Medierea In Cadrul Conflictelor Religioase

UNIVERSITATEA CRESTINA”DIMITRIE CANTEMIR” BUCURESTI

FACULTATEA DE RELATII ECONOMICE INTERNATIONALE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific:

Conf. univ. dr.Radulescu Dragos

Absolvent:

Mierliță Teodor

București

2016

UNIVERSITATEA CRESTINA”DIMITRIE CANTEMIR” BUCURESTI

FACULTATEA DE RELATII ECONOMICE INTERNATIONALE

Medierea in cadrul conflictelor religioase

Coordonator științific:

Conf. univ. dr.Radulescu Dragos

Absolvent:

Mierliță Teodor

București

2016

Cuprins

Introducere 4

Capitolul 1: Conflictul si medierea 5

Conflictul 5

Medierea 7

Avantajele si dezavantajele medierii 11

Capitolul 2: Religie – prezentare generala 13

Capitolul 3: Atentatul terorist de la Paris 2015

Introducere

Conflictele sunt prezente inevitabil în toate domeniile activității umane supuse schimbării. Acolo unde apar conflicte, este nevoie de mediere pentru solutionarea conflictului intr-un mod amiabil. In acest context politic, social si religios in care traim, conflictele apar la ordinea zilei si din nefericire, unele dintre ele degenereaza, avand rezultate dezastruoase pentru partile implicate. Medierea a existat inca din cele mai vechi timpuri, exemple de mediere putem gasi in orice manual de istorie.

Scopul acestei lucrari este acela de a defini conceptul de mediere si conflict si de a analiza conflictele de natura religioasa: de ce apar, care sunt partile implicate, efectele acestor conflicte si medierea lor.

Sarcinile principale ale lucrarii trasate de obiectivul dat sunt:

Studierea si prezentarea fundamentelor teoretice privind medierea

Prezentarea conceptului de apartenenta la o religie si identificarea principalelor religii recunoscute

Studierea conflictelor de natura religioasa

Identificarea posibilitatilor de aplanare a acestor conflicte

Lucrarea este structurata pe trei capitole, dupa cum urmeaza:

Capitolul 1 – “Conflictul si medierea”, in care voi face o mica introducere in notiunile specifice temei alese si voi prezenta tipologia conflictelor si a medierii si principiile care stau la baza acestora.

Capitolul 2 – “Religie – prezentare generala”, capitol ce cuprinde o scurta prezentare ale principalelor religii recunoscute si ideile care duc la aparitia conflictelor.

Capitolul 3 – “Atentatul terorist de la Paris 2015” unde voi prezenta tragicul eveniment de la Paris, factorii care au dus la aparitia acestei situatii, posibilitatile de mediere a acestui conflict si masurile care ar trebui luate ca aceste conflicte de natura religioasa sa nu mai apara.

Capitolul 1: Conflictul si medierea

“Medierea este o practică foarte veche, dar care a dobândit o importanță socială abia în ultimii 25 – 30 de ani. Teoria cea mai răspândită susține că modelul dezvoltat în America prin anii ’80 a fost împrumutat și aplicat și în Europa. Trebuie avută în vedere și existența unor modele autohtone, deoarece în fiecare țară au aparut practici spontane, noi modalități de soluționare a conflictelor.” Totodata medierea este si un răspuns la problematica lumii contemporane reprezentata de: schimbări multiple, diversificarea surselor de informare, evoluție rapidă a cunoașterii și tehnologiei, explozie demografică, amplificarea fenomenului de șomaj, excludere socială, degradarea mediului, proliferarea conflictelor, urgența de a face recunoscute și respectate drepturile omului etc.

Conflictul

Inainte de a putea vorbi despre mediere, trebuie sa vedem ce reprezinta conflictul. Orice mediere are la baza un conflict. “Conflictele sunt prezente inevitabil în toate domeniile activității umane supuse schimbării. În consecință, este normal să existe o mare diversitate de definiții. Conflictele au o reputație proastă și presupun în mod tradițional, la nivelul opiniei comune, o trimitere la violență și deci, o valorizare negativă în definire.”

Conflictul este o condiție socială care apare când doi sau mai mulți actori urmăresc scopuri mutual exclusive sau mutual incompatibile ale caror realizare presupune prejudicierea celuilalt actor. În relațiile internaționale comportamentul conflictual poate fi înțeles ca război sau amenințare cu declanșarea războiului. Conflictul poate fi raportat la 4 arii de referinta:

conflictul militar, respectiv razboiul – o luptă în special deschisă între forțe inamice

conflict ca diferență – dezacord între idei, principii sau oameni

conflictul psihologic – stare psihologică produsă de opoziția adeseori incoștientă dintre dorințe, nevoi, impulsuri sau tendințe simultane, dar incompatibile

conflictul literar, între personaje sau forțe opuse

În conturarea sursei conflictului, se pot lua în considerare următoarele patru perspective de analiză:

condițiile anterioare

stările afective: stresul, tensiunea, ostilitatea, anxietatea

stările și stilurile cognitive ale indivizilor

existența "comportamentului conflictual"

Lucrarea Ghidul pentru formatori și cadre didactice – Managementul conflictului (M.E.C., 2001) propune șase surse fundamentale ale conflictelor:

Nevoile fundamentale – pentru a supraviețui oamenii au nevoie de aer, apă și hrană. Când acești factori vitali sunt insuficienți apar conflictele.

Valorile diferite – oamenii fac parte din culturi diferite și împărtășesc valori diferite, la care se raportează. Din această cauză pot izbucni conflicte sângeroase.

Percepții diferite – situațiile conflictuale pot apărea când oamenii văd diferit un lucru, sau gândesc diferit despre el.

Interesele diferite – determină preocupări diferite și care duc astfel la conflicte în familie, între colegi sau prieteni, deoarece fiecare consideră importantă o altă activitate.

Resursele limitate ca banii și cantitatea de bunuri

Nevoile psihologice – iubirea, libertatea, fericirea, respectul de sine și corectitudinea sunt nevoile psihologice de care depinde liniștea interioară a fiecărui om. Când aceste nevoi sunt alterate, apar conflicte interioare care pot provoca conflicte și cu alți actori sociali.

Tipologia conflictelor

In functie de nivelul de manifestare, conflictele pot fi:

Conflicte intrapersonale – la acest nivel conflictul apare în cadrul personalității unui individ. Sursele de conflict pot include idei, gânduri, emoții, valori, predispoziții sau obiective care intră în conflict unele cu altele.

Conflicte interpersonale – un al doilea nivel major apare în relațiile dintre persoane. Conflictul între șefi și subordonați, soți, colegi de cameră etc. Conflictul interpersonal este procesul care are loc când o persoană, un grup sau un departament dintr-o organizație frustrează pe un altul de atingerea obiectivului propus.

Conflicte intragrup – sunt conflictele care apar în interiorul unui grup. În teoria negocierii se analizează comportamentele grupurilor, dar și abilitatea grupului de a-și rezolva conflictele interne, cu scopul de a-și atinge obiectivele în mod eficient.

Conflicte intergrup – pot aparea simultan în cadrul grupurilor și între grupuri.

Dintre acestea, primele 2 sunt cele mai importante, ele dand nastere si celorlalte 2 tipuri de conflicte.

In functie de durata conflictului, acestea pot fi:

Conflicte pe termen scurt – pot fi soluționate relativ ușor si implică interese negociabile. Aceasta înseamnă că este posibil să se găsească o soluție care să satisfacă interesele fiecărei părți, cel puțin parțial.

Conflictele de termen lung – implică aspecte ne-negociabile. Ele pot implica diferențe valorice fundamentale, probleme distributive extreme sau sunt conflicte legate de cine domină pe cine.

In functie de castigatorul conflictului, acestea se impart in:

Conflicte de sumă zero – numite așa din cauza rezultatului aritmetic nul dintre plus și minus: unul câștigă, celălalt pierde.

Conflicte de cooperare totală – amândoi pot câștiga; amândoi pot pierde.

Conflicte cu motive mixte – amândoi pot câștiga; amândoi pot pierde; unul câștigă, celălalt pierde.

In functie de efectele generate de conflict, acestea pot fi:

Conflictele distructive – care nu au putut fi soluționate la momentul oportun, fie pentru că părțile nu au manifestat un interes real, fie că problemele au fost atât de grave încât nu s-a putut ajunge la o soluție acceptată de cei implicați.

Conflicte benefice – indivizii și grupurile care sunt mulțumiți cu o anumită stare de lucruri pot fi făcuți să recunoască problemele și să le rezolve doar atunci când simt o opoziție, conflictul în acest caz având un caracter benefic.

Medierea

Medierea este în general definită drept intervenția într-o negociere sau conflict a unei terțe persoane neutre, imparțiale și fără putere de decizie (mediatorul), care asistă părțile implicate și le ajută să ajungă în mod voluntar la o înțelegere mutual acceptată, în vederea încheierii conflictului. În literatura de specialitate, într-o altă definiție, medierea este o negociere asistată. Christopher W. Moore vede medierea ca pe un dialog sau negociere cu implicarea unei terțe părți, afirmând că fără negociere nu există mediere.

Negocierea este un instrument fundamental al oricărei cooperări umane. Ea constă pur și simplu în a face schimb de propuneri pentru a găsi acorduri în vederea unei acțiuni comune. “Negocierea pornește de la seducția între indivizi și ajunge până la încheierea celor mai importante tratate internaționale. Ea construiește state, orașe și drumuri, pune capăt războaielor, proceselor și le permite celor care nu mai vorbeau să reînceapă să lucreze împreună.”

Soluționarea conflictelor prin mediere poate fi utilizată cu succes în conflicte de familie, divorțuri, conflicte colective de muncă, succesiuni, coproprietate, contracte, conflicte între persoane etc., aducând un răspuns mai adecvat părților implicate în conflict prin punerea accentului pe interesele aflate în joc. Dacă în procedura clasică de rezolvare a conflictelor accentul este pus în principal pe aspectele juridice ale litigiului, medierea urmărește, în acord cu legislația în vigoare, găsirea unei soluții convenabile și realiste pentru ambele părți aflate în conflict. Medierea, spre deosebire de procesul clasic de justiție, nu are ca finalitate stabilirea vinovăției sau inocenței părților aflate în conflict. Participarea la mediere este voluntară. Mediatorul nu are putere de decizie, ci oferă informații procedurale, stimuleză dialogul, facilitează schimbul de opinii și informații între părți, ajută părțile să-și clarifice nevoile și interesele, să depășească barierele în comunicare și să ajungă la rezolvarea neînțelegerilor prin găsirea unor soluții avantajoase pentru ambele părți. Mediatorul asistă părțile și la redactarea acordului final de mediere în care se specifică angajamentele fiecărei părți pentru stingerea conflictului.

Principiile medierii

În viata unor comunitati, medierea a început sa se dezvolte ca o profesie noua – la confluenta stiintelor sociale si a dreptului. Multi în conflict au tendinta aplecarii spre mediere. In Europa, fiind promovata mai recent, medierea este în evolutie.

Forma de interventie a unui tert independent si neutru conflictului se practica în diferite stiluri: asa-zisul stil “occidental” favorizeaza întâlnirea partilor cu mediatorii, in timp ce în stilul “oriental” – mediatorii apar între parti. Indiferent de stil, mediatorii cad de acord cu partile pe procesul care constituie baza medierii.

În orice conflict, caracteristica esentiala a medierii este ca da atentie componentei emotionale. Consilierea, negocierea si alte forme de lucru în conflicte ignora sau se refera prea putin la acest aspect datorita procedurii dar si a convingerii ca mai totdeauna cealalta parte poate utiliza si exploata emotiile în avantajul sau. Tinand cont si de componenta emotionala putem avea rezultate mai bune in cadrul unei medieri dar aceasta tine si de favorizarea alternativelor, compromis si creativitate. Medierea are o schema universala, ce transcede conflicte implicând nivele de violenta extrema: un exemplu este când liderii a doua parti aflate în mare confruntare declara separat acelasi lucru: ca doresc pace si respect, cealalta parte fiind teribila si plina de ura. Adevarul este ca fiecare dintre ele sunt în aceeasi masura responsabili pentru situatia de conflict. Pentru ca o mediere sa aiba sanse de reusita, trebuiesc indeplinite 3 conditii esentiale:

sa se declanseze intr-un moment bun

sa se desfasoare sub o presiune adecvata

sa fie facuta de un bun intermediar

Fazele medierii

“Partile conflictuale aflate în mediere sunt în impas: ele se confrunta cu alegeri si o cale de urmat. Una dintre primele functii ale medierii este de a face posibila trecerea la actiune, pentru ca deseori sensul disperarii protagonistilor este strâns legat de sentimentul neputintei.” Pentru a reda protagonistilor capacitatea de actiune, mediatorii trebuie sa le permita sa-si examineze propria situatie, facilitând o reflectie în care fiecare sa-si atinga cele mai bune sanse. În aceasta apreciere, totdeauna este un element necunoscut atribuit soartei. Pentru împlinirea dorintelor, oamenilor le este necesara întelepciunea deciziei de a-si analiza comportamentul.

În practica structurata, medierea se împarte în 3 etape:

Expunerea

Fiecare parte îsi expune situatia prezenta. Este atât timpul de exprimare, cât si cel de ascultare, fiind schimbul obligatoriu pentru parti de a o face, din moment ce anterior si-au pierdut posibilitatile de comunicare. Aceasta e o faza pretioasa, pentru ca reprezinta o “caramida” componenta a dialogului ce initial a fost suprimat. Inainte erau doua monologuri, fiecare parte facându-si propria schema a povestii, ignorând cealalta versiune iar acum reprezentarea este vitala, permitând sansa fiecaruia de a auzi cealalta opinie despre conflict. Odata ce acest schimb s-a încheiat, unul dintre mediatori va rezuma pe rând viziunile partilor, asa cum le-a auzit, cât mai impartial se poate. Rezumatul este facut dintr-un punct extern, accentuînd însa temerile, frica sau îndoielile. Mediatorul separa actorul de actiune, facând o dualitate. Aceasta separare e un rezultat al interventiei mediatorului si este pregatita faza urmatoare a medierii. Spiritul dual trebuie deja foarte clar sa stabileasca relatia dintre parti si conflict. Mediatorul marcheaza dualitatea imediat ce ambiguitatea ce caracterizeaza conflictul o permite.

Confruntarea

Actiunea reactiveaza emotiile. Expunerea experientei fiecarei parti, facuta în prima faza, aduce în proces reactii puternice ale protagonistilor. Ei se întâlnesc direct cu contradictiile si diferentele lor. Aceasta confruntare permite exprimarea suferintei si chestionarea ei, este o explozie ce nu poate aparea fara violenta. Este actiunea pe care mediatorii o fac acum direct, confruntarea tintind “inima” conflictului. În faza precedenta, pozitiile mediatorilor au fost de oglinzi, reflectând ceea ce partile au exprimat despre conflict. In confruntare, mediatorii îsi asuma din nou rolul de oglinzi dar în sensul de a facilita actiunea pe care partile o vad legata de conflict. Este lupta în dualitatea din parti. Mediatorii sunt în fata haosului creat de ambiguitatea ce caracterizeaza partile, rupând fortele ce le domina, astfel ca ele sa domine fortele. Apropierea mediatorilor de parti prin jocul de reflectie al oglinzilor permite treptat protagonistilor sa-si depaseasca emotiile si sa aiba alta viziune a experientei lor. Mediatorii împreuna cu partile îmbratiseaza cele mai intense aspecte ale violentei conflictului. Medierea nu raspunde violentei cu violenta ci se distanteaza de ea, cautând o cale de evolutie a situatiei. O noua perceptie a comportamentului partilor printr-o crestere mutuala a constientizarii schimba atitudinile lor, pregatindu-le pentru faza urmatoare.

Transformarea

Este recunoasterea suferintei din criza exprimata în faza de mijloc a confruntarii care face posibila apoi înfrângerea ei. Transformarea sentimentelor este faza de inducere a agentilor purificatori. Tranzitia este de la nivelul individual de constiinta la un nivel altruistic. Multumita exprimarii si recunoasterii suferintei mutuale, rezultatul este de a opune omul dificultatilor sale umane, efectul fiind aratarea generozitatii sale, eroismului sau, dragostei sale si acceptarea conditiei sale. Faza de transformare a medierii are rolul de a lega într-adevar oamenii de actiunile lor adevarate pentru ca lucrurile nu sunt totdeauna ce par a fi.

1.3 Avantajele si dezavantajele medierii

Avantaje

Reducerea factorului timp, avantajul constă în reducerea semnificativă a timpului pierdut în tribunale, procese îndelungate, recursuri, întâlniri cu avocatul, timpul afectat urmăririi termenelor etc. Orice persoană care decide să pună capăt unui conflict prin intermediul instanței de judecată cunoaște momentul începerii procesului dar, cel final va fi greu de prevăzut din cauza procedurilor greoaie ce trebuiesc îndeplinite sau a numărului mare de dosare. Dacă părțile vor alege procedura de mediere ca metodă de rezolvare a conflictului dintre ele, trebuie să știe că, timpul este mult mai redus iar procedura mult mai simplă.

Eliminarea factorului stres generat fie de ședințele de judecată, de aglomerație, de așteptare, de imposibilitatea de a fi ascultat pentru tot ceea ce ai de spus. Apelarea la instanța de judecată imprimă un stres suplimentar care se poate propaga pe o perioadă extrem de mare de timp generată de incertitudinea rezultatului, frica de a pierde procesul și de a trăi ulterior cu frustrarea de a nu fi primit din partea autorităților statului răspunsul dorit. În contrapartidă prin procedura medierii factorul stres este cu mult redus, dacă nu chiar înlăturat. Ședința de mediere se desfășoară într-un cadru decent, onorabil și confidențial în care părțile își pot expune nemulțumirile legate de situația conflictuală, își pot exprima dorințele, nevoile, necesitățile, interesele astfel încât soluția este găsită de părți cu ajutorul mediatorului, este acceptată de bună voie și are șanse depline de a fi aplicată imediat.

Diminuarea costurilor – avantaj imediat resimțit de către persoanele fizice sau juridice care aleg procedura medierii deoarece nu există taxe de timbru. Costurile în procedura medierii pot fi mult mai mici decât la instanța de judecată.

Confidențialitate procesului de mediere, poate fi pentru anumite persoane publice, fizice sau juridice avantajul cel mai important.

Flexibilitatea procedurii de mediere este ea însăși un avantaj care produce efecte benefice prin alegerea acestei metode. Nu este de neglijat rata mare de succes a medierii din prima ședință.

Renunțarea la procedura medierii reprezintă un avantaj. Părțile pot renunța oricând la mediere și se pot adresa în orice moment instanței de judecată.

Dezavantaje

Lipsa de incredere a cetatenilor in aceasta metoda noua de solutionare a litigiilor. Noutatea domeniului este un dezavantaj in dezvoltarea increderii in acest proces. Noutatea vine si de la obisnuinta interventiei transante si directe a judecatorului in conflict, de la obisnuinta „spatelui intors” partii din conflict. Ceea ce fac mediatorii, si anume, invitarea partilor din conflict la mediere, la discutii, abia incepe sa fie privita cu deschidere de care cetateni. Timpul va fi cel care va da nota de succes medierii odata cu solutionarea unui numar cat mai semnificativ de conflicte din varii domenii de raporturi sociale.

Un al doilea dezavantaj al medierii in general ar fi practica incipienta a mediatorilor. Acest dezavantaj este legat de cel de mai sus si este o normalitate in dezvoltarea medierii in orice stat in care aceasta metoda a fost introdusa. Este pentru oricine de la sine inteles ca un mediator cu 20 de medieri este cu mult inaintea unui mediator cu 5 medieri, si ne referim strict la aplicabilitatea tehnicilor si strategiilor de mediere cu parti din conflict.

Intelegerea gresita a procedurii medierii, a rolului si a scopului sau de catre unii dintre practicienii dreptului, si publicitatea negativa la adresa medierii si mediatorilor. Unii dintre acestia, in mod eronat au luat o pozitie ofensiva in ceea ce priveste medierea, neintelegand scopul si rostul acesteia in managementul conflictelor, fie judicare, fie extrajudiciare. Tertul neutru din capul mesei de mediere nu are nicidecum rol de asistenta ori consiliere juridica, fiind sanctionat pentru acest lucru.

Un al patrulea dezavantaj ar fi incoerenta legislativa in domeniul medierii. In fiecare an, Legea Medierii suporta modificari, fiecare modificare mergand pe principiul mioritic cativa pasi inainte si multi inapoi. Lipsa de coerenta legislativa si de stabilizare si urmare a unei strategii de implementare a medierii in diverse litigii ori de legiferare a unei prime sedinte la mediator a creat diverse lacune legislative si o multitudine de discutii intraprofesionale si interprofesionale ale mediatorilor.

Necunoasterea acestei proceduri de catre cetateanul de rand, persoana aflata in conflict, reprezinta tot un dezavantaj. Necunoasterea medierii de catre o astfel de persoana, o impinge sa apeleze la judecator. Nestiind de alta persoana decat judecatorul, ori de alta procedura – medierea, care sa o ajute in conflictul in care este parte, persoana respectiva apeleaza in continuare, din obisnuinta, la judecator.

Acestea sunt dezavantajele majore ale medierii in momentul actual, vazute din punctul meu de vedere, dezavantaje care trebuiesc luate in considerare si asimilate de factorii implicati in exercitarea medierii dar si in promovarea si legiferarea acestei proceduri.

Capitolul 2: Religia – o sursa de conflict la nivel mondial

Inca din cele mai vechi timpuri, se stie ca religia a generat intotdeauna conflicte intre adeptii lor. Aceste conflicte au ajuns in ultimele decenii sa capete cu totul alte proportii, generand chiar razboaie si atacuri teroriste. Faptul ca fiecare religie in parte crede in alt Dumnezeu si impune un cu totul alt stil de viata, duce la aparitia starii de conflict. “Preocuparea privind locul pe care îl joacă religia în planul relațiilor internaționale este surprinzător de recentă, întrucât multă vreme religia a fost vehement combătută de unii sau tratată, de alții, ca o „cantitate neglijabilă” sau uitată undeva în podul istoriei.”

Religia poate fi un factor de stabilitate sau de instabilitate într-o zonă, regiune sau chiar la nivel planetar. Instabilitatea la care am dorim să ne referim are în vedere, din punct de vedere evolutiv, amenințarea, riscurile, conflictul, războiul. Pentru foarte mulți oameni religia este un mod de definire a personalității lor, dar și a aparteneței lor la o anumită comunitate, indiferent unde acesta este localizată.

2.1 Religia – definitie si functii

Religia poate fi definită ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul și fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeități sau alte forțe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau înțelesului vieții. În mod obișnuit, religiile evoluează din mitologie și au drept caracteristici necesitatea credinței și un mod specific de a gândi și a acționa pe care credincioșii sunt îndemnați să le respecte. Religiile creștine socotesc cuvântul “religie" ca legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu. Religia este, la nivel de discurs, expresia simbolică a unei încrederi în existența unei realități absolute de care omul ar depinde. Această încredere este credința religioasă. Ea permite omului să se orienteze în labirintul marilor întrebări ale vieții și dă omului un sens existenței sale care depășește viața sa biologică.

Religia ca tip de comportament uman

Religia este un tip de comportament uman referitor la ființe, forțe și puteri supranaturale. Sociologia considera ca religia a apărut și există încă pentru că ea îndeplinește anumite funcțiuni:

Funcția cognitivă – religia este o formă de explicare a lumii, în condițiile lipsei unei cunoașteri științifice. Ca modalitate de cunoaștere, specific religiei este forma preteoretică, mitologică. Ea are o marcată orientare antropomorfică, proiectând caracteristicile existenței umane, pentru explicarea tuturor celorlalte domenii ale existenței. În această perspectivă, antropologul social englez E. B. Taylor oferă o primă teorie sistematică, fundamentată pe o mare cantitate de date. Taylor consideră ca fiind caracteristic religiei ideea de „suflet care a apărut din încercarea omului primitiv de a explica o serie de experiențe ca aceea a viselor, transei și morții.”

Funcția acțională – religia este o formă de extensie a capacităților umane limitate de acțiune. James Fraser argumentează că „omul primitiv a încercat să abordeze lumea, în completarea tehnicilor sale curente, prin magie. Religia a apărut când omul a realizat că magia este ineficace.” În loc să încerce să controleze forțele supranaturale prin descântece, formule, ritualuri, omul încearcă să înduplece, să solicite ajutorul acestora, subordonându-se lor.

Funcția de reducere a anxietății – latinii spuneau acum două milenii că “spaima inventează zeii”. Bronislaw Malinowski explică că magia și religia sunt instrumente de reducere a anxietății în situațiile care depășesc posibilitățile efective de control ale omului. Religia reprezintă deci o "sacralizare a crizelor vieții umane". Ea este un răspuns la tragediile vieții umane, la conflictul dintre proiectele umane și realități.

Funcția socială – funcția religiei este de a afirma superioritatea morală a societății asupra membrilor ei, menținând astfel solidaritatea acesteia. Dumnezeul clanului nu este altceva decât clanul însuși. În religie, societatea se sacralizează pe ea însăși.

Funcția compensatorie – in societățile stratificate social, Karl Marx  identifică o funcție compensatorie a religiei, anume aceea de a fi un protest contra unei lumi alienante, dar un protest neputincios, ea făcând tolerabilă lumea reală în speranța unei compensații în lumea iluzorie de după moarte; ea are din această cauză și o funcție de stabilitate, menținând organizarea socială care favorizează clasele dominante.

Funcția identitară – studii recente demonstrează valoarea religiei ca puternic instrument al constituirii și prezervării identității unor comunități etnice sau chiar a unor comunități constituite exclusiv prin aderența la o credință religioasă. Religia este deci un liant al vieții sociale și un instrument de creștere a coeziunii sociale.

2.2 Religii recunoscute

În cursul dezvoltării sale religia a luat un imens număr de forme în diverse culturi sau persoane. In lume exista aproximativ 4300 de religii insa cele mai importante sunt urmatoarele:

Crestinism

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de "creștini", religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric. Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos, pe care-l recunosc și-l cinstesc drept Fiu al lui Dumnezeu și purtător al unui mesaj universal de mântuire propăvăduită de apostoli. Instituția specifică creștinismului este biserică. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii, iar pentru catolicism și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental și-ale celui Occidental, cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferențiere tot mai mare între cele două comunități creștine. Aceste diferențieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât mai ales formule liturgice și criterii disciplinare interne. Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma și Bizanț. Din acest moment creștinismul bizantin se va dezvolta accentuând caracterul său organizatoric conciliar și „autocefal”, însă într-un cadru doctrinar și liturgic comun. Aceasta ruptura intre cele doua biserici, este cunoscuta in istorie sub numele de Marea Schisma, in urma careia crestinii s-au impartit in catolici si ortodocsi.

Islamism

Islamul este o religie avraamică, monoteistă, fiind a doua religie în lume în ceea ce privește numărul de adepți, după creștinism. Sensul general al cuvântului Islam este pace și supunere față de Allah, creatorul tuturor lucrurilor. Religia a fost fondată în secolul al VII-lea în peninsula Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei Saudite, de către profetul Muhammad și bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Coran. Pe parcursul timpului s-a răspîndit pe un un larg teritoriu care se întinde în Europa, Asia și Africa de Nord. Centrul religios se află în orașele sfinte Mecca și Medina. Musulmanii cred că Islamul este ultimul din mesajele dumnezeiești si că Muhammad este ultimul profet și mesager al lui Allah. Ei cred și în toți profeții și apostolii care au fost trimiși pentru umanitate înainte de Profetul Mohamed, precum Avraam, Iosif, Moise și mulți alții, care sunt sau nu menționați în Coran. Musulmanii se impart in:

sunniți 75-90% – sunt acei musulmani care perpetuează opțiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunității islamice drept o problemă de moștenire, după cum au refuzat să accepte că însușirea dogmei și a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Ei sunt împărțiți în patru școli sau rituri care se recunosc reciproc : malekismul, hanefismul, șafiismul și hanbalismul.

siiti 10-20% – urmașii partizanilor lui ’Ali , văr și ginere al profetului Muhammad, care încarnează legitimitatea casei profetului împotriva celor trei califi care au domnit în locul său și împotriva descendenților acestora. Șiismul duodeciman „cu doisprezece imami” pune accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizați să practice reflecția ceea ce-i îndreptățește să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente.

Cea mai mare țară cu populație musulmană este Indonezia cu 12,7% din totalul musulmanilor, urmată de Pakistan cu 11%, India cu 10,9% și Bangladesh cu 9,2%. Comunitați mari se mai găsesc în China, Rusia și parțial în Europa. Cu 1,57 – 1,65 miliarde de adepți sau 22-24% din populația globului, Islamul este a doua și una din religiile cele mai rapide în creștere după numărul adepțiilor din lume.

Hinduism

Hinduismul este reprezentat de credința în Brahman, ființă absolută, impersonală, creatoare a Universului. Brahmanul este Sinele suprem. Brahman este mai bine descris ca realitate infinită, omniprezentă, omnipotentă, incorporală, transcedentă, conștiință infinită și fericire infinită. Conform Veda, Brahman există dintotdeauna și va exista în veci. Hinduismul este răspândit astăzi în India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, Nepal si a apărut pe parcursul mileniului al doilea precreștin, în jurul anului 1500 i.Hr., fiind fondat de casta brahmanilor, formată din preoți. Scripturile hinduse au fost culese de-a lungul a sute de ani, incepând cu scrierea traditiilor orale existente in ultima jumatate de mileniu inainte de Hristos. Aceste scripturi sunt cunoscute sub numele de Veda care inseamna intelepciune. Portiunea de incheiere a scrierilor Veda este numita Upanishads, care reprezinta o sinteza a invataturilor vedantice. Exista trei clasificari de baza, care impart sutele de secte hinduse în:

monistii abstracti, care subliniaza unitatea filozofica a universului, in locul ideii religioase sau teiste

adeptii lui Vishnu, care sunt devotati inchinarii zeului Vishnu, manifestat in forme diverse si considerat forma suprema de divinitate.

adeptii Shivei, care se devoteaza inchinarii zeului Shiva, cea mai superioara manifestare a divinitatii.

Budismul

Budismul este o religie și o filozofie orientală. Ea își are originea în India în secolul al VI-lea î.Hr. și s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Se bazează pe învățăturile lui Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni), un gânditor indian care se crede că ar fi trăit între 563 î.Hr. și 483 î.Hr.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase scindări, în prezent fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună și fără o dogmă strictă, clar formulată. Este răspândit în China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Uniunea Myanmar, Thailanda, Vietnam. Budismul aparține grupului de religii dharmice alături de hinduism și de jainism, păstrând o puternică influență a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numita și „Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă „învățăturile Celui Luminat” in limba sanscrita. În religia budistă oricine se trezește din „somnul ignoranței”, experimentând o relație nemijlocită cu realitatea, fără să fi fost instruit de cineva, și predică învățăturile sale celorlalți este numit buddha. La baza invataturii lui Buddha stau cele patru adevaruri sfinte:

viata este suferinta

setea de placere este originea suferintei

durerea poate fi vindecata prin domolirea acestei sete, prin anihilarea totala a dorintei

pentru a indeparta dorinta, trebuie urmat drumul cu opt ramuri, denumit Nobila Carare Octupla, care inseamna: intelegere dreapta, gândire dreapta, cuvânt drept, fapta dreapta, mijloace de existenta drepte, efort drept, concentrare dreapta.

Scrierile sfinte se divid în două categorii principale: scrieri canonice, care conțin mesajul transmis de religia lui Buddha și scrierile necanonice, adică tratatele doctrinare și comentariile aduse pe marginea lucrărilor canonice. Textele canonice budiste sunt împărțite în trei culegeri voluminoase cunoscute sub numele sanscrit Tripitaka.

Iudaismul

Iudaismul, cunoscut și sub numele de religie mozaică, este religia poporului evreu. Preceptele iudaismului au stat la baza religiilor monoteiste creștinism și islam. Termenul iudaism își are originea în numele regatului Iuda, țara tribului Iuda, descendenții celui de-al patrulea fiu al patriarhului Iacob, cu capitala la Ierusalim, lăcașul Marelui Templu. Iudaismul este o religie monoteistă, bazată pe principii și etica, incluse în Biblia ebraică (Tanah), precum au fost în continuare explorate și explicate în Talmud și în alte texte. În conformitate cu tradiția evreiască, iudaismul începe cu Legământul dintre Dumnezeu și Abraham. Tragându-si radacina din descendentii Iudeii, Iudaismul a fost infiintat in anul 2000 î.C. de Avraam, Isaac si Iacob si are peste 14 milioane de adepti. Iudaismul adopta credinta intr-un singur Dumnezeu, care este creatorul universului si care conduce poporul ales, evreii, prin profetii cu care el vorbeste. Iudaismul promoveaza ideea de comunitate printre toti oamenii de credinta evreiasca, apartenenta la o sinagoga sau templu, si importanta vietii de familie. Ceremoniile religioase au loc atât acasa, cât si la sinagoga. Iudaismul se imparte in trei mari grupari, care se deosebesc intre ele prin modul in care interpreteaza acele parti din Torah, care trateaza activitatile personale, ale comunitatii, internationale si religioase:

comunitatea ortodoxa – care considera Torah-ul provenit direct de la Dumnezeu, si de aceea obligatoriu

miscarea reformata – o forma simplificata si rationalizata a iudaismului, care adopta in primul rand continutul etic al Torah-ului

iudeii conservatori – care respecta multe din ritualurile din Torah, dar care admit si schimbari, datorate vietii moderne.

Ateismul

Ateismul reprezintă, într-un sens larg, respingerea credinței în existența unor zeități. Într-un sens mai restrâns, ateismul este poziția că nu există zeități. Ateismul este opusul teismului, cea mai generală formă a credinței în existența a cel puțin unei zeități. Cuvantul "ateism" provine din grecescul atheos, însemnând „fără Dumnezeu”, și a fost folosit ca termen peiorativ celor care respingeau divinitățile venerate de majoritatea societății. Primii oameni care se identificau ca fiind atei, au trăit în secolul al XVIII-lea. Argumentele care susțin ateismul variază de la cele filozofice până la abordări sociale, istorice și chiar științifice. Cele mai populare argumente care susțin ateismul sunt lipsa oricărei evidențe empirice, problema forțelor răului și numeroasele contradicții între religii și în cadrul aceleiași religii. Mulți atei susțin că lipsa existenței unei divinități este mult mai probabilă decât existența acesteia.

„Problema răului” e probabil cel mai vechi și mai puternic argument al ateismului contra religiei. Pe scurt, existența răului în lume e incompatibilă cu existența unui Dumnezeu binevoitor, și e mai rezonabil să concluzionezi că Dumnezeu nu există decât că există dar nu face nimic să oprească Răul. Această problemă a fost formulată prima dată de filosoful grec antic Epicur, de aceea mai este cunoscută și sub numele de Paradoxul lui Epicur: „Vrea Dumnezeu să oprească răul, dar nu poate? Atunci nu este atotputernic. Poate Dumnezeu să oprească răul, dar nu vrea? Atunci el însuși este rău. Poate și vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce mai există rău în lume? Nu poate și nu vrea Dumnezeu să oprească răul? Atunci de ce îl numim Dumnezeu?”

Este dificil de cuantificat numărul de atei din lume. Un sondaj din 2010 publicat în Encyclopedia Britannica a constatat că circa 9,6% din populația lumii este non-religioasă iar aproximativ 2,0% sunt atei. Această cifră nu-i include pe cei care urmează religii atee, cum ar fi budiștii.

In tabelul ce urmeaza sunt prezentate date demografice cu privire la numarul adeptilor celor mai intalnite religii. Numerele sunt estimari aproximative.

Tabelul 1.1: Religiile lumii – numar de adepti

Sursa: "The Global Religious Landscape", Pew Research center, 18 December 2012

2.3 Conflictul de tip religios

Conform unui Dicționar de filozofie de dinainte de 1989, de sorginte marxist-leninistă se arăta că religia este „cea mai conservatoare formă a conștiinței sociale o formă specifică de înstrăinare a esenței umane, fiind totodată o expresie teoretică și psihologică a intereselor claselor dominante, asupritoare” . O definiție necontradictorie și concisă dată după 1989, în 2005, de către Micul Dicționar Enciclopedic ne arată că religia este „un ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un grup și care oferă membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un cadru de referință pentru a intra în relație cu grupul sau universul. De obicei, religia distinge între real și supranatural, vizează ceva ce transcede cunoscutul sau naturalul, este o recunoaștere a misteriosului și a supranaturalului. Religia include un concept sau o divinitate care implică omul într-o experiență dincolo de nevoile sale personale sau sociale imediate, recunoscute ca „sacră” sau „sfântă”.

Totuși, dacă factorul religios poate antrena riscuri pentru securitatea națională și internațională, atunci ar trebui create premise favorabile pentru stimularea strategiilor ce ar trebui urmate pentru evitarea transformării acestui factor într-o sursă de conflict de natură religioasă.

Religia este ceva extrem de sensibil, care se poate considera a fi un puternic factor generator de instabilitate sau conflict. Anterior, încă din secolele XIII – XIV, statul a preluat asupra lui câteva din sarcinile pe care, în mod tradițional, aparțineau religiei, începându-se astfel un proces extrem de laborios de subminare a acesteia, proces numit, în prezent, secularizare. Tot în prezent, se încearcă o altfel de strategie, la polul opus celei din perioada menționată, și anume, de incriminare a religiilor ca fiind responsabile de majoritatea conflictelor de pe glob. De foarte multe ori se afirmă că un conflict este religios fără a se face vreo analiză științifică riguroasă care să evalueze conflictul ca fiind major religios și că, prin urmare, factorul religios este definitoriu pentru natura respectivului conflict. Foarte mulți analiști și-au pus întrebarea dacă nu cumva tocmai internaționalizarea sau globalizarea să determine centrarea, pe motive de similititudine, în jurul doctrinelor religioase, fapt care ar putea genera instabilitate, inclusiv în ceea ce privește extinderea Europei. De asemenea, nu este greu de anticipat faptul că părțile interesate de escaladarea confictului nu vor ezita să asocieze elementul religios cu adevăratele cauze care generează tensiune și instabilitate. Adunând toate motivele menționate, se poate afirma, fără a se greși, că de cele mai multe ori religia este pretextul și nu cauza războaielor, înțelegându-se prin aceasta că religia nu face conflicte ci doar le maschează și „cosmetizează”, pentru a nu se deosebi, prea mult, de cele tradiționale. Pentru o mai coerentă și corectă analiză a caracterului identitar și cultural al conflictului, trebuie să luăm notă că majoritatea acestora se manifestă ca afirmări ale identității culturale în care religia este la fel de importantă ca și limba, alături de alte credințe, alături de atașamentul la un teritoriu, de dorința de autonomie și de alte chestii care dau specificitate personalității unei comunități.

După cum ne-a demonstrat istoria ultimului deceniu și realitatea prezentă ne arată că, pe lângă factorii politic, economic, militar și social și cel religios, a jucat un rol esențial în actuala configurație a mediului global de securitate. Dacă acțiunile unor factori precum cel politic, cel economic și cel militar se pot cuantificate destul de ușor, factorul religios este cel care ridică probleme fiind dificil de cuantificat tocmai datorită caracterului său dat de totalitatea ideilor, mentalități și filozofiilor aparținând unor culturi și civilizații diferite.

Samuel Huntington în cartea sa, „Ciocnirea civilizațiilor”, a prezis „înlocuirea granițelor politice și ideologice ale Războiului Rece cu puncte de criză și vărsări de sânge la confluența dintre civilizații”, sumbra sa perspectivă fiind întărită de unii extremiști religioși care doresc puterea politică și, profitând de condițiile sociale și economice precare în care trăiesc cei mai mulți adepți, acuză „globalizarea, lumea creștină și evreii” de această situație și promit îmbunătățirea condițiilor de viață și apărarea credinței strămoșești prin lupta împotriva celor care se fac vinovați de această stare.

Lumea de astăzi, ce pare a fi golită de sens și valoare și derulându-se cu mult prea mare viteză, are nevoie deopotrivă de conștiință religioasă, ca un limitator al vitezei și instrument al restabilirii scării valorii, dar și de cunoaștere a propriilor limite și acceptarea lor responsabilă, cât și de speranța că nu este părăsită de Dumnezeu, căci numai această ultimă speranță poate umple golul sufletesc de care suferă omul modern și pe care nici un progres tehnic sau științific nu pare a fi capabil a-l umple.

Ca să putem înțelege mai bine rolul religiei, posibilitățile, provocările și, mai ales, capcanele cu care se confruntă omul religios și diferite instituții religioase contemporane, nu trebuie să ne oprim doar la teorii sociale referitoare la modernitate, modernitatea târzie sau postmodernitate ci trebuie să avem în vedere, în primul rând, studiul marilor tradiții religioase ale umanității.

Am menționat, mai sus, câteva definiții ale religiei, dar mai trebuie să luăm în considerare că cealaltă etimologie a cuvântului provine din „religare” și are sens de „a lega”, „a fixa”, lucru ușor de observat în multe regiuni ale lumii: religia unește, construiește și fundamentează coeziunea socială, coeziune socială care, pe lângă componența religioasă, dispune și de aportul limbii, al tradiției istorice și de atașamentul de un anumit teritoriu. Toate aceste idei nu pot înseamna decât o cultură comună, modele și norme de comportament unitare.

Religia a avut, de-a lungul istoriei, sensuri diferite după cum anumite momente semnificative din viața societății au scos în relief acest lucru. Religia poate însemna principii morale, rituri, dar și moduri de a gândi, de a se raporta sau de a trăi sacrul în cadrul unui grup specific, deci înseamnă un anumit sistem de viață pentru grupul respectiv, sau, spre exemplu, cum este cazul la români, un factor constitutiv al etnogenezei. În trecut, religiile determinau toate aspectele vieții umane deținând o foarte complexă componență: se interconectau și intersectau cu filozofia, medicina, legislația, politica, arta, formele de recreație. În epoca modernă prezentă, aceste sectoare ale vieții au dobândit ipostaze și consistențe autonome specifice speciale. Foarte mulți factori, ce par a fi separați de aspectul religios – dezvoltarea științifică și tehnologică accelerată, dreptul internațional, organismele internaționale care acționează în baza unor programe de perspectivă mondială – au fost caracterizați, în final, ca produse secularizate ale religiei și, în special, ale culturii creștine. Acești factori ce par a fi separați de „religie” nu sunt însă adversari ei, ci trebuie abordați prin prisma parteneriatului cu ea, pentru a conduce la înfăptuirea idealurilor universale spirituale care urmăresc înțelegerea și apropierea universală. Ceea ce este necesar a se înțelege nu este tutelarea sau crearea unui front comun al religiilor împotriva altor forțe spirituale ale lumii contemporane, într-o mentalitate ofensivă de tipul cruciadelor, ci „o contribuție substanțială la abordarea circumstanțelor nou-create, prin conlucrarea tuturor factorilor într-un dialog deschis ambelor dimensiuni, verticală și orizontală.”

Religia este o componentă importantă a culturii politice în multe țări, și aceasta datorită puterii ei de a legitima autoritatea laică. Se poate spune despre religie că, pretinzând că se află deasupra lumii pământești, oferă și nu primește legitimitate. Putem observa foarte ușor acest lucru dacă ne gândim la istoria poporului român: toate marile evenimente social-politice care au marcat existența istoriei României au fost legitimate și încununate de evenimente religioase bisericești.

O altă și nouă redeșteptare globală a religiei s-a produs începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea când modernizarea, sub expresie economică și socială, a devenit globală în amploare. Astăzi, importanța religiei se evidențiază dramatic prin resurgența Islāmului, mișcările fundamentaliste de inspirație islāmică răspândindu-se într-un ritm rapid, deoarece par să răspundă nevoilor umane resimțite o perioadă mai mult sau mai puțin îndelungată. O problemă delicată cu care se confruntă, societatea europeană contemporană, chiar în contextul extinderii Uniunii, în afară de pluralismul și sincretismul religios, și raportarea lor la adevăr, o constituie prezența tot mai simțită a Islāmismului. Această problemă trebuie, dacă mai este necesar să o mai spunem încă o dată, să fie dezbătută cu multă seriozitate, cu competență și, simultan, cu multă atenție, diplomație și sensibilitate pentru că, în esență, este vorba de o întâlnire între civilizații și culturi total diferite ce se exprimă prin sensibilități specifice care sub nici o formă nu trebuie „stârnite” sau neglijate. Nu trebuie să pierdem din vedere, nici un moment, că, dincolo de aparențele istorice, monoteismul este factorul de coeziune a celor trei mari religii care se întâlnesc acum în Europa, Creștinismul, Iudaismul și Islāmismul, toate trei fiind de sorginte avraamică, și aceasta ar trebui să impună în Europa dialogul interreligios și dialogul cu toți oamenii de știință de pretutindeni, nu numai cel ecumenic și interconfesional, care și-au făurit deja tradiție în acest sens.

La modul general, religia este relevată de orice conflict deorece vorbește de viață și de moarte, de război sfânt sau de război drept.

Religia, în epoca contemporană, continuă să fie o prezență vie în viața omenirii, indiferent de spațiul geografic în care se manifestă. Creștinismul și-a pus pecetea asupra continentului european, cultura și spiritualitatea europeană fiind de sorginte creștină și purtând amprenta eclesiasmului, acest lucru constituindu-se în specificitatea Europei vis-a-vis de celelalte continente. Lumea occidentală prezentă este plină de contradicții pentru că avem, pe de o parte, ateismul, raționalismul și secularizarea care ne arată că religia își pierde din importanța ce o avea în funcționarea sistemului social, iar de cealaltă parte legiferarea și generalizarea dreptului la credință ridicate la rang de „viață” politică. La fel, în spațiile fostelor state comuniste, unde se edifică societăți democratice, libertatea credinței este consacrată prin lege și, în mare măsură, respectată în viața societății. Se poate afirma, cu foarte mare precauție însă, că procesele de extindere a democrației și economiei libere, cu tehnologie avansată, au indus un model de societate european, în curs de edificare, în care problemele religiei și credinței au încetat să mai fie abordate ca „afaceri de stat”. Acesta este motivul pentru care, la prima vedere, în spațiul european trecerea, respectiv transformarea tensiunilor și conflictelor religioase în ciocniri violente, armate se pot realiza într-un mod mai greu. Din păcate, ceea ce s-a întâmplat în fosta Iugoslavie ne-a arătat vechiul proverb „excepția care confirmă regula”. Nu putem nega însă că, totuși, în momentul în care religia se poate manifesta în condiții de libertate ea poate deveni un element de stabilitate care nu poate și nu trebuie neglijat. Contrastul dintre situația în care populația unui stat participă la servicii religioase în procentaj mare și situația în care aceiași populație se situează, în sondaje, pe locuri fruntașe în ceea ce privește avorturile, corupția și criminalitatea face ca studiul religiozității, al impactului ei social precum și al potențialului ei de a fi un agent credibil al îmbunătățirii vieții sociale, să devină un imperativ al timpurilor noastre.

Până la urmă, afirmarea unei identității religioase într-o „Europă a națiunilor” reprezintă un element fundamental al instaurării unei alte fațete a securității, complementară securității sociale, culturale și economice. Garantarea și întărirea securității naționale stimulează procesele de afirmare a identităților individuale, constituind un mediu intern de securitate în care individul se regăsește în sistemul de valori al societății. Asigurarea securității individului ajută la întărirea unității de voință și acțiune a comunității sociale și descurajează fenomenele de înstrăinare care stau la baza a numeroase forme de comportament antisocial (terorism, crimă organizată, corupție, etc.). În ceea ce privește manifestarea vieții religioase pe plan intern, putem considera că fenomenul religios din România nu ridică probleme serioase – din categoria vulnerabilităților și riscurilor pentru securitatea națională deoarece între marile biserici (creștine) din România se desfășoară o bună relație de cooperare ecumenică.

Pentru a înțelege mai bine modul de generare și evoluție a conflictelor religioase și a evalua cadrul general în care acestea se dezvoltă, trebuie să se pornească de la următoarele elemente specifice importante: stabilirea dominanței fenomenului religios, cauzele și condițiile favorizante, influența pe care Bisericile tradiționale o au asupra lui, influența generată de schimbarea axiologică a sistemelor de credință; identificarea dimensiunii religioase a conflictelor; identificarea și caracterizarea elementelor fenomenului religios ce au un rol determinant în dinamica internă și internațională – vulnerabilități și amenințări de natură religioasă în mediul de securitate (conflicte inter-etnice, tentative de fundamentalism religios); evidențierea elementelor de interferență dintre religie și politică; legătura între securitate și religie ca element concret în procesele de reformă democratică în diferite regiuni ale lumii și amenințările ce pot apărea pe fondul unor vulnerabilități crescute; rolul Bisericii într-o societate multiculturală, postmodernă și democrată; locul și rolul Bisericii Ortodoxe Române în epoca contemporană, în mediul intern de securitate. Deși în majoritatea statelor lumii religia este separată de stat, mulți lideri politici utilizează totuși percepte religioase care servesc scopurile lor, un exemplu, în acest sens, extrem de simplist, fiind cel al Iranului.