Meditatia Religioasa Si Insemne Religioase In Poezia Lui Mihai Eminescu

CAP.I.VIAȚA ȘI ACTIVITATEA MARELUI POET MIHAI EMINESCU

Viața marelui poet Mihai Eminescu a fost nefericită și scurtă. Rândurile de tineri care se duc în fiecare primăvară să-i vadă mormântul de la Bellu și să i-l încununeze cu flori știu că în trecut scriitorii erau de cele mai multe ori jertfe ale mizeriei într-o societate nedrept alcătuită.

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Ipotești; era al șatelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici și al soției sale Raluca, fiica stolnicului Vasile Jurașcu. Fericita vârstă a copilăriei, frumusețea naturii, viața satului cu datinile ei s-au întipărit în imaginația sa și reînvie în numeroase lirice eminesciene, precum: Fiind băiet păduri cutreieram, Copii eram noi amândoi, Din străinătate, Trecut-au anii, Sara pe deal.

Școala primară o începe la Ipotești și o termină la Cernăuți, unde urmează și clasa I și a II-a gimnazială, iar din aprilie 1863 nu mai figurează în cataloagele școlii. La Cernăuți începe să-și facă o cultură literară și deprinde gustul teatrului. La 12 ianuarie 1866 se stinge din viață patriotul și profesorul ardelean Aron Pumnul, amintirii „mentorului său spiritual” adolescentul închină, într-o plachetă votivă, o vibrantă odă funerară, care constituie și debutul său poetic. Tot din Cernăuți, tânărul trimite revistei Familia de la Budapesta, condusă de Iosif Vulcan, poezii, directorul publicației este plăcut impresionat de versurile tânărului de 16 ani și îl publică.

Dornic să-și termine studiile liceale, poetul poposește, în iunie 1866, la Blaj, renumit centru cultural ardelean, aici leagă prietenii cu colegii blăjeni și tot de aici trimite revistei Familia poezii lirice, în care retrăiește peisajul natal și cel ardelean și înfiripează unele poeme prin care reliefează figuri din istoria revoluționară a Transilvaniei: Speranțe, Amicului F.I., Horia și Mureșan.

Anii următori cu o companie teatrală, participă la turnee, ia contactul cu lumea din ardeal și își continuă colaborarea la revista Familia ca poemele: La o artistă, La Heliade și o traducere din Schiller.

Trimis de tatăl său să studieze la Viena, Eminescu se înscrie ca auditor (fiindcă nu era încă bacalaureat) la filosofie, aici se împrietenește cu prozatorul ardelean Ion Slavici și continuă să-și șlefuiască uneltele lirice. Tot în această vreme, el începe să colaboreze la revista ieșeană Convorbiri literare, la 15 aprilie 1870 apare poema Venere și Moldovă, la 15 august al aceluiași an Epigonii, iar la 15 martie 1871 meditația Mortua est. După publicarea acestor trei poeme. Titu Maiorescu îl înserează, după Vasile Alecsandri, în studiul său: Măreția nouă în poezia și proza românească din 1872 și vede în tânărul de 22 ani „ … (un ) poet în toată puterea cuvântului”. În toamna aceluiași an, Eminescu citește la societatea literară Junimea din Iași, nuvela Sărmanul Dionis și Egipetul, fragment din poemul Panorama deșertăciunilor. Spre sfârșitul anului, se înscrie cu o bursă a Junimii și cu ajutorul patern, student la facultatea de filosofie din Berlin, unde urmează cursuri de specialitate.

Întors în țară, în 1874, Eminescu se stabilește la Iași, unde ocupă pe rând postul de director al Bibliotecii centrale, pentru care vădește „mari aptitudini de specialitate” pe cel de revizor școlar pe două județe: Iași și Vaslui, în care calitate își expune în rapoarte „înaintatele vederi de pedagogie și de organizarea învățământului rural”, suplinitor al catedrei de germană la institutul academic și redactor la Curierul de Iași, la care colaborează cu cronici dramatice și cu dări de seamă de la ședințele Junimii.

Din toate aceste funcții, în care poetul a depus multă pasiune este demis prin intrigi.

Dar perioada ieșeană a însemnat mai ales apropierea de Junimea și de Titu Maiorescu și cimentarea prieteniei cu marele povestitor Ion Creangă. Tot acestui interval ieșan – socotit de unii critici cel mai fecund – revin proiectele: Luceafărului, Doinei, poemului dacic Gemenii și ale unor piese de teatru.

Între octombrie 1877 și iunie 1883 îl aflăm trudind, în redacția ziarului conservator Timpul, alături de Titu Maiorescu, I.L.Caragiale și Ion Slavici și pregătindu-si colaborările cu Convorbiri literare cu: Povestea codrului, Povestea teiului și altele, în martie 1880 tipărește poemul O, mamă …, anii 1881 – 1883 sunt cei mai bogați în creații desăvârșite, cele cinci Scrisori (din care patru tipărite) în Convorbiri literare, elegia Mai am un singur dor și de primele versiuni ale Luceafărului aparțin anului 1881. Anul următor finisează Luceafărul pe care-l citește la 10 aprilie la Junimea și care va apărea în 1883 în Almanahul României June. În același an văd lumina tiparului în Familia lui Iosif Vulcan, cântecele de iubire: Și dacă … , Pe lângă plopii fără soț, și altele, pentru care primește un mic onorariu care îl mai înseninează puțin.

Așa cum reiese și din scrisorile sale și din relatările contemporanilor, munca fără răgaz în redacția Timpului îl epuizase nervos. Grav bolnav, Eminescu este internat la diferite sanatorii din țară și din străinătate, poetul se plânge că „sănătatea (mea) scârțâie într-una ca o moară de mult stricată” și-l roagă pe prietenul său Chibici-Râvneanu să-i păstreze „așa numita (mea) ladă cu manuscrise” pe care Titu Maiorescu, ultimul ei deținător, o va dona în 1902, Bibliotecii Academiei. Revine în București, unde se stinge din viață la 15 iunie 1889, este înmormântat la cimitirul Bellu, în acordurile corului care intona Mai am un singur dor.

Din numerosul cortegiu făcând parte, dintre notabili: Kogălniceanu, Maiorescu, Lascăr Catargiu. Corul condus de Bărănescu, intonează Mai am un singur dor, poemul său testamentar. „Mormânt făr de noroc/Și fără prieteni” spune ceva dintre formele cântecului și vers desigur și credința poetului. Dar anii ce s-au adunat au dezmințit această credință. Mormântul poetului e astăzi loc de pelerinaj, căci neamul întreg îi este prieten.

Putem adăogi, lângă el, pe un Cârbova, pe Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Nicolescu, Neculai Beldiceanu, Ion Păun-Pirco, Traian Demetrescu, Șt.O.Iosif, lung șirag de martiri ai scrisului, într-un timp când clasa care conducea treburile publice în țara noastră îi punea pe scriitori alăturea de bufoni.

Să ne aducem pururi aminte de Mihai Eminescu, cel mai ales dintre toții scriitori acestui neam, apărut pe neașteptate în literatură, lâncedă și convențională a epocii. În viața lui scurtă a dus arta poeziei la înălțimi neîntrecute până astăzi, îmbogățind ritmul, rima și expresia artistică, a dat cuvintelor simple valori și armonii surprinzătoare, sentimentelor adâncime unică, viziunilor orizont nemărginit. Pe lângă acest progres al artei scrisului, Eminescu a îmbogățit limba și a legat poezia cultă de producțiile din veac ale cântăreților anonimi ai neamului.

Acest monument măreț al literaturii poporului nostru a fost clădit în mai puțin de douăzeci de ani în care se numără și anii de suferință când poetul a fost copleșit de o boală necruțătoare, care le 1889 i-a întrerupt brusc cursul vieții.

Acest monument „mai durabil decât arama”, a fost clădit între chinuri morale într-o epocă de nepăsare și neînțelegere a geniului, în neliniștea crâncenă a vieții cotidiene, a lipsei umilitoare de haine, în exploatarea societății literare și a unui club politic.

Cel mai mare poet al poporului nostru a ilustrat oarecum, în scurtul răstimp dintre 1870 și 1889, jalea și amarul întregului popor muncitor în tumultul veacurilor. Câți copii de plugari, în curgerea anilor, s-au prăpădit în umilința ignoranței din cauza așezării nedrepte sociale? Generații după generații s-au perindat cu frunzele toamnelor căzând în uitarea morții, fără nici o pomenire de trecerea lor pe pământ, destinul le-a fost munca fără răsplată. Au fost jertfe zadarnice până ce a apărut un Eminescu spre a se dovedi cât de adâncă și amară le-a fost nedreptatea.

Odată cu întemeierea Academiei nouă a Republicii Populare Române, Partidul și Guvernul au hotărât cu toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie la locul ce li se cuvine. Astfel Eminescu a fost proclamat membru de onoare post mortem al Academiei, iar cu prilejul împlinirii unui veac de la naștere, poetul a fost sărbătorit în toată țara și restituit sufletului întregului popor.

Se știe că unii critici de altădată au așezat pe marele poet Mihai Eminescu, între scriitori pesimiști. Filozofia și firea lui ar fi însemnat înfrângere și descurajare dintr-un impuls lăuntric cu care el s-ar fi născut. Titu Maiorescu, critic cu faimă al societății burgheze, a spus limpede că, oriunde s-ar fi născut și în orice condiții ar fi trăit, Eminescu ar fi fost același.

Afirmația aceasta e lipsită de temei. Scriitorul, pe lângă însușirile pe care le-a moștenit de la părinți, e înrâurit de mediul social și de condițiile speciale în care i-a fost dat să trăiască. În România de ieri condițiile scriitorilor și artiștilor erau în așa fel încât cu greu s-ar fi putut găsi optimiști.

În satirele sale clocotește aceeași revoltă violentă care îl face uneori să-și plece fruntea cu disperare:

„De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?

De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?

De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,

Iambii scriitori, traheii, săltărețele dactile?

Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt,

Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt…”

În Scrisoarea III, poetul arată contrastul dintre vrednicia din trecut a poporului, „apărându-și sărăcia și nevoile și neamul”, și decăderea societății contemporane trăind în huzur și desfrâu.

„De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii…”

Revolta împotriva acestei societăți putrede și înțelegerea lui pentru revendicările proletariatului le găsim exprimate puternic în poemul Împărat și Proletar

„Spuneți-mi ce-i dreptatea? Cei tari se îngrădiră

Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră

Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră

Și le subjugă vieții lor întregi.

………………………………………………………………….

Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă,

Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!…”

Dragostea lui Mihai Eminescu pentru patrie se vădește și în pasiunea cu care a cercetat comorile vechii poezii populare, înnoind-o și ridicând-o la un înalt potențial artistic.

Exemplul lui chiar ar trebui să îndemne pe toți poeții și compozitorii noștri să se adâncească în acel specific, care e numai al nostru, care poartă reflexul întristării și bucuriei rândurilor de oameni ce au viețuit pe acest pământ.

Eminescu a străbătut etapele de dezvoltare literară pentru care, obișnuit, literaturile începătoare cheltuiesc decenii multe și generații succesive – numai răstimpul scurt cât i-a fost îngăduit să stăruiască printre oameni.

De la Văcărescu și Conachi până la pastelurile lui Alecsandri a trecut aproape o jumătate de secol. Către 1880 versul românesc nu trecuse încă de forme naive, stângace și convenționale.

Ritmurile nouă, rimele rare, bogăția expresiilor poetice au apărut brusc la noi în deceniul al nouălea al veacului trecut odată cu el. La 1870 – 1880 încă se rima substantiv cu substantiv și verb cu verb. Eminescu dintr-o dată ne-a dat altceva:

„Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?”

„De din vale de Rovine,

Grăim, Doamnă, către tine

Nu din gură, ci din carte,

Că ne ești așa departe.”

Înainte de 1880, cerul era „albastru” și luna „ca un glob de aur”. De la epitetul convențional, Mihai Eminescu se înalță brusc ca într-o fâlfăire de păuni și ca „într-un colb de pietre scumpe” la împerecheri de cuvinte care nu s-au aflat niciodată împreună de la începutul lumii.

După 1881, această însușire, extraordinară a melodiilor eminesciene, se găsește acumulată în poemul Luceafărul și în elegii, partea cea mai artistică, a operei lui Eminescu. Pe lângă plopii fără soț, Atât de fragedă, Când amintirile, O mamă, Odă și atâtea alteleu se înalță brusc ca într-o fâlfăire de păuni și ca „într-un colb de pietre scumpe” la împerecheri de cuvinte care nu s-au aflat niciodată împreună de la începutul lumii.

După 1881, această însușire, extraordinară a melodiilor eminesciene, se găsește acumulată în poemul Luceafărul și în elegii, partea cea mai artistică, a operei lui Eminescu. Pe lângă plopii fără soț, Atât de fragedă, Când amintirile, O mamă, Odă și atâtea altele în care poetul cântă sentimentul etern omenesc al iubirii, rămân juvaere rare ale realizărilor marelui poet. Generația mea le-a știut pe de rost; generații de tineri le vor murmura și de acum înainte în primăvara vieții, cât va semna pe lume dulcea limbă românească.

Cu apariția lui Eminescu în literatura noastră începe o nouă eră a lirismului românesc. La acest „rod de lungă gestație”, care este poezia eminesciană, au contribuit: ereditatea, peisagismul natal, studiile aprofundate la Universitățile din Viena și Berlin, contactul cu folclorul, cu viața poporului și cu scrierile înaintașilor. Lirica eminesciană debutează cu oda funerară La mormântul lui Aron Pumnul (1866), închinată patriotului ardelean și profesorului cernăuțean și continuă cu poeziile publicate în revista Familia de la Budapesta. În ciuda unor influențe din Alecsandri, și alți poeți ai vremii, în poeziile sale din adolescență se întrezărește „firul plăpând al lirismului altoit în propria sa existență”, oda La Heliade(1867) este unul din cele mai frumoase omagii aduse unuia din părinții literaturii române, Ion Heliade Rădulescu, Junii corupți (1869) poate fi socotită întâia sa poemă satirică; Din străinătate (1866), Amicului F.I. (1869) și alte lirice evocă peisajul natal și cel ardelenesc. Diversitatea inspirației din perioada începuturilor sale poetice se va menține de-a lungul întregii sale activități literare.

Epoca studiilor universitare la Viena și Berlin și anii Iașului îi lărgesc orizontul inspirației: lecturile multiple, evenimentele istorice câte se desfășoară în lume, cursurile de filosofie ce audiază, toate se referă în noua etapă a liricii sale. Primele colaborări la Convorbiri literare prefigurează temele constatate ale poeziei sale: Venere și Madonă (1870) se încadrează în ciclul iubirii; Epigonii (1870), adevărat manifest literar, slăvește pe scriitorii teatrului, așa cum sublinia Eminescu însuși în scrisoarea ce încadra lirica trimisă în țară; Mortua est (1871) constituie un capitol din biografia imigrației „iubite din Ipotești”, stinsă de timpuriu din viață.

Poema Împărat și proletar (1874) ilustrează poezia socială. Prima sa versiune, intitulată Proletarul, aparține epocii vieneze și expune numai tânguirea muncitorului. A doua variantă Umbre pe pânza vremii, aparține perioadei berlineze și lărgește cadrul. Forma ultimă și definitivă pune față în față împăratul și proletarul, exploatarea și munca.

Undeva I.L.Caragiale a formulat principiul originalității artistice, când afirma că icoana, indiferent de temă, aparține zugravului care a pictat-o, acest adevăr se poate aplica și lui Eminescu în prelucrarea temelor folclorice: fie în Ce te legeni codrule (1883), fie în La mijloc de codru des (1883), fie în epistola feciorului de Domn către Domnița de la Argeș din Scrisoarea III, fie în poemul Călin – file de poveste (1876), „adevărată orgă melodică” în care succed până la tabloul nunților paralele: nunta primară și nunta marilor vietăți din natură.

Poemele de maturitate, cele mai desăvârșite, aparțin ultimilor trei ani ai activității sale literare: destinul poetului în perspectiva posterității în Scrisoarea I (1881), inadaptabilitatea poetului în societatea timpului său în Scrisoarea II (1881), contrastul dintre timpurile eroice și decadența morală a prezentului pe care-l trăia în Scrisoarea III (1881), cea mai populară din serie și drama geniului fără de noroc în „alegoria celestă” a Luceafărului (1883), poetul însuși notează pe unul din manuscrise sursa și ideea care l-a condus la redactarea poemei: „Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este – scria poetul – că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pământ nu e capabil a ferici pe careva , nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ și i-am dat acest înțeles alegoric”.

Mihai Eminescu, poetul nostru național, cum l-a denumit biograful său, G. Călinescu, a fost alăturat marilor lirici ai literaturii universale: multitudinea cunoștințelor, abordarea tuturor genurilor literare cu aceeași aplicație și cu aceeași dăruire, ne fac să identificăm întreaga sa creație literară cu jurnalul intim al unui scriitor care a trudit toată viața, a iubit și a pătimit, s-a revoltat și a iertat totdeauna. A fost de asemeni unul din cei mai de seamă făuritori de limbă română: cunoștea graiul popular, reținuse expresiile dialectele din ținuturile țării pe unde umblase, era un lector pasionat al cărților vechi, încât își îmbogățise lexicul și expresia cu toate nuanțele limbii române. De aceea, în final vom repeta mărturia romancierului Mihail Sadoveanu despre poeziile lui Eminescu: „Generația mea le-a știut pe de rost. Generația de tineri le vor memora și de-acum înainte în primăvara vieții, cât va însemna pe lume dulcea limbă românească”.

Valoarea lui Eminescu a fost remarcată în condițiile în care poetul publicase doar 12 poezii în Familia și 11 poezii în Convorbiri literare, precum și nuvela Sărmanul Dionis, considerată un „mărgăritar prețios”.

Vasile Gr. Pop citează în medalionul realizat lui Mihai Eminescu aprecierea pe care i-o făcuse Titu Maiorescu încă din 1872, în studiul său. Direcția nouă în poezia și proza română, apreciere prin care fixează definitiv personalitatea literară și culturală a poetului nostru național: „Cu totul deosebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor, de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum așa de puțin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este dl. Mihai Eminescu.

De la d-sa cunoaștem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularitățile arătate mai sus, însă au și farmecul limbajului (sensul celor aleși), o concepție înaltă și pe lângă acestea (lucru rar între ai noștri) iubirea și înțelegerea artei antice”.

Concluziile lui Titu Maiorescu vor fi concretizate în studiul Eminescu și poeziile lui – 1889, studiu în care, într-o sinteză strălucită, Titu Maiorescu va da măsura capacităților sale intelectuale, certificând în timp prezența nemuritoare a geniului eminescian. Astfel, memorabila apreciere care încheie studiul menționat nu numai că a fost validată de timp, dar ea constituie o prelungire peste timp, în eternitate: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbii naturale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești”. Toți cei care au scris despre Mihai Eminescu, de la noi sau din alte părți ale lumii, au confirmat previziunea maioresciană.

Poetul „nepereche”, cum avea să-l numească G. Călinescu, cel care a dat măsura geniului creației românești, ca valoare absolută, înscriindu-se, după aprecierea lui T. Vianu, alături de Dante, Goethe, Shelley, Victor Hugo, în galeria valorilor universale, Eminescu va fi strălucit evocat în vastul și neîntrecutul studiu elaborat de Rossa Del Conte: Eminescu sau despre Absolut, apărut la Editura Dacia din Cluj, în anul 1990, în traducerea și cu prefața lui Marian Papahagi, cu un cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Bușulenga și o postfață de Mircea Eliade.

Prezicând, în Cuvântul său înainte, câteva coordonate ale dimensiunii unui asemenea studiu, Rossa Del Conte avea să sublinieze – încă din 1962 – locul lui M. Eminescu în spiritualitatea românească și universală: „Desigur nu este puțin ceea ce datorează gândirii occidentale, cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiției autohtone. Până și temele care par luate cu împrumut din romantismul european – acea problematică filozofico – religioasă atât de bogată și de interesantă în chiar contradictorietatea ei – își împlântă rădăcina în humusul creștinismului primitiv, se încadrează în climatul neoplatonic al patristicii răsăritene. Și dacă sufletul popoarelor se oglindește în cuvântul poeților, Eminescu reflectă și în aceasta istoria intelectuală a poporului său, depunând mărturie pentru ea. Nu este lipsit de semnificație faptul că Arghezi însuși, care e cel mai mare poet român (atunci în viață n.n.), nu se poate înțelege fără a fi inserat în acea tradiție de spiritualitate și de cultură, la care el poate și să se opună astăzi în mod polemic pe plan rațional și practic, dar din care continuă să se inspire, fie și inconștient, ca făurar de cuvinte. (…)

Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracolul dintr-o sămânță adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru țâșnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizație tânără și nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură și de severă tradiție. Ca și a Luceafărului său, și lumina lui a străbătut, înainte să ajungă la noi, o cale lungă”.

Personalitate copleșitoare, a creat, încă pe când era în viață un mit eminescian. Titu Maiorescu fixează, prin cele două studii menționate, trăsăturile personalității eminesciene: „om al timpului modern”, „inteligență extraordinară”, „o memorie prodigioasă”, „căreia nimic din cele ce-și întipăresc vreodată nu-i mai scapă, încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână”.

Curiozitatea intelectuală făcea din Eminescu „omul cel mai silitor, veșnic citind, meditând, scriind”.

Cultura, de o vastitate covârșitoare, farmecul limbajului vin din cunoașterea literaturii naționale de până la el, a literaturii populare, a istoriei naționale, a filozofiei europene, a sanscritei, a religiei budiste, a literaturii universale, a unor probleme economice, de învățământ etc. „A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta și a scrie asupra lor era lucrul mai potrivit ca felul spiritului său”.

În poezia Cărțile – publicată în 1876 – Mihai Eminescu fixează principalele sale izvoare de inspirație: Shakespeare, filozofie, literatură populară.

Shakespeare – considerat prieten blând al sufletului poetului: „Ca Dumnezeu te-arăți în mii de fețe / Și-nveți ce-un ev nu poate să te-nvețe/…” ”Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,/ M-ai învățat ca lumea s-o citesc,/ Greșind cu tine chiar, iubesc greșeala;/ S-aduc cu tine-mi este fala// Cu tine da… Căci eu am trei izvoară/ Din care toată mintea mi-o culeg,/ Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară/ A lumii visuri eu ca flori le leg;/ Mai am pe-un înțelept… ca-acela iară/ Problema morții o dezleg;/ Și-apoi mai am cu totul pentru mine/ Un alt maestru, care viu mă ține…// Dar despre acela, ah, nici vorbă nu e/ El e modest și totuși foarte mare./ Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie/ La nebunii – tot înțelept îmi pare./ Și vezi pe-acesta nu-l spun nimănui!/ Nici el nu vrea să-l știe orișicare,/ Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n rață/ Și decât tine mult mai mult mă-nvață!”.

Prin poezia Epigonii, publicată în 1870 în Convorbiri literare, Mihai Eminescu avea să realizeze o sinteză asupra literaturii române, așezată într-o continuitate sigură – ce poate fi comparată cu pilonii unei clădiri moderne de stabilitatea cărora depinde tot edificiul. Fără a insista asupra unor aprecieri cunoscute, unele făcute de poet (poezia fiind a doua publicată în Convorbiri literare), de Iacob Negruzzi, sau de Titu Maiorescu, reținem pentru această sinteză eminesciană tot o apreciere a poetului reprodusă de Perpessicius (în Opere alese, vol.I, Editura pentru Literatură, 1964, București, după I.Scurtu, Mihai Eminescu. Scrieri politice și literare, 1905). “Când mă aflu față cu cei bătrâni, cu literatura din deceniile trecute, parcă sunt într-o cameră încălzită … simți că acești oameni erau într-un contact nemijlocit cu un public oarecare, mic ori mare, dar, în sfârșit, era un public. Față cu cei moderni parcă mă simt într-o cameră, rece și într-o cameră rece – va fi observat oricine asta – pare că lipsește ceva, nu căldura însăși, ci ceva pipăit, parcă pe peretele curat fusese ceva și nu mai este, sau simțământul familiei când a murit cineva în casă. E un fel de deșert atât de simțit de fiecare – un fel de suflare, care aprinde toate obiectele, nu mai este – parcă lipsesc din casă lucruri, nu numai corpul unui om. Vine un alt om acolo, dar simțirea pentru tine nu se schimbă. Pare că ești obicinuit a vedea privăzul cu alt portret, și portetul cu alt privăz.

Față cu cea mai mare parte din scriitori noștri moderni ți se impune simțământul că ei nu sunt pentru public, nici publicul pentru ei, în fine, că ei sunt inele în lanțul continuității istorice a culturii noastre, ci cum s-ar zice “extramuros”.

Și asta e soarta oricărei culturi importante atât de nefirești ca a noastră. Ele n-au făcut drumul lung al condensărilor ideilor în craniile poporului, sunt, prin urmare, ceva ce nu poate fi priceput, ci conceput, sunt inele din dezvoltarea unui cap străin, o ramură de nuc din care, crescut pe jumătate, ai vrea să cultivi un trunchi de stejar, pe când numai din disoluțiunea acelei ramure “În pământ se pot trage atome constitutive și pentru stejar”. Așa se explică evocarea unor scriitori, mai ales a celor care au reprezentat literatura de 1848, literatură deschisă strălucit de Ion Heliade-Rădulescu și încheiată tot strălucit de regele poeziei Vasile Alecsandri.

“Cugetarea sacră” este o constantă a poeziei eminesciene.

Prezența “cugetării sacre” în opera lui Eminescu se explică, în primul rând, prin câteva premise biografice: poetul a primit o educație religioasă încă din familie, datorită mamei sale, Raluca Eminovici, femeie profund evlavioasă, printre rudele poetului erau unchi și mătuși – călugări și călugărițe în mănăstirile din nordul Moldovei, unde poetul, copil, mergea adeseori, în casa părintească și apoi în biblioteca gimnaziului din Cernăuți a găsit cărți din vechea noastră literatură bisericească ca “limbă veche și-nțeleaptă”, la Dej și Viena a avut prieteni teologi, ca director la Biblioteca Universitară din Iași (1874 – 1875) s-a îngrijit să îmbogățească patrimoniul acestui așezământ de cultură cu manuscrise și cărți din vechiul scris românesc și laic.

Poezia religioasă a lui Eminescu cuprinde nu numai imnuri Închinate Fecioarei Maria (Rugăciune, Răsai asupra mea), adevărate capodopere ale liricii românești, ci și unele creații (poezii și articole) ce exaltă momentele de înălțare sufletească prilejuite de marile sărbători ale creștinătății: Crăciunul – Nașterea Domnului – Colinde, colinde și Paștele – Învierea Domnului (“Învierea”, 1878; articolele Paștele, în “Timpul”, 16 aprilie 1878 și “Și iarăși bat la poartă…”, în “Timpul”, 12 aprilie 1881).

Poezia Învierea datează – ne spun editorii eminescieni – din 1878. Este o descriere impresionantă prin notație realistă și detaliu, a slujbei din noaptea Paștelor.

La Eminescu, lângă poeziile de mai sus cu tematică axată pe problemă religioasă, în restul poeziilor apare o religiozitate difuză, un sentiment creștin, rezultat din însemne creștine (Cruce, Înger, Dumnezeu, Isus. Rugăciune, etc…)

Limbajul poetic s-a acordat deci cu dimensiunile cosmosului și cu dramele omenirii, a căror completare umple versul eminescian de imagini unice prin adâncimea metaforei și prin armonia construcțiilor plastice.

„Eminescu a fost prin vocație un poet al amplitudinii lirice și al viziuni cosmice” – seria Călinescu în 1936 ( Opera vol. V, p.74), – ceea ce se vede clar în elaborarea scrisorilor, în definitivarea ultimelor poeme pe care a mai avut putința să le fixeze cu un contur definitiv, tipărind unele în 1881-1883, lăsându-le pe celelalte în studiul final, ca să fie imediat puse în valoare prin ediția îngrijită cu pietate de Maiorescu (dec. 1883 ). S-a văzut cum amplitudinea lirică a dat o strălucire nouă variantelor finale din Scrisoarea I și cum viziunea cosmică la dus la compunerea unui tablou astral mai convingător despre infinitul frumos al universului decât orice descriere științifică erudită, asociind aceste perspective colosale cu meditația lirică, cu întrebările tulburătoare ale geniului, „stăpânul fără margini peste marginile lumii” prin puterea minții, a imaginației sale creatoare. Tema revine acuma des sub condeiul poetului.

Forța uriașă a evocării istorice, ca un fel de simetrie de aceleași esențe tari a viziuni hiperbolice din contemplarea universului în Scrisoarea I, atrage în sfera meditației amănunte de un pitoresc fantastic; un fragment de 12 versuri din prima versiune autonomă e dintr-odată dezvoltat în 38 de versuri de o stranie frumusețe descriptivă, cu un tablou al naturii, al lumii – iar și iar – în imagini de proaspete conture metaforice, răsărite dintr-o fabuloasă făurire de bijuterii stilistice.

Starea de visare pregătită deliberat de eroul Scrisorii I atenuează, ca într-o anestezie, durerile fizice și morale, sub efectul magic al clarului de lună: „le simțim ca-n vis pe toate”. Doar astfel devine posibilă ca într-un soi de traumă clarvăzătoare caracteristică, după câte se spune, barzilor din vechile culturi tradiționale, acelor poeta-vates, contemplarea momentelor cosmogonice și a celor escatologice. Această stare de reverie permite abolirea stărilor obișnuite de conștiință clară, introducând experiențele fundamentale ale participării la evenimentele cosmosului mare care extind câmpul cunoașterii până la marginea posibilului. Dar reveria din timpul creației târzii nu mai e cea „în farmec”, „în vrajă” care transfigura universul și suscita ora de iubire tinerească, șăgalnic-senzuală ori magic diafană. Nu mai este vorba de coșmaruri, de visuri erotice, de paradisuri, iluzii ori compensații, ci de o nouă stare, de calm și imobilitate, de așteptare parcă, în care dispare starea normală de conștiință exprimată în „glasul gândurilor”. Amintirile fantomatice despre o iubire revelată au puterea de a avea însăși prezența iubiri, care vine ca o apariție de „dincolo”, ca o umbră greu închegată din neguri. Abolirea gândului în acest tip de visare creează atmosfera rece, cu temperaturi scăzute, din ultima parte a poeziei de dragoste eminesciană. Universul exterior se golește, anotimpul răcelii, desfrunziri, al morții, se instalează pretutindeni, în stilizări tomnatice, ori iernatice, ori funerare.

Aventura istorică a creației eminesciene oferă o strălucită paradigmă a destinului operei de artă în general, destin asemănător, prin etapele sale, cu acela care diriguiește evoluția vieții omului. Încheiată însă din ultimii ani ai existenței poetului, opera și-a început lucrarea în timpul și în spațiul românesc, arătând fața ei tânără și neobișnuită, cu contururi parcă indecise, cu semnificații încă nu limpede detașate, cu un limbaj și un timbru care păreau că seamănă și nu seamănă cu cele de până atunci. Criticii ca și publicul, se vedeau confruntați cu o lume nou creată pe care o simțeau deosebită și interesantă, dar care-i descumpănea în multe feluri. Din puținele ediții cu tiraje mici, și mai cu seamă din ediția Maiorescu, publicul a învățat repede numele autorului și, datorită polisemiei funciare a oricărei creații de geniu, a crezut că înțeleg, mai cu seamă în muzica pieselor mici lirice, un glas al tristeților iubirii care-i părea familiar. Amintirea existenței nefericite a poetului a stăruit mult în memoria acestui public larg, facilitând un acces compasionat la un anumit comportament și la unul din multiplele niveluri ale poeziei eminesciene, care pare să-i rămână mereu deschis. Și pentru unii critici, în special pentru cei mai obtuzi condiția vieții poetului și apartenența lui la aprobarea junimii au înrâurit judecata asupra operei, făcând-o să suporte îngustimea înțelegerii și înveninata lor sobrietate.

De aceea, între critici, Maiorescu singur a avut revelația insolitului ca un semn al geniului și a înțeles înălțimea cerului eminescian, judecând câteva niveluri ale operei după comoarele drepte și mobile, deși unor desuete, ale unei critici clasice. Numai la unele niveluri, altele decât cele maioresciene, s-au mărginit, de asemenea, și Gherea și alți critici dintre cei mai pricepuți ai timpului.

Riposta poeților la întâlnirea cu tânăra operă a fost însă cea mai expresivă. Pentru ei fascinația noului timbru a fost totală și fixare, socotind pe autorul noii creații drept un adevărat maestru, a încercat o vreme să producă acel timbru anume, cu o fervoare care a dus la un fenomen de epigonat perceptibil, de pildă, în forme diverse, la poeții Contemporanismului (și în special la C. Mille) sau la Vlahuță. Acesta vorbea chiar în 1892 despre un adevărat „curent Eminescian”, cerând ieșirea din această vrajă (căreia, după părerea noastră, nu-i pricepeau aproape deloc rațiunile). Macedonski cu rezervele lui este o excepție, fiindcă însuși discipolii lui și, în primul rând, cel mai notoriu și mai înzestrat dintre ei, Ștefan Pitică, nu s-au putut sustrage irezistibilei înrâuriri eminesciene.

Răspândirea tot mai largă, edițiile tot mai numeroase și cuprinzând, pe lângă autume, vasta operă postumă, deci descoperirea laboratorului, a marginilor reale ale universului eminescian, dau operei consistență și puteri interioare tot mai mari. Universul acestei opere încetează de a mai fi fluid și imprecis și se strânge în chintesentieri, se delimitează în contururi tot mai nete. El poate fi descris în întregimea lui geografic, după explorări globale multiple și minuțioase, întreprinse de exegeți pricepuți, înarmați cu instrumentele metodologiei critice a epocii și care recurg la clasificări și ierarhizări înăuntrul lumii incluse lăsate de artist. Monografiei multe scrise din optici diverse, conchid, de obicei, în mod analog, cu sublinierea valorii acestei mirabile opere. Se instalează, în general, o obiectivitate destul de solidă în conținutul istoricilor și criticilor literari, care fac să scadă numărul detractorilor până aproape de dispariție, deși opera nu este nici acum ferită de extravaganța unor interpretări nepotrivite ori minimalizate.

Și în poemul Luceafărul motivul timpului constituie principalul motiv de inspirație.

Fata-n grădina de aur se află încheiată în 1875, la Iași, iar primele încercări pentru Luceafărul se pot situa la București, prin 1880.

Ce anume îl va fi determinat pe Eminescu să reia, după cinci ani tema din acum vechiul poem nu putem ști și nici nu are prea multă importanță. Putem doar bănui că, gândul i-a venit dintr-o poticnire a lui, din viața lui de om, din toate și din vreo clipă anume a ei, căreia a vrut să-i dea expresia cea mai sublimată și mai pură. În schimb știu cu certitudine că structura metrică și strofică a Luceafărului apare pentru întâia oară, între textele date spre publicare chiar de către poet, în grupul de șapte poezii inedite pe care Eminescu le-a citit în seara zilei de miercuri 30 martie 1883 la Junimea și apoi, la sugestia lui Maiorescu, le-a dat lui Iosif Vulcan, pentru “Familia”.

Este vorba de strofe de câte 4 versuri, în metru iambic (– ), cu versurile 1 și 3 de câte 8 silabe și ca versurile 2 și 4 de câte 7 silabe (3 iambi urmați de o silabă neacentuată) rimele sunt încrucișate (ab-ab), masculine la versurile impare (deci cu accentul pe ultima silabă), feminine la cele pare (deci cu accentul pe penultima). Această structură a strofelor Luceafărului apare, în cadrul constelației sale, identică în varianta parțială a poemului, în La steaua, Sa dus amorul, Când amintirile, Ce e amorul? Și dacă, Și oare tot v-ați înțeles? (inclusiv în variantă), Să fie sara-n asfințit și în Un farmec trist și neânțeles. În Pe lângă plopii fără soț și în Din noaptea versurile pare au numai 6 silabe ( 3 iambi ) și ca atare au și ele rime masculine, structură care apare și în O stea în reci nemărginiri, cu excepția primei strofe, care e identică cu cele ale Luceafărului.

Tipul de versificare înfățișată nu are precedent în poezia lui Eminescu.

Un argument decisiv sete acela că versiunile mai vechi ale poeziilor din această familie sunt scrise după alt tipar prozaic și strofic și l-au dobândit pe cel al Luceafărului numai după ce au intrat în câmpul lui gravitațional, prin 1880. Iar tiparul s-a statornicit în sinele cel mai adânc al poetului, intensificându-și prezența am putea zice obsesională în 1882 și în prima jumătate a lui 1883 până la criza de la sfârșitul lui iunie.

Ca și zmeul – demon – geniu din Fata-n grădina de aur, Luceafărul este o ființă eternă și increată de creatorul devenirii. Faptul că el se comportă ca un înger, că e cuprins de patimă pentru ceva din lumea devenirii, este incapabil cu esența sa. În frunte cu Platon, nici un om care gândește în termenii ideii n-ar putea să-și închipuie cu teoretică rigoare, că ideea, forma, paradigmatică, inalterabilă și eternă, ar putea tânji după vremea dintre realizările ei din lumea nașterii și a pierii. Eternul este prin definiție, imposibil (rece spune Eminescu). Eminescu își asuma de fapt acest paradox doar ca pe o metaforă a relației dintre două nivele de existență incompatibile și între care relațiile nu se stabilesc așa. Metafora rezidă în asimilarea ideii cu geniul, numai că geniul face parte din lumea devenirii, iar incompatibilitatea dintre el și restul ierarhiei omenești este de cu totul altă natură decât cea dintre lumea formelor eterne și cea a realizării lor în lumea efemerului existențial.

Poezia Luceafărul, rămânând expresia cea mai elaborată a inacesibilității și a incompatibilității, este dublu adulterată de resentimente exterioare ei și de confuzia dintre geniu și entitățile eterne. Instalarea poemului în idee este hibridă.

Încă o dovadă și o mărturie indirectă a încercării lui Eminescu de a-și decanta poezia de reziduurile impure și vindicative, de răbufnirile nemijlocite ale vieții și ale clipei, este aproape întreaga constituție poetică a Luceafărului, scrisă în paralel cu poemul și cu siguranță, și după încheierea lui, și în care poezia elegiacă eminesciană își atinge apogeul.

Lucru ciudat: tocmai în perioada martie-iunie 1883, când publicistica lui Eminescu devine tot mai vehementă, culminând în formă poetică cu blestemele din doină, lirica lui toată de dragoste pierdută dar vie mereu în umbra morții, devine tot mai mult o muzică semi – amară a sinelui adânc, cu descântec tot mai pur al întregii dureri dintre pământ și cer. Lucru care nu lipsește nici din Luceafărul, dându-i poetului puterea de a transcede proprii săi termeni.

O înlănțuire între lumi care nu este toată numai rătăcire a unei eternității bolnave, zadarnic zbucium și trufașă mânie a ei. E în Luceafăr, fără știrea lui, puterea unei prezențe cosmice atât de mângâietor, intense încât, sub raza lui, lumea de jos este sanctificată. Ceva care nu aduce prin înverșunarea lui zănatică de a frânge hotarul dintre lumi, moarte în viață ca viața vie, ceva care nici nu îngheață, nici nu arde, cu nemurirea lui sufletul pieritor. Și care ține de însăși esența cerească a acestui fiu al cerului și-al mării, al soarelui și-al nopții, răsărit din liniștea uitării și care umple nopțile și cerul și visele și marea cu lumina lui de veci, călăuzind singurătăți de valuri după valuri.

Ceva care poate lăsa în suflet fie și numai pentru o vreme, semnul luminii lui și o chemare care cheamă dincolo de noroc și dincolo de împlinire lui, lăsând un dor fără nume și un fel de pustiu, dar care nu e rea de vreme ce-o auzi în însuși brațele iubirii fără s-o renegi, putând mereu să-i spui acelui astru că e blând.

Decorul poetului este abstract, aproape pustiu de priveliști între cuprinsul cerului, în care nu se vede, singuratic, decât pătimașul astru, și întinderea deșartă a mării, ale cărei valuri năzuiesc spre el. Firește, necuprinsul cosmic, văile haosului, noima de stele izvorând ca din nimicul originar pe care le străbate, ca să le depășească înspre vid, Luceafărul zburând spre Demiurg. Acest spațiu gol de viață (în care vii sunt numai cei doi tineri) mai are două trăsături fundamentale, care țin de temerile sale lirice, nu de scenariul de idei.

Întâi întregul poem și lumea lui întreagă sunt, în afară de vorbele care se rostesc, cufundate într-o adâncă tăcere.

Al doilea, întregul poem și lumea lui întreagă, tot ce se vede și tot ce se întâmplă, tot ce se simte și tot ce se trăiește acolo, se află pătruns până la esența sa, de una dintre cele mai adânci tristețe ale ființei, mai mare decât orice întâmplătoare pricină a ei, mai veche decât universul, mai dăinuitoare decât orice durată, până în subiacentul imperiu al morții.

Timpul „Domniei cele Lungi”, echivalent cu Veșnicia – cum îl numește Rossa Del Conte în studiul menționat – în Luceafărul se poate identifica în raportul dintre dorință și timp, dintre viață și mișcare, cu un cuvânt devenirea: „nașterea timpului coincide cu dorința de viață în Luceafăr”. Devenirea nu poate însă exista în infinitul imobil, în „eterna resetare idilică”. Dorința lui Hiperion, dorință căreia i se spune designul, „Dumnezeu”. Luceafărul va rămâne deasupra acestei zone, în care nu există succesiune de generații, de nașteri și morți, „într-un cuvânt nu există timp”. „Et tu iu te manes, nos cutem in experimentis volvimur” (Iar tu rămâi în tine, pe când noi bâjbâim prin încercări).

Lăcașul Absolutului, al Adevărului este în neclintire, nu are timp și nu are goluri. „Alegerea – cum apreciază Rossa Del Conte – deci fără scăpare; sau o viață fără durată, sau o durată fără viață”.

Luceafărul, care vine din „depărtări ale spațiului nemăsurat și ale timpului iubit”, pătrunde în visurile fetei prin vraja luminii lui, lumină încărcată de simboluri: veșnicia, timpul și frumusețea ideală și nepieritoare a geniului, întâlnindu-se de fapt două concepte filozofice de sorginte kantiană și schopernhaueriană.

Astfel, poemul dezvoltă, ca și alte creații eminesciene, motivul iubirii care eternizează. Aici, iubirea neînțeleasă sete datorată incapacității femeii de a reține sensurile adânci ele patimi spre veșnicie. Zoe Zamfirescu – Bușulenga fixează în studiul său asupra lui Eminescu sensurile adânci ale poetului: „…răsplata jertfei sale: cunoașterea. Acum el va afla că îngerul – simbol al desăvârșirii, al purității nu este în iubită, ci tot în el; că nu el avea nevoie să se înalțe prin ea, ființa de lut, ar fi trebuit să năzuiască spre culmile spiritului pe care-l stăpânea el.”

Autonomia romantică se extinde astfel uriaș, între cer și pământ, „între spirit și teluric, dar înăuntrul aceleași ființe”

Dacă în Luceafărul sunt unele versuri al căror farmec persistă, lăsând în suflet cutremur chiar și după lectura integrală, ce decepționează prin precaritatea anecdotei și morala poncifă a geniului (ceea ce, în mitos, fusese singurătate antică a geniilor, damnare geamănă solitudinii Demiurgului, care îi protejeze dându-le gândirea divină, tot ceea ce geniile purtau în paloarea, în glasul lor plâns, din haosul prim scufundat în tenebra lui magnetică, din plânsul haosului și plânsul Demiurgului ce singur își auzea hohotul de jale prin văile neantului, devine nefericire anegdotică, simbolul biografic, alegoric, al izolării omului „neînțeles” față cu animalitatea, puținătatea schophenhauriană a femeii, acest lucru se întâmplă datorită tocmai viziuni demiurgului și a sortilegiilor sale mortale. El e un arhanghel și ca un mort, arzând de nesațul erosului, de nesațul malefic, iar pe de altă parte nașterea sa din haos, din văpăi de neant, are o splendoare grea de tot ceea ce poezia lui Eminescu îmbrățișează ca negura primordială, ca somn și otravă, ca durere dintâi și voluptate a morții.

Și acum să spunem un cuvânt despre viața lăuntrică a manuscriselor Luceafărului. Examinarea atentă a celor zece versiuni din vorbirea Demiurgului, ca și a celor trei versiuni integrale ale poemului în care ea se înscrie (cercetate în anexa la constelația Luceafărului) deci citirea și recitirea a tot ce ține de Luceafărul în cele cinci caiete, scrise, cu o fervoare, cu o incandescență de neîmplinit, de chiar mâna lui Eminescu, dă mai mult decât un rezultat filologic. A citi cele câteva zeci de file pe care s-a așternut cea mai intensă ardere a poeziei românești și a le citi cu gândul la mișcarea lor interioară, făcută cum este din proliferări inepuizabile și din austere sacrificii, din ecouri și din reflexe care vin și trec într-o perindare neostenită, înseamnă, dacă stăruie îndeajuns, a accede la lumea însuși a poeziei ca tristețe comunică și ca sărbătoare a verbului. O lume devenită cântec în sine, lui singur dezlegare și lege, într-un freamăt infinit, ca de frunze de valuri, ca de glasuri mereu luându-și și reluându-și unul altuia aceleași gânduri, aceleași adânci pătimiri, aceleași nemaiauzite verbe și trecându-le, într-o lentă transfigurare, altora și altora, alcătuindu-se nocturne, visătoare, într-o lume fără țărm.

Căt despre catolicism ca instituție universală nu putem tăgădui meritele lui întra-devăr extraordinare pentru cultura românească.

Pusă în fața unor rasse, abia răsărite din locuințele lor primitive și abia aruncate asupra civilizațiuni critice, pe care au călcat-o în picioare și au nimicit-o, biserica era singurul punct luminos nu numai pentru cultură în general, dar chiar pentru libertatea dezvoltării omenești.

Într-un timp de aservire generală, într-un timp în care numai nașterea, deci numai descendența din iluștrii luptători fisici dădea un drept la libertate; tot cel ce nu avea fericirea de a fi ucis o sută de dușmani, oricât era de inteligent sau energic, găsea o cale de înaintare în cler. Și precum spiritul și caracterul înving totdeauna în lume puterea brutală, tot astfel micul David a învins până în fine pe uriașul Goliat al evului mediu cu tot întunericul și exclusismul lui.

Caracteristic și vrednic a se recunoaște în favoarea catolicismului e tendința de a nu baza creșterea poporului pe idei abstracte, ori să convingă capul, ci pe idei redate intuitive, care să îmblânzească inima, de aceea frumoasele arte au fost cele mai puternice avute de bisericii. Arhitectura, muzica, sculptura și poezia au fost puse în serviciul bisericii, pentru a da în această sferă curată, neatinsă de nici o suflare impură, un adăpost sufletului omenesc, atât de bântuit sau de patimi sau de golul lui propriu, de urât. Aruncat din nevoie în urât, din urât în nevoie, stări imanente naturei noastre și care nu se pot înlătura prin mâna de creer de care dispunem, arta bisericească care a cultivat în pictură frumosul în culmea perfecțiunii, musica și arhitectura în modul sublim, a înălțat prin mijloace, lesne de înțeles pentru toți, sufletul omenesc în decurs de sute de ani peste nivelul vieții de rând și nevoilor zilnice. Toate popoarele care posed înaltă civilizațiune astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice.

Despre învățământ trebuie să notăm asemenea, că atât cel popular cât și cel înalt sunt creaturi ale acestei biserici. Că prin învățământ biserica a urmărit și scopurile ei proprii, e nu numai adevărat, dar și foarte natural. Nici nu am înțelege ca o instituțiune să înființeze anume școli contra sa. Aceasta încă n-a împiedicat ca spiritul pe care la creat, să se îndrepteze în contra-i și s-o renege. E o istorie veche acesta, că orice formă nouă de cultură e dușmana formei din care s-a născut, că fiica e dușmană mamei și bisericii, a lui Cain, în care formula ei nouă de luptă pentru existență are loc tot așa de mult la curenturi intelectuale ca și cel material.

Lupta e însă departe de a fi mântuită, și învingătorul momentan nu este totodeauna cel definitiv. Religia are în favorul ei forma gata și pozitivă, pe când curentul opus nu are nimic gata, nimic fondat încă. Încercările de populațiune metafizică, care culminează în ipoteze și sunt tot atât de deosebite ca și scriitorii lor, sunt departe de a constitui convingeri politice pentru milioane de oameni. Prin lupte ca cea de astăzi, din mai grele încă, a trecut deja biserica; ea a avut însă inteligența de a-și muta punctul de gravitație care tot în țările care aveau mai mare nevoie de ea, încât totdeauna a aflat puteri noi și proaspete pentru a le opune negațiunei pure, pe care a întâmpinat-o de atâtea ori în cale.

În vechile reviste blăjene dăm, uneori, peste note și însemnări care în afară interesului istoricilor literari, sunt aproape inedite. Readucerea lor în actualitate, printr-o reproducere cvasiintegrală este, din această cauză pe deplin justificată. O asemenea notă este cea justificată, în 1930, de Episcopul Greco-catolic al Lugojului, Ioan Bălan, despre Eminescu și teologii blăjani:

Au murit toți preoții noștri care au avut norocul să-și facă studiile la Universitatea din Viena ca interni ai Seminarului Sfînta Barbara. Grație prezenței noastre la Viena (a teologilor catolici-n.n.), și frații din cealaltă strană puteau urma cursurile și luau grade la Facultatea de teologie catolică; doar alta nici nu era la Viena. Popasu, Popea, doi episcopi distinși ar putea spune multe, ce noroc au avut cu teologi noștrii la Viena. Chiar Gheorghe Lazăr ar fi putut scrie cele mai plăcute amintiri din acest timp, cînd a fost student la Facultatea de teologie din Viena.

Domnul profesor Rașcu, în frumosul studiu despre legăturile ce le-a avut Eminescu cu catolicismul, nu amintește izvorul principal catolic din care s-a adăpat acest mare gânditor. Eminescu era în cele mai bune relațiuni de prietenie cu teologii români uniți din Viena.

Fostul paroh al Teiușului, Gregoriu Serbu, cum își scria numele acest mare latinist care la vârsta de 70 de ani, mai vorbea încă fluent latinește, decedat în 1909, mi-a spus că Eminescu venea deseori la teologii noștri din seminarul Sfânta Barbara, unde și-a făcut seminarul și el (Gregoriu Serbu – n.n.), și mânca adeseori cu ei. Dovada despre prietenia lui Eminescu cu teologii noștri vienezi se poate vedea și astăzi (mărturisirea preotului teiușan este anterioară primului război mondial – n.n.)

În anul 1873, guvernul unguresc nu a mai permis teologilor români și ruteni să meargă și mai departe la Viena pentru a urma cursurile facultății de teologie, căci. Între doi străini, austrieci și ungurii, cei dintâi ne erau neasemănat mai bine voitori. Apoi, Facultatea de teologie din capitala imperiului avea profesori mult mai distinși care aveau curajul să spună la lecții vorbe usturătoare pentru stăpânii noștri bazându-se pe doctrina dreptului natural. Pe celelalte popoare le-a lăsat guvernul unguresc să-și trimită clericii la Viena, unde trebuiau să stea în Pazamaneul condus în spiritul de acasă. În urma acestei opreliști, teologii noștri de la Viena s-au mutat la Budapesta, aducând cu ei biblioteca. Eu am văzut, cu ochi mei, în această biblioteca, două ori trei volume istorice dăruite de Eminescu teologilor noștri, cu dedicație. Știu că erau istorice, titlul lor nu-l mai știu.

Societatea academică ‘Salba’ n-a mai fost îngăduită să funcționeze, ci doar biblioteca, unde se țineau și cursurile de liturgică și tipic, mai era singurul loc unde se puteau aduna românii. Această bibliotecă a primit un regulament aprobat de marele mitropolit Dr. Ioan Vancea. În temeiul acestui regulament, când biblioteca teologilor din seminarul central budapestan nu ar mai putea servi acestei destinațiuni, ea va trece în proprietatea Seminarului teologic din Blaj.

Primul război mondial a făcut ravagii și prin seminarul central din Budapesta. Biblioteca noastră a fost aruncată prin pod, și știu că părintele Pelle de la Oradea a salvat ce a putut. Sper că blăjenii și-au validat dreptul asupra bibliotecii și vor fi dus-o acasă; ea merită acest lucru, căci cuprindea volume prețioase. Între cărțile salvate aș dori să văd, ori măcar să știu, că sunt și volumele dăruite de Mihai Eminescu prietenilor săi din Viena, care și-au împărțit bucătura cu el. Cărțile ce le-a cumpărat erau într-adevăr din cea ce și-au tras de la gură. De aceea dovada de prietenie arătată teologilor noștri este de mare preț.(‘Cultura creștină’, An XIX, 1939, nr. 9-10, p. 618-619)

Biblioteca Blajului nu păstrează, din păcate și spre regretul iubitorilor lui Eminescu, aceste volume dăruite teologilor blăjeni, dar mărturia preotului din Teiuș nu poate fi pusă la îndoială.

Omagierea aniversară a Școlilor Blajului a fost marcată și de câteva semnificative apariții editoriale și revistice: Nicolae Cenușă și Teodor Seiceanu, Dascălii Blajului, Editura Demiurg, București, 1994; Ana și Arcadie Hinescu, Oameni de ieri și de azi ai Blajului, editura Eventus, Blaj, 1994; Ion Buzași, Eminescu și Blajul, Editura Iriana, București, 1994; numere jubiliare ale revistelor „Cultura creștină” și „Universul catedrei”.

Cartea Oameni de ieri și de azi ai Blajului (Editura Eventus, Blaj, 1994) de Ana Hossu și Arcadie Hinescu este subintitulată „Mic dicționar”. Cine ar vrea să facă o apropiere între această carte și ghidul bibliografic Dascălii Blajului ar greși de bună seamă. Pentru că soții Hinescu nu au în vedere numai personalitățile didactice ale Micii Rome – ci într-o accepțiune largă și generoasă oamenii Blajului, sintagma utilizată în sens antologic și preluată probabil de la titlul unei colecții inițiată în pragul deceniului cinci de profesorul și istoricul literar blăjean Nicolae Comșa. Ea urmează de asemenea unor apariții similare, mai vechi și mai noi, editate mai cu seamă pe plan județean: personalități ieșene, Figuri sălăjene, Documentar alba-iulian – Biografia unor destine, etc. De altfel într-un preambul, macedonskian: „Prima verbă” autorii ne previn astfel asupra conținutului micului dicționar: „Au consemnat și numele unor artiști plastici profesioniști sau amatori, ai unor soliști de excepție, oameni de afaceri plastici, ai aleșilor actuali (deputați și senatori) în Parlamentul României și alte categorii de oameni, care au făcut câte ceva pentru ridicarea prestigiului Blajului” (p.7)

În al doilea rând, prezența unor nume ilustre ca Andrei Mureșan, Mihai Eminescu, N. Iorga, I.L.Caragiale, Aurel Vlaicu într-un mic dicționar de „oameni ai Blajului” ar putea să-l nedumerească pe un lector grăbit care și-ar etala de îndată cunoștințele de istorie și literatură din manualele școlare. Prezența acestor nume este justificată prin legăturile lor cu Blajul sau prin influența uneori covârșitoare a orașului luminilor ardelene în biografia lor intelectuală. Să luăm un singur exemplu lămuritor: Andrei Mureșan, poetul Imnului național, este născut la Bistrița (deci poate figura și într-un dicționar al personalităților Bistrițeene) își desfășoară anii cei mai rodnici ai activității sale publicistice și poetice la Brașov (și figurează de fapt într-un ghid bibliografic alcătuit cu ani în urmă și intitulat Cărturari brașoveni), dar studiază la Blaj, timp de șase ani între 1832 – 1838, la Gimnaziul superior greco catolic și la Seminarul Teologic, răstimp apreciată de toți biografii ca hotărâtor pentru evoluția sa literară. Unul dintre aceștia chiar scria, pronunțat asertoric, ca „pe Andrei Mureșan numai Blajul l-a format”. Așadar includerea lui printre „oamenii Blajului” este făcută cu perfectă îndrituire.

Pentru multe dintre personalitățile actuale, autorii au preferat metoda chestionarului. Aici contribuția lor documentară este remarcabilă și chiar pentru cei care credeau că știu tot (vorba lui Al. Piru) despre Blaj, vor exista destule surprize. Instrument de lucru și sigiliu de noblețe pentru valorile culturale politice economice pe care le-a dat Mica Rouă micul Dicționar Oameni de ieri și de azi ai Blajului, va ilustra, fără îndoială, în atenția celor ce se vor ocupa de trecutul și prezentul unui oraș cu destin inconfundabil în istoria neamului nostru.

CAP.II. ÎNVIEREA, ASUPRA MEA, COLINDE, COLINDE, RUGĂCIUNE.

Capodopere ale liricii religioase românești.

În 1878, când e scrisă, Eminescu locuia în una din chiliile Caimatei din București și prospețimea imaginilor probează vecinătatea și poate, chiar participarea sa la procesiunea sfântă.

“Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelei,

Al morții rece spirit se strecoară-n tăcere,

Un singur glas îngână cuvintele de miere,

Închise în tortajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâini, moșneagul cu barba ca zăpada,

Din cărți cu file unse norodul îl învață

Că moartea e luptă cu vecinica viață,

Că de trei zile – nvinge, cumplit murindu-și prada.”

Prima parte este preponderent descriptivă: poetul în altar vestind cuvintele Evangheliei în „mierea” graiului străbun, potrivite Mântuitorului, apriga încleștare dintre moarte și viață, triumful vieții asupra morții prin sfânta Înviere a Domnului.

Această parte este și motivația lirică a izbucnirii luminoase în imnul de slavă, o parafrază poetică a troparului Învierii, pe care credincioșii îl cântă de aproape două mii de ani cu aceeași uimire și recunoștință:

„Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală,

Un clocot lung de glasuri vii de bucurie,

Colo-n altar se uită și preoți și popor

Cum din mormânt răsare Cristos mângâietor”

Iar inimile toate se unesc în armonie,

„Cântări de laude înălțăm

Nouă, Ție, Unuia

Primindu-l cu psalmi și ramuri

Plecați-vă, neamuri”

Cântând Aleluia!

„Cristos a înviat din morți,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte!”

Articolul Paștele (16 aprilie 1878) – împletind considerațiile morale și religioase cu amare reflecțiuni filozofice, alternând comentariul propriu cu fragmente de rugăciune – stăruie asupra întrebării lui David Strauss, „scriitorul vieții lui Isus”, de mai suntem noi creștini sau ba (și la care răspunde negativ), adăugând alta: fost-am creștini vreodată? Relele sociale, patimile, ce sunt „într-un mod fatal legate de o mână de pământ, îl duc pe Eminescu la amarele cuvinte ale lui Faust care, la auzul muzicii cerești, răspundea: „Aud solia dar îmi lipsește credința în ea”. Încheierea articolului este luminată totuși de explicația semnificației Învierii Mântuitorului, ca o perpetuă speranță într-o nestrămutată încredere: înviere – renaștere: Dar rămâne datina și înțelesul ei sfânt, așa cum e de mult; și de nu va sosi niciodată acea zi din care să înceapă veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni, totuși e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în „ziua învierii” când ne luminăm prin sărbătoare și ne privim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru înviere, strigând cu toții „Cristos a Înviat!”,

Publicistica lui Eminescu, așa cum s-a observat, cuprinde numeroase fragmente politice ale unora din creațiile sale lirice. La trei ani după poezia Învierea, Eminescu publică sub formă de editorial, un alt articol despre sărbătoarea Învierii. Reprodus în ediția Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, cu un titlu preluat de la începutul articolului („Și iarăși bat la poartă…”), editorialul eminescian capătă în ediția Mihai Eminescu, Opere, vol. IV, București, 1939 – îngrijită de profesorul Ion Crațu, un titlu ce evidențiază paralelismul poeziei – publicistică eminesciană: Învierea.

Numai publicistica poematică și religioasă a lui Octavian Goga (v. art. În Vinerea Paștilor) se apropie de profunzimea meditației și de frumusețea expresivă a acestui antologic articol eminescian. După un ex ordin descriptiv ce duce cu gândul la lumina din pastelul coșbucian La paști („Și iarăși bat la poartă cu degetele moi florile primăverii…, iar duiosul ritm al clopotelor ne vestește vechea și trista legendă că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine se va înălța din giulgiu alb ca floarea de crin, ridicându-și fruntea sa radioasă la ceruri”), Eminescu arată superioritatea învățăturii „blândului Nazarinean” asupra atâtor sisteme filosofice și religioase: „Învățăturile lui Buda, viața lui Socrat și principiile stoicilor cărarea spre virtute a chinezului La–O–Tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului Nazarinean”. Jertfa Mântuitorului și sacrificiul stoicilor sunt puse într-un revelator paralelism, subliniindu-se diferența esențială: „și un stoic ar fi suferit chinurile lui Cristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; Socrat a băut paharul de venin dar l-a băut cu nepăsare caracteristică virtuții civile a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tatăl său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca disarmonie și asprimea luptei pentru existența ce bântuie natura întreagă”. În concepția lui Eminescu, omul nu se face mai bun prin precepte teoretice de morală, ci printr-un model, ”un om ca tip de perfecțiune” după care să-și modeleze caracterul și faptele. Acesta este modelul critic și „creșterea lumii nouă se datorește prototipului omului moral, Isus Christos. După el încearcă creștinul a-și modela viața sa proprie, încearcă, combătând instinctele și pornirile pământești în sine”.

Poetul subliniază acest model pentru a arăta că misiunea școlii, excepție făcând desigur cele superioare, nu constă în „cultura excesivă a minții, ci în creșterea caracterului. De acolo rezultă importanța biografiei lui Christos pentru inimile unei omeniri vecinic revărsânde”.

Dascăl și model de viață, Christos nu cere – spune poetul – retrăirea patimilor sale, decât în rarisime cazuri, de la martiri și eroi. Dar o viețuire morală, după învățătura Mântuitorului și mai ales „compensarea prin muncă și prin sacrificiu” a bunurilor de care ne bucurăm este o poruncă divină, pe care mereu ne-o amintește sărbătoarea Învierii lui Christos. Poeziile și articolele eminesciene, inspirate de această mare sărbătoare a creștinătății, care este Învierea, cuprind îndemnuri și cugetări ce ne apar nu numai actuale, ci veșnice, în tăria adevărului și înțelepciunii lor.

Învierea Domnului este o temă fundamentală, a poeziei religioase românești, exaltând momentele de înălțare sufletească prilejuite de această mare sărbătoare a creștinătății.

Ca și Eminescu, Cipariu găsește metafore inspirate, derivate din textele sacre sau din tradiția populară, despre cea care mijlocește rugăciunile credincioșilor către sfântul său Fiu; ca în Imn închinat Sfintei Vergure. În mod sigur, Eminescu n-a cunoscut sonetul lui Cipariu și Eminescu oferă surpriza unor afinități între două mari spirite ale culturii române.

Între ipostazele lirice eminesciene trebuie relevată și dimensiunea creștină a operei sale.

Poezia religioasă a lui Eminescu numără câteva capodopere ale liricii românești. Rugăciune și Răsai asupra mea sunt doar două dintre acestea, ambele imnuri închinate Maicii Îndurărilor. Mai mult decât Rugăciune, cu poezia lui Cipariu se aseamănă sonetul Răsai asupra mea.

Oda Rugăciune este închinată Preasfintei Fecioare Maria, unde poetul caută să realizeze prin poezie un raport între Dumnezeu și sufletul omului.

Sentimentul dominant este de adorație, ca formă elevată a temei iubirii: „Privirea-ți adorată/ Asupră-ne coboară”, fiindcă Preasfânta Fecioară este ocrotirea poporului român, ea este Maica luminii, adică a domnului Isus Christos, lumina lumii.

Tema iubirii la Eminescu, are la bază ideea iubirii față de Dumnezeu.

Un alt poem dedicat Maicii Domnului: Răsai asupra mea, în care doar elementele poeziei devin metafore, sintetizată prin cele trei virtuți: teologice, credința, iubirea: „Speranța mea n-o lasă să moară”, „ca să te-ador de-acum pe veci, Marie”.9

Preasfânta Fecioară Maria este o întrupare a frumosului absolut, Frumoasa Lumii, exprimarea care mai deplină a principiului feminin. Ea este prototip al îngerilor, neamul speranței, întruparea milei, sălașul tuturor virtuților: curățenia, cumpătarea, blândețea, răbdarea, credința, nădejdea și dragostea.

Nu numai prin forma fixă de poezie adoptată, ci prin râvna adorației. În spirit romantic, la Eminescu intervine însă contrastul dintre liniștea sufletească din tinerețe, ca rezultat al credinței și măcinarea morală din prezent, urmare a pierderii credinței. De aceea, toată implorarea stăruitoare a poetului este pentru „redobândirea credinței”:

„Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară,

O, Maică sfântă, pururea Fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină!

Speranța mea tu n-o lăsa să moară,

Deși a fost adânc noian de vină;

Privirea ta de lacrimi calde plină

Îndurătoare asupra mea coboară.

Străin de tot, pierdut în suferința

Adâncă a nemerniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de stele,

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie”

În mod sigur, Eminescu n-a cunoscut sonetul lui Cipariu; dar lectura paralelă a celor două poezii oferă surpriza unor afinități între două mari spirite ale culturii române.

În poezia lui Eminescu, referințele biblice, prin comparații și metafore, sunt frecvente, iar câteva din poeziile sale de inspirație religioasă: Rugăciune, Învierea, Colinde, colinde!, Răsai asupra mea, s.a., sunt dintre cele mai frumoase din lirica românească.

Ca și alți poeți, români sau străini, în poeziile sale religioase, Eminescu îmbrățișează fie momente de înălțare sufletească prilejuite de marile sărbători ale creștinătății (Crăciunul, Paștile), fie principiile morale creștine, sub forma versificată a unor învățături biblice.

Poezia Colinde, colinde! Face parte din prima categorie:

Colinde, colinde,

E vremea colindelor

Căci ghiața se-ntinde

Asemeni oglinzilor.

Și tremură brazii,

Mișcând rămurelele,

Căci noaptea de azi-i

Când scântee stelele.

Se bucur copiii,

Copiii și fetele,

De dragul Mariei

Își pieptenă pletele

De dragul Mariei

Și-al Mântuitorului

Lucește pe ceruri

O stea călătorului…”

Datând din anul 1879 (după ediția D. Murărașu), poezia este un pastel al atmosferei din ajunul Crăciunului. Prima strofă înfățișează câteva aspecte ale dimensiunii cosmice: iarnă, gheață strălucitoare precum oglinda, tremură brazii și scânteie stelele.

Strofa a doua transferă sentimentul de bucurie dat de nașterea Mântuitorului în plan uman. Bucuria este mai ales a copiilor și regăsim parcă în aceste versuri ecoul cunoscutului îndemn biblic: „Lăsați copiii să vină la mine!”. Curățenia („copii și fetele/ De dragul Mariei/ Își pieptenă pletele”) sugerează mai cu seamă o primenire morală.

Poezia se termină cu o aluzie la tradiția creștină despre nașterea mântuitorului, prezentă în multe colinde de Crăciun: Trei crai de la Răsărit, Steaua sus răsare, ș. a.. Este vorba despre steaua care a călăuzit magii spre staulul din Beethleemul Iudeii: „De dragul Mariei/ Și-al Mântuitorului/ Se-aprinde pe ceruri/ O stea călătorului”10

În poezia lui Eminescu „steaua” capătă o valoare metaforică, este steaua nădejdilor noastre de viețuire demnă întru Cristos; este un reper moral, al necesității de primenire morală a omului în fiecare an.

Profunzimea și complexitatea operei eminesciene a determinat „interpretări” variate ale creației sale, unele profund contradictorii. Opera lui Eminescu este prin excelență „o operă deschisă”, după un concept al lui Umberto Eco și fiecare generație, în funcție de sensibilitatea epocii, va găsi noi sensuri, așa cum profețea, încă de acum un secol, un entuziast prețuitor și epigon al său, Al. Vlahuță: ”Tot mai citesc măiastra-ți carte/ Deși ți-o știu pe dinafară/ Parcă urmând șirul de slove/ Ce-a tale gânduri semănară/ Mă duc tot mai afund cu mintea/ În lumile de frumuseți/ Ce-au izvorât eterni luceferi/ Din noaptea tristei tale vieți…”.

Poetul a fost considerat când conservator, nostalgic după formele de civilizație ale trecutului medieval românesc, când socialist, când romantic, (ultimul mare romantic din literatura universală), când precursor al simbolismului prin muzicalitatea poeziei sale, vizionar al unității naționale, naționalist (sensul dat de D. Murărașu, unul din exegeții importanți ai poetului și autorul unui studiu despre Naționalismul lui Eminescu, este acela de patriot, iubitor de națiune), dar și antisemit, protolegionar. Contradictoriu este și răspunsul la întrebarea dacă a fost Eminescu un poet religios. Nichifor Crainic, autorul unui studiu fundamental despre Spiritualitatea poeziei românești (din care s-au publicat câteva fragmente în seria nouă a Gândirii, de după 1990), în esență o schiță de istorie a poeziei religioase, românești, se echivalează de la un răspuns tranșant.

Cei mai mulți dintre cercetătorii poetului care s-au ocupat de acest aspect al creației sale, să-i amintim pe I. M. Rașcu, Augustin Z.N., Petru Creția, Valeriu Anania, Pl. Galeriu, Gavril Scridon, ș. a.) consideră că Eminescu a fost un poet religios. Dintre cei care neagă religiozitatea liricii eminesciene, pe lângă câțiva publiciști obscuri, trebuie amintit mai ales pentru tonul său tranșant I. Negoiețescu (v. Studiul Poezia lui Eminescu, E.P.L., 1968, pag.39), într-o cercetare originară a postumelor eminesciene, cu intuiții remarcabile, dar în care dorința de originalitate ca orice poet duce și la afirmații exagerate.

Dacă aproape toate clasificările de istorie și teorie literară sunt susținute cu argumente plauzibile, celelalte, cum lesne se poate observa, sunt conjuncturale și înfundate politicului și ideologului. Dacă Eminescu a fost considerat „socialist” într-o vreme de profund dogmatism literar (prin citarea trunchiată a poemului Împărat și proletar) sau prin supralicitarea semnificației postumei Viața).

CAP.III. EVIDENȚIEREA ÎNSEMNELOR CREȘTINE ÎN POEZIA ANTUMĂ A LUI

MIHAI EMINESCU

Mortua est!, Rugăciune, Cu mâne zilele-ți adaogi, Scrisoarea I, Luceafărul, Melancolie

Poema Împărat și proletar (1874) ilustrează poezia socială. Prima sa versiune, intitulată Proletarul, aparține epocii vieneze și expune numai tânguirea muncitorului. A doua variantă, Umbre pe pânza vremii, aparține perioadei berlineze și lărgește cadrul. Forma ultimă și definitivă pune față în față împăratul și proletarul, exploatarea și munca.

Proprietatea, raporturile de clasă între oprimați și oprimatori, justiția, religia, morala, toate sunt trecute în revistă și calificate cum se cuvine de către un proletar încadrat cu o doctrină revoluționară:

„Spuneți-mi cei dreptatea? – Cei tari se îngrădiră

Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră

Contra celor ce dânșii la lucru-i osândiră

Și le subjugă munca vieții lor întregi.”

Sau:

„Virtutea pentru dânșii, ea nu există”

„Religia – o frază de dânșii inventată”

Concluzia este aceea a nedreptății orânduirii burgheze și pasionatul vorbitor îndeamnă la răsturnarea ei.

Mai sunt în discurs, pe lângă autenticele note revoluționare, unele nuanțe utopice și anarhice privind modul de distrugere a lumii vechi, precum și viziunea lumii celei noi. Interesul atât de larg al lui Eminescu pentru problemele arzătoare ale proletariatului european, informarea lui la sursele variate ale socialismului sunt elemente care îi conferă un loc de frunte și ca poet socialist. Partea a doua a poemului conține ideile termenului opus, ideile împăratului, „ … vârful mândru al celor ce apasă”.

Partea a treia e o bruscă irumpere de imagini în culori de flacără și cărbune pentru zugrăvirea luptei și înfrângerii comunarzilor. Iar ultima cuprinde meditația cezarului, care exprimă o filozofie amară, foarte consecventă cu natura personajului, și în care au început să pătrundă influențe schopenhaueriene:

„Când știi că visu-acesta cu moarte se sfârșește,

Că-n urmă-ți rămân toate astfel cum sunt, de dragi

Oricât ai drege-n lume-atunci te obosește

Eterna alergare … ș-un gând te-ademenește:

<<Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi>>”

Demonul e înfrânt, proletarul e înfrânt, fiindcă și istoric Comuna a fost înfrântă. Oboseala luptei apare în mod greșit poetului (care, în condițiile de închegare, abia, a mișcării muncitorești la noi, nu izbutise să vadă direcțiile mari ale forței noi ce urcă năvalnică în lume peste repetate înfrângeri) ca inerentă, și gândul inutilității vieții și al oricărei tentative de schimbare îl îmbie. Concluzia schopenhaueriană a vieții înțelese ca vis va reveni și mai târziu în gândirea eminesciană, determinată cum am văzut de cauze sociale precise.

El trebuie să fie, ipso facto, și ateist sau antireligios prin citarea până la satiric a versurilor: „Religia? – o frază de dânșii inventată/ Ca cu a lor putere să vă aplece-n jug” (Împărat și proletar); „Când aud vreodată un rotund egumen,/ Cu foalele-ncinse și obrazul rumen,/ Povestind că viața e calea durerii,/ Și că pocăința urmează plăcerii,/ Mă întreb:[Acesta poate să știe/ Cum este viața, cum cată să fie?]” (Viața), eludând rostul compozițional artistic în ansamblul poemelor al acestor afirmații. Controversa în legătură cu religiozitatea poeziei lui Eminescu se datorează, în opinia noastră, și altor confuzii. Poet religios nu înseamnă poet mistic, așa cum au fost Sfântul Ioan al Crucii, Tereza de Avila sau Dante în literatura universală și nici unul în literatura noastră, dacă nu lărgim cadrele ei până la epoca strămoșească unde l-am putea include în această categorie pe Niceta de Remesiana. Poet religios nu înseamnă apoi că totalitatea sau cvasitotalitatea creației este pe această temă. Aceștia ar fi poeți religioși prin excelență așa cum este în literatura germană Raiver Maria Rilke, în literatura franceză Paul Claudel, iar în poezia românească Nichifor Crainic, după opinia profesorului și teologului D. Stăniloaie, deci în vecinătatea acestuia ar putea așeza și poezia lui Vasile Voiculescu. Există însă în opera a numeroși poeți din literatură universală și română o „religiozitate difuză”, un sentiment creștin pe care-l poate percepe orice cititor. La Eminescu poemele filozofice (Mortua est, Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Cu mâne zilele ți-adaugi …, Luceafărul, Melancolie ș. a.) au un substrat creștin, religios.

În tinerețe, contemplând cerul, poetul a scris întâi:

„Să văd luncile toate-n adânc cum se cern

Cum toate-s nimica … cum prafu-i etern …”

versuri pe care le schimbă, pentru a obține antiteza nouă, prin epitete, în Mortua est!.

„Să văd cerul negru că luncile-și cerne

Ca prăzi trecătoare a morții eterne …”

După Maiorescu, mai ales Ibrăileanu și pe larg D. Popovici au apreciat poema Mortua est! din 1 martie 1871 ca o realizare superioară, ilustrând o evoluție remarcabilă a mijloacelor poetice, într-o foarte scurtă perioadă de timp, în mai puțin de un an spunea Ibrăileanu, admirând maturitatea artistică a tânărului poet, apărut ca un meteor unic în arena literară a vremii sale; între Venere și Madonă și Mortua est! criticul ieșean vedea o mare diferență, în bine, de resurse expresive, de realizări stilistice de valoare excepțională.

Vom reține însă acele elemente definitorii ale viziunii poetice ale realizării stilistice care fixează profilul artistic al poetului stăpân pe un tezaur expresiv inepuizabil, dovedind rezistența materialului lingvistic; pe acesta modelează succesiv în variante tot mai reușite, mai plastice, anunțând cum spunea același erudit cercetător clujean citat mai sus, poemele titanice și în speță Luceafărul epoca de consacrare deplină, de final dramatic și grandios al unei creații literare unice: „Sunt în Mortua est! – scrie D. Popovici – anunțate virtualități poetice pe care numai epoca de deplină maturitate poetică le va pune în toată lumina. Mijloacele prin care izbutește să creeze în această operă viziunea spațială și sentimentul timpului se vor perfecționa cu vremea, dar vor fi statornic reținute în arta poetică a lui Eminescu, care va fi permanent solicitat de aceleași orizonturi infinite.

La celălalt capăt al operei sale poetice se află Luceafărul. Asupra acestei poeme ne propunem să insistăm, pentru că ea indică punctul terminus al unui proces artistic al cărui început l-am surprins în Mortua est!” (Poezia lui Eminescu, ed.1972, p.169-170).

În Mortua est! sunt aplicații ale spiritului filozofic și estetic la variante tot mai realizate stilistic și conceptual, la varianta cizelată, concentrată încărcată cu metafore.

Axate pe antiteze profunde, imaginile întregului poem evocă, în serii de construcții stilistice de mare îndrăzneală, lupta dintre viață și moarte, aceasta fiind legea supremă a existenței, viața rămânând doar „umbră și vis”, mai mult speranță decât realitate atrăgătoare. Capul și-l simțea „puțin cu furtune” când un nihilism juvenil, anarhic, alimenta revoltele și ipostaza liber – cugetătorului dotat cu geniu verbal, adesea încorporat în imagini colosale; anatomiile naturii umane în raport cu armoniile cosmice ale naturii nășteau antiteze care sfâșiau inima poetului neputincios în fața puterii absolute a destinului, în fața legilor ineluctabile ale naturii. Meditația lui construiește un tablou fantastic al universului surpat, pe măsura durerii lui în fața morții nedrepte care răpește o tânără însetată de viață; mai întâi tabloul apocaliptic e sumar:

„Să vă lunile toate-n adânc cum se cern,

Cum toate-s nimica … cum prafu-i etern …”

pe care-l completează într-o strofă memorabilă, marcând puternic antitezele prin sublinierea epitetelor cu sensuri opuse:

„Se poate ca bolta de sus să se spargă

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă

Să văd cerul negru că lunile-și cerne

Ca prăzi trecătoare a morții eterne”

Strofa ilustrează dimensiunile viziunii și expresivității poetice a lui Eminescu în faza incipientă a colaborării sale la Convorbiri literare, cu expansiunea ornamentelor stilistice, mai ales a epitetelor și metaforelor menite potențării antitezelor, așa cum aici le subliniază chiar poetul. Redactarea din urmă e desigur superioară celei anterioare; dar să se observe bogăția determinărilor și valoarea semantică, afectivă, a lor în context; cerul e negru; noaptea e largă; prăzile sunt trecătoare pe când moartea e eternă. Neclaritățile primei forme sunt transformate în metafora, cam nebuloasă, uriașă, dar nouă total, dusă în sinteza contradictorie a elementelor puse în cumpăna versului; lunile din cosmos sunt niște prăzi ale morții eterne; dar atunci omul?

Evident, perspectiva astronomică e o consolare filozofică întocmai ca piatra, ca lemnul, ca metalul sau ca marmura, începe să se contureze într-un chip izbitor din îmbinarea faustică a cuvintelor, din încărcarea acestora cu sensuri total noi, sensibilizându-le substanța semantică și acustică în acea subtilă, instinctivă parte, dar atât de fericită selecție și sinteză plastică a stilului.

Poetul nu concentrează numai cantitativ variantele, ci se aplică mai ales îmbogățirii, dezvoltării semantice a cuvintelor cheie, a sintagmelor poetice. Semnalizăm astfel aprofundarea într-un sens subiectiv, efectiv, a semnificațiilor figurate și simbolice pe care construcția poetică o poate infiltra cuvintelor de rând, aduse în vecinătăți contextuale imprevizibile și sugestive: „Jede Strophe ein anderes mächtiges Bild, ein abgeschlossenes Gauz” – principiu notat de Eminescu însuși, ca un program de înnoire poetică (cf.O., V.,p.13 și Gold; p.51), va găsi o aplicare practică în atelierul variantelor, niciodată părăsit de poet. În acest atelier, școală de înaltă exigență artistică toate generațiile de poeți români, s-a conturat, începând cu munca la Mortua est!, legea continuei înnoiri a resurselor gândirii poetice: „fiecare strofă o altă icoană, imagine puternică, prin sinteze și concentrări inspirate, dar mai ales prin imense expansiuni semantice metaforice pe tulpina străveche a cuvintelor, în sâmburele construcțiilor stilistice, cantitatea trecând mereu prin filtrul sensibilității la o calitate nouă a viziunii și expresivității poetice.

În Mortua est!, N. Iorga vedea încă „rele amintiri de limbă” (Ist. lit. cont., 1934, p.133); sinonimia neologică în variante era încă mai amplă și mai departe de lexicul mereu distilat al poetului de mai târziu.

Astfel, poezia Cu mâne zilele ți-adaogi …,pe lângă influența filozofiei lui Schopenhauer (G. Călinescu o și socotea o pagină de filozofie schopenhaueriană versificată), cuprinde idei ce trimit la adevărurile Evangheliei: „Naintea nopții noastre îmblă/ Crăiasa dulcei dimineți/ Chiar moartea însăși e o părere/ Și-un vistiernic de vieți./ Din orice clipă trecătoare/ Ăst adevăr îl înțeleg/ Că sprijină vecia – ntreagă/ Și-nvârte universu – ntreg.”. Alte poezii elogiază virtuți creștine: speranța (Amicului F.I. sau o poezie de tinerețe chiar cu acest titlu): „Cum mângâie dulce, alină ușor/ Speranța pe toți muritorii,/ Tristețe, durere și lacrimi, amor/ Azilul își află în sânu-i de dor/ Și pier, cum de boare pier norii”. Versurile care vorbesc despre credință în echilibrul sufletesc al omului par un ecou poetic al scrisorilor Sfântului Apostol Pavel.

Puține corecțiuni sunt de făcut în poemele ultimului său an de creație, adică în seria celor tipărite în 1883, unele și mai târziu, în Familia (șapte poezii încredințate lui Iosif Vulcan, pentru a apărea acolo unde debutase norocos în 1866) și în Convorbiri literare, după îmbolnăvirea poetului. În penultima strofă a poeziei Cu mâne zilele ți-adaogi … , ultimul vers:

„Având cu toate astea-n față/ De – apururi ziua cea de azi” (iar nu: De – apurure ziua de azi), cu argumente suficiente în D. Em. (p-642). Pe aceeași pagină a actualei ediții (p.154) moartea însăși /nu însăși).

După cum însă această dulcegărie platonică era pentru Mite un capriciu experimental în vederea unei potențe mai mari de creație a poetului, de care de altfel era dezamăgită, socotindu-l mai puțin inteligent, cu mai puțin talent și mai redusă cultură generală decât se așteptase, dezamăgire pe care o exprimă într-o nuvelă tot astfel platonismul și cochetăria nu erau în vederile lui Eminescu, îndrăgostit în fond de Veronica. Și dacă poate fi adevărat că versurile:

„Cu mâne zilele ți-adaogi,

Cu ieri viața ta o scuzi

Și ai cu toate astea-n față

De-a pururi ziua cea de azi…”

sunt scrise pentru Mite, cu prilejul aniversării zilei de naștere, e problematic că poezia:

„Te duci, și ani de suferință

N-or să te vadă ochii-mi triști”

pe care i-a citit-o acesteia, lăsând-o să înțeleagă că i-o dedicase, e compusă pentru ea. Tocmai atunci se despărțise de Veronica, și versurile se potrivesc împrejurării. Mite însăși se convinge în curând de direcția afecțiunii poetului care, prezenta la toată lumea pe d-na Micle drept logodnică. Sfătuită și de Maiorescu, supărat că cumnata sa poate să înlocuiască pe ușurateca Veronica, și mai degrabă gelos, fiind el însuși îndrăgostit de ea, Mite Kremnitz se închise în sine, jignită, și rămase toată viața cu încredințarea că poetul o iubise odată și o cântase în versurile lui.

Dar unele neologisme din cele criticate s-au impus, cerute de nevoile comunicării și ale modernizării; sinonimia creată prin fixarea lor în limbă este în avantajul limbii literare desigur; cenzura poetului este explicabilă prin atașamentul lui constant față de tradițiile scriitoricești, față de graiul popular despre care totdeauna a afirmat că dispune de resurse infinite de expresivitate. Eminescu a dovedit prin creația sa, din epoca maturității, că neologismul e un element auxiliar al stilului poetic, un folclor de precizie, atunci când pentru noțiune nu avem un termen vechi:

„Priveliștile sclipitoare

Ce-n repezi șiruri se distern

Repaosă nestrămutate

Sub raza gândului etern.”

În Melancolie: „Credința zugrăvește icoanele-n biserici/ Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i furiei,/ Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas/ Abia conture triste și umbre-au mai rămas”.

Poezia Melancolic a fost definită imediat după moartea mamei poetului – starea sufletească fiind accentuată melancolic prin fluctuațiile erotice, prin trecerea de la adorare la invectivă în romanul dramatic de iubire pentru Veronica cum indică mai ales barometrul afectiv al postumelor și al variantelor la poemele tipărite atunci în serie neobișnuită. În variantele atât de puțin cunoscute e măsura perfecționării artei a poetului, indicele capacității lui de a sintetiza expresiv stări de conștiință adânc omenești, fiecare vers fiind o vibrație afectivă de mare intensitate, un cutremur al întregii ființe. Studiul acestui laborator, în pragul maturității depline a artei poetice eminesciene, a fost și nu vom relua cele spuse în De la cuvânt la metaforă în variantele lirice eminesciene (Ed. Junimea, 1975). Vom remarca însă amănuntul că, așa cum precizează Călinescu, Perpessiccius, Goldi și Guillerman, în acest moment al evoluției artei poetice eminesciene intervine exigența cea mai înaltă: „În Melancolie – spunea Călinescu – gustul limbii începe să fie hotărâtor” (Opera, V, p.81). numeroase variante la celelalte trei poezii alăturate Melancoliei ilustrează limpede rafinarea inspirată a expresiei.

În Melancolie, luna e indicată printr-o metaforă – poziție fabuloasă: al nopților monarc, o asigurare izbitoare a cuvintelor cunoscute, încărcând cu sens figurat sfera semantică a unui neologism (monarc).

Dar dintr-un material poetic imens, Eminescu a ales extrem de puțin pentru a vedea lumina tiparului; exigențele lui estetice sporeau mereu … Totuși e pentru prima dată când, în miezul atâtor frământări, el tipărește deodată 4 poezii în Convorbiri literare, la 1 septembrie 1876: Melancolie e ca o vestire a atmosferei de tristețe și singurătate care domina sufletul poetului în acel răstimp:

„Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură

Încet repovestită de o străină gură,

Ca și când na-r fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost;

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost.

De-mi țin la el urechea și râd de câte-ascult

Ca de dureri străine? … Parc-am murit demult”

Moment de înseninare este încordarea cristalizării Melancoliei, moment care de fapt se învecina cu variantele altor poeme definitivate tot atunci, trimise, cum am spus deodată, – dar atât de diferite, în substanța lor lirică și în structura stilistică a versurilor, de această gravă și definitorie poemă în care Eminescu s-a oprit confesându-se la hotarul dintre el și lumea visurilor și, mai dură, a realităților care-l devorau.

Melancolie, e o contrapondere a stării dramatice, cu bolta înseninată a visării sub luna etern frumoasă, gânditorul și poetul își recapătă puterea artistică de a rotunji încă o piesă admirabilă, după multe încercări, din zestrea lui lirică, mereu mai bogată cu rezonanțe tot mai profunde ale iubirii care înnobilează cântecul naturii.

Și în cazul elaborării Melancoliei, urmează după cele citate mai sus, o versiune nouă în alt ritm (iamburi octosilabici), ilustrând „unul din procedeele obișnuite la Eminescu, anume al variațiunii metrice pe o temă dată”.

Deci Melancolie venea din străfunduri de tristețe, cu expresia sincerității unei suferințe adânci și nedrepte, primele ei semne fiind în schița unei piese juvenile Mira, compusă între 1868 – 1869, cuprinzând confesiunea lui Ștefan – vodă către Maiam poetul curții, confesiunea venind din sufletul biciuit al lui Eminescu, autorul, atunci, al poemei Amorul unei marmure, din care unele elemente se află tot în acea piesă Mira.

Varianta mai nouă a Melancoliei se numea, definind conținutul poemei, Tristeță din epoca Vienei (1871 – 1872), cu începutul similar textului dar cu o parte finală care explică sensul simbolic al poemei, în continuare citatului vechi, dat mai sus, – pasaj acum indispensabil pentru înțelegerea conturului moral mai exact al poetului.

În sonetul Răsai asupra mea, apare invocarea stăruitoare a redobândirii credinței, fără de care viața omului este răvășită în bătaia tuturor vicisitudinilor vieții: „Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința/ Și reapari din cerul tău de stele/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”

Sonetul acesta, în care este invocată Fecioara Maria, este singurul de inspirație religioasă, o rugăciune. O rugăciune a lui Eminescu însuși, cu tot ce era el și cu ce devenise cu timpul, când începuse să-l împresoare umbra durerii din urmă, cea a neputinței: ”Străin de toți, pierdut în suferință/ Adâncă a nemerniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.”

Nu poate fi întâmplător că în 8 noiembrie 1886, la Mănăstirea Neamț, grav bolnav, și spovedindu-se ca în articole mortis, îi spune preotului: Părinte, să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumina lină.

Cândva cel ce se roagă trăia ca într-un vis ceresc și avea credința (de bună seamă nu alta decât aceea în puterile sale), acum e greu de vini, înstrăinat de toți, copleșit de propria nemernicie: Eu nu mai cred nimic și n-am tărie. Și o cheamă pe Fecioară dintre stele în noaptea gândurilor, să-i răsară asupra, să-l privească cu milă și îndurare, să-i redea credința, să-i redea speranța și puterea tinereții. Fiind încă tânăr, Eminescu se simțea bătrân, un obosit urmaș al propriei sale juvenile ardori și amăgiri; în scurții ani dați soartei sale trăise și arsese un leu.

La Eminescu sentimentul liric și pătimirea omenească sunt întotdeauna unul și același lucru, în puterea verbului. De aceea, printre miliardele de oameni, care vor fi suferit ca și el, el este marele poet care a fost. Ajunge să asculți cum sună rugă aceasta omenească.

Câteva poeme sunt închinate marilor sărbători ale creștinătății: Colinde, colinde; Învierea; Legenda lui Isus.

Lirica religioasă a lui Eminescu este încununată de cele două imnuri, adevărate capodopere ale poeziei religioase românești: Rugăciune; Răsai asupra mea …

Scrisoarea I, a apărut în Convorbiri literare la 1 februarie 1881, și este un poem de factură romantică, în care Eminescu tratează teme tipic romantice, cum sunt condiția omului de geniu, precum și aceea a nașterii evoluției și a unei posibile atingeri a sistemului cosmic (temă abordată și în Rig – Veda).

În final, când se revine la soarta geniului, Scrisoarea I dobândește puternice accente satirice, ca de altfel și celelalte patru Scrisori construite pe conflictul dintre „real și ideal”. De fapt lirismului eminescian i-a trebuit întotdeauna un pretext pentru a se manifesta. Structura poemului este pe două coordonate fundamentale, așa după cum geniul apare în două ipostaze.

Prima, aceea de cugetător, dă naștere unei profunde meditații filozofice, pe când cea de-a două, care constă în relația omului superior cu societatea omenească și cu posteritatea, conduce spre satiră.

Poemul se remarcă printr-o extraordinară bogăție de teme și motive, acesta fiind pentru Eminescu o modalitate de a putea coborî la originile lumii sau de a sugera necuprinsul. El apelează în special la motivul contemplației pe care îl pune sub zodia timpului ireversibil pentru om, timp care cuprinde trei motive: fugit – iresponsabile tempus, fortuna labilis și vanitas – vanitatum. Omul este văzut în opoziție cu luna care este o zeitate omniprezentă și omniscientă, aflată și ea sub semnul eternității, adică al timpului universal fără început și sfârșit. (În partea întâi sunt introduse două motive romantice foarte dragi poetului: motivul timpului bivalent, timpul individual: ”Doar ceasornicul urmează lunga cărare” și timpul universal – reprezentat prin motivul lunii: ”Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate”)

Epistolele sau scrisori pentru că sunt poeme adresate cuiva anume, unui prieten, unui apropiat, unui protector, lui Lollius, lui Tiberius Claudius Noro, lui Mecena. Titlul nu evocă mai mult decât ideea dedicării amicale ori omagiale, fără mare legătură între poem și dedicator și de asemenea, fără nimic din protocolul său contingențele unei scrisori. Iar Eminescu nu numește nici un adresant acceptă doar un model ilustru și se simte în stare să fie la înălțimea lui. Ceea ce a și fost, fie spus fără nici o părtinire: nici cele cinci scrisori ale poetului român nu au nimic de invidiat celor treizeci ale înaintașului roman, și nici româno latinei. Și de altfel ele se cuvin considerate în sine câte una, rămânând ca la urmă să vedem ce anume au ele în comun.

Ideea ei e veche în scrisul poetului, veche, la început încă neconturat, de prin 1872, pe când Eminescu era student la Viena. Pe primele încercări, deocamdată neorientate către un țel precis, se altoiește o inspirație cosmogenică a cărei sursă este, cum s-a dovedit de curând, o conferință de indianistică ținută la 26 martie 1873 de către Martin Haug la Centrul antropologic din München, conferință din care poetul transcrie în manuscrisul 2267B, la Berlin, prin 1873 – 1874, imnul vestic al creațiunii, în traducerea marelui învățat Matt Müller și de asemenea, atâta din exegeza lui Haug cât îl interesa. Această parte cosmogorică a viitorului poem, poetul a început s-o versifice, în versiuni tot mai elaborate, în anii de la Iași, prin 1876. Descrierea felului în care textul german se transfigurează pentru a deveni mare vers eminescian nu-și are locul aici, dar este documentul viu al unei neasemuite puteri a verbului și a meșteșugului. Faptul este că, din prefacere în prefacere, poemul, întregindu-se cu late inspirații, capătă formă tot mai deplină între 1876 și 1880, pentru a fi publicat în Convorbiri literare la 1 februarie 1881.

Scrisoarea I are șase părți, care se urmează în cerc până la întoarcerea în punctul de început. Iar la început în preludiu, se vorbește despre ieșirea din timpul trăit în nemijlocire și de intrare într-o altă stare sub puterea strălucirii lunare. O stare ușor somnolentă în care, prin harul lunii, trăim, în amintire, întreaga veșnicie, ca și când întreaga durere a lumii ar trăi din nou în visul nostru.

Deci, în partea întâi sunt introduse două motive romantice dragi poetului: motivul timpului bivalent – timpul individual: „Doar ceasornicul urmază lunga timpului cărare” și timpul universal – reprezentat prin motivul lunii: ”Ea din noaptea amintirii o vecie – ntreagă scoate”.

Aerul selenar este prezent și în partea a doua a Scrisorii I, unde apare ca un astru tabelar atât al faptelor meschine, cât și al celor mobile.

Urmează o primă invocație către lună, martoră singuratică și tăcută, în puterea nopții, a întinderii lumii: codri, valuri, țărmuri, cetăți. Și apoi atâta pestriță omenire, întinzându-se de la cei mai zadarnici în trufia frumuseții lor, de la cei mai lacomi de aur, până la acela pe care poetul îl numește bătrânul dascăl, o ființă prizărită și înfrigurată a cărei minte poartă în ea universul întreg și vecia întreagă.

Această parte, care are o structură de sine stătătoare, devine fascinantă prin multitudinea ideilor, sugestiilor și motivelor. Omul care aici are mai multe ipostaze, are menirea de a introduce motivul identității oamenilor în fața morții. Susținând această idee de origine schopenhaueriană, poetul afirmă: „Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții/ Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții”. Apoi se ocupă de soarta vitregă a geniului: „Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,/ Universul fără margini e în degetul lui mic”.

Urmează cea de-a treia parte în care cosmogonia se desfășoară sub semnul simetriei, al echilibrului, de la imaginea de ansamblu a increatului la creația universală unde se găsește și lumea noastră: ”Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul”, moartea cosmosului, sugestiv evocată, se concentrează în versul: „Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie…”

Bătrânul dascăl, mereu scăldat în razele lunii, perindă prin minte întâi nașterea din goluri, apoi pieirea în nimic a universului, știind bine că ea, lumea, se naște și piere din și în bezna neființei, al cărei mare și trecător vis toate sunt.

Problematica geniului este din nou abordată în partea a patra, dar de data aceasta indirect, pentru că dascălul nu mai meditează la universul cosmic ci la lumea terestră, el referindu-se la identitatea oamenilor cu ei înșiși, dar cu întreaga omenire: „Unul e în toți, tot astfel, precum e în toate”.

Tot aici Eminescu relevă faptul că soarta voințelor mărunte este de a se lovi destinul timpului ireversibil: „Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…”

Ocupându-se de condiția omului superior, poetul devine la fel de virulent ca și în Scrisoarea III. Geniul care a revărsat lumină apupra lumii, nu va avea parte decât de judecata nedreaptă a posterității, dispusă să găsească operei lui “pete multe, răutăți și mici scandale”. Această evaluare injustă a operei geniale este iminentă, deoarece singura lor clipă sigură este cea prezentă: ”Și când propria ta viață sigur n-o știi pe de rost/ O să-și bată alții capul s-o pătrunz, cum a fost? “

De-a lungul poeziei apar și alte idei schopenhaueriene: ironia romantică, pesimismul sunt foarte bine relevate în versurile: ”Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfărâmi … orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de tărână se depune”, au dosit sceprtul … și gândirea genială se vor șterge și ele în perspectiva morții: “încap bine-n patru scânduri”.(apoi urmează o primă inovație către lună, martoră singuratică și tăcută, în partea nopții, a întinderii lumii: codri, valuri, țărmuri, cetăți. Și apoi atîta pestriță omenire, întinzându-se de la cei mai zadarnici în trufia frumuseții).

Deci, urmează în această parte a patra, un interludiu în care, de fapt, se reia imaginea văzută de sus a omenirii, cu stările și treptele ei cu chinuita căutare a unui sens, în timp ce oarba soartă trece peste muritori ca vântul peste valuri.(Pasajul)

După toate aceste reflecții filozofice se revine în partea a cincea la motivele inițiale, contemplarea lumii întregi se realizează la lumina lunii.

Pasajul acestei părți, atât de cunoscută, în care soarta bătrânului dascăl este văzută ca zădărnicie a măreției și a gloriei, sub semnul dublu, al neânțelegerii –iremediabile, mărunte și vulgare a posterității, și sub acela al morții depline.

Ca și în alte creații ale sale (de exemplu Sărmanul Dionis), Eminescu reușește în Scrisoarea I să îmbine, în modul cel mai firesc, filozofia cu literatura deci adevărurile filozofice îmbracă gingașa haină a sensibilității artistice.

Pentru ca, în a șasea și ultima parte, gândul să se întoarcă din nou către lună ca martoră solitară și tăcută a soartei lumii și a soartei noastre, destinați deopotrivă deșertăciunii și neființei ca stare fundamentală a acestui univers.

La nivelul artistic, poetul folosește cu măiestrie tropii : comparația dezvoltată, metafora: „lungă cărare”, „stăpâna mării”, iar pentru ca ideile abstracte să devină concrete este întrebuințată metafora interpretativă: ”Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?”

La Eminescu chiar și rima are o funcție metaforică: „ființă” rimează cu „voință”, „Iată-l” cu „Tatăl”, „rază” cu „vază”,.

Există situația când avem de-a face cu negarea cuvântului anterior particulă negativă: ”pătruns” – „nepătruns”, cu schimbarea frecventă a modurilor: „de văzut”, „s-o văza”, sau cu derivarea aceleiași rădăcini „împăcată”, „pace”.

Multe sintagme stilistice sunt construite de poet cu noapte, care împreună cu epitetul sugerează, firește ambiguu, neantul, haosul primordial, genunea, neființa, ca în aceste citate din epoca de maturitate a creației sale:

„Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic …

Noaptea-adâncă a veciniciei el în șisuri o dezleagă”

Scrisoarea I, fiind construită pe antinomii ireductibile pune față-n față infinitul cosmic și ființa fragilă a omului care poate măsura însă grandoarea cu puterea geniului creator. În fața acesteia e lumea cea mică a semenilor mărunți, nepăsători la spectacolul cosmosului; perfect și la puterea științei și artei creatorului genial. Meditația cosmică înfrățește infinitul universului cu infinitul gândirii poetului filozof, pentru a evoca antiteza realității umane:

„Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pământul nostru mușuroaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați

Ne succedem generații și ne credem minunați…”

Sentimentul tonic al infinitului cosmic este contrabalansat de tristețea iremediabilă a omului aflat în condiția unui modest constructor care-și reia mereu lucrarea d-a capo, fără a putea realiza ceva pe măsura naturii. Era sentimentul viu al poetului ziarist care, trecând cu ochii peste toate stările civilizației contemporane, muncit de gândul unei opere durabile prin cuvânt, se vedea plutind în anonimatul luptei cotidiene pentru pâine, fără a i se recunoaște meritul unei creații unice… O spune poetul într-una din primele variante ale acestei prime Scrisori:

„O, genii ce cu umbra pământul îl sfințiți,

Trecând liberi, dar singuri prin secole robiți …”

pentru a insista apoi asupra condiției creatorului în Scrisoarea II din 1 aprilie 1881.

O pagină din Scrisoarea I ne pune în lumină, sub pana inspirată a poetului, întâlnirea ideilor cu descrierea cosmosului și a începuturilor vieții pe pământ cu formele naturii, cu mișcarea elementelor, atât de variată ca aspect și culoare. Soarele e ca o rouă printre nori întunecoși; stelele au pierit ca și frunzele de toamnă, indivizi anonimi se pierd ca și spuma nezărită; soarta trece peste traiul omenesc ca și vântu-n valuri; meditația abstractă se poate lega de-o idee ca și iedera de-un arbor.

Dezvoltarea sistemului metaforelor și prin el, accentuata îmbogățire cu sensuri figurate ale cuvintelor comune, vizibilă în poezia de maturitate, n-a micșorat însă importanța comparației în poezia, anilor din urmă, cum s-a întâmplat cu epitetul. În cele mai strălucite poeme, această figură de stil e cultivată de poet.

Eminescu a mutat unele probleme practice și recomandări stilistice de interes permanent. Am putea reține mai întâi problema sinonimiei, notată și exemplificată în ms.2263, f.11 (vitalitate – viabilitate; energie – putere), ilustrată poetic în opera sa. Un exemplu: praf, pulbere, colb – sunt sinonime, dar cu nuanțe proprii fiecăruia. A vorbit subtil despre ele și despre alte sinonime M. Sadoveanu în mai multe rânduri. (Prefață la Opere, 1940 și Opere, vol.20, 1969); Eminescu le-a fost în chip original, diferențiat, în creația de maturitate:

„Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,

Mii de fire viorie ce cu raza încetează,

Astfel, într-a veciniciei noapte – pururea adâncă,

Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă …”

Comparația e introdusă în special prin ca (de obicei înainte de substantive, adjective, pronume), prin cum, după cum, precum (când e vorba de compararea acțiunii exprimate prin verbe), frecvente de-a lungul întregii activități literare20 (și expresia poetică în proza literară a lui Eminescu în volumul de față, p-209 – 233)

Cum și precum pot fi însoțite de așa:

„Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr,

Așa el sprijină lumea și vecia într-un umăr.”

Corelația se poate exprima și prin astfel, ca în următorul exemplu:

„Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,

Mii de fire viorie ce cu raza încetează,

Astfel, într-o veciniciei noapte pururea adâncă,

Avem clipa, avem raza care tot mai ține încă …”

Dar din aceste originale concepte poetice și imagini sugestive de o calitate indiscutabilă numai unele versuri se vor păstra până în redactarea finală, cum a arătat consecvent în ediția sa C. Botez pentru fiecare poezie, ce și câte versuri din prima versiune au ajuns în finalul Scrisorii I? Iată o statistică interesantă, dar departe de a fi concludentă când e vorba de continua frământare a ideii și a cuvintelor pentru a căpăta „lamura gândirii” în scrieri care nu vor pieri niciodată: ”Din întreagă această primă versiune – scrie Botez – de peste 180 de versuri, poetul a păstrat numai 75, pe care le întâlnim, foarte adesea, în altă ordine, între cele 155 ale textului definitiv.”. Și după acest citat, Perpessicius adaogă îndată: „este de la sine înțeles că dintre toate problemele referitoare la o operă sau alta, aceea a textului definitiv este cea mai importantă și din acest punct de vedere râvna lui Constantin Botez nu poate fi deajuns de lăudată.

Degajarea dintre țesuturile câte s-au alcătuit cu timpul, a embrionului ce avea să ducă la textul definitiv rămâne preocuparea capitală. Numai că la ea nu poate fi satisfăcută pe drumul acesta al numărătoarei, deci al satisfacției, robit acestui punct de vedere, editorul a adus, în chip firesc, să neglijeze etapele sau vârstele unei opere ce-și au fiecare o existență și pretind o reconstituire autonomă. Este și cazul acestei prime versiuni închegate a Scrisorii I.

Revenind la variantele Scrisorii I, am mai nota câteva aspecte instructive, edificatoare, ale trecerii de la cuvânt la metaforă în acest efort maxim de evocare cosmogorică, de situare a omului, a gânditorului în miezul curgerii timpului fără sfârșit, cadrul cosmic cuprinde toate aspirațiile adesea ridicule, și luptele tragice pentru existență, pentru putere și pentru averi, un rege cu planuri pentru-un veac e așezat hiperbolic într-o perspectivă cosmică, un rege ce-mpânzește globu-n planuri pentru un veac. Toate amplificările registrului metaforic și simbolic se aplică versurilor nesatisfăcătoare sub raportul adecvării expresiei la idee, iată succesiv asemenea retușuri stilistice necesare:

a).Iar altul la tarabă pe degete adună

Câți bani i-aduce anul, câți piere într-o lună …

b).Iară altu – mparte lumea de pe scândura tărăbii,

Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.

Sau pe o treaptă mai concretă de generalizare:

a).Ce sume diferite au scos din urma sorții

Și totuși deopotrivă în ochii tăi și-ai morții;

Ai acelorași patimi deopotrivă robi,

Fie slabi, fie puternici, cu minte ori neghiobi …

b).Deși trepte osebite le-au ieșit din urma sorții,

Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții,

La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,

Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi.

Există în finalul ultimei variante un fel de concluzie la meditația asupra lumii și a oamenilor, asupra destinului comun care aruncă în neant toate categoriile de oameni, egalizându-i prin moarte pe toți. Sunt relevate și altfel așezate acele versuri care cuprind într-o formulă fericită ideile cele mai aproape de sufletul poetului; unele metafore sunt reluate pentru că dau versului o strălucire neumbrită vreodată prin trecerea anilor peste ele; sunt reluate tocmai acele fragmente, acele construcții stilistice care subliniază mai subtil, mai armonios, tendința către aforism, revenind elevația spirituală, filozofică și imaginea poetică despre adevăr, aceste versuri sunt creații inspirate ale ultimelor revizii ale anului 1880, – poetul avea 30 de ani, – intuiții geniale ale maturității, cu un imn al naturii, lunii – astrul răscolitor de amintiri și de visuri:

„Căci în propria-ne lume ea deschide poarta – ntrării

Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării

Mii pustiuri, scânteiază sub lumina ta fecioară,

Și câți codri ascund în umbră strălucire de izvoară!

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate

Când plutești pe mișcătoarea singurătate,

Și pe toți ce-n lume sunt supuși puterii sorții,

Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții”

Astfel acest „motiv cosmic” eminescian își asociază conceptele de filozofie a istoriei într-un cadru de meditație romantică însă contemplarea infinitului și a devenirii umane, a opoziției gânditorului poet, e impregnată de judecata critică, realistă, științifică alimentată de erudiție și de năzuințe artistice, capabile să sintetizeze adevărurile esențiale mai adânc și mai convingător, mai artistic, decât limbajul științific, neutru și încărcat de cifre. Emoția poetului în fața universului, a istoriei, a destinului uman trece dincolo de știința cea mai înaltă a savantului. „cosmogonia bătrânului dascăl, din Scrisoarea I, uimește însă – scrie Al. Dima – nu numai prin sclipitoarele priveliști ce desfășoară în clipa genezei, ci și prin dinamica lor interioară însăși, ca și prin fiorul incertelor ipoteze cu privire la originea lumilor … traumaticul peisaj cosmogonic răscolește emoții pe care nici o operă analoagă a literaturii romantice, de la Holderrlin și Byron la Lamartine și Victor Hugo nu izbutește s-o exprime. Vibrează aici, desigur, o coardă lirică gravă și cutremurătoare de ecouri multiplicate până la adâncurile fiziologice ale ființei noastre” (Aspecte naturale ale curentelor literare internaționale, 1973, p.97-98).

Nu vom putea subscrie deci mai ales având cât de cât o imagine edificatoare a creșterilor interioare din variantele Scrisorii I, la opinia stupefiantă despre așa numita „cosmogonie plină de uscăciune” a unui cercetător erudit și sensibil, care vede în autume, în poezia definitivată și tipărită de poet, „o afectivitate particular delimitată” față de „metaforismul vizionar imanent poeziei” din postume și variante în care s-ar reflecta adevăratul geniu eminescian (I. Negoițescu, Poezia lui Eminescu, 1968, p.23). Variantele, ca în cazul Scrisorii I, vădesc tocmai contrariul: numai varianta care e de fapt textul tipărit, finală deci, aduce, cum s-a putut vedea adevăratul „metaforism vizionar imanent poeziei”, – tot materialul anterior fiind la mare distanță artistică de forma definitivă; oricine poate compara și cartea de față ilustrează cu destule exemple procesul artistic al înnobilării conceptelor și metaforei vizionare, de-a lungul stăruitoarei perfecționări a versurilor pentru tipar. Poetul era pe deplin conștient de necesitatea și posibilitatea perfecționării versurilor sale, că toate fazele superioare ale elaborării poemelor sunt de o necontestată, până la autorul citat, artă majoră, iar finalul acestui efort era încununat cu decizia tipăririi versurilor; se poate oare ignora scrisoarea atât de categorică a lui Eminescu din 1879, citată mai sus, care atestă nu numai rostul, „travaliului manuscriptic” dar și întreaga răspundere a poetului pentru ceea ce se trimitea la tipar, cerând să nu schimbe nimeni o iotă din ceea ce el a definitivat pentru tipar, căci a cântărit cu grijă fiecare cuvânt! Recent George Munteanu a replicat subliniind, conform realității, valoarea originalității și expresivității marilor poeme eminesciene, îndelung lucrate, cântărind fiecare cuvânt și inventând fără răgaz acele uimitoare metafore și imagini, perfecte, numai ale poetului, în poeziile definitive de la el la nivelul celor mai înalte exigențe artistice, cum e cazul Scrisorilor, despre care vorbim. „Însă Eminescu e și el unul dintre marii descoperitori de situații poetice – scrie G. Munteanu, iar în Scrisoarea I se ridică la înălțimea lui Shakespeare prin capacitatea de a descoperi o împrejurare – limită în ceea ce privește meditația asupra condiției umane.

Scrisoarea I este cel mai mare poem metaforic din literatura noastră și unul dintre cele mai strălucite ale liricii universale, în sensul că rar s-a găsit limbaj aparent mai elementar pentru a prezenta omul scrutându-și printr-un fel de reducție fenomenologică esența condiției sale, cu întrebările, îndoielile, amenințările teribile, voința de salvgardare a demnității speciei, care pot rezulta de aici. Rar e de găsit în lirica universală o mai pură, mai clasică expresie a spaimei de neant, depășită însă de mișcarea suverană a gândirii ce s-a acordat cu dimensiunile cosmosului. (sub semnul lui Aristarc, cap. Eminescova, 1975,p.53)

Capodoperele eminesciene Scrisoarea I , Glosă și Luceafărul pune în valoare marea capacitate de sinteză filozofică și de creație, ceea ce a determinat variate analize, unele exhaustive, altele parțiale. Interesul pentru aceste capodopere, ce reprezintă treapta cea mai înaltă și care încununează întreaga operă a poetului, este dat și de faptul că aceste creații se situează ca geneză în perioade comune, finalizarea lor purtând date apropiate: februarie 1881 Scrisoarea I, aprilie 1883 Luceafărul și decembrie 1883 Glossă, toate acestea fiind legate în ce privește elaborarea și de perioada Berlinului.

Teme aproape comune: condiția omului de geniu, cosmogonia, timpul și mai ales, perfecțiunea artistică constituie laitmotivul creațiilor menționate.

Scrisoarea I un poem cu o structură romantică, filozofic, abordează relația omului de geniu cu timpul și societatea mărginită, nașterea, evoluția și dramatica previziune a stingerii sistemului cosmic.

Poemul relevă dubla ipostază a omului de geniu, a cugetătorului – pe de o parte, meditația filozofică asupra marilor probleme, precum și satira determinată de relația omului de geniu cu societatea incapabilă de a înțelege condiția geniului.

Se identifică în poem motive cum sunt: timpul, identitatea oamenilor în fața morții, cosmogonia, condiția geniului. Ideile poetice se înscriu în contextul unor sentimente de dezavuare, compasiune și amărăciune. Tonul general este cel elegic.

Mircea Eliade, în postfața studiului realizat de Rossa Del Conte, vorbește de o obsesie a Timpului la Eminescu, indiferent că este vorba de milioanele de ani ale Cosmosului sau de mileniile istorice. Se disting în opera eminesciană două „specii de timp”: „un timp vital, pe care concepția mistică, de structură astrală, a poetului, îl va face să coincidă cu timpul cosmic, și un timp muritor, pe care pesimismul său etic îl va face să coincidă cu modul existenței pe Pământ. Cel dintâi e timpul “intact”, care aduce la maturitate, și împlinește, toate formele Universului. Celălalt e Timpul “uzurii, al îmbătrânirii, al morții”

Și în Scrisoarea I se identifică o bivalență a timpului: timpul cosmic – simbolizat de “lună” – care deschide și închide poemul: “ Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, / Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate /De dureri, pe care însă le simțim ca-n vise toate. // Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, / Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare./”

Timpul muritor simbolizează de “ceasornice” deschide poemul: “Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare…”. Ceea ce reține atenția în mod deosebit în poem este nașterea și moartea cosmosului.

Astfel, din bezna compactă, din liniștea nemișcată, din văile haosului, din abisul obscur, din marea oceanică, un atom scapă din „inerție și răscolește, într-o neîncetată țâșnire, viața”. Poetul, îmbătat de viziunea luminii care biruie întunericul, se întreabă cine a dat formă inerției, trezind la viață stele, sori, ca pe niște albine roind din stupi cerești, “pulbere luminoasă ce străbate în sfârșit prin spațiu. „Flora frenetică a atomilor“ în fâșia înviorătoare a razei” este evocată într-un crescând de inimitabilă putere emotivă: ritmul urcă și se lărgește ca „valul ce se dilată spre a atinge infinitul…”

„De-atunci negura eternă se desface în fâșii,/ De atunci răsare lumea, luna, soare și stichii…/ De atunci și până astăzi colonii de lumii pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute / Și în râuri luminoase izvorând din infinit, /Sunt atrase în viață de un dor nemărginit”.

Dar în antiteza acestei idei, pe aceeași intensitate de frumusețe artistică și de limbă, poetul aduce momentul de spaimă, prin disoluție cosmică finală: prăbușirea universului dispoziția acestuia și ivirea întunericului “nemișcat”. Materia se va prăbușii, un nou haos; în care planetele înnebunite, uitându-și traiectoria nucleară, își vor stinge focul și vor cădea din spațiu. Pe cerul gol, întunecat, stele vor muri, timpul omenesc se va opri în veșnicie. “În jurul acestei aventuri cosmice, omul e o spumă invizibilă << nezărite >> care se pierde și ea în jurul vântului ce-i dă viața.”

Perpessicius semnalează între observațiile sale, în legătură cu poemul în discuție, faptul că printre cei dintâi care au vorbit și despre sursele orientale ale cosmogoniei eminesciene a fost și colonelul Ion Alecsandri, fratele lui V. Alecsandri, fost conducător al Agenției Diplomatice Române de la Paris, în timpul lui Cuza (prieten bun cu N. Bălcescu, Alecu Russo, Ion Ghica)

În scrisoarea adresată lui T. Maiorescu și publicată în Convorbiri literare la 1 iulie 1884, își exprimă admirația față de unele creații eminesciene – Călin și Scrisoarea I.

În legătură cu Scrisoarea I sugerează printre izvoarele de inspirație și un posibil document caldeean, tălmăcit de M. Oppert, profesor de asiriologie la Colege de France, în ce privește tabloul creațiunii: “… Când valoarea de înrudire între două scrisori, pe care le despart 4000 de ani, înțeleg aceea care naște din comunitatea de porniri filozofice sau poetice, nu din principii religioase” (…) “ Ca un tovarăș de cele ca d-ta, eu aș putea să mă opresc aice în liniște, spre a contempla luminile siderale, inexistente desfășurate sub penelul maiestru al scumpului nostru poet.

Cum să nu ne simțim uimiți față de această icoană măreață a creațiunii? Cum să nu fim răpiți de splendida punere în mișcare a roiurilor luminoase de univers, la apărarea neantului crescând a Tatălui? În starea noastră de neființă erau inerți, erau orbi; și iată că izvoarele dezrobite de Tatăl ne aduce și ne dau ființa și dezbinarea. El lumea nevăzută. E o cosmologie supremă în versuri incomparabile.”

Subliniază capacitatea de informare a lui Eminescu, considerând că poetul „nu e deloc orfan de carte”, citind enorm. „Nici noi, nici Eminescu nu vom regreta dacă el s-a adăpat la maiestuoasele izvoare ale antichității, ca să ne deie (fără a imita cât de puțin un text atât de laconic, cât și de versuri strânse ca bobocul unui trandafir” (…) „cea mai bogată și mai strălucitoare imagine a zidirii. Și bine i-a prins; căci poetul, cam sceptic în scrisorile lui, deodată, se înalță la un lirism ce bucuros aș mai numi exotic, când sufletul lui a pătruns în sânul mărețelor mistere”. Este de subliniat insistența lui Alecsandri în legătură cu interpretarea creștină a creațiuni, prin insistența de glorificare a Tatălui, precum și izvorul caldeean, care după aprecierea lui Perpessicius merită reținut.

CAP.IV. CONCLUZII

Viața marelui poet Mihai Eminescu a fost nefericită și scurtă. Rândurile de tineri care se duc în fiecare primăvară să-i vadă mormântul de la Bellu și să i-l încununeze cu flori știu că în trecut scriitorii erau, de cele mai multe ori jertfe ale mizeriei într-o societate nedrept alcătuită.

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Ipotești; era al șaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici și al soției sale Raluca, fiica stolnicului Vasile Jurascu.

Prezența „cugetării sacre” în opera lui Eminescu se explică, în primul rând, prin câteva premise biografice: poetul a primit o educație religioasă încă din familie, datorită mamei sale, Raluca E., femeie profund evlavioasă, printre rudele poetului erau unchi și mătuși – călugări și călugărițe în mănăstirile din nordul Moldovei, unde poetul copil, mergea adeseori în casa părintească și apoi în biblioteca gimnaziului, din Cernăuți, unde-și găsea cărți din vechea noastră literatură bisericească ca „limbă veche și-nțeleaptă”, la Dej și Viena a avut prieteni teologi.

Poet religios nu înseamnă poet mistic, așa cum au fost: Sf. Ioan al Crucii; Sf. Ioan al Crucii; Sf. Tereza de Agvila, sau Dante în literatura universală, iar în epoca strămoșească l-am putea aminti pe Niceta de Remesiana.

Poet religios nu înseamnă apoi că totalitatea sau cvasitotalitatea creației este pe această temă. Aceștia ar fi poeți religioși prin excelență cum este în literatura germană Raiver Maria Rilke, în literatura franceză Paul Claudel, iar în poezia română Nichifor crainic, după opinia pofesorului și teologului D. Stăviloaie.

Cei mai mulți dintre cercetătorii poetului, care s-au ocupat de acest aspect al creației sale, printre care am putea să-i amintim pe : I.M. Rașcu , Petru Creția, Valeriu Anania, Gavril Scridon, Nichifor Crainic, consideră că Eminescu a fost un poet religios.

Poezia religioasă a lui Eminescu, cuprinde nu numai imnuri închinate Fecioarei Maria (Rugăciune, Răsai asupra mea), adevărate capodopere ale liricii românești, ci și unele creații ce exaltă momentele de înălțare sufletească prilejuite de marile sărbători ale creștinătății: Crăciunul – Nașterea Domnului – Colinde, colinde și Paștele – Învierea Domnului (Învierea 1878, articolul Paștele, în „Timpul” 16 aprilie 1878 și „Și iarăși bat la poartă…” în „Timpul” 12 aprilie 1881.

Poeziile: „Rugăciune” și „Răsai asupra mea”, sunt doar două dintre acestea, ambele imnuri închinate Maicii Îndurărilor.

Oda Rugăciune este închinată Preasfintei Fecioare Maria, unde poetul caută să realizeze prin poezie, un raport între Dumnezeu și sufletul omului.

În sonetul Răsai asupra mea, apare invocarea stăruitoare a redobândirii credinței: „Dă-mi tinerețea mea…”, fără de care viața omului este răvășită în bătaia tuturor vicisitudinilor vieții.

„citat” : ”Stări de tot…”

Poezia Învierea datează, ne spun editorii eminescieni – din 1878. Este o chemare impresionantă prin notație realistă și detaliu, a slujbei din noaptea Paștelor. Învierea Domnului, este o temă fundamentală a poeziei religioase românești, exaltând momentele de înălțare sufletească, prilejuite de această mare sărbătoare a creștinătății.

Poezia Colinde, colinde! Datează din 1879, poezia este un pastel al atmosferei din ajunul Crăciunului, exaltând momentele de înălțare sufletească, prilejuite de această mare sărbătoare a creștinătății.

La Eminescu, poemele filozofice (Mortua est!, Scrisoarea I, Cu mâne zilele ți-adaogi…, Luceafărul, Melancolie), au un substrat religios.

La Eminescu, pe lângă poeziile de mai sus cu tematică axată pe problemă religioasă, în restul poeziilor apare o religiozitate difuză, un sentiment creștin, rezultat din însemne creștine (Cruce, Înger, Dumnezeu, Isus, Rugăciune, etc).

Poema Împărat și proletar (1874) ilustrează poezia socială. Prima sa versiune, aparține epocii vieneze, ilustrată Proletarul și expune numai tânguirea muncitorului. A doua versiune, Umbre pe pânza vremii, aparține epocii berlineze (și lărgește cadrul). Forma ultimă și definitivă pune față în față împăratul și proletarul, exploatarea și munca.

Scrisoarea I, a apărut în Convorbiri literare, la 1 februarie 1881; este un poem cu o structură romantică, filozofie, unde abordează relația omului de geniu cu timpul și societatea mărginită, nașterea, evoluția și dramatica previziune a stingerii sistemului cosmic.

Poezia Melancolie a fost definită imediat după moartea mamei poetului – starea sufletească fiind accentuată melancolic prin fluctuațiile erotice, prin trecerea de la adorare la tristețe, în romanul dramatic de iubire pe Veronica.

Tema iubirii la Eminescu, are la bază ideea iubirii față de Dumnezeu. Melancolie e ca o vestire a atmosferei de tristețe și singurătate, care domina sufletul poetului în acel răstimp.

Astfel poezia Cu mâne …, pe lângă influența filozofiei lui Schopenhauer, cuprinde idei ce trimit la adevărul Evangheliei. Versurile care vorbesc despre credință în echilibrul sufletesc al omului, par un ecou poetic al scrisorilor Sf. Ap. Pavel.

Și în poemul Luceafărul, motivul timpului constituie principalul motiv de inspirație. Luceafărul apare pentru întâia oară la Junimea, este citit în seara zilei de miercuri 30 martie 1883.

Ca și smeul – demon – geniu din Fată-n grădina de aur, Luceafărul este o ființă eternă și increată de creatorul devenirii. Faptul că el se comportă ca un înger, că e cuprins de patimă pentru ceva din lumea devenirii este imposibil cu esența sa.

Eternul este prin definiție, imposibil (rece spune Eminescu).

Poezia Luceafărul, rămâne expresia cea mai elaborată a inaccesibilității și a incompatibilității, este dublu adulterată de resentimente exterioare ei și de confuzia dintre geniu și entitățile eterne.

Timpul „Domniei celei Lungi”, echivalent cu Veșnicia – cum îl numește Rossa Del Conte în studiul menționat – în Luceafărul se pot identifica în raportul dintre dorință și timp, dintre viață și moarte, cu un cuvânt devenirea: nașterea timpului coincide cu dorință de viață în Luceafăr”

BIBLIOGRAFIE

1.Mihai Eminescu – Poezii, Editura Ion Creangă, 1983, (p.5-10,111-115)

2.Limba și Literatura Română, Editura Recif, 1993 (p.115-118)

3.Istoria bisericii creștine universale, Ion Georgescu (p.312-314)

4.Constelația Luceafărului, Sonetele – Scrisorile, Blaj, 1926, Humanitas

București 1994 (p.34-42)

5.Nichifor Crainic – Spiritualitatea poeziei românești

6.I.Negoițescu, Poezia lui Eminescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p,39

7.I.M. Rașcu – Eminescu și Catolicismul, București, 1935

8.Ion Buzași – Eminescu și Blajul, Editura Iriană, București, 1935.

9.Nicolae Cenușă și Teodor Siceanu – Dascălii Blajului, Editura Demiurg,

București, 1994.

10.Ana și Arcadie Hinescu – Oameni de ieri și de azi ai Blajului, Editura

Eventus, Blaj, 1994.

**** Articole apărute în revistele Viața Creștină (Blaj), Unirea și Tribuna (Cluj), Ion Buzași, Achim Mihai, Gavril Scridon.