazăr, Gheorghe, Buda, 1826

Popa Mircea,Valentin Tașcu, Istoria presei românești din Transilvania, Cluj-Napoca, Editura Dacia,1980

Protopopescu Lucia, Contribuții la istoria învățământului din Transilvania 1774-1805, București, 1966

Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea. București, Editura Saeculum, 1999

Pr. Prof. Dr. Păcurariu, Mircea, Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918), în „Istoria României. Transilvania”, vol. II (1867-1947), Cluj-Napoca, Editura „George Barițiu”, 1999

Pr.Prof.Dr. Păcurariu, Mircea, Din trecutul Mitropoliei Ardealului și Arhiepiscopiei Sibiului, în Arhiepiscopia Sibiului – pagini de istorie, Sibiu, 1981

Pr.Prof.Dr. Păcurariu, Mircea, Politica statului ungar față de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului 1867-1918) Sibiu, 1986

Pr.Prof.Dr. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3 București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994

Pr.Prof.Dr. Păcurariu, Mircea, Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu 1786-1986, Sibiu, 1987

Pr.Prof.Dr. Păcurariu, Mircea, Cărturari sibieni de altă dată, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002

Piaget, Jean, Înțelepciunea și iluziile filozofiei, București, Editura Ștințifiică, 1970

Dr. Pușcariu, Ilarion, Metropolia românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania, Sibiu, Tiparul Tipografiei Archidiecesane, 1900

Platon, Gheorghe, Istoria modernă a României, București, Editura Didactică și. Pedagogică, 1985

Platon, Gheorghe, Geneza revoluției române de la 1848. Introducere în istoria modernă a României, București, Editura All,1999

Popoviciu, George, Unirea românilor din Transilvania cu biserica romano-catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj, 1901

Popovici, Aurel C., Stat și națiune. Statele unite ale Austriei Mari, Buc. Fundația pentru Literatura și Artă „ Regele Carol II “, 1939, trad. Petre Pandrea, reeditată la București, Editura Albatros, 1997

P. Dan, Asociații, cluburi, ligi, societăți. Dicționar cronologic, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983

Pr. Iconom Stavrofor Prodea, Vasile Prodea, Biserica Sf. Nicolae din Scheii Brașovului, 1495-1995, 500 de ani de la zidire, Brașov, 1995

Plămădeală Antonie, Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918), Sibiu, 1986

Rădulescu-Motru, Constantin, Știință și energie, București, Editura Biblioteca pentru Toți 1946

Rădulescu-Motru, Constantin, Mărturisiri, Editor, Sanda și Valeriu Râpeanu, București, Editura Minerva, 1990

Romulus, Vulcănescu, Mitologie română, București, Editura Academiei, 1985

Retegan, Simion, Conștiință și acțiune națională în satul românesc din Transilvania la mijlocul sec. al XIX – lea 1860-1867, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983

Retegan, Simion, Epoca care surâde. Românii în anii liberalismului habsburgic, 1860-1865, în Istoria României. Transilvania, vol. I, Cluj-Napoca, Editura „George Barițiu”, 1997

Retegan, Simion, Sate și școli românești din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994

Rougemount, F. Von, Nandbuch der vergleichenden Erdbechreibung, Berna Chur Leipzig, 1846

Sigmirean, Cornel, Eglise et école. Le rôle des fondations eclesiastique dans la formation de l’elite intellectuelle roumaine a l’epoque moderne, în vol. Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, Cluj-Napoca, University Press, 1995

Schifirneț Constantin, "Aurel C. Popovici: un punct de vedere conservator asupra națiunii", în Geneza modernă a ideii naționale", București, Editura Albatros, 2001, pag. 96-116.

Schifirneț Constantin, „Aurel C.Popovici despre organizarea statală federalistă a națiunilor”, în „Geneza modernă a ideii naționale”, București, Editura Albatros, 2001, pag. 155-183.

Suciu, Dumitru, Aspecte privind situația școlilor confesionale române și problematica celor mixte din Transilvania în epoca lui Bach. Institutul de Istorie „George Barițiu” Cluj-Napoca

Suciu, Dumitru, Antecedentele dualismului austro-ungar și lupta națională a românilor din Transilvania (1848-1867), București, Editura Albatros, 2000

Suciu, Dumitru, Mișcarea antidualistă a românilor din Austro-Ungaria și Ilie Măcelariu 1867-1891, București, Editura Albatros, 2002

Suciu Ioan, Clasele sociale ale românilor din Ardeal, în Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, 1918-1928, vol. I, 1929

Stăniloae, Dumitru, Ortodoxie și Românism, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane 1939

Siupiur, Elena, Intelectuali, elite clase politice în Nord-estul european, Editura Domino, 2004

Stoica, Georgeta, Pop, Mihai Pop, Zona etnografică Lăpuș, București, Editura Sport și Turism, 1984

Stoica Nicolae de Hațeg, Cronica Banatului, Ediție de Damaschin M. București, 1969

Szábó,Nicolae, Sisteme de relații și stipendii instituite de bisericile transilvănene în interesul pregătirii intelectualilor la universitățile din străinătate în sec. XVIII-XIX, în vol. „Interferențe istorice și culturale române europene”, Gr. Ploeșteanu, Tg. Mureș, 1996

Suciu, P, Poporațiunea Ardealului și simțul realităților social-economice, Cluj, 1925

Stephen, Roth, Memories of Hungary, pag. 125–141 în lucrarea, Riff Michael, The Face of Survival : Jewish Life in Eastern Europe Past and Present. Valentine Mitchell, London, 1992

Scotus Viator / R.V. Seton – Watson in Racil problems in Hungary, London 1908 Appendix

Stoica, Vasile, Suferințele din Ardeal, ediția a III-a Cluj-Napoca, 1994

S. Iercoșan, Junimismul și Transilvania, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983

Șaguna, Andreiu, Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene universale, Sibiu, 1860

Ștefănescu, I. D, Pictura religioasă în Muntenia și Transilvania de la origini până în sec. XX

Ștefănescu I. D., Arta veche a Maramureșului, București, Ed. Meridiane, 1968

Șipoș, Sorin, Silviu Dragomir – istoric. Rezumatul tezei de doctorat.Cluj–Napoca, 2001

Șirianu, Ioan Russu, Români din statul ungar, Arad, 1904

Ștefania, Mihăilescu Ștefania, Transilvania în lupta de idei București, Editura Silex, 1997

The Canadian Oxford Dictionary, edited by Katherine Barber, Oxford University Press, 2001

Todorov, Tzvtan, Omul dezrădăcinat, Iași, Editura Institutul European, 1999, trad. Ion Pop

Teodor, Pompiliu, Prefață, în Keith Hitchins, Ortodoxie și naționalitate. Andrei Șaguna și românii din Transilvania 1846-1873, traducere Pr. prof. Dr. Aurel Jivi, Buc. Ed. Univers Enciclopedic, 1995

Tomescu, Mircea, Istoria cărții românești de la începuturi până la 1918, București, Editura Științifică, 1968

Dr. Terechilă, Nicolae, Herbat și herbatienii români din Ardeal, în Anuarul XVII al Academiei teologice Andreiene, din Sibiu, 1940-1941

Teodor, Botiș, Monografia familiei Mocioni, București, Editura Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, 1939

Vasile, Ilovan, Românii din nord-vestul Transilvaniei între 1867-1910, Bistrița, Editura Răsunetul 1998

Velburg, G, Rumänische Etappe Minden, 1930

Victor, Atanasiu, Pe drumul dintre uniri 1858-1918, București, Editura Vasile Cârlova, 1995

Vianu, Tudor, Asupra caracterelor specifice ale literaturii române. Originalitatea contribuției culturale a românilor, în „Studii de literatură română”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1965

Watson, R.W. Seton, A history of The Roumanians, Cambridge, University Press, 1934

Zăpârțan, Liviu,Contribuții la critica teoriilor elitelor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979

Studii și articole

Mândruț Stelian, Opinii vizând chestiunea româno-maghiară in Transilvania 1867–1918, în Aiicn, 36,1997, p. 147-158

B. Surdu, Aspecte privind rolul băncilor în consolidarea burgheziei românești din Transilvania, până la începutul primului război mondial, în A.I.I.C.V,1962, p.179-202

Acta mvsei devensis, Sargeția, XXXIV, 2006

Acta Mvsei Devensis, Sargeția, XXXV-XXXVI, 2007-2008

Rodica Andruș, Din activitatea despărțămintelor hunedorene ale Astrei pentru păstrarea și perpetuarea tradițiilor populare, în Sargeția, XXI-XXIV, 1988-1991

Ion Pătru Albu, Nicolae Wardegger, Vasile Găinaru, Deva la începutul secolului al XX-lea, în Sargeția, VII, 1970

G. Manea, Ritualul morții într-o comunitate din vestul României, în Arca, an IV, nr. 11-12(32), 1992

Actele Societății Transilvania, 1871–1880

Ioan Vasile Leb, Contribuția Bisericii Ortodoxe la formarea elitelor române din Transilvania în Anuarul Institutului de Istorie Cluj, XXXII, 1993

Simion Retegan, Politică și educație la românii din Transilvania în epoca liberalismului austriac 1860-1867, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj, XXX, 1990-1991

Emil Stoicu, Date cu privire la formația intelectuală a istoricului Silviu Dragomir, Emil Stoicu, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, Cluj – Napoca XXXIII, 1987– 1988

Altarul Banatului, an XVIII (LVII), nr. 1-3, 2007, Maria Berenyi, Rolul Biserici în formarea intelectualității române din Ungaria, în sec. XIX – XX, pag. 145–159

Prof. drd. Ioan Pârvu, Direcția cultural națională Șaguiană inițiată de episcopul Nicolae Popea la Caransebeș, în Altarul Banatului XIX ( LVIII ), nr. 1-3, 2008, p. 115-124

Biserica strămoșească din Banatul de sud și contribuția sa la făurirea României Mari, Altarul Banatului, an XV (LIV) nr.7-9, 2004 p. 103-115

Situația școlilor confesionale ortodoxe din protopopiatul Deva, 1850-1918, în Altarul Banatului, an XV, nr. 7- 9, 2005 p. 119-128

Felea Ilarion, Doamne–ajută, în Biserica și Școala, anul XIII, nr. 23, 4 iunie 1932

Ghe. Lițiu, Limba liturgică în catedrala de la Arad, în Biserica și școala,an LXVIII

Ghe. Lițiu, Episcopul Gherasim Rațiu și protosinghelul Andrei Șaguna, în Biserica și școala, an LXVIII, p. 362-364

Ghe. Lițiu, Rugăciunea de la Alba-Iulia, în Mitropolia Banatului, an XVIII, p. 683-688

Ghe. Lițiu, O mărturie contemporană despre Andrei Șaguna, în Telegraful Român an 34, nr. 3-4, 1886

Biserica și școala, XXXII, 1909, nr. 5

Biserica și școala,VII, 1883, nr. 25

Biserica și școala, XII, 1888, nr.2

Berindei Dan, Procesul de constituire și desăvârșire a României moderne, în Clio, nr.78 (2),1993, p.1

Conf. univ. dr. Dan Drossu Șaguna, Străbunii: Mitropolitul Andrei baron de Șaguna, în Contact internațional, vol. 9, Iași, 1993

L.Emandi, Documente arădene despre Unirea ceea mare, în Mitropolia Banatului, an XXXIII, 1983

Dănilă Puia, Căsătoria sau nunta în granița militară a Banatului între anii 1783- 1864, în Mitropolia Banatului, an XV, 1962, nr.9-10

Ion Mircea Bogdan, Ion Bolovan, Meseriașii arădeni în mișcarea românească din Epoca dualismului habsburgic, în Mitropolia Banatului, an XXXVI,1986 p. 81- 86

Keith Hitchins, Andrei Șaguna și Revoluția de la 1948, în Mitropolia Ardealului, an XXIX,nr.3-4,1984, p. 196–205

Antonie Plămădeală, Momentul Andrei Șaguna în istoria și cultura Transilvaniei, în Mitropolia Ardealului, an XXIX, nr.1-2, 1984, p. 7–18,

Mircea Păcurariu, Mitropolitul Andrei Șaguna, în Mitropolia Ardealului, an XIII, nr.11-12, 1968, p. 863–869

Dr.Vasile Coman, Mitropolitul Ioan Mețianu la cincizeci de ani de la moarte, în ”Mitropolia Ardealului”, an XI, Nr. 1-3, 1966

Antonie Plămădeală, Momentul Andrei Șaguna în istoria și(în) cultura Transilvaniei, în Mitropolia Ardealului, Anul XXIX, Nr. 1-2, ian.- feb. 1984

Date privitoare la românii din scaunele secuiești în Marisia, Nr. 23-24, 1994, p.391-408

Iosif Uilăcan, Școlile confesionale românești în perioada comitatului Bistrița Năsăud 1876-1918, în Revista Bistriței, XX, 2006, p. 249-282

Telegraful Român, nr. 100 / 19-31 XII 1874, pag. 389

Emigrarea în America, în Telegraful Român, an XXIX, nr. 6, din 15 ianuarie, Sibiu, 1881, p. 23.

Emigrări, în Telegraful Român, an XXIX, nr.23, din 24 februarie, Sibiu,1881,p. 91 (descrie încercarea nereușită a patru țărani din Cașovia de a emigra în S.U.A).

Emigrările ardelenilor în România și America, în Telegraful Român, an XlI, nr. 132, din 30 noiembrie/12 decembrie, Sibiu, 1893, p. 526.

Egyed, Lupta comună a țăranilor români și maghiari la Așled în 1904, în Studii, nr. 6 / 1954

Lucian Boia, Contribuții privind mișcarea națională a românilor din Transilvania în anii 1910-1914, în Studii nr. 25, 1972

Neamțu Gelu, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1848-1918, în Steaua, nr. 48,1997, p. 41

Nicolae Bocșan, Silviu Dragomir, în Transilvania, an 9, nr.8, 1990, p. 37-39

Augustin Păunoiu, Andrei Șaguna mitropolitul fără egal al Ardealului, în Lumina de Duminică, 16 noiembrie 2008

Foaia Diecezană 1886 ( I ) nr.1 5/17 ianuarie pag.1-2

S. Retegan, Considerații sociale privitoare la burghezia românească din Transilvania la mijlocul secolului al XX-lea, în Sub semnul lui Clio, Omagiu academicianului profesor Ștefan Pascu, Cluj, 1974, p. 251-258.

Bârdaș I, Despre datini și tradiții străvechi, în Revista Teologică, an XXVI, nr. 16, 15 august, 1946

Bolovan Sorina, Legislația cu caracter matrimonial la români din Transilvania în a doua jumătate a sec.al XIX-lea, în Studii de Istorie a Transilvaniei, coord. Sorin Mitu, Florin Gogâltean, Cluj-Napoca 1994

Stelian Marinescu, Dispozițiuni de drept laic în Pravila de la Govora din 1640, în B.O.R., an LXXXI, nr.3-4, 1963, p. 324-3

Pr.Prof. Ioan Stancu, Obiceiuri și practici ale celor vii pentru cei morți, în Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, an LVI, nr. 1-2, 2005 p. 147-153

Emandi Lucian, Contribuția presei arădene în afirmarea gândirii social-politice a generației Unirii, în Ziridave, Arad, 1975

Presă și periodice

„Cosânseana” (colecția 1914)

„Drapel” (colecția 1905) Arad

„Drapelul” (colecția 1900, 1902, 1903, 1904, 1906 ), Lugoj

„Foaia de Duminică” ( colecția 1894 )

„Foaie pentru minte, inimă și literatură, supliment al Gazetei Transilvaniei” (colecția 1858-1865 ) Brașov

„Familia”, 1994, 30, Nr. 12, p. 63-69, Borcea Liviu

„Gazeta Transilvaniei” ( colecția 1892-1918), Brașov.

„Gazeta Transilvaniei” an XXXV, nr. 6 din 31/19 I 1872

„Libertatea” (colecția 1902) Orăștie

„Luceafărul” (colecția 1904) Budapesta

„Lupta” (colecția 1907) Budapesta

„Neamul românesc”, nr. 2, feb. 1933

„Magyar Statisztikai Évkönyv”, XVIII/1910, Budapesta, 1911

„Observatorul” (colecția 1878) Sibiu

„Pastorala Sinodului Mitropolitan” din 10 noiembrie 1918

„Revista economică”, an II, Sibiu

„Românul” (colecția 1911-1916), Arad

„Ramuri” (colecția 1916) Craiova

„Semănătorul” (colecția 1903) București

„Telegraful român” (colecția 1892-1918), Sibiu.

„Tribuna” nr.108/1885, Martin Opitz, Zlatna oder Getichte von Ruhe des Gemuthes, 1623, trad. George Coșbuc

„Tribuna” (colecția 1892-1903), Sibiu.

„Tribuna Poporului (colecția 1903-1912), Arad

„Tribuna Poporului” (colecția 1898)

„Tribuna” (colecția 1904) Arad

„Unirea”(colecția 1892-1918), Blaj.

„Gazeta Transilvaniei” 7/9 mai 1898.

„Tribuna” 25 februarie/9 martie 1898.

„Bunu econom” (colecția 1901) Orăștie

„Concordia” 1865 V nr.17, 28 feb./12 martie

„Concordia” 1865 V nr. 23, 20 martie/2 aprilie, pag.89

„Tribuna”, XI, nr. 4 din 15/18 ianuarie 1907, pag. 9.

„Tovărășia”, VI, nr. 13 din 1/14 decembrie 1911, pag. 4.

„Tovărășia”, I, nr. 5 din 20 februarie 1906, pag. 34.

„Revista economică”, XX, nr. 33 din 17 august 1918

„Revista economică”, an II, Sibiu

„Protocol despre ședințele Sinodului eparhial pe anul 1883”, Sibiu

„Episcopul Ioan, Mețianu Circulară nr. 495”, din 20 februarie 1884

„Episcopul Ioan, Mețianu Circulară, nr. 2621„, din 22 noiembrie 1890

„Episcopul de Arad, Gherasim Raț, Circulară emisă la data de 5 dec. 1835”

„Circulara nr. 138, a Consistoriul Mitropolitan” din 25 august 1895

Surse electronice

http://www.sfnicolaeschei.webs.com/prezentare.htm

http://www.ro.wikipedia.org/wiki/transilvania www.historycluj.ro/Istorie/cercet/Nastasa/Aliante%20familiale.pdf/ Mecanisme de selecție și integrare a elitei universitare românești. Alianțele familiale

http://www.2.bru/istorie/300ani.asp/Clerulromândin Transilvania înainte de unirea cu Roma/Keith Hitchins

http://www.ro.wikipedia.org/wiki/Fișier: Proclamația_de_la_islaz_(1848).JPG

http:// www.camera deputaților

http://www.revistadm.idilis.ro/2_05/2_05restitutio.html

http:// www. creștinortodox.ro

http://www.creștinortodox.ro/diverse/69731Lucrarea bisericii în viața poporului român cuvântul pf Daniel

http://www.creștinortodox.ro/diverse/SfântulVasilecel Mare în colindele religioase românești

http://www.creștinortodox.ro/articole/nașterea după trup a Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos

http://www.ro.wordpress.com Portrete în lumină. Tagged: 125 ani de la moartea lui Șaguna, Andrei Șaguna, Mitropolitul românilor ortodocși din Transilvania

http://www.ro.wiikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Harta_lingvistică_a Ungariei_de Est_în 1910.org

http://www.ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier: Hungary-Ethnic_group.jpg

http://www.elib.hu/00000/00060/html/074/pc007478.html

www.ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Diaconovici_Loga

http://www.axa.us2.listmanage1.com/track/click?u*?=e37329436dd747f3ad3d5e7a3id&=2f43f93660&e=0c4d838e57

Site-ul Institutului Național Victor Babeș:Departamentul de Anatomie Patologică: Personalități – Victor Babeș

http://www.bjmures.ro/bd/D/001/02/D00102.pdf 12 02 2012-02-12

http://www.daniorga.gapo.ro/poze/detaliu/9169/317826- M9ANG5FAJ4ZTYX6WSG9UW70HF.htm

http://www.en.wikipedia.org

http://ro.wikipedia.org/wiki/Traian_Vuia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Aurel_Vlaicu

http://www.zamolxesblog.blogspot.com

http://www.upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f4/Ardeal_si_Bucovina.JPG

http://www.upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/92/Austria_hungary_1911.jpg

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Enciclopedia_României

http://www.upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/41/Walachians_(Romanians)_in_Hungary,_census_1890_.jpg/220px- Walachians_(Romanians)_in_Hungary,_census_1890_.jpg

http://www.archive.org/stream/encyclTopaediabri20edin#page/461/mode/1up

http://orasuldeva.ro/orasuldeva/index.php?option=com_content&view=article&id=111&Itemid=85

http://www.crestinortodox.ro/inmormantarea/obiceiuri-practici-celor-pentru-morti-68783.html

Enciclopedii, Dicționare

Enciclopedia României, editori D. Gusti, C. Orghidan, M. Vulcănescu, D. Botta, vol. I-IV, Buc. 1938-1943

Enciclopedia marilor personalități, din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, vol. III, P-Z, Ed. Geneze, 2001, Clubul de la București – Științific și cultural

Enciclopedia marilor personalități, din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, vol. II, G-O, Ed. Geneze, 2000, Clubul de la București – Științific și cultural

Enciclopedia marilor personalități, din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, vol. I , A – G, Ed. Geneze, 1999, Clubul de la București – Științific și cultural

Enciclopedia marilor personalități, din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului și de pretutindeni, vol. XV, Top 300 Personalități enciclopedică din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, A-I, Ediție Specială, Ed. Geneze, 2009, Clubul de la București – Științific și cultural

Enciclopedia marilor personalități, din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului și de pretutindeni, vol. XVI, Top 300 Personalități enciclopedică din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, J-Z, Ediție Specială, Ed. Geneze, 2010, Clubul de la București – Științific și cultural

***, Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Ed. Academiei RSR, 1979

Bibliografie selectivă

Surse inedite

Arhive

Manuscrise

Arhive

Arhivele Statului Deva ( D.J.H.A.N. )

Fond Comitatul Zarand, dos. 8/1862, f.3-4

Fond Prefectura jud. HD. dosar 1-1848, f. 32

Fond Prefectura jud. Hunedoara Prefectura, Comitat dosar 35 / 1861 f.1-2

Fond Societatea de istorie și arheologie a comitatului Hunedoara. Colecția de documente, dosar 5/ 1848, f. 5-6

Fond Societatea pentru istorie și arheologie a comitatului Hunedoara. Colecția de documente, dosar 5 / 1848, f. 7- 8

Colecția fragmente de fonduri, donație Emil Pop, dosar1 / 1780 f. 10

Fond Prefectura jud. Hunedoara Prefectura – Comitat dosar 35/1861 f.1-2

Arhivele Statului Sibiu, fond A.S.T.R.A. ( D.J.S.A.N. )

Fond ASTRA, document 85 / 1862 f. 3 – 4

Arhivele Statului Alba ( D.J.A.A.N. )

Arhivele Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Sibiu

Fond Șaguna, dosar Nr. 1773

Fond Andrei Șaguna, doc. Nr.851

Fond Șaguna, doc. nr. 1054

Fond Varia, doc. Nr.167

Arhivele Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Arad

Arhivele Mitropoliei Banatului

Arhivele Episcopiei Ortodoxe Române Caransebeș

Circularele eparhiei Caransebeș.

Arhiva protopopiatul ortodox Lugoj.

Protocolul adunărilor comunei bisericești, f. 162 v.

Arhivele Mitropoliei unite Blaj

Dosar Victor Mihali, 1893 -1906

Az. „Eötvöș Lóránd” Todomány Egyetem Levéltára Arhiva Universității Eötvöș Lóránd Budapesta, Ungaria

Manuale Graduandorum Juris seu Protocolum Examinum rigurosum Tomus, Ab an MDCCCXXV udque ad anum MDCCCLVIII, nr 7 / 11

Manuscrise

Valeriu A Căprariu, Monografia institutului teologic din Caransebeș

Surse edite

Colecții de documente

Acte oficioase

Colecții de documente

Bodea, Cornelia, 1848 la români. O istorie în date și mărturii, vol. I-II, București, Editura Academiei Române, 1982

Barițiu, G, Părți alese din istoria Transilvaniei, vol. I, Sibiu, 1889

Cănănău, Iulian, O istorie documentară a SUA, Pitești, Editura Agatha, 2003

Chioarean, Mihail Vescan Eugen, Vișinescu Valentin, Viișoara, studiu Monografic, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2000

Drăgan Ciprian, Biblioteci școlare din comitatul Hunedoara,1867-1918, Deva, Editura Emia, 2010

Ghibu, Onisifor, Ziaristica bisericească la români, Sibiu 1910

Ghibu, Onisifor, Planuri secrete, metode și mijloace utilizate de guvernele maghiare pentru maghiarizarea românilor din Transilvania, în „Istoria României. Transilvania” vol. II 1867-1947 Cluj-Napoca, Editura George Barițiu, 1999

Kogălniceanu, Mihail, Texte social-politice alese, București, Editura Politică, 1967

Lupaș, Ioan, Mitropolitul Andrei Șaguna. Monografie istorică, ed. I în vol. Mitropolitul Andrei baron de Șaguna. Scriere comemorativă centenară a nașteri lui. Sibiu 1909, editia a II-a Sibiu 1921

Dr. Roșca, Eusebiu R, Monografia Seminarului Andreian al Arhidiecezei greco-ortodoxe române din Transilvania, Sibiu, 1911

Sigmirean, Cornel, Istoria formării intelectualității românești din Transilvania și Banat în epoca modernă, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.

Tulbure, Gheorghe, Mitropolitul Șaguna. Opera literară. Scrisori pastorale. Circulări școlare. Diverse. Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1938

Vaida, Alexandru Voevod, Memorii, vol.1 Cluj-Napoca, Editura Dacia 1994

Acte oficioase

***, Acte oficioase privitoare la înființarea Mitropoliei greco-răsăritene a românilor din Transilvania, Ungaria și Banat, Sibiu 1867

Bolovan, Ioan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918. Contribuții demografice, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2000, XXXI+267 pag.

Cipariu, Timotei, Acte și fragmente, I, Blaj, 1855

Gheorghiu, Mihai Dinu, Mobilitatea elitelor în România secolului XX, București, Editura Paralela 45,2008

Gyémánt, Ladislau, Imaginea statistică oficială a Transilvaniei în preajma revoluției de la 1848, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, XXXI, 1992

Lapedatu, Ion. I, Finanțele private în Ardeal, în Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul. 1918-1928, vol. 1, București, Editura Cultura națională, 1929

Protocolului congresului național bisericesc, Sibiu la 1/14 octombrie 1912

Recensământul din 1850 din Transilvania Studia Gensualia Transsilvanica Univ. Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Editura Staff, 1996, Traian Rotariu, coord. Maria Semenic, Mezei Elemer

Recensământul din 1857 din Transilvania Studia Gensualia Transsilvanica Univ. Babeș-Bolyai Cluj–Napoca, Editura Staff, 1997, Traian Rotariu, coord. Maria Semenic, Iulian Pah, Mezei Elemer

Recensământul din 1880 din Transilvania Studia Gensualia Transsilvanica Univ. Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Editura Staff, 1997, Traian Rotariu, coord. Maria Semenic, Mureșan Cornelia

Lucrări de specialitate

e. Cărți

f. Studii și articole

Cărți

Academia de Științe Sociale și Politice a R.S.R. Institutul de Istorie „N. Iorga” Biblioteca Istorică LXVI, Unitatea Națională a Românilor în Epoca Modernă 1921-1918, autorii: Nichita Adăniloae, Anastasie Iordache, Paul Oprescu, Alexandru Porțeanu, Apostol Stan, București, Editura Academiei R.S.R. 1985

Academia de științe sociale și politice a Republicii Socialiste România Institutul de Istorie N. Iorga, Călători străini despre țările române, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Academia Română Institutul de Etnografie si Folclor C. Brăiloiu, Sărbători și obiceiuri,București Editura Enciclopedica, 2002

Ana, Dumitru, Ritualul botezului în varianta Molitfelnicului de la 1689, în ”Viața privată, mentalității colective și imaginar social în Transilvania”, coord. Sorin Mitu, Florin Gogâldean, Cluj-Napoca-Oradea, 1995-1996

Aurel, Holircă, Românii mureșeni în fața deznaționalizării maghiare, Târgu-Mureș, Editura Tipomur, 1996

Apostol, Stan, Grupări și curente politice în România între Unire și Independență (1859-1877) București, 1979

Apostol, Stan, Putere politică și democrație în România.1859- 1918, București, 1995

Alecsandri, Vasile, Opere, Editura Academiei Romane R.P.R, 1965

Avram, Vasile, Creștinismul cosmic – O paradigmă pierdută?- mit și ortodoxie în tradiția românească. Sibiu, Editura Saeculum, 1999

Bondrea,Aurelian, Sociologia culturii, București, Editura Fundației România de Mâine, 2003

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001

Barbu Daniel, Etica ortodoxă și spiritul ortodox, în vol.Firea românilor, vol. coordonat de Daniel Barbu, București, 2000

Berindei, Dan, Românii și Europa în perioada premodernă și modern, București, 1997

Berindei, Dan, Cultura națională română modernă, București, 1986

Berindei Dan, Ortodoxia și etnicul românesc, în vol. Memorie socială și identitate națională, coordonator Septimiu Chelcea, Buc. 1998, cf. Sorin Alexandrescu, Le paradoxe romain, în vol. Identitate și alteritate în spațiul cultural românesc, vol. îngrijit de Alexandru Zub

Berenger, Jean, Istoria Austriei, București, București, Editura Corint, 1999

Boicu, Leonid, Geneza chestiunii române ca problemă internațională, Iași 1985

Boian, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, București, Editura Humanitas, 1997

Boian Lucian, Două secole de mitologie națională, București,Editura Humanitas, 1999

Blaga, Lucian,Gândirea românească în Transilvania sec.XVIII–lea. Ediție îngrijită de G. Ivașcu București, 1966

Blaga, Lucian, Izvoade, București, Editura Minerva, 1972

Blaga, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, București, 1997

Bernath, Mathias, Habsburgii și începuturile formării națiunii române, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994

Basarab, Maria, Cuvinte mărturisitoare. Însemnări de pe cărți românești vechi din județul Hunedoara, Deva 2001

Basarab, Mihai Neagu, Pe urmele lui Victor Babeș, București Editura, Sport-Turism, 1988

Bocșan, Nicolae, Lampedeanu, Ioan, Pop, Ioan Aurel, Etnie și confesiune în Transilvania sec. XII – XIX, Oradea 1994

Bocșan,Nicolae, Instaurarea dualismului austro-ungar și consecințele sale, în „Istoria românilor”, vol.VII, București, Editura Enciclopedică, 2003

Bocșan,Nicolae, Ideea de națiune la românii din Transilvania, Cluj-Napoca, 1998

Brusanowski, Paul, Învățământul confesional ortodox din Transilvania între anii 1848-1918. Între exigențele statului centralizat și principiile autonomiei bisericești,Cluj-Napoca,PresaUniversitară Clujeană, 2005

Bărsănescu,Ștefan, Pagini nescrise din istoria culturii românești, București, Editura Academiei R. S .R. ,1953

Bărsănescu, Ștefan Florela, Dicționar cronologic. Educație învățământul, gândirea pedagogică din România, București, 1978

Blaj, Violeta, Grigorescu, Elena Grigorescu, Zona etnografică Făget, București, Editura Sport-turism, 1985

Bădescu, Ilie, Sincronism european și cultură critică românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003

Câmpeanu, Remus, Elitele românești din Transilvania veacului al XVIII – lea. Cluj Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000

Clemente, Constandin, Lada de zestre, obiceiuri și tradiții din Județul Hunedoara, Deva, Editura Destin, 1998, Inspectoratul pentru cultură al jud. Hunedoara

Coșbuc, George, Poezii, 2 vol. Buc. E.S.P.L.A 1953

Cormănescu-Petru,”Monografie despre Ion Țuculescu” București, Editura Meridiane, 1967

Dr. Chioreanu, Ioan, Rolul Vienei în formarea intelectualității românești,Târgu-Mureș, 1994

Chinoiu, Ioan, Cultul morților în lumea de aici, lumea de dincolo,București, Editura Fundației Culturale Române, 1999

Ceramica, tezaur al unei existențe și culturi multimilenare, Muzeul de Istorie al Republicii Socialiste România. Autori, Consiliul Culturii și Educației Socialiste.Oficiul pentru Organizarea Expozițiilor. Muzeul de Istorie al R.S. România, 1976

Centrul European de Studii Covasna-Harghita Asociația Romano-catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaș” Românii în dezbaterile Congresului Secuiesc din 1902. Premise, Deziderate și Reverberații, Ediție îngrijită de Vilică Munteanu și Ioan Lăcătușu, Editura Magic Print Onești, 2011

Drăghicescu Dimitrie, Din psihologia poporului român, București, Editura Garamond, 2006

Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București,1979

Dreptul la memorie în lectura lui Iordan Chimet,vol.III,Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992

Dreptul la memorie în lectura lui Iordan Chimet,vol.IV,Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1993

Dragomir, Silviu, Avram Iancu, București, Editura Științifică,1968

Dragomir, Silviu, Istoria dezrobiri religioase a românilor din Ardeal,vol. I Sibiu,1930

DragalinaVirgil Alexandru, Viața tatălui meu, generalul Ioan Dragalina, București, Editura Militară, 2009

Eretescu,Constantin, Folclorul literar al românilor, o privire contemporană, București, Editura Compania, 2004

Elogiul satului românesc Academia Română- Discursuri de recepție ” Nr. 71 București 1937, în Zări și etape București 1990

Eliade, Mircea, Itinerariu spiritual. Editura Humanitas, Bucuresti, 200

Francesco, Griselini, Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, Timișoara, Editura Facla,1984

Fati, Sabina, Transilvania o provincie în căutarea unui centru. Centru și periferie în discursul politic al elitelor din Transilvania 1892-1918, Cluj-Napoca, Editura Diversitate Etnoculturală în România, 2007

Ghișe, Dumitru, Teodor Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, Cluj Editura Dacia, 1972

Griselini Francesco, Încercare de istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei, Timișoara, Editura Facla, 1984

Geana, Gheorghiță, Ethnicity and Globalisation. Outline of a Complementarist Conceptualisation, în ”Social Anthropology”, vol.5, part. 2, 1997

Giurescu Constantin C, Curs de istoria românilor și bibliografie critică, București, 1934-1935

Giurescu Constantin C, Istoria românilor, București 1935 – 1946

Giurescu Constantin C, Transilvania în istoria poporului român, București 1967

Gyémánt, Ladislau, Mișcarea națională a românilor din Transilvania 1790 -1848, București, 1986

Gyémánt, Ladislau, Mișcarea națională a Românilor din Transilvania 1790-1848, București, Editura Științifică și Enciclopedică,1986

Gyémánt, Ladislau, Elita intelectuală românească din Transilvania 1848-1918, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, XXXII, 1993

Gyémánt, Ladislau, Mișcarea națională a Românilor din Transilvania1790 -1848,București, Editura Științifică și Enciclopedică

Gheorghiu, Mihai Dinu, Mobilitatea elitelor în România secolului XX, București, Editura Paralela 45,2008

Ghibu, Onisifor, Pe baricadele vieți, Cluj–Napoca, Editura Dacia, 1981

Ghibu, Onisifor, Ziaristica bisericească la români, Sibiu 1910

Ghibu,Onisifor, Viața și organizația bisericească și școlară în Transilvania și Ungaria, București, Editura Institutului de Arte Grafice Nicolae Stroilă, 1915

Huszar, Anton, Românii din Ungaria,  Budapesta, 1907

Heitmann,Klaus,Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană, București, Editura Fundației Culturale Române, 1996

Hitchins, Keith, Studii privind istoria modernă a Transilvaniei, Cluj, 1970

Hitchins, Keith, Românii între 1774-1866, București, 2003

Hitchins,Keith, Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania 1868–1918, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992

Hitchins,Keith, Ortodoxie și națiune. Andrei Șaguna și români transilvăneni, București, Univers Enciclopedic,1995

Hitchins,Keith, Andrei Șaguna și români din Transilvania în timpul decadei absolutiste 1849 – 1859, în vol. Studii privind istoria modernă a Transilvaniei, Cluj 1970, pag. 13 – 58

Hitchins, Keith, Laic și ecleziastic în mișcarea național românească din Transilvania 1830–1869, în vol. Cultură și naționalitate în Transilvania, Cluj 1972, pag. 30-72

Herseni, Traian, Forme străvechi de cultura poporala românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977

Iorga,Nicolae, Istoria bisericii și vieții religioase a românilor, vol. I – II, București, 1928

Iorga, Nicolae, Istoria Românilor și a civilizațiilor lor, București, 1929

Iorga, Nicolae, Istoria românilor, 10 vol. București,1936-1939

Iorga, Nicolae Sate și preoți din Ardeal, București, Editura Saeculum, Buc. 2007

Istoria învățământului din România, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1971

Istoria învățământului din România, 1821 – 1918, vol. II, București Editura Didactică și Pedagogică, 1993

Irimie, Cornel, Florentina Dumitrescu, Andrei Paleolog, Arta Lemnului la români, București, Editura Meridiane 1975

Ionescu, Al. Sadi, Tovarăși de muncă dispăruți, în vol. Lui Ion Bianu amintire, București, 1916

Istoria României Transilvania, vol. I, Editura „George Barițiu”,Cluj- Napoca, 1997

Istoria Românilor, vol. VII, Tom I-II, București, Editura Enciclopedică, 2003

Jakob, Ehrler Johann, Banatul de la origini până acum, 1774, Timișoara, Editura Facla, 1982

Johnson Paul, Intelectualii, București, Editura Humanitas, 1999

Kirițescu Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, 1922

Karaczay F. Von, în Beytrage zur Europäischen Länderkunde. Die Moldau, Wallachey, Bassarabien un Bukowina, Viena, 1819

Kunisch, R, Bukarest und Stambul, Berlin, 1861

Dr. Kirilović, Dimitrije, Pomađarivanje u bivšoj Ugarskoj, Novi Sad-Srbinje, 2006

Lovinescu, Eugen, Istoria civilizației române moderne, București, Editura Minerva, 1992

Laurențiu Florica Elena, O carte a morților la români, Iași, Editura Timpul, 2001

Liviu, Groza, Restituiri istorice vol. VII – IX. Lugoj, Editura Dacia Nova 1998 – 1999

Livezeanu, Irina, Cultură și naționalism în România Mare, București, Editura Humanitas, 1998

Lupaș, Ioan, Istoria românilor, ed. IV, București 1927

Lupaș, Ioan, Mitropolitul Andrei Șaguna.Monografie istorică, Sibiu, 1911

Lupaș, Ioan, Istoria bisericească a românilor ardeleni, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995 ed. a -II- a

Lupaș, Ioan, Istoria unirii românilor, București, 1937

Lupaș Ștefan și colaboratori, Manual de I.B.O.R. vol. II, București, 1957

Lexiconul de conversație Meyer 1890, vol. XIV

Lexiconul de conversație Meyer 1897, vol. XIV, ed. a -V-a

László, Tokaj, Elado Ország, Țară de vânzare, Cluj, 1913

Marinescu, Anastasie, Sărbătorile și datinile române vechi, București, Editura Saeculum 2005

Maior, Liviu, Transilvania, în “Istoria Românilor” coord. Acad. Gheorghe Platon vol. VII, Tom II, București, Editura Enciclopedică, 2003

Maior, Liviu, Mișcarea națională românească din Transilvania, 1900-1914, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1986

Micul Dicționar Enciclopedic, București, Editura Enciclopedică Română, Buc.1972

Malița, Mircea, Diplomația, Școli și instituții, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970

Mitropolitul Andreiu baron de Șaguna. Scriere comemorativă. Sibiu 1909 Ed. Consistoriului mitropolitan

Margineanu, Nicolae, Sub semnul omeniei. Particularitate și universalitate în cultura românească, București, Editura pentru Literatură 1969

Matei, Pamfil, ASTRA 1861-1950, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986

Mehedinți, Simion, Coordonate etnografice. Civilizația și cultură, în Memoriile Secțiunii istorice, seria III Tomul XI, 1931

Mehedinți, Simion, Civilizație și Cultură, EdituraTrei, 1999

Mehedinți, Simion, Creștinismul românesc. Adaos la caracterizarea etnografică a poporului român București, Editura Cugetarea 1941

Mehedinți Simion, George Vâlsan, România, București, 1933

Meteș, Ștefan, Istoria neamului românesc, vol. I, Sibiu, 1922

Meteș,Ștefan, Păstori ardeleni în principatele române, Arad, 1925

Meteș,Ștefan,Emigrării românești din Transilvania în sec. XIII- XX, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977

Mircea, Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, București, Editura Fundației Culturale Române, 1991

Munteanu, Vasile V, Contribuții la Istoria Banatului, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1990

Mitu, Sorin, Geneza identității naționale la românii din Transilvania, București 1997

Noica Constantin, Creație și frumos în rostirea românească, București, Editura Eminescu 1973

Năstase, Lucian, Intelectualii și promovarea socială.(Pentru o morfologie a câmpului universitar) Universitățile germane și formarea elitei intelectuale românești (1864–1944). Reflecții memorialistice. Cluj-Napoca, Editura Nereamia Napocae, 2002,.

Nicola Roxana Gabriela, Despărțămintele ASTREI în comitatele Hunedoara și Zarand 1873 – 1918 Sibiu, Editura Tehno Media, 2009

Nicoară, T, Transilvania de la criza conștiinței la revoluția franceză,Cluj-Napoca, 1997

Netea, V Marinescu, Lupta românilor din Transilvania pentru libertate națională 1848-1881, București, 1974

Netea, V, Marinescu, Gh. Liga culturală și unirea Transilvaniei cu România, București, 1979

Neumann,Victor, Heinen, Armin, editori, Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice. Iași, Editura Polirom, 2010

Nemoianu,Virgil, România și liberalismele ei, București, Editura Fundației Culturale Române, 2000.

Pâclișanu, Z, Hungary's struggle to annihilate its național minorities, Florida, 1985

Pârvulescu, Mihai, Școală și societate. Contribuție la cunoașterea formării elitelor românești din Banat în secolul al XIX-lea, Timișoara, Editura Excelsior Art, 2003

Patag Victor, Contribuții ale școlilor Blajului la dezvoltarea elitelor intelectuale ale românilor ( 1850 – 1918 ) Târgu-Mureș, Editura Studia Universitatis Petru Maior Series Historia,2007

Popeaga, V, Mărturii privind lupta românilor din părțile Aradului pentru păstrarea ființei naționale prin educație și cultură ( 1748-1918 ) Arad, 1986

Popeaga, V, Aradul – centrul politic al luptei naționale din perioada dualismului, 1867-1918, Timișoara, 1978

Pârvan, Vasile, Memoriale, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1973

Pârvan, Vasile, Idei și forme istorice, București, Editura Cartea Românească

Păcățian, T. V, Cartea de aur sau luptele politice naționale ale Românilor de sub Coroana ungară, 8 vol. Sibiu, Tipografia Henric Meltzer, 1902-1915

Petra, N. N, Băncile românești din Ardeal și Banat, București, Editura Cartea Românească, 1935

Panaitescu, Petre P, Curs de istoria românilor, București, 1930

Povățuitorul tinerimei către adevărata și dreapta cetire, lucrare atribuită lui Lazăr, Gheorghe, Buda, 1826

Popa Mircea,Valentin Tașcu, Istoria presei românești din Transilvania, Cluj-Napoca, Editura Dacia,1980

Protopopescu Lucia, Contribuții la istoria învățământului din Transilvania 1774-1805, București, 1966

Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea. București, Editura Saeculum, 1999

Pr. Prof. Dr. Păcurariu, Mircea, Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918), în „Istoria României. Transilvania”, vol. II (1867-1947), Cluj-Napoca, Editura „George Barițiu”, 1999

Pr.Prof.Dr. Păcurariu, Mircea, Din trecutul Mitropoliei Ardealului și Arhiepiscopiei Sibiului, în Arhiepiscopia Sibiului – pagini de istorie, Sibiu, 1981

Pr.Prof.Dr. Păcurariu, Mircea, Politica statului ungar față de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului 1867-1918) Sibiu, 1986

Pr.Prof.Dr. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3 București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994

Pr.Prof.Dr. Păcurariu, Mircea, Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu 1786-1986, Sibiu, 1987

Pr.Prof.Dr. Păcurariu, Mircea, Cărturari sibieni de altă dată, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002

Piaget, Jean, Înțelepciunea și iluziile filozofiei, București, Editura Ștințifiică, 1970

Dr. Pușcariu, Ilarion, Metropolia românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania, Sibiu, Tiparul Tipografiei Archidiecesane, 1900

Platon, Gheorghe, Istoria modernă a României, București, Editura Didactică și. Pedagogică, 1985

Platon, Gheorghe, Geneza revoluției române de la 1848. Introducere în istoria modernă a României, București, Editura All,1999

Popoviciu, George, Unirea românilor din Transilvania cu biserica romano-catolică sub împăratul Leopold I, Lugoj, 1901

Popovici, Aurel C., Stat și națiune. Statele unite ale Austriei Mari, Buc. Fundația pentru Literatura și Artă „ Regele Carol II “, 1939, trad. Petre Pandrea, reeditată la București, Editura Albatros, 1997

P. Dan, Asociații, cluburi, ligi, societăți. Dicționar cronologic, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983

Pr. Iconom Stavrofor Prodea, Vasile Prodea, Biserica Sf. Nicolae din Scheii Brașovului, 1495-1995, 500 de ani de la zidire, Brașov, 1995

Plămădeală Antonie, Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918), Sibiu, 1986

Rădulescu-Motru, Constantin, Știință și energie, București, Editura Biblioteca pentru Toți 1946

Rădulescu-Motru, Constantin, Mărturisiri, Editor, Sanda și Valeriu Râpeanu, București, Editura Minerva, 1990

Romulus, Vulcănescu, Mitologie română, București, Editura Academiei, 1985

Retegan, Simion, Conștiință și acțiune națională în satul românesc din Transilvania la mijlocul sec. al XIX – lea 1860-1867, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983

Retegan, Simion, Epoca care surâde. Românii în anii liberalismului habsburgic, 1860-1865, în Istoria României. Transilvania, vol. I, Cluj-Napoca, Editura „George Barițiu”, 1997

Retegan, Simion, Sate și școli românești din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994

Rougemount, F. Von, Nandbuch der vergleichenden Erdbechreibung, Berna Chur Leipzig, 1846

Sigmirean, Cornel, Eglise et école. Le rôle des fondations eclesiastique dans la formation de l’elite intellectuelle roumaine a l’epoque moderne, în vol. Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, Cluj-Napoca, University Press, 1995

Schifirneț Constantin, "Aurel C. Popovici: un punct de vedere conservator asupra națiunii", în Geneza modernă a ideii naționale", București, Editura Albatros, 2001, pag. 96-116.

Schifirneț Constantin, „Aurel C.Popovici despre organizarea statală federalistă a națiunilor”, în „Geneza modernă a ideii naționale”, București, Editura Albatros, 2001, pag. 155-183.

Suciu, Dumitru, Aspecte privind situația școlilor confesionale române și problematica celor mixte din Transilvania în epoca lui Bach. Institutul de Istorie „George Barițiu” Cluj-Napoca

Suciu, Dumitru, Antecedentele dualismului austro-ungar și lupta națională a românilor din Transilvania (1848-1867), București, Editura Albatros, 2000

Suciu, Dumitru, Mișcarea antidualistă a românilor din Austro-Ungaria și Ilie Măcelariu 1867-1891, București, Editura Albatros, 2002

Suciu Ioan, Clasele sociale ale românilor din Ardeal, în Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, 1918-1928, vol. I, 1929

Stăniloae, Dumitru, Ortodoxie și Românism, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane 1939

Siupiur, Elena, Intelectuali, elite clase politice în Nord-estul european, Editura Domino, 2004

Stoica, Georgeta, Pop, Mihai Pop, Zona etnografică Lăpuș, București, Editura Sport și Turism, 1984

Stoica Nicolae de Hațeg, Cronica Banatului, Ediție de Damaschin M. București, 1969

Szábó,Nicolae, Sisteme de relații și stipendii instituite de bisericile transilvănene în interesul pregătirii intelectualilor la universitățile din străinătate în sec. XVIII-XIX, în vol. „Interferențe istorice și culturale române europene”, Gr. Ploeșteanu, Tg. Mureș, 1996

Suciu, P, Poporațiunea Ardealului și simțul realităților social-economice, Cluj, 1925

Stephen, Roth, Memories of Hungary, pag. 125–141 în lucrarea, Riff Michael, The Face of Survival : Jewish Life in Eastern Europe Past and Present. Valentine Mitchell, London, 1992

Scotus Viator / R.V. Seton – Watson in Racil problems in Hungary, London 1908 Appendix

Stoica, Vasile, Suferințele din Ardeal, ediția a III-a Cluj-Napoca, 1994

S. Iercoșan, Junimismul și Transilvania, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983

Șaguna, Andreiu, Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene universale, Sibiu, 1860

Ștefănescu, I. D, Pictura religioasă în Muntenia și Transilvania de la origini până în sec. XX

Ștefănescu I. D., Arta veche a Maramureșului, București, Ed. Meridiane, 1968

Șipoș, Sorin, Silviu Dragomir – istoric. Rezumatul tezei de doctorat.Cluj–Napoca, 2001

Șirianu, Ioan Russu, Români din statul ungar, Arad, 1904

Ștefania, Mihăilescu Ștefania, Transilvania în lupta de idei București, Editura Silex, 1997

The Canadian Oxford Dictionary, edited by Katherine Barber, Oxford University Press, 2001

Todorov, Tzvtan, Omul dezrădăcinat, Iași, Editura Institutul European, 1999, trad. Ion Pop

Teodor, Pompiliu, Prefață, în Keith Hitchins, Ortodoxie și naționalitate. Andrei Șaguna și românii din Transilvania 1846-1873, traducere Pr. prof. Dr. Aurel Jivi, Buc. Ed. Univers Enciclopedic, 1995

Tomescu, Mircea, Istoria cărții românești de la începuturi până la 1918, București, Editura Științifică, 1968

Dr. Terechilă, Nicolae, Herbat și herbatienii români din Ardeal, în Anuarul XVII al Academiei teologice Andreiene, din Sibiu, 1940-1941

Teodor, Botiș, Monografia familiei Mocioni, București, Editura Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, 1939

Vasile, Ilovan, Românii din nord-vestul Transilvaniei între 1867-1910, Bistrița, Editura Răsunetul 1998

Velburg, G, Rumänische Etappe Minden, 1930

Victor, Atanasiu, Pe drumul dintre uniri 1858-1918, București, Editura Vasile Cârlova, 1995

Vianu, Tudor, Asupra caracterelor specifice ale literaturii române. Originalitatea contribuției culturale a românilor, în „Studii de literatură română”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1965

Watson, R.W. Seton, A history of The Roumanians, Cambridge, University Press, 1934

Zăpârțan, Liviu,Contribuții la critica teoriilor elitelor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979

Studii și articole

Mândruț Stelian, Opinii vizând chestiunea româno-maghiară in Transilvania 1867–1918, în Aiicn, 36,1997, p. 147-158

B. Surdu, Aspecte privind rolul băncilor în consolidarea burgheziei românești din Transilvania, până la începutul primului război mondial, în A.I.I.C.V,1962, p.179-202

Acta mvsei devensis, Sargeția, XXXIV, 2006

Acta Mvsei Devensis, Sargeția, XXXV-XXXVI, 2007-2008

Rodica Andruș, Din activitatea despărțămintelor hunedorene ale Astrei pentru păstrarea și perpetuarea tradițiilor populare, în Sargeția, XXI-XXIV, 1988-1991

Ion Pătru Albu, Nicolae Wardegger, Vasile Găinaru, Deva la începutul secolului al XX-lea, în Sargeția, VII, 1970

G. Manea, Ritualul morții într-o comunitate din vestul României, în Arca, an IV, nr. 11-12(32), 1992

Actele Societății Transilvania, 1871–1880

Ioan Vasile Leb, Contribuția Bisericii Ortodoxe la formarea elitelor române din Transilvania în Anuarul Institutului de Istorie Cluj, XXXII, 1993

Simion Retegan, Politică și educație la românii din Transilvania în epoca liberalismului austriac 1860-1867, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj, XXX, 1990-1991

Emil Stoicu, Date cu privire la formația intelectuală a istoricului Silviu Dragomir, Emil Stoicu, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie, Cluj – Napoca XXXIII, 1987– 1988

Altarul Banatului, an XVIII (LVII), nr. 1-3, 2007, Maria Berenyi, Rolul Biserici în formarea intelectualității române din Ungaria, în sec. XIX – XX, pag. 145–159

Prof. drd. Ioan Pârvu, Direcția cultural națională Șaguiană inițiată de episcopul Nicolae Popea la Caransebeș, în Altarul Banatului XIX ( LVIII ), nr. 1-3, 2008, p. 115-124

Biserica strămoșească din Banatul de sud și contribuția sa la făurirea României Mari, Altarul Banatului, an XV (LIV) nr.7-9, 2004 p. 103-115

Situația școlilor confesionale ortodoxe din protopopiatul Deva, 1850-1918, în Altarul Banatului, an XV, nr. 7- 9, 2005 p. 119-128

Felea Ilarion, Doamne–ajută, în Biserica și Școala, anul XIII, nr. 23, 4 iunie 1932

Ghe. Lițiu, Limba liturgică în catedrala de la Arad, în Biserica și școala,an LXVIII

Ghe. Lițiu, Episcopul Gherasim Rațiu și protosinghelul Andrei Șaguna, în Biserica și școala, an LXVIII, p. 362-364

Ghe. Lițiu, Rugăciunea de la Alba-Iulia, în Mitropolia Banatului, an XVIII, p. 683-688

Ghe. Lițiu, O mărturie contemporană despre Andrei Șaguna, în Telegraful Român an 34, nr. 3-4, 1886

Biserica și școala, XXXII, 1909, nr. 5

Biserica și școala,VII, 1883, nr. 25

Biserica și școala, XII, 1888, nr.2

Berindei Dan, Procesul de constituire și desăvârșire a României moderne, în Clio, nr.78 (2),1993, p.1

Conf. univ. dr. Dan Drossu Șaguna, Străbunii: Mitropolitul Andrei baron de Șaguna, în Contact internațional, vol. 9, Iași, 1993

L.Emandi, Documente arădene despre Unirea ceea mare, în Mitropolia Banatului, an XXXIII, 1983

Dănilă Puia, Căsătoria sau nunta în granița militară a Banatului între anii 1783- 1864, în Mitropolia Banatului, an XV, 1962, nr.9-10

Ion Mircea Bogdan, Ion Bolovan, Meseriașii arădeni în mișcarea românească din Epoca dualismului habsburgic, în Mitropolia Banatului, an XXXVI,1986 p. 81- 86

Keith Hitchins, Andrei Șaguna și Revoluția de la 1948, în Mitropolia Ardealului, an XXIX,nr.3-4,1984, p. 196–205

Antonie Plămădeală, Momentul Andrei Șaguna în istoria și cultura Transilvaniei, în Mitropolia Ardealului, an XXIX, nr.1-2, 1984, p. 7–18,

Mircea Păcurariu, Mitropolitul Andrei Șaguna, în Mitropolia Ardealului, an XIII, nr.11-12, 1968, p. 863–869

Dr.Vasile Coman, Mitropolitul Ioan Mețianu la cincizeci de ani de la moarte, în ”Mitropolia Ardealului”, an XI, Nr. 1-3, 1966

Antonie Plămădeală, Momentul Andrei Șaguna în istoria și(în) cultura Transilvaniei, în Mitropolia Ardealului, Anul XXIX, Nr. 1-2, ian.- feb. 1984

Date privitoare la românii din scaunele secuiești în Marisia, Nr. 23-24, 1994, p.391-408

Iosif Uilăcan, Școlile confesionale românești în perioada comitatului Bistrița Năsăud 1876-1918, în Revista Bistriței, XX, 2006, p. 249-282

Telegraful Român, nr. 100 / 19-31 XII 1874, pag. 389

Emigrarea în America, în Telegraful Român, an XXIX, nr. 6, din 15 ianuarie, Sibiu, 1881, p. 23.

Emigrări, în Telegraful Român, an XXIX, nr.23, din 24 februarie, Sibiu,1881,p. 91 (descrie încercarea nereușită a patru țărani din Cașovia de a emigra în S.U.A).

Emigrările ardelenilor în România și America, în Telegraful Român, an XlI, nr. 132, din 30 noiembrie/12 decembrie, Sibiu, 1893, p. 526.

Egyed, Lupta comună a țăranilor români și maghiari la Așled în 1904, în Studii, nr. 6 / 1954

Lucian Boia, Contribuții privind mișcarea națională a românilor din Transilvania în anii 1910-1914, în Studii nr. 25, 1972

Neamțu Gelu, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1848-1918, în Steaua, nr. 48,1997, p. 41

Nicolae Bocșan, Silviu Dragomir, în Transilvania, an 9, nr.8, 1990, p. 37-39

Augustin Păunoiu, Andrei Șaguna mitropolitul fără egal al Ardealului, în Lumina de Duminică, 16 noiembrie 2008

Foaia Diecezană 1886 ( I ) nr.1 5/17 ianuarie pag.1-2

S. Retegan, Considerații sociale privitoare la burghezia românească din Transilvania la mijlocul secolului al XX-lea, în Sub semnul lui Clio, Omagiu academicianului profesor Ștefan Pascu, Cluj, 1974, p. 251-258.

Bârdaș I, Despre datini și tradiții străvechi, în Revista Teologică, an XXVI, nr. 16, 15 august, 1946

Bolovan Sorina, Legislația cu caracter matrimonial la români din Transilvania în a doua jumătate a sec.al XIX-lea, în Studii de Istorie a Transilvaniei, coord. Sorin Mitu, Florin Gogâltean, Cluj-Napoca 1994

Stelian Marinescu, Dispozițiuni de drept laic în Pravila de la Govora din 1640, în B.O.R., an LXXXI, nr.3-4, 1963, p. 324-3

Pr.Prof. Ioan Stancu, Obiceiuri și practici ale celor vii pentru cei morți, în Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, an LVI, nr. 1-2, 2005 p. 147-153

Emandi Lucian, Contribuția presei arădene în afirmarea gândirii social-politice a generației Unirii, în Ziridave, Arad, 1975

Presă și periodice

„Cosânseana” (colecția 1914)

„Drapel” (colecția 1905) Arad

„Drapelul” (colecția 1900, 1902, 1903, 1904, 1906 ), Lugoj

„Foaia de Duminică” ( colecția 1894 )

„Foaie pentru minte, inimă și literatură, supliment al Gazetei Transilvaniei” (colecția 1858-1865 ) Brașov

„Familia”, 1994, 30, Nr. 12, p. 63-69, Borcea Liviu

„Gazeta Transilvaniei” ( colecția 1892-1918), Brașov.

„Gazeta Transilvaniei” an XXXV, nr. 6 din 31/19 I 1872

„Libertatea” (colecția 1902) Orăștie

„Luceafărul” (colecția 1904) Budapesta

„Lupta” (colecția 1907) Budapesta

„Neamul românesc”, nr. 2, feb. 1933

„Magyar Statisztikai Évkönyv”, XVIII/1910, Budapesta, 1911

„Observatorul” (colecția 1878) Sibiu

„Pastorala Sinodului Mitropolitan” din 10 noiembrie 1918

„Revista economică”, an II, Sibiu

„Românul” (colecția 1911-1916), Arad

„Ramuri” (colecția 1916) Craiova

„Semănătorul” (colecția 1903) București

„Telegraful român” (colecția 1892-1918), Sibiu.

„Tribuna” nr.108/1885, Martin Opitz, Zlatna oder Getichte von Ruhe des Gemuthes, 1623, trad. George Coșbuc

„Tribuna” (colecția 1892-1903), Sibiu.

„Tribuna Poporului (colecția 1903-1912), Arad

„Tribuna Poporului” (colecția 1898)

„Tribuna” (colecția 1904) Arad

„Unirea”(colecția 1892-1918), Blaj.

„Gazeta Transilvaniei” 7/9 mai 1898.

„Tribuna” 25 februarie/9 martie 1898.

„Bunu econom” (colecția 1901) Orăștie

„Concordia” 1865 V nr.17, 28 feb./12 martie

„Concordia” 1865 V nr. 23, 20 martie/2 aprilie, pag.89

„Tribuna”, XI, nr. 4 din 15/18 ianuarie 1907, pag. 9.

„Tovărășia”, VI, nr. 13 din 1/14 decembrie 1911, pag. 4.

„Tovărășia”, I, nr. 5 din 20 februarie 1906, pag. 34.

„Revista economică”, XX, nr. 33 din 17 august 1918

„Revista economică”, an II, Sibiu

„Protocol despre ședințele Sinodului eparhial pe anul 1883”, Sibiu

„Episcopul Ioan, Mețianu Circulară nr. 495”, din 20 februarie 1884

„Episcopul Ioan, Mețianu Circulară, nr. 2621„, din 22 noiembrie 1890

„Episcopul de Arad, Gherasim Raț, Circulară emisă la data de 5 dec. 1835”

„Circulara nr. 138, a Consistoriul Mitropolitan” din 25 august 1895

Surse electronice

http://www.sfnicolaeschei.webs.com/prezentare.htm

http://www.ro.wikipedia.org/wiki/transilvania www.historycluj.ro/Istorie/cercet/Nastasa/Aliante%20familiale.pdf/ Mecanisme de selecție și integrare a elitei universitare românești. Alianțele familiale

http://www.2.bru/istorie/300ani.asp/Clerulromândin Transilvania înainte de unirea cu Roma/Keith Hitchins

http://www.ro.wikipedia.org/wiki/Fișier: Proclamația_de_la_islaz_(1848).JPG

http:// www.camera deputaților

http://www.revistadm.idilis.ro/2_05/2_05restitutio.html

http:// www. creștinortodox.ro

http://www.creștinortodox.ro/diverse/69731Lucrarea bisericii în viața poporului român cuvântul pf Daniel

http://www.creștinortodox.ro/diverse/SfântulVasilecel Mare în colindele religioase românești

http://www.creștinortodox.ro/articole/nașterea după trup a Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos

http://www.ro.wordpress.com Portrete în lumină. Tagged: 125 ani de la moartea lui Șaguna, Andrei Șaguna, Mitropolitul românilor ortodocși din Transilvania

http://www.ro.wiikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Harta_lingvistică_a Ungariei_de Est_în 1910.org

http://www.ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier: Hungary-Ethnic_group.jpg

http://www.elib.hu/00000/00060/html/074/pc007478.html

www.ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Diaconovici_Loga

http://www.axa.us2.listmanage1.com/track/click?u*?=e37329436dd747f3ad3d5e7a3id&=2f43f93660&e=0c4d838e57

Site-ul Institutului Național Victor Babeș:Departamentul de Anatomie Patologică: Personalități – Victor Babeș

http://www.bjmures.ro/bd/D/001/02/D00102.pdf 12 02 2012-02-12

http://www.daniorga.gapo.ro/poze/detaliu/9169/317826- M9ANG5FAJ4ZTYX6WSG9UW70HF.htm

http://www.en.wikipedia.org

http://ro.wikipedia.org/wiki/Traian_Vuia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Aurel_Vlaicu

http://www.zamolxesblog.blogspot.com

http://www.upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f4/Ardeal_si_Bucovina.JPG

http://www.upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/92/Austria_hungary_1911.jpg

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Enciclopedia_României

http://www.upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/41/Walachians_(Romanians)_in_Hungary,_census_1890_.jpg/220px- Walachians_(Romanians)_in_Hungary,_census_1890_.jpg

http://www.archive.org/stream/encyclTopaediabri20edin#page/461/mode/1up

http://orasuldeva.ro/orasuldeva/index.php?option=com_content&view=article&id=111&Itemid=85

http://www.crestinortodox.ro/inmormantarea/obiceiuri-practici-celor-pentru-morti-68783.html

Enciclopedii, Dicționare

Enciclopedia României, editori D. Gusti, C. Orghidan, M. Vulcănescu, D. Botta, vol. I-IV, Buc. 1938-1943

Enciclopedia marilor personalități, din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, vol. III, P-Z, Ed. Geneze, 2001, Clubul de la București – Științific și cultural

Enciclopedia marilor personalități, din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, vol. II, G-O, Ed. Geneze, 2000, Clubul de la București – Științific și cultural

Enciclopedia marilor personalități, din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, vol. I , A – G, Ed. Geneze, 1999, Clubul de la București – Științific și cultural

Enciclopedia marilor personalități, din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului și de pretutindeni, vol. XV, Top 300 Personalități enciclopedică din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, A-I, Ediție Specială, Ed. Geneze, 2009, Clubul de la București – Științific și cultural

Enciclopedia marilor personalități, din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului și de pretutindeni, vol. XVI, Top 300 Personalități enciclopedică din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, J-Z, Ediție Specială, Ed. Geneze, 2010, Clubul de la București – Științific și cultural

***, Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Ed. Academiei RSR, 1979