Medicina Si Spatiul Social

MEDICINA ȘI SPAȚIUL SOCIAL

În prezent, reprezintă sau nu medicina o știință socială, aidoma celorlalte discipline care se ocupă de domeniul socialului? Raspunde aceasta cerințelor sociale impuse de evoluția civilizației contemporane?

Se știe, încă din cele mai vechi timpuri, că, în orice societate, atât din punct de vedere individual, cat și colectiv, sănătatea repezintă valoarea universală.

Această relație sănătate-societate apare ca un indicator substanțial în aprecierea bunăstării generale, fapt ce implică, evident, necesitatea extrapolării actului medical dincolo de repere exclusiv biologice.

Colaborarea și interacțiunea inevitabilă dintre natură și societate a dus la covergența domeniilor sociologiei și medicine în cadrul unității natură-societate, iar pe baza acestei convergențe s-a conturat o nouă ramură – sociologia medicinei.

“Sănătatea necesită o abordare sociologică deoarece ea reprezintă mai mult decât funcționarea fără piedici a organismului.”

Sănătatea include totalitatea fenomenelor și rezultatelor interacțiunii lor dinamice, care concură la desfășurarea unei existențe normale a individului. Ecosistemul uman în care se manifestă sănătatea și boala nu este nici izolat și nici static.

Sănătatea reprezintă un concept complex cu câteva aspecte ce cuprind dimensiunea emoțională, intelectuală, fizică, socială, spirituală și mentală. Individul bolnav, pe lângă suferința organică care-i schimbă brusc și dramatic statusul social, trăiește complexe mentale și emoționale care-l transformă dintr-un nesupus ignorabil într-un învins docil.

Mediul social în care pătrunde îl obligă să trăiască o realitate formală, după reguli impuse, dar și să devină actorul unei realități informale care marchează puternic modul în care instituția funcționează. Pe această scenă, noul actor joacă rolul ingrat al bolii sale, stabilind relații interpersonale cu ceilalți actori.

Obiectivele sociologiei medicale:

Obiectivul medical

Sociologia medicală vizează procesele sociale care interferează cu echilibrul fizic sau mental al indivizilor.

Obiectivul economic

Sociologia medicală realizează cercetări cu privire la costurile îngrijirii medicale, consumul de medicamente și cheltuielile individuale.

Obiectivul sociologic

Având în centrul său  problemele de sănătate, sociologia medicală vizează cunoașterea societății, reflectând în mod specific comportamentul individual și al grupurilor sociale.

Între factorii care au influențat evoluția sociologiei medicale se numără:

evoluția practicilor medicale – spitalul devine o instituție puternică și complexă, cu mijloace eficace de diagnostic și tratament;

implicarea guvernamentală sporită în domeniul sănătății și apariția surselor de finanțare pentru cercetarea sociologică a sistemelor sanitare;

introducerea sistemelor de asigurare a sănătății;

schimbarea rolului tradițional al medicilor prin specializarea lor tot mai mare;

elaborarea unor legi privind protecția populației, precum și analizarea unor probleme cu conotații juridice și etice cum ari fi: clonarea, transplantul de organe, fecundarea in vitro;

stressul, oboseala, stările psihice cu tentă depresivă și alte manifestări au ajuns să fie considerate și tratate ca boli;

De asemenea, socialul influențează sănătatea prin mai multe modalități:

calitatea igienei publice – calitatea apei potabile, a aerului, canalizarea;

stilul de viață – aspectele legate de dietă – modul de alimentație este supus “modei” și poate fi modificat prin educație

planingul familial – familiile în care se practică contracepția au un numar mai scăzut de membri, ceea ce presupune o mai bună îngrijire a copiilor și o stare de sănătatea mai bună a femeilor;

condițiile de locuire – spațiul existent, iluminarea, aerisirea, igiena locuinței;

condițiile de muncă și statutul ocupațional – programul de lucru, stress-ul ocupațional, posibilitatea unor accidente la locul de muncă.

Medicina și-a clădit propriul domeniu de cercetare a realității medico-sociale, necesitând apariția anumitor delimitări conceptuale:

Sociologia medicală:

Este o sociologie de ramură care studiază sănătatea și boala ca experiențe umane, instituțiile sociale din domeniul medical, natura profesiei medicale și relațiile medic-pacient. Studiază aspectele socio-economice ale sănătății, boala ca problemă socială, cât și inițierea de politici sociale în domeniul sănătății.

Sociologia în medicină:

Robert Strauss este cel care face distincția între sociologia în medicină și sociologia medicală; analizează structura organizatorică, sistemul de valori al profesiei medicale, relațiile dintre roluri, presupune integrarea conceptelor și tehnicilor sociologice și aplicarea lor în medicină.

Medicina socială:

Ramură a științei medicale care are ca obiect de studiu optimizarea acțiunilor cu caracter profilactic de masă, evaluarea necesităților de ocrotire  a sănătății, determinarea unor măsuri de îmbunătățire a rețelei medicale; se ocupă de analiza statistică a morbidității.

Toate aceste definiții sunt complementare, vizează aspecte particulare ale sistemelor de sănătate și se circumscriu sociologiei medicale.

Sociologia medicală își are începutul odată cu publicarea lucrării „Le suicide. Etude de sociologie“ (1897) a lui Emile Durkheim. Lucrarea  Sinuciderea analizează o problemă cu conotații medicale din perspectivă socială. El pune fenomenul sinuciderii în relație cu integrarea și coeziunea socială. Sociologia medicală se va dezvolta în special în SUA, unde cercetarea organizațiilor medicale a reprezentat o prioritate pentru sociologie.

Primele teorii au apărut în anii ’50 fiind elaborate de cercetători celebri precum Parsons, Merton sau Kendall. Ei au abordat din perspectivă sociologică aspecte ale instituțiilor de îngrijire a sănătății, ale rolurilor profesionale, organizarea instituțiilor de învățământ medical, au definit conceptele de boală și sănătate și au precizat și principalele drepturi și obligații ale statusurilor și rolurilor de pacient și medic. Talcott Parsons califică boala ca și comportament deviant, iar sănătatea ca un comportament normal.

Curente în evoluția sociologiei medicale:

În acest domeniu, vorbim de trei curente majore, ilustrate prin trei perspective teoretico-metodologice. Astfel, concepțiile cu privire la sociologia medicală, în ansamblu, diferă în funcție de perspectiva adoptată:

Perspectiva funcționalistă:

Este reprezentată de Durkheim, Weber, Parsons și Merton, care considerau că sănătatea este esențială pentru perpetuarea speciei umane, cât și pentru organizarea vieții sociale. Pentru a funcționa la nivel optim, societatea trebuie să garanteze existența unor persoane capabile să efectueze sarcinile vitale. Alfel, vor interveni disfuncționalități în ceea ce privește bunul mers al vieții sociale si al bunăstării populației.

Conform funcționaliștilor, instituțiile medicale au menirea de a diagnostica, a trata și a încerca să vindece o afecțiune, cat si de a preveni apariția bolii folosind programele de asistență primară. Ei participă la cercetarea științifică în scopul eficientizării actului medical.

În același timp, instituțiile medicale ajung să fie și instituții de control social, prin capacitatea de a defini comportamentele umane drept normale sau deviante.

Talcott Parsons este de parere că boala afectează negativ viața socială, rolul de bolnav  având 

multiple trăsătrui comune cu rolul de deviant.

Perspectiva conflictualistă:

Îi are ca reprezentanți pe Marx, Mills,Waitzkin și Therborn.

Pornește de la premisa că serviciile de îngrijire medicală nu sunt accesibile tuturor membrilor societății. Asadar, vorbește despre discriminare, referindu-se la faptul că serviciile de sănătate sunt accesibile în funcție de capacitatea financiară a indivizilor, existând și aici o stratificare socială generatoare de inechități. Ei incriminează rețelele private de instituții medicale, orientate spre profit, întrucât nu acordă îngrijiri și celor care nu își  pot permite din punct de vedere material aceste servicii. În același timp, clinicile private sunt acuzate și pentru faptul că nu acordă atenție învățământului medical.

Perspectiva interacționistă:

 Este promovată de Mead, Cole, Goffman,Schutz și Garfinkel.

Consideră boala ca fiind o etichetă atribuită unei afecțiuni; definiția bolii fiind “negociată”.

Întrucat sunt foarte răspândite, unele afecțiuni nu sunt considerate a fi anormale, iar în alte cazuri, medicii consideră anumite afecțiuni drept boli, deși există puține argumente în ceea ce privește existența unor cauze biologice certe și totodată a unui tratament adecvat.

Așadar, descoperirea unui medicament, înainte ca afecțiunea pe care o tratează să fie socotită boală, a dus la etichetarea respectivei afecțiuni. 

Este, de asemenea, de actualitate, procesul de medicalizare a devianței; tipuri comportamentale considerate imorale în trecut sunt privite acum drept stări patologice.

Conform paradigmei interacționiste, comportamentele sau reglementările sociale îi determină pe oameni să se conformeze normelor sociale – să acționeze, să gândească, și să perceapă lucrurile asemenea colectivității.

Foarte importantă în cadrul acestei perspective este și teoria sociologică a etichetării – si anume, rolul reacțiilor sociale cu privire la devianță.

 Susținătorii acestei teorii susțin că nu  comportamentul unei persoane este deviant, ci reacția socială este cea care cataloghează devianța.

În metodologia sociologică aveam de a face cu două perspective dominante:

Perspectiva pozitivistă:

Aceasta vizează o metodologie bazată pe modelul științelor naturii, unde sursele fundamentale ale cunoașterii sunt inducția teoretică sau testarea teoriilor prin intermediul experienței.

Așadar, se face o distincție evidentă între judecățile de constatare și judecățile de valoare.

Astfel, faptele sociale sunt explicate prin alte fapte sociale,  iar cunoașterea socială are datoria să asigure obiectivitatea discursului sociologic,  evitând explicațiile axiologice  și întemeindu-se  pe legi și generalizări empirice.

Perspectiva interpretativă

Are la bază opera lui Max Weber, nuanțând specificul subiectiv,  ireductibil al faptelor  sociale și conducând la exigența concentrării asupra analizei semnificațiilor elaborate de actorii sociali în interacțiunile sociale.

Se scoate în evidență distincția dintre analiza naturii și analiza culturii, avându-se  în vedere  deosebirea dintre fenomenul biofizic al bolii și fenomenul social al îmbolnăvirii.

În timp ce afecțiunea apare independent de natura umană, fiind studiată de știința bio-medicală, analiza trăirii în plan psihic a stării de boală aparține sociologiei și psihologiei sociale.

Astfel, se insistă asupra etichetării bolnavului și a bolii , cât și asupra caracterului stigmatizant al acestei etichetări.

Cât despre sociologii medicali, părerile acestora sunt împărțite; există fie adepți ai uneia dintre cele două perspective, fie neutri, care consideră ca ambele paradigme au valoarea lor explicativă pentru diverse probleme.

Totodată, au existat voci care au promovat înglobarea lor în folosul științei, ele neexcluzându-se reciproc.

Pentru a delimita spațiul de acțiune al sociologiei medicale, trebuie cunoscută mai întâi natura și conținutul elementelor din structura domeniului comun de studiu al medicului și sociologului:

Relația socio-medicală:

Actul medical presupune relația medic – bolnav. Această relație terapeutică nu este doar o interacțiune între cei doi, ci ea include o totalitate de ordin social, psihologic și cultural ce infulențează acțiunile celor doi participanți. Deci, relația medic bolnav este: o relație socială – între două persoane aparținând a două categorii sociale diferite; este o relație psihologică între două tipuri diferite; este o relație culturală – între două tipuri de valori, atitudini, comportamente și opinii diferite.

Știind că aspectul relațional reprezintă caracterul fundamental al oricărui fapt social și considerând relația medic – bolnav ca făcând parte din categoria de relații interpersonale ce caracterizează viața socială, tragem concluzia că, dincolo de aspectele medicale, relația medic-pacient are un profund caracter social. Însă, această relație este una deosebit de complexă ținând seamă de toatalitatea legăturilor ce se stabilesc între cei doi și între ei și societate pentru eficiența actului medical. Este vorba de legături economice, etice, juridice, administrative, culturale etc. Aceste complexități de fenomene și complexe socio-medicale constituie obiectul de studiu al cercetărilor de sociologie medicală.

Pentru asigurarea stării de sănătate a populației, sunt necesare o serie de investigații, tratamente, precum și un sistem informațional organizat, funcțional și eficient, care să poată soluționa problemele populației.

Un astfel de sistem informațional poate cuprinde:

Profilaxie

– prin consultații profilactice periodice în cabinetele medicale sau la domiciliul pacientului;

– prin acțiuni sanitare și antiepidemice;

– prin control sanitar;

– prin vaccinare, analize periodice.

Tratamente curative sau de recuperare;

Investigații de laborator, speciale sau radiologice.

Faptul socio-medical:

Dacă Emile Durkheim considera că “este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra individului o constrângere exterioară; care este general pentru o întreagă societate dată, având totuși o existență proprie, independentă de manifestările individuale”,

pentru R. Rezsohazy “un fapt social desemnează:

– tot ceea ce se petrece, tot ceea ce se întâmplă, tot ceea ce este;

– tot ceea ce poate fi perceput prin gesturi, cuvinte, sunete, scris, mișcări, senzații etc

– tot ceea ce formează o unitate internă pentru a fi înțeles;

– tot ceea ce poate fi raportat la actele altuia.”

Se observă că faptul social reprezintă orice eveniment, situație, relație cu caracter social; orice rezultantă a unei interacțiuni sociale complexe determinată de acțiunile oamenilor și de comportamentele lor.

După natura lor, faptele sociale pot fi : politice, economice, istorice, culturale, religioase, cuprinzând toată sfera socialului.

Domeniul medical cuprinde și el o multitudine de fapte sociale, atât prin caracterul lor complex, cât și prin implicațiile de natură materială și spirituală asupra societății; amintim două dintre acestea :

o epidemie – este un fapt medical prin prisma eforturilor medicale făcute în scopul combaterii ei, și este un fapt social pentru că determină efecte ce perturbă societatea în plan economic, demografic, cultural. Astfel, asocierea celor două aspecte face ca denumirea de fapt socio-medical să fie pe deplin justificată.

Spitalizarea – este fapt social prin suma activităților medicale desfășurate în vederea îndeplinirii actului medical ce are ca scop însănătoșirea. Este un fapt social prin implicațiile pe care aceasta le are în societate.

Prin implicațiile materiale și spirituale în desfășurarea activiățtii sociale, economice, culturale, prin influența asupra vieții familiale și profesionale a individului și categoriilor sociale, se impune activitatea sociologului ce studiază cauzele și consecințele asupra colectivității.

Spitalizarea produce tulburări în funcționarea normală a relațiilor sociale; produce disfuncții în echilibrul obișnuit al familiei, cât și asupra structurii intime a persoanei, necesitând o intervenție nu numai medicală, ci și socială.

Intervenind ca o rupere a echilibrului în relațiile sociale în care individul este ancorat, spitalizarea reprezintă, deci, un fapt socio-medical ce implică acțiuni medicale și sociologice unitare.

Fenomen și proces socio-medical:

Dacă un fapt social reprezintă o realitate socială, de cele mai multe ori spontană și redusă ca amploare, un fenomen social reprezintă totalitatea faptelor sociale de un anumit tip, caracterizată prin durată, complexitate și amploare.

Faptele sociale au cel mai adesea cauze multiple; se produc într-o conjunctură favorabilă și durează datorită unor condiții specifice; au consecințe extrem de vaste asupra realităților sociale.

Sociologul acționează asupra faptului social prin studiul intensității fenomenului, a modului de desfășurare în timp, propune soluții pentru ameliorare/eradicare sau extrapolarea efetelor lui.

Fenomenele sociale devin procese sociale atunci cand în interacțiunile lor se stabilesc trăsături comune și legități specifice. Aceste legități sunt rapoarte între fenomenele și faptele componente.

Din punct de vedere al Sociologiei, procesele sociale sunt sisteme de referință.

Un asemenea fenomen pentru domeniul medical il reprezintă boala.

Boala în sine este un fenomen biologic, dar atunci când integram componentele și efectele sale cu caracter social într-un tot unitar, observăm că ea este, de fapt, un fenomen (proces) social.

De exemplu, cunoscând gradul de infiltrare a unei boli și puterea ei de difuziune într-un anumit grup de populație (sex, vârstă, categorie socio-profesională), sociologul medical poate indica măsurile de prevenire precum și modul de aplicare asupra unui grup social țintă. Astfel, pe baza concluziilor cercetărilor sale, oferă soluții utile politicii sanitare, contribuind la programele de acțiune medicală și în același timp, socială.

Sociologia medicinei și medicina socială

Dezvoltarea economică din secolul XX, transformările sociale care au avut loc, au determinat orientarea medicinei spre latura preventivă și profilactică, spre studiul unor modalități de control a factorilor sociali ce influențează sănătatea publică.

În medicină pătrund termini noi ca patologie socială, boli sociale, mediu social, terapii sociale, care îndreaptă atenția medicului asupra aspectelor sociale ale stării de sanatate a populației.

Se demonstrează astfel că medicina este o știință socială și în același timp o știință biologică. Plecând de la acest fapt și considerând necesar a integra noțiunile sociale într-o zonă unitară de studiu, cât și a preciza în ce masură unele boli pot fi definite ca exclusiv “sociale”, iar altele “biologice”, s-a ajuns la apariția, în cadrul disciplinelor medicale, a unei noi ramuri – medicina socială.

La baza medicine sociale stă constatarea privind influența pe care factorii sociali o manifestă asupra fenomenelor de sănătate și boală, medicina trebuind să acționeze asupra lor pentru menținerea stării de sănătate a colectivității.

Si sociologia medicală are același obiectiv, dar, spre deosebire de medicina socială, ea folosește elemente specifice ca metode și activități de cercetare.

Medicina socială se ocupă cu prevenția și profilaxia prin protejarea și ameliorarea mediului înconjurător al grupurilor, cu detectarea riscurilor de alterare a sănătății, rezolvarea problemelor de organizare sanitară a populației pentru a crește eficienșa medicine în ansamblu.

În stabilirea scopurilor medicinei sociale, belgianul J.M. Petit considera că “ele constau nu numai în studiul corpului uman, considerat izolat, ci și în studiul colectivităților umane, în mediul înconjurător, în modul lor de viață, în credințe, cu scopul de a-și orândui cât mai bine existența”.

Astfel, medicina socială și sociologia medicinei se interconectează și se determină reciproc, ambele având ca scop oferirea unui suport social etiologiei sănătății și bolii.

În același timp însă, fiecare are caracteristici separate și teritorii diferite de acțiune.

Sociologia medicinei și medicina socială au în comun studiul factorilor medico-sociali ce pot contribui specific la starea de sănătate a populației, dar fiecare are un fel propriu de a realiza acest scop.

Medicina socială studiază, în principal, din punct de vedere statistic, factorii medico-sociali, pe când sociologia medicinei nu se limitează doar la studiul statistic, ci studiază toate procesele, fenomenele, relațiile și instituțiile sociale ce pot influența sănătatea, elaborând relații cauzale între diferitele fenomene ale vieții sociale.

Astfel, sociologia medicală are o rază mai mare de generalizare a enunțurilor, fiind bine ancorată în studiul realității sociale.

Dacă ambele științe folosesc și o serie de concepte comune – societate, mediu social, boli sociale – câmpul conceptual al sociologiei medicinei este mult mai diversificat și mai extins.

Aceasta se datorează datelor furnizate de alte domenii ale știintelor sociale cu care sociologia colaborează. Astfel, interdisciplinaritatea stă la baza dezvoltării ei.

Și medicina socială folosește interdisciplinaritatea, mai ales pentru evidența statistică a factorilor sociali implicați în starea de sănătate a populației.

Sociologia medicinei se diferențiază și prin tipul metodelor și tehnicilor sale de cercetare.

Deși ambele știinte folosesc în comun statistica, matematica, calculul probabilităților, ca și alte metode cantitative, ele se deosebesc prin metodele de generalizare a produselor cunoașterii rezultate din folosirea metodelor și tehnicilor de cercetare.

Sociologia medicinei folosește noțiunile sociologiei generale ca știință – studiul sociologic al factorilor macro și microsociali, influența lor asupra sănătății, dependența sistemului de ocrotire a sănătății și a sistemului sanitar de structura sistemului social.

Atât sociologia medicinei cât și medicina socială studiază același obiect și au aceeași finalitate practică – menținerea stării de sănătate a populației. Ambele științe au rol predictiv de a diagnostica și prevedea, contribuind teretic și practic la soluționarea problemelor de sănătate, la îmbunătățirea sănătății fizice, psihice și sociale a populatiei, la cunoașterea practică a realităților sociale și medicale.

Rolul cercetarilor interdisciplinare în sociologia medicinei:

Cercetarea problemelor sociale de sănătate în toată complexitatea lor este rezultata evoluției concepțiilor metodelor și tehnicilor de lucru din sociologie și medicină, cât și a profundelor transformări sociale care au scos în evidență rolul fatorilor sociali în producerea bolilor și în realizarea unui complex de măsuri și acțiuni elaborate pentru combaterea și prevenirea acestora.

În realizarea acestor acțiuni și datorită necesității cunoașterii relațiilor dintre sănătate și boală, a condiționărilor sociale ale factorilor favorizanți sau agravanți în restabilirea biologică și în reintegrarea socială a pacienților, cercetările de sociologie a medicinei au un rol deosebit de important.

În măsura în care creșterea eficienței acțiunilor medico-sociale se bazează pe cunoașterea concretă a problemelor legate de adaptarea organismului uman la condițiile de muncă și viață, cât și a aspectelor sociale implicate de transformările actuale ale practicii medicale, investigațiile sociologice contribuie la fundamentarea științifică a deciziilor din acest domeniu.

Medicina și-a extins preocupările de la problemele individului la cele ale grupului – cu privire la muncă, școlarizare, formare profesională, mizând pe contribuțiile mai multor discipline științifice; astfel, știintele medicale, metodologiile și domeniile lor de activitate sunt într-o permanentă modificare, atrăgând după sine concepții noi în modul de abordare al actului medical.

Colaborarea actelor medicale cu specialiști din diferite știinte sociale, elaborarea unor decizii terapeutice și de prevenție, transferul reciproc de informații, concepte și metode, determină, în medicină, o orientare intensă către cercetarea interdisciplinară integrată a aspectelor sociale legate de sănătate.

Științele medicale, științele sociale aplicate, sociologia cu diversele ei ramuri, sunt tot atâtea științe în care probleme complexe de sănătate nu pot fi tratate unilateral, deoarece ar limita posibilitățile de a cuprinde integral fenomenele cu apariția rezultatelor parțial eficiente în condițiile de optimizare a actului medical.

Fiecare din aceste științe dispune de un amplu material de cercetare cu metodologii proprii de abordare și o largă arie de acțiune. Unitatea punctelor lor de vedere și integralitatea domeniilor lor de studiu face absolut necesară perspectiva sociologică ce realizează pe deplin consensul acțiunilor lor, tocmai pe baza colaborării și cooperării interdisciplinare.

Medicina, ca prestator de serviciu pentru societate, pune probleme ce depășesc zona clasică de abordare, înscriindu-se între reperele altor discipline dintre care sociologia este cea mai importantă. Științele biologice, medicale și sociale, urmăresc, în permanență, variația factorilor de mediu, de adaptabilitate, efectele subiective și obiective ale muncii asupra individului și colectivității, cauzele sociale ale morbidității, probleme ce nu pot fi tratate dintr-un singur punct de vedere.

Astfel, între aceste științe se constituie un limbaj comun pentru ca datele lor să poată fi comparate și puse în relație sistematică unele față de altele.

Sociologia medicinei asigură îndeplinirea acestor obiective, preluând din aria fiecărei științe specializate acele aspecte ce aparțin simultan “socialului” cât și “medicalului”.

În cercetările de sociologie a medicinei, sănătatea este un fenomen integrat bio-psiho-social, ce se desfășoară prin acțiunea tuturor factorilor sociali și are implicații deosebite pe plan individual și colectiv.

Modul acesta de concepere a sănătății a dus la stabilirea unei metodologii de cercetare diferențiată în funcție de criterii sociologice care evidențiază diferitele variabile implicate în realitatea socio-medicală.

Metodologia sociologiei medicinei nu urmărește însă numai observarea faptelor și proceselor socio-medicale, ci are variate modalități de abordare cum ar fi provocarea unor procese prin schimbarea unora din condițiile de manifestare obișnuită cu controlul uneia sau mai multor variabile, oferind posibilitatea stabilirii unor relații de cauzalitate și permițând validarea autenticității datelor rezultate, analiza și prelucrarea datelor statistice și epidemiologice.

Complexitatea ariei de aplicare a acestei metodologii necesită contribuția diferitelor știinte sociale și medicale, transferuri reciproce de metode și tehnici, sau punerea la punct a alora noi. Spre exemplu, metoda experimentală, comparativă, statistică, euristică, studiul de caz au fost împrumutate de la alte știinte și asimilate treptat în metodologia sociologică.

Noțiuni de metodă, metodologie, procedee și tehnici de cercetare:

Chiar dacă uneori o serie de metode și tehnici se aplică în domeniul sociologiei cât și în alte științe, cel mai important este a asigura deplina lor validitate și rigoare științifică, ca și posibilități de transfer metodologic interdisciplinar.

Privitor la metodele specific sociologiei medicinei, aceasta utilizează metode complementare, împrumutate fie de la medicină (metoda epidemiologică), fie de la alte știinte (metoda testelor brainstorming-ului sau tehnicilor Delphi), iar ca modalitate specializată de cunoaștere se impune abordarea metodologiei sociologice în general.

“Metoda, în sens general, desemnează un anumit mod de a proceda systematic; în practică, ea este un mod de cercetare ce dă o imagine adecvată a fragmentului ales al realității și explică fenomenele care au loc în cadrul lui. Într-un alt sens, metoda este calea pe care o urmează gândirea pentru a ajunge la cunoștințele adevărate asupra faptelor. Metoda este o formă superioară de mișcare a gândirii umane luată ca reflectare a realității obiective.”

Orice metodă are două trăsături fundamentale:

Precizia observațiilor – o singură modalitate de efectuare a observațiilor ce determină obținerea de rezultate identice sau asemanatoare de către oricine aplică metoda respectivă.

Corectitudinea raționamentelor – prin eliminarea erorilor logice, a deformărilor descrierii și falsurilor generalizării.

Cele două condiții asigură valabilitatea metodei, care reprezintă capacitatea de a surprinde veridic faptele cercetate.

Metodologia desemnează un ansamblu de metode folosite de o știință fundamentată pe sistemul celor mai generale legi și principii.

Metodologia presupune un mod de analiză cât și un mod de a întelege realitatea, fiind mai amplă decât un simplu sistem de tehnici și procedee de obținere și prelucrare a datelor despre un fenomen sau un grup de fenomene.

Obiectul metodologiei îl constituie analiza demersului știintific, pornind de la tehnici de cercetare particulare, până la problemele construcției teoretice.

Tehnica desemnează un anumit procedeu operatoriu de înregistrare și interpretare a datelor rezultate din cercetare.

Tehnica este o unealtă cu ajutorul căreia putem surprinde în mod adecvat grupul de fenomene care ne interesează. Sociologul John C. McKinney, considera că, “orice tehnică de cercetare constituie o operație specifică de descoperire și manipulare a faptelor”; astfel, orice tehnică de cercetare este subordonată metodelor științei respective.

Cele mai importante dintre tehnici/procedee sunt:

Procedeele statistice, subordonate metodei statistice;

Procedeul experimental, subordonat metodelor experimentale;

Procedeul tipologic, subordonat metodelor descriptive;

Procedeul istoric, subordonat metodei istorice;

Procedeul cazului, subordonat metodei de caz.

Trăsaturile principale ale unei tehnici de cercetare sunt:

Fidelitatea – măsurări repetate ale aceluiași fapt dau rezultate identice;

Validitatea – măsura în care este surpinsă realitatea ce se vrea a fi studiată.

Între metodă, metodologie și tehnicile de cercetare există o strânsă legătură, determinată de elaborarea modalităților optime de investigare a unui grup de fenomene.

Alegerea unei metode sau tehnici are o influență decisivă asupra rezultatelor obținute.

Standardizarea elementelor de cercetare:

O condiție fundamentală a desfășurării optime a unui proces de cercetare sociologică îl reprezintă standardizarea instrumentelor de lucru. Aceasta înseamnă că orice metodă trebuie să cuprindă procedee standardizate, etalonate într-un anumit sens, astfel concepute încât să poată fi aplicate în mod identic de către orice cercetator.

Din aceasta derivă și fidelitatea ca și siguranța validității – cele două trăsături principale caracteristice instrumentului de cercetare.

Standardizarea tehnicilor de cercetare constă în stabilirea exactă a conținutului, uniform pentru toți cercetătorii, cât și a operațiilor care îl compun.

De asemenea, constă într-un instructaj exact și identic care face ca fiecare observator participant la cercetare sa acorde atenție acelorași fapte, să le includă în aceleași categorii folosind aceiași termini, astfel încât, fiecare cercetător să efectueze observații în cadrul acelorași parametrii; rezultă astfel, obiectivitatea cercetării.

Reguli fundamentale ale metodei sociologice:

Regula concretului:

Deoarece sociologia este o știință pozitivă, ea trebuie să pornească de la concret, de la observarea nemijlocită a realității sociale, astfel încât sociologul să poată merge până la propria participare la fenomenul pe care îl cercetează.

Regula eliberării de prejudecăți:

Sociologul trebuie să se debaraseze de noțiunile curente, să ignore în mod deliberat prejudecățile numite de Francis Bacon “idoli ai cunoașterii” (elemente/ atitudini preconcepute cu care abordăm realitatea)

Regula obiectivității:

Presupune ca sociologul să obțină asemenea date care să reprezinte cunoștințe valabile și exacte despre realitatea investigată.

Pornind de la necesitatea elaborării unor principii de abordare a faptelor sociale, Emile Durkheim a stabilit în lucrarea sa Regulile metodei sociologice urmatoarele cinci reguli metodologice:

Prima regulă – se referă la înțelegerea faptelor sociale ca lucuri, adică recunoașterea caracterului lor obiectiv; a privi faptele sociale ca lucruri înseamnă a trece de la subiectivismul cercetătorului la obiectivitatea științifică, care presupune detașarea de orice fel de prejudecăți;

A doua regulă – se referă la necesitatea de a deosebi caracterul specific al faptului social de caracterul faptului de alt ordin – adică, orice fapt social este de natură normativă, exercitând o acțiune coercitiva asupra individului, condiționând integrarea sa în structurile sociale.

A treia regulă – se referă la necesitatea unei definiri riguroase a noțiunilor, categoriilor și principiiilor cu care se operează în cercetarea sociologică, definire cu ajutorul căreia se poate stabili un consens în activitatea diferiților cercetători.

A patra regulă – se referă la necesitatea unei explicații adecvate a fenomenelor sociale, recurgând la cauzele specifice care le-a generat, și nu la cauze de alt ordin.

Cauza unui fapt social se află în însăși societate, și deci, trebuie cercetate structurile sociale care l-au generat.

A cincea regulă – se referă la necesitatea corelării unității cu diversitatea care ne-o furnizează faptele sociale.

Astfel, colectarea unui corp de cunoștințe exacte presupune a opera o anumită unitate în diversitatea datelor de care dispunem, sistematizându-le și ordonându-le după un principiu metodologic.

Metode cantitative și calitative:

Metodele cantitative – sunt acele metode care permit achiziționarea unui ansamblu de elemente comparabile între ele și care pot fi supuse formalizării matematice.

Având de a face cu o cantitate masivă de informație, sociologia și-a edificat metode cantitative cu ajutorul cărora să poată recolta, prelucra și interpreta datele rezultate din cercetările ei.

Bazându-se pe metodele statisticii, matematicii și ciberneticii, sociologia și-a elaborate tehnici de măsurare a faptelor sociale, bazate pe principiul standardizării, dintre care, cea mai reprezentativă este ancheta sociologică bazată pe tehnica chestionarului cu întrebări standardizate.

Metodele calitative – informațiile culese cu ajutorul acestor metode nu sunt nici comparabile, nici representative; ele cuprind o mare doză de subiectivitate, constituind premisele unei cercetări anterioare cu caracter standardizat.

Cele mai importante sunt:

Interviul liber;

Testele psiho-sociologice;

Tehnica discuțiilor de grup (focus grup);

Metoda nestandardizată a observației participative;

Tehnicile analizei calitative de conținut;

Metoda biografiei subiectului.

O investigație sociologică se desfășoară după următorul model:

Pregătirea cercetării – alegerea temei și a obiectivelor investigației; stabilirea ipotezelor de lucru, alegerea mijloacelor de investigație;

Colectarea datelor;

Analiza și interpretarea datelor;

Redactarea unui raport final cu propuneri și soluții.

Metode și tehnici de recoltare a datelor:

În procesul de recoltare a datelor, informațiilor privind realitatea socială, sociologul dispune de trei modalități principale:

Metoda observației sociologice – cercetătorul observă în mod direct faptele;

Metoda anchetei sociologice – subiecții sunt interogați cu privire la faptele la care au participat sau află opiniile lor în legătură cu acestea;

Metoda analizei documentare / analiza de conținut – cercetătorul se documentează din lucrări, statistici, documente ce prezintă faptele sociale.

Aceste metode se pot aplica diferențiat astfel:

Pe o anumită populație;

Pe un eșantion reprezentativ de indivizi;

Sau pe “exemplare” tipice reprezentative – studiu de caz.

În cercetarea faptelor, fenomenelor și proceselor medico-sociale, metodologia aplicată variază în raport cu :

Scopul urmărit de cercetare;

Obiectul cercetării;

Aria de extindere a cercetării;

Sursele de informare.

Metoda observației sociologice:

Este cea mai veche și cea mai folosită formă de cunoaștere a realității, prezentă în orice știință.

Ea diferă de observația empirică și se caracterizează prin urmatoarele trăsături:

Este completă – vizează toate aspectele realității;

Este sistematic – se realizează în diferite etape;

Este planificată

Este analitică

Este intentională

Este selectivă.

Orice observație sociologică, chiar științifică, deține o mare doză de subiectivitate, prin amprenta personală a observatorului.

Una din condițiile unei observații sociologice de calitate este înlăturarea subiectivității în înregistrarea datelor; aceasta presupune a nu altera spontaneitatea fenomenului observat prin intervenții în desfășurarea lui.

În afara acestora mai există o serie de reguli de desfășurare a observației sociologice:

Integritatea psihică a observatorului;

Capacitatea de a vedea lucrurile așa cum sunt;

Necesitatea de a face estimări și evaluări cât mai exacte asupra fenomenului observat;

Necesitatea de a nota imediat faptele observate pentru a nu deforma opiniile;

Stabilirea inițială a ariei de observat;

Respectarea condițiilor de obiectivitate, exactitate.

Tehnicile principale de observație sociologică sunt:

Observația directă – observatorul este atent la faptele și fenomenele sociale;

Observația participativă – cercetătorul devine el însuși actor;

Observația neparticipativă – cercetătorul este inclus în aria fenomenului, dar constată doar faptele, fără a avea vreun rol;

Observația experimentală – cercetătorul declanșează producerea faptelor;

Observația clinică – observatorul este terapeut.

După valoarea sa, metoda observației sociologice are următoarele avantaje:

Materialul este luat direct din activitatea umană;

Permite obținerea unei varietăți de date cu un conținut foarte divers;

Permite aflarea unor comportamente latente neconștientizate;

Permite prezența directă a cercetatorului în cadrul fenomenului;

Permite efectuarea unor comparații între un fapt desfășurat în mod real și unul prezentat verbal de subiect.

Ca limite ale metodei avem:

Subiectivitatea cercetătorului;

Evidențierea existenței faptelor în detrimentul cauzalității;

Irepetabilitatea fenomenelor;

Greutate în prelucrarea datelor observației.

Astfel, datorită acestor inconveniente, metoda observației sociologice trebuie completată cu alte metode și tehnici de cercetare.

În domeniul sociologiei medicinei, preocupările privind cercetarea interdisciplinară și metodologia integrată sunt foarte frecvente.

Eficiența cercetărilor în domeniul ocrotirii sănătății depinde de contribuțiile metodologiei științelor sociale și medicale, cât și de cooperarea interdisciplinară a specialiștilor din domeniul medicinei, sociologiei, psihologiei, ecologiei, epidemiologiei ș.a. .

Cercetătorii din aceste domenii au demonstrat că metodele și tehnicile sociologiei medicinei trebuie să fie bazate pe criterii riguros științifice, să răspundă cerințelor economice cât și social-politice, în scopul elaborării unei metodologii unitare privind deciziile terapeutice și preventive din domeniul sănătății.

În ultimele decenii, cercetările de sociologia medicinei au fost îmbunătățite și dezvoltate din punct de vedere al tematicii teoretice și practice, cât și prin orientarea obiectivelor și perfecționarea metodelor de lucru.

Datorită modului de organizare interdisciplinar, sociologia medicinei dă posibilitatea extinderii preocupărilor medicului pentru aspectele sociale ale sănătății și bolii, oferind perspectiva abordării sociale a problemelor din domeniul medical.

Sociologia medicinei reprezintă, deci, o ramură în dezvoltare a disciplinelor medicale și sociale, ilustrând în mod reprezentativ tendințele actuale de interdisciplinaritate a diferitelor știinte.