Medierea Congresului de la Berlin

1. Care este contextul conflictului?

2. Care este motivatia partilor pentru a alege medierea si de ce alege mediatorul sa se implice? Care sunt alternativele la mediere?

3. Care sunt strategiile adoptate de mediator?

4. Cine este mediatorul? Definirea elementelor importante – interese.

5. Cum evaluati solutia data conflictului?

Contextul conflictului ruso-turc

Congresul de la Berlin s-a născut în urma unui conflict localizat în zona Balcanilor între Imperiul Otoman și cel țarist. Acest conflict a avut și el scânteia sa, reprezentând începutul crizei orientale și apariția naționalismului balcanic. Mișcările de eliberare naționale din interiorul Imperiului Otoman au luat amploare, dominația otomană practic nu mai exista, iar tendințele de unificare din zona est-europeană au făcut ca dificultățile, din toate punctele de vedere, să fie și mai mari în această zonă a Europei. Criza a debutat în vara anului 1875 cu răscoala din Bosnia și Herțegovina, extinsă mai apoi și în actuala Bulgaria. Serbia a eșuat în acțiunile sale de a asigura un front antiotoman, după refuzul Greciei, iar întreaga situație a fost complicată chiar de marile puteri, care doreau să obțină maximul din situația creată, dar cum interesele lor atât de deosebite, ele au încurcat și mai mult lucrurile ce altminteri s-ar fi putut rezolva destul de simplu. Balcanii reprezentau un obiectiv pentru două mari imperii – Austro-Ungar și Țarist, ambele căutând să dețină controlul asupra strâmtorilor și să-și extindă dominația în dauna Imperiului Otoman, pe care-l vedeau drept omul bolnav al Europei.

Problemele în zona balcanică au culminat cu declararea războiului de către Serbia și Muntenegru, pe 30 iunie 1876. Acest act i-a determinat pe factorii de decizie ruși și austrieci să înceapă negocierile, la Reichstadt, austriecii primind dreptul de a anexa Bosnia-Herțegovina în schimbul sprijinului acordat Rusiei pentru obținerea celor trei județe din sudul Basarabiei și anexarea portului Batumi, precum și susținerea unei Bulgarii autonome. Rusia încerca să obțină neutralitatea Austriei într-un eventual conflict cu Imperiul Otoman, dar și această neutralitate depindea de Germania, Bismarck considerând că nimic nu este mai periculos pentru noi ca un conflict între Austria și Rusia, astfel că Bismarck va încerca în viitor să acționeze ca un mediator între cele două țari ce se confruntau în Balcani. Desfășurarea conflictului l-a determinat pe țarul Alexandru al II-lea să ia măsuri, declarând la 10 octombrie 1876 că dorește impunerea unui armistițiu, iar la 31 octombrie decide mobilizarea a 20 divizii pentru a forța Înalta Poartă să ofere Serbiei un armistițiu, chiar dacă acest lucru nu rezolva esențialul problemei.

Pentru rezolvarea crizei a fost convocată o Conferință internațională la Constantinopol, începând cu 11 decembrie la care au participat Marile Puteri, fără prezența Imperiului Otoman. Deciziile luate la această conferință intrau în contradicție cu refuzul Imperiului Otoman de a-și pierde independența prin permisiunea unor reprezentanți internaționali de a superviza reforma internă, dar și decizia de a acorda autonomie Bulgariei, Bosniei și Herțegovinei. Aceste clinciuri permanente între diplomația turcă și cea a Marilor Puteri indica pregătirea terenului, atât diplomatic, cât și militar pentru un conflict armat ce ar fi putut izbucni în 1877.

Războiul nu debutează la începutul anului 1877, Rusia nefiind sigură de neutralitatea Austro-Ungariei și nici de atitudinea pe care Germania ar fi avut-o. La 15 ianuarie Rusia și Austro-Ungaria semnează un acord care consființește cele hotărâte la Reichstadt în iulie 1876. Rușii vor încerca la începutul lui 1877 să evite formarea unei coaliții diplomatice împotriva lor atunci când vor dori să impună o pace în proprii termeni. Austria dorește să ofere o „neutralitate“ diplomatică în schimbul moderației ruse în Balcani, pentru că ea dorește să stăpânească Bosnia și Herțegovina – pentru a preveni formarea unei Serbii prea puternice, acesta rămânând un obiectiv valid inclusiv în 1914, iar interesele rusești sunt în estul peninsulei – Bulgaria și modificarea statutului strâmtorilor.

În acest fel, Rusia are calea liberă spre a declara război, ceea ce și face pe 24 aprilie 1877, iar trupele sale intră pe teritoriul românesc după acordul autorităților de la București din 12 aprilie. Rusia, alături de trupe românești, finlandeze și bulgare va lupta pentru eliberarea populației creștine din Balcani (motivul oficial), pe când otomanii au decis să adopte o atitudine pasivă, profitând de faptul că aproape jumătate din armata sa era situată în garnizoane fortificate, restul fiind destinată operațiunilor, și lăsând inițiativa strategică în sarcina rușilor.

Rusia reușește să înfrângă armata otomană și se îndreaptă spre Constantinopol chiar dacă acceptase un armistițiu pe 31 ianuarie 1878, sub presiunea britanică, care se temea că Rusia va rezolva de una singură Problema Orientală și, automat, soarta Imperiului Otoman. Marea Britanie trimite totuși nave pentru a preveni intrarea trupelor ruse în oraș, astfel că acestea se opresc la San Stefano, unde se va semna tratatul la 3 martie, prin care Imperiul Otoman recunoaște independența României, Muntenegrului, Serbiei și autonomia Bulgariei. Istoricii identifică în acest tratat de la San Stefano începutul disoluției primului sistem bismarckian.

Apare și o diferență între atitudinea pe care au adoptat-o Rusia și Austro-Ungaria în mediile diplomatice. Pe măsură ce conflictul îi devenea în mod clar favorabil, Rusia începe să fie dispusă să-și deterioreze relațiile cu Austria dacă acest lucru îi poate aduce vreun avantaj în Balcani, pe când Austria, cu politicile sale mai moderate, nu este dispusă să rupă angajamentul față de Rusia, nici chiar cu promisiunea unor teritorii. Pe lângă acest aspect, succesul militar rusesc determină Austro-Ungaria să renunțe la neutralitatea diplomatică și chiar să devină autoarea inițiativei de creare a unei coaliții care să forțeze Rusia să dea înapoi, iar această atitudine poate fi explicată și prin faptul că Austria se simte trădată de dorințele excesive ale Rusiei.

Motivația Congresului de Pace

De-a lungul secolului al XIX-lea s-a dezvoltat o metodă foarte clară pentru a menține pacea pe continent: Congresele de Pace, organizate după un conflict care punea în pericol echilibrul european promovat de Marea Britanie, și care trebuia să reunească Marile Puteri ale Europei pentru a se ajunge la o situație de compromis, mulțumitoare pentru toate interesele țărilor participante.

Războiul ruso-turc din 1877-1878 s-a încheiat o dată cu semnarea Tratatului de la San Stefano, dintre cele două combatante și a avut repercursiuni asupra tuturor țărilor participante în război. Bulgaria devenea autonomă, deși în realitate era independentă, și primea regiuni întinse din Macedonia și Tracia. România devenea independentă și primea nordul Dobregei în schimbul cedării forțate a sudului Basarabiei. Rusia obținea în urma conflictului teritorii în Caucaz, cel mai important fiind portul Batumi. Toate aceste decizii au provocat neliniștea Marilor Puteri, și mai ales a Marii Britanii – adepta echilibrului continental, față de creșterea puterii Rusiei în zona Balcanilor, iar Serbia se temea de o Bulgarie prea mare care putea să-i anuleze orice pretenție asupra unor teritorii otomane. Punctul de vedere rus era satisfăcut prin crearea Bulgariei Mari, cu ieșire la două mări – Neagră și Egee, aflată în teorie sub suzeranitate otomană, dar condusă de un prinț rus. Această apariție meteorică nu putea fi tolerată de marile puteri, pentru că distrugea complet orice fel de echilibru în Balcani și, mai mult decât atât, reducea importanța strâmtorilor la minimum, ele nemaifiind un punct strategic unde putea fi stopat expansionismul rus. Creând acest mare stat bulgar, Rusia încălca toate angajamentele semnate în convențiile cu Austria, unde se menționa expres imposibilitatea creării unui mare stat slav la sud de Dunăre.

Astfel, diplomația europeană a încercat să obțină revizuirea tratatului prin Congresul de la Berlin. A.J.P. Taylor consideră că acest tratat de la San Stefano ar fi putut asigura pe viitor supraviețuirea Imperiului Otoman și al Austro-Ungariei, chiar și după o conflagrație mondială.

Relațiile dintre marile puteri au avut de suferit ca urmare a acestei crize orientale. Criza în relațiile germano-ruse începe încă din mai 1875, atrocitățile comise în Bulgaria provoacă doar o reacție de la distanță a marilor puteri – Marea Britanie chiar tinde să minimalizeze amploarea revoltelor. Rusia e singura putere care reacționează, pentru că vede o oportunitate dublă ce nu poate fi ratată: anularea tratatului din 1856 și posibilitatea de a folosi situația în avantaj propriu prin încurajarea primului exercițiu de panslavism, ea neimplicându-se în mod clar ca protector al slavilor balcanici.

Congresul de la Berlin

Congresul de la Berlin a avut rolul de a stabiliza regiunea Balcanilor, de a recunoaște declinul tot mai accentuat al Imperiului Otoman, a împărți sfera de influență din Balcani între Marea Britanie, Rusia și Austro-Ungaria, dar și de a reduce câștigurile Rusiei în zona, mai ales crearea unei Bulgarii Mari. Pregătirea sa a condus la o activitate diplomatică foarte serioasă, cea mai importantă problemă ce avea să se discute și care trebuia rezolvată fiind constituirea Bulgariei. Acest Congres mai avea un rol: menținerea integrității Imperiului Otoman în fața abandonării dogmei pe care Marea Britanie a adoptat-o decenii la rând, aceea de protejare a integrității teritoriale a acestui imperiu în ideea de a menține echilibrul european intact.

Cancelarul german Otto von Bismarck alege să se implice pentru a reduce tensiunile din Balcani, unde era implicată o țară apropiată – Austro-Ungaria – pe care Bismarck o vedea ca pe o aliată, conștient că nu va putea niciodată să împace Germania cu Rusia sau Franța. Astfel, Bismarck decide să acționeze ca mediator în întregul conflict, Germania fiind o țară fără vreo pretenție în această zonă a Europei. Bismarck încearcă să joace rolul unui mediator obiectiv și cinstit, care nu are nimic de câștigat de pe urma Congresului și a obținerii păcii, dar toți participanții îl privesc cu resentiment. Fiind mediatorul, Bismarck nu poate lua partea unei țări sau alteia în mod clar, ci caută să împace toate pozițiile, ori acest lucru îl falimentează pentru că Rusia consideră că el ia partea Austro-Ungariei, iar Austro-Ungaria Rusiei, intrându-se într-o spirală de nerezolvat.

Congresul este văzut ca un punct culminant al bătăliei diplomatice dintre cei doi cancelari ai Rusiei și Germaniei – Alexandr Gorceakov și Otto von Bismarck. Ambii au căutat să convingă puterile europene că existența unei Bulgarii independente nu este o problemă în Balcani, ci din contră, ar îmbunătăți securitatea zonei în fața dezintegrării Imperiului otoman. Bismarck a susținut poziția Rusiei conform căreia suveranitatea Turciei asupra unei comunități creștine ca cea din Bulgaria este un anacronism ce putea duce la insurecții sângeroase și căreia trebuia să i se pună capăt.

Cu aceste crize balcanice, cancelarul german a realizat că această zonă urmează să fie „butoiul de pulbere“ al Europei și că putea duce la un conflict armat european generalizat, astfel că a decis să fie gazda acestui Congres, deși nu fără unele mici obiecții. Berlinul părea să fie singura capitala europeană în care rușii erau dispuși să negocieze. Până la convocarea Congresului, norii războiului se risipiseră, iar rolul său era acum de a oficializa hotărârile deja luate.

Bismarck a încercat prin medierea conflictului la acest Congres să nu pericliteze poziția Germaniei pe scena diplomatică internațională și să păstreze, pe cât posibil, Liga celor Trei Împărați, fără a fi nevoit să aleagă în mod clar între Austria sau Rusia. Rusia și Austro-Ungaria se văd prinse și ele într-un triunghi periculos, nici una nedorind să-și tensioneze relațiile cu Germania, la fel cum nici Germania nu dorește acest lucru cu ele. Cancelarul german era un personaj politic doritor de pace și stabilitate, dar doar în momentele în care situația internațională nu afecta sub nici o formă Germania deși, cu toate acestea, a reușit să țină sub control tensiunile de la Congres și le-a redirecționat în mod abil spre găsirea unei soluții de compromis favorabilă tuturor participanților. Germania nu avea nici cel mai mic interes în Balcani, de aceea Bismarck s-a considerat un erhlicher Makler – mijlocitor onest și a încercat să evite singurul lucru care îl îngrijora cu adevărat: un război între Austro-Ungaria și Rusia. Cu toate eforturile sale și deși a evitat deteriorarea relațiilor cu Rusia, Bismarck nu a scăpat fără să fie afectat. Numeroase persoane cu rang înalt din Rusia au considerat că această manieră de mediere a lui Bismarck este o încercare de a limita sau controla expansionismul rus, un lucru cu care Rusia nu a fost niciodată de acord. Pe lângă acest lucru, Rusia a identificat în Bismarck, un aliat tradițional până la acel moment, un oponent al politicilor ruse și au văzut în această atitudine un afront.

Bismarck a încercat să inducă ideea că acest Congres a avut două mari roluri pe lângă cel de a media între Rusia și Imperiul Otoman: acelea de a evita un război la scară largă și că a rezolvat problema orientală pentru totdeauna. Ambele reprezintă niște însemnări false: războiul fusese deja evitat prin oprirea trupelor ruse înainte de a ajunge la Constantinopol, iar pe de altă parte, Congresul nu a reușit să redea Imperiului Otoman puterea de a redeveni o mare putere independentă – evenimentele dintre 1875 și 1878 având și ele rolul lor de catalizator al prăbușirii otomane. Rezultatele practice ale Congresului au avut puține efecte: două părți ale Bulgariei Mari se vor uni după câțiva ani, chiar cu binecuvântarea Marilor Puteri care au cerut separația lor în 1878, a readus Macedonia sub stăpânire otomană și Bosnia sub suzeranitate austro-ungară. Ambele teritorii care vor provoca valuri în următoarele decade: din pricina Macedoniei a izbucnit Primul Război Balcanic, iar din cauza Bosniei Primul Război Mondial.

Întrebarea cea mai importantă care se pune legat de acest Congres este de ce Bismarck a insistat atât de mult să marșeze pe problema orientală, în contextul în care multe alte transformări aveau loc în Europa și în afara ei: unificarea Italiei și Germaniei, pierderea statutului de principe temporal de către papă, Franța își pierde primatul continental, Africa urmează să fie împărțită, iar China disputată între marile puteri. Congresul mai are meritul de a fi dat startul căutării făuririi de alianțe continentale, iar Kissinger este de părere că acest Congres a marcat începutul unei noi direcții în concepția lui Bismarck de Realpolitik. Germania devenise prea puternică, stârnea deja îngrijorarea marilor puteri, pentru a mai rămâne izolată de orice formă de alianță și de a menține Liga celor Trei Împărați. Cum Rusia a plecat dezamăgită de la Congres, devenea clar că orice alianță între ea și Germania era absolut imposibilă și chiar puteau deveni inamici. Congresul e văzut ca un mare eșec pentru Rusia deoarece tratatul de la San Stefano a fost invalidat, chiar dacă mediatorul Bismarck a încercat să mențină echilibrul în Balcani între cele două puteri.

Congresul berlinez arată o dată în plus îndemânarea lui Bismarck de a naviga prin apele învolburate ale diplomației secolului XIX, chiar dacă el lasă o mulțime de probleme nerezolvate: problema strâmtorilor rămâne pe agenda diplomatică pentru că Bismarck a fost incapabil să împace opiniile celor trei mari puteri implicate în această dilemă, nu stabilește într-un mod mai clar granițele dintre țările balcanice (Grecia și Muntenegru) și nici cele macedonene, care vor continua să suscite conflicte între țările ce urmăreau să stăpânească acest ținut – Grecia, Serbia, Bulgaria, dar și problema Rumeliei Orientale, lăsată în afara Bulgariei.

Cum am spus mai sus, Congresul modifică optica lui Bismarck în ceea ce privește diplomația și relațiile internaționale. Fiind nevoit să iasă din izolarea pe care Germania a adoptat-o, Bismarck consideră că Congresul a fost un eșec și întreaga sa gândire politică suferă o transformare substanțială. El decide să opteze pe viitor pentru alianțe pe termen lung, care să lege Germania de una sau mai multe puteri și dorește să negocieze de pe poziții de forță, folosindu-se de expansiunea continuă a Germaniei în toate domeniile. Această transformare e determinată și de dispariție Ligii celor Trei Împărați, de care țarul Alexandru al II-lea nu se mai simte legat datorită opoziției generale față de Rusia.

disgrațioșenii