Medierea Conflictelor In Institutiile Scolare
CUPRINS
INTRODUCERE……………………………………………………………………………….. 3
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE ASUPRA CONFLICTELOR…. .…… 5
1.1. Definiții ale conflictelor……………………………………………………………………..
1.2. Dinamica conflictelor……………………………………………………………………….
1.2.1. Cauzele conflictelor…………………………………………………………
1.2.2. Structura conflictelor………………………………………………..
1.2.3. Tipuri de conflicte……………………………………
1.3. Managementul conflictelor………………………………………………………………
1.3.1. Metode de soluționare a conflictelor…………………
1.3.1.1. Comunicarea ca factor de soluționare a conflictului………………
1.3.1.2. Intervenția terților în soluționarea conflictelor……………………
CAPITOLUL II. Solutionarea conflictelor in institutiile scolare folosind medierea……
2.1. Tipuri de conflicte în școală………………………………………………………………..
2.2. Medierea conflictelor în institutiile scolare………………………………….
2.2.1.Mediere elev – elev / grup de elevi
2.2.2.Medierea adult – elev
2.2.3.Mediere “între egali”
2.2.4.Mediere “în pereche” sau co-mediere
2.3. Rolul comunicării în procesul de mediere în școală………………………………………
CAPITOLUL III.Studiu privind influenta procesului de mediere in institutiile scolare
3.1. Obiectivele cercetării………………………………………………………………………
3.2. Ipoteza de lucru…………………………………………………………………………….
3.3. Descrierea experimentului și a modului de aplicare a probelor……………………………
3.4. Structura lotului de subiecți………………………………………………………………
3.5. Metode și tehnici de investigație…………………………………………………………
3.6. Analiza rezultatelor………………………………………………………………………
CONCLUZII…………………………………………………………………………………
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………….
INTRODUCERE
Lumea din jurul nostru este modelată și desenată de conflict, de încleștarea de energii din care ne formăm noi posibilități și noi începuturi. Deși conotația sa este în general negativă, conflictul poate avea și o reputație bună, de inițiator al schimbării. El se bazează pe recunoașterea și aprecierea diferențelor, prin urmare este o sursă de educație, o oportunitate care trebuie studiată deci, și de științele educației , pentru a fi fructificată în școală.
La aceste aspecte se adaugă faptul că epoca spre care se îndreaptă societatea contemporană este una a schimbărilor profunde desfășurate la intervale scurte de timp. O epocă despre care putem spune că este dominată de accelerarea continuă a ritmului de viață a omenirii.
Pentru a fi pregătiți să acționeze eficient atunci când sunt implicați într-un conflict, oamenii trebuie să fie conștienți de anumite coordonate ale conflictelor: conflictul este o parte firească a vieții de zi cu zi, o realitate a vieții cotidiene, inerentă relațiilor umane; conflictul poate fi tratat pe căi pozitive sau negative; abordat printr-o gândire pozitivă, conflictul poate avea rezultate creative, poate fi o forță pozitivă pentru creșterea personală și schimbarea socială; abordat printr-o gândire negativă, conflictul poate avea rezultate distructive atât din punct de vedere emoțional, spiritual, cât și fizic; conflictul poate deveni o sursă de maturizare și învățare, ajută la descoperirea propriilor valori și credințe, la sănătatea mentală și individuală; capacitățile de management al conflictului pot fi învățate; prin practică putem îmbunătăți comunicarea, negocierea, medierea conflictelor; modul în care definim o problemă determină dacă și cum o vom rezolva (cu cât definim mai clar problema, cu atât mai ușor vom găsi o soluție); într-un conflict sentimentele sunt importante, câteodată nu ajungem la motivele conflictului și nu-l putem rezolva până când nu luăm în considerare sentimentele neconștientizate.
Actualmente, conflictele amenință fundamental securitatea valorilor umane și materiale, cu cauze din ce în ce mai profunde, cu implicații din cele mai grave și cu necesitatea unei intervenții rapide pentru gestionarea acestora. Și acestea nu se manifestă doar la nivel strategic – ci de la cele mai mici nivele organizaționale.
Școala este primul spațiu al medierii, un spațiu de trecere între familie și societate, între Frecventând școala, copilul trăiește prima mare încercare socială din viața sa, pentru că se desprinde tot mai mult de modelul părinților pentru a se lăsa modelat de școală, instituție cu un important rol formator.
Medierea este o procedura bazată pe voluntariat. Este folosită în școli , atunci când problema este suficient de serioasă astfel încât dacă ar fi ignorată, s-ar agrava și ar putea conduce la fapte regretabile.
Profesorii și elevii , prin mediere, ar trebui să descopere un alt tip de relație, tocmai pentru a evita și a nu rămâne blocați în situațiile de frustrare sau furie. Mulți ani, profesorii și elevii co-există fără a se cunoaște într-adevăr reciproc; în mediere ei se întâlnesc la nivel personal și nu mai sunt așa străini – un profesor și un elev care nu și-au vorbit încep să comunice. Se creează un sens al complicității, au loc schimburi de idei și păreri, se împărtășesc crezuri, este oferit sprijin mutual și fiecare se simte mai puțin izolat. Teama nu-și mai are locul, sentimentele putând fi discutate împreună – știind că agresivitatea poate fi dezamorsată. Relația se schimbă: în locul utilizării autorității – sunt instrumentele medierii – acestea putând fi puse în practică oricând.
Scopul acestei lucrari este de a identifica, sintetiza, explica managementul conflictului în organizația școlară în contextul schimbărilor permanente. Pentru practica organizațională a școlilor din România, domeniul rezolvării conflictului este un domeniu în curs de apariție, de unde și dinamica extrem de mare prin care se caracterizează.
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE ASUPRA CONFLICTELOR
1.1. Definiții ale conflictelor
Conflictele sunt prezente inevitabil în toate domeniile activității umane supuse schimbării. În consecință, este normal să existe o mare diversitate de definiții. Conflictele au o reputație proastă și presupun, în mod tradițional, la nivelul opiniei comune, o trimitere la violență și deci, o valorizare negativă în definire: „conflict – neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord, antagonism; ceartă, diferend, discuție (violentă)”.
Majoritatea analiștilor din domeniul relațiilor internaționale, un domeniu predilect pentru teoria soluționării conflictelor subliniază, de asemenea, incompatibilitatea intereselor în definiție:
La o analiză mai atentă se observă că nu toate conflictele presupun o incompatibilitate de scopuri. Conflictele pot să apară, însă, între părți care urmăresc același obiectiv sau între părți care au interese foarte diferite. Starea conflictuală poate exista și fără interese mutual exclusive. Leigh Thompson (2000) oferă un model al conflictelor în funcție de impactul între ceea ce el numește „starea obiectivă a lumii” și percepțiile subiective ale părților din conflict. Conflictul poate fi, astfel, real (conflictul există și persoanele îl percep ca atare), latent (există dar nu este perceput), fals (nu există, dar este perceput), sau inexistent (nici nu există, nici nu este perceput).
Etimologic, termenul conflict înseamnă înfruntare, dezacord, lovire reciprocă.
Stephen P. Robbins (1998) definește conflictul ca fiind un proces care începe când o parte percepe că o altă parte a afectat sau este pe cale să afecteze negativ ceva care o anumită valoare pentru prima parte.
Pruitt și Rubin (1986) consideră că, conflictul este divergența percepută de interese sau o credință ca aspirațiile curente ale părților nu pot fi atinse simultan.
Hocker și Wilmot (1985) susțin că, conflictul se referă la interacțiunea unor persoane, grupuri interdependente care percep scopuri incompatibile și interferență reciprocă în atingerea acestor scopuri.
M. Vlăsceanu spune că un conflict este “o formă de opoziție centrată pe adversar” și care se bazează pe “incompatibilitatea scopurilor, intențiilor și valorilor părților oponente”.
Certurile și diferențele individuale fac parte din viață și aceasta poate fi îmbunătățită dacă se poate anticipa un conflict și dacă se poate trata în faza incipientă constructiv.
Freud credea într-un conflict fundamental, universal și care nu putea fi rezolvat, conflict existent între impulsiile noastre instinctuale și mediul prohibitiv: familia și societatea; tot ceea ce se poate face, susține Freud, este să se ajungă la un mai bun compromis sau la un mai bun control.
Stephen P. Robbins (1998) definește conflictul ca fiind un proces care începe când o parte percepe că o altă parte a afectat sau este pe cale să afecteze negativ ceva care are o anumită valoare pentru prima parte.
Conflictul:
este o caracteristică inevitabilă a tuturor relațiilor sociale; este o parte naturală a vieții
„o relație în care fiecare parte percepe scopurile, J. Burton (1988)
„o luptă între valori și revendicări de statuturi, putere și resurse în care scopurile
oponenților sunt de a neutraliza, leza sau elimina rivalii”. L.A. Coser (1967)
„combinații de procese competitive și de cooperare, iar cursul pe care-l ia
conflictul va fi determinat de natura acestei combinații”. M. Deutsch (1998)
Aceste definiții sunt construite în mod voit foarte general pentru a include toate tipurile de conflicte. Practic, definirea prin interacțiune, percepție și opoziție, marchează punctul în care orice activitate sau interacțiune aflată în desfășurare se transformă într-un conflict între părți.
Grafic, sfera de cuprindere a conflictului este:
1.2. Dinamica conflictelor
Declanșarea conflictului presupune acumularea treptată de tensiuni în timp. Starea tensională poate fi determinată de interdependențe. Situațiile divergente nu generează conflictul decât în momentul în care aceste divergențe sunt sesizate. Accentuarea stării conflictuale presupune acumularea de tensiuni, iar declanșarea conflictului presupune descătușarea forțelor conflictuale și încercarea de afirmare cît mai puernică a intereselor divergente. Starea conflictuală se va încheia prin eliminarea factorilor care au determinat conflictul.
1.2.1. Cauzele conflictelor
O aserțiune bine cunoscută postulează că “pentru a rezolva o problemă trebuie să-i descoperi cauza “. Cauzele conflictelor sunt multiple.
Esențialele surse generatoare de conflict sunt:
diferențele și incompatibilitățile dintre persoane;
nevoile, interesele umane;
comunicarea;
stima de sine;
valorile individului;
nerespectarea normelor explicite sau implicite;
comportamente neadecvate;
agresivitatea.
Diferențele și incompatibilitățile dintre oameni sunt infinite numeric. Aceasta ar însemna că infinite sunt și sursele de conflict dintre ei? Teoretic, da, practic însă, depinde de anumite circumstanțe. De obicei, diferențele dintre indivizi devin surse ale conflictului din momentul în care sunt obiect al interrelației: sunt exprimate într-o discuție, sunt afișate ostentativ sau una dintre părți reclamă impunerea propriei valori.
Cele mai importante deosebiri generatoare de conflicte sunt:
unele trăsături de personalitate (ex. mobil versus inert; extravertit versus introvertit, adaptiv versus inovativ);
opinii (ex. rolul principal în educația copilului îi revine tatălui/ mamei/ întregii familii; “terapia de șoc” în efectuarea reformei este mai eficientă decât cea lentă progresivă);
atitudini (ex. toleranță – intoleranță față de bârfele colegilor, acceptare – neacceptare a pedepsei fizice / autorității);
valori (prețuirea esteticului în amenajarea locuinței –prețuirea practicului; un părinte valorizează cultura și se străduiește să-i dea educație copilului, celălalt părinte /copilul prețuiește realizarea pe plan material, prin avere; credința religioasă în Allah sau în Dumnezeu);
nevoi (ex. unu este mai termofil, celălalt preferă temperaturile mai scăzute, unul are nevoie de opt ore de somn pe noapte, celălalt de șase);
gusturi și preferințe( alimentație, vestimentație, modalități de agrement și relaxare).
În mod “normal”, adică ideal dezirabil, diferențele dintre noi nu ar trebui să producă disconfortul cauzator de conflict, să ne deranjeze. Starea de facto este însă alta: de cele mai multe ori nu le acceptăm. Apare pentru început dezacordul, verbalizat sau nu; este prima formă a conflictului. De regulă, conflictul datorat diferențelor are o formă ușoară și incipientă, deși nu întotdeauna este cel mai inofensiv (să ne gândim la victimele intoleranței religioase). Cel puțin două explicații pot fi găsite pentru aceste conflicte produse de neacceptarea diferențelor: stima de sine și “paradigma imaginii în oglindă”: ne atribuim virtuții și atribuim altor vicii.
Nevoile /interesele umane le menționăm ca pe o a doua sursă importantă a conflictelor. Oamenii intră în conflict fie pentru că au nevoi care urmează să fie satisfăcute de procesul conflictual însăși, fie pentru că au nevoi neconcordante cu ale altora. Reacțiile, implicarea indivizilor în conflict, intensitatea conflictului nu depind atât de caracterul primar, biologic sau secundar, dobândind al trebuinței frustrare, cât de diferiți alți factori situaționali și de personalitate.
Comunicarea este conflictogenă sau îngreunează rezolvarea conflictului în cel puțin două situații: când este absentă – ne referim la comunicarea verbală individul nu spune ce-l doare dar acumulează tensiune și în cele din urmă aceasta se descarcă într-un moment la un nivel și într-o manieră care ne iau prin surprindere prin intensitatea și forma neadecvată – sau defectuoasă. Oamenii comunică de cele mai multe ori imperfect dar presupun că au făcut-o clar. Văzând apoi că ceilalți acționează în virtutea altor informații, ei atribuie acest lucru rețelei credinței, în nici un caz imperfecțiunii comunicării la nivelul emițătorului adică al lor.
Stima de sine este o componentă afectivă a imaginei de sine. În vreme ce imaginea de sine este ansamblul ideilor pe care un individ le are despre el însuși, despre trăsăturile de caracter și corpul său, stima de sine exprimă sentimentele noastre față de noi înșine. Există unele conduite interpersonale care lezând stima de sine capătă potențial conflictogen. Se consideră că stima de sine stă la baza celor mai multe conflicte deși nu întotdeauna în mod explicit.
Conflictul de valori. Un conflict în care sunt implicate valorile este mai profund și greu de tratat. Valorile sunt credințele noastre despre ceia ce este important, ceia ce deosebește binele de rău și ce principii trebuie să ne guverneze viața. Valoarea este ceia ce prețuiește individual și prin urmare, constituie un vector care-l susține energetic și-i orientează conduita și sentimentele: familia, cultura convingerile religioase, politice și morale, chiar și banul pot fi o valoare a cuiva. Când le sunt atacate valorile, oamenii reacționează extrem de dur pentru că se simt contestați personal, le este lezată stima de sine.
Conflictul de norme, nerespectarea normelor explicite sau implicite. Normele sociale sunt standarde sau comportamente comune, acceptate de membrii grupului și așteptate de ei. Unele norme sociale sunt explicite și pot fi atașate: “Fumatul interzis”, Intrarea se face numai pe ușa din dreapta”, “În această mănăstire se intră numai cu capul acoperit”. Altele sunt nerostite și nescrise, dar și ele influențează comportamentul. Există reguli nescrise pentru comportarea în medii aglomerate, așezarea la rând, salut (prin forme încetățenite la nivel de cultură).
Omul respectă normele sub imperiul a două forțe fundamentale care modelează comportamentul: presiunea la conformare, pe de o parte, și dorința de a se supune, pe de altă parte. Individul se conformează din mai multe motive:
1. Comportamentul de conformare (ascultare, disciplină, respect al cerințelor ce-i sunt adresate) este întărit începând din copilărie.
2. Compararea socială. De obicei ne comparăm cu alți oameni, în special cu cei la fel ca noi, ca mod de evaluare a acurateței atitudinilor noastre, dorințelor și convingerilor.
3. Presiunea grupului. La rândul lui, grupul face presiuni asupra persoanei deviante să se schimbe, conformeze. Dacă nu reușește, o respinge. În felul acesta grupul își păstrează standardele și continuitatea.
Comportamentele neadecvate la mod absolut sau relativ. Aici putem sesiza câteva genuri distincte:
comportamente negative, poate chiar antisociale, manifestate într-un climat normal și care sunt pe bună dreptate respinse de celălalt/ceilalți indivizi cu care interacționăm (un act de egoism, minciună);
comportamente pozitive în sine, ca valoare umană generală, dar atice, neobișnuite fie în contextul social, cultural sau al relație în care au loc (daruri fără motiv evident, manifestări de simpatie nejustificate sau, exemplifică S. Moscovici, un act de altruism într-o societate individualistă), fie în contextul constantei comportamentale a persoanei care le manifestă (actul unei colege leneșe care se oferă să vă ajute la curățenia de acasă devine suspect; o vecină avară se oferă să vă împrumute bani – de ce?);
comportamente pozitive și dezirabile dar cu mesaj negativat de partenere fie din cauza unor trăsături constante de personalitate, cum ar fi slaba încredere în sine, fie din cauza stării dispozițional – afective pasagere;
unele comportamente sunt neadecvate situației: ținută/companie/fapte necorespunzătoare la o anumită reuniune.
Agresivitatea. Între agresivitate și conflict există o relație reciprocă; agresivitatea este fie cauza, fie forma de manifestare, fie rezultatul conflictului. În termenii conflictului agresivitatea apare ca o modalitate conflictuală de relaționare cu mediul, fie în plan concret – acțional, fie în plan imaginar, fantasmatic. Marca sa este intenția nocivă, ostilă îndreptată asupra unei ținte/persoane investite cu o anume semnificație.
Conflictul este deseori provocat de status, putere, prestigiu, “principii”. Modul în care sunt utilizate și comunicate cultura și informațiile constituie de asemenea o sursă de conflict.
1.2.2 Structura conflictelor
Orice conflict pornește de la o problemă care generează la participanți comportamente de conflict (reale sau dorite), extrem de complexe.
1. Problema conflictului se caracterizează prin disconfort, tensiune produsă de altul (alții) și se definește prin următoarele:
o problemă este o experiență subiectivă și nu are în mod necesar o bază obiectivă;
natura problemei poate fi cognitivă (percepția scopurilor blocate), afectivă
(dezacord sau sentimente de repulsie, ostilitate, teamă) sau mixtă.
amploarea sau intensitatea unui conflict pot varia: un conflict se reduce când dezacordul se diminuează, dar se extinde când dezacordul crește.
2. Comportamentul în conflict – este reacția intenționată sau manifestată de un individ la o problemă. Dat fiind faptul că oamenii sunt diferiți reiese că și comportamentul lor este diferit. De regulă, oamenii manifestă mai multe reacții în măsuri diferite, agregate într-o manifestare unică de componente ale comportamentului conflictual. Probleme diferite pot provoca aceleași reacții, după cum aceiași problemă poate provoca comportamente diferite la oameni diferiți sau la aceeași persoană în momente diferite.
3. Rezultatul conflictului – sunt stări finale ale beneficiilor sau costurilor ambelor părți implicate.
După B. Mayer (2000), conflictul este un fenomen psihosocial tridimensional, care implică o componentă cognitivă (gândirea), o componentă afectivă (emoțiile și sentimentele) și o componentă comportamentală( acțiunea, inclusiv comunicarea).
a. Componenta 1: Percepția conflictului – constă în modul în care înțelegem și îl evaluăm.
Persoanele percep, observă semnele conflictului în trei localizări:
la sine
la celălalt
în reacții interpersonale.
b. Componenta 2: Afectivitatea în conflict – emoțiile sunt inerte conflictului, ele pot îndeplini
mai multe roluri. Ele pot avea unul sau câteva dintre următoarele roluri:
cauza conflictului;
resursă energetică (forță motrice) în desfășurarea conflictului;
mecanisme de stingere a conflictului;
simptom sau indicator al conflictului.
Managementul emoțiilor pe parcursul derulării conflictului poate presupune:
exprimarea liberă a emoțiilor;
suprimarea temporală;
exprimarea controlată a emoțiilor.
c. Componenta 3: Acțiunea. Comportamentul în conflict poate avea două roluri:
– exprimarea conflictului, a emoțiilor implicate;
– satisfacerea nevoilor.
1.2.3. Tipuri de conflicte
Se enumeră următoarele tipuri de conflict:
1. După criteriul localizării există:
Conflict intern – este conflictul psihic (Freud)
Conflict extern – conflictele sociale care pot implica două sau mai multe persoane, grupuri, instituții, organizații, comunități, state etc.
2. În funcție de extensiunea ariei sociale acoperite conflictele pot fi:
Conflictul interpersonal – apare intre doi indivizi ( soț și soție, profesor și elev)
Conflictul intragrupal – în clasa de elevi, în birou, în familia lărgită etc.
Conflictul intergrupal – între grupări rasiale, etnice, politice etc.
Conflictul internațional – apare între state naționale, corporații, blocuri de națiune.
3. După criteriul aparentei există:
Conflict manifest
Conflict nemanifest
4. După criteriul ,,câștigătorul conflictului,, există:
Conflict de suma zero – (victorie-înfrângere sau câștig-pierdere)
Conflict de cooperare totală – amândoi pot pierde sau amândoi pot câștiga
Conflict cu motive mixte
5. După criteriul naturii intrinseci a conflictului:
Conflicte biologice – generate de boli, dezvoltare defectuoasă a organismului.
Conflicte psihologice
Conflicte socioculturale și de evoluție
6. După criteriul părților implicate în conflict:
Conflicte endogene-exogene – conflictele între doi cetățeni ai unui stat.
Conflicte simetrice-asimetrice – două state în război.
7. După criteriul scopului conflictului:
Conflicte orientate spre problemă – se sting in momentul in care este rezolvata problema.
Conflicte orientate spre scop – care țintesc schimbarea structurii sistemului sau a suprasistemului.
8. După criteriul percepția adversarului:
Luptele – oponentul este clar perceput ca dușman
Jocul – este caracterizat prin analiza situației.
Dezbaterile – urmăresc aducerea adversarului la propriul mod de a percepe situația.
1.3. Managementul conflictelor
Părțile care intră în conflict, au de obicei, tendința să-și manifeste interesele ca fiind diametral opuse. Rezultatele posibile se limitează la o situație de tipul câștig-pierdere (câștigul uneia dintre părți devine automat pierderea celeilalte) sau compromis. Dar în conflictele violente ambele părți pot pierde. Dacă nici o parte nu este capabilă să propună un compromis, ambele părți pot să genereze costuri ale conflictului atât de mari, încât ambele ar fi ieșit mai bine dacă ar fi fost aprobată o altă strategie de compromis sau de tipul câștig-câștig.
1.3.1. Metode de soluționare a conflictului
Abordarea clasică propune patru căi de rezolvare:
stăpânirea – soluționarea conflictului în favoarea unei părți care este complet satisfăcută în timp ce cealaltă parte este complet nesatisfăcută;
compromisuri – satisfacerea parțială a ambelor părți;
integrarea – satisfacerea completă a ambelor părți;
4.separarea părților aflate în conflict.
O parte importantă a problematicii care ca modalități concrete de rezolvare a conflictelor la nivelul clasei de elevi amintim: abordarea curriculară a proceselor, peer-mediation și medierea transformativă.
1. Abordarea curriculară a proceselor este o introducere în educația pentru rezolvarea conflictelor, caracterizată prin acordarea unui timp specific învățării abilităților și principiilor fundamentale, precum și una sau a mai multe proceduri de soluționare de probleme în cadrul unor cursuri separate sau incluse în programa școlară. Abordarea programului de mediere antrenează indivizii selectați (adulți și copii) în dobândirea principiilor și abilităților fundamentale ale rezolvării conflictelor și ale medierii, cu scopul de a pregăti persoane ce pot juca rolul de terță parte neutră pentru a-i ajuta pe disputanți să găsească o soluție. Abordarea pașnică la nivel de clasă este o metodologie la nivel de clasă de elevi, care include formarea acestora pentru dobândirea abilităților, principiilor și unora dintre procesele fundamentale de rezolvare a conflictelor. Educația în acest sens este încorporată în programa școlară și în strategiile de management al clasei. Abordarea pașnică la nivelul întregii școli este o metodologie ce cuprinde toată școala și se construiește pe abordarea pașnică în clasă, prin folosirea rezolvării conflictelor ca sistem de operare pentru management. Principiile și procesele sunt învățate și se utilizează de către fiecare membru al comunității școlare:, profesori, personal auxiliar, consilieri, elevi, directori și părinți.
2. Peer Mediation Program este un program afterschool care este derulat de către Organizația Non-Guvernamentală Morningside Center for Teaching Social Responsibility, în școlile publice din New York. Programul este urmat de 400 de elevi, de la grădiniță până la liceu, începând din anul școlar 2006-2007.
Programele tradiționale de tip ,,Peer mediation” se bazează pe structura rezolvării de probleme. Conflictul este văzut ca ,,problemă” care poate și trebuie soluționată (Spangler, 2003). Principalul scop este de a-i ajuta pe elevi să rezolve conflictele apărute între ei. Elevii urmau o serie de pași, de la focalizarea asupra definirii problemei, spre identificarea intereselor și temerilor, generarea de soluții posibile și încheierea unui acord .
Peer mediation este un model de succes având în vedere considerentele:
Limbajul tinerilor nu este întotdeuna accesibil adulților;
Tinerii identifică mai repede și mai bine natura problemei în care sunt implicați;
Tinerii reușesc să găsească mai repede soluții pentru rezolvarea problemele lor;
Dacă sunt bine instruiți, tinerii nu au nevoie de adulți în rezolvarea conflictelor lor, acestea pot să le rezolve singuri, mai bine, mai repede și mai eficient.
3. Un model nou, cu o abordare alternativă este „medierea transformativă” (Bush and Folger, 2005). Acesta reprezintă schimbarea modelului de rezolvare a problemelor într-unul mai comunicativ, mai interactiv care subliniază clar despre ce e vorba în conflict și ce înseamnă în mod concret rezultatele pozitive ale rezolvării conflictelor. Conflictul reprezintă o criză în interacțiunea umană. În timpul conflictului, atitudinile negative se alimentează reciproc, iar sentimentele de slăbiciune și de focalizare pe propriile nevoi sunt intensificate. Scopurile principale ale mediatorului într-o mediere transformativă este să susțină și să faciliteze eforturile părților spre transformarea conflictului într-o interacțiune constructivă, nu să ajute părțile să-și rezolve problema, ci să-i ajute să depășească durerea experienței conflictuale. Acest model a fost experimentat mai întâi în programul The PAZ (Peace from A to Z).
Medierea transformativă completează multe din scopurile programului peer mediation, mai ales în cazul în care abordarea rezolvării de probleme poate eșuată. Programul Transformative peer mediation a ajutat școala să devină un mediu al conflictelor pozitive, unde disputele sunt încurajate și dirijate constructiv.
Conflictele sunt experiențe în general ambivalente, același conflict poate aduce atât prejudicii unei persoane, cât și un avantaj în ceea ce privește dezvoltarea acelei persoane. Astfel, în diferite culturi (cultura chineză), conflictul este privit ca o oportunitate pentru indivizi, simbolistica conflictului este duală (pericol și șansă de progres).
Consecințele negative ale conflictelor sunt multiple, cu efecte emoționale nedorite în timp. Acestea pot produce emoții și sentimente negative (furie, teamă, suferință, singurătate etc.), îmbolnăviri fizice și psihice, pot provoca distrugerea coeziunii și identității grupului, conflictele nerezolvate împiedică dezvoltarea personală, pot produce pagube materiale, pierderea libertății sau chiar a vieții.
Descoperirea laturii constructive a conflictului depinde de modul de abordare al conflictului, transformarea conflictelor în procese benefice este posibilă prin reorientarea energiei conflictului în direcții benefice și utile. Spre exemplificare, conflictul poate fi privit drept o experiență de viață, un act de învățare (cum să se evite repetarea lui) sau un act de dezvoltare personală, de autocunoaștere, cunoașterea celorlalți și a fenomenelor psiho-sociale.
vizează conflictele, reprezintă refacerea relațiilor între părțile implicate, acest lucru fiind posibil prin comunicare și consiliere.
Cadrele didactice și în special profesorii diriginți trebuie să cunoască particularitățile clasei de elevi, cu toate resorturile care pun în funcțiune relațiile dintre aceștia, să cunoască problematica adolescenților, sub toate aspectele, cu precădere dimensiunile biologice, psihice, sociale.
Se recomandă o relație de cooperare cu psihologul școlar, precum și o activitate de informare și consiliere a părinților. De asemenea, profesorii diriginți trebuie să ofere oportunitatea de relaționare eficientă între elevi, încurajând și promovând activitățile extrașcolare și extracurriculare, precum excursii, drumeții, reuniuni, vizite la diferite instituții, muzee, parcuri, înființarea de cercuri și cluburi școlare, care să pună în valoare capacitățile și abilitățile elevilor. În același timp, cadrele didactice trebuie să se informeze în legătură cu punctele tari și punctele slabe ale elevilor, promovând orele de consiliere care au drept obiective autocunoașterea și intercunoașterea elevilor. În timpul orelor de curs, precum și la orele de dirigenție, este recomandabilă activitatea pe grupe, care oferă elevilor oportunitatea de a interacționa, chiar prin relații de competiție constructivă.
Diriginții, care cunosc cel mai bine particularitățile elevilor din clasă, trebuie să depisteze cât mai precoce dificultățile de relaționare a unor elevi și în colaborare cu psihologul școlar să ia măsuri pentru a ameliora situațiile care ar putea conduce la tensiuni în grupul clasă de elevi.
De asemenea, diriginții, prin rolul lor de lider adult, este necesar să creeze un mediu plăcut, cald, primitor în timpul activităților școlare și distractive și să ofere modele pozitive de conduită și interrelaționare.
Alte metode de soluționare a conflictelor:
apelul la scopuri sau amenințări supraordonate – identificare a unor obiective sau amenințări comune de nivel superior care nu pot fi atinse sau evitate decât prin cooperarea părților;
apelul la „cea dea treia parte" (concilierea) sub mai multe forme:
inchizitorială – cea dea treia parte integrează părțile după care dă un verdict final obligatoriu;
arbitrajul – cea dea treia parte se informează asupra situației conflictuale, audiază părțile și ia o decizie finală obligatorie pentru părțile care au acceptat arbitrajul;
medierea – cea dea treia parte are un rol consultativ și menirea de a furniza recomandări care nu sunt decât orientative pentru părțile din conflict.
Disciplina rezolvării conflictelor propune următoarele modalități de rezolvare a conflictelor:
Victorie-victorie – fiecare învinge. Se consideră că dacă există un câștigător, în mod necesar trebuie să existe și un învins.
Helena Corneliu și Shoshana Faire propune următoarele îndrumări utile pentru căutarea de soluție „victorie-victorie'':
formulați nevoile fiecăruia;
încercați să ieșiți în întâmpinarea nevoilor fiecăruia;
sprijiniți atât valorile celorlalți, cât și pe ale dumneavoastră;
încercați să fiți obiectiv și disociați problema de persoane;
concentrați-vă pe corectitudine, nu pe forță;
căutați soluții creative și ingenioase;
fiți dur cu problema, dar blând cu oamenii.
Compromisul – reclamă anumite capacități de negociator, pentru ca fiecare să câștige ceva. El dă impresia de corectitudine dar aceasta poate să nu fie suficient pentru că fiecare vrea să obțină cât mai mult. Cu toate acestea împărțirea în mod egal este adeseori acceptată fiind cea mai corectă modalitate. Dezavantajul compromisului este că una din părți își poate supraevalua poziția astfel, încât să pară mărinimoasă. O persoană poate ceda mai mult decât cealaltă. Uneori nici una din părți nu agreează ideea de a i se lua din ceea ce dorește. Dacă nu sunt explorate cu grijă variantele posibile compromisul nu va mai reprezenta cea mai bună soluție.
Victorie-înfrângere. Acest stil este adesea rezultatul unei tendințe inconștiente de a vă proteja de durerea eșecului, „victorie-înfrângere" este o confruntare de forțe, în care una din părți ajunge deasupra. „Victorie-înfrângere" poate avea efecte întârziate: învinsul poate să nu suporte o decizie care s-a luat fără să se țină seama de el și ca atare să încerce chiar sabotarea ei. învinsul de astăzi poate refuza să coopereze mâine.
Reprimarea – refuzul de a lua act de existența unui conflict este comportamentul la care recurgem când avem nevoie de pace cu orice preț. Reprimarea este judicioasă, totuși atunci când o confruntare pe tema unui dezacord fără importanță amenință prea mult o relație sau când oamenii nu sunt pregătiți să audă ceea ce ai tu de spus. A reprima un conflict puternic înseamnă a nu vorbi despre aspectele sale importante.
Abandonul – dacă te retragi fizic sau emoțional dintr-un conflict, poate din teama confruntării, nu mai ai de spus în ceea ce se întâmplă. Este înțelept să te retragi atunci când conflictul nu te privește și lipsa ta de implicare nu afectează cursul evenimentelor. Ea poate fi chiar utilă dacă în felul acesta se atrage atenția asupra unei crize neglijabile. Pe de altă parte, implicându-te în loc să contribui la soluționare ai putea deveni prea imperativ, îmboldindu-i pe celălalt să renunțe sau să se retragă. Prin retragere o situație problematică poate să crească nemăsurat.
Jina G. Scott [Scott J.G. 1991] propune alte tipuri de strategii:
concurența
eschivare
adaptare
colaborare
compromis
În conformitate cu acești doi factori C. Thomas evidențiază următoarele strategii de soluționarea conflictelor:
Confruntarea – urmărirea propriilor scopuri, neținând cont de nevoile celuilalt, dominare, folosirea diferitor metode pentru tensionarea oponentului (inclusiv psihologici). Persoana care alege această strategie percepe situația ca victorie sau înfrângere, ocupă o poziție ferm fixată.
Evitare – subiectul nu ea nici o atitudine față de conflict, el nu-și urmărește interesele, nici pe ale celorlalți, se stăruie să nu ia nici o responsabilitate asupra sa, nu acordă atenție contradicțiilor, consideră conflictul ca ceva absurd.
Colaborare – acțiunile de obicei sunt orientate spre căutarea unei soluții care ar satisface interesele atât unei din părți cât și ai celeilalte. Persoana care alegea această strategie, optează pentru o discuție care ar duce la o hotărâre adecvată.
Acomodare – individul își neglijează propriile interese pentru a le satisface pentru ale celuilalt, acesta este prototipul sacrificiului de sine. Persoana este de acord cu toate propunerile, pretențiile, învinuirile, tinde să-l susțină pe altul să nu-i atingă sentimentele.
Compromisul – scopul este de a găsi o soluție rapidă, reciprocă avantajoasă sau să satisfacă parțial ambele părți. În literatura de specialitate găsim următoarele elemente centrate pe soluționarea conflictelor:
Trebuie să cunoașteți tipul de conflict în care sunteți implicat. Diferite tipuri de conflict necesită tipuri diferite de strategii și tactici.
Trebuie să conștientizați cauzele și consecințele violenței și ale alternativelor la violență chiar atunci când sunteți foarte nervoși. Violența naște violență. Dacă „veți câștiga" o dispută prin violență celălalt va încerca să „v-o plătească" în alt mod învață alternativele violenței în abordarea conflictului.
Trebuie să înfruntați conflictul mai degrabă decât să-1 evitați.
Respectă-te pe tine și interesele tale, respectă-1 pe celălalt și interesele sale.
Evitați etnocentrismul; înțelegeți și acceptați realitatea diferențelor culturale.
Faceți diferență clară între „interese" și „poziții". Pozițiile pot fi opuse,
dar interesele pot să nu fie opuse.
Cercetați-vă interesele proprii și pe cele ale celuilalt pentru a identifica interesele comune și compatibile pe care le aveți.
Definiți interesele conflictuale drept o problemă reciprocă ce urmează să fie rezolvată prin cooperare.
Atunci când comunicați cu celălalt ascultați cu atenție și vorbiți în așa fel încât să fiți înțeleși; este necesară încercarea activă de a vă pune în locul celuilalt și de a verifica mereu dacă reușiți s-o faceți cu succes.
Fiți atentă la tendințele naturale spre subiectivitate; percepții eronate; judecăți greșite și gândire stereotipică care apar de obicei la unul și la celălalt în timpul conflictului aprins.
Dezvoltați-vă abilități de a aborda conflicte grele, astfel încât să nu fiți neajutorați sau disputați atunci când vă confruntați cu cei care nu vor să se angajeze într-o soluționare constructivă sau cei care folosesc șiretlicuri.
Trebuie să vă cunoașteți pe voi înșivă și să vă cunoașteți reacțiile tipice la diferite feluri de conflict.
Un conflict va fi diminuat dacă:
– persoanele implicate sunt imparțiale și de încredere;
– cealaltă parte nu este etichetata; părțile sunt capabile sa se concentreze mai degrabă asupra problemelor decât asupra lor însele;
– amenințările sunt retrase, se renunța la ele sau sunt reduse;
– persoanele implicate au cooperat anterior disputei și sunt dispuse să continue relația;
– interesele sunt văzute ca fiind de negociat, deoarece nu implică principii fundamentale;
– persoanele implicate primesc ajutor pentru rezolvarea problemelor și tehnici de rezolvare a conflictului.
1.3.1.1. Comunicarea ca factor de soluționare a conflictelor
Conflictul și comunicarea sunt într-o relație de interdependență, acolo unde se ivește un conflict, cu siguranță va exista și comunicare. Comunicarea are un rol dual în ceea ce privește managementul conflictelor. Dacă într-un capitol anterior includeam comunicarea printre sursele conflictului, în acest capitol vom vorbi despre celălalt sens al comunicării, cel de prevenire, evitare, gestionare, diminuare ori rezolvare a conflictelor, care presupun abilități de comunicare.
Comunicarea poate îmbrăca mai multe forme:
– comunicarea verbală sau orală, unde este utilizat limbajul verbal;
– comunicarea paraverbală, care include viteza cu care vorbim, ridicarea sau scăderea tonului, volumul, folosirea pauzelor și calitatea vorbirii;
– comunicarea non-verbală („body language” – limbajul corpului), care cuprinde mimica, fizionomia în mișcare, gesturile, chiar și tăcerea.
În funcție de nivelurile între care poate circula comunicarea, avem:
– comunicarea pe verticală (de sus în jos – ordinele, regulamentele venite de la conducere sau superior și care trebuie puse în practică de către cai cărora li se adresează; sau chiar de jos în sus, deși mai rar decât situațiile anterioare – ca feedback sau pentru exprimarea anumitor nemulțumiri sau pentru diferite solicitări)
– comunicarea pe orizontală, între departamentele aceleiași organizații sau instituții ori chiar intre indivizii din organizație.
Tot aici, putem identifica și cele două forme de comunicare: cea formală și cea informală. Nu vom insista mai mult asupra acestora, întrucât au fost studiate la o altă materie. În schimb, vom studia câteva opțiuni de comunicare în situațiile conflictuale, și anume:
1. Comunicarea non – asertivă (timidă)
2. Comunicarea agresivă
3. Comunicarea pasiv – agresivă
4. Comunicarea asertivă
1. Comunicarea non – asertivă este acea abilitate de a evita conflictul sau de a se acomoda dorințelor sau nevoilor celeilalte persoane, prin utilizarea acțiunilor verbale sau non-verbale care se potrivesc nevoilor celuilalt; astfel încât interesul pentru propriile nevoi, drepturi sau obiective va scădea. Această opțiune de a comunica în situațiile conflictuale poate îmbrăca două forme: evitarea sau acomodarea. Cum recunoaștem indivizii care utilizează acest tip de comunicare? Sunt indeciși; evită contactul cu ochii partenerului („no eye contact”); se scuză repede, chiar părăsesc încăperea; devin evazivi; iar într-un grup de persoane ei preferă evitarea conflictului sau dacă s-a declanșat deja conflictul, atunci preferă să-l soluționeze rapid. Va fi în final o situație de LOSE–LOSE; când o parte se acomodează, celălalt are doar pentru o perioadă scurtă de timp impresia că a câștigat, dar în schimb, adversarul care va pierde, va alege să părăsească relația; iar pe termen lung ambii vor pierde.
2. Comunicarea agresivă se referă la abilitatea de a ne impune dorința față de o altă persoană, prin utilizarea actelor verbale sau non-verbale într-un mod prin care sunt violate standardele sociale, cu intenția de a produce injurii, suferință sau durere altor persoane. Este sinonimă cu „conflictul”, deoarece de la forme ușoare de injurii verbale se poate ajunge la bătăi sau chiar violuri/omoruri violente.
Cum îi recunoaștem? Își ofensează partenerii prin ignoranță; nu ascultă („poor listeners”); contactul cu ochii partenerului e intens; emit un aer arogant, de superioritate; încearcă să-și domine partenerul vorbind tare, învinovățind, intimidând și utilizând sarcasmul și lovitura sub centură. Dacă la început nu folosesc agresiunea fizică, ei vor recurge imediat la violență fizică, în cazul în care vor fi provocați. În final, vom avea de-a face cu o situație de LOSE–LOSE, deoarece în timp, celălalt va renunța la relația cu un „agresiv”.
Comunicarea agresivă poate lua două forme:
Comunicarea agresivă non-verbală (violența fizică). Potrivit unor cercetători americani (Bograds), analizând violența domestică, au ajuns la concluzia că soțiile sunt cele care suferă mai multe injurii fizice decât soții în familie; 50% din victimele cazurilor de omoruri ale femeilor din Statele Unite ale Americii sunt provocate de către soții lor, prietenii, concubinii sau foștii soți.
Comunicarea agresivă verbală. Comunicarea agresivă verbală este predispoziția unei persoane de a ataca conceptele alteia, urmărind astfel să-i cauzeze o durere psihologică sau o supărare. Această sintagmă este sinonimă cu „abuzul psihologic”; se extinde de la noțiunea potrivit căreia un individ își urmărește atingerea propriilor interese sau satisfacerea propriilor nevoi, pe costul altora. Astfel de persoane se caracterizează prin utilizarea amenințărilor, a ridiculizărilor și a atacurilor la persoană; poate incluzând și mesaje non-verbale, ca ridicarea tonului, țipete, urlete etc. Stereotipurile joacă un rol important în comunicarea agresiv-verbală, întrucât acestea distorsionează percepția reală; ne împiedică să privim anumiți indivizi așa cum sunt ei în realitate; iar nu ca parte a unui grup (stereotipul = impresia formată despre anumite grupuri de persoane și identificarea lor ca făcând parte dintr-un grup anume, spre exemplu poliția, profesorii, instalatorii etc.).
3. Comunicarea pasiv – agresivă împrumută tehnici atât de la comunicarea non-asertivă, cât și de la tipurile agresive. Indivizii care preferă acest tip de comunicare nu urmăresc deschis, direct atingerea obiectivelor, ci pe ascuns, făcând uz de mijloace ascunse; ei spionează, șantajează, împrăștie zvonuri false, dezvăluie anumite secrete ascunse, încurajează atacuri ale persoanelor din afara grupului.
4. Comunicarea asertivă. Termenul de „asertivitate” a devenit popular în anii ’70, când în timpul unor programe de training, participanții au fost învățați să zică „NU” în simulările unor confruntări interpersonale. Acest tip de comunicare se întâlnește cel mai des la stilurile de compromis și la cel de colaborare și se referă la abilitatea de a vorbi și de a susține deschis scopurile pentru atingerea propriilor interese sau satisfacerea nevoilor, fără ca alte persoane să aibă de suferit.
Indivizii care utilizează acest tip de comunicare sunt comunicativi, preciși, le place să-i impresioneze pe ceilalți și sunt flexibili în răspunsuri/feedback-uri. Ne punem întrebarea care dintre cele patru opțiuni de comunicare este mai bună sau chiar ideală? Credem că fiecare dintre opțiuni pot fi utilizate, cât mai flexibil, în funcție trei factori:
– de ocazie (ne referim aici la timp – momentul potrivit pentru a opta pentru un tip de comunicare sau altul și spațiul sau locația – dacă e în public sau într-un loc mai retras);
– de cealaltă persoană – cât de apropiați suntem de persoana respectivă, ce relație avem cu ea (pe membrii familiei – frați, surori, părinți sau bunici, pe prieteni ii tratăm diferit față de superiorii de la locul de muncă sau chiar colegi ori subordonați; sau clienți – cetățenii, în cazul instituțiilor publice);
– de propriile nevoi
Situații potrivite pentru a utiliza un tip anume de comunicare.
Putem utiliza comunicarea asertivă:
– când conflictul este important pentru mine;
– când „m-aș urî” mai târziu pentru ca nu am spus ceea ce am simțit la un moment dat;
– când o relație pe termen lung cu partenerul e importantă pentru mine;
– când cealaltă parte poate rezista asertivității mele și nu reacționează agresiv sau pasiv – agresiv;
– când celălalt ar profita de situație; dacă aș permite;
– când este posibilă soluția de WIN-WIN.
Comunicarea non-asertivă este utilă atunci când:
– consider că s-ar putea să nu am dreptate sau când nu sunt sigur pe mine;
– s-a întâmplat ceva ce e mai important pentru celălalt decât ar fi pentru mine;
– o relație pe termen lung cu partenerul prezintă importanță.
Folosim comunicarea agresivă în cazul în care am epuizat toate celelalte opțiuni de comunicare și siguranța mea fizică sau psihică sau a unor persoane apropiate este pusă în pericol (cazul de auto-apărare).
Așadar, comunicarea este un proces cu care ne confruntăm zi de zi, iar conflictul este un ingredient al vieții noastre cotidiene, în care unii indivizi par doar să provoace conflicte, alții le mai și rezolvă; astfel încât atunci când conflictul devine foarte intens, când escaladează, „acesta arde precum un foc toate bunele intenții ale partenerilor în comunicare”.
1.3.1.2. Intervenția terților în soluționarea conflictelor
Terții pot contribui la soluționarea conflictelor prin tehnici ca: reducerea tensiunii, controlarea numărului de probleme, îmbunătățirea comunicării, stabilirea unor teme comune sau sublinierea anumitor opțiuni de decizie pentru a le face mai atractive pentru părți. Câtă vreme părțile reușesc să-și dispute în mod direct, într-o manieră constructivă, nu este necesară intervenția altor actori. Când disputa ajunge într-un impas major, intervenția celei de-a treia părți rămâne deseori singura soluție. Totuși, o astfel de intervenție trebuie evitată până când părțile reușesc să se descurce și fără ajutor, în limite de timp și resurse. Intervenția terților poate fi dorită de părți sau poate fi impusă din afară prin reguli, legi, obiceiuri stabilite într-o organizație.
Intervențiile formale sunt recunoscute ca tradiționale și sunt proiectate pentru a juca acest rol formal; ele sunt folosite de judecători, mediatori ai relațiilor de muncă, mediatori ai divorțurilor, arbitri, etc. Intervențiile informale apar incidental într-o negociere.
a) Medierea are un caracter preponderent procedural, este mai puțin intruzivă decât alte procese (arbitrajul), deoarece părțile își păstrează controlul asupra rezultatelor, deși vor ceda controlul asupra modului de soluționare a disputei.
b) Arbitrajul implică nivele scăzute sau practic inexistente ale controlului părților asupra rezultatelor soluționării disputei, dar menține un control ridicat asupra modului de desfășurare a procesului negocierii. Este probabil cea mai frecventă formă a intervenției terților. Procesul este simplu: când părțile au ajuns la un blocaj major sau sunt confruntate cu o criză majoră de timp, după ce au soluționat mai multe elemente ale disputei, își prezintă pozițiile unui terț neutru. Terțul ascultă apoi ambele părți și decide asupra modului în care se va rezolva, în cele din urmă, disputa. Arbitrajul este folosit deseori între disputele dintre diferite corporații sau dintre patronat și sindicate. Cei care arbitrează pot să decidă asupra unei singure probleme aflate în dispută sau asupra mai multor probleme care se află într-un pachet de probleme aflate în dispută arbitrarea poate să fie voluntară și coercitivă. Arbitrarea formală este cel mai des în mecanismele de soluționare a disputelor din relațiile de muncă sau în plângeri de violări ale contractelor legale. Arbitrajele au două avantaje clare: oferă o soluție clară pentru soluționarea unui conflict și ajută părțile să evite costurile unei prelungiri a disputei.
c) A treia perspectivă formală de soluționare a conflictelor a fost definită ca „un set de activități din partea consultantului care ajută clientul să perceapă, înțeleagă și acționeze asupra evenimentelor din procesul negocierilor”. Obiectivul major al acestei consultări este diminuarea aspectelor emoționale ale conflictului și îmbunătățirea comunicării dintre părți.
În lumea reală, terții intervin mult mai puțin neutru și nepartizan. Se descriu astfel câteva forme de intervenție informală valabile mai ales pentru persoanele care au o poziție de putere în raport cu părțile: șefi, părinți, consilieri etc. Intervenția inchizitorială exercită un control foarte mare atât asupra procesului cât și al deciziei și rezultatelor. Intervenția adversativă. Managerii controlează în întregime decizia dar nu sunt interesați de desfășurarea procesului. Un astfel de terț nu pune întrebări, ci ascultă pasiv ce au părțile de spus și apoi ia o decizie bazată exclusiv pe prezentări. După ce pune un diagnostic rapid asupra conflictului, terțul le comunică părților că va impune o soluție dacă ele nu reușesc să ia una în timp util. Utilizarea productivă a conflictului sau rezolvarea creatoare a acestuia reprezintă un demers esențial al managementului procesului de învățământ. Consilierul trebuie să afle cauzele complete ale conflictului apărut. Acestea pot fi: atmosfera competitivă, atmosfera de intoleranță, comunicare slabă, exprimarea nepotrivită a emoțiilor, absența abilitaților de rezolvare a conflictelor, utilizarea greșită a puterii de către profesor.
Medierea. Medierea reprezintă o modalitate alternativă de soluționare a conflictului dintre părți pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane.
Medierea poate fi definită drept un proces de soluționare a conflictului în care o persoană terță, neutră și imparțială, asistă părțile aflate în conflict să ajungă la un acord acceptat de ambele părți.
Medierea poate fi formală sau neformală în dependență de natura conflictului, mediator și stilul său, și rezultatul medierii. Exemple de mediatori neformali pot fi liderii de biserici (preoți sau pastori) și lideri comunitari (primari, consilieri etc.) și alții. Mediatorii formali în contextul Republicii Moldova sunt mediatorii care au beneficiat de un program de instruire si sunt atestați de Consiliul de Mediere. Fie că este vorba de medierea formală, fie că este vorba de medierea neformală, scopul acesteia rămâne același: de a ajuta părțile unui conflict să ajungă la un acord.
Deși însăși medierea este o abordare alternativă a conflictului, în cadrul acesteia pot fi identificate câteva stiluri de tratare a unei situații conflictuale. Sunt mai mulți factori care au determinat apariția diferitelor stiluri de mediere, începând cu varietatea cazurilor și terminând cu preferințele mediatorului. Este important de a cunoaște diferitele stiluri care sunt utilizate deoarece acestea sunt determinate direct de gradul de implicare a mediatorului în procesul de mediere și rolul acestuia în felul cum este soluționat conflictul.
Jon Linden în cartea sa „Stilurile de mediere: Puristul vs. ‘Purtătorul de unelte’ (Mediation Styles: The Purists vs. the ‘Toolkit.’) identifică 4 stiluri de mediere practicate în prezent: facilitativă, evaluativă, transformativă, narativă.
Medierea facilitativă este stilul cel mai structurat și utilizat de către mediatori. În anii 1960 și 1970 medierea facilitativă a fost curentul de bază, mai mult ca atât, a fost singurul stil predat și practicat. Mediatorul facilitativ „pune întrebări, validează și normalizează punctele de vedere ale părților, caută să afle interesele ascunse după pozițiile părților și asistă părțile în găsirea și analiza opțiunilor pentru rezoluție” (Zumeta). Mediatorul care practică acest stil este complet neutru. El sau ea nu oferă sfaturi, recomandări sau opinii. Zumeta consideră că motivul pentru care mediatorii nu oferă sfaturi, recomandări sau opinii se datorează faptului că acest stil s-a dezvoltat când medierea era practicată de către voluntari și deținerea unei experiențe în domeniul în care s-a iscat litigiul nu era obligatorie.
Medierea evaluativă s-a dezvoltat în anii 1980 drept răspuns la numărul mare de solicitări din partea instanțelor judecătorești (Etcheson). Mediatorul evaluativ, spre deosebire de mediatorul facilitativ, intervine mai mult în procesul de mediere prin oferirea unor recomandări sau expunerea opiniei cu privire la consecințele transmiterii cazului în instanța de judecată. Medierea evaluativă este deseori utilizată în cazurile când obiectul conflictului/litigiului sunt banii. Mediatorul evaluativ deseori are expertiza necesară cu privire la obiectul disputei și aplică cunoștințele sale relatând o opinie evaluând cazul. Această evaluare poate fi aplicată fie aspectelor legale, fie factuale in dependență de domeniul conflictului. Un mediator care practică acest stil poate să evidențieze care sunt punctele slabe sau forte ale soluțiilor parvenite de una din părți ale conflictului.
Medierea transformativă este considerată unul din cele mai noi stiluri de mediere. Acest stil a fost etichetat „transformativ” în cartea „Ce poate medierea.” (The promise of mediation) scrisă de Robert Bush și Joseff Folger. Deși medierea transformativă păstrează structura medierii facilitative, în același timp ea caută să împuternicească fiecare parte și încurajează părțile să recunoască punctul de vedere „al celuilalt”. Scopul acestui stil este de a transforma relația dintre persoanele aflate în situație de conflict în cadrul procesului de mediere prin împuternicire și recunoaștere (Zumeta). Acest stil acordă o mare atenție interacțiunii și comunicării între părți.
Medierea narativă, în esența ei, a împrumutat mult de la terapia narativă (Billikopf-Encina). Acest stil de mediere pornește de la prezumția că oamenii sunt prinși de ciclul conflictului deoarece ei se văd prinși în granițele acestuia. Mediatorul care utilizează acest stil ajută părțile să vadă conflictul de la distanță, prin relatarea unei povestioare. După ce ei finalizează istorisirea, părțile lucrează cu mediatorul pentru a crea o poveste nouă în care conflictul este înlocuit de un acord care va duce la soluționarea conflictului. Scopul este de a ajuta părțile să se detașeze de conflict. Linden subliniază faptul că aplicarea acestui stil funcționează bine atunci când părțile au o relație interpersonală care continuă după procesul de mediere.
Deoarece cele mai des întâlnite în practică sunt stilurile de mediere facilitativă/transformativă și cea evaluativă, vom analiza un pic mai în detaliu aceste abordări.
Indiferent de stilurile pe care le adoptă un mediator, el are două sarcini de bază:
conferirea de susținere și încredere participanților la conflict (ridicarea potențialului personal), care poate fi o susținere emoțională și morală;
ajutorarea părților în procesul de înțelegere și recunoaștere a unor interese și necesități ale acestora.
Ca și rezultat al îndeplinirii acestor sarcini, părțile aflate în conflict capătă abilitatea de a se orienta independent în situația creată și de a găsi puteri interne și aptitudini de a discuta problemele apărute, și dacă nu se reușește o împăcare, în ultimă instanță, părțile sunt cel puțin capabile să ia o decizie cum să procedeze mai departe.
Potrivit lui Bush și Folger, dacă mediatorul preferă abordarea ce se bazează pe soluționarea problemei și respectiv, acordul de împăcare (medierea evaluativă), atunci direct sau indirect, el influențează părțile și le sugerează o anumită modalitate de soluție. În timp ce abordarea transformativă ține cont, în primul rând, de independența părților în luarea deciziilor și de dreptul de a avea unele suspiciuni și poate conduce la aceea ca mediatorul să prefere terminarea procesului, fără a ajunge la un acord, dacă una sau ambele părți nu au siguranța pasului sau deciziei următoare care îi vizează.
Evident, că indiferent de modelele sau abordările pe care mediatorul le poate alege, acesta are nevoie de anumite abilități și tactici pentru a-și atinge scopurile.
Adepții medierii evaluative trebuie să dezvolte abilități de a colecta informația, de a o analiza, de a găsi cauza disputelor, de a formula clar gândurile sale și desigur, să posede darul convingerii. Bineînțeles, nu mai puțin importantă este și cunoașterea algoritmului de soluționare a problemei și etapele procedurii, care oferă posibilitatea atingerii unor rezultate și înțelegerea consecutivității soluționării problemelor în timpul medierii, adică când trebuie să avansezi sau, dimpotrivă, să te întorci cu un pas sau doi în urmă.
Un mediator, adept al modelului facilitativ/transformativ, trebuie să acorde o atenție sporită abilităților de lucru în plan emotiv, adică sentimentelor și trăirilor părților, deoarece anume emoțiile sunt cele care ne împiedică să avem încredere atunci când ne aflăm într-o situație de conflict, să apreciem obiectiv lucrurile, să apreciem soluțiile (alternativele) pe care le avem, și să luăm o decizie cât mai corectă. Deseori calea spre iertare și împăcare este determinată de existența posibilității de a-ți exprima sentimentele, care este oferită prin intermediul mediatorului. În acest caz este important să se urmărească manifestările emoționale, cunoașterea dinamicii și consecutivității acestora, pentru a nu împiedica procesului normal de căință și iertare dintre părți, urmat mai apoi și de o împăcare.
Întrebarea „care din aceste stiluri este cel mai bun poate părea inoportună?”. Practica demonstrează că mediatorul nu tinde să însușească abilitățile necesare pentru a deveni un profesionist eficient, ci alege acel stil ce corespunde mai bine abilităților sau talentelor cu care este deja înzestrat. În fiecare conflict, ca, de altfel, și în cadrul fiecărei medieri, sunt importante și necesare ambele stiluri de mediere, și respectiv, ale abilităților, de aceea nu este tocmai corect să ne punem întrebarea, care din comportamente sau abordări este mai bună. Un mediator bun trebuie să poată cumula ambele particularități ale acestor abordări, or acest lucru reiese din însuși caracterul conflictului.
Medierea este un proces și ca și oricare proces ea are o anumită ordine care a fost gândită în așa fel încât să producă rezultate cât mai bune. Cu toate că nu se poate afirma că există un model fixat al medierii, sunt totuși anumiți pași prin care mediatorul conduce părțile. De obicei, o mediere trece prin următoarele etape:
Activitățile pre mediere: Organizarea și desfășurarea întâlnirilor preliminare; Decizia de a media; Planificarea contextului; Completarea actelor necesare; Organizarea spațiului pentru mediere.
Etapa 1. Inițierea medierii: Explicarea procesului de mediere și a rolului mediatorului; Lămurirea regulilor ce trebuie respectate pe parcursul medierii; Clarificarea întrebărilor participanților.
Etapa 2. Identificarea problemelor: Strângerea informației; Clarificarea problemelor; Relevarea intereselor neexprimate.
Etapa 3. Elaborarea planului de negociere: Formularea problemelor în limbaj neutru; Asigurarea acceptării problemelor; Stabilirea ordinii discuțiilor.
Etapa 4. Crearea unei înțelegeri reciproce și formularea alternativelor: Gestionarea climatului emoțional; Identificarea pozițiilor și intereselor; Formularea intereselor comune; Clarificarea presupunerilor; Formularea criteriilor pentru soluțiile posibile; Identificarea soluțiilor; Verificarea fezabilității soluțiilor propuse; Negocierea soluțiilor propuse.
Etapa 5. Finisarea medierii: Decizia de a termina medierea; Formularea acordului (pașii de implementare și responsabilitățile); Încheierea formală a medierii de către mediator; Scrierea acordului; Planificarea urmăririi implementării acordului.
CAPITOLUL II. Solutionarea conflictelor in institutiile scolare folosind medierea
2.1. Tipuri de conflicte în școală
Frecventând școala, copilul trăiește prima mare încercare socială din viața sa, pentru că se desprinde tot mai mult de modelul părinților pentru a se lăsa modelat de școală, instituție cu un important rol formator.
Școala este ca un teatru, în care actorii educației sunt profesorii care stau la catedra și susțin o lecție (joacă rolul) iar elevii sunt publicul care ascultă și pe de altă parte sunt cei mai mari critici ai profesorilor. În prezent în cazul apariției conflictelor, profesorul are rolul de ascultător, însă și cel care trebuie să găsească o soluție, pe care fie o comunică direct elevilor, situație în care elevii propuneau mai multe soluții, pentru ca apoi, tot ei să o aleagă pe cea care le satisfăcea nevoia cel mai bine.
După cum cunoaștem, în școală deseori apar conflicte între elevi , între elevi și profesori și chiar între profesori, din cauza elevilor, pot apărea conflicte, care dacă nu sunt elucidate și discutate atunci când se produc, pot prinde forme diferite, și anume:
frustrare din partea elevului – elevul poate fi frustrat de o anumita nota obținută, care îi poate crea o aversiune fata de profesorul care i-a dat calificativul. În subsidiar poate prinde aversiune și față de materia respectivă, care poate în realitate îl atrage, acesta din cauza profesorului. Toate acestea duc la : – agresivitatea elevului prin cuvânt sau la agresivitatea elevului exprimată prin atitudini corporale. (Ex) – elevul face comentarii la oră, în afara orei pe coridor, vorbește tare când trece profesorul respectiv prin zona, făcând “ironii nevinovate”, cu ținta clară către acel profesor. Atitudinea corporală se manifestă prin poziția elevului în clasă: stă cu spatele la catedra, stă întors pe jumătate către colegul din dreapta/stânga, se uită pe fereastră când profesorul vorbește, sau se face că nu aude când îi este strigat numele.
aversiunea elevului față de profesor;
aversiunea profesorului față de elev, pentru un comportament necivilizat sau pentru lipsa de interes pentru materia respectivă.
Conflicte între elevi
Utilizarea productivă a conflictului sau rezolvarea creatoare a acestuia reprezintă un demers esențial al managementului procesului de învățământ. Mediatorul zilnic se confruntă cu un număr foarte mare de conflicte. El trebuie să fie un „pacificator” care utilizează, însă, constructiv conflictul în vederea atingerii finalităților educaționale stabilite. De aceea, el trebuie să afle, în primul rând, cauzele conflictului apărut. Acestea pot fi:
Atmosfera competitivă. Elevii au fost obișnuiți să lucreze individual, pe bază de competiție, lipsindu-le deprinderea de a munci în grup, încrederea în colegi și profesori. Ei nu doresc decât victoria asupra celorlalți și, dacă nu o obțin, își pierd stima de sine. Competiția apare în toate momentele, chiar și acele când este neproductivă.
Atmosfera de intoleranță. În clasă se formează clici, iar lipsa sprijinului între colegi duce de mai multe ori la singurătate și izolare. Apar resentimente față de capacitățile și realizările celorlalți, neîncrederea și lipsa de prietenie.
Comunicare slabă. Aceasta reprezintă solul cel mai fertil pentru conflict. Cele mai multe conflicte pot fi atribuite neînțelegerii și percepției greșite a intențiilor, sentimentelor, nevoilor și acțiunilor celorlalți.
Exprimarea nepotrivită a emoțiilor. Orice conflict are o componentă afectivă. Conflictele se vor accentua atunci când elevii au sentimente deplasate, nu știu să-și exprime supărarea sau nemulțumirea într-un mod neagresiv, își suprimă emoțiile și sunt lipsiți de autocontrol.
Absența priceperilor de rezolvare a conflictelor. Elevii și profesorii nu știu să răspundă în mod creativ al conflictelor. Ei prețuiesc și utilizează modalități violente de soluționare a acestora.
Utilizarea greșită a puterii de către profesor. Un profesor poate să accentueze sau diminueze cei cinci factori enunțați mai sus. De asemenea, poate provoca apariția sau escaladarea conflictelor prin așteptări exagerat de înalte față de elevi, conducând clasa prin reguli inflexibile, bazându-se în permanență pe utilizarea autorității, instaurând o atmosferă de teamă și neînțelegere.
Între agresivitate și inacțiune există o gamă foarte largă de răspunsuri. A câștiga sau a pierde, ca individ, nu sunt singurele ieșiri posibile dintr-un conflict. Cea mai bună soluție este cea în care ambele părți câștigă.
Utilizarea consecventă și repetată a tehnicilor de rezolvare a conflictelor de către profesori și mediatori va face ca elevii înșiși să fie capabili, după un timp, să prevină singuri conflictele sau în cazul apariției acestora să le soluționeze astfel încât ambele părți să aibă de câștigat. Acest lucru are efecte benefice asupra atmosferei în clasă, contribuind la crearea unei comunități educaționale în care elevii se sprijină unii pe alții. Caracteristicile acesteia sunt:
Cooperare. Elevii învață să lucreze împreună, să aibă încredere unii în alții și să-și împărtășească preocupările.
Comunicare. Elevii învață să observe atent, să comunice cu acuratețe ceea ce au de spus, să asculte atent pe ceilalți.
Toleranța. Elevii învață să respecte și să valorizeze pozitiv diferențele dintre oameni, să ă înțeleagă propriile prejudecăți și modul în care aceștia acționează.
Expresie emoțională pozitivă. Elevii învață să-și exprime sentimentele în special supărarea sau nemulțumirea în modalități neagresive și nedistructive. Totodată ei învață autocontrolul.
Rezolvarea conflictelor. Elevul mediator deprinde în alți elevi abilitatea de a răspunde în mod creativ într-o situație conflictuală.
Conflicte între profesori-elevi
Pentru a evita apariția acestui tip de conflict, profesorul nu trebuie să-și utilizeze puterea în mod discreționar, cu scopul de a evidenția lipsa de putere a elevilor. Autoritatea profesorului trebuie să se manifeste constructiv, prin crearea unui mediu propice învățăturii, prin menținerea ordinii și prin „scoaterea” a ceea ce este mai bun din elevi. În schimb, autoritarismul (adică, exercitarea autorității formale în mod permanent, sistematic și indiferent de condiții) solicită, implicit supunerea oarbă și conformă din partea elevilor. Deși, pare eficient, autoritarismul rezolvă problemele doar pe termen scurt și superficial, întrucât conflictul cu elevii și ostilitatea acestora se va menține.
Orice rezolvare a conflictelor implică o mai bună comunicare cu elevii. Cu cât comunicarea este mai bună și mai completă, cu atât are loc creșterea unui climat de siguranță fizică și psihică va fi mai bine probabil, iar conflictele vor putea fi mai ușor soluționate. De asemenea, este deosebit de important a-i învăța pe elevi să-și exprime emoțiile în mod constructiv. Ei trebuie să știe că pot câștiga ceea ce doresc fără a fi agresivi. Autocontrolul nu înseamnă suprimarea emoțiilor, ci un mod pozitiv de a le exprima.
O sumarizare a opțiunilor de ordin principal care sunt necesare și utile unui management optim al situațiilor conflictuale, cuprinde:
Abordarea conflictelor din perspectivă „pozitivă”
Autenticitatea și sinceritatea, evitarea „atacurilor la persoană”, și luarea în considerare a reacțiilor indivizilor aflați în conflict, dublată, însă, de fermitate, nefiind recomandată schimbarea propriilor opinii, doar pentru a evita conflictul – conducerea de tip participativ (nu „autocritică”), dar nici nu de tip „laissez-faire”)
Evitarea situațiilor de tip câștig-pierdere și găsirea unei soluții de tip câștig-câștig
Utilizarea complexă a medierii în managementul situațiilor conflictuale.
Este firesc să ne punem întrebarea: Cu ce ar putea contribui tehnicile de rezolvare a conflictelor la îmbunătățirea situației din școli și comunitate? Cu multe! Pentru început , te poate face să te simți mai bine atunci când mergi la școală. Când înveți să-ți controlezi reacțiile în situații deosebite, nu mai este atât de preocupat de neînțelegeri, mici scăpări, lupta pentru putere. Când alegi să-ți impui punctul de vedere – fie că ești director, elev, profesor sau părinte – alegerea ta de a-ți asuma responsabilități, dovedește calități de lider. Când greșim trebuie să ne cerem scuze, să reparăm greșeala făcută și să nu repetăm greșeala. Acesta este procedeul de învățare continuă și care în timp, se traduce prin scăderea stres-ului.
Medierea conflictelor în institutiile scolare
Medierea este un proces de soluționare a disputei între părți prin intermediul unei terțe persoane. În cadrul procesului de mediere, participanții respectă anumite reguli și parcurg anumite etape de mediere.
Mediatorul este persoana care gestionează acest proces, colaborând cu părțile pentru stabilirea cauzelor și problemelor conflictului, îndrumându-le spre identificarea soluțiilor, găsirea numitorului comun și a interesului pe care fiecare din părți le va obține în rezultatul soluționării conflictului. Acesta nu are sarcina de a pedepsi elevii aflați în conflict, nici de a oferi soluții de soluționare a acestuia, ci de a urma regulile medierii, și anume cele de parcurgere a etapelor acesteia și respectarea principiilor medierii. Mediatorii sunt aleși din rândurile elevilor. O clasă poate să includă de la unu până la mai mulți mediatori.
Implementarea medierii în școli ar crea un climat prietenos, și deschis între elevi. Acestora le-ar fi mult mai simplu să comunice despre problemele apărute cu semenii lor decât cu profesorii. Astfel persoanele delegate și instruite pentru a îndeplini funcția de mediator revizuiesc atitudinea și opinia lor asupra termenului de conflict și metode de evitare a acestuia, astfel devenind neutri, obiectivi și empatici.
Implicarea mediatorului în conflict ar putea îmbunătăți comunicarea între elevi și influența comportamentul și atitudinile acestora asupra conflictului și cauzelor apariției acestora.
Autor Brândușa S. identifică următoarele tipuri de mediere:
Mediere elev – elev / grup de elevi
Medierea adult – elev
Mediere “între egali”
Mediere “în pereche” sau co-mediere
Mediere elev-elev/grup de elevi
Conflictele apar foarte des între elevi. Conflictul implică întotdeauna emoții negative, respectiv medierea școlară trebuie să cunoască aceste emoții, motivele și cauzele apariției conflictului, factorii care duc la apariția acestuia, precum și modalitățile de comunicare între părți, în scopul soluționării disputei.
Elevii care mediază conflicte apărute în școală sunt numiți “elevi mediatori”. Aceștia sunt instruiți, astfel încât în rezultatul cunoștințelor acumulate, utilizând anumit tehnici pentru facilitarea discuției între elevi sau grupuri de elevi ajută la găsirea în scopul găsirii unei soluții. Sarcina elevului mediator este de a stabili o comunicare reușită între părți, de a afla cauzele conflictului și a de a găsi soluție pentru ispășirea conflictului.
Mediatorul în fiecare zi se confruntă cu un șir de conflicte. El trebuie să regleze conflictele, dar pentru a le face eficient, acesta trebuie să cunoască cauzele conflictului apărut între elevi.
Medierea reprezintă cea mai bună soluție în care ambele părți pot câștiga. Aplicarea acestui proces de soluționare a conflictului după utilizări repetate va aduce rezultate, astfel elevii ar putea în continuare singur să-și soluționeze conflictele. Acest lucru are efecte benefice asupra atmosferei din clasă, contribuind la crearea unei comunități educaționale în care elevii se sprijină unii pe alții.
Mediere adult/profesor-elev
Medierea adult/profesor-elev, are loc cu implicarea mediatorului adult, fie din comunitatea școlii (profesor, psiholog, etc.), fie un mediator atestat.
Acest tip de mediere este utilizat atunci când conflictul nu poate fi soluționat de către mediatorului elev.
Pentru a evita apariția acestui tip de conflict, profesorul nu trebuie să-și utilizeze puterea în mod discreționar, cu scopul de a evidenția lipsa de putere a elevilor. Autoritatea profesorului trebuie să se manifeste constructiv, prin crearea unui mediu propice învățării, prin menținerea ordinii și prin “scoaterea” a ceea ce este mai bun din elevi. Un anumit comportament al elevilor, care este considerat ca inadecvat și care poate genera conflicte, poate fi schimbat prin tehnici specifice, care utilizează cu precădere stimuli pozitivi (recompensa în loc de pedeapsă). Una dintre aceste tehnici propune următorii pași:
Identificarea comportamentului care trebuie schimbat
Se decide sistemul de recompensare
Se prezintă clasei acest plan de îmbunătățire a comportamentului
După ce elevii au înțeles și au fost de acord cu procedura, aceasta se aplică.
Mediere între egali
Este o modalitate diferită de mediere decât cea de mediere elev-elev sau medierea adult-elev, deoarece presupune o echipă de mediatori din același an de studii sau din ani diferiți de studii, care oferă servicii de mediere. Săptămânal, aceștia se întâlnesc pentru a-și împărtăși experiențele și instruindu-se totodată, stabilesc programul, împart sarcinile, stabilesc orele de întâlnire cu colegii implicați în conflict.
În procesul medierii, elevii mediatori atrag atenția asupra personalității colegilor.
Medierea în „pereche” sau co-medierea
Când devine foarte dificil de a soluționa un conflict, atunci se recurge la medierea problemei “în pereche”, adică implicarea a doi mediatori în procesul de mediere.
Autorul Brîdușa S. enumeră obiectivele medierii școlare:
Asigurarea promovării relațiilor de colaborare dintre elevi, profesori și părinți în spiritul toleranței.
Rezolvarea unor situații conflictuale între membrii comunității școlare, situații care, dacă ar fi ignorate, s-ar transforma în situații grave, cum ar fi abandonul școlar, violența cu consecințe de ordin penal.
Ajutarea elevilor de a obține o imagine mai clară despre ei înșiși și despre relațiile interumane
Abordarea conflictelor într-un mod constructiv, contribuind la sănătatea mentală individuală a elevilor și având efecte pozitive asupra societății în întregul ei.
Facilitarea discuțiilor dintre elevi sau grupuri în vederea găsirii unei soluții, țelul lor fiind de a le oferi părților în dispută un forum pentru o mai bună comunicare și înțelegere, care duce deseori la o soluție acceptabilă pentru toată lumea.
Dezvoltarea de către elevi a unor aptitudini folositoare toată viața, prin învățarea tehnicilor de rezolvare a conflictelor cât mai devreme
Formarea mediatorilor din rândul elevilor, care sa încerce «rezolvarea» conflictului, constatând ca rezolvarea lui „de sus” nu este întotdeauna bine primita de către elevi.
Sprijinirea tuturor copiilor din comunitate, încurajând implicarea părinților în educația copiilor și în viața școlii și facilitând colaborarea dintre familie – comunitate – școală.
Medierea se bazează pe următoarele principii:
1. Medierea are un caracter voluntar. Părțile implicate sunt libere să decidă să recurgă la medierea conflictului sau nu. La fel aceștia, pot în orice moment să refuze serviciul de mediere sau la mediator.
2. Prezentarea informației. Părțile au dreptul să fie informate despre procesul de mediere, înainte de a accepta participarea la proces.
3. Autodeterminarea/caracterul individual. Fiecărei părți i se oferă posibilitatea de a enumera propriile nevoi, probleme, soluții.
4. Imparțialitatea și neutralitatea mediatorului. Mediatorul implicat în procesul de mediere urmează să medieze conflictul între părți într-un mod echilibrat. Neutralitatea presupune ca mediatorul să nu aibă legătură și să nu se afle în conflict de interese cu părțile și subiectul disputei între ele.
5. Confidențialitatea. Garantează securizarea informațiilor primite de mediator de la părți în dispută.
Responsabilitățile și atribuțiile mediatorului școlar:
Facilitează dialogul școală – familie – comunitate.
Contribuie la menținerea și dezvoltarea încrederii și a respectului școlii față de comunitate și al comunității față de școală.
Monitorizează copiii de vârstă preșcolară care nu au fost înscriși la grădiniță și sprijină familia (susținătorii legali) în vederea înscrierii copilului în învățământul preșcolar.
Adună date statistice relevante pentru accesul la educație și sprijină direct și prioritar menținerea copiilor în sistemul de învățământ obligatoriu.
Asigură actualizarea bazei de date despre copiii aflați în pericol de abandon școlar, monitorizează situația școlară și activitățile extrașcolare ale acestora, încurajând participarea acestora la educație.
Transmite școlii toate datele colectate din comunitate, în scopul identificării soluțiilor optime pentru asigurarea accesului egal al copiilor la educație.
Previne și mediază conflictele între familie, comunitate și școală;
Ajută părinții, profesorii, elevii să cunoască și să depășească barierele care îi împiedică pe unii copii să participe la educație (prejudecăți sociale, culturale, lipsa de încredere în educația formală etc.).
Contribuie la deschiderea școlii către comunitate și la promovarea valorilor culturale tradiționale ale acesteia în mediul școlar, prin implicarea în organizarea de activități cu specific multicultural cu părinții și ceilalți membri ai comunității.
Informează autoritățile despre orice posibilă încălcare a drepturilor copilului, sprijinind demersurile acestora pentru soluționarea situațiilor respective.
Practica procesului de mediere școlară, parcurge aceleași etape ca și medierea clasică următoarele etape:
Activitățile pre mediere
Aceste activități au drept scop pregătirea medierii propriu zise. Prima activitate de la această etapă poate varia în dependență de modul în care părțile într-un conflict intră în contact cu mediatorul.
Mediatorul desemnat urmează să se întâlnească cu fiecare persoană în parte. Întâlnirile preliminare au drept scop: Formarea la părți a unei credibilități personale și procedurale în ceea ce privește medierea. Credibilitatea personală se referă la caracteristicile mediatorului care sunt de natură să asigure succesul în cadrul medierii. Credibilitatea procedurală se referă la încrederea pe care și-o formează părțile precum că procesul propus de mediator are șanse mari de a fi cu succes în soluționarea conflictului lor.
Obținerea acordului de a participa la mediere. Spre finele întâlnirii preliminare, mediatorii trebuie să elucideze toate întrebările privind procesul de mediere pe care ar putea să le aibă participanții și să le amintească că participarea în cadrul procesului de mediere este voluntară. După aceasta mediatorul clarifică dacă partea ar dori să încerce medierea ca metodă de soluționare a conflictului.
Mediatorul trebui să aibă grijă și de alte momente mărunte, dar care ar putea să faciliteze comunicarea. Astfel mediatorul ar putea pregăti biscuiți, apă și în dependență de părți ar putea să organizeze și alte lucruri care ar face părțile să se debaraseze de tensiunea pe care o au (o vază cu flori etc.). Un loc aparte în acest sens îl are îmbrăcămintea mediatorului care la fel trebuie să fie potrivită cu caracterul părților.
Oferiți o prezentare generală a medierii și a modului de funcționare a ei. Nu este nevoie ca aceasta să fie exhaustivă sau să sune prea idealist. În discuția cu victimele trebuie de accentuat că un scop major al activității este de a restaura echitatea cum ar fi stabilirea caracterului și modului de restituire a pagubei. Un alt moment ține de discutarea procedurii, inclusiv manierei de moderare a întâlnirii și a persoanelor care vor fi prezente. Mediatorul de asemenea oferă informație despre etapele medierii și regulile care trebuie respectate.
După prezentarea acestei informații mediatorul va încerca să obțină acordul părții de a participa la mediere.
Un scop al acestei întâlniri este stabilirea timpului și locului care ar fi cel mai convenabil pentru părți în caz că doresc să medieze.
Etapa 1. Inițierea/începerea medierii
Pe parcursul primei etape care am denumit-o convențional începerea medierii, mediatorul are drept sarcină crearea unei atmosfere de siguranță pentru părți în termeni fizici și siguranță în termeni de încredere că medierea ar putea fi o cale de a soluționa conflictul apărut. La fel mediatorul trebui să se asigure încă o dată că părțile înțeleg rolului mediatorului, procesul de mediere, principiile și regulile care trebuie respectate pe parcursul lui. La sfârșit părțile trebuie să-și clarifice toate întrebările pe care eventual le-ar avea și să fie de acord cu regulile de lucru.
Această etapă se începe de fapt cu venirea părților la locul medierii (de obicei, este o clasă). Mediatorul trebuie să fie cu ceva timp înainte în așa fel încât părțile să nu fie nevoite să stea împreună în așteptarea mediatorului. De cele mai multe ori părțile nu vor veni amândouă odată. În acest caz mediatorul trebuie să le găsească o ocupație în așa fel încât la venirea celeilalte părți să nu apară îndoieli în privința neutralității mediatorului. De exemplu, este mai bine ca la intrarea celei de-a doua părți, prima parte să frunzărească o revistă, decât să fie într-o discuție vie cu mediatorul.
După sosirea ambelor părți mediatorul le indică locurile lor, fără a le lăsa libertatea de a alege unde să se așeze. În așa fel se asigură că părțile se vor așeza în felul în care a fost gândit de mai înainte.
După aceasta urmează declarația de introducere a mediatorului. Această declarație de obicei include următoarele:
Introducerea mediatorului și dacă este necesar prezentarea părților.
Aprecierea dorinței și acceptării părților de a coopera și a încerca să găsească o soluție la problemele pe care le au.
Explicarea medierii și rolului mediatorului. Declarația de imparțialitate și neutralitate. Explicarea regulii confidențialității.
Descrierea procedurii de mediere. Explicarea conceptului de întâlniri separate.
Stabilirea regulilor de comportament.
Răspunderea la întrebările părților.
La începutul sesiunii mediatorul se prezintă și explică cum a devenit mediator pe acest caz, fie a fost solicitat de una dintre părți, fie este o necesitate obligatorie. Mediatorul trebuie să fie onest în ce privește informația despre competența sa și să nu promită părților un anumit rezultat.
Mediatorul trebuie să aprecieze dorința părților de a veni la mediere pentru a soluționa conflictul lor. Tot la acest moment mediatorul ar putea să întrebe părțile cum se simt sau să verifice percepțiile sale în acest sens. Recunoașterea emoțiilor la acest moment ajută la disiparea tensiunii.
Mediatorul trebuie să explice următoarele principii:
1. Caracterul voluntar al medierii
Mediatorul prezintă părților că medierea se bazează pe acordul lor să intre într-o sesiune de mediere și că ele pot pe parcursul acesteia să o întrerupă în orice moment dacă doresc. Mediatorul explică că nimeni nu va fi impus ca să încheie un acord dacă nu dorește aceasta. Mediatorul trebuie să ofere părților posibilitatea să exploreze și să discute orice posibilitate de soluționare a conflictului.
2. Caracterul imparțial și neutru al mediatorului
Conceptul imparțialității și neutralității mediatorului este central și servește ca o caracteristică de bază a procesului de mediere. Mediatorul trebuie să medieze numai acele cazuri în care el este și poate rămâne imparțial. În caz contrar, mediatorul are obligația de a se retrage. Prin comportamentul său mediatorul trebuie să sublinieze imparțialitatea sa.
3. Caracterul confidențial al procesului de mediere
Părțile în procesul de mediere pot să conteze pe o confidențialitate rezonabilă din partea mediatorului. Mediatorul nu poate să divulge nici o informație pe care a aflat-o în cadrul medierii cu excepția cazurilor când partea îi permite expres acest lucru sau legea stabilește o obligație în acest sens. Mediatorul este obligat să anunțe părțile despre caracterul confidențial și să discute esența acestuia. Părțile pot să stabilească reguli proprii de confidențialitate, iar mediatorul este obligat să le respecte dacă acestea nu contravin legii. Pentru a păstra încrederea părților în mediere, mediatorul trebuie să se abțină să comunice despre felul cum a mers medierea, cum s-au comportat părțile etc. Ceea ce poate el raporta este dacă o parte sau alta s-a prezentat la mediere sau nu.
Fiecare parte are dreptul să vorbească la un moment dat oferit de mediator. În timp ce o parte vorbește, cealaltă nu are dreptul să o întrerupă. Această regulă se referă și la mediator care nu trebuie să abuzeze de dreptul lui de a pune întrebări atunci când o parte vorbește. Dacă unei persoane îi apar unele întrebări sau comentarii ea poate să le înscrie pentru a nu le uita ca mai apoi să le expună după ce i se va oferi cuvântul. În acest sens mediatorul trebuie să fie gata să ofere părților hârtie și un pix pentru a face notițe. Nimeni nu are dreptul să atace personal sau să insulte altă persoană. Mediatorul trebuie să obțină acordul expres a părților de a respecta aceste reguli.
La sfârșitul acestei etape mediatorul întreabă părțile dacă au întrebări sau neclarități. Este important ca aceasta să nu se facă formal, ceea ce înseamnă că mediatorul trebuie să ofere părților un timp pentru a reflecta. Înainte de a trece la următoarea etapă mediatorul trebuie să întrebe de cât timp dispune fiecare parte pentru a stabili o agendă a discuțiilor.
Etapa 2. Identificarea problemelor
În cadrul acestei etape părțile vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat și despre emoțiile/ simțămintele lor. Anume la această etapă părțile și mediatorul obțin o înțelegere deplină a problemelor care țin de conflictul lor. Aceasta este important de făcut deoarece, de cele mai multe ori părțile, fie nu au dorit să discute, fie chiar dacă au avut discuții acestea nu au avut un cadru structurat care ar facilita o discuție eficientă. De aceea anume de cele mai multe ori la mediere pentru prima dată părțile aud prin ceea ce a trecut fiecare și ce simte. În așa fel această etapă este importantă nu numai prin faptul că se acumulează informația despre conflict, dar și prin faptul că în mare măsură în acest moment părțile ar putea să înceapă să construiască o atitudine care ar fi propice pentru atingerea unui acord.
Un moment sensibil este cine va începe să prezinte. Mediatorul trebuie să decidă acest lucru și să-l motiveze în așa fel încât să nu trezească suspiciuni de favoritism. (de exemplu, deoarece Ion s-a adresat cu cererea de mediere vom începe cu el).
Pe parcursul relatării părții sarcina mediatorului în continuare va fi să asculte atent și să asigure un mediu favorabil comunicărilor făcute, de exemplu prin încurajarea celeilalte părți să nu întrerupă atunci când vrea s-o facă etc. Partea care vorbește trebuie lăsată să facă acest lucru atâta timp de cât crede că are nevoie. De obicei, părțile își prezintă mai degrabă pozițiile. Este de sarcina mediatorului ca în baza informației expuse să le ajute să identifice problemele și interesele reale ale lor.
Atunci când prima parte termină de vorbit este recomandabil să nu puneți întrebări la această etapă chiar dacă credeți că ele sunt necesare. În schimb invitați cealaltă parte să vorbească. Canalizați partea spre aceea ca să nu se limiteze la un simplu răspuns la ceea ce a prezentat prima parte, dar să prezinte înțelegerea ei despre ceea ce s-a întâmplat.
După prezentările părților mediatorul permite părților să-și pună întrebări și pune însuși întrebări. Este important ca mediatorul să nu uite că nu este un anchetator și să pună numai întrebările necesare. Scopul acestora este de a identifica informația care lipsește, a obține o înțelegere mai bună în ceea ce privește problemele, obstacolele posibile și oportunitățile. Întrebările la fel pot să aibă ca obiectiv să ajute părțile să înțeleagă mai bine punctul de vedere a celeilalte părți. Întrebările nu trebuie să se refere la soluții probabile.
Atunci când mediatorul consideră că s-au stabilit toate conflictele (explicite sau implicite) și ceea ce dorește fiecare parte această etapă se sfârșește. După aceasta mediatorul face un rezumat la ceea ce au spus părțile care de fapt este ca o punte de trecere la următoarea etapă.
Etapa 3. Elaborarea planului de negociere
După ce a rezumat ceea ce a fost expus pe parcursul etapei anterioare, mediatorul va prezenta părților o formulare a problemelor care au fost exprimate direct sau indirect și abordarea cărora ține de soluționarea conflictului. Acestea trebuie să fie formulate într-un limbaj cît mai neutru și simplu. Odată prezentată lista de probleme, mediatorul întreabă dacă părțile sunt de acord cu ea și dacă este nevoie ca aceasta să fie completată și cu alte probleme. După ce părțile au acceptat o listă finală de probleme, mediatorul trebuie să stabilească ordinea în care va fi discutată și soluționată fiecare problemă. Se poate ca mediatorul să întrebe care sunt opțiunile părților în acest sens, dar este mai bine dacă acesta le va recomanda părților o anumită ordine.
De obicei este bine ca discuțiile să înceapă de la problemele care ar putea stârni cel mai puține controverse și emoții. Găsirea unor soluții pentru primele probleme puse în discuție le-ar da încredere că pot să soluționeze conflictul prin intermediul medierii chiar dacă mai au probleme complicate de soluționat. În afară de aceasta părțile pe parcurs ar putea să devină mai flexibile în negocieri. Dacă este cazul prima problemă care este soluționată poate fi aleasă problema rezolvarea căreia ușurează în mare măsură și rezolvarea celorlalte sau problema care nu suferă amânare și trebuie soluționată urgent.
Etapa 4. Crearea unei înțelegeri reciproce și formularea alternativelor
Mediatorul pe parcursul acestei etape încurajează părțile să discute pe rând fiecare problemă identificată și să încerce să găsească una sau mai multe soluții acceptabile pentru rezolvarea ei.
Pentru fiecare problemă mediatorul canalizează părțile în așa fel încât să fie identificate nu numai pozițiile lor în privința ei, dar și interesele reale. Mediatorul trebuie să ajute părțile să se miște de la poziții spre interese. După relevarea intereselor părților pentru a încuraja negocierea mediatorul trebuie să identifice/formuleze interesele lor comune. Astfel pentru unele cazuri interesul comun al părților ar putea fi să păstreze relații bune în viitor, mai ales dacă sunt persoane care în virtutea rudeniei, vecinătății sau altor factori vor veni contact unul cu altul.
În continuare mediatorul invită părțile să propună soluții pentru rezolvarea problemei identificate. Dacă consideră necesar mediatorul poate să formuleze înainte de aceasta împreună cu părțile criterii pentru soluțiile propuse. Aceste criterii nu sunt obligatorii să fie stabilite și pot să varieze de la caz la caz.
Găsirea soluțiilor poate avea loc prin adresarea întrebărilor deschise părților, prin petrecerea unui brainstorming etc. Rolul mediatorului este de a ajuta părțile să articuleze soluțiile pe care ele le doresc, iar în afară de aceasta de a le ajuta să găsească soluții la care nu s-au gândit. În acest sens mediatorul trebuie să încurajeze părțile să fie cât mai creative. Pentru a ajuta părțile să găsească soluții unii autori recomandă ca mediatorul să descrie soluțiile pe care alte părți le-au găsit utile în conflicte similare.
La această fază survin unele din cele mai dificile momente pentru mediator. De multe ori, mai ales dacă mediatorul a mediat mai multe cazuri sau are o experiență bogată în domeniul în care are loc conflictul (de exemplu drept) la acesta poate apare tentația să sugereze părților soluțiile „corecte și echitabile”. Mediatorul însă în nici un caz nu trebuie să propună soluții, ci să se încreadă în părți pentru a-și găsi soluția. După cum am menționat mediatorul nu este arbitru și este de obligația părților să rezolve conflictul lor. Această poziție duce la faptul că părțile își asumă o responsabilitate în conflictul lor ceea ce ar putea avea și un efect educativ pentru viitor. În afară de aceasta, există pericolul că dacă soluțiile propuse de mediator să nu aranjeze la un moment dat după mediere părțile, toată vina va fi dată pe mediator astfel creându-se o imagine negativă atât mediatorului cât și medierii.
După ce au fost propuse soluțiile, următoarea fază a medierii constă în negocierea lor de către părți pentru a ajunge la o soluție acceptabilă pentru ambele. În timpul negocierilor mediatorul ajută părțile să verifice dacă o soluție sau alta le este convenabilă și le va satisface nevoile lor. Astfel evaluarea soluțiilor propuse trebuie să aibă loc prin confruntarea lor cu interesele exprimate de părți. Mediatorul poate cerceta în profunzime fiecare soluție folosind aceleași tehnici de punere a întrebărilor, de ascultare activă și de rezumare a celor spuse.
La analizarea soluțiilor pe care părțile le aleg în urma negocierilor este important ca mediatorul să se asigure că ele sunt clare și comportă același conținut pentru ambele părți. După ce părțile au căzut de acord în privința unei sau altei soluții mediatorul o reformulează dacă este cazul și îi întreabă dacă aceasta este soluția pe care o doresc. Negocierea poate avea loc printr-o discuție facilitată de mediator între toți participanții la mediere sau dacă este cazul prin discuție unilaterală mediator-parte. Cu toate acestea formatul cel mai reușit este atunci când părțile negociază singure, mediatorul intervenind numai ocazional.
Este important ca la această fază să fie menținută o atmosferă prielnică pentru negocieri și părțile să fie flexibile în atingerea unui acord. Pentru aceasta mediatorul trebuie să identifice cu părțile neînțelegerile de comunicare, să clarifice anumite momente nespuse etc. folosind tehnicile pe care le folosește la etapa identificării problemelor/relatării părților. Dacă negocierile ajung în impas mediatorul trebuie să ajute părțile să-l depășească (de exemplu, să scoată în evidență consecințele negative pentru fiecare parte în caz că nu ajung la un acord, să aibă întâlniri separate cu părțile etc.). Aceasta însă trebuie făcut în așa fel încât părțile să nu se simtă constrânse să adopte un anumit curs de acțiuni.
Etapa 5. Finisarea procesului de mediere
În urma negocierilor părțile pot ajunge la un acord sau nu. Un moment important în acest sens este decizia mediatorului de a încheia negocierile și a finisa procesul de mediere și într-un caz și în altul. În această privință mediatorul trebuie să fie atent să nu „întindă” prea mult negocierile, dar și nici să nu grăbească părțile. În acest sens merită de menționat faptul că mediatorul trebuie să posede abilitățile necesare pentru a asigura calitatea procesului. Fiecare parte trebuie să aibă oportunitatea de a se exprima și de a decide în ce condiții ea poate să încheie un acord, iar mediatorul nu trebuie să fie condus de dorința de a termina medierea cu un acord.
Dacă părțile au ajuns la un acord, adică au formulat și ales soluții acceptabile pentru problemele lor, mediatorul trebuie la această etapă să concretizeze cu ele modalitatea și termenele de implementare a soluțiilor. Mediatorul dacă este cazul întocmește în scris un acord în care va include toate aceste momente. Aceasta poate avea loc fie atunci cînd părțile au ajuns la o soluționare deplină a cazului fie o soluționare parțială.
Acordul trebuie să fie un document care prezintă în mod clar intențiile participanților, deciziile lor și acțiunile (sau dacă este cazul inacțiunile) pe care trebuie să le întreprindă pe viitor. De aceea înainte ca mediatorul să se apuce să întocmească acordul, el trebuie să revadă cu părțile fiecare prevedere punct cu punct pentru a asigura o înțelegere comună. Ar putea fi cazul că părțile să revină cu întrebări și clarificări a înțelegerii la care au ajuns.
Mediatorul poate întocmi acordul în prezența părților, iar dacă acordul este complex, mediatorul poate să-l scrie după mediere și apoi să mai aibă o întâlnire cu părțile pentru a-l prezenta. După ce acordul a fost întocmit el trebuie să fie citit părților și să li se ofere posibilitatea să îl citească și ele. Fiecare parte trebuie să aibă câte o copie a acordului semnat de participanți.
Prevederile acordului trebuie să fie succinte, dar detaliate și clare. Acordurile trebuie să fie specifice, realizabile, și comensurabile.
Prevederea „Ion este de acord să construiască un gard” este prea vagă. O stipulare mai exactă ar include lungimea gardului, locația lui, materialul din care este construit, termenele etc. Dacă acordul soluționează problema satisfăcător pentru ambele părți, concluzia actului ar putea să exprime aceasta – de exemplu „ambele părți sunt de acord că problema este soluționată”.
În cazurile în care sunt implicați minori, părinții trebuie întrebați dacă acordul li se pare real pentru copiii lor. Proiectele de acorduri realizate este neapărat să fie revăzute de ambele părți, clauză după clauză, pentru a verifica dacă reflectă dorințele lor.
După ce părțile au ajuns la o înțelegere mediatorul trebuie să le explice ce urmează. De exemplu, în cazurile penale mediatorul va anunța organul de drept competent despre acordul la care au ajuns părțile și respectiv despre împăcarea lor. Părțile urmează să meargă la procuror sau dacă este cazul în instanță pentru a face declarație în privința împăcării lor. Organul de stat competent va înceta procesul în caz că legislația permite aceasta pentru cazul dat.
Încetarea medierii poate avea loc și fără încheierea unui acord. Pe parcursul negocierilor poate deveni clar că părțile nu pot să se înțeleagă și de aceea mediatorul trebuie să ia decizia de a termina medierea dacă o altă soluție nu este posibilă (de exemplu, întâlniri separate sau o întrerupere în procesul de mediere).
În acest caz mediatorul ar trebui să încerce să examineze cu părțile progresul care a fost atins în cadrul medierii, pașii ulteriori care ar putea fi întreprinși de către părți în această privință. De exemplu, părțile ar putea să se înțeleagă să revină mai târziu la o nouă sesiune de mediere, să se adreseze în instanță etc.
Oricare ar fi modalitatea de finisare a medierii, mediatorul trebuie să felicite părțile pentru curajul pe care l-au manifestat căzând de acord să stea împreună și să discute, să găsească și să le menționeze lucruri pozitive despre felul cum s-au comportat. Semnarea acordului este o acțiune care poate fi folosită de exemplu, pentru a crea sau menține o atitudine pozitivă prin strângerea mâinilor, organizarea unei gustări etc.
După terminarea medierii, dacă este posibil, mediatorul ar putea face o evaluare a medierii cu părțile. De exemplu, el poate avea o discuție cu părțile sau ele pot fi rugate să completeze o fișă de evaluare. Însuși mediatorul ar trebui după ce părțile au plecat să-și rezerve timp pentru a autoevalua comportamentul și prestația sa pe parcursul medierii.
Rolul comunicării în procesul de mediere în școală
Comunicarea este una singură și are aceleași principii și reguli fundamentale, indiferent de domeniul în care vrei să comunici.
În mediere, pentru a reuși comunicarea și implicit medierea, un rol important îl are empatia. Empatia fiind de o importanță covârșitoare. Deseori, empatia este confundată cu simpatia. Empatia este mai mult decât simpatia.
Atunci când reușești să rezonezi cu persoana din fața ta, vibrezi pe aceeași frecvență cu el, chiar dacă opiniile sunt diferite, reușești să asculți și alte păreri, nu consideri ca părerile tale sunt singurele cele mai bune, susții opiniile cu argumente și respecți și alte puncte de vedere, empatia influențează o comunicare.
A fi empatic înseamnă a te transpune în locul celuilalt, a te pune în ,,papucii’’ lui și a judeca lucrurile așa cum le vede, gândește și le interpretează el. Abordarea pozitivă și constructivă a oricărui dialog, lasă loc pentru comunicare și recunoașterii faptului ca nu tu ești cel care deține adevărul absolut.
Putem atribui abilităților de comunicare acele calități, care îi ajută unei persoane de a stabili o comunicare cu interlocutorul său și să o facă maxim eficientă. Scopul comunicării constă în înțelegerea reciprocă, iar mai exact – în transmiterea și recepționarea informației. Pentru un mediator, evident, este mai important momentul primirii informației. Un mediator care vorbește mult – este un mediator prost, care s-a apucat de o treabă ce nu-l reprezintă și părțile vor avea nu un mediator, ci un consultant.
Cel mai important pentru un mediator este talentul de a asculta, denumit adesea și abilitate de ascultător activ, care se deosebește de recepționarea pasivă a informației. Ascultarea activă reprezintă un proces în care noi nu stăm și doar ascultăm pentru a auzi, ci și înțelegem și recepționăm ceea ce spune vorbitorul. Noțiunea de „activă” presupune și o poziționare activă în procesul ascultării prin ascultarea activă. Capacitatea de a asculta este un dar, care îl înzestrează pe posesor cu o calitate de a dărui bucurie altor oameni și de a primi recunoștință, este o capacitate de a stabili relații de încredere și de a te bucura de sentimentul înțelegerii reciproce, iar uneori și de apropriere sufletească față de omul care îți împărtășește opinia și sentimentele.
Este ceea ce îi lipsește mult unui om aflat într-o situație de conflict, adică faptul ca cineva să-i înțeleagă trăirile, gradul de revoltă sau anxietate și să-l ajute să iasă din cercul neînțelegerilor și al neputințelor, să-l ajute să se descurce de unul singur în situația creată pentru a ieși din impas. Dacă încrederea este un pod pe care îl poate traversa ajutorul și susținerea, atunci ascultarea activă constituie pilonii care susțin acest pod. Datorită talentului mediatorului de a asculta bine, părțile în timpul medierii capătă o încredere mare în forțele proprii, se pot debarasa de agitație și neliniști privind obiectul disputei, își pot restabili capacitatea de a asculta punctul de vedere și emoțiile părții opuse și de a trece de la contraziceri la dialog și înțelegere reciprocă.
Un mediator începător utilizează rar acest instrument pe motivul existenței unor neîncrederi în acțiunile și întrebările sale și de teama că nu ar putea face față emoțiilor manifestate de către părți. Cu cât un mediator are o experiență mai mare și este mai încrezut, cu atât el tace mai mult și această tăcere are un efect puternic. Tăcerea este de neînlocuit în situația când așteptați de la interlocutor ca acesta să demonstreze responsabilitate și acțiuni concrete, capacitatea unei Fapte (cu literă mare), luarea unei decizii sau asumarea unor obligațiuni. Manifestarea respectului față de o persoană impune o reacție însoțită de respect.
Această afirmație merită o atenție deosebită și are legătură nemijlocită cu abilitățile unui mediator. Ne exprimăm convingerea că în comunicarea dintre oameni, în cele mai multe cazuri, acționează legea reflecției: feedback-ul primit depinde de faptul cum am abordat persoana, iar sinceritatea și gradul sentimentelor noastre are repercusiuni directe asupra rezultatelor atinse.
Credința și convingerea, inerente oricărei persoane, care tinde spre realizarea calităților sale mai bune, îi acordă mediatorului dreptul de a pune întrebări mai dificile și a primi un răspuns pe măsură de la participanții la proces. Dacă însă mediatorul este unul cinic și nu crede în capacitatea oamenilor de a se schimba în mai bine, atunci prin comportamentul, atitudinea sa (chiar dacă știe să și-o camufleze) este imposibil să-i predispună la căință sinceră, iertare și împăcare. Și dimpotrivă, uneori se întâlnesc situații când încrederea manifestată de unele persoane în bunătatea și calitățile noastre, ne impune pe noi vrând-nevrând să facem față acestei reprezentări. Astfel de persoane sunt parcă înconjurate de o aură plină de afecțiune și grijă față de cei din jur, și chiar dacă uneori aceștia sunt considerați drept naivi, atunci când ne aflăm în prezența lor încercăm până la urmă să devenim ceva mai buni și să le răspundem cu aceleași sentimente. Probabil, aptitudinea de a dărui dragoste ne este cultivată încă din copilărie: să dăruim dragoste celora, care ne iubesc – părinților, și să fim vrednici de dragostea și respectul care ni-l poartă.
Trebuie să menționăm, că certitudinea mediatorului și atitudinea lui față de cele prezente se manifestă prin aptitudinea acestuia de a asculta și prin reacțiile sale non-verbale, în primul rând. Utilizarea momentelor de tăcere este unul din semnele de bază ale medierii umaniste și este aproape de neînlocuit în medierea pe cauzele penale (în special în ședințele cu participarea minorilor).
Tehnici de lucru și control al emoțiilor
În lucrările specializate putem întâlni adeseori recomandări privind controlul asupra emoțiilor, care se rezumă în mare parte la faptul cum pot fi calmate trăirile părților și cum putem readuce într-o albie normală procesul de mediere.
Manifestarea emoțiilor, de regulă, atestă faptul că necesitățile au un rol important în timpul discuțiilor. De obicei, este mai simplu să identifici anumite interese comune și să parcurgi calea „vindecării” prin iertare și căință, lucru ce este imposibil de realizat fără a-ți etala emoțiile. Pe de altă parte însă, atunci când emoțiile depășesc imposibil, motiv pentru care probabilitatea soluționării unei situații se reduce la zero (cel puțin până când nu se vor calma emoțiile. Una din metodele aplicate se numește definirea emoției. Această metodă constă în aceea că atunci când mediatorul aude și vede o manifestare a unei emoții, atrage atenția a celui ce vorbește, denumind sau definind respectivul sentiment, astfel ajutând persoana să conștientizeze ceea ce simte în acel moment.
Definirea emoțiilor, resimțite de o persoană, permite ca aceasta să se descătușeze emoțional, să fie scos blocul emoțional care împiedică procesului de mediere și atunci conștientul se eliberează de povara grea și poate soluționa pe o cale rațională situația creată. Atât timp cât conștientul nostru va fi dominat de emoții el nu va putea opera cu fapte concrete. Definirea emoțiilor este un instrument care permite crearea unui raport de încredere. Dacă identificarea sentimentului pe care a realizat-o un mediator este departe de adevăr, atunci povestitorul vă va corecta și își va continua monologul. Totuși, pentru a evita greșelile, vocabularul unui mediator la definirea și identificarea sentimentelor trebuie să fie suficient, dacă nu unul bun.
Dacă mediatorul posedă empatie și este aproape de înțelegerea situației, el poate ușura substanțial situația interlocutorului său. Un mediator trebuie să fie prudent, în primul rând pentru a evita unele evaluări pripite, care ar pune sub semnul întrebării imparțialitatea acestuia, și în al doilea rând să nu transforme o ședință de mediere în una de psihoterapie, dacă se adâncește prea mult în analiza emoțiilor clientului. Și una și alta pot influența relația de încredere în cadrul ședinței de mediere. Parafrazarea – un alt instrument, ce are tangențe cu cel descris mai sus, este utilizat frecvent în mediere și constă în faptul că mediatorul repetă cele spuse de unul din participanți, utilizând cuvintele proprii, verificând astfel corectitudinea acestora. De regulă, în timpul parafrazării concomitent are loc definirea sentimentelor și faptelor la care acestea se referă. Astfel mediatorul delimitează emoțiile de fapte și permite participanților să se focalizeze pe conținut.
Buna posedare a tehnicii de parafrazare este suficientă pentru a ține o ședință de succes, deoarece este un instrument de bază care se utilizează frecvent. Parafrazarea permite participanților să înțeleagă că sunt auziți, să își anihileze tensiunea, să conștientizeze conținutul celor spuse și uneori să precizeze unele informații, de asemenea îi poate ajuta pe cei implicați să își formuleze mai bine nevoile și interesele.
Atunci când se parafrazează, trebuie să fim atenți și să nu admitem erorile inerente acestui instrument: să nu formulăm judecăți și să nu exprimăm opinii personale, să nu denaturăm sensul celor spuse, să nu utilizăm foarte des acest instrument și să evităm stereotipizarea.
Rezumarea (sau concluzionarea) este o metodă asemănătoare parafrazării, dar care tinde să cuprindă un volum mai mare de informații pentru a-l prezenta într-o formă concisă. Dacă parafrazarea poate fi comparată cu redarea unui alineat în câteva propoziții, atunci rezumarea ar fi povestirea unui eseu într-un singur alineat. Scopul unui astfel de rezumat: restabilirea rațiunii de expunere, evidențierea informației mai importante, totalizarea intereselor comune, uneori poate fi și întreruperea unei „povești fără de sfârșit”. Nu întâmplător în cadrul training-urilor abilităților de bază, deopotrivă cu procedura și etapele medierii, de cele mai multe ori sunt prezentate și întrebările specifice, care pot rezolva sarcinile fiecărei etape de mediere. Acest lucru facilitează instruirea și prestația mediatorului. Una din cele mai răspândite metode de descriere a acestor întrebări, utilizate de un mediator în practica sa, este divizarea acestora în întrebări „deschise” și „închise” (open-ended and close-ended questions). Deschise – pot fi cele care presupun un răspuns desfășurat, închise – cele cu „da” sau „nu”. Întrebările deschise sunt utilizate mai des pentru acumularea informației, identificarea intereselor și nevoilor, pentru stimularea părților de a fi mai active ș.a. Întrebările închise mai sunt denumite adesea și întrebări de precizare și scopul utilizării lor reiese din însăși denumire.
Alte abilități de comunicare – includ tehnici de exprimare a preferințelor, solicitărilor, cerințelor sau a emoțiilor. Un mediator nu apelează foarte des la aceste abilități, din simplul motiv că preferințele sau cerințele acestuia nu trebuie să influențeze procesul sau să alcătuiască subiectul acestuia. Cu toate acestea, buna posedare a abilităților de colaborare poate fi utilă pentru instruirea părților într-o situație de conflict și pregătirea acestora pentru negocierile care urmează.
De asemenea, un mediator poate discuta cu părțile care ar fi modalitățile de soluționare a conflictului sau de reparare a situației, dar cu condiția ca discuția să decurgă sub egida unor propuneri constructive și nu ca un ultimatum.
Autoevaluarea este o abilitate pe cât de necesară, pe atât de greu de atins, din considerentele subiectivismului aprecierii comportamentului personal. Din păcate, atunci când ne apreciem, de cele mai dese ori evaluăm mai degrabă intențiile noastre decât rezultatul. Iată de ce o autoapreciere eficientă necesită o atitudine sinceră față de tine însuți și prezența unei experiențe profesionale, care ar permite formarea unor criterii cât de puțin obiective. Până când această experiență va fi acumulată, una din metodele eficiente este feedback-ul sau supervizarea (a unui observator cu experiență, posibil a unui trainer) și mai apoi, a colegului sau a co-mediatorului.
Abilitatea de a lucra în pereche, trebuie să menționăm, este utilă și importantă în activitatea serviciului de mediere, în special dacă acest lucru este prevăzut expres de procedură sau programul de implementare. Prezența a doi mediatori, spre exemplu, în medierea unui conflict familial, poate fi eficientă în cazul în care un mediator este femeie, iar al doilea – bărbat. Totodată, trebuie luate în considerare și unele păreri vizavi de echilibrul gender, etnic sau de vârstă, care are un rol mare printre mediatorii care soluționează conflicte în grup.
Unele dificultăți, legate de procesul de co-mediere, care necesită posedarea unor abilități speciale suplimentare: necesitatea de coordona acțiunile și planificarea suplimentară a lucrului comun, și drept urmare – mărirea timpului sau termenului necesar pentru petrecerea medierii;
• dificultăți de comasare a stilului de lucru și compatibilitatea caracterelor, probleme legate de concentrare în situația în care trebuie să se țină cont de abordarea și tactica colegului;
• pierderea siguranței, ca efect al criticii din partea comediatorului, pentru unii poate apărea ca un factor extrem de stresant;
• posibile majorări ale costului unui proces (pentru părți sau program, în funcție de cine achită onorariul mediatorului). O metodă de evaluare a prestației mediatorilor este și chestionarea participanților, care este utilizată de multe programe sau proiecte care își doresc să evalueze eficacitatea specialiștilor antrenați în serviciile de mediere. Totuși trebuie să se țină cont de faptul că această metodă de feedback a participanților este destul de limitată pentru o concluzionare profesionistă și calificată privind calitățile sau deficiențele mediatorului. Maximum din ceea ce sesizează participanții este pierderea imparțialității sau efortul insuficient în lansarea unui dialog.
CAPITOLUL III. Studiu privind influenta procesului de mediere in institutiile scolare
3.1. Obiectivele cercetării
Scopul cercetării este a analiza în ce măsură există o influență semnificativă a comunicării și a introducerii procesului de mediere în școli privind rezolvarea conflictelor asupra modalităților de rezolvare a conflictelor și agresivității elevilor.
Din acest obiectiv general s-au conturat următoarele obiective specific:
Analiza cauzelor apariției conflictelor în școli și analiza unui chestionar unui grup de elevi.
Analiza rolului comunicării utilizate de către mediator ca metodă de soluționare a conflictelor în școală.
Analiza implementării medierii ca metodă de soluționare a conflictelor în școală.
3.2. Ipoteza de lucru
Ipoteza de la care am plecat pentru pregătirea acestei lucrări este: dacă importanța comunicării și implementării medierii în școală pentru reducerea conflictelor între elevi,este agreată de către elevi și dacă ei cred că datorită acestei metode de soluționare a conflictelor , conflictele între ei s-ar diminua.
3.3. Descrierea experimentului și a modului de aplicare a probelor
Prezenta cercetare s-a iscat pe un lot de 55 de elevi de la un liceu din Roman ( Liceul Tehnologic ,,Vasile Sav”). Au fost aplicate un chestionar privind modurile de abordare a conflictelor și un chestionar de identificare a părerii elevilor despre conflictele cu care se confruntă în școală și cum încearcă să le soluționeze, totodată stabilirea necesității implementării medierii ca metodă de soluționare a conflictelor în școală. S-a aplicat testul Thomas Kilmann privind modurile de abordare a conflictelor (Anexa 1). Astfel, a fost aplicat chestionar care a inclus întrebări de stabilire a părerii elevilor despre conflicte cu care se confruntă, care sunt metodele pe care le implică pentru soluționarea acestora, ce părere au despre necesitatea implementării medierii ca metodă de soluționare a conflictului (Anexa 2).
3.4. Structura lotului de subiecți
Ca subiecți la experiment au fost alese trei clase a câte 18,19 elevi. Vârsta elevilor este cuprinsă între 15-19 ani, dintre care 30 fete și 25 băieți.
3.5. Metode și tehnici de investigație
Metoda definește „calea, itinerarul, structura de ordine sau programul după care se reglează acțiunile practice și intelectuale în vederea atingerii unui scop”.
Modele sunt ghidate de concepția generală a cercetătorului, de principiile teoretico-științifice de la care acesta pornește, reunite sub denumirea de metodologia cercetării.
Principalele metode utilizate pentru cercetare sunt: observația, experimentul, convorbirea, ancheta sociologică/de opinie (pe bază de chestionar și de interviu), metoda biografică, metoda analizei produselor activității, metoda testelor și metoda modelării și simulării.
Observația
Observația constă în urmărirea sistematică a faptelor așa cum se desfășoară ele în condițiile obișnuite. Se folosește în toate etapele cercetării și însoțește de obicei toate celelalte metode, oferind date suplimentare în legătură cu diverse aspecte ale fenomenelor investigate. Folosirea observației presupune respectarea unor cerințe precum ar fi:
Elaborarea prealabilă a unui plan de observație cu precizarea obiectivelor ce vor fi urmărite, a cadrului în care se desfășoară, a instrumentelor necesare pentru înregistrarea datelor.
Consemnarea imediată a datelor observației, fără ca cei observați să-și dea seama de acest lucru. În acest sens se folosesc diferite instrumente, cum ar fi fișa sau foaia de observație pe baza cărora se întocmește protocolul observației, aparate tehnice pentru înregistrarea unor date și manifestări.
Crearea condițiilor pentru a nu altera desfășurarea naturală a fenomenelor observate. Un autentic observator este practicianul însuși, cel înregistrat în desfășurarea propriu-zisă a fenomenului.
Efectuarea acelorași observații în condiții și împrejurări variate de către un singur observator sau de către mai mulți observatori oferă posibilitatea confruntării datelor obținute.
Observația permite surprinderea manifestărilor comportamentale naturale, firești ale individului, oferind mai ales date de ordin calitativ. În schimb un dezavantaj al ei îl constituie faptul că observatorul trebuie să aștepte intrarea în funcțiune a fenomenului studiat.
Pentru realizarea obiectivelor propuse în lucrare, am folosit atât observația spontană, cât și cea organizată directă și indirectă, prin toate urmărind în special reacțiile subiecților vizavi de tehnicile de soluționare a conflictului.
Experimentul
Experimentul este considerat cea mai importantă metodă de cercetare, având posibilitatea de a ne furniza date precise și obiective. Înțelegem prin experiment „provocarea unui fenomen, în condiții bine determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză”.
Valoarea experimentul derivă din aceea că modificăm una din condiții și urmărim ce transformări rezultă.
În experiment găsim două categorii de variabile:
Independente/ cele asupra cărora acționează experimentatorul;
Dependente/ cele ce depind tocmai de variabilele independente.
Numărul variabilelor este foarte mare: există diverși factori ai mediului natural, mediul social (diferite persoane), apoi variabile subiective, specifice celui asupra căruia se desfășoară experimentul. După scopul urmărit prin cercetare, experimentator modifică unele din variabile altele rămânând constante, ceea ce îi permite să inducă o serie de concluzii.
În desfășurarea unui experiment se parcurg mai multe etape:
Observarea stării inițiale
Modificarea acestei stări
Observarea consecințelor modificării
Pentru a fi util experimentul trebuie să îndeplinească cel puțin trei condiții:
Situația observată trebuie să fie reprezentativă pentru o categorie distinctă de situații reale;
Nu trebuie introdusă decât o singură modificare;
Pentru a asigura certitudinea că toate consecințele observației sunt datorate modificării efectuate, se procedează la delimitarea în grup experiment și grup martor.
Reușita unui experiment depinde în mod esențial de valoarea ipotezei și ingeniozitatea montajului experimental, precum și de calitatea observațiilor. În experiment există două categorii de observație (după cum se poate remarca în etapele enumerate mai sus): cea inițială și cea finală. Doar comparația dintre ele ne permite să tragem concluzii obiective.
De la stabilirea temei de cercetare în lucrare, am avut în vedere utilizarea experimentului care să nu furnizeze datele necesare înțelegerii a modului de implicare a elevilor în soluționarea eficientă a conflictelor.
Convorbirea
Convorbirea este o discuție angajată între cercetător și subiectul investigat, care presupune:
Relația directă între cercetător și subiect
Schimbarea locului și rolurilor partenerilor (cel care a întrebat poate să și răspundă, cel care a răspuns poate să și întrebe);
Sinceritatea deplină a subiectului, evitarea răspunsurilor incomplete sau evazive;
Existența la subiect a unei oarecare capacități de introspecție de autoanaliză;
Empatia cercetătorului.
Spre deosebire de metodele prezentate mai sus (observația și experimentul), prin intermediul cărora investigăm conduitele, reacțiile exterioare ale subiectului, convorbirea permite sondarea mai directă a vieții interioare a acestuia, a intențiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor, convergențelor, aspirațiilor, conflictelor, prejudecăților și mentalităților, sentimentelor și valorilor subiectului.
Există mai multe forme ale convorbirii:
Convorbirea standardizată, dirijată, structurată
Convorbirea semi standardizată sau semi dirijată
Convorbire liberă, spontană, asociativă-
Pentru reușita convorbirii, cercetătorul trebuie să o pregătească, adică să-și structurizeze întrebările, să culeagă date despre subiect, să anticipeze răspunsurile.
Ce este însă important este ca cel care face cercetarea să motiveze subiectul pentru a reuși să-l angajeze în convorbire, pentru a obține de la el informații cât mai complete și reale despre sine și trăirile lui.
Este deci esențial ca intuiția și empatia cercetătorului să funcționeze în mod optim.
Marele avantaj al convorbirii este că permite recoltarea multor informații în timp relativ scurt, iar dezavantajul constă în subiectivitatea subiectului sau în lipsa sa de receptivitate.
Anchetă de opinie
Această metodă are o arie foarte largă de aplicabilitate, văzând caracteristicele geo istorice ale mediului social, caracteristicile condițiilor de viață, parametrii demografici, dar mai ales opiniile, atitudinile, trebuințele, aspirațiile, motivațiile, comportamentul oamenilor.
Cunoașterea opiniilor oamenilor despre fapte, evenimente sociale, este util atâta timp cât nu se încearcă o absolutizare a lor.
Nefiind o informație obiective despre realitatea studiată, ele trebuie subordonate informațiilor obținute prin intermediul metodelor obiective.
Ancheta sociologică constă dintr-un dialog între cercetător și subiecții supuși investigației, în vederea acumulării unor date în vederea acumulării anumitor fenomene și manifestări.
Pentru noțiunea de anchetă ca metodă de cercetare sunt esențiale două caracteristici:
Caracterul ei metodic, în sensul că trebuie să satisfacă unele condiții riguroase și să permită racoltarea unor informații cuantificabile.
Caracterul particular al realității asupra căruia se aplică universul personal al celui cercetat și universul social, instituționalizat.
Ancheta sociologică se poate realiza cu două tehnici fondamentale: interviul și chestionarul.
Interviul este o tehnică frecventă utilizată în cercetare ce presupune raporturi verbale între participanții aflași față în față. Spre deosebire de convorbire, direcția de acțiune este unilaterală, fiecare își păstrează locul de emițător și receptor. Această metodă poate fi integrată altor metode sau poate fi utilizată ca metodă de sine stătătoare. Există interviuri individuale sau de grup, clinice (centrate pe persoană) și focalizate (centrate pe temă). Avantajul utilizării interviului îl constituie investigarea unui număr mare de persoană într-un timp relativ scurt, prelucrarea rapidă a materialului.
Chestionarul reprezintă o succesiune logică și psihologica de întrebări scrise sau imagini grafice având funcție de stimuli în raport cu ipotezele cercetării. Alcătuirea chestionarului este o muncă laborioasă care nu trebuie făcută la întâmplare. Folosirea științifică a chestionarului presupune parcurgerea mai multor etape:
Stabilirea obiectului anchetei
Documentarea
Formularea ipotezei
Determinarea populației anchetei
Eșantionarea
Alegerea tehnicilor și redactarea chestionarului
Pretextul
Redactarea definitivă a chestionarului
Alegerea metodelor de administrare a chestionarului
Analiza rezultatelor obținute în raport cu obiectivele formulate
Redactarea raportului final în anchetă.
Avantajele sunt aceleași ca la interviu, la ambele existând însă riscul apariției subiectivismului.
După delimitarea problemei de cercetat am folosit chestionare și teste pentru elevi, urmând, după prelucrarea datelor, să stabilim atât modalitățile de abordare a conflictelor, cât și gradul de agresivitate a elevilor implicați.
Chestionarele și testele au cuprins atât întrebări închise cât și deschise referitoare la situații conflictuale, tehnici de soluționare a conflictelor și agresivitatea subiecților, mizând la răspunsuri sincere la problemele dezbătute.
Biografia
Prin intermediul acestei metode se explorează toate sursele biografice, care ar putea furniza eventuale date despre personalitatea cuiva. Ea este larg utilizată prin cunoașterea psiho-pedagogică a elevilor. Vizează, de fapt, strângerea de informație despre principalele evenimente parcurse de individ în existența sa, în vederea cunoașterii „istoriei personale” a fiecăruia, atât de necesară în stabilirea profilului a personalității sale.
Datele obținute în urma analizei biografice a mai multor personalități oferă prilejul surprinderii unor manifestări comune și efectuări unor generalizări de natură psiho-pedagogică privitoare la ordinile și mecanismele devenirii personalității, a factorilor de mediu și educaționali favorabili în acest sens.
Biografia oferă o imagine unitară asupra omului facilitând cunoașterea sa concretă. Marele avantaje ale metodei biografice sunt reprezentate de naturalitatea și autenticitatea datelor furnizate. Dezavantajul constă în faptul că reconstruirea datelor poate fi incompletă sau chiar voit deformată. De aceea, datele obținute prin această metodă trebuie neapărat corelate cu cele obținute prin alte metode de cercetare.
Am utilizat această metodă în obținerea de date în special de autocunoaștere din partea elevilor și despre modalități proprii de abordare a conflictelor în care ei sunt implicați, urmând ca ulterior să beneficiem de o înțelegere mai complexă asupra rezultatelor la testele și chestionarele aplicate asupra acelorași elevi.
Pentru a reuși să elucidăm problemele pe care ni le-am propus în cercetare și pentru confirmarea ipotezei formulate, ne-am orientat spre următoarele metode de lucru:
Observația
Experimentul
Anchetă pe bază de interviu
Anchetă pe bază de chestionar
Metodă biografică.
Testul Thomas Killman a fost aplicat pentru un număr de 55 persoane.
Puși în urma unor confruntări interpersonale, oamenii tind să aibă anumite reacții. Acestea reflectă gradele diferite de cooperare (adică, efortul fiecăruia de a satisface interesele celuilalt) și de autoimpunere (efortul fiecăruia de a-și satisface propriile interese). Ele pot fi clasificate în cinci categorii:
Confruntare (reprimare, victorie/înfrângere)
Colaborare (victorie/victorie)
Compromis
Evitare (abandon)
Acomodare (convertirea conflictului în șansă)
1.Confruntare (reprimare, forțare, victorie/înfrângere) – rechinul
Rechinul încearcă să își domine adversarii prin a-i face să accepte soluția lui în cazul unui conflict. Scopurile sale personale sunt dominante în raport cu relațiile interpersonale, pe care le sacrifică foarte ușor. Caută să își atingă țelurile cu orice preț. Nu îl interesează nevoile celorlalți. Nu îl interesează dacă ceilalți îl plac sau îl acceptă. Rechinul crede că un conflict se câștigă atunci când o parte învinge iar cealaltă este înfrântă. El vrea să fie câștigătorul cu orice preț. “Victoria”, îi dă rechinului un sentiment de mândrie și de realizare personală. Înfrângerea îi dă un sentiment de slăbiciune, neadaptare și ratare. Încearcă să câștige prin atac, copleșire sau intimidare. Acest tip de cooperare este utilizat de un grup de 6 persoane, adică 15% din numărul total de intervievați.
2. Colaborare (victorie/victorie) – bufnița
Bufnița prețuiește în egală măsură scopurile personale cât și relațiile cu ceilalți. Ea vede conflictele ca pe probleme ce trebuie rezolvate și caută soluții care să satisfacă atât interesele personale cât și cele ale celorlalți. Bufnița vede conflictul ca pe o metodă de îmbunătățire a relațiilor prin reducerea tensiunii dintre două persoane sau grupuri. Încearcă să pornească o discuție pentru a identifica conflictul ca problemă. Bufnița nu este mulțumită până când nu găsește o soluție care să satisfacă ambele părți. Acest tip de cooperare este aplicat de un număr de 6 persoane, la fel ca și tipul “rechinul” de 15%.
3. Compromis – vulpea
Vulpea este interesată atât de scopurile personale cât și de relațiile cu ceilalți. Ea tinde însă să facă compromisuri, renunțând parțial la scopurile ei convingând cealaltă parte să procedeze la fel. Într-o situație conflictuală soluția vulpii este a fi ca fiecare parte implicată să piardă și să câștige câte ceva. Este capabilă să renunțe temporar la scopurile ei pentru a depăși situația de criză. Este cel mai răspîndit tip de cooperare aplicat în proporție de 35% din numărul de intervievați. 14 persoane au ales acest tip.
4. Evitare (abandon) – broasca țestoasă
Broasca țestoasă se retrage în carapacea ei pentru a evita conflictul. Ea renunță la scopurile și relațiile ei personale. Stă departe de zonele de conflict și evită persoanele care creează sau întreține stări conflictuale. Broasca țestoasă crede că nu există speranță în încercarea de a rezolva un conflict. Se simte neajutorată. Crede că este mai bine să te retragi decât să intri într-un conflict. Acest tip este cel mai puțin răspândit ca tip de cooperare în conflict. Testul e depistat doar 4 persoane care-l aplică.
5. Acomodare (convertirea conflictului în șansă) – ursulețul
Pentru ursuleț relațiile interpersonale sunt foarte importante în timp ce propriile scopuri au o importanță mai mică. Ursulețul dorește să fie plăcut și acceptat de ceilalți. El consideră conflictele ca pe ceva ce trebuie evitat în favoarea armoniei și mai crede că oamenii nu pot discuta în contradictoriu fără a afecta relațiile dintre ei. Se teme că dacă conflictul continuă cineva are de suferit și asta va compromite relațiile cu acea persoană. De aceea încearcă cu orice preț, chiar renunțând la scopurile personale, să aplaneze conflictul din teama de a nu periclita relațiile interpersonale. La fel ca și tipul “vulpea”, tipul “ursulețul” este aplicat în proporție de 27 %, adică de 11 intervievați.
În rezultatul aplicării acestui test, am depistat că de cele mai multe ori, elevii recurg la aplicarea tipului de cooperare “Vulpea” și “Ursulețul”. După cum am menționat mai sus ambele dina ceste tipuri de cooperare tind soluționeze conflictul pe cale pașnică, amiabilă, astfel încât fiecare din părți implicate în conflict să aibă ce câștiga sau ce pierde. Luând în considerare, cele expuse anterior ajung la concluzia că fiecare din aceste tipuri este potrivit pentru a deveni un mediator și pentru a media conflicte.
Chestionarul pe care l-am efectuat pentru a putea înțelege care este tabloul și opinia a elevilor intervievați referitor la aplicabilitatea și necesitatea aplicării medierii în soluționarea conflictelor.
În rezultatul chestionării am ajuns la următoarele rezultate:
Au completat chestionarul 55 de intervievați, dintre care 30 fete și 25 băieți.
Vârsta acestora variază între 15 și 19 ani.
Majoritatea elevilor intervievați au următoarea reușită:
Printre cauzele escaladării conflictelor, elevii au enumerat:
Majoritatea absolută a elevilor a confirmat faptul că a de la începutul anului a fost martorul situațiilor de conflict.
Conflictele cu care zilnic se confruntă elevii, cauzele izbucnirii acestora, precum și soluțiile de rezolvare a lor, au oferit elevilor posibilitatea de a delimita dacă o persoană terță ar putea participa în soluționarea conflictului. Ceea ce este interesant este faptul că răspunsuri s-au divizat în egalitate. Jumătate din respondenți sunt pentru o a treia persoană în conflict și jumătate contra, preferând soluționarea conflictului de sine stătător.
Drept persoană terță care ar putea interveni în procesul de soluționare al unui conflict elevii îi văd pe:
După ce elevilor le-a fost oferit un scurt discurs despre mediere, privind descrierea aplicabilității acesteia în procesul de soluționare a conflictului, avem următorul tablou:
Din totalul numărului de respondenți privind necesitatea implementării medierii în școală, am ajuns să prezentăm următoarea diagramă:
CONCLUZII
Utilizarea consecventă și repetată a tehnicilor de rezolvare a conflictelor de către profesori și mediatori, fie din rândurile elevilor, sau din exteriorul mediului școlar, va face ca elevii înșiși să fie capabili, după un timp, să-și rezolve conflictele. Acest lucru are efecte benefice asupra atmosferei din clasă, contribuind la crearea unei comunități educaționale în care elevii se sprijină unii pe alții.
Elevii în cadrul mediului școlar deseori devin participanți la conflict, fie din inițiativă proprie, fie ca răspuns la provocarea altei părți. Soluționarea efectivă a acestuia depinde atât de participanții la conflict, capacitatea acestuia de a-l depăși pe cale amiabilă fără escaladarea acestuia în proporții (manifestarea agresivității, violenței, înjurături etc.), cât și de persoane terțe participante la conflict.
Rezultatul cercetărilor realizate a arătat că elevii consideră benefică implementarea medierii în școală. Mai mult ca atât, aceștia personal ar participa la programul de instruire în calitate de mediatori în clasa în care învață sau în școală.
Fiecare dintre noi este capabil să folosească toate cele cinci moduri; nici unul nu putem fi caracterizați ca având un singur stil rigid de abordare a conflictelor. Cu toate acestea, fiecare individ folosește anumite moduri mai bine decât altele, fie din motive temperamentale, fie din obișnuință. Dar obișnuința și temperamentul pot să fie controlate prin exercițiu și aici intervine înțelepciunea de a îmbina toate aceste elemente pentru ca situația de conflict să se finalizeze într-o posibilitate de învățare și dezvoltare a celor implicați.
Importanța comunicării în cadrul mediului școlar este una colosală. Cu cât comunicarea între actorii școlari este mai deschisă, transparentă, sinceră și lipsită de agresivitate, gradul de înțelegere între elevi, elevi-profesori este mai mare, cu atât mai repede va deveni vizibilă lipsa de conflictualitate.
Ceea ce trebuie de remarcat este faptul că medierea cu timpul poate deveni acel mijloc de soluționare a conflictelor apărute la nivel practic sau mijlocul care ar influența asupra participanților la conflict de a cunoaște principalele strategii de comunicare și de evitare a conflictelor.
Rolul comunicării mediatorului cu părțile în procesul desfășurării medierii, de asemenea, reprezintă un factor benefic de influențare asupra situației de depășire a conflictului izbucnit. Mesajele, tonalitatea, dispoziția, privirea, gesturile mediatorului exprimate în adresa părților întotdeauna le va predispune spre o comunicare mai deschisă și liberă. Preluarea acestor tehnici de comunicare le-ar permite și acestora pe viitor să evite sau să anticipeze situații conflictuale.
BIBLIOGRAFIE
Dicționar explicativ al limbii române (DEX), Editura Academiei, 1984, p.184.
Hocker J.L., Wilmot, W. W. Interpersonal conflict, Wm. C. Brown, Dubuque, 1985, p. 13.
Legea cu privire la mediere 134/14.06.2007 // Monitorul Oficial 188-191/730 din 07.12.2007.
Manual de mediere, IRP, Chișinău, 2006.
Christopher W. Moore The mediation process. Practical strategies for resolving conflicts., 1987.
Practici de mediere și conciliere, rezumate, materiale seminarului Promovarea dialogului autonom în România.
Pruitt D.G., Rubin J.Z., Social conflict: Escalatation, statelemate and settlement, New York, Random House, 1986, p.4.
Lorraine Stutzman Amstutz and Howard Zehr Victim Offender Conferencing in Pennsylvania’s Juvenile Justice System, 1998.
Zamfir C.; Vlăsceanu L./Dicționar de sociologie, Editura Babel. București 1993.
http://www.dadalos.org/frieden_rom/grundkurs_4/eisberg.htm
http://www.commonground.org.ua/umbr.html
Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Academiei, 1984
Robbins, S.P. Organizational Behavior, McGraw Hill, Boston, 1998
Pruitt, D.G., Rubin, J.Z., Social conflict: Escalation, statelemate and settlement, 1986
Hocker, J. L., Wilmot, W.W., Interpersonal Conflict, Wm.C. Brown, Dubuque, 1985
Ion Frunjină, Angela Teșileanu, Comunicare, negociere și rezolvare de conflicte, București, mondan, 2001
Karen Horney, Conflictele noastre interioare, București, IRI, 1998,
Robbins, S.P. Organizational Behavior, Mc Graw Hill, Boston, 1998
Hameline Daniel – Profesori și elevi, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978;
Sălăvăstru Dorina – Psihologia educației, Editura Polirom, Iași, 2004;
Neculau, A. & Boncu, s. – "Dimensiunea psihosociala a activitatii profesorului", în A.
Pruitt, D.G., Rubin, J.Z., Social conflict: Escalation, statelemate and settlement, New York, Random House, 1986,
http://www.mediate.com/youth/
Cornelius, Helena, Faire, Shoshana, Știința rezolvării conflictelor, Editura Știință și Tehnică, București, 1996
Constantin, Ana, Conflictul interpersonal, Editura Polirom, Iași, 2004
Sălăvăstru, Dorina, Psihologia educației, Editura Polirom, Bucuresti, 2004
13 A.F. Acland, A Sudden Outbreak of Common Sense: Managing Conflict through Mediation, Hutchinson, Londra, 1990, pp. 8-18.
17Hilary Cremin, Peer Mediation, Open University Press, Berkshire, 2007.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Medierea Conflictelor In Institutiile Scolare (ID: 118134)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.