Mediul Cultural Religios Si Turistii

CAP. IX. MEDIUL CULTURAL-RELIGIOS ȘI TURIȘTII

9.1. Turiștii în căutarea sacrului și miracolului; modalități de percepere

9.1.1.Icoane făcătoare de minuni

9.1.2. Sfinte moaște

9.1.3. Turismul ascuns

9.1.4. Turismul în scop sacroterapeutic – un turism de nișă pentru îngrijirea sănătății

9.1. Turiștii în căutarea sacrului și miracolului; modalități de percepere

Sub imperiul credinței, oamenii împart spațiul și timpul în sacru și profan. Viața lor este o pendulare între cele două sau le străbate într-o curgere continuă.

Cuvintele „sfânt” și „sacru” au o semnificație comună. Sfânt provine din grecescul ieros, iar sacru din latinescul sancio, ire care se traduce prin a interzice, a sancționa.

Timpul sacru dă posibilitatea retrăirii unui eveniment mitic. Prin sărbătorile religioase timpul sacru este repetabil, „apare sub forma paradoxală a timpului circular, reversibil și recuperabil”. Este o ruptură a timpului profan, nefiind timpul actual, ci timpul în care s-au desfășurat momentele sfințite de evenimentele cristice.

Biserica se prezintă ca o copie a Paradisului, clădită astfel prin poruncă divină. Altarul – care se află spre răsărit – este Casa Domnului pe Pământ, ceea ce îi dă sacralitate. Locul de cult sacru creează o discontinuitate în spațiul profan dar reprezintă și „un punct fix în mijlocul fluidității amorfe a spațiului profan”, este o zonă stabilă în haos, dând posibilitatea comunicării dintre Pământ și Cer. Este o teritorializare a divinului, o interfață între om și divinitate, manifestarea pământeană a trecerii „între închis și deschis, interzis și accesibil, divin și uman (…)”. Pentru ca un loc să fie declarat sfânt, acolo trebuie ca forța divină să se manifeste sub formă reală sau imaginară. Altarul creștin este locul unde, în timpul Sfintei Liturghii, prin invocarea Sf. Duh de către preot, se produce taina euharistiei (prefacerea pâinii în trupul lui Hristos, iar al vinului în sângele Său), care reprezintă piatra de temeliei a cultului creștin, instituită de însuși Mântuitorul, la ultima cină, „Cina cea de Taină” (prefigurând într-un mod nesângeros, sacrificiul sângeros ce va urma, frângând pâinea și împărțind-o Sf. Apostoli, a spus „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”, iar turnând vin în pahare le-a dat de au băut și le-a spus: „Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă.”).

Pentru ca un loc din afara lăcașului de rugăciune să fie considerat sfânt, acolo trebuie ca divinul să se fi manifestat printr-un semn. Dintotdeauna s-a considerat că divinitatea se manifestă, pentru muritori, prin semne. Heraclit notează: „Stăpânul, al cărui oracol este la Delfi, nici nu vorbește, nici nu tăinuiește nimic, ci se exprimă numai prin semne.” Semnul nu este explicit, el doar sugerează. Pentru că se consideră că și Diavolul face minuni, discernerea a ceea ce este minune Dumnezeiască sau nu, se face foarte greu. Ca atare, la certitudinea că un loc poate fi declarat sfânt se ajunge cu mare greutate, manifestându-se o precauție deosebită. În zona de studiu nu există declarate astfel de locuri. Sunt, totuși, consemnări istorice care relatează unele evenimente inexplicabile cărora nu li se poate da decât această interpretare deoarece „Miraculosul este rezervat lui Dumnezeu și se manifestă printr-un act divin care sfidează legile naturii.” În acest context se încadrează istorisirea despre alegerea locului pentru construirea mănăstirii Slatina de către călugărul Pahomie, acolo unde a fost un paltin și unde se vedeau „spre duminici și alte zile mari multe lumini (….) la vremea slujbei bisericii. Și i s-au arătat Maica Precistă în vis și i-au zis să meargă la Alexandru–vodă, să-i zică să facă mănăstirea.” Fenomenul, pe care l-am amintit și în istoricul acestei mănăstiri, este privit astăzi ca pe o legendă.

Locul pe care s-a înălțat Schitul Sf. Ioan Iacob Hozevitul din cadrul Mănăstirii Corlățeni a fost ales în tot urma unor revelații, Troița marcând locul unde se spune că s-a arătat Sf. Treime.

Întâmplări inexplicabile s-au petrecut și la Mănăstirea Rarău. O relatare mai nouă, pe care am auzit-o spusă de starețul Schitului Poiana Arșiței, amintește tot despre fenomene stranii, inexplicabile, pe care le-au trăit viețuitori ai așezământului și închinători prezenți acolo, în preajma unor locuri cu profundă încărcătură spirituală. Acestea însă nu au avut răsunetul aparițiilor repetate ale Maicii Domnului în unele zone ale Europei care, în timp, au devenit obiective turistice spre care se îndreaptă fluxuri importante de pelerini. Nu există locuri predestinate a deveni sfinte, ci doar locuri sfințite prin manifestarea divinului.

Chiar și în cazul locurilor sfinte, intermedierea dintre divin și uman este realizată de către preoți: nu există loc sfânt fără preoți.

9.1.1. Icoane făcătoare de minuni

În viața credincioșilor creștini închinători la icoane, un loc aparte îl ocupă icoanele făcătoare de minuni. În credința acestora, icoana nu este un idol, ci un simbol. Pentru a justifica cele spuse, V. Andru scrie: „Simbolul este o scară: nu idolatrizezi scara, ci urci pe ea spre taine și înțelesuri, și menții mintea în tărie, trăiești în duh, ești în vestibulul miracolului.” Icoanele făcătoare de minuni sunt căutate spre venerare, rugătorii cerând sfinților ajutor pentru intermedierea rugăciunii către Dumnezeu, în speranța că, aceștia fiind oameni îndumnezeiți, rugăciunea lor va fi mai bine primită. Cei în necazuri și boli, caută alinare și izbăvire în fața chipurilor zugrăvite ale sfinților. Scăparea de necazuri și vindecările, repetate și fără explicații rezonabile, ieșite din limitele logicii, au fost hotărâtoare în a considera unele icoane ca având acest atribut (de a face minuni).

În zona de studiu sunt 9 astfel de icoane (din cele 22, din județ, recunoscute ca având această calitate.

Icoana Maicii Domnului supranumită „Portărița”, de la Rădășeni.

Încă dintru începuturi, evenimentele legate de viața acestei icoane sunt sub semnul miraculosului, a situațiilor care sunt mult prea neverosimile pentru a le considera simple coincidențe.

Informații despre această icoană se găsesc în lucrarea Arhimandritului Narcis Crețulescu, „Istoria Sfintei Mănăstiri Râșca” dar și în tradiția orală a locuitorilor din Rădășeni. A fost făcută prin osteneala ieroschimonahului Veniamin Piticariu, stareț al Mănăstirii Râșca. Cu banii săi și cei ai obștii călugărești, ascunși într-un baston de bambus, a plecat la Sf. Munte Athos ca să dea comandă să se picteze o icoană pe care să o doneze mănăstirii. Pe drumul spre Constantinopol, spune tradiția, o furtună năprasnică a fost cât pe ce să provoace naufragiul ambarcațiunii. A scăpat cu viață, dar și-a pierdut bastonul cu bani. Ajuns la Athos, nu a mai avut bani să-și îndeplinească scopul pentru care venise și s-a întors spre casă. În drumul de întoarcere, la Constantinopol, a văzut la un moment dat bastonul în fața unei prăvălii alături de alte lucruri aduse la mal de valuri și adunate de oameni. S-a reîntors la Athos și a comandat icoana la un pictor din Schitul Lacu. Ulterior a fost îmbrăcată în argint aurit la Liov contra sumei de 1200 de galbeni. Amănunte despre această icoană ne dă Arhimandritul Narcis Crețulescu, născut la Mihăiești (comuna Horodniceni) în lucrarea dedicată Sfintei Mănăstiri Râșca. Poartă această denumire deoarece este o copie după cea de la Mănăstirea Iviru, denumită „Portărița”.

Cunoscându-se puterea miraculoasă, icoana a fost adusă de la Râșca la Rădășeni, în 1921, într-o procesiune în vreme de secetă. După slujbă, boii nu a mai putut să miște carul ce urma a se întoarce la Râșca și astfel a rămas în Biserica „Sf. Petru și Pavel” din Rădășeni.

Faima acestei icoane face ca zi de zi numeroși credincioși să-și aștepte rândul ca să se închine să-și plângă necazurile și să ceară ajutor.

Icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, de la Mănăstirea Râșca

Se spune că această Sfântă icoană a stat ascunsă (îngropată) ani mulți în Poiana Iova (lui Ioan). După construirea unui așezământ în această poiană, icoana se va întoarce în locurile unde a fost găsită.

Puterea miraculoasă a acestei icoane este cunoscută în întreaga țară. Astfel se explică faptul că, în primăvara anului 2014, a fost dusă la Slobozia și Călărași, și a fost organizată o procesiune. După procesiune, credincioșii au avut ocazia să se închine icoanei care a fost așezată într-un baldachin (foto….).

Icoana Sf. Gheorghe din Mănăstirea Cămârzani

Între odoarele de mare preț ale Mănăstirii Cămârzani (comuna Vadu Moldovei) se numără și icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe care s-a dovedit a avea har Dumnezeiesc, făcând numeroase minuni. A fost donată de către Emanoil (Manolachi) Morțun, în anul 1863, anul terminării ctitoriei.

Icoana Maicii Domnului din biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” – Gura Humorului

Se pare că donația făcută în anul 1968 de către Domnica Cuciureanu, o văduvă cu sufletul curat și trăire duhovnicească intensă, a fost începutul unui șir de întâmplări miraculoase. Ea a dăruit o icoană a Maicii Domnului bisericii „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Gura Humorului, icoană pe care, un slujitor înduhovnicit, părintele Ilie Cleopa, a dus-o la sfințit la Mănăstirea Sihăstria din Munții Neamțului. Acum se găsește într-o încăpere dispusă în partea de sudul a naosului. Mulțimea minunilor relatate de către credincioși este mare. Acesta a fost motivul pentru care părintele paroh Teodor Botnar, fost inspector bisericesc, le-a adunat într-o carte. Mărturiile sunt cutremurătoare: vindecări miraculoase, ajutor în situații disperate și fără scăpare. Când disperarea și neputința sunt mari, oamenii încearcă orice este posibil. Disperarea este transconfesională! Mulți din cei care invocă ajutorul Maicii Domnului în fața acestei icoane aparțin altor confesiuni: greco-catolici, catolici, protestanți și chiar mozaici și musulmani. Permanent, vin numeroși rugători din toate colțurile țării și din străinătate cu scopul precis și mărturisit de a se închina aici, desfășurând astfel un turism eminamente religios.

Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Rarău (comuna Crucea, satul Chiril)

Acolo unde lipsesc documentele, vorbesc legendele. Dar și acestea s-au structurat în jurul unui nucleu de adevăr. Cât este adevăr și cât fantezie, cât este poveste și cât un miracol al puterilor divine ? Aceasta fiecare va trebui să discearnă după puterea minții și puterea credinței !

Despre icoană nu se cunosc multe amănunte. Se știe că este foarte veche și că provine de la vechiul așezământ monahal de pe Pârâul Alb, ctitorie al lui Petru Rareș, cunoscută astăzi sub numele de Sihăstria Rarăului. Se spune că, după ce, în 1784, au fost preluate domeniile mănăstirești, icoana era găsită afară din biserică. Călugării, prin post și rugăciune, au fost înștiințați de o voce divină că vor trebui să părăsească mănăstirea și să treacă munții în Moldova, ceea ce au și făcut. Nu peste mult timp, fosta ctitorie a lui Petru Rareș a fost incendiată la ordinul austriecilor.

Noul așezământ a fost înălțat cu sprijinul boierului Balș în zona satului Chiril. Aici, în urma unei vedenii, egumenul Martinian Conuț îmbracă icoana în argint.foto ….

5. În naosul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, alături de icoana Maicii Domnului cu Pruncul mai este o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan.

6. Icoane făcătoare de minuni mai sunt în Mănăstirea Slatina (o icoană a Maicii Domnului), Vatra Moldoviței (o icoană a Maicii Domnului din paraclis și icoana Mântuitorului din muzeu), Troița din Schitul Corlățeni.

În loc de concluzie, transcriem cuvintele Arhimandritului Ioanichie Bălan care spune: „Unele icoane sunt vindecătoare de boli, izgonitoare de duhuri rele, iar altele sunt aducătoare de ploi binecuvântate și protectoare ale mănăstirilor și familiilor credincioase. Fără îndoială, toate icoanele sunt făcătoare de minuni și ajutătoare credincioșilor. Dar unele poartă o harismă speciala, pe care o simte numai cel ce se roagă mult și cu lacrimi în fața sfintelor icoane”.

9.1.2.Sfinte Moaște

Sfintele Moaștele au avut un rol deosebit în credința creștină: pe mormintele martirilor s-au clădit primele biserici, acestea sunt așezate în piciorul Sf. Mese sau cusute în Sf. Antimis. Fără ele nu poate fi oficiată Sf. Liturghie, Sinodul al VII-lea din anul 787, obligând ierarhii ca să le pună în bisericile care nu aveau și interzicea sfințirea altora fără a avea moaște. Cultul moaștelor este practicat doar de credincioșii ortodocși și catolici, fiind negat de credincioșii protestanți care consideră că nu este amintit în Sf. Scriptură. În afara disputelor teologice există evidențele: ieșirea din necazuri, vindecări miraculoase de boli fără speranță și astfel certitudinea că moaștele sunt purtătoare și transmițătoare de har divin. Referitor la puterea dumnezeiască a moaștelor, Pr. Prof. Dumitru Popescu spune: „Puterea dumnezeiască ce lucrează prin trupurile Sfinților după moartea lor e o continuare, dar și o intensificare a puterii ce lucra prin trupurile lor cât au fost în viață.” Acesta este motivul pentru care ele sunt căutate și cinstite. În preajma lor, credinciosul se simte mai aproape de divinitate, consideră că prin intermedierea sfinților, rugăciunea va fi mai bine primită. În plus, sfinții martiri, prin exemplul lor, îi întăresc în mărturisirea credinței.

În arealul studiat, multe biserici au Sfinte Moaște. Dintre aceste, cele mai vestite sunt mormântul Sfântului Daniil Sihastrul de la Mănăstirea Voroneț, capul Sf. Grigorie de Nazianz, de la Mănăstirea Slatina. Sf. Grigorie Teologul a trăit în secolul al IV-lea. Moaștele au fost aduse de Alexandru Lăpușneanu de la Constantinopol și așezate într-o raclă de argint încrustată cu pietre prețioase. Atunci când România, în timpul Primului Război Mondial, și-a evacuat tezaurul în Rusia, spre Moscova a plecat și un altfel de tezaur: moaștele sfinților. În 1956 au revenit la București, iar pe 12 februarie au fost duse la Slatina.

Capul Sf. Modest, mâna Sf. Gherasim și părți din moaștele sfinților Andrei Criteanul, Sf. Haralambie și Dr. Cosma și Damian, precum și papucul Sf. Spiridon sunt păstrate la Manastirea Râșca (Foto nr. ).

În biserica din Rădășeni au fost aduse părți din moaștele Sfinților Haralambie, Gheorghe, și Ioan cel Nou de la Suceava și dispuse la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

În crucifixul Schitului Rarău de la Chiril există părticele din moaștele Sfinților Gheorghe, Andrei și Haralambie.

Părți din moaștele unui mare număr de sfinți se găsesc într-o raclă frumos sculptată, sub un baldachin (Sf. Mina, Haralambie, Vasile cel Mare, Gheorghe, Modest, Florian, Pantelimon, Ioan Gura de Aur, Ier. Ghenadie și Ermoghen, precum și părticele din acoperământul Sf. Mina și din Sf. Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul) în Mănăstirea Sf. Mina din Roșiori, comuna Fărăști, iar la Schitul Sf. Glicherie Mărturisitorul se află moaștele acestuia (Foto nr. ). În 1980, la Schitul Bunavestire din Râșca, au fost aduse de la Ierusalim părticele din Moaștele „Sfinților 14000 de prunci uciși de Irod”.

La Mănăstirea Boroaia, în biserică, într-o raclă dispusă sub un baldachin, sunt așezate moaștele Părintelui Ilarion Argatu (Foto nr. ). Părintele a fost un vestit exorcist, iar înprezența moaștelor (chiar dacă încă nu a fost sanctificat) se petrec lucruri inexplicabile cu persoanele considerate a fi „posedate”.

În ultimul timp și în alte biserici au fost adus moaște (ex., la Biserica „Sf. Treime” din Dumbrava, comuna Cornu Luncii, se află racla cu veșmintele Sf. Teodora), considerând că astfel sfinții sunt mai aproape de credincioși, netezindu-le calea spre credința adevărată.

9.1.4. Turismul ascuns

Unii oameni, în situații pe care le consideră „situații limită”, în disperarea lor, uneori în orgoliul lor nemăsurat, ambiții neîntemeiate și invidie, dorința de a parveni, caută și un altfel de ajutor, ajutor de la forțele oculte, modalitate care contravine perceptelor bisericii. Acest mod de rezolvare a problemelor de viață și de îndeplinire a unor dorințe, dovedește și lipsa unei educații religioase temeinice sau șubrezenia credinței. Cei mai mulți întreprind acest demers în taină, deplasările de acest gen putând fi incluse într-o formă de turism de nișă. În această categorie se includ călătoriile făcute mai mult sau mai puțin mascat, pentru a consulta persoane denumite în zonă solomonari, ghicitori, fermecători și mai rar, vrăjitori, pe care am denumit-o turismul ascuns.

În capitolul referitor la obiceiuri am arătat o serie de manifestări magico-religioase. Este interesant de a clarifica noțiunile de „magie” și „vrăjitorie”, chiar cu unele nuanțe sesizate în zonă.

Magia este o formă religioasă inferioară, care are la bază ideea că în natură există o forță misterioasă care guvernează totul; această forță poate fi stăpânită și dirijată folosindu-se formule consacrate însoțite de gesturi și talismane specifice. Este o modalitate de constrângere și nu poate fi confundată cu religia, care presupune credință. Jean Palou, consideră magia ca fiind arta de a comanda forțelor răului, magicianul fiind un inițiat în marile mistere, un citadin, în opoziție cu vrăjitorul, care este un sătean cunoscător doar al micilor mistere. Teoretic, domeniul magiei a fost uneori mai puțin delimitat ca înțeles. De exemplu, în 1752, a fost tradusă din limba latină și publicată la Lyon, o lucrarea în care sunt dezvăluite „secretele minunate ale magiei naturale și cabalistice”, fiind, în fapt, mai mult un ghid ce conține, predominant, concluzii ale unei observări îndelungate a realității și rezultatele unor experimente. Este un amestec de remedii naturiste cu efecte medicale, sfaturi pentru rezolvarea unor probleme practice folosind amestecuri de diferite substanțe (de exemplu, cum să rupi o bară de fier folosind <l'eau ardent>), metode de acțiune practică în diferite scopuri (de la curățatul dinților și îngrijirea gingiilor, la plantatul pomilor) și modalități de concepere cu diferite scopuri a unor talismane. Poate că denumirea de „magie” a fost dată cărții deoarece unele remedii sunt „curioase” pentru scopul urmărit, iar rezultatele neașteptate.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost publicată o altă carte cu titlu „La magie blanche dévoilée ou explication” scrisă de Henri Decremps, dar care este de fapt o carte în care sunt explicate numerele de iluzionism cunoscute în acele timpuri.

În Evul Mediu se considera că magia se diviza în două, în funcție de tipul de forțe pe care le manipula: magia demonică ce „presupunea o alianță sinistră cu demonii” și magia naturală care „exploata puterile speciale ale naturii.”

Lucian Blaga a abordat gândirea magică și viziunea magică (ce reprezintă elemente componente ale culturii populare), în lucrarea Despre gândirea magică. Studiind această scriere, Ioan Pop-Curșeu sintetizează diferențele dintre magie și vrăjitorie, după o serie de criterii. Sesizează că: magia este legată de lumea citadină și de cultura scrisă, pe când vrăjitoria este legată de oralitate și lumea satului; de magie se ocupă cu predilecție bărbații, iar de vrăjitorie mai ales femeile; practicile magice se desfășoară preponderent ziua, pe când cele vrăjitorești în special noaptea; scopul demersului magic este în primul rând pozitiv, iar al vrăjitoriei, negativ; demersurile magiei sunt raționale, pe când cele ale vrăjitoriei sunt iraționale, emotive; adjuvanții reali ai magiei au valoare simbolică (cărți, veșminte, glob de cristal, baghetă etc.), vrăjitoria folosind adjuvanți reali cu valoare practică (plante medicinale, plante narcotice și halucinogene); magia stăpânește uneori demonii, pe când vrăjitoria se bazează pe un pact cu diavolul; magia este structurată ca o religie, vrăjitoria fiind o formă de acțiune contra religiei; magia este percepută ca o „artă”, un joc, fără riscuri pentru magician și auditoriu, pe când vrăjitoria presupune riscuri pentru cei care intră în contact cu ea. În literatura etnografică, se folosește sintagma de „practici magico-religioase”, amintite și descrise la capitolul în care sunt descrise obiceiurile populare. Aceste practici, din punctul de vedere al caracteristicilor urmărite anterior, fluctuează între magie și vrăjitorie (fără a fi practici vrăjitorești !), având uneori o poziționare mediană. Practicile magico religioase sunt legate de lumea satului și de oralitate, sunt în special practicate de femei, au ca timp de desfășurare atât momente diurne cât și nocturne, au mai ales scop pozitiv, se bazează pe facultăți „iraționale”, folosesc în special adjuvanți reali cu valoare practică (plante tămăduitoare) și nu presupun riscuri pentru cei ce intră în contact cu ele (Tabelul nr. ).

Din cele enunțate se poate observa că, folosind acest mod de analiză, acestea sunt mai apropiate de vrăjitorie, ceea ce este o concluzie total eronată. Aceste practici fiind în tandem cu sărbătorile religioase, nu sunt și nici nu pot fi considerate practici vrăjitorești (care presupun un pact cu diavolul). Creștinismul a adoptat și adaptat o serie de ritualuri străvechi care nu au fost acceptate de biserică, dar sunt tolerate (selectiv), fiind considerate ca inofensive pentru credință. Chiar și atunci când se vehiculează denumirea de Magia albă, practicile folosite nu au nici o legătură cu credința adevărată. „Cosmetizarea” practicilor magice cu rostirea unor rugăciuni și folosirea Sfintei Cruci nu face ca aceste ritualuri să fie acceptate de credința creștină, mai ales că sunt practicate contra cost de persoane dubioase și cer bunăstarea și confortul sufletesc al unei persoane în detrimentul alteia. Amestecarea nmelor sfinte în aceste ritualuri demonice nu facdecât să terfelească rugăciunile creștine și să înjisească sfintele simboluri ale Bisericii. Aceste practici sunt mai apropiate de vrăjitorie care este definită ca o „magie destinată a face rău.”

În categoria practicilor vrăjitorești pot fi incluse farmecele, blestemele, descântecele. Acestea se bazează pe puterea magică a cuvântului: „Cuvântul o dată articulat devine forță, putere, acțiune.”De aceea, rostirea formulelor magice (sub forma cărora sunt enunțate farmecele, blestemele și descântecele) nu poate fi făcută de oricine, ci doar de către persoane inițiate, cerându-se ajutor elementelor naturale investite cu puteri magice (ex. descântecele de ursită).

Creștinismul a adoptat practicile de îndepărtare a „răului” și astfel au apărut rugăciunile folosite la exorcizare și atribuite sfinților tămăduitori (Sf. Cosma, Damian, Haralambie, Spiridon Sf. Vasile cel Mare și Sf. Grigore Teologul).

În zona de studiu, practicanții acestor forme de vrăjitorie sunt greu de depistat. Există astfel de persoane în special în comunitățile huțule din zona Moldoviței, Vatra Moldoviței, Moldova Sulița, Breaza, Benia.

Dintre rugăciunile amintite anterior, cele mai puternice, despre care se spune că nu orice preot are tăria să le citească, sunt moliftele Sf. Vasile cel Mare, cunoscute și sub numele de „blestemele Sfântului Vasile” (sunt spuse ca blestem asupra Necuratului). Lumea munților este perpetuu amenințată de „legări de cununii”, luarea manei vitelor, farmece care smintesc. Părintele Zosima de la Schitul Sf. Vasile cel Mare din Moldova Sulița, într-un interviu, se destăinuie: „Pe-aicea sunt încă niște vrăjitori foarte tari, dar nu din ăia cum îs țigăncile care dau în cărți, ghioc, sau alte escrocherii "mai moderne". Sunt neamuri lungi de vrăjitori, puterea lor le vine din străvechime. Se transmite chiar și prin sânge, cumva genetic. Solomonari, așa le zicea vechilor vrăjitori.”

Uneori, practici apropiate magiei, vrăjitoriei și superstițiilor se desfășoară chiar în sânul Bisericii, de către slujitori ai acesteia care nu înțeleg că regulile bisericești nu suferă modernizări în ceea ce privește dogmele și ritualurile. Unele „inovații”, cum ar fi deschiderea cărții sfinte, scoaterea de părticele etc., sunt „străine adevăratei credințe, practici al cărui profil, săvârșit într-un spațiu bisericesc, nu se deosebesc cu nimic de ritualurile vrăjitorești.”

Concluzionând, am putea spune că practicile magico-religioase din lumea satului sunt legate de anumite momente sacre din an. Majoritatea sunt utilizate în scop benefic, fiind tolerate de biserică, unele reprezentând chiar modele de luptă cu Necuratul, preluate și adaptate de aceasta.

Practicile magico-religioase neacceptate de biserică, cele vrăjitorești și mai nou cele apărute în sânul bisericii au generat o formă de turism de nișă, turismul ascuns.

9.1.4. Turismul în scop sacroterapeutic – un turism de nișă pentru îngrijirea sănătății

Misiunea bisericii a fost dintotdeauna întrajutorarea aproapelui: „Iar facerea de bine și întrajutorarea nu le dați uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu”, spune Sf. Apostol Pavel. În credința creștină sunt cunoscute numeroasele însănătoșiri miraculoase săvârșite de Iisus Hristos, iar mai apoi de Sf. Apostoli, în urma rugăciunilor. Pilda Mântuitorului și a Sf. Apostoli a fost urmată după putere, pricepere, înțelegere și trăire de către cei care și-au dedicat viața credinței.

Punându-se în practică principiile creștine, încă din Evul Mediu, pe lângă unele mănăstiri au fost constituite „bolnițe”, adică așezăminte spitalicești. Ștefan Cel Mare și Sfânt clădește la Pătrăuți biserica Înălțarea Sf. Cruci (1487), ca biserică a unei mănăstiri de maici, pe lângă care funcționa o bolniță și pentru oșteni răniți în lupte. Un alt promotor al acestei idei a fost Anastasie Crimca, fiul unui negustor bogat din Suceava. După ce a servit cu fidelitate pe domnul Moldovei Petru Șchiopu, s-a retras în viața călugărească. Cu o cultură de excepție, a urcat repede treptele ierarhiei bisericești: monah la Putna, pentru scurt timp episcop de Rădăuți (1600), episcop de Roman (1606 – 1608), mitropolit al Moldovei. La Dragomirna a clădit o bisericuță (cu multe elemente arhitecturale inovatoare) care a fost folosită ca bolniță. Tot Anastasie Crimca , sub același impuls al credinței, înființează primul spital public din Moldova, la Suceava (1619).

În zona de studiu, au fost două mănăstiri pe lângă care au funcționat așezăminte spitalicești: la Râșca (1875) și Slatina (1881).

La Slatina, spitalul a funcționat între 1881 și 1932 într-un corp de chilii cu parter și etaj, construit de către Arhiereul Fillaret Beldiman în campania de reconstrucție a mănăstirii întreprinsă între 1829-1834.

La Mănăstirea Râșca, pe o placă de marmură, fixată în zidul bisericii (în 1931), este săpat, printre alte informații, și textul cu privire la acest aspect: „În vremea Marelui Război pentru Întregirea Neamului (1916-1918), călugării din această mănăstire au mers ca infirmieri pe câmpul de luptă pentru îngrijirea răniților, iar chiliile mănăstirii au servit ca spital militar, îngrijit de călugării bătrâni, pentruca toți, în acele vremuri grele pentru țară, ca buni români, să-și facă datoria.“

Bolnițele mănăstirești adăposteau monahi bătrâni și bolnavi, cu un regim de viață care să le îndulcească austeritatea traiului în perioada de boală. În afară de monahi și monahii, în bolnițe, uneori, mai erau tratați oșteni rănijți în lupte. Se consideră că bolnițele nu erau similare cu spitalele, așa cum s-a crezut multă vreme. După ce acele anexe cu folosință spitalicească au dispărut, denumirea de bolniță a rămas pentru biserică și cimitirul unde erau înmormântați monahii și monahiile.

Astăzi, spre mănăstiri și biserici se îndreaptă în primul rând o categorie de bolnavi care consideră rugăciunea ca cea din urmă speranță. Aceștia sunt bolnavii de boli incurabile ale corpului, cât și cu boli psihice.

Preoții și monahii, care au fost investiți cu duhul sfânt, folosesc o diversitate de metode și mijloace în scopul însănătoșirii celor care caută alinare în credință, convinși de adevărul a ceea ce scrie în Sfânta Evanghelie după Marcu: Mântuitorul a vindecat un orb, după care „(…)i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit.”

Dintre metodele și mijloacele folosite putem enunța: atingerea cu mâna pe creștet pentru a transmite har sfânt; spovedania și împărtășirea în vederea realizării unui echilibru psihic, o liniște absolut necesară vindecării trupești; ritualul de sfințire și ritualul de exorcizare prin rugăciune. În mediul monastic s-au mai folosit și se folosesc încă remedii naturiste constând în leacuri obținute din plante medicinale. Dealtfel, etimologic, medicina și meditația au la bază același cuvânt, verbul latin medeor, eri, care se traduce prin a vindeca, a trata (medical), a îngriji, a tămădui, a ușura. Ca atare, acesta fiind înțelesul primordial, se poate spune că dacă medicina tratează bolile trupului, meditația le tratează pe cele ale sufletului. Se ajunge astfel să se justifice principiul de bază al demersului de vindecare promovat de daci, prin Zamolxe, conform căruia nu se poate trata trupul fără a vindeca sufletul. În aceste condiții, sacroterapia este privită ca o șansă majoră pentru unii bolnavi, cu condiția unei rugăciuni neîncetate. Dacă rugăciunea este hrana sufletului, mâncarea este hrana trupului. De aceea, una din metodele de vindecare este și dirijarea dietei bolnavilor: „Teologic se vorbește de <Post>, iar medical se vorbește de <Dietoterapie>.”

În urma unei observări îndelungate, s-a considerat că bolnavii credincioși se vindecă mai repede, credința fiind vindecătoare, în toate cele trei ipostaze: a trupului (prin terapie), a minții (prin liniște și iluminare) și a sufletului (prin mântuire).

Starea de sănătate nu este numai o stare de bine fizic, ci și psihic. Binele psihic se obține printr-o gândire pozitivă și o eliberare de gândurile care stimulează ura, mânia, dușmănia, în vederea restabilirii unor relații de armonie cu cei din jur și a unei relații permanente cu sacrul. Armonia înseamnă liniștea interioară, condiție hotărâtoare în vindecare. În terapia prin rugăciune se folosesc Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), Rugăciunea isihastă („rugăciunea minții în inimă” și care constă în repetarea un sfert de oră a stihului „Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.”), rugăciunea Sf. Efrem Sirul, Psalmii și participarea la citirea Molitvelor Sf. Vasile.

În chestionarul aplicat preoților parohi și stareților, la întrebarea referitoare la oportunitatea desfășurării turismului în mediul monahal, au fost și cazuri în care intervievații au considerat că nu se justifică decât pentru persoanele care vin special pentru practicarea credinței și pentru cei care au neapărată nevoie de ajutor, în vederea tămăduirii de diferite afecțiuni.

Mănăstirile și schiturile, într-o majoritate covârșitoare fiind în zone izolate, înconjurate de păduri, îndeplinesc acea condiție fizică principală: un mediu natural liniștit. Acest lucru este remarcat de turiști care resimt șocul constrastului dintre vacarmul orașului și liniștea pădurii. Așezămintele ctitorite în locuri retrase (Schitul „Înălțarea Domnului” – Mestecăniș, Schitul „Sf. Pantelimon” –Mestecăniș, Schitul Corlățeni – Pojorâta, Mănăstirea Rarău, Mănăstirea Sihăstria Rarăului, Schitul Poiana Arșiței etc.), departe de axele principale de transport, oferă condiții optime pentru reechilibrare psihică. Un mediu propice oferă și Mănăstirea Brădățel, Schitul Mănăila, Schitul Sf. Glicherie și Mănăstirea Slătioara, așezăminte pe stil vechi. Traiul în mediul sacru, în prezența monahilor și preoților care dau sfaturi, fiecare după pricepere (dar niciodată greșite), privind traiul cât mai curat, sunt hotărâtoare în procesul de vindecare a unor boli.

Azilurile de pe lângă mănăstiri și parohii.????

Turismul festivalier:

De obicei festivalurile se cuplează cu hramul bisericii sau hramul satului.

9.1.5. Hramurile și pelerinajul

Hramurile

Cuvântul „hram” vine din slava veche și înseamnă „patron”. Hram, adică patron al unei biserici poate fi un sfânt sau un eveniment biblic (ex. Înălțarea Sfintei Cruci, Pogorârea Duhului Sfânt, Bunavestire etc.). Icoana hramului este așezată la intrarea în biserică, sau deasupra ușii de la intrarea în pronaos. La unele biserici, prin diferite tehnici, icoana sfântului ocrotitor este reprezentată pe peretele bisericii deasupra ușii sau dacă este vorba de doi sfinți (ex. Sf. Petru și Pavel, Sf. Arhangheli Mihail și Gavril) icoanele acestora sunt reprezentate separat în stânga și dreapta intrării. La fel se procedează când biserica are două hramuri.

În aceste zile, la sfârșitul slujbei se face aghiazmă, se înconjoară biserica, se stropește cu apă sfințită, reamintind momentele sfințirii inițiale ale acesteia.

La biserică se aduc ofrande ( în zona Fălticeni se numește „blid”): colac, lumânare, vin, pentru cei care poartă numele sfântului.

Majoritatea creștinilor din parohie participă la slujbă. Este momentul întoarcerii acasă a multora dintre cei plecați în restul anului. Aceștia se întorc acasă, atât la propriu cât și la figurat deoarece „Sărbătorile neamului nostru sunt pentru fiecare fiu al acestor mioritice plaiuri ca o chemare acasă a sufletului și a întregii ființe”. Acestora, li se adaugă rude, prieteni, invitați din alte localități. După slujbă, urmează masa comună. La unele biserici, dar mai ales la mănăstiri, masa este organizată în incinta locașului de cult (Foto nr. ). În zilele noastre, în majoritatea cazurilor, masa se ia în familie, împreună cu rudele și invitații. Este o reminiscență a meselor comune care reuneau credincioșii din biserica primară, după slujbă, „agapa creștină”. Cuvântul, din limba greacă, înseamnă iubire, luarea mesei în comun fiind un semn de dragoste creștină și solidaritate; iubirea este considerată cea mai importantă virtute a creștinilor.

Sunt și cazuri în care există două hramuri pentru aceeași biserică, sau unul fiind hramul bisericii și al doilea hramul satului, cel de-al doilea fiind ales pentru a se sărbători la o dată din afara perioadelor de post.

Pelerinajul

Pelerinajul reprezintă o formă de turism religios. Este singura formă de turism cu continuitate de la apriția societății omenești și până astăzi.

Se consideră că primii pelerini au fost magii și păstorii care au mers să-L adore pe Pruncul Iisus. Se poate spune deci că pelerinajul creștin are 2000 de ani.

Sensul cuvintelor „pelerin” și „pelerinaj” a-a cristalizat în timp. Inițial, cuvântul „pelerin” desemna un străin, călător, rătăcitor pe meleaguri străine. Sensul de călător spre un loc sfânt aflat la depărtare cu un scop religios, îl capătă abia la la sfârșitul primului mileniu. Uneori termenul era perceput ca „procesiune” sau „solemnitate”. Pentru cei care practică pelerinajele ca mod de sacrificiu în numele credinței, impulsul este dat de guastul de absolut. Asta departajează pelerinul de turistul simplu care pleacă spre zone necunoscute având drept scop schimbarea orizontului și cunoașterea. Inclusiv modalitatea de efectuare a acestei călătorii a suferit modificări în timp. În Evul Mediu, călătoria în sine, făcută pe jos, în haine umile, cu hrană puțină, cu rugăciuni și cântece religioase însemna sacrificiul pe care îl făcea pelerinul întru iertarea păcatelor și slava lui Dumnezeu. În acele vremuri existau, în vestul Europei, chiar ghiduri care îndrumau pelerinii în ce privește modul de comportare într-un astfel de demers cu scop de mântuire.

România – și în special Bucovina – a rămas țara în care această formă de practicare a credinței a supraviețuit comunismului și s-a amplificat după 1989. Vocația turistică a acestor meleaguri pentru turismul de pelerinaj este cunoscută și în străinătate. În acest sens, norvegianul Berit Lanke scrie: „Peisajele, patrimoniul istoric și mănăstirile pictate, dintre care unele sunt înscrise pe lista Patrimoniului UNESCO, o populație pioasă care celebrează sărbătorile sfinților într-o formă spectaculară (în unele cazuri în aceelași mod ca în Evul Mediu) fac din România o destinație turistică majoră pentru aceste pelerinaje.”

Așa cum a fost sesizat și în citatul anterior („celebrează sărbătorile sfinților”), pelerinajele sunt indisolubil legate de hramuri. Incontestabil că cele mai masive pelerinaje se desfășoară la hramurile marilor mănăstiri. Deplasări sub forma pelerinajelor, dar de mai mică anvergură se desfășoară cu ocazia tuturor așezămintelor religioase, în special de cult ortodox și catolic, lucru pe care l-am evidențiat la fiecare așezământ în parte.

Partea de sus a fost trimisă d-lui prof spre corectare

Se va mai scrie tur. Festivalier din comune și orașe, legate de perioada hramurilor

În chestionarul aplicat preoților parohi și stareților, la întrebarea referitoare la oportunitatea desfășurării turismului în mediul monahal, au fost și cazuri în care intervievații au considerat că nu se justifică decât pentru persoanele care vin special pentru practicarea credinței și pentru cei care au neapărată nevoie de ajutor, în vederea tămăduirii de diferite afecțiuni.

Mănăstirile și schiturile, într-o majoritate covârșitoare fiind în zone izolate, înconjurate de păduri, îndeplinesc acea condiție fizică principală: un mediu natural liniștit. Acest lucru este remarcat de turiști care resimt șocul constrastului dintre vacarmul orașului și liniștea pădurii. Așezămintele ctitorite în locuri retrase (Schitul „Înălțarea Domnului” – Mestecăniș, Schitul „Sf. Pantelimon” –Mestecăniș, Schitul Corlățeni – Pojorâta, Mănăstirea Rarău, Mănăstirea Sihăstria Rarăului, Schitul Poiana Arșiței etc.), departe de axele principale de transport, oferă condiții optime pentru reechilibrare psihică. Un mediu propice oferă și Mănăstirea Brădățel, Schitul Mănăila, Schitul Sf. Glicherie și Mănăstirea Slătioara, așezăminte pe stil vechi. Traiul în mediul sacru, în prezența monahilor și preoților care dau sfaturi, fiecare după pricepere (dar niciodată greșite), privind traiul cât mai curat, sunt hotărâtoare în procesul de vindecare a unor boli.

Azilurile de pe lângă mănăstiri și parohii.????

Turismul festivalier:

De obicei festivalurile se cuplează cu hramul bisericii sau hramul satului.

9.2. Pelerinajul, hramurile

Hramurile

Cuvântul „hram” vine din slava veche și înseamnă „patron”. Hram, adică patron al unei biserici poate fi un sfânt sau un eveniment biblic (ex. Înălțarea Sfintei Cruci, Pogorârea Duhului Sfânt, Bunavestire etc.). Icoana hramului este așezată la intrarea în biserică, sau deasupra ușii de la intrarea în pronaos. La unele biserici, prin diferite tehnici, icoana sfântului ocrotitor este reprezentată pe peretele bisericii deasupra ușii sau dacă este vorba de doi sfinți (ex. Sf. Petru și Pavel, Sf. Arhangheli Mihail și Gavril) icoanele acestora sunt reprezentate separat în stânga și dreapta intrării. La fel se procedează când biserica are două hramuri.

În aceste zile, la sfârșitul slujbei se face aghiazmă, se înconjoară biserica, se stropește cu apă sfințită, reamintind momentele sfințirii inițiale ale acesteia.

La biserică se aduc ofrande ( în zona Fălticeni se numește „blid”): colac, lumânare, vin, pentru cei care poartă numele sfântului.

Majoritatea creștinilor din parohie participă la slujbă. Este momentul întoarcerii acasă a multora dintre cei plecați în restul anului. Aceștia se întorc acasă, atât la propriu cât și la figurat deoarece „Sărbătorile neamului nostru sunt pentru fiecare fiu al acestor mioritice plaiuri ca o chemare acasă a sufletului și a întregii ființe”. Acestora, li se adaugă rude, prieteni, invitați din alte localități. După slujbă, urmează masa comună. La unele biserici, dar mai ales la mănăstiri, masa este organizată în incinta locașului de cult (Foto nr. ). În zilele noastre, în majoritatea cazurilor, masa se ia în familie, împreună cu rudele și invitații. Este o reminiscență a meselor comune care reuneau credincioșii din biserica primară, după slujbă, „agapa creștină”. Cuvântul, din limba greacă, înseamnă iubire, luarea mesei în comun fiind un semn de dragoste creștină și solidaritate; iubirea este considerată cea mai importantă virtute a creștinilor.

Sunt și cazuri în care există două hramuri pentru aceeași biserică, sau unul fiind hramul bisericii și al doilea hramul satului, cel de-al doilea fiind ales pentru a se sărbători la o dată din afara perioadelor de post.

Pelerinajul

Pelerinajul reprezintă o formă de turism religios. Se consideră că primii pelerini au fost magii și păstorii care au mers să-L adore pe Pruncul Iisus. Se poate spune deci că pelerinajul creștin are 2000 de ani.

Sensul cuvintelor „pelerin” și „pelerinaj” a-a cristalizat în timp. Inițial, cuvântul „pelerin” desemna un străin, călător, rătăcitor pe meleaguri străine. Sensul de călător spre un loc sfânt aflat la depărtare cu un scop religios, îl capătă abia la la sfârșitul primului mileniu. Uneori termenul era perceput ca „procesiune” sau „solemnitate”. Pentru cei care practică pelerinajele ca mod de sacrificiu în numele credinței, impulsul este dat de guastul de absolut. Asta departajează pelerinul de turistul simplu care pleacă spre zone necunoscute având drept scop schimbarea orizontului și cunoașterea. Inclusiv modalitatea de efectuare a acestei călătorii a suferit modificări în timp. În Evul Mediu, călătoria în sine, făcută pe jos, în haine umile, cu hrană puțină, cu rugăciuni și cântece religioase însemna sacrificiul pe care îl făcea pelerinul întru iertarea păcatelor și slava lui Dumnezeu. În acele vremuri existau, în vestul Europei, chiar ghiduri care îndrumau pelerinii în ce privește modul de comportare într-un astfel de demers cu scop de mântuire.

România – și în special Bucovina – a rămas țara în care aceast formă de practicare a credinței a supraviețuit comunismului și s-a amplificat după 1989. Vocația turistică a acestor meleaguri pentru turismul de pelerinaj este cunoscută și în străinătate. În acest sens, norvegianul Berit Lanke scrie: „Peisajele, patrimoniul istoric și mănăstirile pictate, dintre care unele sunt înscrise pe lista Patrimoniului UNESCO, o populație pioasă care celebrează sărbătorile sfinților într-o spectaculară (în unele cazuri în aceelași mod ca în Evul Mediu) fac din România o destinație turistică majorăpentru aceste pelerinaje.”

În cazul spațiului studiat, pelerinajele se combină cu hramurile (Foto nr. ) (aspect sesizat și în citatul anterior: „celebrează sărbătorile sfinților”), pe distanțe mai mari, dar în cele mai multe cazuri pe distanțe mici, în cuprinsul unor zone mai restrânse, ceea ce am reliefat la descrierea lăcașurilor de cult.

CAP. IX. MEDIUL CULTURAL-RELIGIOS ȘI TURIȘTII

9.1. Turiștii în căutarea sacrului și miracolului; modalități de percepere

9.1.1.Icoane făcătoare de minuni

9.1.2. sfinte moaște

9.1.3. Turismul ascuns

9.1.4. Turismul în scop sacroterapeutic – un turism de nișă pentru îngrijirea sănătății

9.1. Turiștii în căutarea sacrului și miracolului; modalități de percepere

Sub imperiul credinței, oamenii împart spațiul în spațiu sacru și spațiu profan, iar timpul, în timp sacru și timp profan. Viața lor este o pendulare între cele două sau le străbate într-o curgere continuă. Roger Caillois definește sacrul ca fiind „cel care dă viață și ceea ce o face fermecătoare.”

Cuvintele „sfânt” și „sacru” au o semnificație comună. Sfânt provine din grecescul ieros, iar sacru din latinescul sancio, ire care se traduce prin a interzice, a sancționa.

Timpul sacru dă posibilitatea retrăirii unui eveniment mitic. Prin sărbătorile religioase timpul sacru este repetabil la nesfârșit, „apare sub forma paradoxală a timpului circular, reversibil și recuperabil”. Este o ruptură a timpului profan, nefiind timpul actual, ci timpul în care s-au desfășurat momentele sfințite de evenimentele cristice.

Biserica se prezintă ca o copie a Paradisului, clădită astfel prin poruncă divină. Altarul – care se află spre răsărit – este Casa Domnului pe Pământ, ceea ce îi dă sacralitate. Locul de cult sacru creează o discontinuitate în spațiul profan dar reprezintă și „un punct fix în mijlocul fluidității amorfe a spațiului profan”, este o zonă stabilă în haos, dând posibilitatea comunicării dintre Pământ și Cer. Este o teritorializare a divinului, o interfață între om și divinitate, manifestarea pământeană a trecerii „între închis și deschis, interzis și accesibil, divin și uman (…)”. Pentru ca un loc să fie declarat sfânt, acolo trebuie ca forța divină să se manifeste sub formă reală sau imaginară. Altarul creștin este locul unde, în timpul Sfintei Liturghii, prin invocarea Sf. Duh de către preot, se produce taina euharistiei care constă în prefacerea pâinii în trupul lui Hristos, iar al vinului în sângele Său. Acest act reprezintă piatra de temeliei a cultului creștin, a Legii celei noi, instituită de însuși Mântuitorul, la ultima cină, „Cina cea de Taină” când, prefigurând într-un mod nesângeros, sacrificiul sângeros ce va urma, frângând pâinea și împărțind-o Sf. Apostoli, a spus „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”, iar turnând vin în pahare le-a dat de au băut și le-a spus: „Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă.”

Pentru ca un loc din afara lăcașului de rugăciune să fie considerat sfânt, acolo trebuie ca divinul să se fi manifestat printr-un semn. Dintotdeauna s-a considerat că divinitatea se manifestă, pentru muritori, prin semne. Heraclit notează: „Stăpânul, al cărui oracol este la Delfi, nici nu vorbește, nici nu tăinuiește nimic, ci se exprimă numai prin semne.” Semnul nu este explicit, el doar sugerează. Pentru că se consideră că și Diavolul face minuni, discernerea a ceea ce este minune Dumnezeiască sau nu, se face foarte greu. Ca atare, la certitudinea că un loc poate fi declarat sfânt se ajunge cu mare greutate, manifestându-se o precauție deosebită. În zona de studiu nu există declarate astfel de locuri. Sunt, totuși, consemnări istorice care relatează unele evenimente inexplicabile cărora nu li se poate da decât această interpretare deoarece „Miraculosul este rezervat lui Dumnezeu și se manifestă printr-un act divin care sfidează legile naturii.” În acest context se încadrează istorisirea despre alegerea locului pentru construirea mănăstirii Slatina de către călugărul Pahomie, acolo unde a fost un paltin și unde se vedeau „spre duminici și alte zile mari multe lumini (….) la vremea slujbei bisericii. Și i s-au arătat Maica Precistă în vis și i-au zis să meargă la Alexandru–vodă, să-i zică să facă mănăstirea.” Fenomenul, pe care l-am amintit și în istoricul acestei mănăstiri, este privit astăzi ca pe o legendă.

Locul pe care s-a înălțat Schitul Sf. Ioan Iacob Hozevitul din cadrul Mănăstirii Corlățeni a fost ales în tot urma unor revelații, Troița marcând locul unde se spune că s-a arătat Sf. Treime.

Întâmplări inexplicabile s-au petrecut și la Mănăstirea Rarău. O relatare mai nouă, pe care am auzit-o spusă de starețul Schitului Poiana Arșiței, amintește tot despre fenomene stranii, inexplicabile, pe care le-au trăit viețuitori ai așezământului și închinători prezenți acolo, în preajma unor locuri cu profundă încărcătură spirituală. Acestea însă nu au avut răsunetul aparițiilor repetate ale Maicii Domnului în unele zone ale Europei care, în timp, au devenit obiective turistice spre care se îndreaptă fluxuri importante de pelerini. Nu există locuri predestinate a deveni sfinte, ci doar locuri sfințite prin manifestarea divinului.

Chiar și în cazul locurilor sfinte, intermedierea dintre divin și uman este realizată de către preoți: nu există loc sfânt fără preoți.

9.1.1. Icoane făcătoare de minuni

În viața credincioșilor creștini închinători la icoane, un loc aparte îl ocupă icoanele făcătoare de minuni. În credința acestora, icoana nu este un idol, ci un simbol. Pentru a justifica cele spuse, V. Andru scrie: „Simbolul este o scară: nu idolatrizezi scara, ci urci pe ea spre taine și înțelesuri, și menții mintea în tărie, trăiești în duh, ești în vestibulul miracolului.” Icoanele făcătoare de minuni sunt căutate spre venerare, rugătorii cerând sfinților ajutor pentru intermedierea rugăciunii către Dumnezeu, în speranța că, aceștia fiind oameni îndumnezeiți, rugăciunea lor va fi mai bine primită. Cei în necazuri și boli, caută alinare și izbăvire în fața chipurilor zugrăvite ale sfinților. Scăparea de necazuri și vindecările, repetate și fără explicații rezonabile, ieșite din limitele logicii, au fost hotărâtoare în a considera unele icoane ca având acest atribut (de a face minuni).

În zona de studiu sunt 9 astfel de icoane (din cele 22, din județ, recunoscute ca având această calitate.

Icoana Maicii Domnului supranumită „Portărița”, de la Rădășeni.

Încă dintru începuturi, evenimentele legate de viața acestei icoane sunt sub semnul miraculosului, a situațiilor care sunt mult prea neverosimile pentru a le considera simple coincidențe.

Informații despre această icoană se găsesc în lucrarea Arhimandritului Narcis Crețulescu, „Istoria Sfintei Mănăstiri Râșca” dar și în tradiția orală a locuitorilor din Rădășeni. A fost făcută prin osteneala ieroschimonahului Veniamin Piticariu, stareț al Mănăstirii Râșca. Cu banii săi și cei ai obștii călugărești, ascunși într-un baston de bambus, a plecat la Sf. Munte Athos ca să dea comandă să se picteze o icoană pe care să o doneze mănăstirii. Pe drumul spre Constantinopol, spune tradiția, o furtună năprasnică a fost cât pe ce să provoace naufragiul ambarcațiunii. A scăpat cu viață, dar și-a pierdut bastonul cu bani. Ajuns la Athos, nu a mai avut bani să-și îndeplinească scopul pentru care venise și s-a întors spre casă. În drumul de întoarcere, la Constantinopol, a văzut la un moment dat bastonul în fața unei prăvălii alături de alte lucruri aduse la mal de valuri și adunate de oameni. S-a reîntors la Athos și a comandat icoana la un pictor din Schitul Lacu. Ulterior a fost îmbrăcată în argint aurit la Liov contra sumei de 1200 de galbeni. Amănunte despre această icoană ne dă Arhimandritul Narcis Crețulescu, născut la Mihăiești (comuna Horodniceni) în lucrarea dedicată Sfintei Mănăstiri Râșca. Poartă această denumire deoarece este o copie după cea de la Mănăstirea Iviru, denumită „Portărița”.

Cunoscându-se puterea miraculoasă, icoana a fost adusă de la Râșca la Rădășeni, în 1921, într-o procesiune în vreme de secetă. După slujbă, boii nu a mai putut să miște carul ce urma a se întoarce la Râșca și astfel a rămas în Biserica „Sf. Petru și Pavel” din Rădășeni.

Faima acestei icoane face ca zi de zi numeroși credincioși să-și aștepte rândul ca să se închine să-și plângă necazurile și să ceară ajutor.

Icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, de la Mănăstirea Râșca

Se spune că această Sfântă icoană a stat ascunsă (îngropată) ani mulți în Poiana Iova (lui Ioan). După construirea unui așezământ în această poiană, icoana se va întoarce în locurile unde a fost găsită.

Puterea miraculoasă a acestei icoane este cunoscută în întreaga țară. Astfel se explică faptul că, în primăvara anului 2014, a fost dusă la Slobozia și Călărași, și a fost organizată o procesiune. După procesiune, credincioșii au avut ocazia să se închine icoanei care a fost așezată într-un baldachin (foto….).

Icoana Sf. Gheorghe din Mănăstirea Cămârzani

Între odoarele de mare preț ale Mănăstirii Cămârzani (comuna Vadu Moldovei) se numără și icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe care s-a dovedit a avea har Dumnezeiesc, făcând numeroase minuni. A fost donată de către Emanoil (Manolachi) Morțun, în anul 1863, anul terminării ctitoriei.

Icoana Maicii Domnului din biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” – Gura Humorului

Se pare că donația făcută în anul 1968 de către Domnica Cuciureanu, o văduvă cu sufletul curat și trăire duhovnicească intensă, a fost începutul unui șir de întâmplări miraculoase. Ea a dăruit o icoană a Maicii Domnului bisericii „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Gura Humorului, icoană pe care, un slujitor înduhovnicit, părintele Ilie Cleopa, a dus-o la sfințit la Mănăstirea Sihăstria din Munții Neamțului. Acum se găsește într-o încăpere dispusă în partea de sudul a naosului. Mulțimea minunilor relatate de către credincioși este mare. Acesta a fost motivul pentru care părintele paroh Teodor Botnar, fost inspector bisericesc, le-a adunat într-o carte. Mărturiile sunt cutremurătoare: vindecări miraculoase, ajutor în situații disperate și fără scăpare. Când disperarea și neputința sunt mari, oamenii încearcă orice este posibil. Disperarea este transconfesională! Mulți din cei care invocă ajutorul Maicii Domnului în fața acestei icoane aparțin altor confesiuni: greco-catolici, catolici, protestanți și chiar mozaici și musulmani. Permanent, vin numeroși rugători din toate colțurile țării și din străinătate cu scopul precis și mărturisit de a se închina aici, desfășurând astfel un turism eminamente religios.

Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Rarău (comuna Crucea, satul Chiril)

Acolo unde lipsesc documentele, vorbesc legendele. Dar și acestea s-au structurat în jurul unui nucleu de adevăr. Cât este adevăr și cât fantezie, cât este poveste și cât un miracol al puterilor divine ? Aceasta fiecare va trebui să discearnă după puterea minții și puterea credinței !

Despre icoană nu se cunosc multe amănunte. Se știe că este foarte veche și că provine de la vechiul așezământ monahal de pe Pârâul Alb, ctitorie al lui Petru Rareș, cunoscută astăzi sub numele de Sihăstria Rarăului. Se spune că, după ce, în 1784, au fost preluate domeniile mănăstirești, icoana era găsită afară din biserică. Călugării, prin post și rugăciune, au fost înștiințați de o voce divină că vor trebui să părăsească mănăstirea și să treacă munții în Moldova, ceea ce au și făcut. Nu peste mult timp, fosta ctitorie a lui Petru Rareș a fost incendiată la ordinul austriecilor.

Noul așezământ a fost înălțat cu sprijinul boierului Balș în zona satului Chiril. Aici, în urma unei vedenii, egumenul Martinian Conuț îmbracă icoana în argint.foto ….

5. În naosul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, alături de icoana Maicii Domnului cu Pruncul mai este o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan.

6. Icoane făcătoare de minuni mai sunt în Mănăstirea Slatina (o icoană a Maicii Domnului), Vatra Moldoviței (o icoană a Maicii Domnului din paraclis și icoana Mântuitorului din muzeu), Troița din Schitul Corlățeni.

În loc de concluzie, transcriem cuvintele Arhimandritului Ioanichie Bălan care spune: „Unele icoane sunt vindecătoare de boli, izgonitoare de duhuri rele, iar altele sunt aducătoare de ploi binecuvântate și protectoare ale mănăstirilor și familiilor credincioase. Fără îndoială, toate icoanele sunt făcătoare de minuni și ajutătoare credincioșilor. Dar unele poartă o harismă speciala, pe care o simte numai cel ce se roagă mult și cu lacrimi în fața sfintelor icoane”.

9.1.2.Sfinte Moaște

Sfintele Moaștele au avut un rol deosebit în credința creștină: pe mormintele martirilor s-au clădit primele biserici, acestea sunt așezate în piciorul Sf. Mese sau cusute în Sf. Antimis. Fără ele nu poate fi oficiată Sf. Liturghie, Sinodul al VII-lea din anul 787, obligând ierarhii ca să le pună în bisericile care nu aveau și interzicea sfințirea altora fără a avea moaște. Cultul moaștelor este practicat doar de credincioșii ortodocși și catolici, fiind negat de credincioșii protestanți care consideră că nu este amintit în Sf. Scriptură. În afara disputelor teologice există evidențele: ieșirea din necazuri, vindecări miraculoase de boli fără speranță și astfel certitudinea că moaștele sunt purtătoare și transmițătoare de har divin. Referitor la puterea dumnezeiască a moaștelor, Pr. Prof. Dumitru Popescu spune: „Puterea dumnezeiască ce lucrează prin trupurile Sfinților după moartea lor e o continuare, dar și o intensificare a puterii ce lucra prin trupurile lor cât au fost în viață.” Acesta este motivul pentru care ele sunt căutate și cinstite. În preajma lor, credinciosul se simte mai aproape de divinitate, consideră că prin intermedierea sfinților, rugăciunea va fi mai bine primită. În plus, sfinții martiri, prin exemplul lor, îi întăresc în mărturisirea credinței.

În arealul studiat, multe biserici au Sfinte Moaște. Dintre aceste, cele mai vestite sunt mormântul Sfântului Daniil Sihastrul de la Mănăstirea Voroneț, capul Sf. Grigorie de Nazianz, de la Mănăstirea Slatina. Sf. Grigorie Teologul a trăit în secolul al IV-lea. Moaștele au fost aduse de Alexandru Lăpușneanu de la Constantinopol și așezate într-o raclă de argint încrustată cu pietre prețioase. Atunci când România, în timpul Primului Război Mondial, și-a evacuat tezaurul în Rusia, spre Moscova a plecat și un altfel de tezaur: moaștele sfinților. În 1956 au revenit la București, iar pe 12 februarie au fost duse la Slatina.

Capul Sf. Modest, mâna Sf. Gherasim și părți din moaștele sfinților Andrei Criteanul, Sf. Haralambie și Dr. Cosma și Damian, precum și papucul Sf. Spiridon sunt păstrate la Manastirea Râșca (Foto nr. ).

În biserica din Rădășeni au fost aduse părți din moaștele Sfinților Haralambie, Gheorghe, și Ioan cel Nou de la Suceava și dispuse la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

În crucifixul Schitului Rarău de la Chiril există părticele din moaștele Sfinților Gheorghe, Andrei și Haralambie.

Părți din moaștele unui mare număr de sfinți se găsesc într-o raclă frumos sculptată, sub un baldachin (Sf. Mina, Haralambie, Vasile cel Mare, Gheorghe, Modest, Florian, Pantelimon, Ioan Gura de Aur, Ier. Ghenadie și Ermoghen, precum și părticele din acoperământul Sf. Mina și din Sf. Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul) în Mănăstirea Sf. Mina din Roșiori, comuna Fărăști, iar la Schitul Sf. Glicherie Mărturisitorul se află moaștele acestuia (Foto nr. ). În 1980, la Schitul Bunavestire din Râșca, au fost aduse de la Ierusalim părticele din Moaștele „Sfinților 14000 de prunci uciși de Irod”.

La Mănăstirea Boroaia, în biserică, într-o raclă dispusă sub un baldachin, sunt așezate moaștele Părintelui Ilarion Argatu (Foto nr. ). Părintele a fost un vestit exorcist, iar înprezența moaștelor (chiar dacă încă nu a fost sanctificat) se petrec lucruri inexplicabile cu persoanele considerate a fi „posedate”.

În ultimul timp și în alte biserici au fost adus moaște (ex., la Biserica „Sf. Treime” din Dumbrava, comuna Cornu Luncii, se află racla cu veșmintele Sf. Teodora), considerând că astfel sfinții sunt mai aproape de credincioși, netezindu-le calea spre credința adevărată.

9.1.4. Turismul ascuns

Unii oameni, în situații pe care le consideră „situații limită”, în disperarea lor, uneori în orgoliul lor nemăsurat, ambiții neîntemeiate și invidie, dorința de a parveni, caută și un altfel de ajutor, ajutor de la forțele oculte, modalitate care contravine perceptelor bisericii. Acest mod de rezolvare a problemelor de viață și de îndeplinire a unor dorințe, dovedește și lipsa unei educații religioase temeinice sau șubrezenia credinței. Cei mai mulți întreprind acest demers în taină, deplasările de acest gen putând fi incluse într-o formă de turism de nișă. În această categorie se includ călătoriile făcute mai mult sau mai puțin mascat, pentru a consulta persoane denumite în zonă solomonari, ghicitori, fermecători și mai rar, vrăjitori, pe care am denumit-o turismul ascuns.

În capitolul referitor la obiceiuri am arătat o serie de manifestări magico-religioase. Este interesant de a clarifica noțiunile de „magie” și „vrăjitorie”, chiar cu unele nuanțe sesizate în zonă.

Magia este o formă religioasă inferioară, care are la bază ideea că în natură există o forță misterioasă care guvernează totul; această forță poate fi stăpânită și dirijată folosindu-se formule consacrate însoțite de gesturi și talismane specifice. Este o modalitate de constrângere și nu poate fi confundată cu religia, care presupune credință. Jean Palou, consideră magia ca fiind arta de a comanda forțelor răului, magicianul fiind un inițiat în marile mistere, un citadin, în opoziție cu vrăjitorul, care este un sătean cunoscător doar al micilor mistere. Teoretic, domeniul magiei a fost uneori mai puțin delimitat ca înțeles. De exemplu, în 1752, a fost tradusă din limba latină și publicată la Lyon, o lucrarea în care sunt dezvăluite „secretele minunate ale magiei naturale și cabalistice”, fiind, în fapt, mai mult un ghid ce conține, predominant, concluzii ale unei observări îndelungate a realității și rezultatele unor experimente. Este un amestec de remedii naturiste cu efecte medicale, sfaturi pentru rezolvarea unor probleme practice folosind amestecuri de diferite substanțe (de exemplu, cum să rupi o bară de fier folosind <l'eau ardent>), metode de acțiune practică în diferite scopuri (de la curățatul dinților și îngrijirea gingiilor, la plantatul pomilor) și modalități de concepere cu diferite scopuri a unor talismane. Poate că denumirea de „magie” a fost dată cărții deoarece unele remedii sunt „curioase” pentru scopul urmărit, iar rezultatele neașteptate.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost publicată o altă carte cu titlu „La magie blanche dévoilée ou explication” scrisă de Henri Decremps, dar care este de fapt o carte în care sunt explicate numerele de iluzionism cunoscute în acele timpuri.

În Evul Mediu se considera că magia se diviza în două, în funcție de tipul de forțe pe care le manipula: magia demonică ce „presupunea o alianță sinistră cu demonii” și magia naturală care „exploata puterile speciale ale naturii.”

Lucian Blaga a abordat gândirea magică și viziunea magică (ce reprezintă elemente componente ale culturii populare), în lucrarea Despre gândirea magică. Studiind această scriere, Ioan Pop-Curșeu sintetizează diferențele dintre magie și vrăjitorie, după o serie de criterii. Sesizează că: magia este legată de lumea citadină și de cultura scrisă, pe când vrăjitoria este legată de oralitate și lumea satului; de magie se ocupă cu predilecție bărbații, iar de vrăjitorie mai ales femeile; practicile magice se desfășoară preponderent ziua, pe când cele vrăjitorești în special noaptea; scopul demersului magic este în primul rând pozitiv, iar al vrăjitoriei, negativ; demersurile magiei sunt raționale, pe când cele ale vrăjitoriei sunt iraționale, emotive; adjuvanții reali ai magiei au valoare simbolică (cărți, veșminte, glob de cristal, baghetă etc.), vrăjitoria folosind adjuvanți reali cu valoare practică (plante medicinale, plante narcotice și halucinogene); magia stăpânește uneori demonii, pe când vrăjitoria se bazează pe un pact cu diavolul; magia este structurată ca o religie, vrăjitoria fiind o formă de acțiune contra religiei; magia este percepută ca o „artă”, un joc, fără riscuri pentru magician și auditoriu, pe când vrăjitoria presupune riscuri pentru cei care intră în contact cu ea. În literatura etnografică, se folosește sintagma de „practici magico-religioase”, amintite și descrise la capitolul în care sunt descrise obiceiurile populare. Aceste practici, din punctul de vedere al caracteristicilor urmărite anterior, fluctuează între magie și vrăjitorie (fără a fi practici vrăjitorești !), având uneori o poziționare mediană. Practicile magico religioase sunt legate de lumea satului și de oralitate, sunt în special practicate de femei, au ca timp de desfășurare atât momente diurne cât și nocturne, au mai ales scop pozitiv, se bazează pe facultăți „iraționale”, folosesc în special adjuvanți reali cu valoare practică (plante tămăduitoare) și nu presupun riscuri pentru cei ce intră în contact cu ele (Tabelul nr. ).

Din cele enunțate se poate observa că, folosind acest mod de analiză, acestea sunt mai apropiate de vrăjitorie, ceea ce este o concluzie total eronată. Aceste practici fiind în tandem cu sărbătorile religioase, nu sunt și nici nu pot fi considerate practici vrăjitorești (care presupun un pact cu diavolul). Creștinismul a adoptat și adaptat o serie de ritualuri străvechi care nu au fost acceptate de biserică, dar sunt tolerate (selectiv), fiind considerate ca inofensive pentru credință. Chiar și atunci când se vehiculează denumirea de Magia albă, practicile folosite nu au nici o legătură cu credința adevărată. „Cosmetizarea” practicilor magice cu rostirea unor rugăciuni și folosirea Sfintei Cruci nu face ca aceste ritualuri să fie acceptate de credința creștină, mai ales că sunt practicate contra cost de persoane dubioase și cer bunăstarea și confortul sufletesc al unei persoane în detrimentul alteia. Amestecarea nmelor sfinte în aceste ritualuri demonice nu facdecât să terfelească rugăciunile creștine și să înjisească sfintele simboluri ale Bisericii. Aceste practici sunt mai apropiate de vrăjitorie care este definită ca o „magie destinată a face rău.”

În categoria practicilor vrăjitorești pot fi incluse farmecele, blestemele, descântecele. Acestea se bazează pe puterea magică a cuvântului: „Cuvântul o dată articulat devine forță, putere, acțiune.”De aceea, rostirea formulelor magice (sub forma cărora sunt enunțate farmecele, blestemele și descântecele) nu poate fi făcută de oricine, ci doar de către persoane inițiate, cerându-se ajutor elementelor naturale investite cu puteri magice (ex. descântecele de ursită).

Creștinismul a adoptat practicile de îndepărtare a „răului” și astfel au apărut rugăciunile folosite la exorcizare și atribuite sfinților tămăduitori (Sf. Cosma, Damian, Haralambie, Spiridon Sf. Vasile cel Mare și Sf. Grigore Teologul).

În zona de studiu, practicanții acestor forme de vrăjitorie sunt greu de depistat. Există astfel de persoane în special în comunitățile huțule din zona Moldoviței, Vatra Moldoviței, Moldova Sulița, Breaza, Benia.

Dintre rugăciunile amintite anterior, cele mai puternice, despre care se spune că nu orice preot are tăria să le citească, sunt moliftele Sf. Vasile cel Mare, cunoscute și sub numele de „blestemele Sfântului Vasile” (sunt spuse ca blestem asupra Necuratului). Lumea munților este perpetuu amenințată de „legări de cununii”, luarea manei vitelor, farmece care smintesc. Părintele Zosima de la Schitul Sf. Vasile cel Mare din Moldova Sulița, într-un interviu, se destăinuie: „Pe-aicea sunt încă niște vrăjitori foarte tari, dar nu din ăia cum îs țigăncile care dau în cărți, ghioc, sau alte escrocherii "mai moderne". Sunt neamuri lungi de vrăjitori, puterea lor le vine din străvechime. Se transmite chiar și prin sânge, cumva genetic. Solomonari, așa le zicea vechilor vrăjitori.”

Uneori, practici apropiate magiei, vrăjitoriei și superstițiilor se desfășoară chiar în sânul Bisericii, de către slujitori ai acesteia care nu înțeleg că regulile bisericești nu suferă modernizări în ceea ce privește dogmele și ritualurile. Unele „inovații”, cum ar fi deschiderea cărții sfinte, scoaterea de părticele etc., sunt „străine adevăratei credințe, practici al cărui profil, săvârșit într-un spațiu bisericesc, nu se deosebesc cu nimic de ritualurile vrăjitorești.”

Concluzionând, am putea spune că practicile magico-religioase din lumea satului sunt legate de anumite momente sacre din an. Majoritatea sunt utilizate în scop benefic, fiind tolerate de biserică, unele reprezentând chiar modele de luptă cu Necuratul, preluate și adaptate de aceasta.

Practicile magico-religioase neacceptate de biserică, cele vrăjitorești și mai nou cele apărute în sânul bisericii au generat o formă de turism de nișă, turismul ascuns.

9.1.4. Turismul în scop sacroterapeutic – un turism de nișă pentru îngrijirea sănătății

Misiunea bisericii a fost dintotdeauna întrajutorarea aproapelui: „Iar facerea de bine și întrajutorarea nu le dați uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu”, spune Sf. Apostol Pavel. În credința creștină sunt cunoscute numeroasele însănătoșiri miraculoase săvârșite de Iisus Hristos, iar mai apoi de Sf. Apostoli, în urma rugăciunilor. Pilda Mântuitorului și a Sf. Apostoli a fost urmată după putere, pricepere, înțelegere și trăire de către cei care și-au dedicat viața credinței.

Punându-se în practică principiile creștine, încă din Evul Mediu, pe lângă unele mănăstiri au fost constituite „bolnițe”, adică așezăminte spitalicești. Ștefan Cel Mare și Sfânt clădește la Pătrăuți biserica Înălțarea Sf. Cruci (1487), ca biserică a unei mănăstiri de maici, pe lângă care funcționa o bolniță și pentru oșteni răniți în lupte. Un alt promotor al acestei idei a fost Anastasie Crimca, fiul unui negustor bogat din Suceava. După ce a servit cu fidelitate pe domnul Moldovei Petru Șchiopu, s-a retras în viața călugărească. Cu o cultură de excepție, a urcat repede treptele ierarhiei bisericești: monah la Putna, pentru scurt timp episcop de Rădăuți (1600), episcop de Roman (1606 – 1608), mitropolit al Moldovei. La Dragomirna a clădit o bisericuță (cu multe elemente arhitecturale inovatoare) care a fost folosită ca bolniță. Tot Anastasie Crimca , sub același impuls al credinței, înființează primul spital public din Moldova, la Suceava (1619).

În zona de studiu, au fost două mănăstiri pe lângă care au funcționat așezăminte spitalicești: la Râșca (1875) și Slatina (1881).

La Slatina, spitalul a funcționat între 1881 și 1932 într-un corp de chilii cu parter și etaj, construit de către Arhiereul Fillaret Beldiman în campania de reconstrucție a mănăstirii întreprinsă între 1829-1834.

La Mănăstirea Râșca, pe o placă de marmură, fixată în zidul bisericii (în 1931), este săpat, printre alte informații, și textul cu privire la acest aspect: „În vremea Marelui Război pentru Întregirea Neamului (1916-1918), călugării din această mănăstire au mers ca infirmieri pe câmpul de luptă pentru îngrijirea răniților, iar chiliile mănăstirii au servit ca spital militar, îngrijit de călugării bătrâni, pentruca toți, în acele vremuri grele pentru țară, ca buni români, să-și facă datoria.“

Bolnițele mănăstirești adăposteau monahi bătrâni și bolnavi, cu un regim de viață care să le îndulcească austeritatea traiului în perioada de boală. În afară de monahi și monahii, în bolnițe, uneori, mai erau tratați oșteni rănijți în lupte. Se consideră că bolnițele nu erau similare cu spitalele, așa cum s-a crezut multă vreme. După ce acele anexe cu folosință spitalicească au dispărut, denumirea de bolniță a rămas pentru biserică și cimitirul unde erau înmormântați monahii și monahiile.

Astăzi, spre mănăstiri și biserici se îndreaptă în primul rând o categorie de bolnavi care consideră rugăciunea ca cea din urmă speranță. Aceștia sunt bolnavii de boli incurabile ale corpului, cât și cu boli psihice.

Preoții și monahii, care au fost investiți cu duhul sfânt, folosesc o diversitate de metode și mijloace în scopul însănătoșirii celor care caută alinare în credință, convinși de adevărul a ceea ce scrie în Sfânta Evanghelie după Marcu: Mântuitorul a vindecat un orb, după care „(…)i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit.”

Dintre metodele și mijloacele folosite putem enunța: atingerea cu mâna pe creștet pentru a transmite har sfânt; spovedania și împărtășirea în vederea realizării unui echilibru psihic, o liniște absolut necesară vindecării trupești; ritualul de sfințire și ritualul de exorcizare prin rugăciune. În mediul monastic s-au mai folosit și se folosesc încă remedii naturiste constând în leacuri obținute din plante medicinale. Dealtfel, etimologic, medicina și meditația au la bază același cuvânt, verbul latin medeor, eri, care se traduce prin a vindeca, a trata (medical), a îngriji, a tămădui, a ușura. Ca atare, acesta fiind înțelesul primordial, se poate spune că dacă medicina tratează bolile trupului, meditația le tratează pe cele ale sufletului. Se ajunge astfel să se justifice principiul de bază al demersului de vindecare promovat de daci, prin Zamolxe, conform căruia nu se poate trata trupul fără a vindeca sufletul. În aceste condiții, sacroterapia este privită ca o șansă majoră pentru unii bolnavi, cu condiția unei rugăciuni neîncetate. Dacă rugăciunea este hrana sufletului, mâncarea este hrana trupului. De aceea, una din metodele de vindecare este și dirijarea dietei bolnavilor: „Teologic se vorbește de <Post>, iar medical se vorbește de <Dietoterapie>.”

În urma unei observări îndelungate, s-a considerat că bolnavii credincioși se vindecă mai repede, credința fiind vindecătoare, în toate cele trei ipostaze: a trupului (prin terapie), a minții (prin liniște și iluminare) și a sufletului (prin mântuire).

Starea de sănătate nu este numai o stare de bine fizic, ci și psihic. Binele psihic se obține printr-o gândire pozitivă și o eliberare de gândurile care stimulează ura, mânia, dușmănia, în vederea restabilirii unor relații de armonie cu cei din jur și a unei relații permanente cu sacrul. Armonia înseamnă liniștea interioară, condiție hotărâtoare în vindecare. În terapia prin rugăciune se folosesc Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru), Rugăciunea isihastă („rugăciunea minții în inimă” și care constă în repetarea un sfert de oră a stihului „Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.”), rugăciunea Sf. Efrem Sirul, Psalmii și participarea la citirea Molitvelor Sf. Vasile.

În chestionarul aplicat preoților parohi și stareților, la întrebarea referitoare la oportunitatea desfășurării turismului în mediul monahal, au fost și cazuri în care intervievații au considerat că nu se justifică decât pentru persoanele care vin special pentru practicarea credinței și pentru cei care au neapărată nevoie de ajutor, în vederea tămăduirii de diferite afecțiuni.

Mănăstirile și schiturile, într-o majoritate covârșitoare fiind în zone izolate, înconjurate de păduri, îndeplinesc acea condiție fizică principală: un mediu natural liniștit. Acest lucru este remarcat de turiști care resimt șocul constrastului dintre vacarmul orașului și liniștea pădurii. Așezămintele ctitorite în locuri retrase (Schitul „Înălțarea Domnului” – Mestecăniș, Schitul „Sf. Pantelimon” –Mestecăniș, Schitul Corlățeni – Pojorâta, Mănăstirea Rarău, Mănăstirea Sihăstria Rarăului, Schitul Poiana Arșiței etc.), departe de axele principale de transport, oferă condiții optime pentru reechilibrare psihică. Un mediu propice oferă și Mănăstirea Brădățel, Schitul Mănăila, Schitul Sf. Glicherie și Mănăstirea Slătioara, așezăminte pe stil vechi. Traiul în mediul sacru, în prezența monahilor și preoților care dau sfaturi, fiecare după pricepere (dar niciodată greșite), privind traiul cât mai curat, sunt hotărâtoare în procesul de vindecare a unor boli.

9.1.5. Hramurile și pelerinajul

Hramurile

Cuvântul „hram” vine din slava veche și înseamnă „patron”. Hram, adică patron al unei biserici poate fi un sfânt sau un eveniment biblic (ex. Înălțarea Sfintei Cruci, Pogorârea Duhului Sfânt, Bunavestire etc.). Icoana hramului este așezată la intrarea în biserică, sau deasupra ușii de la intrarea în pronaos. La unele biserici, prin diferite tehnici, icoana sfântului ocrotitor este reprezentată pe peretele bisericii deasupra ușii sau dacă este vorba de doi sfinți (ex. Sf. Petru și Pavel, Sf. Arhangheli Mihail și Gavril) icoanele acestora sunt reprezentate separat în stânga și dreapta intrării. La fel se procedează când biserica are două hramuri.

În aceste zile, la sfârșitul slujbei se face aghiazmă, se înconjoară biserica, se stropește cu apă sfințită, reamintind momentele sfințirii inițiale ale acesteia.

La biserică se aduc ofrande ( în zona Fălticeni se numește „blid”): colac, lumânare, vin, pentru cei care poartă numele sfântului.

Majoritatea creștinilor din parohie participă la slujbă. Este momentul întoarcerii acasă a multora dintre cei plecați în restul anului. Aceștia se întorc acasă, atât la propriu cât și la figurat deoarece „Sărbătorile neamului nostru sunt pentru fiecare fiu al acestor mioritice plaiuri ca o chemare acasă a sufletului și a întregii ființe”. Acestora, li se adaugă rude, prieteni, invitați din alte localități. După slujbă, urmează masa comună. La unele biserici, dar mai ales la mănăstiri, masa este organizată în incinta locașului de cult (Foto nr. ). În zilele noastre, în majoritatea cazurilor, masa se ia în familie, împreună cu rudele și invitații. Este o reminiscență a meselor comune care reuneau credincioșii din biserica primară, după slujbă, „agapa creștină”. Cuvântul, din limba greacă, înseamnă iubire, luarea mesei în comun fiind un semn de dragoste creștină și solidaritate; iubirea este considerată cea mai importantă virtute a creștinilor.

Sunt și cazuri în care există două hramuri pentru aceeași biserică, sau unul fiind hramul bisericii și al doilea hramul satului, cel de-al doilea fiind ales pentru a se sărbători la o dată din afara perioadelor de post.

Pelerinajul

Pelerinajul reprezintă o formă de turism religios. Este singura formă de turism cu continuitate de la apriția societății omenești și până astăzi.

Se consideră că primii pelerini au fost magii și păstorii care au mers să-L adore pe Pruncul Iisus. Se poate spune deci că pelerinajul creștin are 2000 de ani.

Sensul cuvintelor „pelerin” și „pelerinaj” a-a cristalizat în timp. Inițial, cuvântul „pelerin” desemna un străin, călător, rătăcitor pe meleaguri străine. Sensul de călător spre un loc sfânt aflat la depărtare cu un scop religios, îl capătă abia la la sfârșitul primului mileniu. Uneori termenul era perceput ca „procesiune” sau „solemnitate”. Pentru cei care practică pelerinajele ca mod de sacrificiu în numele credinței, impulsul este dat de guastul de absolut. Asta departajează pelerinul de turistul simplu care pleacă spre zone necunoscute având drept scop schimbarea orizontului și cunoașterea. Inclusiv modalitatea de efectuare a acestei călătorii a suferit modificări în timp. În Evul Mediu, călătoria în sine, făcută pe jos, în haine umile, cu hrană puțină, cu rugăciuni și cântece religioase însemna sacrificiul pe care îl făcea pelerinul întru iertarea păcatelor și slava lui Dumnezeu. În acele vremuri existau, în vestul Europei, chiar ghiduri care îndrumau pelerinii în ce privește modul de comportare într-un astfel de demers cu scop de mântuire.

România – și în special Bucovina – a rămas țara în care această formă de practicare a credinței a supraviețuit comunismului și s-a amplificat după 1989. Vocația turistică a acestor meleaguri pentru turismul de pelerinaj este cunoscută și în străinătate. În acest sens, norvegianul Berit Lanke scrie: „Peisajele, patrimoniul istoric și mănăstirile pictate, dintre care unele sunt înscrise pe lista Patrimoniului UNESCO, o populație pioasă care celebrează sărbătorile sfinților într-o formă spectaculară (în unele cazuri în aceelași mod ca în Evul Mediu) fac din România o destinație turistică majoră pentru aceste pelerinaje.”

Așa cum a fost sesizat și în citatul anterior („celebrează sărbătorile sfinților”), pelerinajele sunt indisolubil legate de hramuri. Incontestabil că cele mai masive pelerinaje se desfășoară la hramurile marilor mănăstiri. Deplasări sub forma pelerinajelor, dar de mai mică anvergură se desfășoară cu ocazia tuturor așezămintelor religioase, în special de cult ortodox și catolic, lucru pe care l-am evidențiat la fiecare așezământ în parte.

Partea de sus a fost trimisă d-lui prof spre corectare

Se va mai scrie tur. Festivalier din comune și orașe, legate de perioada hramurilor