Medierea, Negocierea Si Arbitrajul

Lucrare de licenta

Medierea, negocierea și arbitrajul

Cuprins

Capitolul I. Medierea

Secțiunea 1- Apariția și evoluția medierii

Secțiunea 2 – Scurt istoric

Secțiunea 3- Definitia medierii si necesitatea ei

Secțiunea 4 – Medierea – ca instituție europeană

Secțiunea 5 – Rolul Medierii în societatea democratică

Secțiunea 6 – Domenii de aplicare

Medierea în litigiile de muncă

Medierea în cazuri de divorț

Medierea Acordului parental

Capitolul II Negocierea

Capitolul III. Arbitrajul

Secțiunea 1. Apariția și evoluția medierii…………0

Prima definiție a termenului de mediere în sensul de intervenție umană între două persoane a fost data de Dicționarul Universal francez de la 1690 și ulterior Dictionarul Enciclopedic Francez de la 1694.

Din punct de vedere etimologic termenul de mediere provine din latinescul ,, mediare ,, și se poate traduce prin mijlocire , intermediere. Cuvântul mediere este definit de DEX ca fiind o interacțiune de mijlocire sau de intermediere, mijlocirea unei intelegeri intre două sau mai multe parti adverse , interventia in calitate de intermediar pentru a înesli, interacțiunea de a pune la cale, contribuind la realizare.

Secțiunea 2 Scurt istoric……………………0

Societatea umană a incercat de-a lungul sa creeze metode inovative de solutionare a conflictelor, altele decat cele uzuale, intrucat acestea din urma și-au dovedit limitele. In acest context, a luat nastere medierea, in mod firesc, ca o reactie la ineficacitatea celor deja existente. Medierea, folosita din cele mai vechi timpuri de fenicienii, grecii si romanii a evoluat impreuna cu societatea perfectionandu-se continu.

Într-o societate în care relațiile personale și profesionale se desfașoară contra cronometru, apariția conflictelor devine o realitate, iar abordarea acestora trebuie să renunțe la stabilirea unui învins și a unui învingător. Soluțiile găsite trebuie să se bazeze pe principiul contrabalansării intereselor părților implicate, iar medierea este una dintre soluțiile care generează opțiuni pentru o situație mutual avantajoasă.

Din cauza ritmului alert al modului de interacțiune, persoanele nu pot deține întotdeauna controlul asupra procesului de relaționare și de cele mai multe ori există riscul apariției unor situații conflictuale, în care comunicarea nu mai are rezultatele așteptate.

Preocuparea pentru stabilirea unor criterii de echilibrare a câștigurilor și a pierderilor trebuie să depășească bariera propriilor interese. De aceea medierea, ca și metodă de rezolvare alternativă a disputelor oferă posibilitatea introducerii in conflict a unei persoane terțe, neutre și imparțiale care traseaza liniile generale, in încercarea de a se identifica o soluție.

Secțiunea 3 Definiția medierii și necesitatea ei ……..0

La intrebarea „Ce este medierea?” ne raspunde chiar articolul 1 din Legea 192 din 16 mai 2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator din Romania care prevede ca:

“(1) Medierea reprezintă o modalitate facultativă de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate și confidențialitate.

Definiție

Medierea reprezinta o solutie alternativa de rezolvare a conflictelor. Părțilr unei dispute, persoane fizice sau juridice, au posibilitatea ca prin mediere sa gaseasca, pe cale amiabila, o solutie, cu ajutorul unei terte persoane specializate in calitate de mediator, in conditii de neutralitate, impartialitate si confidentialitate.

Medierea si profesia de mediator au fost reglementate in Romania prin adoptarea Legii nr. 192/2006, pornindu-se de la ideea ca medierea constituie una dintre temele importante ale strategiei de reforma in justitie, fiind o prioritate în cadrul Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reforma a sistemului judiciar 2005-2007. Prin adoptarea legii s-a urmarit reducerea volumului de activitate a instanțelor și in consecinta degrevarea acestora de cat mai multe cauze, incercandu-se cresterea calitatii actului de justitie prin satisfacerea intereselor partilor.

Medierea se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pentru soluționarea conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile.”

O alta definiție a medierii o extragem din articolul 2 alineatul 1 din Legea numarul 134 din 14 mai 2007 , lege cu privire la medierea si anume ca ,, Medierea reprezintă o modalitate alternativă de soluționare a conflictului dintre părți pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe personane” Articolul 2 din cadrul aceleeasi legi precizeaza si conditiile in care aceasta se realizeaza:,, Medierea se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele și să le acorde asistență în soluționarea conflictului prin obținerea unei soluții reciproc acceptabile, eficiente și durabile,,.

Putem trage astfel concluzia ca medierea are urmatoarele caracteristici:

este o modalitate alternativă de rezolvare a conflictelor;

este o procedură voluntară și confidențială (benevola);

implică intervenția unei terțe persoane neutre, imparțiale și fără putere de decizie –

mediatorul, dar care este apta sa faciliteze negocierea dintre parti,

mediatorul facilitează comunicarea între părți, generarea de opțiuni in scopul rezolvarii

conflictului;

ajută părțile să găsească o soluție reciproc acceptată.

Tinand cont de toate aceste caracteristici putem defini medierea ca fiind o procedura voluntara si o modalitate alternativa de rezolvare a conflictelor, cu ajutorul unei terte persoane, neutre si impartiale, fara putere de decizie – mediatorul, care este calificata sa asiste părțilr sa negocieze, facilitand comunicarea dintre ele si ajutandu-le sa ajunga la o intelegere unanim acceptata, eficienta si durabila, in conditii de confidentialitate.

Secțiunea 4 Medierea – ca instituție europeană…………0

ISTORIC

Instituția Mediatorului European a fost înființată prin Tratatul de la Maastricht în 1992. În 1995 Parlamentul European a ales primul Mediator European, în persoana domnului Jacob Söderman, care a fost avocat al poporului și ministru al justiției în Finlanda. În octombrie 1999 Parlamentul European l-a reales pe domnul Söderman pentru un mandat de cinci ani.

Este reglementată de Articolul I-10 din Constituția U.E., la capitolul privitor la Cetățenia Uniunii, care acordă cetățenilor statelor membre dreptul de a se adresa Mediatorului European:Așa cum este definită în Constituția Uniunii Europene, instituția Mediatorului European constituie un element al asigurării protejării drepturilor fundamentale ale omului.

Articolul I-10 din Constituția U.E., spune “1. Orice persoană care are cetățenia unui stat membru este cetățean al Uniunii. Cetățenia Uniunii se adaugă la cetățenia națională și nu o înlocuiește.

Cetățenele și cetățenii Uniunii se bucură de drepturile și au obligațiile prevăzute în prezenta Constituție.

Drepturile, obligațiile și libertățile cetățenilor conferite de Constituția U.E.,

Ei au: – dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre;

– dreptul de a vota și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și în cadrul alegerilor locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat; – dreptul de a beneficia, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat;

– dreptul de a prezenta petiții Parlamentului European, de a se adresa Mediatorului European sau de a se adresa instituțiilor și organelor consultative ale Uniunii într-una din limbile Uniunii și de a primi răspuns în aceeași limbă.”.

De asemenea, Articolul I-49 precizează atribuțiile Mediatorului European:
“Mediatorul European, ales de către Parlamentul European, primește plângerile cu privire la cazurile de administrare defectuoasă în cadrul instituțiilor, organelor, organisme sau agențiilor Uniunii, în condițiile prevăzute de Constituție, le anchetează și întocmește un raport cu privire la acestea. Mediatorul European își exercită funcțiile în deplina independență”.

În materie comercială

Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European si a Consiliului Referitor la MEDIERE, prevede ca statele membre din Comunitatea Europeană au obligația de a aplica DIRECTIVA 2008/52/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN, ȘI A CONSILIULUI din 21 mai 2008, privind anumite aspecte ale medierii în materie civil ă și comercială.

Obiectivul directivei este de a facilita accesul la soluționarea alternativă a litigiilor și de a promova soluționarea pe cale amiabilă a acestora prin încurajarea utilizării medierii și asigurarea unei relații echilibrate între mediere și procedurile judiciare.

Directiva se aplică, în cazul litigiilor transfron-taliere, în materie civilă și comercială, exceptând acele drepturi și obligații de care părțile nu pot dispune în conformitate cu legislația aplicabilă corespunzătoare.

Obiectivul de a asigura un acces mai bun la justiție, ca parte a politicii Uniunii Europene de instituire a unui spațiu de libertate, securitate și justiție, ar trebui să includă accesul la metode de soluționare a litigiilor pe calea MEDIERII atât pe cale judiciară, cât și extrajudiciară. Directiva contribuie la buna funcționare a pieței interne, în special în ceea ce privește disponibilitatea serviciilor de mediere.

CARE SUNT ATRIBUȚIILE SALE?

Mediatorul European investighează și sesizează cazurile de proastă administrare a activității instituțiilor sau organismelor Comunității Europene, cum ar fi Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European. Activitățile juridice ale Curții de justiție și Tribunalului de Primă Instanță nu cad sub incidența activității sale. De obicei, Mediatorul European desfășoară anchete pe baza sesizărilor primite, dar poate desfășura și anchete din propria initiative

Cum ar fi :

nereguli administrative

incorectitudine

discriminare

abuz de putere

lipsă de răspuns

nefurnizare de informații

întârziere nejustificată

CINE POATE PREZENTA O SESIZARE?

Orice cetățean al Uniunii Europene, orice persoană fizică sau juridică, societati comerciale, asociatii etc, având sediul într-un stat membru al Uniunii poate să depună o sesizare prin poștă, fax sau prin e-mail la Mediatorul European.

Secțiunea 5 Rolul Medierii în societatea democratică

În România Medierea se desfășoară potrivit dispozițiilor Legii nr.192 din 2006, privind medierea și organizarea profesiei de mediator, republicată cu modificările și completările ulterioare, adaptată la cerințele CE, această necesitate a apărut ca urmare a sesizărilor facute de instanțele de judecată că au prea multe dosare pe rol și că se impune apariție acestei profesii pentru accelerarea soluționării proceselor.

Incepand cu 1 august 2013, în mediul juridic și nu numai a început sa se discute din ce în ce mai mult despre mediere și mai ales despre informarea cu privire la mediere și care a devenit obligatorie pentru anumite cazuri înainte de inițierea unui litigiu în instantă. Dar așa cum s-a constatat și în urma unui studiu publicat de Parlamentul European la șfarșitul lunii ianuarie 2014, medierea este destul de putin cunoscută și utilizată ca metodă alternativa de solutionare a unui conflict.

Deci, ce e medierea și la ce ne poate fi utilă?

Medierea este o formă alternativă de rezolvare a conflictelor între două sau mai multe părți ce doresc sa ajunga la o înțelegere, cu ajutorul unei terte persoane, spere și mai ales despre informarea cu privire la mediere și care a devenit obligatorie pentru anumite cazuri înainte de inițierea unui litigiu în instantă. Dar așa cum s-a constatat și în urma unui studiu publicat de Parlamentul European la șfarșitul lunii ianuarie 2014, medierea este destul de putin cunoscută și utilizată ca metodă alternativa de solutionare a unui conflict.

Deci, ce e medierea și la ce ne poate fi utilă?

Medierea este o formă alternativă de rezolvare a conflictelor între două sau mai multe părți ce doresc sa ajunga la o înțelegere, cu ajutorul unei terte persoane, specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate și confidențialitate.

Conflictele pot implica – în ceea ce privește părțile – state, organizatii, comunitătii, companii sau indivizi.

In Romania, medierea este reglementata prin Legea 192/2006 unde se specifica de la primele articole ca medierea se bazeaza pe increderea pe care părțilr o acorda mediatorului, ca persoana apta sa faciliteze negocierile dintre ele si sa le sprijine pentru solutionarea conflictului, prin obtinerea unei solutii reciproc convenabile, eficiente si durabile care se va concretiza formal intr-un acord de mediere.

Acordul de mediere are puterea unui contract intre parti (inscris sub semnatura privata), dar daca părțilr doresc acest lucru acordului i se poate da valoare de titlu executoriu prin inscrierea lui la notar sau la instanta de judecata.

 Cand cum si de ce ?

Cand ?

Părțilr pot recurge la mediere atat inainte ca un conflict sa fie prezentat instantei de judecata, cat si dupa transformarea acestuia intr-un litigiu aflat pe rolul instantei.

 De de?

Motivele care pot determina părțilr sa recurga la acest instrument pentru stingerea conflictului sunt date de avantajele pe care medierea le prezinta și anume:

–       Costuri semnificativ reduse fata de cele implicate de un proces in fata instantei de judecata (pecuniare si/sau emotionale) – in cazul medierii se plateste doar onorariul dinainte stabilit si convenit impreuna cu părțilr si cheltuielile implicate de mediere, in functie de complexitatea si natura cauzei. Nu exista obligativitatea taxelor de timbru, administrare de probe sau ale elemente specifice procedurii judiciare.

–       Rapiditatea solutiei – părțilr pot gasi o solutie mutual agreata in doar cateva sedinte, fata de termenele de aproape un an sau pe o perioada mai lunga in fata instantei de judecata. In functie de natura conflictului si disponibilitatea partilor, se poate ajunge la o solutie inclusiv intr-o singura sedinta.

–       Flexibilitatea procedurii de mediere – solutia este dispusa de parti prin dialog si concesii reciproce si prin facilitarea mediatorului.

–       Participarea directa a partilor in ajungerea la o intelegere – partilor nu le este impusa o solutie si nu au nici obligatii probatorii, medierea fiind o procedura in care ambele parti castiga, nu exista castigator si perdant.

–       Confidentialitatea medierii – toate informatiile prezentate sau discutate in cadrul procedurii de mediere sunt guvernate de principiul confidentialitatii, avantaj esential pentru parti cu privire la relatiile de afaceri, de familie, de munca si orice alt tip de conflict care ar deveni public in cazul prezentarii lui in sedintele din sala de judecata.

–       Caracterul privat al procedurii 

–       Mentinerea si chiar imbunatatirea relatiilor intre parti

 In Romania au fost prevazute la nivel legislativ si multe avantaje ce sunt oferite partilor, care nu sunt de neglijat. Aici putem reaminti, de exemplu, la reducerea cu 50% a taxei de timbru care s-ar datora in cazul litigiilor privind transferul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra unuia ori mai multor bunuri imobile sau partaje, in cazul in care conflictul s-a solutionat prin mediere.

 Cum?
Initierea produrii de mediere poate fi facuta atat de catre o parte, cat si de ambele parti la conflict.
In cazul in care o singura parte contacteaza mediatorul, aceasta va initia procedura de pregatire a medierii prin care mediatorul va invita celalta parte la o sedinta de informare cu privire la avantajele si oportunitatea medierii pentru solutionarea conflictului lor.
In cazul in care ambele parti se prezinta la mediator, acesta va initia procedura medierii cu sedinta de informare care este conform legii gratuita, urmand ca părțilr sa decida daca doresc sa continue sau nu solutionarea conflictului lor prin mediere.
Caracterul voluntar al medierii guverneaza fiecare faza a acestei proceduri. Prin acest lucru se intelege faptul ca in orice moment al medierii părțilr au libertatea de a decide cu privire la continuarea sau incetarea medierii, la identificarea unei solutii reciproc convenabile, eficiente si durabile, fie ca aceasta este partiala sau acopera in totalitate obiectul conflictului lor. 

Poate face obiectul medierii orice tip de conflict sau divergente cu privire la drepturi asupra carora părțilr pot dispune, fie ca sunt in stadiul premergator unei actiuni in instanta sau daca aceasta a fost deja initiata.
Conflictele care pot fi supuse medierii sunt foarte variate, de la conflicte de vecinatate, la relatii de familie sau intre companii, pana la conflicte interstatale de multe ori mediate de reprezentantii Organizatiei Natiunilor Unite, acestea din urma fiind supuse evident unei proceduri diferite.

Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum si orice alte drepturi de care părțilr, potrivit legii, nu pot dispune prin conventie sau prin orice alt mod admis de lege.
secțiunea 1 1 Domenii de aplicare

a) domeniul protectiei consumatorilor, cand consumatorul invoca existenta unui prejudiciu ca urmare a achizitionarii unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectarii clauzelor contractuale ori garantiilor acordate, a existentei unor clauze abuzive cuprinse in contractele incheiate intre consumatori si operatorii economici ori a incalcarii altor drepturi prevazute in legislatia nationala sau a Uniunii Europene in domeniul protectiei consumatorilor;

b) materia dreptului familiei: continuarea casatoriei: partajul de bunuri comune; exercitiul drepturilor parintesti; stabilirea domiciliului copiilor; contributia parintilor la intretinerea copiilor; orice alte neintelegeri care apar in raporturile dintre soti cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii.

c) domeniul litigiilor privind posesia: raporturile de vecinătate, servituți, grănițuire, strămutarea de hotare, distannele între construcții, despăgubirile pentru dreptul de trecere pentru utilități, partaj succesoral, partajul de ascendent, ieșiri din indiviziune, revendicări, pretenții, evacuare, obligația de a face, etc.

d) domeniul raspunderii profesionale in care poate fi angajata raspunderea profesionala, respectiv cauzele de malpraxis, in masura in care prin legi speciale nu este prevazuta o alta procedura; 

e) in litigiile de munca izvorate din incheierea, executarea si incetarea contractelor individuale de munca; 

f) in litigiile civile a caror valoare este sub 50.000 lei, cu exceptia litigiilor in care s-a pronuntat o hotarare executorie de deschidere a procedurii de insolventa, a actiunilor referitoare la registrul comertului

g) Familie: conflictele cu privire la continuarea căsătoriei (divorț), partajul de bunuri, exercițiul drepturilor părintești, stabilirea domiciliului copiilor, contribuția părinților la întreținerea minorului, orice alte neînțelegeri apărute în raporturile dintre soți cu privire la drepturile legale pentru care ei pot dispune.

g) Comerciale: somații de plată, pretenții, obligații contractuale, etc.

h) Penale: Unde este posibilă retragerea plângerii prealabile, împăcarea, etc.

i) Protecția Mediului,

j) Litigii Bancare,

k) Cazuri de Malpraxis,

l) Asigurări,

m) Conflictele în cadrul Asociațiilor de Proprietari,

n) Drepturile de Autor, etc.

Medierea se aplica in litigiile civile a caror valoare este mai mica de 50.000 de RON si nu priveste cazurile in care s-a pronuntat o hotarare executorie a procedurii de insolventa.

Pot fi mediate si conflicte intre state si organizatii. Pentru aceste dispute existand mediatori specializati. Medierea interculturala este o ramura importanta in multe tari si care priveste conflicte care au pornit de la valori culturale diferite.

Asta nu înseamna că numai aceste cazuri pot fi mediate – Practic se poate media orice conflict  cu privire la drepturi asupra carora părțilr pot dispune i.

Puterea medierii rezida in liberul consimtamant al partilor implicate si asumarea responsabilitatii de catre acestea, ceea ce in majoritatea cazurilor face rezultatul medierii mai eficient in ceea ce priveste respectarea sa, decat in alte cazuri cand el este impus de o instanta de judecata sau prin alta modalitate de solutionare a conflictelor.

Solutiomarea conflictelor pe calea medierii –  litigiile de munca 

Definiția conflictului

Relație de interdependență , între două sau mai multe persoane , istorică sau spontană, devenită incompatibilă datorită resurselor limitate și percepțiilor diferite

Conflictele de muncă

Prin conflictele de muncă se înțelege conflictele dintre salariați și angajatori , privind interesele cu caracter economic, profesional, sau social , ori drepturi rezultate din raporturile de muncă.

Părțile în conflictele de muncă

Patronatele .

Sunt Organizații de angajatori , autonome, fără caracter politic, înființate ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial

Patronatele susțin și apără interesele membrilor lor în relațiile cu autoritățile publice, sindicatele , persoanele fizice sau juridice , în raport cu obiectul și scopul lor de activitate , în plan național și internațional

Sindicatele

Sunt Organizații constituite de către angajați , independente față de autoritățile publice , sau partidele politice și de organizațiile patronale.

Sindicatele , federațiile și confederațiile sunt constituite de angajați pe baza dreptului de liberă asociere în scopul promovării intereselor lor profesionale , economice și sociale, precum și al apărării drepturilor individuale și colective ale acestora ,prevăzute în contractele colective de muncă și raporturile de serviciu . 

Sindicatele participă prin reprezentanții proprii, în condițiile legii , la negocierea și încheierea contractelor colective de muncă , la tratative sau acorduri cu autoritățile publice și patronatele ,precum și în structurile specifice dialogului social.

Persoane ce au vocație de parte în conflictele individuale de muncă , în temeiul legilor speciale sau ale Codului de procedură civilă, Art.2

a) Cetățeni români încadrați cu contrat individual de muncă care prestează muncă în Romania sau în stăinătate .

b) Ucenicii care prestează muncă în baza unui contract de ucenicie la locul de muncă.

c) Cetățenii străini sau apatrizi încadrați cu contract individual de muncă care prestează muncă pentru un angajator român pe teritoriul României

d) Persoanele care au dobândit statutul de refugiat și se încadrează cu contract individual de muncă pe teritoriul României , în condițiile legii.

e) Angajatori , persoane fizice sau juridice , agenți de muncă temporară , utilizatorii , precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată de un salariat , autorități , instituții publice .

 Medierea conflictelor de munca

Necesitatea medierii la locul de muncă

Jumătate dintre contractele de muncă ce se desfac, la inițiativa angajatului sau a angajatorului, au la bază un conflict.

Conflictul la locul de muncă ne afectează atât la modul obiectiv , prin pierderea siguranței venitului , cât și la modul subiectiv, emoțional, prin trăirea unei stări de nemulțumire, insatisfacție, etc, pe care o resimte la modul plenar persoana în cauză .

Cea mai mare parte a vieții noastre active ne-o petrecem muncind , pentru obținerea în principal a mijloacelor de existență . Astfel că eforturile noastre sunt concentrate în principal pe satisfacerea nevoilor de bază ale ființei, și abia apoi pe nevoi de siguranță , de afectivitate și respect. Uneori, toate aceste nevoi le găsim afectate în situația unor litigii de muncă, pentru că ele produc consecințe adiacente, ce aduc atingere armoniei vieții individului , greu de imaginat în primul moment .

Alte categorii

f) Moștenitorii salariatului pot fi părți într-un conflict de muncă:

– Angajatorul trebuie să despăgubească salariatul decedat pentru prejudiciile care i s-au produs din culpa sa (ex. neplata salariilor , a indemnizațiilor de concediu )

– În cazul obligațiilor de restituire , când salariatul decedat a încasat de la angajator o sumă nedatorată , a primit bunuri care nu i se cuveneau și care nu mai pot fi restituite în natură, ori dacă i s-au prestat acestuia servicii la care nu era îndreptățit , este obligat la suportarea contravalorii lor.

– Angajatorul trebuie să fie despăgubit când salariatul decedat i-a pricinuit anumite bagube din vina și în legătura cu activitatea sah)

Terții pot participa într-un conflict de muncă în anumite situații prevăzute de Codul de procedură civilă prin luarea în considerare a specificului raportului juridic de muncă .

De pildă poate fi chemat în garanție de către angajator – ordonator terțiar de

credite, organul său tutelar – ministerul de resort – care , în calitatea sa de

ordonator principal de credite , nu a alocat sumele necesare pentru plata

intregrală a drepturilor salariale

Între chematul în garanție și salariații reclamanți nu există raporturi juridice de muncă , dar între el și angajatorul pârât există raport juridic de natură financiară , care justifică participarea sa la litigiul de muncă .

Procurolul conform dispozițiilor de Cod.pr.civ poate porni orice acțiune civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor , ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților . El poate să pună concluzii în orice proces civil , în oricare fază a acestuia dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetațenilor .

Nu au astfel de calitate cei care prestează muncă într-un alt temei contractual – ex. Convențiile civile de prestări civile sau contractelor de muncă voluntară .

g) Organizațiile sindicale și patronale .

Cauze generale ale conflictelor la locul de muncă sunt :

sfera relațiilor interumane generale

– relații interpersonale necorespunzătoare,

– discriminare pe diferite criterii, hărțuire , favoritisme ,

– lipsă de comunicare sau comunicare defectuoasă,

– stres ridicat –tensiune la locul de muncă ,

– atitudini necorespunzătoare ( amenințări , jigniri,etc,)

-.diferențele de personalități , vârstă ,atitudini, valori, priorități, stiluri de viață,

percepții și interese

sfera relațiilor interumane implicate strict în procesul muncii

– relații de muncă deficitare, lipsă de cooperare,

– neînțelegeri la nivelul organizației,

– discriminare pe diferite criterii, hărțuire , favoritisme ,

– randamentul scăzut al muncii ,

– lipsa sau limitarea resurselor implicate în procesul muncii,

– folosirea și practicarea unor proceduri formale,

– existența unor acțiuni de sabotare,

– luarea de decizii neadecvate de acțiune,

– stiluri de lucru incompatibile,

– eșec în realizarea sarcinilor,

– restrângeri de activitate ,

– restructurare, reorganizare,

– utilizarea ineficientă a timpului de lucru,

– nemulțumiri, plângeri, sesizări, acțiuni în instanță ,

– comportamente neprofesionale (insubordonare, amenințări , jigniri,etc,)

– contestarea sarcinilor și a deciziilor organelor superioare ,etc.

Conflicte specifice

– Într-o Societate cu răspundere limitată, litigiile speciale ale muncii apar între

asociați în legătură cu: neînțelegerile de interese, strategiile promovate, conflictele cotelor de capital social deținut,etc.

– Într-o Societate pe acțiuni, conflictele între acționari, dintre marii acționari și

micii acționari . Acționarii majoritari pot acționa în detrimentul acționarilor minoritari.

– Conflicte între acționari și administrația întreprinderii: Nepromovarea intereselor acționarilor,conflict de interese.

– Conflictele pot viza relațiile de colaborare din cadrul companiei fie pe verticală , fie pe orizontală.

Avantajele medierii în conflictele de muncă .

Privind din perspectiva avantajelor folosirii medierii pentru litigiile de muncă, putem evidenția avantaje specifice ,atât pentru angajator cât și pentru angajat

Pentru angajator ;

limitează publicitatea negativă pentru angajator, deci nu îi afectează notorietatea,

dovedește deschiderea angajatorului de a soluționa cu bună credință toate disputele cu angajații sau foștii săi angajați,

se promovează dialogul direct cu salariații, soluțiile găsite satisfac atât nevoile angajatorului cât și pe cele ale angajatului,

se evită blocarea activității sau realizarea unor oportunități ,

soluțiile găsite sunt unanim acceptate și însușite ,

se evită starea de incertitudine cu privire la soluția finală,

se permite părților să rămână în relații bune după soluționarea conflictului,

se evită escaladarea conflictului,

se realizează o soluționare eficientă în timp record și cu costuri reduse a diferendului dintre părți.

Avantajele medierii pentru un salariat

restabilirea situațiilor anterioare ,

respectarea drepturilor încălcate,

se va asigura realizarea obligațiilor contractuale asumate de angajator,

recuperarea prejudiciului moral și material suferit,

costuri reduse,

timp scurt de soluționare ,

salvarea relației ,

satisfacție morală, respectarea stimei de sine a angajatului ,

( Angajatorul răspude de orice pagubă produsă salariatului din culpa sa , respectiv prejudicii materiale dar și morale atunci când, prin măsura dispusă a afectat onoarea , demnitatea , sensibilitatea , sentimentele , personalitatea salariatului , imaginea acestuia etc ),

. manifestarea emoțiilor ,

comunicarea necenzurată a tuturor nemulțumirilor sale,

reduce dezechilibrele de forțe ,

posibilitatea de a se face cunoscut , remarcat și chiar promovat,

reintegrarea angajatului,etc.

Avantaje generale comune

Medierea conflictelor dintre persoane, din interiorul unui grup și dintre grupuri , pot diminua tensiunile acumulate, ajutând la stabilizarea și integrarea membrilor. Dacă rezolvarea lor presupune discuții și eliminarea neânțelegerilor dintre grupuri, medierea reprezintă o valvă de securitate care elimină presiunile din interiorul companiei la timp.

– Medierea permite membrilor grupurilor să-și exprime părerile și doleanțele, dându-le șansa de reajustare.

– Medierea facilitează diminuarea divergențelor majore dintre protagoniști, restabilirea echilibrului de forțe dintre angajați și angajatori în momentul dialogului.

– Satisfacerea nevoi salariatului este esențială pentru angajator, acesta oferindu-i companiei , ulterior încheierii unui acord de mediere avantajos și pentru el, servicii de calitate și câștiguri.

Stadii ale conflictului

Analiza managerială asupra conflictului , poate fi defalcat în cinci secvențe,

Conflictul latent

Conflictul perceput

Conflictul simțit

Conflictul manifest

Conflictul final

Momente de apariție a tipurilor de conflict  

Conflictul latent, reprezintă etapa de dezvoltare a conflictului la care acesta abia este suspectat sau perceput.

Conflictul perceput ,reprezintă acea etapă la care problemele încep să fie observate, iar toti cei implicați în conflict recunosc apariția acestuia.

Conflictul simtit, reprezintă etapa în care cei implicați nu numai că stiu de existența lui, dar trăiesc deja stările de ;tensiune create, de anxietate, de enervare sau supărare.

Conflictul manifestat reprezintă etapa în care oamenii implicați încep să reacționeze concret pentru blocarea opozanților lor.

Conflictul final este momentul în care problemele au fost rezolvate sau amânate pentru mai târziu

Faze ale procedurii medierii în litigiile de muncă

Medierea coflictelor de muncă poate interveni atât în faza

-extraprocesuală (înaintea declanșării unui proces în fața instanțelor de judecată),

-etapa procesuală (după ce s-au formulat cereri de chemare în judecată, exercitarea diverselor căi de atac ).

Medierea în etapa extraprocesuală

• ACORDUL încheiat între părți este practic o convenție care are putere de lege pentru acestea .

• înțelegerea exprimată printr-un acord scris poate fi autentificată la notar.În măsura în care conține o creanță certă, lichidă și exigibilă, acest acord autentificat constituie titlu executoriu.

• clauzele acordului de mediere cu privire la diferende ,se pot însera și într-un act adițional la contractul inițial încheiat între părți .

• în situația în care acordul nu a fost autentificat, dar ulterior semnării acordului acesta nu a fost respectat de către una dintre părți, iar cealaltă parte înțelege să se folosească de acord în instanță, acordul recunoscut de către cealaltă parte în fața instanței, are forța probantă, având valoarea unei mărturisiri.

prin încuviințarea pronunțată de către instanță, hotărârea de expedient devine de asemenea, titlu executoriu.

în situația în care o parte neagă realitatea acordului de mediere aceasta va trebui să facă și dovada faptului că este un fals, pentru a putea fi respins ca proba de către instanța de judecată.

Medierea în etapa procesuală

litigiul a fost deja înaintat spre judecată instanțelor.

• poate interveni oricând în cursul judecății, conform principiului disponibilității părților cu privire la cererile lor în fața instanței de judecată.

• dacă părțile se înfățișează la ziua fixată pentru judecată, cererea pentru darea hotărârii va putea fi primită, urmând ca hotarârea care consfințește acordul lor, să fie pronunțată la judecarea fondului cauzei.

• dacă părțile se prezintă într-o altă zi, instanța va putea da hotărârea în camera de consiliu.

• pentru încercarea de soluționare a litigiilor prin mediere, părțile pot solicita instanțelor de judecată acordarea unui termen de suspendare a judecății pentru o perioadă de 3 luni.

Prescripția

Atât în etapa extraprocesuală cât și în etapa procesuală, pe tot parcursul procedurii medierii , TERMENELE DE PRESCRIPȚIE sunt suspendate .

Curgerea termenului .Termenul de prescriptie începe să curgă de la data semnării contractului de mediere și operează indiferent dacă medierea s-a finalizat cu un acord total , parțial sau cu eșuarea acesteia .

Categorii de conflicte

Conflictele de muncă se împart în două categorii:

– conflicte colective – între un grup de angajați și angajator( patronate și

sindicate).

– individuale – între indivizi la locul de muncă. Acest conflict se poate desfășura

între conducere și un angajat sau între doi angajați

Jurisdicția muncii

are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire;

la încheierea , executarea , modificarea , suspendarea și încetarea contractelor colective de muncă sau după caz

contracte individuale de muncă precum și a

cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali .

Conflictele individuale de muncă

Privesc în general aspecte legate de;

Continuarea/încetarea/derularea unui contract individual de muncă.

Salariatul are, în principal, următoarele drepturi:

dreptul la salarizare pentru munca depusă;

dreptul la repaus zilnic și săptămânal;

dreptul la concediu de odihnă anual;

dreptul la egalitate de șanse și de tratament;

dreptul la demnitate în muncă;

dreptul la securitate și sănătate în muncă;

dreptul la acces la formarea profesională;

dreptul la informare și consultare;

dreptul de a lua parte la determinarea și ameliorarea condițiilor de muncă și a mediului de muncă;

dreptul la protecție în caz de concediere;

dreptul la negociere colectivă și individuală;

dreptul de a participa la acțiuni colective.

Poate face obiectul medierii :

– contestarea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă ,

– nereintegrarea în funcție ,

– plata salariului și a despăgubirilor bănești (a prejudiciului moral pe perioada

absenței forțate de la locul de muncă),

– plata unor salarii compensatorii, sporuri sau prime,

– neacordarea concediului anual și neîncasarea indemnizației pentru

concediul de odihnă,

– contestarea deciziei de aplicare a unei sancțiuni disciplinare ,

– contestarea imputației de plată,

– restituirea sumelor reținute neintemeiat din salariu,

– contestarea evaluărilor profesionale ,

– contestarea deciziei de pensionare.

– plata prejudiciului material cauzat întreprinderi de către salariat,(pagube

produse prin; sustragerea unor bunuri, distrugerea unor produse, executarea

necorespunzătoare a produsului finit sau a serviciului respectiv,

neexecutarea la timp a produselor sau efectuarea lor sub standardele

impuse, prejudiciile materiale rezultate ca urmare a accidentelor de munca

produse de angajat ca urmare a nerespectării normelor de protecție a

muncii,etc),

– plata despădubirilor bănești cuvenite unui salariat, survenite în urma unui

accident de muncă produs din culpa unității,etc.

– angajatorul răspude de orice pagubă produsă salariatului din culpa sa ,

respectiv prejudicii materiale dar și morale atunci când prin măsura dispusă

a afectat onoarea , demnitatea , sensibilitatea , sentimentele , personalitatea

salariatului , imaginea acestuia etc .

– retrogradării ori suspendării din funcție,

– schimbării din funcție sau mutării în alt loc de muncă , diminuării salariului ,

– refuzul promovării în funcție ,

– împiedicarea salariatului de a munci fără ca acesta să fie concediat ,

– neluarea măsurilor corespunzătoare pentru asigurarea și paza

îmbrăcamintei personalului care folosește echipament de lucru .

– neînmânarea salariatului , a documentului ( adeverința) care să ateste

activitatea desfășurată de acesta , vechimea în muncă , funcție sau

specialitate .

– nerespectarea clauzelor de confidențialitate.

– nerestituirea cheltuielilor utilizate pentru pregătirea profesională.

– neacordarea finanțării și a celorlalte facilități pentru urmarea unor cursuri

profesionale .

– radierea sancțiunii disciplinare( angajatorul constată prin decizie radierea de

drept a sancțiunii.

– dovada vechimii în muncă.

– eliberarea și completarea carnetelor de muncă titularilor lor .

– neexecutarea hotărârilor judecătorești prin care s-a dispus plata drepturilor

salariale (fapt ce constituie infracțiune și pentru care este posibilă împăcarea

părților

Conflictele colective muncă

– pot avea loc pentru apărarea intereselor colective cu caracter economic,

profesional sau social , de exemplu;

– unitatea refuză să înceapă negocierea unui contract colectiv de muncă, în

condițiile în care nu are încheiat un contract colectiv de muncă sau contractul

colectiv de muncă anterior a încetat;

– unitatea nu acceptă revendicările formulate de salariați;

– unitatea refuză nejustificat semnarea contractului colectiv de muncă, cu toate

că negocierile au fost definitivate;

– părțile nu ajung la o înțelegere ,privind încheirea unui contract sau acord,

până la data stabilită de comun acord pentru finalizarea negocierilor .

Nu pot constitui obiect al conflictelor colective revendicările salariaților pentru

a căror rezolvare ,este necesară adoptarea unei legi sau a altui act normativ.

Soluționarea conflictelor colective de muncă

1- În vederea soluționării amiabile și cu celeritate a conflictelor colective de muncă, se înființează ,,Oficiul de Mediere și Arbitraj al conflictelor de muncă , de pe lângă Ministerul Muncii, Familiei și Protectiei Sociale .

2 – În cadrul Oficiului de Mediere și Arbitraj al conflictelor colective de muncă, vor fi constituite Corpul de Mediatori și Corpul de Arbitri al conflictelor colective .

3 – În situația în care conflictul colectiv de muncă nu a fost soluționat ca urmare a concilierii organizate de Ministerul Muncii , respectiv inspectoratul teritorial de muncă, după caz, părțile pot hotărâ, prin consens, inițierea procedurii de mediere ,în condițiile Legii Dialogului social.

4 – Pentru conflictele individuale de muncă sunt aplicabile prevederile art 73 alin 2 din Legea nr 192/2006 .

5 – Pe durata conflictului părțile pot decide prin consens ca revendicările să fie supuse arbitrajului Oficiului de Mediere și Arbitraj.

6 – Hotărârile arbitrale sunt obligatorii pentru părți , completează contractele colective și constituie Titlu executoriu.

7 -Medierea sau Arbitrajul conflictelor colective sunt obligatorii , dacă părțile au decis acest lucru înainte de declanșarea grevei sau pe tot parcursul acesteia.

8 – Greva poate fi declarată , numai dacă în prealabil au fost epuizate posibilitățile de soluționare a conflictului colectiv prin procedurile obligatorii.

Medierea conflictelor de muncă majore

În sens juridic , noțiunea de grevă este folosită pentru încetarea, totală sau parțială a muncii de către salariați, în scopul obținerii unor revendicări economice și sociale legate de condițiile de muncă și de plata muncii, de securitate socială.

Greva este un fenomen complex deoarece, fiind instrumentul esențial de luptă al salariaților, antrenează, în același timp, perturbarea funcționării unor unități sau servicii și produce prejudicii atât patronului cât și salariaților.

Obiectul revendicărilor greviștilor pot face obiectul unor medierii ,în care mediatorul să faciliteze comunicarea dintre reprezentanții părților aflate în dispută, pentru ca acestea să poată în final negocia eficient și să găsească o soluție de compromis reciproc avantajoasă.

Diana Trascu
Mediator & Specialist in Dreptul Uniunii Europene
www.mediator-trascu.ro

notarul nu poate autentifica acordul de mediere , care este un înscris semnat de părți în fața mediatorului, în cadrul procedurii de mediere. Notarul public va lua act de înțelegerea părților consemnată în acordul de mediere si va redacta un nou înscris potrivit rigorilor procedurii de autentificare notarială. Acest înscris  va cuprinde clauzele  acordului de mediere și va fi semnat de părți în fața notarului public

DIVORTUL PRIN MEDIERE

Divortul prin mediere este o miscare de reforma foarte moderna, care a fost inceputa cu foarte mult timp in urma in tarile civilizate, de catre avocati specializati si terapeuti ingroziti de risipa de resurse emotionale si financiare in divorturile conventionale.

Avantajul medierii este acela ca daca un cuplu este pregatit sau poate fi determinat sa rezolve situatia pe cale amiabila, de ce sa ii obligi sa cheltuiasca timp, energie si bani pentru un proces in instanta daca nu este nevoie de acesta.

In mediere, mediatorul ofera partilor aflate in conflict, o atmosfera de siguranta, impartialitate si neutralitate, pentru a ajuta partenerii care au o serie de discutii, si pe care, probabil, nu le pot gestiona pe cont propriu, din cauza starii din relatia lor.

In una pana la cateva sedinte de mediere, intr-un caz de divort si/sau partaj, mediatorul ajuta foarte mult cuplul sa negocieze un acord pentru rezolvarea problemelor legate de incredintarea copiilor, de pensia de intretinere, de partaj, etc..

Daca apelati la un mediator,

veti constata foarte multe avantaje ale medierii si anume

folosind medierea, se castiga timp, se cheltuiesc mai putini bani si scade

foarte mult nivelul stresului ;

medierea este mai putin costisitoare si mai rapida decat un proces

in instant de judecata ;

medierea este confidentiala, in sensul ca, ce se discuta in cadrul sedintelor de

mediere nu este public ;

medierea este solutia durabila, deoarece este formulata direct de catre parti ;

medierea este voluntara, părțilr pot incepe sau renunta la mediere,

fara consecinte juridice ;

prin mediere se restabileste relatia de armonie dintre parti ;

cost redus ;

este mai putin traumatizant decat divortul pronuntat de instanta de judecata ;

costuri mai reduse

timp mult redus de solutionare a problemelor ;

confidentialitate ;

evitarea instantei de judecata

Acordul de mediere, ca rezultat al negocierilor, la mediatorul autorizat, pe parcursul carora mediatorul ajuta părțilr la solutionarea intereselor legitime ale acestora, la cererea partilor, sau a uneia dintre ele, urmand ca ulterior solicitarii medierii, sa se incheie un acord în forma scrisa privind solutiile agreate de parti in ce priveste urmatoarele :

desfacerea casatoriei de comun acord ;

pensia de intretinere si modul de plata ;

modul incredintarii copiilor ;

cand si cat timp vor petrece copiii cu celalalt parinte (programul de vizitare al copiilor) ;

modul in care vor lua pe viitor deciziile legate de copii in privinta : educarii, vizitarii, concediilor effectuate cu copiii, cresterii, educarii si sanatatii acestora, etc. ;

numele purtat după divort ;

partajul  bunurilor commune (bunuri mobile si immobile).

Ce cuprinde un acord de mediere intervenit într-o cauză aflată pe rolul instanței de judecată, având ca obiect desfacerea căsătoriei și celelalte aspecte accesorii desfacerii căsătoriei?

– Desfacerea căsătoriei de comun acord;

– Numele purtat după desfacerea căsătoriei;

– Exercitarea autorității părintești în comun;

– Stabilirea domiciliului minorilor;

– Modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și copii;

– Program de vizitare (în timpul săptămânii, în week-end, în vacanțe, sărbătorile de

Paști, de Crăciun, Revelionul, ziua de naștere);

– Stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și

pregătire profesională a copiilor (stabilirea obligației de  întreținere, educația

copilului,cheltuielile curente, cheltuielile extrașcolare, efectuarea temelor)

– Cum comunică părinții și cum vor schimba informații;

– Îngrijirea copilului în lipsa părinților;

– Cum se aduc schimbări importante în viața copiilor;

– Îngrijirile medicale;

AVANTAJELE DIVORTULUI PRIN MEDIERE

a) Confidențialitatea.

Ședințele de mediere și deciziile părților sunt confidențiale. Atât  mediatorul cât și părțile prezente, precum și avocații acestor părți se obligă să păstreze caracterul confidențial al tuturor aspectelor discutate în mediere.

b) Decizia aparține părților implicate în conflict

 (Soții sunt cei care hotărăsc asupra tuturor aspectelor divorțului);

c) Procedura este simplă și rapidă.

In cadrul unei medieri care are ca obiect divortul, sunt 3 componente ce pot fi abordate:

1. continuarea casatoriei – care trebuie sa aiba ca finalitate stingerea conflictului dintre soti si renutarea la desfacerea casatoriei. Este solutia care aduce cele mai mari satisfactii, atat pentru parti cat si pentru mediator, nu vorbesc de situatia in care sunt copii minori.

2. desfacerea casatoriei – componenta administrativa, care se finalizeaza prin emiterea certificatului de divort;

3. impartirea bunurilor comune – componenta administrativa, care se finalizeaza prin incheierea partajului.

Astfel, pentru ca un înscris să devină titlu executoriu, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții obligatorii și anume:

1. Persoana care întocmește înscrisul să fie mandatată de stat sub orice formă pentru a redacta înscrisul;

2. Actul care rezultă trebuie să respecte condiții de formă, adică de redactare, cât și de fond, adică o analiză sub aspectul legalității, analiză pe care o poate face doar o instituție cu atribuții specifice delegate sau mandatate de stat (magistrați, notari, alți funcționari speciali);

3. Pentru ca înscrisul să aibă finalitatea unui titlu executoriu, acesta trebuie să respecte o anumită procedură de întocmire și redactare, procedură în măsură să fie asigurată doar de instituțiile statului.

Acordul de mediere reprezintă rezultatul exclusiv al părților care stau în procedura medierii și, astfel, acesta are următoarele caracteristici:

1. Este emanația efectivă și exclusivă a voinței părților prezente la mediere;

2. Reprezintă înțelegerea părților și constituie un contract între părți;

3. Forma acordului de mediere reprezintă expresia capacității de înțelegere și redactare a părților;

4. Modalitatea de asigurare a coerciției clauzelor din acord rămâne la dispoziția efectivă și exclusivă a voinței părților;

5. Acordul de mediere poate îmbrăca forma unei strângeri de mâna care nu se materializează într-un înscris;

6. Acordul de mediere produce efecte doar pentru părțile semnatare, opozabilitatea dobândindu- se prin trecerea la redactarea actului solemn întocmit de notar, magistrat sau funcționar public;

7. Acordul de mediere reprezintă doar voința părților, element determinant al unui act juridic, dar nu suficient.

Solutiomarea conflictelor pe calea medierii –  privind acordul parental 

Planul parental sau planul de îngrijire parintească reprezintă modalitatea prin care se poate implementa exercitarea in comun si in mod egal a autoritatii parintesti. Noțiunea de plan parental a apărut în România odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 192/2006 care prevedea in cuprinsul articolelor 2 si 64 posibilitatea ca părinții sa apeleze la mediere pentru a stabili modul de creștere a copiilor după divorț. Datorită introducerii (începând din octombrie 2011) a instituției de autoritate părintească comună, noțiunea de plan parental are suport legal prin articolul 506 din noul Cod Civil. Deși în legislația noastră planul parental nu este obligatoriu, el poate fi o soluție rapidă și cu beneficii pentru toate părțile implicate.

Planul parental este o înțelegere prin care părinții care urmează a se despărți sau care sunt separați vor decide cu privire la modul de creștere și educare a copilului lor. Intocmind această înțelegere părinții decid în funcție de nevoile si necesitățile unice ale acestuia și, mai ales, evită viitoarele disensiuni.

Fiind de acord cu întocmirea unui plan parental, părinții vor avea controlul asupra procedurii și se vor înțelege cu privire la exercitarea autorității părintești sau la luarea unei măsuri de protecție a copilului, iar instanța de tutelă va încuviința aceasta înțelegere, daca este respectat interesul superior al copilului. În general, instanța se așteaptă ca cei doi părinți să negocieze prevederile acestui plan parental deoarece amândoi au drepturi egale când este vorba de creșterea și educarea copilului lor.

Intocmirea unui plan parental, redactat de un mediator profesionist si consfințit de instanța, va aduce părinților o economie de bani, stres si timp si astfel se vor evita situațiile în care copilul este martor la certuri interminabile, atmosferă negativă si nesiguranță creată de părinții care nu pot purta o discuție fireasca nici măcar pentru problemele uzuale.

Atunci când va exista o înțelegere între părinți, prin care viața copilului lor va fi planificata în cele mai mici detalii, acesta din urma va putea trece ușor peste traumele provocate de separarea părinților, întrucât studiile psihologice recente arată că sănătatea emoțională a copilului este legată de legătura stabilă și previzibilă cu fiecare dintre cei doi părinti ai săi și nu de un anume domiciliu stabil.

Planul parental va fi unic, adaptat nevoilor și intereselor copilului și modului de creștere si educare pe care părinții au înțeles să îl aplice copilului lor. Cuprinsul unui plan parental eficient si durabil în timp trebuie sa conțină întelegerea părinților cu privire la:

Stabilirea locuinței copilului – unde va locui minorul dupa desfacerea casatoriei parintilor.

Intotdeauna trebuie incluse prevederi in situatiile in care parintele la care minorul are domiciliul doreste sa se mute in alta localitate, care vor fi restrictiile si care va fi programul de vizitare in acea situatie

2. Legaturile personale ale părintelui care nu locuieste cu copilul si programul de vizitare pentru acesta trebuie sa fie detaliat: zile, ore, planuri alternative in situatia in care intervine o situatie neprevazuta.

3. Modalitatea de comunicare a parintilor cu privire la starea de sanatate a copilului si modul de luare a deciziilor in cazuri medicale, urgente sau nu ori in cazul unor situatii medicale complicate.

4. In cazul in care este nevoie de tratament medical sau sunt copii cu nevoi speciale, parintii vor stabili concret modalitatea de luare a deciziilor si modalitatea de plata a eventualelor tratamente.

5. Întelegerea parintilor cu privire la calatoriile in strainatate (acolo unde este nevoie de acordul părintelui care nu va însoți copilul) sau pur si simplu cu privire la călătoriile pe care le va face copilul cu un părinte pe teritoriul țării.

6. Suportarea cheltuielilor de întreținere (contribuția la întreținerea copilului), cuantumul acestei contribuții, modalitatea și termenul de plată.

7. Contribuția materială la creșterea și educarea copilului, pentru situațiile temporare în care veniturile unuia dintre părinti ar fi diminuate (șomaj, reducerea salariului, etc.) și cum vor suporta cheltuielile în aceste situații.

8. Situații neprevazute și care pot apărea pana la majoratul copilului cum ar fi stările de dizabilitate temporara sau permanenta, asupra carora parintii pot decide in ce mod vor fi luate deciziile, programul de vizitare si cum se vor suporta cheltuielile pentru cresterea si educarea copilului

9. Daca vor considera necesara, o reevaluare periodica a cheltuielilor privind cresterea si educarea copilului, la intervale de 2-3-5 ani, prin care se iau in considerare eventualele modificari intervenite pe parcursul perioadei.

10. Stabilirea unor reguli cu privire la educarea copiilor, atât cu privire la creșterea acestora, cât si cu privire la educarea în domeniile importante din viața lor – reguli care urmează a fi aplicate în mod similar în ambele locuințe.

11. Opțiunile pentru pregatirea profesională a copilului, ce scoli va urma, cursuri extrașcolare, activități sportive și împărțirea costurilor pentru acestea.

12. Modalitațile de luare a deciziilor privind problemele importante in legătură cu copilul asupra cărora părinții urmează a decide împreună și a problemelor curente care urmează a fi luate separat.

13. Includerea clauzei “dreptul la primul refuz” (right of first refusal) – o clauza importata tot din practica americana – care are scopul de a maximiza timpul petrecut cu ambii parinti. “Dreptul la primul refuz” (right of first refusal) înseamnă că înainte ca un părinte să folosească serviciile unui baby-sitter sau unei a treia persoane, celuilalt parinte trebuie să i se dea oportunitatea de a se îngriji de copilul său. Exemple de asemenea situatii spontane pot fi urmatoarele: nu se poate lua copilul de la scoala pentru ca s-a stricat masina sau au un interviu pentru un job sau o sedinta de lucru, o programare medicala, etc. Bineinteles că aceasta clauză este functională doar dacă părinții locuiesc în aceeași localitate.

14. Modalitatea de îngrijire a copilului în lipsa părințlor, precum și la persoana care se va ocupa de această îngrijire.

15. Modalitățile de comunicare a copilului cu părinții: telefon, email, chat, mesaje si alte metode de comunicare tradiționale sau moderne.

16. Apariția unor divergențe minore sau majore, care se vor soluționa mai întâi prin mediere, iar dacă aceasta va eșua, părinții se pot adresa instantei de judecata. În cazul apelării la mediere trebuie stabilit cum se va plati onorariul mediatorului.

17. Prevederi pentru situația în care copilul minor dorește să își faca un tatuaj, piercing sau alte modificări permantente sau temporare pe corp. Sunt destul de rare aceste situații, însă aceste fenomene iau amploare în rândul tinerilor.

18. O clauza care să permită ca la intervale de timp, în funcție de dezvoltarea, de vârsta si aptitudinile copilului, programul de vizitare sa se modifice. E posibil ca un copil să își dorească pe masură ce crește să petreacă mai mult timp cu parintele la care nu are domiciliul.

19. Religia copilului trebuie mentionata in planul parental, în cazul în care părinții sunt de religii diferite.

Enumerarea efectuata mai sus este una exemplificativă, lista putând continua în situația în care părțile doresc a menționa și alte aspecte în cuprinsul planului parental.

Neîntocmirea sau întocmirea defectuoasă a unui plan parental va da naștere la disensiuni între părinți, confuzii, iar copii vor plăti prețul indolenței celor care l-au întocmit sau au ales să nu îl întocmeasca.

Un plan parental bine elaborat încă de la început va avea ca rezultate: îmbunătățirea comunicării dintre membri familiei, asigurarea continuității legaturilor dintre părinți și copii, diminuarea impactului puternic produs de separare sau divorț asupra membrilor familiei, îndeosebi asupra copiilor precum si reducerea costurilor economice și sociale produse de separare sau divorț

Capitolul 3 Negocierea

MEDIEREA ȘI NEGOCIEREA CONFLICTELOR

Tactici folosite în conflict

Câteodată, într-un conflict, cei cu care interacționăm folosesc un evantai cuprinzător de tactici,care ne pot manipula să ne dăm acordul pentru cel ce folosește astfel de modalități.

Totuși, dacă ceea ce ne interesează este o relație de comunicare dezvoltată pe termen lung, atuncieste important să folosim metode ce încurajează realizarea unui avantaj pentru

toți cei careinteracționează (am numit aici tehnicile de negociere și de mediere).

Există un evantai extrem de cuprinzător de tactici care sunt folosite în conflict, iar utilizareaacestora ține de o multitudine de variabile, ca: stilul/compoziția personal(ă), desfășurarea acțiunii,influențele de putere, obiectivele urmărite, valoarea „recompenselor" ce urmează rezolvării conflictului.Iată de ce se cuvine menționat că nici una dintre aceste tactici nu este în sine rea sau bună,potrivită sau nepotrivită și că ne găsim de multe ori în, situații care pot să justifice una sau alta dintreaceste abordări. Chiar dacă, spre exemplu, în aparență enințările nu sunt o formă potrivită degestionare a unui conflict, ele pot fi interpretate ca un semn prin care cealaltă parte ne avertizează că sunt puncte în discuție asupra cărora nu este dispusă să cedeze. Totuși, se cuvine spus că prezentarea lor aici este făcută mai degrabă cu scopul de a conștientiza cursanții în privința

lor și de a identifica modalități concrete de depășire a situațiilor în care persoana cu care ei se află în interacțiune utilizează astfel de tactici.

Acest lucru ne poate oferi un avantaj în oferirea unui răspuns creativ, în dezvoltarea unor opțiuni diferite care să ne dea posibilitatea stabilirii unor punți reale în comunicare și a unei gestionări corecte a onflictului, nu doar a uneia parțiale, caz în care conflictul ar fi doar amânat și va apărea în scurt timp sub o altă formă. Mai precis, putem spune cu

această ocazie că, într-un mod aparent paradoxal,tacticile de confruntare pot fi folosite adesea pentru a avansa pe drumul și în interesul colaborării.

În același timp, cunoașterea acestor tactici și prezentarea lor cursanților pot sprijini evitarea efectelor negative pe care acestea le pot presupune în vederea consolidării unui climat pozitiv în cadrul

echipelor educaționale, bazat pe încredere și motivare reciprocă;

tacticile menționate aici sunt, în special, părți componente în escladarea conflictelor, astfel fiind nimerită utilizarea unui instrument

de gradare a acestor tactici de la cele mai ușoare la cele mai puternice, în funcție de mărimea conflictului. Tacticile așa-zis „ușoare"

intenționează a demonstra că inițiatorul lor e o persoană care e

împinsă la tactici dure de situația prezentă; ele nu epuizează situația și pe actorii ei. Iată un motiv serios pentru ca trecerea de la tactici slabe de confruntare la tactici dure să-i permită inițiatorului conflictului

să arate că, de fapt, cealaltă parte este responsabilă de escaladarea conflictului.

• Tehnica ingrațierii (flatarea oponentului). După Jones și Wortman (1973), ingrațierea

reprezintă „o clasă de comportamente strategice ilicite desemnate a influența anumite aspecte bine definite în ceea ce-1 privește pe adversar, aspecte privitoare la atractivitatea unor calități personale"

(apud Rubin,Pruitt, Kim, 1994). Alex Mucchielli (2002) observă

că orice compliment, orice laudă îl poziționează pe autorul lor în ipostaza implicită de a recunoaște valoarea celuilalt. Flatarea dă astfel naștere unei identități valoroase (a celui flatat); la rândul său, acesta îi conferă celui care 1-a complimentat o identitate de persoană

demnă de a fi ascultată. Mesajele celui care flatează vor fi deci considerate din start valoroase.

Chiar dacă, la o primă vedere, flatarea este un comportament unic, în practică putem vorbi despre mai multe procedee de flatare :

-flatarea sau complimentarea, reprezentând o clasă de tactici care exagerează calitățile de admirat ale celeilalte părți, în timp ce îi diminuează slăbiciunile; se pornește de la ideea că este greu ca

oamenilor să le displacă aceia care spun lucruri drăguțe despre ei;

-un set de tactici de ingrațiere (flatare) implică ceea ce ambii autori amintiți descriu ca fiind „conformitatea opiniei". în momentul în care ne exprimăm acordul cu părerile oponentului, putem crea impresia că avem în fapt aceeași opinie sau opinii cu un grad crescut de similaritate cu ale partenerului de conflict – Creând astfel o stare de spirit ce induce atracție reciprocă;

-de asemenea, autorii citați (mai apoi și Godfrey) descriu câteva tactici de autoprezentare care pot fi adoptate cu succes de un ingrațiator (flatator); ele vizează prezentarea propriilor calități în acord cu ceea ce se știe despre oponent, astfel încât acesta să îl considere pe ingratiatory extrem de valoros.

O astfel de abordare flexibilizează poziția celeilalte părți fără a fi nevoie să se apeleze la un comportament coercitiv (de altfel, mult mai costisitor pe planul relațiilor interpersonale) și se pot obține

concesii importante, ingrațierea fiind o modalitate ieftină și eficientă de înclinare a unei balanțe conflictuale într-o parte sau în alta. De altfel, nu trebuie uitat că oamenii sunt, de obicei, mult mai centrați pe propriul interes și propria persoană decât pe ceilalți: „Gândiți-vă un moment la contrastul ce există între interesul pasionat pe care îl

aveți pentru propriile voastre treburi și atenția mediocră pe care

o acordați restului lumii" (Carnegie, 1991, p. 120). De aici rezultă că, dacă cineva ne acordă atenție referitor la problemele noastre, acea persoană tinde să devină importantă pentru noi.

•Există însă și tactici mai subtile, un adevărat cal troian al elaborării conflictului, ce presupun găsirea unei modalități de a crea confuzie

(Porter) prin introducerea unei ruperi de ritm în tempoul adversarului, rupere de ritm care poate genera un decalaj de aplicare a structurilor acționale. Astfel,fiind în contratimp cu tempoul adversarului, vorbind – spre exemplu – rar când el se grăbește, îi inducem acestuia o rupere de ritm care atrage după sine distragerea atenției. Distragerea atenției

presupune însă și o coordonată socială, în sensul că acțiunile noastre pot să fie susținute de către ceilalți participanți la discuție, creând astfel o presiune puternică asupra părții adverse. Așadar, în

sens general, această tactică cere devierea suspiciunilor celeilalte părți astfel încât să pară că dorim, în fapt, să o ajutăm, și nu să obținem un avantaj din colaborarea cu ea.

În ceea ce privește tacticile folosite în negociere, iată și câteva dintre acestea, ele având un impact negativ dacă este să ne referim la incidența comunicațională a unui atare tip de rezolvare a conflictelor.

•Câteva tehnici le regăsim la A. Cardon (2002), reprezentând demersuri de eschivă în cazul unui atac din partea partenerului de negociere:

(1) strategia lui „Trebuia să-mi spui" înseamnă a-1 face

pe celălalt responsabil de faptul că tu ai un comportament

inacceptabil – logica ar fi că, dacă nu am primit în prealabil de la acesta o listă completă a tuturor comportamentelor inadmisibile pe care le-aș fi putut avea, nu am de ce să mă simt responsabil;

(2) schimbarea subiectului funcționează efficient într-o discuție de negociere, deoarece, dacă ridicăm o altă problemă, partenerului nostru de negociere îi va veni greu ca după epuizarea acestei noi probleme să revină la subiectul pe care îl trata anterior;

(3) găsirea unui „defect" la partener – logica este că nu am de ce să accept criticile unui om dacă am găsit ceva să-i reproșez;

(4) generalizarea reprezintă un alt mijloc eficace prin care putem

dezechilibra argumentația folosită de către partenerul nostru de negociere: dacă acesta critică ceva precis, focalizat din comportamentul nostru, o expresie de tipul „ai ceva cu mine" sau „știam eu că nu ai încredere în ce fac" ar putea să-1 pună în ipostaza de a încerca să explice că lucrurile nu stau așa,moment în care deținem conducerea res pectivului „joc" de manipulare; (5) dacă aceste tehnici (care pot fi gândite ca etape consecutive pe un crescendo) nu vor funcționa, rămâne să adoptăm critica

partenerului, dar îi putem arunca acestuia responsabilitatea pentru schimbul negativ de cuvinte pe motiv că „nu știe să spună lucrurile pe un ton și într-un mod acceptabil" ; desigur că în acest caz

vom face abstracție de faptul că discuția a înaintat în această direcție, iar tonul și modul de a discuta au escaladat într-un conflict din cauza strategiilor de eschivă aplicate de către noi pentru a controla

desfășurarea negocierii și pentru a nu pierde prin acceptarea criticii

celuilalt. Alteori se poate folosi jocul „da, dar…", joc în care negociatorul arată că, personal, ar accepta fără reserve propunerea partenerului, dar că există unele dificultăți de nerezolvat de care nu este responsabil, care îl împiedică să le pună în aplicare (formulări

de tipul „Aș vrea să fac asta, sunt de aceeași părere cu dumneavoastră, dar…").Tehnica „salamului" (sau a mozaicului, după unii autori) pornește de la ideea că

niciodată nu veți obține tot ce vă doriți dintr-o dată. Dar dacă la început cereți foarte puțin este posibil să nu fiți refuzați;în pasul doi/trei/patru întreg „salamul", felie cu felie, va

trece în posesia negociatorului care folosește o astfel de tehnică.

•Tehnica „amortizorului"

presupune o diminuare a poziției celuilalt prin folosirea

unor strategii de reducere la tăcere a acestuia. Joseph De Vito (1988) ne oferă un evantai larg de astfel de strategii: o persoană izbucnește în plâns făcând-o pe cealaltă să încerce comportamente pozitive pentru a o liniști sau poate simula o durere de cap sau de inimă

extremă în același scop etc. Marea problemă este că niciodată nu putem ști când avem de-a face cu o strategie și când este un fenomen natural. La rândul lui, A. Cardon (2002) ilustrează această tehnică printr-un joc de manipulare distinct (denumind-o

„scena").

Există diferite alte tipuri de manipulare – spre exemplu, o persoană este în mod special

încântătoare,extrem de drăguță cu o altă persoană, dezarmând-o astfel pe aceasta să-i mai reproșeze ceva, sau îndepărtarea personală, care presupune o atitudine rece față de cealaltă

persoană pentru a o demoraliza; o dată întâmplat acest lucru, este destul de simplu să fie adusă în direcția dorită de prima persoană prin

reoferirea afectivității în momentul în care lucrurile se rezolvă.

•Metoda faptului împlinit este un mod riscant, ce poate genera onflicte; negociatorul

îi prezintă problema celeilalte părți, cerându-i să accepte condițiile sale pentru că oricum acțiunea în cauză s-a produs deja.

•Practica standard, deseori întâlnită în învățământ, este cea care dispune o parte să-i

Ceară celeilalte părți să-i accepte modul de a privi lucrurile deoarece există multe alte cazuri similare.

•Disimularea presupune prezentarea altor obiective decât cele urmărite în realitate.

Un exemplu nimerit este cel al tinerei studente care îl place pe colegul ei de grupă și îi spune acestuia (deși el are deja o prietenă) că nu dorește decât o relație de amiciție. Ne aducem aminte că diferența dintre intențiile manifeste și intențiile ascunse ale partenerilor

comunicaționali reprezenta o barieră în procesul de interacțiune.

•Retragerea aparentă pune negociatorul care o practică în ipostaza aparentei retrageri

de la masa discuției, când de fapt este vorba despre o situație simulantă, el rămânând interesat de problemă.

Scopul acestei retrageri este de a obține o concesie.

•Omul bun/omul rău (se mai regăsește sub titulatura de „polițistul bun și polițistul

rău"). Unul dintre membrii echipei adoptă o linie dură, inflexibilă, pe când celălalt rămâne prietenos, deschis spre negociere. Când „omul rău" părăsește încăperea pentru un timp scurt, „omul bun" prezintă o ofertă care în circumstanțele negative ale negocierii pare

chiar prea bună pentru a fi refuzată. O tehnică similară funcționează – paradoxal – pe principiul invers, promovând o discuție de început cu „omul bun" pentru asigurarea unui climat pozitiv din partea partenerului de negociere și încheierea

contractului cu „omul rău", care va stabili condițiile concrete ale respectivei acțiuni. A. Cardon (2002) observă că înlocuirea unuia dintre interlocutori în cursul unui proces de negociere este adesea

o metodă de a-1 dezechilibra pe „adversar". Astfel, relatează autorul, în unele organizații, negocierile încep prin acte de încântare și seducție (folosindu-se din belșug cuvinte cu impact emoțional ca

„încredere", „cooperare" etc), la aceste prime contacte participând interlocutori fermecători. În momentul negocierii propriu-zise, atât interlocutorii, cât și discursul se schimbă. Substituirea îngăduie abandonarea acordurilor tacite, renunțarea la promisiunile indirecte și anularea eventualelor concesii verbale. Această metodă are și mai

mult succes dacă reprezintă o variantă a „autorității limitate" (negociatorul face unele concesii de natură verbală, apoi, când „partea adversă" pare sufficient de „prinsă", intervine șeful negociatorului inițial, care schimbă unele dintre condițiile negociate de

acesta sub pretextul că „subalternul meu nu avea autoritatea să vă promită aceste lucruri");

•Frontul rusesc. Este o aplicare a strategiei precedente, dar în sfera problemei, și nu

a oamenilor.Astfel, se oferă două alternative dintre care una atât de rea, încât partenerul este pus în situația de a face orice ca să o evite.

•Tehnica „kamikaze" este folosită de negociatorul care, în situații de criză, dacă cererile nu-I sunt satisfăcute, preferă să distrugă totul decât să cedeze. Filozofia lui este „nici tu, dar nici eu! ".

•într-o altă tactică numită „excursiile vinovate", persoana inițiatoare poate face pe cineva să se

simtă rău pentru că s-a comportat într-un mod care 1-a rănit pe adversar, iar celălalt poate susține că a făcut un gest cu totul neintenționat. Partea care a fost rănită neintenționat poate obține un anumit comportament compensatoriu. Această tactică pre supune însă existența unei greșeli din partea partenerului de conflict, a unui sentiment de culpabilizare în urma unei erori.în acest caz, vina poate fi indusă prin trei comportamente mari:

a)amintindu-i unei persoane de o greșeală făcută în trecut și ispășită de mult timp;

b)arătându-i cuiva consecințe presupuse a fi dezastruoase; cum nu putem ști ce se va întâmpla în viitor, avem șanse să fim crezuți;

c)făcând pe cineva să considere că e responsabil de un rău pe care nu 1-a făcut de fapt. în realitateînsă, culpabilizarea poate crea un sentiment de frustrare la cealaltă parte,

care aduce eventual beneficii pe termen scurt, dar pe termen lung poate periclita relațiile dintre părți.

•Persuasiunea privită ca tactică de rezolvare a unui conflict presupune ca inițiatorul conflictului

să-l convingă pe adversar să-și diminueze cererile, întrucât această poziție va fi avantajoasă pentru el ulterior; este o procedură interesantă: să convingem cealaltă parte că este în interesul acesteia să ne permită nouă să avem un avantaj. în realitate însă, folosirea persuasiunii în acest mod este un

fenomen foarte delicat și nu poate fi făcută superficial fără riscul de a compromite relațiile dintre părți,deoarece mai devreme sau mai

târziu, la un moment dat, oponentul va cere o dovadă evidentă a

avantajului pe care i-l promitem în schimbul avantajului pe care ni-1 oferă.

•În 1966, Freedman și Fraser au „demonstrat că faptul de a obține complezența unei

persoane în fața unei cereri de mică însemnătate crește substanțial probabilitatea ca persoana respectivă să dea ulterior curs unei cereri mai mari" (în Influența socială – texte alese, 1996, p. 231). Studiul, efectuat

pe femei casnice, pornea de la ideea semnării unei petiții referitoare la conducerea prudentă a autoturismelor, majoritatea celor intervievate fiind de acord cu acest lucru. La un interval de câteva săptămâni, un alt experimentator a chestionat

subiecții în privința acordului la amplasarea unui indicator mare, grotesc pe pajiște cu inscripția: „Conduceți cu grijă". Concluziile cercetării au relevat că 55% dintre femeile care au semnat petiția au fost de acord, față de doar 17% dintr-un alt

grup, cărora nu li se ceruse inițial semnarea nici unei petiții. Interesant este faptul că, potrivit lui Cialdini, și acțiunea opusă celei descrise mai sus poate duce la complezență, deci la rezultate

asemănătoare (spre exemplu, formularea unei cereri excepționale la început – cel mai probabil respinsă de către partenerul nostru de negociere – poate să implice o acceptare ulterioară în cazul formulării

unei cereri moderate); și aceasta deoarece persoana care refuză la

început nu se va simți bine în acea situație și va încerca să facă ceva pentru a nu se situa în continuare în propriii ochi și în ochii celor din

jur drept o persoană nerezonabilă. Este vorba despre ceea ce cercetările de psihologie socială au denumit norma de reciprocitate

; astfel, dacă cineva face un bine unei alte persoane, aceasta se va simți motivată să focă, la rândul său, același tip de gest. Mai precis, dacă într-o negociere cineva face primul o concesie, cealaltă parte se va simți datoare să aibă o astfel de conduită de reciprocitate.

în sprijinul acestei idei putem aduce și experimentul efectuat de către Milgram în 1963 (apud Hayes

NEGOCIEREA ÎN AFACERICare sunt diferentele intre mediere,negociere si arbitraj?

Daca incercam sa dam o alta definiție a medierii am spune ceva de genul:

Medierea este o modalitate de solutionare a conflictelor pe cale amiabila,asistata de o a treia parte(mediatorul)care ajuta părțilr la gasirea propriilor solutii fiind o metoda alternativa la rezolvarea conflictelor in instanta.

Care sunt diferentele intre un mediator si un negociator?

Mediatorul este impartial si neutru.Pe langa asta mediatorul ajuta părțilr in gasirea celor mai bune solutii de rezolvare a conflictului.

Negociatorul este partial el fiind de o parte sau alta a mesei,practic el vede doar din punctul unei parti de vedere.Negociatorul creeaza si ofera solutii problemelor existente.

In mediere părțilr sunt ajutate de mediator sa gaseasca solutii deoarece sunt incapabile de a mai negocia singure conflictul existent si de a mai gasi singuri o cale de rezolvare.

Care sunt diferentele intre un mediator si un arbitru?

Mediatorul nu soluționează litigiul, ci asistă părțile în negocierea și obținerea unei soluții convenabile pentru toți cei implicați în conflict.

Arbitrii decid asupra modului de soluționare a litigiului dintre părți. Autor: mediator Nicolaie Dediu

3.1. Definirea noțiunii A trata cu cineva încheierea unei convenții economice, politice, culturale etc. ♦ A intermedia, a mijloci o afacere, o căsătorie. 2. A efectua diverse operații comerciale (de vânzări de titluri, de rente etc.)

Negocierea este o discuție între doi sau mai mulți parteneri care încearcă prin acest proces de comunicare să rezolve conflicte de interese existente între ei. Este o comunicare interpersonală sau intergrup care are loc pentru că o decizie afectează și alte părți sau pentru că este nevoie de rezolvarea unei dispute. Este un proces dificil care necesită insușirea unor tactici bine definite și abilități de comunicare.

In lucrarea "Ghid de Negociere", Zeno-Daniel Șuștac și Claudiu Ignat definesc negocierea ca fiind o "modalitate alternativă de soluționare a conflictelor bazată pe comunicare bidirecțională în care părțile implicate își modifică pe parcurs pretențiile și conlucrează pentru a genera o soluție mutual acceptată, urmând o anumită strategie și folosind anumite tehnici și tactici". Acestia considera ca negocierea este un proces structurat în care părțile, prin concesii reciproce, identifică o cale de compromis, în vederea stingerii unei dispute sau a rezolvării unei situații.

Negocierea presupune implicarea a două sau mai multe părți în discutarea unui contract sau avantaj.

În vederea unei negocieri cât mai eficiente, părțile trebuie să comunice cât mai bine. Printre aspectele ce trebuie urmărite pentru o comunicare eficientă:

Fiecare din părți trebuie să știe de ce s-a întâlnit și să aibă pregătite temele discuției.

Pentru eficientizare se va folosi un limbaj deschis și direct.

1.CONTINUTUL REZOLVĂRII DISPUTELOR

Termenul ADR este reprezintă abrevierea pentru ”Alternative Dispute

Resolution”

–metode alternative de rezolvare a disputelor, acest acronim

definind orice proces sau procedură de rezolvare a conflictelor, exceptând

judecata în instanță. Recent (în ultimii ani), acest termen a fost înlocuit cu

”Appropriate Dispute Resolution”

–metode oportune de rezolvare a disputelor, sau mai simplu cu ”Dispute Resolution”

–metode de rezolvare a disputelor. Această schimbare a termin ologiei reflectă o acceptare

și o utilizare tot mai mare a acestor metode de rezolvare a disputelor ducând astfel la concluzia că aceste modalități de rezolvare a conflictelor (ADR) nu mai sunt doar o alternativă la procesul în instanța de judecată.

Nu este vorba despre un continuum al evoluției sau al transformării, ci de un

continuum al opțiunilor pe care părțile le au la dispoziție pentru rezolvarea disputelor / conflictelor în care sunt implicate.

Există termeni de bază care definesc diferite metode de rezolvare a condlictelor, în func

ție de care este structurat continuumul rezolvării disputelor

Negocierea notiuni introductive

Negocierea este un talent, un har innascut, dar si o abilitate dobandita prin experienta si invatare.

Literatura de specialitate distinge trei tipuri fundamentale de negociere:

Negocierea distributive este cea de tip ori/ori , care opteaza intre victorie si infrangere.

Negocierea integrative echivaleaza cu victorie/victorie si este acel tip de negociere in care sunt respectate aspiratiile si interesele partenerului, chiar daca vin impotriva celor proprii.

Negociere a rationala este aceea in care părțilr nu-si propun doar sa faca sau sa obtina concesii, ci incearca sa rezolve litigii de fond de pe o pozitie obiectiva, alta decat pozitia uneia sau alteia dintre parti

3.2. Funcțiile negocierii

3.3. Fazele negocierii

3.4. Organizarea negocierii

3.5. Pregătirea echipei de negociere

3.6. Pregătirea mandatului de negociere

3.7. Pregătirea locului negocierii

3.8. Tehnici și tactici utilizate în negocierea afacerilor

3.9. Organizarea negocierii

3.10. Pregătirea echipei de negociere

Definiție

Negocierea este o combinație de aptitudini personale,pregătire, planificare, strategie și tactici.

Acesta a apărut ca urmare a contextului socio –cultural datorită dinamici relațiilor interumane

Tipuri de negociatori:

Cei ce vor să obțină ceva și să nu dea nimic în schimb -negociatorii roșii

Cei care prefera să dea ceva pentru a obține ceva-negociatorii albaștrii

Negociatorii roșii(agresivi)

-Consideră toate negocierile ca activități cu un singur sens

-Câștigă prin dominare Consideră că“mai mult pentru ei“înseamnă “mai puțin pentru dumneavoastră”Folosesc bluff-uri, ”trucuri murdare”și constrângerea pentru a obține ceea ce vor, așa cum vor

Primesc ceva și nu dau nimic în schimb

Negociatorii albaștrii (afirmativi)

Consideră toate negocierile ca fiind activități pe termen lung

Reușesc prin cooperare

Consideră că “mai mult pentru dumneavoastră”înseamnă “mai mult pentru ei”

Evită tehnicile de manipulare

Tratează interesele fiecărei părți folosind schimburi negociablie

Dau ceva pentru a primi ceva

negociatorul autoritar:

-este pasionat de activitatea desfășurată

-are un caracter rigid și este puțin receptiv la argumentele sau

informațiile partenerului

-este un bun organizator dar, lipsit de inițiativă

-pe parcursul negocierii intervine sporadic cu idei sau cu propuneri (încearcă, cu orice preț, să -și impună părerea)

negociatorul cooperant:

-este un sentimental

-dar, reușește să fie realist

-are o dorință lăuntrică de a fi util și este satisfăcut atunci când

poate depăși momentele conflictuale

– este preocupat în clarificarea negocierilor,

pentru evitarea blocării comunicării și găsirea unor soluții conciliante

– este un bun cunoscător al spiritului de echipă, civilizat, plăcut și

sociabil, e un partener ideal de echipă și de negociere;

negociatorul permisiv:

-nu dorește să fie neapărat convingător, dar nu acceptă nici

postura de învins are un stil flegmatic, dar este și un sentimental

-are abilitatea de a tolera ambiguitatea și conflictele

-acceptă dezordinea, răspunsurile parțiale sau evazive

-nu face uz de autoritate și este iubit de colaboratori

-de cele mai multe ori, nu are rezistența necesară negocierii

negociatorul creativ:

-este mai întâi un vizionar și abia după aceea un organizator

eficient

-nu este preocupat neapărat de problemele concrete ale ordinii de zi,

dar vine, de foarte multe ori, cu soluții concrete

Caracteristici necesare unui negociator

-solidă pregatire profesională(economică, tehnică, juridică etc.)

-o bogată experiență în purtarea negocierilor și cunoașterea tacticilor și

Tehnicilor de negociere

-să aibă trăsături complexe de personalitate

-să aibă ocultură generală, să cunoască în special cât mai multe despre țara partenerului

-să cunoască perfect problema pusă în discuție

-să aibă calitatea de a se integra într-o echipăși disciplina de a fi colaborator

-să prezinte, la momentul cel mai potrivit și în mod cât mai explicit, argumente concrete și cu eficiență maximă

-să aibă un sistem nervos echilibrat, să aiba capacitatea de a se stăpâni chiar atunci cand este supus la presiuni mari

-să aibă calități de transpătrundere (empatie), respectiv să știe să se transpună în sițuatia partenerului și să înțeleagă modul de a gândi al acestuia

-să aibă claritate în gândire: mobilitate de spirit, adaptabilitate la situații complexe, spirit de cooperare, loialitate, curtoazie, modestie, maniere elegante

-să aibă cunoștințe de psihologie, imaginație și putere de previziune,

capacitate de simulare, să fie prezentabil, cu farmec personal și simț al umorului

– să aibă în vedere faptul că forța sa de negociere este influențată uneori de asocierea cu indivizi loiali puternici și autorități, etc.

-aptitudinile generale ale negociatorului sunt cele care se cer în multe alte locuri de munca: spirit de observație, memorie, atenție, prezența de spirit, gândire logică, imaginație, etc.

-răbdarea este necesară pentru negociator pentru a-și„potrivi”mișcările (comunicarea, abordarea diferitelor puncte ale agendei negocierii etc.) ritmului său firesc dar și ritmului partenerului

-flexibilitatea

-adaptarea la multiplele situații și la oamenii diferiți ce vor fi întâlniți

-creativitatea

-una dintre calitățile negociatorului și o sursă de putere(îi permite să

descopere perspective noi asupra problemei și să genereze soluții bune, uneori neașteptate, mai ales în momentele de blocaj a negocierii)

-gândirea pozitivă se manifestă prin optimism privitor la rezultatele

acțiunilor întreprinse și prin încredere în judecata și acțiunile proprii

CAPITOLUL2

DOMENIUL NEGOCIERII

Obiective de performanta

Dupa studierea acestui capitol, veti fi în masura:

•sa întelegeti care sunt functiile negocierii

•sa identificati diferite modalitati de adoptare a deciziilor

•sa întelegeti care sunt reactiile posibile fata de conflict

•sa explicati care sunt conditiile esentiale pentru trecerea de la conflict la negociere

•sa explicati conceptul de pseudo-negociere

•sa explicati distinctia dintre vânzare si negociere

•sa definiti domeniile de activitate umană în care intervine negocierea

•sa explicati care sunt conditiile pentru ca o situatie sa fie adecvata pentru negociere

Pentru a delimita aria de extindere a negocierii trebuie mai întâi sa examinam functiile pe care le îndeplineste aceasta forma de interinteracțiune umană si domeniile vietii sociale unde îsi gaseste aplicarea.

2.1 Functiile negocierii

Negocierea este o forma de interinteracțiune care are costuri intrinseci

-timp, efort psihic,alte resurse materiale si umane. Negociatorii au nevoie de timp pentru pregatirea întâlnirii cu partenerii; desfasurarea tratativelor necesita de asemenea timp ca părțilr sa construiasca repere comune în functie de care sa-si adapteze comportamentele si pentru a gasi solutiile problemelor. Angajarea în negociere implica si un efort psihic, determinat de tensiunea interactiunii cu persoane care au alte interese sau de necesitatea de a ceda ceva sau de a cere ceva. Pregatirea si derularea negocierii reclama si alte costuri (ex.: necesitatea informarii, costurile

organizarii sedintelor, oamenii angajati în aceste actiuni).

Faptul ca oamenii îsi asuma asemenea costuri înseamna ca negocierea are o valoare intrinseca care îi motiveaza. Pentru a afla “de ce negociaza oamenii?”, vom prezenta functiile identificate de Faure (1991).

Acestea sunt:

•rezolvarea conflictelor -în viata cotidiana (familiare, de vecinatate),sociala, politica, internationala, ca si a conflictului din organizatii;

•adoptarea unor decizii comune de catre părțilr interdependente, în conditiile în care între acestea exista divergente;

•introducerea schimbarii în organizatie, atunci când schimbarea provoaca unor parti implicate anumite pierdere, care ar trebui recompensate;

•realizarea schimbului economic, prin încheierea unor tranzactii.

2.1.1 Negocierea ca modalitate de rezolvare a conflictelor

Domeniul conflictelor este foarte vast si acopera situatii extrem de variate, de la micile neîntelegeri ale vietii zilnice pâna la greve sau conflicte armate. Obiectul raul pe care acestia pot sa-l faca, iar teroristii spera sa se dovedeasca suficient de isteti sau norocosi ca sa scape nevatamati si sa obtina satisfactia tuturor sau a unei parti dintre pretentiile lor. Ca urmare, fiecare “negociaza” dar sub aceasta aparenta încearca sa-l însele pe celalalt. Astfel, putem vorbi despre pseudo-negociere, ca o interinteracțiune în care, sub aparentele mecanismelor de negociere, se desfasoara o confruntare pura.

Procese de expertiza în adoptarea deciziilor

Decizia este luata de specialisti, reprezentând autoritati recunoscute de parti. În aceasta categorie se includ acele situatii în care părțilr convin sa supuna cazul unui expert, care sa analizeze pozitiile fiecaruia si sa propuna deciziile care considera ca sunt adecvate. Părțilr implicate convin de asemenea sa accepte si sa respecte aceasta decizie.

În aceeasi categorie se includ procesele de “rezolvare a problemelor”,prezentate în capitolul anterior, în care participantii actioneaza tot în calitate de experti si nu ca purtatori ai unor interese personale.

Procese de substituire a deciziilor

Procesele de substituie sunt cele în care intervine timpul. În anumite situatii individul decide sa amâne sau se eschiveaza sa se implice într-o anumita problema.

Justificarea pentru includerea acestor procese în sistemul decizional este ca, în esenta, non-decizia reprezinta tot o decizie care conduce la acest comportament.

Un alt proces de substituire este dezbaterea unei probleme, în care părțilr argumenteaza punctele lor de vedere, fara a urmari neaparat sa se adopte o decizie.

Dezbaterea (de idei)pura este o forma de interinteracțiune prin care are loc o confruntare între vorbitori, cu scopul de a convinge oponentul sau auditoriul de un adevar. În acest scop vorbitorul recurge la demonstratii logice, la punerea în balanta a argumentelor pro si contra sau la alte metode de argumentare, cu scopul de a iesi învingator fata de oponenti. Prin urmare dezbaterea pura este în esenta o interinteracțiune

cu un caracter preponderent intelectual de tipul victorie-înfrângere, iar argumentarea urmareste aceasta finalitate.

Procese de schimb în adoptarea deciziilor

Cumpararea este tot rezultatul unei decizii, adoptate de cumparator, având la baza un schimb de valori (ex.: produsul contra bani). Schimbul de valori poate sa se realizeze prin modalitati diferite, de pilda printr-un simplu act de vânzare, când decizia este impusa de piata, prin adjudecarea unei licitatii sau prin negociere.

Privita ca modalitate de adoptare a deciziilor, negocierea implica ca părțilr sa fie interdependente, printr-o problema sau proiect comun, între ele sa existe divergente si sa fie dispuse sa ajunga la o decizie comuna, care sa fie acceptabila pentru fiecare. Solutia negociata reclama un efort de armonizare între persoanele care pot pierde ceva în urma aplicarii acestei solutii.

NATURA NEGOCIERII

Obiective de performanta

Dupa studierea acestui capitol, veti fi în masura:

•sa întelegeti principalele dimensiuni ale procesului de negociere

•sa explicati aspectele definitorii ale negocierii

•sa explicati care este specificul negocierii prin contrast cu alte forme de interinteracțiune umană apropiate

•sa explicati principalele forme ale negocierii

Negocierea este o practica uzuala si apare în situatii variate, chiar în imediata noastra apropiere. Adesea oamenii participa la negociere fara ca macar sa realizeze acest lucru. În schimb, daca ar fi invitati sa se angajeze în mod formal într-un asemenea demers este posibil sa manifeste reticenta. Reactia lor depinde adesea dintr-o neîntelegere a procesului de negociere.

Negocierea reprezinta un tip de interinteracțiune umană în care partenerii sunt interdependenti dar în acelasi timp sunt separati prin interese divergente în anumite probleme.

1.1 Aspectele definitorii ale negocierii

Negocierea reprezinta procesul prin care două sau mai multe parti între care exista interdependenta dar si divergente opteaza în mod voluntar pentru conlucrare în vederea ajungerii la un acord reciproc avantajos.

Din enuntul de mai sus se desprind câteva aspecte definitorii si anume: părțilr angajate în negociere, interdependenta lor, divergentele dintre ele, conlucrarea lor pentru solutionarea problemei comune si acordul reciproc avantajos.

1.1.1 Părțilr angajate în negociere

Părțilr la o negociere pot fi negociatori individuali sau echipe de negociere. În functie de numarul partilor, negocierea poate fi:

•bilaterala, când se desfasoara între două parti, fie negociatori individuali, fie echipe de negociere.

•multilaterala –sau în grup–când sunt mai mult de două parti distincte care participa la negociere.

O negociere în grup este urmatoarea: sefii mai multor departamente din cadrul organizatiei stabilesc cum sa-si repartizeze spatiul într-un nou sediu astfel ca solutia gasita sa corespunda exigentelor fiecaruia. Negocierea implica tratative între mai multe parti cu interese divergente. În viata internationala, negocierea multilaterala este o forma foarte larg utilizata, asa cum este o conferinta internationala având ca obiect stabilirea unui cod de protectie a mediului care sa fie respectat de toate statele participante.

1.1.2 Interdependenta partilor

Interdependenta partilor este o prima conditie a negocierii. Oamenii interactioneaza permanent unii cu altii si apar multiple motive de interdependenta.

ACTIVITATE

Numiti câteva motive care îi determina pe oameni sa interactioneze.

Motivele generale ale interdependentelor dintre indivizi pot fi:

•natura sociala a fiintei umane. De-a lungul existentei sale, oamenii au învatat sa convietuiasca si sa conclucreze cu semenii lor, ceea ce le-a conferit avantaje biologice majore pentru supravietuire si progres.

•satisfacerea nevoilor proprii, de baza (ex.: de hrana, se siguranta) sau a celor superioare, cum ar fi dezvoltarea valorii proprii, prin interinteracțiune cu persoane de la care au ceva de învatat.

•realizarea unor scopuri specifice, care nu pot fi altfel atinse decât prin conlucrare cu alte persoane. Nu este necesar ca oamenii sa aiba aceleasi scopuri pentru a interactiona, ci interinteracțiunea sa le permita sa-si realizeze scopul propriu. De exemplu, atunci când se angajeaza într

-o organizatie, unii au ca scop sa câstige un venit, altii sa detina putere, altii sa faca o munca care le place. Chiar daca au scopuri diferite, munca în comun le prilejuieste posibilitatea de a si le realiza pe cele proprii.

•atractivitatea activitatii comune pe care o desfasoara cu ceilalti (ex: o partida de bridge, echipa de fotbal a întreprinderii) sau atractia interpersonala. Oamenii sunt atrasi de alte persoane, si interactioneaza cu acestea, din cauza similitudinilor de valori si atitudini sau, din contra, deoarece sunt diferite de ei prin nevoi, însusiri, abilitati.

În cazul negocierii, interdependenta provine din participarea partilor la un proiect comun sau la rezolvarea unei probleme comune.

•Proiectul comun reprezinta o întreprindere a partilor pentru realizarea careia sunt necesare eforturile lor conjugate. De exemplu două state vecine doresc sa stabileasca între ele relatii durabile, comerciale, culturale sau de alta natura participa la un proiect comun. Două companii înfiinteaza o societate mixta au un proiect comun. Dar si doi soti care planifica concediul de odihna se angajeaza într-un proiect care îi priveste pe ambii parteneri.

•Problema comuna exista atunci când apare o diferenta între starea prezenta si cea dorita de parti, precum si anumite obstacole care trebuie depasite. Cu alte cuvinte, folosim termenul de problema, având în vedere mai ales situatii care nasc dificultati. Daca aceste dificultati privesc ambele parti si pot fi depasite doar prin contributia fiecareia, atunci părțilr sunt confruntate cu o problema comuna. De exemplu, schimbarea termenului unei lucrari importante din dispozitia conducerii întreprinderii, îl pune atât pe executant (sau executanti), cât si pe superiorul lui (sau lor) direct în fata unei probleme comune. Sau, în activitatea cotidiana, aglomerarea spatiului de parcare din fata blocului, pune vecinii în situatia de a gasi solutii pentru realocarea acestuia în noile conditii create.

În literatura de specialitate, idea de interdependenta rezultata din proiectul sau problema comuna este exprimata si prin termenul de interese comune

. Negociatorii au interese comune într-o situatie data, ceea ce îi face sa poarte tratative pentru a ajunge la o întelegere. În lipsa acestora între ei ar exista o stare de indiferenta si nu s-ar pune problema negocierii.

Interesul comun într-o negociere comerciala este în primul rând satisfacerea nevoilor economice, care se poate realiza prin încheierea tranzactiei. Analizând mai în detaliu pozitiile lor, pot fi identificate si alte interese comune, cum ar fi: dorinta fiecaruia de a fi tratat corect, dorinta de a stabili relatii bune pe termen lung etc. În cazul relatiilor de munca dintr-o întreprindere, interesul comun rezulta din dorinta partilor angajate în negociere (ex.: sefii a două departamente) de

a contribui la realizarea obiectivelor generale ale organizatiei. Analizând mai în detaliu interinteracțiunea lor, pot fi identificate numeroase alte puncte de interes comune.

1.1.3 Divergentele

Divergentele reprezinta cea de-a două conditie a negocierii;

În lipsa lor interinteracțiunea dintre parti este marcata de consens. Participarea partilor la proiectul comun nu înseamna ca interesele lor coincid în totalitate. Din contra, exista interese diferite semnificative între negociatori.

Vânzatorul si cumparatorul au suficiente puncte asupra carora nu sunt de acord si trebuie sa le discute –cantitatea, pretul, calitatea etc. De asemenea daca familia planifica cum sa-si petreaca concediul de odihna si membrii ei nu au preferinte diferite, atunci nu le ramâne nimic de negociat. În schimb daca sotul doreste sa mearga la munte iar sotia la mare, atunci apar divergente în cadrul proiectului comun.

Divergentele dintre parti pot fi de natura diferita:

•Divergentele cognitive implica existenta unor diferente între concept

iile, punctele de vedere sau preferintele partilor implicate într-un proiect sau problema comuna.

Acestea nu numai ca au în vedere solutii diferite, dar înteleg în mod diferit si realitatea cu care sunt confruntati.

•Divergentele de interese se refera la alocarea unor valori între parti. Exemple de astfel de valori pot fi pretul, cantitatea unor marfuri, spatiul de parcare din fata blocului etc.

Adesea, în cazul unei negocieri, între parti apar atât divergente cognitive, cât si de interese specifice. Negocierea dintre sindicatul unei întreprinderi falimentare care doreste subventii si stat, în calitatea de proprietar îmbina interese diferite evidente (ex.: nivel de salarizare), dar si aspecte conceptuale semnificative (ex.: conceptul de stat protector).

Distinctia este importanta prin implicatiile practice: negocierea asupra

conceptelor este mult mai dificila decât cea în care sunt în discutie doar interese materiale. În cazul intereselor materiale, abordarile pot fi predominant obiective, rationale. În schimb, atunci când intervin diferentele conceptuale în perceperea unor realitati, interinteracțiunea capata un caracter mai pronuntat subiectiv, iar tratarea ei reclama tratamente mai subtile, de natura psihologica. Fiind foarte greu ca părțilr sa-si poata schimba conceptiile în cursul negocierii, abilitatea lor va fi aceea de a face ca aceste divergente sa nu împiedice ajungerea la acord. Astfel, în negocierea mentionata, cu sindicatul, administratia nu va putea sa schimbe linia ideologica a reprezentantilor sai, dar va trebui sa faca în asa fel încât aceasta sa fie eclipsata de aspectele pragmatice, ce pot fi tratate mult mai obiectiv si rational.

1.1.4 Conlucrarea voluntara a partilor

Cea de-a treia conditie de baza a negocierii este posibilitatea realizarii unui schimb de valori. În contextul interdependenta / divergente dat, părțilr consimt sa conlucreze, pe baza unor principii si prin mecanisme specifice.

Principiul fundamental al negocierii este “do ut des”(dau daca dai) sau

“faciout facies”(fac daca faci). Acesta exprima ideea ca negocierea înseamna un schimb de valori. Negocierea se îndeparteaza astfel de situatiile de transfer unilateral de valori, (cum se întâmpla, de pilda, când oamenii îsi fac daruri).

În negocierea comerciala schimbul este clar: se da un produs sau serviciu contra unei sume de bani, a altui produs sau altui serviciu. Dar si în toate celelalte situatii lucrurile se petrec în mod asemanator: directorul transfera directie de interacțiune, entuziasm, resurse pentru angajarea subalternului fata de sarcina de munca.

Schimbul de valori este necesar si pentru ca părțilr au, fiecare dintre ele,

posibilitatea de a împiedica actiunile celuilalt, facând ca proiectul comun sa nu se realizeze sau problema comuna sa nu fie rezolvata, ceea ce este numit si “dublu veto” (Dupont). Din acest motiv fiecare negociator trebuie sa tina seama de interesele sale dar si de ale celeilalte parti.

Vânzatorul trebuie sa afle care sunt nevoile reale ale cumparatorului si sa

încerce sa i le satisfaca; daca nu se întâmpla asa, cumparatorul îsi poate manifesta “veto”-ul sau, renuntând la afacere. Nici cumparatorul nu se asteapta sa obtina pretul mic care i-ar fi foarte convenabil, deoarece partenerul nu poate fi obligat sa piarda; insistând prea mult pe scaderea

pretului, vânzatorul îsi poate manifesta “veto”-ul sau.

În enuntul definiției s-a mentionat si o alta nota a negocierii si anume caracterul voluntar al acesteia. Sensul acestei afirmatii este ca nici o parte nu poate fi obligata sa intre în tratative de altceva decât de interesul propriu si, de asemenea, ca orice parte se poate retrage oricând din negociere. Astfel sotii discuta în contradictoriu si încearca sa ajunga la o întelegere asupra concediului de odihna deoarece doresc sasi-l petreaca împreuna. Dar ei au si posibilitatea sa puna capat discutiilor si sa mearga în concediu fiecare unde doreste sau sa nu mearga deloc.

Conlucrarea partilor nu este guvernata de reguli stricte. Astfel negocierea nu se desfasoara întotdeauna într-un loc bine stabilit. Imaginea clasica –

a “mesei verzi” în jurul careia sunt asezati participantii–nu reprezinta singura modalitate de organizare a negocierii. Tot atât de bine, aceasta se poate desfasura pe strada, în fata blocului, în sufragerie, în sala de lectura a unei biblioteci, pe terenul de golf sau la restaurant.

De asemenea negocierea presupune cel mai adesea întâlnirea fata în fata a partilor, dar se pot desfasura si prin schimb de corespondenta, la telefon sau printr-un intermediar . Momentul si durata pot fi determinate dinainte si respectate întocmai; însa pot interveni prelungiri ale discutiilor sau întreruperi. De asemenea tratativele se desfasoara într-o singura sedinta sau se pot întinde pe o perioada mai lunga, necesitând mai multe întâlniri.

Nici comportamentele partilor nu se supun unor reguli stricte: nu se poate stabili dinainte ca părțilr sa se comporte corect si deschis sau sa actioneze fiecare pe contul sau, încercând sa obtina avantaje în defavoarea celuilalt. În negociere pot sa apara gesturi de bunavointa sau amenintari si crize de nervi; discutiile pot fi calme si agreabile sau furtunoase.

Totusi negocierea nu este haotica, ci fiecare interinteracțiune specifica ajunge sa-si creeze reguli, proceduri si modele proprii de conlucrare. Pe parcursul interactiunii negociatorii ajung sa contureze puncte de reper pentru comportamentul lor, prin tatonari reciproce.

1.1.5 Acordul reciproc avantajos

Părțilr conlucreaza cu scopul de a gasi o solutie comuna pentru proiectul sau problema comuna. Putem exprima acest lucru spunând ca părțilr aspira sa realizeze un acordul reciproc avantajos. Termenul de acord în acest context trebuie înteles într-un sens larg, de întelegere care armonizeaza punctele divergente, de solutie comuna, neavând relevanta forma concreta a acesteia (scris, verbal).

Conceptul de “avantaj reciproc” nu însemna o împartire exacta a unui câstig total pus în joc. Nici n-ar exista metode prin care sa se cuantifice un astfel de câstig abstract sau metode prin care sa se cuantifice exact cât a câstigat fiecare. Evaluarea rezultatului negocierii nu se fac dupa niste criterii absolute, introduse din afara (ex: ipoteticul pret al pietei) ci pe baza unor criterii subiective, ale fiecarui negociator.

ACTIVITATE

Sa presupunem ca cineva vinde masina sa veche cu 3000 de dolari unui coleg de serviciu, desi daca ar duce-o în târg ar fi putut obtine 3200 de dolari. Considerati ca a încheiat un acord reciproc avantajos?

Probabil ca da. Colegul de serviciu este cu siguranta satisfacut de pret (care este mai mic decât cel pe care l-ar fi platit daca cumpara din târgul de masini). În acelasi timp proprietarul poate fi si el multumit. Desi s-ar putea spune ca a pierdut 200 de dolari, totusi el considera ca a facut o afacere buna, deoarece a încasat bani chiar în aceea zi (înainte de a întocmi formele legale) si a fost scutit de efortul de a se deplasa si a discuta cu diferiti necunoscuti.

1.2 Specificul negocierii ca forma de interinteracțiune umană. Negocierea, rezolvarea problemelor si confruntarea pura

O modalitate de a pune în evidenta mai bine specificul negocierii, ca forma de interinteracțiune umană, este compararea acesteia cu alte tipuri de interactiuni, care îi sunt apropiate. Dupont (1994) arata ca negocierea se învecineaza (si adesea se întrepatrunde) cu rezolvarea problemelor, la o extrema, si confruntarea pura, la cealalta extrema (figura 1). Din acest motiv, o interinteracțiune umană poate sa evolueze pe oricare dintre aceste coordonate –rezolvarea problemelor, confruntarea pura sau negociere. Persoanele implicate vor fi cele care vor opta pentru una sau alta dintre posibilitati.

REZOLVAREA ;NEGOCIEREA;CONFRUNTAREA PROBLEMELOR PURA

CADRUL GENERAL AL NEGOCIERII COMERCIALE.

PROCESELE DE CUMPARARE SI VÂNZARE

Obiective de performanta

Dupa studierea acestui capitol, veti fi în masura:

•sa explicati cum sunt elaborate criteriile de cumparare care definesc nevoile în cazul cumparatorului individual si al cumparatorului organizational

•sa explicati câte un model al pregatirii si al desfasurarii unui proces de vânzare

•sa explicati care sunt caracteristicile principale ale procesului de negociere comerciala

•sa explicati cum se desfasoara activitatea descoperirii nevoilor cumparatorului

•sa explicati cum se desfasoara activitatea prezentarii produsului

•sa explicati cum sunt tratate obiectiile cumparatorului

Vânzarea si negocierea sunt două procese înrudite prin care se realizeaza schimburile economice, având asemanari, dar si deosebiri de obiective si maniera de interacțiune. Pe de alta parte ambele procese se împletesc. Negocierea nu se poate concepe fara utilizarea tehnicilor de vânzare.

11.1 Procesele de cumparare si de vânzare

Negociatorul angajat într-o negociere comerciala trebuie sa cunoasca cum se desfasoara procese mai ample, ce depasesc granitele negocierii propriu-zise, în care sunt angajati partenerii lor.

11.1.1 Criteriile de evaluare ale cumparatorului

Cumparatorul se pregateste pentru interacțiunea de cumparare, parcurgând mai multe etape:

•constientizarea nevoii:

Procesul de cumparare începe de la constientizarea lipsei unei satisfactii, declansata fie de stimuli interiori, fie indusa din exterior (de factorii de mediu, de persoane de influenta, de st

imuli promotionali).

•culegerea informatiilor:

Cumparatorul absoarbe informatiile în mod pasiv (ex: din mass-media, de la cunostinte si prieteni) sau le cauta în mod activ (ex: citind publicatii de specialitate, discutând cu “experti”, vizitând magazinele, solicitând oferte). Cumparatorul desfasoara o activitate de informare cu atât mai intensa, cu cât este vorba de achizitii riscante, adica de mare valoare (ex: un automobil, o asigurare pe viata, echipamente industriale).

•criterii de evaluare:

Cumparatorul prelucreaza informatiile si obtine o imagine ideala a marcii preferate în functie de care face alegerile. Prin aceasta, elaboreaza criterii de evaluare a produselor sau serviciilor pe care intentioneaza sa le cumpere,

Criteriile de evaluare reprezinta formalizarea preferintelor pentru un produs sau serviciu.

Etapele pregatirii sunt comune atât cumparatorului individual cât si cumparatorului organizational; totusi abordarea acestora este diferita.

ARBITRAJUL

Poate cea mai veche forma de infaptuire a justitiei, arbitrajul, practicat de Imparatul Solomon, dezvoltat de romani si greci, reprezinta astazi, o alternative viabila la justitia statala (infaptuita de instantele judecatoresti), pe scara larga practicata in materie comerciala si care, in civil, incepe sa prinda proporii tot mai mari, pe plan international, dar, si in Romania.

Procedura arbitrală a Curții de Arbitraj Comercial InternaționalArbitrajul, procesul în instanta de judecată sunt proceduri care, pentru a se ajunge la un rezultat trebuie să administreze probe, iar rezultatul

–decizie, sentință, hotărâre –este sub efectul aplicării normelor de lege în vigoare. În aceste cazuri aplicarea legii are un caracter absolut și nu ține seama de satisfacerea intereselor partilor implicate

Dorin CIUNCAN

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 2 aprilie 2013 au fost publicate Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional, emise de Camera de Comerț și Industrie a României.

În baza art. 98, regulile intră în vigoare la data aprobării de către Colegiul Curții de Arbitraj conform dispozițiilor Legii nr. 335/2007, cu modificările și completările ulterioare, și se vor publica pe site-ul Camerei Naționale, ale camerelor de comerț județene, în Codexul Arbitral și în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Potrivit art. 1 , părțile, prin convenția arbitrală, sunt libere să prevadă:

a) că litigiile lor vor fi supuse unei instituții permanente de arbitraj, caz în care arbitrajul se va desfășura în conformitate cu dispozițiile Legii camerelor de comerț din România nr. 335/2007, cu modificările și completările ulterioare, cu dispozițiile Codului de procedură civilă în măsura în care aceste norme nu contrazic prezentele reguli de procedură arbitrală, denumite în continuare reguli, cu dispozițiile art. 1 pct. 2 lit. b) și ale art. 4 alin. (1) din Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, încheiată la Geneva la 21 aprilie 1961, cu Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, aprobat prin decizia Colegiului de Conducere al Camerei de Comerț și Industrie a României;

În condițiile în care în convenția arbitrală părțile au prevăzut că litigiile lor vor fi supuse unei proceduri arbitrale ad-hoc, părțile vor avea dreptul:

a) de a-și numi arbitrii, titulari și supleanți sau de a stabili modalitățile potrivit cărora vor fi numiți aceștia, în caz de litigiu, numărul lor, precum și modalitatea de numire a unui supraarbitru, titular și supleant, în cazul tribunalului colegial;

b) de a-și stabili regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii;

c) de a determina locul arbitrajului;

d) de a stabili limba în care se vor prezenta înscrisurile și se vor desfășura dezbaterile.

Încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul acesteia, competența instanțelor judecătorești.

Organizarea arbitrajului instituționalizat se face de către Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și de către curțile de arbitraj de pe lângă camerele județene, conform dispozițiilor art. 4 lit. i), art. 28 alin. (2) lit. e) și art. 29 alin. (3) din Legea nr. 335/2007, cu modificările și completările ulterioare.

În soluționarea litigiilor, tribunalele arbitrale vor aplica prezentele reguli, care se vor completa cu normele Codului de procedură civilă, după caz, în măsura în care acestea nu contravin dispozițiilor cuprinse în reguli. 

Litigiu arbitral, în înțelesul prezentelor reguli, este orice litigiu derivând dintr-un contract, inclusiv referitor la încheierea, interpretarea, executarea sau desființarea lui, ca și din alte raporturi juridice arbitrabile.

Arbitrajul instituționalizat constă în încredințarea, prin convenția arbitrală, Curții de Arbitraj să judece un litigiu determinat.

Arbitrul unic sau după caz, totalitatea arbitrilor și supraarbitrilor învestiți constituie, în sensul prezentelor reguli, tribunalul arbitral al Curții de Arbitraj.

În întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părților, sub sancțiunea nulității hotărârii arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare și a principiului contradictorialității.

Dosarul litigiului este confidențial. Nicio persoană, în afara celor implicate în desfășurarea litigiului respectiv, nu are acces la dosar fără acordul scris al părților.

Hotărârile arbitrale pot fi publicate integral numai cu acordul părților. Ele pot fi însă publicate parțial ori în rezumat sau comentate sub aspectul problemelor de drept ivite, în reviste, lucrări ori culegeri de practică arbitrală, fără a se da numele sau denumirea părților ori date care ar putea prejudicia interesele lor.

Părțile au îndatorirea să își exercite drepturile procedurale prevăzute în prezentele reguli și în celelalte norme de procedură aplicabile cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute. Ele au obligația să coopereze cu tribunalul arbitral pentru desfășurarea corespunzătoare a litigiului și pentru finalizarea acestuia în termenul stabilit.

În orice stadiu al litigiului, tribunalul arbitral va încerca soluționarea amiabilă a acestuia .

Convenția arbitrală se încheie în scris, fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare, denumită compromis.

Prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care ea este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului.

Prin compromis părțile convin ca un litigiu ivit între ele să fie soluționat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancțiunea nulității, obiectul litigiului.

Tribunalul arbitral este constituit din arbitri și este format fie dintr-un arbitru unic, fie din 3 arbitri dintre care unul este supraarbitru.

Soluționarea litigiului revine exclusiv tribunalului arbitral învestit.

Potrivit art. 16,  în funcție de complexitatea cauzei și de valoarea obiectului litigiului, tribunalul arbitral este alcătuit dintr-un arbitru unic sau din 2 arbitri și un supraarbitru.    

Autoritatea de nominare desemnează pentru fiecare litigiu determinat arbitrii titulari și arbitrii supleanți dintre persoanele înscrise în Lista de arbitri, având în vedere pregătirea profesională, experiența și implicarea acestora în activitatea Curții de Arbitraj, după consultarea elementelor din dosar care permit să aprecieze complexitatea cauzei și valoarea litigiului, precum și supraarbitrul titular și supleantul acestuia.

Arbitrul care este și avocat, înscris pe tabloul avocaților compatibili, nu poate intra în compunerea unui tribunal arbitral învestit cu arbitrarea unui litigiu cu privire la care a desfășurat sau urmează a desfășura activități avocațiale; de asemenea, nu poate reprezenta sau asista vreuna dintre părțile aflate în acel litigiu în fața tribunalelor constituite sub egida Curții de Arbitraj.

Activitățile avocațiale   nu pot fi exercitate de avocatul care este și arbitru într-un litigiu determinat, nici direct și nici prin substituirea sa de către un alt avocat din cadrul formei organizatorice de exercitare a profesiei de avocat din care el face parte.     

Arbitrii sunt răspunzători de daunele cauzate părților în condițiile dreptului comun în materie;  motivele sunt prevăzute la art. 20 lit. B din reguli.

Cererea de arbitrare/acțiune arbitrală, însoțită de dovada achitării taxei de înregistrare prevăzute în Normele privind taxele și cheltuielile arbitrale, este înregistrată la Secretariatul Curții de Arbitraj și va fi repartizată pentru efectuarea procedurii pregătitoare unui asistent arbitral, după criteriul alfabetic al numelui său, în ordinea înregistrării cauzelor.

Pârâtul are dreptul de a formula pretenții împotriva reclamantului din cererea de arbitrare/acțiunea arbitrală prin cerere reconvențională, dacă ele derivă din același raport juridic.

Când însă numai cererea de arbitrare/acțiunea arbitrală este în stare de a fi soluționată, cererea reconvențională poate fi soluționată separat. Tribunalul arbitral dispune în acest caz prin încheiere.

Pretențiile cererii reconvenționale se supun plății taxelor și cheltuielilor calculate conform Normelor privind taxele și cheltuielile arbitrale. Plata urmează a fi făcută în termen de 10 zile de la data primirii adresei privind taxa arbitrală.     

Termenele prevăzute în prezentele reguli sunt termene de decădere atunci când în text se prevede expres aceasta.

Calculul tuturor termenelor se face pe zile libere.

 Actul de misiune este documentul cu regim special  în care se consemnează:

a) acceptul arbitrului/supraarbitrului și al supleantului de a face parte din tribunalul arbitral;

b) refuzul arbitrului/supraarbitrului și al supleantului de a face parte din tribunalul arbitral;

c) angajamentul de prioritate față de orice altă activitate a membrilor tribunalului arbitral;

d) declarația sub semnătură privată că nu se află în niciuna din cauzele de incompatibilitate;

e) semnătura arbitrului/supraarbitrului și a asistentului arbitral;

f) data acceptării misiunii/refuzului;

g) părțile și reprezentanții legali ai acestora;

h) obiectul litigiului;

i) numele asistentului arbitral căruia i s-a repartizat litigiul în responsabilitate.  

Oricare dintre părțile aflate în procedura prearbitrală poate cere instanței judecătorești competente să încuviințeze măsuri asigurătorii și măsuri provizorii cu privire la obiectul litigiului sau să constate anumite împrejurări de fapt.

În procedura arbitrală în cursul arbitrajului, măsurile asigurătorii și măsurile provizorii, ca și constatarea anumitor împrejurări de fapt, pot fi încuviințate de tribunalul arbitral, prin încheiere, în condițiile legii.

În caz de împotrivire, executarea măsurilor luate de tribunalul arbitral se dispune de către tribunalul statal în circumscripția căruia are loc arbitrajul.

Potrivit  art. 60, fiecare dintre părți are sarcina să dovedească faptele pe care își întemeiază în litigiu pretenția sau apărarea.

Aprecierea probelor se face de arbitri potrivit convingerii lor, bazate pe motive de fapt și de drept.

Excepțiile privind existența sau validitatea convenției arbitrale sau constituirea tribunalului arbitral trebuie invocate expres, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen.

Excepțiile de ordine publică pot fi invocate oricând pe parcursul litigiului arbitral.

Excepția de necompetență a tribunalului arbitral nu mai poate fi invocată după ce pârâtul a formulat întâmpinarea fără să invoce acest aspect.

 Excepția de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele poate fi invocată de către oricare dintre părți sau din oficiu de către tribunalul arbitral, în condițiile legii privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale se dispune de tribunalul arbitral, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia tribunalului arbitral asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.

Dacă excepția a fost invocată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare.

Dacă excepția este inadmisibilă, tribunalul arbitral o va respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională.

Procedura arbitrală ia sfârșit prin pronunțarea unei hotărâri, denumită sentință arbitrală.

Dacă pârâtul recunoaște o parte din pretențiile reclamantului, tribunalul arbitral, la cererea acestuia, va da o sentință parțială în măsura recunoașterii.

Dacă reclamantul renunță la arbitrare sau la însuși dreptul pretins înainte de constituirea tribunalului arbitral, procedura arbitrală se închide printr-o rezoluție a președintelui sau a prim-vicepreședintelui Curții de Arbitraj în urma întocmirii unui referat de către asistentul arbitral șef.

Dacă reclamantul renunță la arbitrare sau la însuși dreptul pretins după constituirea tribunalului arbitral, procedura arbitrală se închide printr-o hotărâre.

Tribunalul arbitral soluționează litigiul în temeiul contractului principal și al actelor adiționale la contract, al probelor administrate și al normelor de drept aplicabile, ținând seama, când este cazul, și de uzanțele comerciale.

Pe baza acordului expres al părților, tribunalul arbitral poate soluționa litigiul în echitate.

De îndată ce tribunalul arbitral va considera că toate împrejurările cauzei sunt suficient lămurite, închide dezbaterile, trecând la deliberare și la pronunțarea hotărârii, în ședință secretă.

Tribunalul arbitral hotărăște cu unanimitate sau cu majoritate de voturi.

După deliberare se va întocmi o minută, care va cuprinde esența conținutului dispozitivului hotărârii.

Minuta se scrie olograf de către arbitrul unic sau de către supraarbitru pe versoul primei file nescrise a cererii arbitrale și se semnează de membrii tribunalului arbitral.

După deliberare și pronunțarea soluției, consemnată în minută, conținutul acesteia se va regăsi în dispozitivul sentinței.

Arbitrul care a avut o altă părere își va redacta și va semna opinia separată, cu arătarea considerentelor pe care aceasta se sprijină. Regula se aplică și în cazul unei opinii concurente. Opinia separată sau opinia concurentă se include în cuprinsul sentinței arbitrale.

Încheierile pronunțate ,  ca și sentința arbitrală pronunțată  și care face parte integrantă din hotărârea arbitrală, pot fi desființate numai prin acțiune în anulare, promovată împotriva hotărârii arbitrale în cauză.

Sentința arbitrală este definitivă și obligatorie. Ea se aduce la îndeplinire de bunăvoie de partea împotriva căreia s-a pronunțat.

Sentința arbitrală constituie titlu executoriu și se execută silit, întocmai ca și o hotărâre judecătorească.     Ea poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre motivele prevăzute în Codul de procedură civilă.

Părțile nu pot renunța prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale.

Renunțarea la acest drept se poate face însă după pronunțarea hotărârii arbitrale.

În baza art. 82 din regului, acțiunea în anulare poate fi introdusă, în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale, direct la curtea de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul .

Arbitrajul organizat prin convenția arbitrală încheiată între părți, de către un terț, altul decât o instituție de arbitraj, se numește arbitraj ad-hoc.

Convenția arbitrală încheiată de părți trebuie să se refere explicit și expres la arbitrajul ad-hoc, în sensul că sintagma arbitraj ad-hoc va fi cuprinsă explicit în convenția arbitrală.

Arbitrajul ad-hoc se desfășoară conform dispozițiilor cuprinse în Codul de procedură civilă, dispozițiilor art. 4 alin. 2 și 3 din Normele Convenției europene de arbitraj comercial internațional, încheiată la Geneva la 21 aprilie 1961, celor ale Regulamentului de Arbitraj al Comisiei Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional (UNCITRAL), adoptat la 15 decembrie 1976 și modificat la 6 decembrie 2010.

Tribunalul arbitral va aplica dreptul comun cuprins în Codul de procedură civilă, cât și dispozițiile cuprinse în Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, încheiată la Geneva la 21 aprilie 1961, și respectiv dispozițiile Regulamentului de Arbitraj al Comisiei Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional, adoptat la 15 decembrie 1976 (UNCITRAL) și modificat la 6 decembrie 2010, în măsura în care respectivele dispoziții nu contravin prezentelor reguli.

Cartea IV – Despre arbitraj

Capitolul I – Dispozitii generale

Art. 340
Persoanele care au capacitatea deplina de exercitiu al drepturilor pot conveni sa solutioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, in afara de acelea care privesc drepturi asupra carora legea nu permite a se face tranzactie.
Art. 340^1
Arbitrajul poate fi incredintat, prin conventia arbitrala, uneia sau mai multor persoane, investite de parti sau in conformitate cu acea conventie sa judece litigiul si sa pronunte o hotarare definitiva si obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, dupa caz, arbitrii investiti constituie, in sensul dispozitiilor de fata, tribunalul arbitral.
Art. 341
Arbitrajul se organizeaza si se desfasoara potrivit conventiei arbitrale, incheiata conform cu prevederile cap. II. Sub rezerva respectarii ordinii publice sau a bunelor moravuri, precum si a dispozitiilor imperative ale legii, părțilr pot stabili prin conventia arbitrala sau prin act scris incheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumita reglementare avand ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea si inlocuirea arbitrilor, termenul si locul arbitrajului, normele de procedura pe care tribunalul arbitral trebuie sa le urmeze in judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea intre parti a cheltuielilor arbitrale, continutul si forma hotararii arbitrale si, in general, orice alte norme privind buna desfasurare a arbitrajului. In lipsa unor asemenea norme, tribunalul arbitral va putea reglementa procedura de urmat asa cum va socoti mai potrivit. Daca nici tribunalul arbitral nu a stabilit aceste norme, se vor aplica dispozitiile ce urmeaza.
Art. 341^1
Părțilr pot conveni ca arbitrajul sa fie organizat de o institutie permanenta de arbitraj sau de o terta persoana.
Art. 342
Pentru inlaturarea piedicilor ce s-ar ivi in organizarea si desfasurarea arbitrajului, partea interesata poate sesiza instanta de judecata care, in lipsa conventiei arbitrale, ar fi fost competenta sa judece litigiul in fond, in prima instanta. In cazul in care părțilr au incheiat conventia arbitrala in cursul judecarii litigiului la o instanta judecatoreasca, aceasta devine competenta sa solutioneze cererile prevazute in alin. 1. Instanta va solutiona aceste cereri de urgenta si cu precadere, cu procedura ordonantei presedintiale.

Capitolul II – Conventia arbitrala

Art. 343
Conventia arbitrala se incheie, in scris, sub sanctiunea nulitatii. Ea se poate incheia fie sub forma unei clauze compromisorii, inscrisa in contractul principal, fie sub forma unei intelegeri de sine statatoare, denumita compromis.
Art. 343^1
Prin clauza compromisorie părțilr convin ca litigiile ce se vor naste din contractul in care este inserata sau in legatura cu acesta sa fie solutionate pe calea arbitrajului, aratandu-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. Validitatea clauzei compromisorii este independenta de valabilitatea contractului in care a fost inscrisa.
Art. 343^2
Prin compromis părțilr convin ca un litigiu ivit intre ele sa fie solutionat pe calea arbitrajului, aratandu-se, sub sanctiunea nulitatii, obiectul litigiului si numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.
Art. 343^3
Incheierea conventiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenta instantelor judecatoresti. Tribunalul arbitral isi verifica propria sa competenta de a solutiona un litigiu si hotaraste in aceasta privinta printr-o incheiere care se poate desfiinta numai prin interacțiunea in anulare introdusa impotriva hotararii arbitrale, conform art. 364.

Art. 343^4
In cazul in care părțilr in proces au incheiat o conventie arbitrala, pe care una dintre ele o invoca in instanta judecatoreasca, aceasta isi verifica competenta. Instanta va retine spre solutionare procesul daca:
a) paratul si-a formulat apararile in fond, fara nici o rezerva intemeiata pe conventie arbitrala;
b) conventia arbitrala este lovita de nulitate ori este inoperanta;
c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vadit imputabile paratului in arbitraj. In celelalte cazuri, instanta judecatoreasca, la cererea uneia dintre parti, se va declara necompetenta, daca va constata ca exista conventie arbitrala. In caz de conflict de competenta, hotaraste instanta judecatoreasca ierarhic superioara instantei inaintea careia s-a ivit conflictul.

Capitolul III – Arbitrii. Constituire tribunalului arbitral. Termenul si locul arbitrajului

Art. 344
Poate fi arbitru orice persoana fizica, de cetatenie romana, care are capacitatea deplina de exercitiu al drepturilor.
Art. 345
Părțilr stabilesc daca litigiul se judeca de un arbitru unic sau de doi ori de mai multi arbitri. Daca părțilr n-au stabilit numarul arbitrilor, litigiul se judeca de trei arbitri, cate unul numit de fiecare dintre parti, iar al treilea – supraarbitrul – desemnat de cei doi arbitri. Daca exista mai multi reclamanti sau mai multi parati, părțilr care au interese comune vor numi un singur arbitru.
Art. 346
Este nula clauza din conventia arbitrala care prevede dreptul uneia dintre parti de a numi arbitru in locul celeilalte parti sau de a avea mai multi arbitri decat cealalta parte.
Art. 347
Arbitrii sunt numiti, revocati sau inlocuiti conform conventiei arbitrale. Cand arbitrul unic sau, dupa caz, arbitrii nu au fost numiti prin conventia arbitrala si nici nu s-a prevazut modalitatea de numire, partea care vrea sa recurga la arbitraj invita cealalta parte, in scris, sa procedeze la numirea lor. In comunicare se arata numele, domiciliul si, pe cat posibil, datele personale si profesionale ale arbitrului unic propus sau ale arbitrului desemnat de partea care vrea sa recurga la arbitraj, precum si enuntarea succinta a pretentiilor si a temeiului lor.
Art. 348
Partea careia i s-a facut comunicarea trebuie sa transmita, la randul sau, in termen de 10 zile de la primirea acesteia, raspunsul la propunerea de numire a arbitrului unic sau, dupa caz, numele, domiciliul si, pe cat posibil, datele personale si profesionale ale arbitrului desemnat de ea.
Art. 349
Acceptarea insarcinarii de arbitru trebuie sa fie facuta in scris si comunicata partilor in termen de 5 zile de la data primirii propunerii de numire.
Art. 350
Cei doi arbitri vor proceda la numirea supraarbitrului in termen de 10 zile de la ultima acceptare. Supraarbitrul se va conforma prevederilor art. 349.
Art. 351
In caz de neintelegere intre parti cu privire la numirea arbitrului unic sau daca o parte nu numeste arbitrul ori daca cei doi arbitri nu cad de acord asupra persoanei supraarbitrului, partea care vrea sa recurga la arbitraj poate cere instantei judecatoresti sa procedeze la numirea arbitrului ori, dupa caz, a supraarbitrului. Incheierea de numire se va da in termen de 10 zile de la sesizare, cu citarea partilor. Ea nu este supusa cailor de atac.
Art. 351^1
Arbitrul poate fi recuzat pentru cauze care pun la indoiala independenta si impartialitatea sa. Cauzele de recuzare sunt cele prevazute pentru recuzarea judecatorilor. Poate constitui o cauza de recuzare si neindeplinirea conditiilor de calificare sau a altor conditii privitoare la arbitri, prevazute in conventia arbitrala. O parte nu poate recuza arbitrul numit de ea decat pentru cauze survenite dupa numire. Persoana care stie ca in privinta sa exista o cauza de recuzare este obligata sa instiinteze părțilr si pe ceilalti arbitri mai inainte de a fi acceptat insarcinarea de arbitru, iar daca asemenea cauze survin dupa acceptare, de indata ce le-a cunoscut. Aceasta persoana nu poate participa la judecarea litigiului decat daca părțilr, instiintate potrivit alineatului precedent, comunica in scris ca inteleg sa nu ceara recuzarea. Chiar in acest caz, ea are dreptul sa se abtina de la judecarea litigiului, fara ca abtinerea sa insemne recunoasterea cauzei de recuzare.
Art. 351‚
Recuzarea trebuie sa fie ceruta, sub sanctiunea decaderii, in termen de 10 zile de la data cand partea a luat cunostinta de numirea arbitrului sau, dupa caz, de la survenirea cauzei de recuzare. Cererea de recuzare se solutioneaza de instanta judecatoreasca, prevazuta de art. 342, cu citirea partilor si a arbitrului recuzat, in termen de 10 zile de la sesizare. Incheierea nu este supusa cailor de atac.
Art. 352
In caz de vacanta, pentru orice cauza, recuzare, revocare, abtinere, renuntare, impiedicare, deces, si daca nu s-a numit un supleant sau daca acesta este impiedicat sa-si exercite insarcinarea, se va proceda la inlocuirea arbitrului potrivit dispozitiilor stabilite pentru numirea lui.
Art. 353
Arbitrii sunt raspunzatori de daune, in conditiile legii:
a) daca, dupa acceptare, renunta in mod nejustificat la insarcinarea lor;
b) daca, fara motiv justificat, nu participa la judecarea litigiului ori nu pronunta hotararea in termenul stabilit de conventia arbitrala sau de lege;
c) daca nu respecta caracterul confidential al arbitrajului, publicand sau divulgand date de care iau cunostinta in calitate de arbitri, fara a avea autorizarea partilor;
d) daca incalca in mod flagrant indatoririle ce le revin.
Art. 353^1
In cazul arbitrajului organizat de o institutie permanenta, toate atributiile ce revin instantei judecatoresti in temeiul dispozitiilor din prezentul capitol se exercita de acea institutie, conform regulamentului sau, afara numai daca acel regulament prevede altfel.
Art. 353^2
Tribunalul arbitral se considera constituit pe data ultimei acceptari a insarcinarii de arbitru, de supraarbitru sau, dupa caz, de arbitru unic. Data acceptarii este cea a expedierii prin posta a comunicarii prevazute de art. 349.
Art. 353^3
Daca părțilr n-au prevazut altfel, tribunalul arbitral trebuie sa pronunte hotararea in termen de cel mult 5 luni de la data constituirii sale. Termenul se suspenda pe timpul judecarii unei cereri de recuzare sau a oricarei alte cereri incidente adresate instantei judecatoresti prevazute de art. 342. Părțilr pot consimti in scris la prelungirea termenului arbitrajului. De asemenea, tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea termenului cu cel mult două luni.Termenul se prelungeste de drept cu două luni in cazul prevazut de art.360ƒ, precum si in cazul decesului uneia dintre parti. Trecerea termenului prevazut in prezentul articol nu poate sa constituie un motiv de caducitate a arbitrajului afara de cazul in care una dintre parti a notificat celeilalte parti si tribunalului arbitral, pana la primul termen de infatisare, ca intelege sa invoce caducitatea.
Art. 354
Părțilr stabilesc locul arbitrajului.In lipsa unei asemenea prevederi, locul arbitrajului se stabileste de tribunalul arbitral.
Capitolul IV – Sesizarea tribunalului arbitral. Cuprinsul cererii de arbitrare.Intampinarea. Cererea reconventionala

Art. 355
Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisa, care va cuprinde:
a) numele, domiciliul sau resedinta partilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea si sediul lor, precum si, dupa caz, numarul de inmatriculare in Registrul comertului, numarul de telefon, contul bancar;
b) numele si calitatea celui care angajeaza sau reprezinta partea de litigiu, anexandu-se dovada calitatii;
c) mentionarea conventiei arbitrale, anexandu-se copie de pe contractul in care este inserata, iar daca s-a incheiat un compromis, copie de pe acesta;
d) obiectul si valoarea cererii, precum si calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;
e) motivele de fapt si de drept, precum si probele pe care se intemeiaza cererea;
f) numele si domiciliul membrilor tribunalului arbitral;
g) semnatura partii. Cererea se poate face si printr-un proces-verbal incheiat in fata tribunalului arbitral si semnat de parti sau numai de reclamant, precum si de arbitri.
Art. 356
Reclamantul va comunica paratului, precum si fiecarui arbitru, copie de pe cererea de arbitrare si de pe inscrisurile anexate.
Art. 356^1
In termen de 30 de zile de la primirea copiei de pe cererea de arbitrare, paratul va face intampinare cuprinzand exceptiile privind cererea reclamantului, raspunsul in fapt si in drept la aceasta cerere, probele propuse in aparare, precum si, in mod corespunzator, celelalte mentiuni prevazute in art. 355, pentru cererea de arbitrare. Exceptiile si alte mijloace de aparare, care nu au fost aratate prin intampinare, trebuie ridicate, sub sanctiunea decaderii, cel mai tarziu la primul termen de infatisare. Dispozitiile art.358‚ alin. 3 raman aplicabile. Daca prin nedepunerea intampinarii litigiul se amana, paratul va putea fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin amanare. Dispozitiile art.356 se aplica in mod corespunzator.
Art. 357
Daca paratul are pretentii impotriva reclamantului, derivand din acelasi raport juridic, el poate face cerere reconventionala. Cererea reconventionala va fi introdusa in cadrul termenului pentru depunerea intampinarii sau cel mai tarziu pana la primul termen de infatisare si trebuie sa indeplineasca aceleasi conditii ca si cererea principala.
Capitolul V – Procedura arbitrala

Art. 358
In intreaga procedura arbitrala trebuie sa se asigure partilor, sub sanctiunea nulitatii hotararii arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului de aparare si a principiului contradictorialitatii. Dovezile de comunicare se depun la dosar.
Art. 358^1
Comunicarea intre parti sau catre parti a inscrisurilor litigiului, a citatiilor, hotararilor arbitrale si incheierilor de sedinta se face prin scrisoare recomandata cu recipisa de predare sau cu confirmare de primire. Informatiile si instiintarile pot fi facute prin telegrama, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare care permite stabilirea probei comunicarii si a textului transmis. Inscrisurile pot fi inmanate si personal partii, sub semnatura. Dovezile de comunicare se depun la dosar.
Art. 358^2
Indata dupa expirarea termenului pentru depunerea intampinarii, tribunalul arbitral verifica stadiul pregatirii litigiului pentru dezbatere si, daca va socoti necesar, va dispune masurile corespunzatoare pentru completarea dosarului. Dupa aceasta verificare si, daca este cazul, dupa completarea dosarului, tribunalul arbitral fixeaza termen de dezbatere a litigiului si dispune citarea partilor.
Art. 358^3
Intre data primirii citatiei si termenul de dezbatere trebuie sa existe un interval de timp de cel putin 15 zile.
Art. 358^4
Părțilr pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin reprezentanti si pot fi asistate de orice persoana.
Art. 358^5
Neprezentarea partii legal citate nu impiedica dezbaterea litigiului, afara numai daca partea lipsa nu va cere, cel mai tarziu pana in preziua dezbaterii, amanarea litigiului pentru motive temeinice, incunostintand in acelasi termen si cealalta parte, precum si arbitrii. Amanarea se poate acorda o singura data.
Art. 358^6
Oricare dintre parti poate cere in scris ca solutionarea litigiului sa se faca in lipsa sa, pe baza actelor de la dosar, art. 358ƒ ramanand insa aplicabil.
Art. 358^7
Daca ambele parti, desi legal citate, nu se prezinta in termen, tribunalul arbitral va solutiona litigiul in afara de cazul in care s-a cerut amanarea pentru motive temeinice. Tribunalul arbitral poate, de asemenea, sa amane judecarea litigiului, citand părțilr, daca apreciaza ca prezenta lor la dezbatere este necesara.
Art. 358^8
Inaintea sau in cursul arbitrajului oricare dintre parti poate cere instantei judecatoresti competente sa incuviinteze masuri asiguratoare si masuri vremelnice cu privire la obiectul litigiului sau sa constate anumite imprejurari de fapt. La aceasta cerere se vor anexa, in copie, cererea de arbitrare sau, in lipsa, dovada comunicarii prevazute de art. 347 alin.2 si 3, precum si conventia arbitrala. Incuviintarea acestor masuri va fi adusa la cunostinta tribunalului arbitral de catre partea care le-a cerut.
Art. 358^9
In cursul arbitrajului, masurile asiguratoare si masurile vremelnice, ca si constatarea anumitor imprejurari de fapt, pot fi incuviintate si de tribunalul arbitral. In caz de impotrivire, executarea acestor masuri se dispune de catre instanta judecatoreasca.
Art. 358^10
Fiecare dintre parti are sarcina sa dovedeasca faptele pe care isi intemeiaza in litigiu pretentia sau apararea. In vederea solutionarii litigiului, tribunalul arbitral poate cere partilor explicatii scrise cu privire la obiectul cererii si faptele litigiului si poate dispune administrarea oricaror probe prevazute de lege.
Art. 358^11
Administrarea probelor se efectueaza in sedinta tribunalului arbitral. Acesta poate dispune ca administrarea probelor sa fie efectuata in fata unui arbitru din compunerea tribunalului arbitral. Ascultarea martorilor si a expertilor se face fara prestare de juramant. Tribunalul arbitral nu poate sa recurga la mijloace de constrangere si nici sa aplice sanctiuni martorilor sau expertilor. Pentru luarea acestor masuri părțilr se pot adresa instantei judecatoresti prevazute de art. 342. Aprecierea probelor se face de catre arbitri potrivit intimei lor convingeri.
Art. 358^12‚
Orice exceptie privind existenta si validitatea conventiei arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele insarcinarii arbitrilor si desfasurarea procedurii pana la primul termen de infatisare, trebuie ridicata, sub sanctiunea decaderii, cel mai tarziu la acest prim termen, daca nu s-a stabilit un termen mai scurt. Orice cereri ale partilor si orice inscrisuri vor fi depuse cel mai tarziu pana la primul termen de infatisare. Probele care nu au fost cerute cel mai tarziu pana la prima zi de infatisare nu vor mai putea fi invocate in cursul arbitrajului, afara de cazurile in care:
a) necesitatea probei ar reiesi din dezbateri;
b) administrarea probei nu pricinuieste amanarea solutionarii litigiului.
Art. 358^13
Dezbaterile arbitrale vor fi consemnate in incheierea de sedinta. Orice dispozitie a tribunalului arbitral va fi consemnata in incheiere si va fi motivata. Incheierea de sedinta va cuprinde, pe langa mentiunile prevazute la art. 361 lit. a) si b), si urmatoarele mentiuni:
a) o scurta descriere a desfasurarii sedintei;
b) cererile si sustinerile partilor;
c) motivele pe care se sprijina masurile dispuse;
d) dispozitivul;
e) semnaturile arbitrilor, cu observarea prevederilor art. 360‚. Părțilr au dreptul sa ia cunostinta de continutul incheierilor si de actele dosarului. La cererea partilor sau din oficiu tribunalul arbitral poate indrepta sau completa incheierea de sedinta, printr-o alta incheiere. Partilor li se comunica, la cerere, copie de pe incheierea de sedinta.

Capitolul VI – Cheltuieli arbitrale
Art. 359
Cheltuielile pentru organizarea si desfasurarea arbitrajului, precum si onorariile arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor, cheltuielile de deplasare a partilor, arbitrilor, expertilor, martorilor, se suporta potrivit intelegerii dintre parti. In lipsa unei asemenea intelegeri, cheltuielile arbitrale se suporta de partea care a pierdut litigiul, integral daca cererea de arbitrare este admisa in totalitate sau proportional cu ceea ce s-a acordat, daca cererea este admisa in parte.
Art. 359^1
Tribunalul arbitral poate evalua, in mod provizoriu, cuantumul onorariilor arbitrilor si poate obliga părțilr sa consemneze suma respectiva prin contributie egala. Părțilr pot fi obligate solidar la plata. Daca paratul nu-si indeplineste obligatia care ii revine potrivit alin. 1, in termenul stabilit de tribunalul arbitral, reclamantul va consemna intreaga suma, urmand ca prin hotararea arbitrala sa se stabileasca cuantumul onorariilor cuvenite arbitrilor, precum si modul de suportare de catre parti. De asemenea, tribunalul arbitral poate obliga părțilr sau pe fiecare dintre ele la avansarea altor cheltuieli arbitrale.
Art. 359^2
Tribunalul arbitral poate sa nu dea curs arbitrajului pana la consemnarea, avansarea sau plata sumelor prevazute in prezentul capitol.
Art. 359^3
La cererea oricareia dintre parti, instanta judecatoreasca prevazuta de art. 342 va examina temeinicia masurilor dispuse de tribunalul arbitral si va stabili cuantumul onorariilor arbitrilor si al celorlalte cheltuieli arbitrale, precum si modalitatile de consemnare, avansare sau de plata.
Art. 359^4
Plata onorariilor arbitrilor se va face dupa comunicarea catre parti a hotararii arbitrale. Daca arbitrajul se intrerupe, fara a se pronunta hotarare, onorariile arbitrilor pentru activitatea depusa se reduc in mod corespunzator.
Art. 359^5
Orice diferenta in plus sau in minus de cheltuieli arbitrale se regularizeaza cel mai tarziu prin hotararea arbitrala si se plateste pana la comunicarea catre parti sau pana la depunerea acesteia la instanta judecatoreasca.Neplata diferentei atrage suspendarea comunicarii sau depunerii hotararii arbitrale.
Art. 359^6
In cazul arbitrajului organizat de o institutie permanenta, taxele pentru organizarea arbitrajului, onorariile arbitrilor, precum si celelalte cheltuieli arbitrale se stabilesc si se platesc conform regulamentului acelei institutii.

Capitolul VII – Hotararea arbitrala

Art. 360
Tribunalul arbitral solutioneaza litigiul in temeiul contractului principal si al normelor de drept aplicabile, tinand seama cand este cazul si de uzantele comerciale. Pe baza acordului expres al partilor, tribunalul arbitral poate solutiona litigiul in echitate.
Art. 360^1
In toate cazurile, pronuntarea trebuie sa fie precedata de deliberarea in secret, cu participarea tuturor arbitrilor in persoana, consemnandu-se in hotarare aceasta participare. Pronuntarea poate fi amanata cu cel mult 21 de zile, sub conditia incadrarii in termenul arbitrajului.
Art. 360^2
Cand tribunalul arbitral este compus dintr-un numar fara sot de arbitri, hotararea se ia cu majoritate de voturi. Arbitrul care a avut alta parere isi va redacta si va semna opinia separata, cu aratarea considerentelor pe care aceasta se sprijina.
Art. 360^3
Cand tribunalul arbitral este compus dintr-un numar cu sot de arbitri si acestia nu se inteleg asupra solutiei, se va proceda la numirea unui supraarbitru conform intelegerii dintre parti sau, in lipsa, conform art. 351. Supraarbitru numit se va uni cu una dintre solutii, o va putea modifica sau va putea pronunta o alta solutie, dar numai dupa ascultarea partilor si a celorlalti arbitri.
Art. 361
Hotararea arbitrala se redacteaza in scris si trebuie sa cuprinda:
a) componenta nominala a tribunalului arbitral, locul si data pronuntarii hotararii;
b) numele partilor, domiciliul sau resedinta lor sau, dupa caz, denumirea si sediul, numele reprezentantilor partilor, precum si al celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;
c) mentionarea conventiei arbitrale in temeiul careia s-a procedat la arbitraj;
d) obiectul litigiului si sustinerile pe scurt ale partilor;
e) motivele de fapt si de drept ale hotararii, iar in cazul arbitrajului in echitate, motivele care sub acest aspect intemeiaza solutia;
f) dispozitivul;
g) semnaturile tuturor arbitrilor, sub rezerva art. 360^2
Art. 362
Daca prin hotararea pronuntata tribunalul arbitral a omis sa se pronunte asupra unui capat de cerere, oricare dintre parti poate solicita, in termen de 10 zile de la data primirii hotararii, completarea ei. Hotararea de completare se da cu citarea partilor. Greselile materiale din textul hotararii arbitrale sau alte greseli evidente care nu schimba fondul solutiei, precum si greselile de calcul, pot fi rectificate, la cererea oricareia dintre parti, formulata in termenul prevazut de alin. 1 sau din oficiu, printr-o incheiere de indreptare. Hotararea de completare sau incheierea de indreptare face parte integranta din hotararea arbitrala. Părțilr nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de completarea sau indreptarea hotararii.
Art. 363
Hotararea arbitrala va fi comunicata partilor in termen de cel mult o luna de la data pronuntarii ei.
La cererea oricareia dintre parti, tribunalul arbitral ii va elibera o dovada privind comunicarea hotararii, in conditiile alin. 1.
Hotararea arbitrala comunicata partilor are efectele unei hotarari judecatoresti definitive.
In cazul in care hotararea arbitrala se refera la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate si/sau de sinstituirea altui drept real asupra unui bun imobil, hotararea arbitrala se va prezenta instantei judecatoresti ori notarului public pentru a obtine o hotarare judecatoreasca sau, dupa caz, un act autentic notarial. Dupa verificarea de catre instanta judecatoreasca ori de catre notarul public a respectarii conditiilor si indeplinirea procedurilor impuse de lege si dupa achitarea de catre parti a impozitului privind transferul dreptului de proprietate, se va proceda la inregistrarea in cartea functiara si se va realiza transferul de proprietate si/sau constituirea altui drept real asupra bunului imobil in cauza.
Art. 363^1
In termen de 20 de zile de la data comunicarii hotararii, tribunalul arbitral va depune dosarul litigiului la instanta judecatoreasca prevazuta de art. 342, atasand si dovezile de comunicare a hotararii arbitrale.In cazul arbitrajului organizat de o institutie permanenta, dosarul se pastreaza la acea institutie.

Capitolul VIII – Desfiintarea hotararii arbitrale

Art. 364
Hotararea arbitrala poate fi desfiintata numai prin interacțiune in anulare pentru unul din urmatoarele motive:
a) litigiul nu era susceptibil de solutionare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a solutionat litigiul fara sa existe o conventie arbitrala sau in temeiul unei conventii nule sau inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit in conformitate cu conventia arbitrala;
d) partea a lipsit la termenul cand au avut loc dezbaterile si procedura de citare nu a fost legal indeplinita;
e) hotararea a fost pronuntata dupa expirarea termenului arbitrajului prevazut de art. 353ƒ;
f) tribunalul arbitral s-a pronuntat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronuntat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decat s-a cerut;
g) hotararea arbitrala nu cuprinde dispozitivul si motivele, nu arata data si locul pronuntarii, nu este semnata de arbitri;
h) dispozitivul hotararii arbitrale cuprinde dispozitii care nu se pot aduce la indeplinire;
i) hotararea arbitrala incalca ordinea publica, bunele moravuri ori dispozitii imperative ale legii.
Art. 364^1
Părțilr nu pot renunta prin conventia arbitrala la dreptul de a introduce interacțiunea in anulare impotriva hotararii arbitrale. Renuntarea la acest drept se poate face, insa, dupa pronuntarea hotararii arbitrale.
Art. 365
Competenta de a judeca in prima instanta interacțiunea in anulare revine instantei judecatoresti imediat superioare celei prevazute la art.342, in circumscriptia careia a avut loc arbitrajul.
Interacțiunea in anulare poate fi introdusa in termen de o luna de la data comunicarii hotararii arbitrale.
Instanta judecatoreasca va putea suspenda executarea hotararii arbitrale impotriva careia a fost introdusa interacțiunea in anulare, numai dupa depunerea unei cautiuni fixate de ea. Dispozitiile art.403 alin.3 si 4 se aplica in mod corespunzator.
Art. 366
Instanta judecatoreasca, admitand interacțiunea, va anula hotararea arbitrala, iar, daca litigiul este in stare de judecata, se va pronunta si in fond, in limitele conventiei arbitrale. Daca, insa, pentru a hotari in fond este nevoie de noi probe, instanta judecatoreasca se va pronunta in fond dupa administrarea lor.
In acest din urma caz, hotararea de anulare nu se va putea ataca decat o data cu hotararea asupra fondului.
Hotararea instantei judecatoresti cu privire la interacțiunea in anulare poate fi atacata numai cu recurs.
Art. 366^1
In toate cazurile privind hotararea arbitrala, interacțiunea in anulare formulata potrivit art.364 se judeca in completul prevazut pentru judecata in prima instanta, iar recursul se judeca in completul prevazut pentru aceasta cale de atac.

Capitolul IX – Executarea hotararii arbitrale

Art. 367
Hotararea arbitrala este obligatorie. Ea se aduce la indeplinire de buna voie de catre partea impotriva careia s-a pronuntat de indata sau in termenul aratat in hotarare.
Art. 367^1
La cererea partii castigatoare, hotararea arbitrala se investeste cu formula executorie.
Incheierea de investire se da de catre instanta judecatoreasca prevazuta de art.342, fara citarea partilor, in afara de cazul in care exista indoieli cu privire la regularitatea hotararii arbitrale, cand se vor cita părțilr.
Art. 368
Hotararea arbitrala investita cu formula executorie constituie titlu executoriu si se executa silit intocmai ca si o hotarare judecatoreasca.

Capitolul X – Arbitrajul international

Art. 369
In sensul prezentului capitol, un litigiu arbitral care se desfasoara in Romania este socotit international daca s-a nascut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Art. 369^1
Prin conventia arbitrala referitoare la un arbitraj international, părțilr pot stabili ca acesta sa aiba loc in Romania sau intr-o alta tara.
Art. 369^2
In arbitrajul international care se judeca in Romania sau potrivit legii romane, tribunalul arbitral va fi compus dintr-un numar impar de arbitri, fiecare dintre parti avand dreptul sa numeasca un numar egal de arbitri.
Dispozitiile art. 369^3 raman aplicabile.
Partea straina poate numi arbitri de cetatenie straina.
Părțilr pot conveni ca arbitrul unic sau supraarbitrul sa fie cetatean al unui al treilea stat.
Art. 369^3
In arbitrajul international, durata termenelor stabilite de art. 349, 350, 351^2, 358^3 si 362 se dubleaza.
Art. 369^4
Dezbaterea litigiului in fata tribunalului arbitral se face in limba stabilita prin conventia arbitrala sau, daca nu s-a prevazut nimic in aceasta privinta ori nu a intervenit o intelegere ulterioara, in limba contractului din care s-a nascut litigiul ori intr-o limba de circulatie internationala stabilita de tribunalul arbitral.
Daca o parte nu cunoaste limba in care se desfasoara dezbaterea, la cererea si pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral ii asigura serviciile unui traducator.
Părțilr pot sa participe la dezbateri cu traducatorul lor.
Art. 369^5
In afara de cazul in care părțilr convin altfel, onorariile arbitrilor si cheltuielile de deplasare ale acestora se suporta de partea care i-a numit; in cazul arbitrului unic sau al supraarbitrului, aceste cheltuieli se suporta de parti in cote egale.

Capitolul XI – Recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale straine

Art. 370
In sensul prezentului capitol, prin hotarare arbitrala straina se intelege o hotarare data pe teritoriul unui stat strain sau care nu este considerata ca hotarare nationala in Romania.
Art. 370^1
Hotararile arbitrale straine pot fi recunoscute in Romania, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, prin aplicarea in mod corespunzator a prevederilor art. 167-172 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat.
Art. 370^2
Hotararile arbitrale straine, care nu sunt aduse la indeplinire de buna voie de catre cei obligati a le executa, pot fi puse in executare silita pe teritoriul Romaniei, prin aplicarea in mod corespunzator a prevederilor art. 173-177 din Legea nr. 105/1992.
Art. 370^3
Hotararile arbitrale straine, pronuntate de catre un tribunal arbitral competent, au forta probanta in fata instantelor din Romania cu privire la situatiile de fapt pe care le constata.
Art. 371
Abrogat prin art.6 , Legea nr. 59/1993

Cartea I – Competenta instantelor judecatoresti

Titlul I – Competenta dupa materie

Art. 4^1
Competenta ce revine instantelor judecatoresti in legatura cu arbitrajul reglementat de cartea IV apartine instantei care ar fi fost competenta sa solutioneze litigiul in fond, in lipsa unei conventii arbitrale.

Arbitraj
Definiție: Persoanele care au capacitatea deplina de exercitiu al drepturilor pot conveni sa solutioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, in afara de acelea care privesc drepturi asupra carora legea nu permite a se face tranzactie.

Arbitrajul poate fi incredintat, prin conventia arbitrala, uneia sau mai multor persoane, investite de parti sau in conformitate cu acea conventie sa judece litigiul si sa pronunte o hotarare definitiva si obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, dupa caz, arbitrii investiti constituie, in sensul dispozitiilor de fata, tribunalul arbitral.

Arbitrajul se organizeaza si se desfasoara potrivit conventiei arbitrale, incheiata conform cu prevederile cap. II. Sub rezerva respectarii ordinii publice sau a bunelor moravuri, precum si a dispozitiilor imperative ale legii, părțilr pot stabili prin conventia arbitrala sau prin act scris incheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumita reglementare avand ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea si inlocuirea arbitrilor, termenul si locul arbitrajului, normele de procedura pe care tribunalul arbitral trebuie sa le urmeze in judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea intre parti a cheltuielilor arbitrale, continutul si forma hotararii arbitrale si, in general, orice alte norme privind buna desfasurare a arbitrajului. In lipsa unor asemenea norme, tribunalul arbitral va putea reglementa procedura de urmat asa cum va socoti mai potrivit. Daca nici tribunalul arbitral nu a stabilit aceste norme, se vor aplica dispozitiile ce urmeaza.

Părțilr pot conveni ca arbitrajul sa fie organizat de o institutie permanenta de arbitraj sau de o terta persoana.

Arbitrajul este definit in Codul de Procedura Civila al Romaniei

De asemeni, arbitrajul institutionalizat este reglementat prin: Reguli de Procedura Arbitrala ale Curtii de Arbitraj Comercial International

Domeniu: Drept Procesual Civil

Legislație în România.. – Acte normative de la infintarea pân în prezent

Termenul de mediere il regasim inclusiv in constitutia Romaniei din 1990 in articolul 80 alin. 2 , referitor la puterile Presedintelui Romaniei care exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.  

Medierea împuternicește părțile implicate de a decide singure cum conflictul trebuie să fie soluționat. Soluționarea conflictelor prin intermediul medierii aduce schimbări pozitive în dezvoltarea personală precum și în comunicarea și înțelegerea reciprocă a persoanelor participante la conflict. Aceasta conduce la schimbarea și întărirea bunelor relatii dintre oameni în general, atâta timp cat medierea are ca scop si educarea societății ca întreg.

Medierea ofera altceva decat instanta de judecata si anume confera puterea partilor de a-si solutiona ele insele neintelegerile existente si de a preintampina aparitia altor neintelegeri.

LEGE Nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator

Legea 192/2006 armonizata cu legislatia Uniunii Europene

Publicat marți, 18 septembrie 2012, în Legislație , având ca etichete: Legea 192/2006.

Lege nr. 370 din 26/11/2009 Legea 370/2009 care modifica si completeaza Legea 192/2006

Publicat marți, 18 septembrie 2012, în Legislație , având ca etichete: legea 370/2009.

Legea 115/2012 pentru modificarea si completarea Legii 192/2006

Publicat marți, 18 septembrie 2012, în Legislație , având ca etichete: legea 115/2012.

HOTARARE Nr. 5 din 13 mai 2007 pentru aprobarea Regulamentului de organizare si functionare a Consiliului de Mediere

HOTARARE Nr. 12 din 7 septembrie 2007 pentru aprobarea Standardului de formare a mediatorului

Hotărâre nr. 128 din 26/11/2009

Codul de etica si deontologie profesionala a mediatorilor

Standardul ocupational al mediatorului

Hotarare privind publicitatea formelor de exercitare a profesiei de mediator

Ordonanță nr. 13 din 29/01/2010

Ordonanță de urgență nr. 50 din 09/06/2010

Ordonanta de urgenta nr. 51 din 21/04/2008 privind ajutorul public judiciar in materie civila

OUG 90/2012 pentru modificarea si completarea Legii 192/2006 si modificarea art. II din Legea 115/2012

Publicat luni, 7 ianuarie 2013, în Legislație

OUG 90/2012 pentru modificarea si completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, precum si pentru modificarea art. II din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea si completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator

Regulament de publicitate a mediatorilor si a formelor de exercitare a profesiei de mediator

Finalul de an 2012 a adus o noua modificare si completare a legislatiei ce reglementeaza medierea. Ordonanta de urgenta a Guvernului 90/2012 a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 878 din 21 decembrie 2012.

• Publicat marți, 18 septembrie 2012, în Legislație , având ca etichete: Legea 192/2006.

Prin Legea nr. 115/2012 pentru modificarea si completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator au fost aduse o serie demodificari si completari

Legii nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, cu modificarile si completarile ulterioare, cu efecte incepand de la data de 1 octombrie 2012, respectiv 9 ianuarie 2013. Interventia legislativa a avut in vedere ca aceasta sa produca efecte dupa data intrarii in vigoare aLegii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, corelarile fiind realizate in raport cu acest act normnormativ.

Avand in vedere insa ca prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.44/2012 privind modificarea art. 81 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, aprobata prin Legea nr.206/2012, intrarea in vigoare a noului Cod de procedura civila a fost prorogata pana la data de 1 februarie 2013 si ca, totodata, noul Cod de procedura civila, in urma republicarii, a fost renumerotat, este necesara corelarea textelor de trimitere din Legea nr. 192/2006, cu modificarile si completarile ulterioare, cu norma la care se trimite continuta in noul Cod de procedura civila. Neadoptarea,

in regim de urgenta, a masurilor propuse prin prezenta ordonanta de urgenta poate genera dificultati sau chiar blocaje in aplicarea de catre instante a legii, cu consecinte negative de ordin procedural in activitatea de judecata.

Totodata, este necesara amanarea intrarii in vigoare a art. 60^1 din Legea nr. 192/2006, cu modificarile si completarile ulterioare,articol care contine cea mai semnificativa modificare adusa prin Legea nr. 115/2012, constand in introducerea obligativitiatii in anumite cazuri si conditii a unei etape de

informare cu privire la beneficiile medierii, astfel incat acesta sa intre in vigoare concomitent cu noul Cod de procedura civila (1 februarie 2013).

Apreciindu-se ca scopul etapei de informare obligatorie nu se va realiza deplin doar prin stabilirea, ca sanctiunea, a amenzii judiciare, Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat inlocuirea acestei sanctiuni cu aceea a inadmisibilitatii cererii de chemare NECONSTITUTIONAL in judecata in cazurile in care părțilr implicate in litigiu nu au urmat, anterior introduceri actiunii, etapa de informare cu privire la avantajele medierii. Texul legal care instituie obligatia de informare trebuie sa intre invigoare odata cu cel care instituie sanctiunea in cazul nerespectarii obligatiei Avand in vedere ca aspectele mai sus mentionate vizeaza satisfacerea unui interes public si constituie o situatie extraordinara, a carei reglementare nu paote fi amanata, impunand adoptarea unor masuri imediate pe calea ordonantei de urgenta, in temeiul art. 115 alin. (4) din Constitutia Romaniei, republicata, Guvernul Romaniei adopta prezenta ordonanta de urgenta.

Art. I Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006, cu modificarile si completarile ulterioare, se modifica si se completeaza dupa cum urmeaza:

1.

La articolul 2, alineatul (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins

”Art. 2

(1) Daca legea nu prevede altfel, părțilr, persoane fizice sau personae juridice, sunt obligate sa participe la sedinta de informare privind avantajele medierii, inclusiv, daca este cazul, dupa declansarea unui proces in fata instantelor competente, in vederea solutionarii pe aceasta cale a conflictelor in materie civila, de familie, in materie penala, precum si in alte materii, in conditiile prevazute de lege.”

La articolul 2, dupa alineatul (1) se introduc două noi alineate, alineatele(1^1) si (1^2), cu urmatorul cuprins

(1^1) Dovada participarii la sedinta de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea. Daca una dintre parti refuza in scris participarea la sedinta de informare, nu raspunde invitatiei prevazute la art. 43 alin. (1) ori nu se prezinta la data fixata pentru sedinta de informare, se intocmeste un proces-verbal, care se depune la dosarul instantei.

(1^2) Instanta va respinge cererea de chemare in judecata ca inadmisibila in caz de neindeplinire de catre reclamant a obligatiei de a participa la sedinta de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare in judecata,sau dupa declansarea procesului pana la termenul dat de instanta in acest scop,pentru litigiile in materie prevazute de art. 60^1 alin. (1) lit. a)-f).

3.

La articolul 59, alineatul (2) se modifica si va avea urmatorul cuprins

(2) Părțilr acordului de mediere se pot infatisa la instanta judecatoreasca pentru a cere, indeplinind procedurile legale, sa dea o hotarare care sa consfinteasca intelegerea lor. Competenta apartine fie judecatoriei in a carei circumscriptie isi are domiciliul sau rezedinta ori, dupa caz, sediul oricare dintre parti, fie judecatoriei in a carei circumscriptie se afla locul unde a fost incheiat acordul de mediere. Hotararea prin care instanta incuviinteaza intelegerea partilor sa da in camera de consiliu si constituie titlu executoriu in conditiile legii. Dispozitiile art. 439-441 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, se aplica in mod corespunzator.

4.

La articolul 60^1 alineatul (1), literele f) si g) se modifica si vor avea urmatorul cuprins:

f) in litigiile civile a caror valoarea este sub 50.000 lei, cu exceptia litigiilor in care s-a pronuntat o hotarare executorie de deschidere a procedurii de insolventa, a actiunilor referitoare la registrul comertului si a cazurilor in care părțilr aleg sa recurga la procedura prevazuta la art. 1.013-1.024 sau la cea prevazuta la art. 1.025-1.032 din Legea nr. 134/2010, republicata, cu

modificarile si completarile ulterioare;

g) in cazul infractiunilor pentru care retragerea plangerii prealabile sau impacarea partilor inlatura raspunderea penala, dupa formulare a plangerii, daca faptuitorul este cunoscut sau a fost identificat, iar victima isi exprima consimtamantul de a participa la sedinta de informare impreuna cu faptuitorul;daca victima refuza sa participe impreuna cu faptuitorul, sedinta de informare se desfasoara separat. Dupa articolul 60^1 se introduce un nou articol, articolul 60^2, cu urmatorul cuprins"Art. 60^2

(1) Procedura de informare, incluzand si formalitatile pentru convocarea partilor, nu poate depasi 15 zile calendaristice. Prevederile art. 2.532 pct. 7 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicata, cu modificarile ulterioare,sunt aplicabile in mod corespunzator.

(2) Acceptarea participarii sau participarea la sedinta de infor

mare nu constituie o recunoastere a dreptului ce ar face obiectul litigiului si nu intrerupe cursul prescriptiei."

7.

La articolu. 63, alineatul (1) se modifica si va avea urmatorul cuprins

”Art. 63

(1) In cazul in care litigiul a fost solutionat pe calea medierii, instanta va pronunta, la cererea partilor, cu respectarea conditiilor legale, o hotarare, dispozitiile art. 438-441 din Legea nr. 134/2010, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, aplicandu-se in mod corespunzator.”

Art. II

Termenul prevazut la art. II din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea si completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 462/ din 9 iulie 2012, referitor la intrarea in vigoare a dispozitiilor art. 60^1 din Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator, cu modificarile si completarile ulterioare, se proroga pana la data de 1 februarie 2013.

Art. III

Dispozitiile prezentei ordonante de urgenta referitoare la sanctiunea inadmisibilitatii cererii de chemare in judecata se aplica numai proceselor incepute dupa intrarea acesteia in vigoare.

Legea medierii, 192/2006, a fost modificată prin apariția legii 214/2013, care prevede ca informarea prealabilă obligatorie pe anumite cauze se poate face și de către practicienii profesiilor juridice (judecători, procurori, avocați, notari, consilieri juridici) fără o pregatire prealabilă în domeniul medierii, instituind și sancțiunea aplicată celor care nu parcurg informarea – inadmisibilitatea cauzei. Ordonanța privind taxele de timbru, OUG 80/2013, intrată în vigoare în 29 iunie 2013, incurajează apelarea la mediere prin reduceri de 50% a taxelor de timbru la litigiile care se rezolvă prin mediere. Românii știu prea puțin despre aceste avantaje financiare, după cum arată rezultatele unui sondaj realizat de Medierenet.ro.
Astfel, 46% dintre intervievați se gândesc să apeleze la mediere dacă au un conflict, 33% nu apelează la mediere, iar pentru restul de 21% există probabilitatea de a utiliza medierea în cazul unui conflict.
În sondajul realizat de Medierenet.ro în perioada 1 aprilie – 30 aprilie 2013, 46% dintre românii chestionați știau ce este medierea, iar în luna august procentul a crescut la 47%.
Un procent de 51% dintre respondenții sondajului nu au auzit despre mediere și 29% dintre ei nu știu că pot primi informații gratuite despre mediere. Doar 20% dintre respondenți au declarat că știu despre existența sancțiunii inadmisibilității în caz de neparcurgere a informării prealabile obligatorii cu privire la mediere și avantajele ei, 76% dintre respondenți declarând ca ar alege un mediator femeie.

CAPITOLUL I

APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA MEDIERII

APARITIA

Aparuta inca de pe vremea fenicienilor, medierea s-a dezvoltat in timp, si-a diversificat formele si s-a adaptat schimbarilor ce au avut loc la nivelul societatii umane. A aparut ca o solutie alternativa la sistemele clasice de rezolvare a conflictelor si s-a remarcat prin avantajele clare pe care le promoveaza. Neutralitatea, impartialitatea si confidentialitatea sunt cele mai importante, dar, alaturi, pot fi adaugate si altele, precum economia de timp, costurile avantajoase si faptul ca părțilr sunt cele care pot decide solutia de rezolvare a disputei. Aceste avantaje devin tot mai importante intr-o societate in care conflictele sunt numeroase si ritmul in care sistemele clasice ajung sa le rezolve este de cele mai multe ori greoi si ineficient

Secțiunea 1 Scurt istoric

1.1Ce este medierea?

Medierea este un concept nou pentru publicul romanesc fiind preluat ca un model viabil de solutionare a conflictelor, din legislatia altor state cu experienta incontestabila in domeniu.

Din acest motiv, intelegerea rolului medierii si cunoasterea procedurii in sine, constituie o prioritate pentru obtinerea unor rezultate satisfacatoare prin aplicarea medierii pe scara larga.

Medierea nu se adreseaza unor categorii sociale privilegiate sau unor structuri elitiste ci este un instrument util aflat la dispozitia oricarei persoane care doreste sa stinga un litigiu sau sa previna aparitia lui. Nu este o solutie miraculoasa de impacare ci un proces elaborat, in care rolul principal il au părțilr aflate in conflict.

Rolul prezentei lucrari este de a familiariza publicul roman cu procedura medierii dar in acelasi timp si de a se adresa unor specialisti ai diverselor domenii in scopul furnizarii unor instrumente utile de aplicare si aprofundare a institutiei.

Medierea nu este o procedura greoaie sau inaccesibila justitiabilului sau potentialului justitiabil, nu este impovaratoare financiar, nu abuzeaza de timpul alocat si ofera satisfactii concrete partilor implicate, cu atat mai mult cu cat solutia le apartine in integralitate.

Medierea reprezinta starea de normalitate in timp ce recurgerea la instanta de judecata trebuie privita ca pe o optiune extrema si nu ca pe o prima solutie.

Medierea se poate transforma intr-o oportunitate pentru părțilr aflate in conflict, o oportunitate prin care toate părțilr implicate au doar de castigat.

Definiție

Procedura medierii se bazeaza pe cooperarea partilor si utilizarea de catre mediator a unor metode specifice, bazate pe comunicare si negociere. Mediatorul nu poate impune partilor o solutie cu privire la disputa supusa medierii. Părțilr aflate in conflict au dreptul sa fie asistate pe parcursul medierii de un avocat sau de alte persoane, in conditii stabilite de comun acord.

Procedura medierii presupune o intalnire comuna, la care participa ambele parti, in prezenta mediatorului. Aceasta sesiune comuna poate fi urmata de intalniri separate ale mediatorului cu fiecare dintre parti, in mod alternativ. Alternarea sesiunilor comune cu cele separate sau rezolvarea conflictului intr-o singura sesiune comuna ramane la latitudinea mediatorului. In cazul in care un conflict a fost solutionat pe calea medierii, intelegerea dintre parti, concretizata prin acordul de mediere, poate fi autentificata de un notar public sau supusa verificarii unei instante de judecata, care va investi acest acord cu titlu executoriu.

Fiecare dintre parti poate intrerupe procedura medierii in orice moment, iar mediatorul trebuie sa ia act de aceasta decizie. In Romania medierea si profesia de mediator au fost reglementate prin Legea 192/2006. Prin adoptarea acestui act normativ s-a dorit degrevarea instantelor de judecata de cauzele care pot fi rezolvate prin solutii alternative precum medierea si o crestere a calitatii actului de justitie.

În lumea business-ului, eficiența este întotdeauna un element cheie când vine vorba de gestionarea afacerii. O bună cunoaștere a mediului antreprenorial și a tendințelor în care se încadrează întreprinderile românești poate oferi o perspectivă în detaliu cu privire la mediul afaceristic.

Conferințele din domenii precum sursele de finanțare ale IMM-urilor, oportunități de dezvoltare, antreprenoriat feminin, surse de finanțare, cadrul legislativ pentru IMM-uri, Managementul si proprietatea intelectuală la nivel de business, Rolul tehnicilor vorbirii în dezvoltarea afacerilor, Luarea deciziilor profitabile într-un IMM, Emoțional vs. Rațional, oferă mediatorilor o paletă largă de teme cu privire la formarea și informarea cu privire de ansamblu înspre lumea agenților economici și eficientizarea comunicării între business-uri.

ediatorii din România pot dobândi cunoștințe importante despre soluționarea conflictelor din domeniul penal, în cadrul unui curs de formare despre justiția restaurativă, care va avea loc în Croația. Pro Training Mediation este unul dintre organizatorii cursului “Accesibilitatea și Inițierea Justiției Restaurative”, care va avea loc în perioada 20-21 martie 2014, la Zagreb.

Justiția restaurativă reunește toate părțile implicate într-o infracțiune cu scopul de a repara cât mai bine posibil răul produs. Acest lucru se face de obicei prin practici cum ar fi medierea victimă-infractor sau conferințele restaurative. Cercetările au arătat că aceste practici sunt eficiente și că victimele și infractorii arată interes atunci când li se oferă posibilitatea de a participa. În ciuda acestor constatări, practica este foarte limitată în majoritatea țărilor europene, iar un număr mic de cazuri sunt referite, sugerând că potențialul justiției restaurative nu este atins.

De asemenea, cercetările sugerează că multe victime și infractori ar dori să participe la procese de justiție restaurativă, chiar și atunci când nu li se oferă acces la astfel de proceduri, și că numărul de persoane care refuză procedurile de justiție restaurativă este limitat.

Cursul de formare, organizat de Pro Training Mediation, împreună cu Forumul European pentru Justiție Restaurativă și Asociația Școlilor de Asistență Socială din România, este conceput pentru a fi util atât mediatorilor, cât și altor profesioniști din sfera justiției penale, precum ofițeri de poliție, procurori, judecători, avocați, asistenți sociali care oferă sprijin victimelor, consilieri de probațiune și alte persoane interesate.

Discuțiile programate în cele două zile oferă o platformă interactivă pentru înțelegerea barierelor în calea accesibilității și inițierii procedurilor restaurative și pentru explorarea modalităților de depășire a acestora. Între persoanele fizice sau persoanele juridice pot apela la mediere inainte sau dupa declansarea unui proces in fata instantelor de judecata. Solutia medierii poate fi aplicata in cazul unui spectru larg de dispute.

Societatea umană a incercat de-a lungul sa creeze metode inovative de solutionare a conflictelor, altele decat cele uzuale, intrucat acestea din urma și-au dovedit limitele. In acest context, a luat nastere medierea, in mod firesc, ca o reactie la ineficacitatea celor deja existente. Medierea, folosita din cele mai vechi timpuri de fenicienii, grecii si romanii a evoluat impreuna cu societatea perfectionandu-se continuu.

Într-o societate în care relațiile personale și profesionale se desfașoară contra cronometru, apariția conflictelor devine o realitate, iar abordarea acestora trebuie să renunțe la stabilirea unui învins și a unui învingător. Soluțiile găsite trebuie să se bazeze pe principiul contrabalansării intereselor părților implicate, iar medierea este una dintre soluțiile care generează opțiuni pentru o situație mutual avantajoasă.

Din cauza ritmului alert al modului de interacțiune, persoanele nu pot deține întotdeauna controlul asupra procesului de relaționare și de cele mai multe ori există riscul apariției unor situații conflictuale, în care comunicarea nu mai are rezultatele așteptate.

Preocuparea pentru stabilirea unor criterii de echilibrare a câștigurilor și a pierderilor trebuie să depășească bariera propriilor interese. De aceea medierea, ca și metodă de rezolvare alternativă a disputelor oferă posibilitatea introducerii in conflict a unei persoane terțe, neutre și imparțiale care traseaza liniile generale, in încercarea de a se identifica o soluție.

Am început această lucrare prin a analiza toate aspectele ce țin de formarea și dezvoltarea instituției mediatorului , în primul capitol am prezentat un istoric al modului cum a apărut medierea – ca o necesitate de soluționare a conflictelor alta decât ce existentă. Practica acestei forme a condus a condus la a I se acorda și o formă de legalitate și astfel sa trecut la legiferarea acestei modalități de soluționare a conflictelor.

Astfel au fost necesar crearea unui cadru care să pună bazele recunoașterii acestei forme de soluționare și apoi a creeării uncui cadru legislative care să fie aplicat în această materie și care să fie unanim recunoscut de către toți .

În acest rezumat am încercat să prezint o abordare cât mai succintă a evoluției acestui mod de soluționare a conflictelor astfel încât să acopăr tot drumul parcurs de această profesie până la recunoașterea acesteia și introducerea în sistemul legislative .

Am pus accent pe activitatea pe care această instituție o are în societatea democratică, în care toate instituțiile statului de drept și care trebuie să funcționeze în concordanță cu scopul general al acestei societăți.

Apariția acestei instituții a fost determinată de problemele cu care se confruntă societatea privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

BIBLIOGRAFIE:

1.Angelica Rosu – ”Medierea – mijloc alternativ de soluționare a litigiilor comerciale. Medierea în România. ”, Editura UNIVERSUL JURIDIC, 2010;

2.Claudiu Ignat, Zeno Sustac,Manual de mediere, Editura Universitara, Craiova, 2010.

3. Alain Lempereur, Aurelian Colson, Jacues Salzer, ”Medierea”, Editura C.H. BECK, Bucuresti, 2011;

3. Chiuariu Tudor, Giurea Roxana, ”Arbitraj intern si international”, Editura Universul Juridic,Bucuresti, 2012

4. Constantin Coada, ”Legislatia medierii”,Editura Universul Juridic , Bucuresti, 2013.

5.Ghid de negociere de drd Zeno Șiștac și drd Claudiu Ignat Editura universitară București

6.Co-medierea colecția editor fmmm.ro UK Monica Hanaway bucuresti 2013

7.Culegere de Hotărâri judecătorești pronunțate în materia medierii Editura universitară București

8.Medierea în procesul civil de Fănuța Lișman Editura Universitară București

Diana Trascu
Mediator & Specialist in Dreptul Uniunii Europene
www.mediator-trascu.ro

: – De ce mediatorii pun intr-una intrebari ?

R: – Pentru ca nu judeca.  

I: – De ce mediatorii au succes la fete?

R: – Stiu sa obtina rapid un acord.  

I: – Cati mediatori infileteaza un bec ?

R: – Nu conteaza, important e ca becul sa isi exprime acordul. 

I: – Instrumentul preferat al mediatorilor?

R: – Chitara pentru ca are nevoie periodic de un acord! 

I: – De ce consiliul de mediere nu promoveaza medierea?

R: – Respecta principiul confidentialitatii!

Constituția României din 1991.

Legea nr. 35 din 13 martie 1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, promulgată de Decretul nr. 92 din 12 martie 1997.

Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului nr. 0 din 17 aprilie 2002.

Legea nr.181 din 12 aprilie 2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului.

BIBLIOGRAFIE:

1.Angelica Rosu – ”Medierea – mijloc alternativ de soluționare a litigiilor comerciale. Medierea în România. ”, Editura UNIVERSUL JURIDIC, 2010;

2.Claudiu Ignat, Zeno Sustac,Manual de mediere, Editura Universitara, Craiova, 2010.

3. Alain Lempereur, Aurelian Colson, Jacues Salzer, ”Medierea”, Editura C.H. BECK, Bucuresti, 2011;

3. Chiuariu Tudor, Giurea Roxana, ”Arbitraj intern si international”, Editura Universul Juridic,Bucuresti, 2012

4. Constantin Coada, ”Legislatia medierii”,Editura Universul Juridic , Bucuresti, 2013.

5.Ghid de negociere de drd Zeno Șiștac și drd Claudiu Ignat Editura universitară București

6.Co-medierea colecția editor fmmm.ro UK Monica Hanaway bucuresti 2013

7.Culegere de Hotărâri judecătorești pronunțate în materia medierii Editura universitară București

8.Medierea în procesul civil de Fănuța Lișman Editura Universitară București

Diana Trascu
Mediator & Specialist in Dreptul Uniunii Europene
www.mediator-trascu.ro

: – De ce mediatorii pun intr-una intrebari ?

R: – Pentru ca nu judeca.  

I: – De ce mediatorii au succes la fete?

R: – Stiu sa obtina rapid un acord.  

I: – Cati mediatori infileteaza un bec ?

R: – Nu conteaza, important e ca becul sa isi exprime acordul. 

I: – Instrumentul preferat al mediatorilor?

R: – Chitara pentru ca are nevoie periodic de un acord! 

I: – De ce consiliul de mediere nu promoveaza medierea?

R: – Respecta principiul confidentialitatii!

Constituția României din 1991.

Legea nr. 35 din 13 martie 1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului, promulgată de Decretul nr. 92 din 12 martie 1997.

Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului nr. 0 din 17 aprilie 2002.

Legea nr.181 din 12 aprilie 2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului.