Medicina Populara Si Fitoterapia Reminiscente In Asistenta Moderna In Romania

ÎNTRODUCERE

În cele ce urmează am făcut sinteză poziției noastre față de folclorul medical al României și fitoterapie, a atitudinii noastre metodologice – în urmă fișării și observării, din multe unghiuri. În folclorul medical surprindem toate cunoștințele populare raportate la medicină său, cu alte cuvinte, întreagă știință sanitară a poporului", reflectată în credințe, obiceiuri, superstiții, rugăciuni, incantații, chimicale, plante, animale, mineraie și diverse produse, ca și în diferite practici medicale și chirurgicale.

Primele manuscrise medicale nu constituie altceva decât o compilație a cunoștințelor populare, adevărate culegeri de folclor.

În evoluția medicinii se deosebesc trei etape:

medicina instinctivă,

medicina populară,

profana său empirica medicină științifică.

Prin dezvoltarea și perfecționarea folclorului medical s-a născut medicină științifică. Termenul de folclor a fost introdus de N.I.Thomas, iar Herder și frații Grimm transforma în știința cunoștințele populare. Studiul folclorului medical a servit și servește medicinii științifice.

ISTORIC

ÎNCEPUTUL MEDICINEI POPULARE ROMANESTI

În anul 271 autoritățile romane părăseau provincia Dacia. În urmă leginnilor care treceau Dunărea se înșiruiau convoaiele acelora care nu-și mai găseau acolo rostul de viață, în lipsa armatei și a înalților demnitari: neguțători veniți din toată lumea, meșteșugari de lux, liber-profesionisti și toată populația instabilă și trecătoare a așezărilor orășenești.

Rămânea însă pe loc poporul, băștinașii daci și urmașii coloniștilor romani, legați trainic de pământul Daciei. Pentru unii ca și pentru ceilalți, izolați său amestecați, viitorul se vestea deosebit de greu. Desigur că nici până atunci viața lor nu fusese ușoară său măcar sigură, de vreme ce în fata repetatelor atacuri al prădalnicilor dinafară, imperiul recursese la gravă măsură a abandonării provinciei; dar de astădată viitorul se arata și mai întunecat. Sub loviturile repetate ale jefuitorilor au căzut mai întâi așezările urbane lipsite de apărare. Viață activă a negoțului și meșteșugurilor a dispărut. Locuitorii sărăciți au părăsit orașele și s-au mutat în sate, unde existenta părea mai lesnicioasa, măcar sub aspectul alimentar. Ei duceau acolo felul de viață roman, dobândit în cei 165 de ani de romanizare intensă. În timp ce se prăbușea viața urbană, se consolida cea săteasca.

Limba latină devenea principalul mod de înțelegere a unei populații în care dacii formau desigur marea majoritate, dar cărora li se alăturaseră coloniști „ex toto orbe Romano", din toată lumea romană, cum spune Eutropiu. Alături de latină se vorbea mult și greacă, dat fiind că importante contingente de veterani, stabiliți în Dacia, proveneau din Grecia și din zona de influența culturală greacă, din Sicilia și Africa până în Asia Mică.

În secolele care au urmat, populația locală a fost supusă unor mari prefaceri.

Sub loviturile repetate ale valurilor migratoare, care-i obligau la o continua pendulare intre vetrele lor și pădurile său munții ocrotitori, oamenii și-au schimbat felul de viață, s-au adaptat la împrejurări, au împrumutat obiceiuri noi unii de la alții, omogenizându-se.

Dar în același timp ei și-au apărat cu dârzenie vechile tradiții esențiale, legate de ritualul de înmormântare, dar desigur că și de naștere și boala, adică de momentele cele mai însemnate din viața omului.

Valurile succesive de populații migratoare s-au abătut asupra localnicilor daco-romani începând din a doua jumătate a secolului al III-lea. Cei mai numeroși din această epocă au fost migratorii din neamurile sarmatice. Se pune întrebarea dacă ei puteau aduce ceva nou pentru apărarea sănătății, care să merite a fi reținut de localnici. Cu toată documentarea redusă, este dovedit că triburile de carpi, geto-daci din Moldova, au adoptat cel puțin un obiect cu rolul magic de apărător de rele, deci și de boli: era oglinda de metal, cu mâner lateral, având înscrisă pe dos o „tamga“, un semn apotropaic.

Descoperirea s-a făcut la București (Militari). Asemenea obiecte nu erau simple împrumuturi, cum bunăoară perlele de rnargean aduse de sarmați tocmai de la Golful Persic, cu adaptări, adică prelucrări ale carpilor, după modelul sarmatic. Goții au coborât la noi în secolul al IV-lea. Ei erau păstori și agricultori, ocupații la fel cu ale băștinașilor. De la goți ne-a rămas, dar probabil prin intermediul slavilor, un termen de bază în medicină, și anume cuvântul „leac“. În Biblia tradusă de episcopul lor Ulfila se întâlnește cuvântul likeis, care însemna medic; de aci a venit și englezul leech, numele medicului \ liekar în rusește, laekar în suedeză și laeger în norvegiană .

De la huni, păstori nomazi și călăreți războinici, medicina localnicilor n-a avut ce împrumuta; ei doar au „zdruncinat temeiurile vieții locale, dar n-au instalat nici o populație nouă". Gepizii, ajunși aci pe la anul 500, erau creștini, pășteau vitele, făceau agricultură; se puteau deci amesteca cu locuitorii și s-au așezat prin Transilvania.

De la ei ne-au rămas câteva cuvinte, între care și două cu sens medical: râncaci și rapăn . Avarii, călăreți nomazi, au trecut pe la noi în secolul al VI-lea. Erau puțin numeroși; după cele dintâi iureșuri războinice îndemnau pe locuitori să-și muncească ogoarele, fiindcă nu le vor lua „decât“ jumătate din producte. Deci puține posibilități de amestec. Slavii au venit la noi în veacul al VI-lea. Deși războinici, ei s-au așezat aici statornic, ocupându-se cu agricultură și viețuind în condiții asemănătoare cu ale localnicilor, ceea ce au înlesnit apropierea, mai târziu amestecul și asimilarea slavilor.În acest important moment din evoluția noastră istorică, limba dacică fusese uitată. Jordanes îi confunda pe goți cu geții, dar poporul își păstra încă vechile lui tradiții și își amintea cu evlavie de străbunii capillati și pilleati. Fiindcă spune marele arheolog Schuchardt„limba se schimba mai ușor, dar cultura, adică îmbrăcămintea, uneltele, lo- cuinta și mormântul, ca și credințele, persista cu mai multă tenacitate". La nord de Dunăre se vorbeau acum mai multe limbi, dar de preferință latină populară, orientală, care incorporase numeroși termeni dacici.

În secolele care au urmat, până în secolele IX—X, limba straromanilor a fost influențată de limba slavă, primind un număr de cuvinte în locul vechilor termeni romano-dacici său alături de ei. În biserica s-a introdus bulgara răsăriteana, apoi s-a adoptat și scrisul chirilic, în aceeași limbă, care va deveni limba cancelariilor viitoarelor state.

O asemenea simbioza nu putea să nu influențeze putemic și modul de îngrijire a sănătății. Numele însuși al suferinței, boala, a fost împrumutat de la slăvi. Multe boli au căpătat nume noi, slave: dar au mai persistat și denumiri din vechiul fond dacic (a ameți, gălbeaza, a se întrema, lepăda, a leșina, a răbda, strajiut și a vătăma ) pe lângă denumirile latine. Corpul omenesc a primit și un nume slav: trup. Părțile lui constitutive și-au păstrat, în general, denumirile latine și câteva dacice (beregata, burta, buza, grumaz, rânza); s-au fixat și unele denumiri slave pentru: obraz, gât, girb, circa, crac, gleznă, plete, chică. Un număr de defecte fizice au fost numite, la fel, după slăvi: cârn, gângav, gârbov, știrb. Dintre plantele medicinale, pe care poporul le folosea cu numele lor latin său dacic, unele au primit nume slave: mac, magbiran, podbal, odolean, pelin. O importantă acțiune de îngrijire a sănătății „a obloji" a căpătat de asemenea nume slav. În sfârșit, am mai luat de la conlocuitori însuși numele . vindecătorului, al „vraciului'‘, care a coexistat cu latinul medicus și echivalentul său dac (goys).

Este incontestabil că aceste schimbări nu au fost întâmplătoare. Nu se adopta ceva nou decât dacă este (său pare) mai bun și mai folositor decât vechiul „Vindecătorul“ însemna literal răzbunătorul (de la vindicate); ar fi ca și cum cineva s-ar fi găsit într-o situație grea (în cazul bolii, din pricina unui demon) și pentru a fi „ vindicate adică răzbunat, ușurat, a implorat o acțiune, care firește că nu putea fi decât magică. Goys-ul dac era un vrăjitor; vindecătorul (dacă va fi existat acest termen) era la fel și vraciul tot așa. Excludem pe medic, pe care îl considerăm un agent specializat, legat de activitatea urbană și dispărut probabil o dată cu plecarea romanilor din Dacia. De ce, așadar, dintre acești trei, său măcar doi: goys și vraci, poporul român a rămas la ultimul? Ca orice popor agricol, aplecat asupra brazdei, slavii își cunoșteau bine plantele folositoare pentru îngrijirea sănătății. În locurile lor de origine, slavii pagini au avut propria lor medicina autohtonă, caracterizată prin cunoștințe empirice despre plantele medicinale, concepții magice și o fiziologie „pneumatică“. Venind la noi, slavii au recunoscut plantele de care se slujeau și în patria lor, și le-au zis așa cum fuseseră obișnuiți, cu nume pe care le-au adoptat, în parte, și băștinașii. În asemenea condiții, „noul“ care putea să-i impresioneze pe straromani și să-i decidă a primi denumirile slave, nu putea fi „materia. medicală" propriu-zisă, ci altceva, și anume modul de administrare a acelor medicamente.

Se știe că slavii adorau forțele supranaturale, adică în realitate, oglindirea fantastică în mintea lor a unor forțe foarte pământești, care domina viața de fiecare zi. Ei adorau sufletele celor răposați și duhurile ascunse pretutindeni în casă, pe vatră, sub prag, în păduri, în ape. Duhurile puteau face bine, după cum puteau face și rău, cășunând bolile. De aceea ele trebuiau îmbunate prin jertfe, adică daruri de pâine, brânza, miere, ouă, găini… Ofrandele se aduceau în chip tainic, așa cum se cuvenea unor ființe nevăzute, pe șoptite! Când cădea cineva bolnav, ofranda lua aspectul unui descântec: trebuia mai întâi să i se comunice duhului despre ce era vorba, fie direct, fie metaforic, și apoi să i se ceară ajutorul condițional de daruri.

Bineînțeles, în același timp se administrau și leacuri. Istoricul Procopios spune că slavii, când se aflau în primejdie de moarte fie din cauza unei boli, fie din cauza raz- boiului, făgăduiau că dacă vor scăpa, vor aduce îndată sacrificii, sângeroase său frugale, de felul celor menționate mai sus . Se credea, și cei interesați întrețineau cu grijă această credință, ca jertfele erau primite cu mai multă bunăvoință dacă se ofereau de anume persoane care făceau legătura cu duhurile, adică de babe numite „volchvy" său de vrăjitori. Aceștia purtau mai multe nume, care de altfel corespundeau și diverselor categorii de intermediari între zei și oamenii de rând, la greci și la romani. Este sigur că aceasta complicată rețea de divinități, care trebuiau îmbunate în cele mai variate împrejurări, a avut darul de a-i impresiona pe straromani.

Ei au crezut că văd în obiceiurile conlocuitorilor slăvi acel „ceva mai atrăgător", care a făcut să prindă teren, în unele cazuri, și să fie adoptate de poporul de baștină la rândul lor însă și slavii au împrumutat de la localnici multe elemente până ce, în cele din urmă, au fost asimilați. Prin urmare, ceea ce ne-au adus noua slavii în medicină populară nu au fost elementele de amănunt, de îmbogățire a gamei de medicamente, bunăoară, ci o nouă concepție despre boala și vindecare, un animism, care a potențiat în proporții neobișnuite partea de magie a practicii medicale. Printre cele din urmă popoare migratoare care au venit la noi au fost și maghiarii. În secolul al IX-lea ei se aflau încă într-o regiune situată între Don și Nipru. De acolo au pornit către apus sub comanda lui Arpad, ajungând în 895 în Câmpia

Panonică. Maghiarii se ocupau cu creșterea animalelor cu vânătoarea și pescuitul; după ce s-au așezat, au făcut și agricultură, îndeletnicindu-se și cu meșteșugul. Medicina lor era priraitiva, că a tuturor nomazilor. Adorau fenomenele naturale și socoteau boiile trimise de finite nevăzute, de demoni; pentru a-i împacă, le ofereau jertfe. Intermediarul între oamenii simpli și demoni era ,,taltosul“, preot, vrăjitor și vindecător. Foloseau băile cu ierburi de leac, descântecele și vrăjile. Cercetătorii găsesc o puternică asemănare între medicina populară românească din Transilvania și cea a maghiarilor, constatare care conduce la probabilitatea unor împrumuturi reciproce.

Cultura spirituală a poporului nostru avea la temelie un fond dacic inițial, pe care se altoise încă din vremea stăpânirii romane, prin satele, Daciei, și mai ales către margini, propriile tradiții ale poporului român. Acum, acel vechi fond se îmbogățise cu aportul slavilor și al celorlalți migratori și constituia un tot unitar, în care medicina populară își avea locul ei bine determinat. Astfel înzestrat, poporul român lua loc printre popoarele Europei. Ne putem întreba, care era atunci nivelul medicinei populare a poporului nostru? Ne aflam, așadar, cu puțin înaintea acelui an 1000, care reprezintă însuși pragul peste care se va sălta, puternic și hotărât, poporul român, în văzul și cunoașterea altor neamuri și graiuri. Arta lui vindecătoare, aceea care-1 însoțise în lunga și dureroasă epoca de frământare din care a rezultat, nu se putuse înfiripa din neant și nici dintr-odată. Rada- cinile îi erau vechi, nobile și viguroase; ramurile noi i-au crescut și ele vânjoase.

A fost o medicină a poporului, a țăranilor risipiți prin sate. Cunoscând că satul era în evul mediu punctul de ple- care al istoriei, acolo, în tradițiile lui medicale, vom cerceta esența unei arte capabile de o dezvoltare ulterioară, în sensul unei medicine evoluate.

Am spus că sâmburele medicinei populare îl constituia vechiul fond dacic. Din fericire, medicina empirică în Dacia este relativ documentată. Studii întreprinse în ultimele decenii ne ajută să scoatem în evidență rămășițele acelei prețioase culturi. Dispunem apoi de o serie de informații de mare valoare istorică privind medicina populară a românilor din secolul I e.n. Este vorba de un număr de mijloace terapeutice pe care le regăsim în uzul poporului nostru de la începutul secolului al XlX-lea. Ne este ușor să admitem că ceea ce există la începutul și la sfârșitul acestei lungi perioade, de peste un mileniu și jumătate, se găsea în folosință neamului nostru și în secolul al X-lea. După cum alte informații, provenind din secolele III, IV și V, ne fac cunoscute plantele medicinale și produsele animale întrebuințate de populația din fosta provincie Dacia său, mai larg, dintr-o vastă arie romanizata, cuprinzând aproape toată Europa; și pe acestea le regăsim la poporul nostru în secolul trecut. Ele constituie, toate, zestrea de drept a poporului românesc. Este de datoria noastră să arătăm în cea mai deplină lumina aceste pietre de temelie ale edificiului medicinei romanești.

CAP I MEDICINA POPULARĂ ȘI FITOTERAPIA

1.1.Medicamente de origine vegetală

Poporal roman și-a dus existența în mijlocul unei naturi generoase, bogată în plante, minerale și vietăți de tot felul; nu-i rămânea decât să-și aleagă ce era mai bun pentru a-și îngriji sănătatea. În privința aceasta, filozoful Pascal spune cu adâncă înțelepciune: „Nimic nu este mai obișnuit decât lucrul bun și folositor. Nu ți se cere decât să-1 recunoști. Fiindcă este sigur că ceea ce-ți trebuie se afla la mdemina și că toată lumea se împiedică de el. Atâta doar că e necesar să știi să-1 deosebești". Romanii s-au priceput de minune să-și găsească leacurile în natura înconjurătoare și în același timp să păstreze ceea ce experiență milenară a strămoșilor ne-a trecut ca o zestre spirituals. Noi am moștenit elemente de medicină populară de la toți predecesorii noștri pe acest pământ. De la romani, bunăoară, am primit și am păstrat obiceiul folosirii unui număr de plante, pe care le-am utilizat până de curând. Acum aproape un secol, marele B. P. Hașdeu se bucura să atragă atenția putinilor medici romani contemporani dale, folosite de romani și descrise de Plinius, și mijloacele tratamentului ale moldovenilor, așa cum le știa unul dintre ai lor, doctoral Costache Virnav, care le și făcuse cunoscute în teza lui de doctorat.

Plinius a trăit, după cum se știe, între 23 și 79 e.n. Spirit curios de tot ce era știința la vremea lui o nobilă curiozitate care i-a atras și sfârșitul, pe când încerca la Herculanum să observe mai de aproape catastrofala erupție a Vezuviului, el a redactat o operă bogată. Nu ne-a rămas însă decât Historia Naturalis său Historia Mundi, în 37 de cărți, în care el reproduce părți din operele altor autori, astăzi pierdute. Alături de observații personale, „cel mai naiv și totodată cel mai erudit clasic din epoca lui Traian" adun’a nenumărate date; este drept însă că el se arată deseori lipsit de spiritul critic și de discernământ. Totuși printre acestea se întâlnesc și știri deosebit de importante despre medicină epocii sale. Plinius are marele merit ca împrumutând, așa cum au făcut și alți autori, din operele predecesorilor, are grijă să-i citeze. Așa face bunăoară când repetă un precept al lui Cato apărătorul tradiției romane împotriva modei medicilor greci.

Acesta, recomanda varza împotriva tuturor durerilor de cap. La rândul său, Plinius își însușește remediul, pe care și Virnav îl constata la moldovenii oblojiți cu foi de varză la frunte și la ceafă. În oftalmie, țăranul nostru recurge la sucul de ceapă. Plinius scrie că pentru a îmbunătăți vederea este bine să miroși ceapă, dar și mai bine să. te freci la ochi cu zeama ei.

În abcese său uime, moldovenii se folosesc de oblojeli cu foi de pătlagina, căreia Plinius îi găsea, la vremea lui, aceeași folosință: plantago omnium geneurn hulceribus medetur. Pentru tuse moldovenii lui Vimav foloseau hrean cu zahăr, iar. romanii lui Plinius hrean cu miere . Alt leac de tuse era, la moldoveni, ca și la romani, nalba (Althaea officinalis) fiartă în lapte si luminarea domnului (Verbascum) este un leac popular de tuse binecunoscut în Moldova; Plinius ne asigura, cu toată seriozitatea, că vindecă tusea nu nuxnai la oameni, clar și la dobitoace. Între alte medicamente împotriva tusei mai este notal morcovul și podbalul (Ussilago), deopotrivă folosit de romani și de moldoveni. În sfârșit, babele noastre se pricepeau să facă a li se întoarce femeilor laptele, dându-le rosmarin; Plinius recomanda: „Rosmarinum auget et lac în vino potum“, adăugând că: „lactis ubertatem facit“ . Grăuntele de rosmarin, luate în vin, aduc lapte mai mult; și apoi: da mult lapte femeilor care alăptează.

Aceste câteva pilde sunt argumente prețioase pentru stabilirea legăturii genetice dintre medicina romană și cea românească populară. În același timp, luminează părți din opera lui Plinius menite să rămână obscure fără de aceas la, punere în paralelă.

Priceperea și atenția cu care romanii și-au selectat medicamentele vegetale sunt daruri moștenite mai ales de la poporul geto-dac. Strămoșii noștri, dacii, erau mari cunoscători ai buruienilor de leac și faima acestui talent al lor le-a adus cinstea de a se trece în unele glosare botanice nu numai denumirile grecești și latinești, dar și cele dacice. În această privință, știința lor botanica medicală a fost ridicată pe aceeași treaptă cu cea a grecilor, latinilor, arabilor etc.

Expresia acestei deosebite prețuiri se găsește în clou a vechi opere medicale, și anume în scrierea lui Pedanius Dioscorides Bespre materia medicală și în operă altui autor, denumit convențional Pseudo-Apuleius, care a întocmit un Herbarius. Dată fiind marea importanta a acestor texte pentru istoria medicinei românești, vom da câteva. amănunte. Dioscorides a fost un medic militar, de neam grec, originar din Anazarba (Asia Mică).

El a slujit în armata romană sub împărații Claudius și Nero (secolul I e.n.). În operă sa Despre materia medicală, Dioscorides a descris toate remediile cunoscute pe timpul său și aparținând celor trei regnuri: vegetal, animal și mineral. Opera lui Dioscorides s-a bucurat de mare prețuire și a fost de multe ori transcrisa.

Cândva, prin secolul al III-lea, unul dintre copiști, probabil originar de prin părțile noastre, a adăugat la denumirile unor plante date de autor în latinește și în grecește, denumirea în limba dacică. Este bine stabilit că aceste adaosuri n-au putut fi făcute de Dioscorides însuși, fiindcă el trăise cu două secole mai înainte și, deși fusese medic militar roman, nu ajunsese niciodată în Dacia.

Pe de altă parte, denumirile dacice de plante, 42 în operă lui Dioscorides, nu sunt toate traco- dacice, numai 26 fiind recunoscute ca atare; restul sunt forme corupte latine (10) și grecești (6). Constatarea aruncă o lumină edificatoare și asupra provenienței populației din secolul respectiv, al III-lea, din Dacia, unde localnicii, printre care cei de obârșie dacică predominau, se găseau pe cale de romanizare. Cealaltă opera, Herbarius, se datorește unui autor desemnat ca Pseudo-Apuleius; s-a crezut cândva ca el ar fi fost Lucius Apuleius, scriitor din secolul al II-lea e.n. cunoscut prin romanul satiric

Măgarul de aur, dar căruia nu-i aparțin operele medicale ce i s-au atribuit. În Herbarius se întâlnesc, de asemenea, 32 de denumiri dacice de plante, dintre care lingviștii au admis că traco-dacice numai 15, restul fiind denunirile corupte latinești și grecești. Este interesant de reținut că în această scriere, interpolate în secolul al IV-lea cu denumiri dacice, numele latinești și grecești au rămas cam aceleași ca și la Dioscorides, în timp ce numărul denumirilor dacice a scăzut cu 11, ajungând de la 26 la numai 15 Acest mic calcul este unul din elementele care sugerează precipitarea procesului de romanizare a dacilor.

Dar, pe de altă parte, acest fapt ne mai arata că totuși în veacul al IV-lea se mai cunoșteau unele denumiri dacice, că se mai vorbea încă limba dacică, pe cale de a fi uitată. Este încă o dovadă a continuității neamului nostru în patria sa străveche. Denumirile dacice de plante au fost intens studiate și, în primul rând, s-a încercat identificarea lor, cautinduli-se corespondentele în botanica medicală a poporului român. Operația s-a dovedit a fi deosebit de dificilă. Unul dintre primii savanți care au întreprins această cercetare, W. Thomaschek, scria: „Cele mai multe sunt expresii pentru plante medicinale insignifiante, a căror determinare botanică nu este totdeauna sigură" . Învățatul clujean I. I. Russu a identificat totuși un grup de 18 plante cu denumiri traco-dacice. Ele sunt: aniarsexe (iarba-saraca, sparceta, baltacina); budathla (limba-boului, miruța); cinuboila (mutatoare, împărăteasă, brei, curcubețea, tidva de pământ); coadama său coalama (limbarija, codru, limba-baltilor, limba-broastei, limba-oii, pătlagina; apei, podbal-de-apa); dielleina (măselarița, nebularita, sunătoare); diesema (coada-vacii, coada-mielului, lumânare); .duodela, vezi dielleina; dila, vezi dielleina; dyn (urzica); guoleta (mărgelușe, mei păsăresc); mendvuta (stirigoaie); mizele (lămâioara, cimbru adevărat, cimbru de grădină); olma(șoc); priadila (vita albă, curpen); riborasta (brusture); sălia (ciumăfaie); sciare (varga-ciobanului, scăiuș); -zila, element final în numele de plante dace.

Aceste denumiri „pot fi explicate, total său în parte, cu siguranță său cu oarecare probabilitate", pentru care motiv I. I. Russu le-a cuprins în repertoriul său lexical-etimologic traeo-dac.

Din punctul de vedere al acțiunii farmacologice, aceste plante au o importanță secundară. Dar în afară de aceste 18 plante, în lexicon mai figurează jinca vreo 20 de denumiri dacice de plante cu echivalent grec, chiar dacă pentru moment „nu li se poate da deocamdată o etimologie"

Am încercat printr-un simplu sondaj să ne dăm seama în ce afecțiuni puteau fi folosite de către vindecătorii daci și straromani cele 18 plante identificate de profescrul I.I. Russu. Pentru aceasta am consultat lucrările curente de botanica medicală, îndeobște bine apreciate. Am putut astfel constata că trei dintre plante nu sunt menționate că 1 medicinale; ele sunt: aniarsexe (iarba-saraca); budathla (limba-boului) și sciare (varga-ciobanului). Printre celelalte, nouă au o acțiune calmantă, și anume patru în durerile de tipul colicelor, că briză (secară); diesema (coada-vacii, lumi- narea); mendmta (stirigoaia); sălia (ciumăfaia, lemnul- dulce). Trei se dau în durerile de masele: dielleina (masa- larița), duodela și dila; una în durerile reumatice cinuboila (mutatoarea) și alta în crizele de epilepsie; coadama său coalama (limbarița). Două plante au o acțiune cicatrizantă; ele sunt: dyn (urzica) și riborasta (brusturele). Una este expectoranta: mizela (cimbru); alta, sudorifica și diuretica: olmo (șoc), și, în fine, guoleta (mărgelușe, mei păsăresc) are o acțiune bizară, neverificata pe meleagurile noastre.

După cum s-a putut constata, rezultatele sumarului sondaj nu oferă nimic surprinzător. Predomina calmantele, scopul primal ajutorului medical de totdeauna și urmează, de la distanță, cicatrizantele și expectorantele. În sfârșit, întinzând cercetarea și asupra grupului celorlalte plante cu nume dacic, am obținut rezultate asernanatoare. Mai întâi am exclus acele plante care nu au fost clasate de botaniști printre cele înzestrate cu virtuți vindecătoare său care nu poseda corespondențe în botanica medicală rom aneasca. Totuși, pentru că unele dintre acestea poarta denumiri tipice de plante de leac, cum ar fi „buruiana de spulberături", iar altele sunt de aproape învecinate cu plante medicinale binecunoscute, am reținut un grup de vreo 20 pentru sondajul nostru. Dintre ele, cinci au calități antiflogistice-revulsive, alte cinci sunt depurative, patru cica- trizante, doua calmante-anestezice, doua antihelmintice și una expectoranta. Și în acest grup ordinea este cea așteptată, normală.

Este necesar să mai amintim încă o dată ca plantele de care ne-am ocupat mai sus nu reprezintă totalitatea botanicii medicale a poporului dac și a urmașilor săi.

Așa bunăoară, buruiana cu flori roșii numită „tătăneasa“ său „iarba lui Tatin“ (Symphitum officinale), pe care poporul nostru o credea, până nu de mult, bună pentru bolnavii care scuipau sânge, se recomandă și acum 1500 de ani în Galia, ca și în întreagă Europă romanica, împotriva a tot felul de pierderi de sânge. Mai aproape de noi, Alexandria din Tralles, în secolul al Vl-lea o prescria și el împotriva hemoptiziilor.

Am afirmat mai sus ca cele 18 plante identificate de I.I. Russu nu sunt dintre cele mai importante și mai obișnuite folosite buruieni de leac. Este de crezut că acelea care se bucurau de o circulație mai mare căpătaseră său își păstraseră denumirile latinești său grecești și numai o minoritate, dintre cele cu o folosire mai rară, își conservau vechilenume dacice. Se înțelege că, în asemenea condiții, identificarea devine cu deosebire anevoioasă, dacă nu chiar imposibilă.

Trebuie să mai adăugăm că nu numai precizarea echivalentului botanic popular românesc al denumirilor dacice este anevoioasă, dar însăși identificarea științifică, după canoanele botanicii, a plantelor de leac cunoscute de poporul nostru ridica probleme neașteptate.

Iată, bunăoară, aiul de pădure, pe care Z. Pantu îl identifica cu Alium ursinum său leurda, la bulgari levurda, ceea ce îndreaptă spre un fond vechi, probabil traco-dacic. Aceeași plantă apare însă în altă lucrare de botanica sub numele de Chelidonum majus, rotopasca, iarba-de-negi.

Asemenea discordante sunt mai multe, ceea ce ne obliga să credem că există o mare variație regională a denumirilor populare ale plantelor de leac, ca poporul, folosindu-le tot mai rar, a ajuns să le confunde. În sfârșit, nici indicațiile date de diverși autori de folclor medical, cu privire la afecțiunile în care se recomanda o anume planta, nu concordă. Bunăoară, „iarba-grasa“ (pe grecește andrachne, latinește elecebra, în dacă lax) este identificată de Pantu ca fiind Sedum maximum și recomandată de un autor de medicină populară că utilă în cataplasme, iar de altul ca vermifug. Și totuși, cea de a doua denumire populară românească a ierbii grase este „iarba de urechi“, care credem că trebuie să prevaleze, fiindcă da direct indicația folosirii ei în medicină populară. Suntem foarte inclinați să credem că și în acest caz nepotrivirile se datoresc tot varia- tiilor regionale. Dar nu e mai puțin adevărat că atât culegătorii de folclor, cât și farmaciștii și chimiștii care au căutat a valorifica plantele noastre medicinale au procedat după criterii proprii, incontestabil justificate, însă divergente din punctul nostru de vedere. Iată un exemplu: salbia său jaleșul (Salvia officinalis) este recomandată de un autor pentru virtuțile ei cicatrizante și antiflogistice, iar de altul ca sudorific și antispastic, motiv pentru care planta a și fost introdusă în compoziția țigărilor antiastmatice.

Și totuși, ambele părți au dreptate, pentru că primul autor arată acțiunea prima, directă și naturală a plantei, iar cel de al doilea reda concluziile unor meticuloase cercetări farmacodinamice.

Pentru o identificare justă, din punctul de vedere medico-istoric, va fi necesar să se unifice metodele de investigare și să ne transpunem la modul de folosire a plantelor în mâinile medicilor său vindecătorilor de odinioară.

Pentru că dacă astăzi poate fi interesant să știm că din brusture, poate singura planta al cărei nume românesc îl amintește sugestiv pe cel dacic, riborastra, se poate extrage o substanță capabilă să activeze creșterea părului, pe daci și pe straromani îi interesa numai simplul fapt că zdrobind în pumni foaia de brusture și făcând-o să-și lase zeamă, sucul ei cicatrizant vindeca rana pe care era așezat. Un alt vechi exemplu de folosire directă ni-1 da planta numită științific Bryonia albă, pe care vechile glosare botanice ne-o redau ca „notia“ pe latinește și „cinuboila“ în limba dacică. Ea se numește pe românește „mutatoare“, iar rădăcinile ei se vând și acum prin piețe sub numele de „untul-pamintului“, care se folosește prin Munții Apuseni și prin Banat în aplicații directe, ca felii puse pe piele său în fricțiuni spre a combate durerile reumatismale.

Dacă ne vom decide o dată ceea ce ar fi de dorit să se întâmple cât mai curând să procedăm la studierea sistematică a plantelor de leac cunoscute și folosite de strămoșii noștri, va trebui neapărat să ne transpunem în condițiile lor de lucru, directe, simple și naturale, aproape lipsite de orice pregătire prealabilă. În același timp însă, va trebui să ținem seama și de concepțiile acelor îndepărtați predecesori ai noștri, în ce privește felul cum își închipuiau ei că acționează plantele. Pentru că pe atunci administrarea remediilor era înglobata într-un ritual magic și oamenii erau adânc convinși de acțiunea ocultă a buruienilor de leac. Nu este de ajuns să găsim într-un izvor documentar ca într-un anume caz.se folosea o plantă oarecare; trebuie să mai fim edificați și asupra modului în care o întrebuințau vindecătorii populari de acum un mileniu. Este deosebit de instructiv, în această privință faptul că însuși Pseudo-Apuleius ne informează că plantele erau capabile să vindece numai prin simplă purtare în mină, prin împletirea lor în jurul gâtului, prin agățarea la urechi său prin învârtirea pe deget, asemeni unui inel.

Este de la sine înțeles că nu v-om cere niciodată experimentatorilor să rostească descântece, implorând pământul și ierburile, cum, bunăoară, se procedează în cazul culegerii frăsinelului și îmbăindu-le cu daruri pentru îmblânzirea stihiilor tulburate prin smulgerea buruienii de leac.

Dar va trebui să ne transpunem cât mai fidel în condițiile acelor vremuri de demult, pentru a putea aprecia cât mai aproape de adevăr calitățile plantelor medicinale în mâinile vindecătorilor populari.

Considerațiile pe care ne-am îngăduit a le face sunt, așa cum nădăjduim că s-a putut limpede observa, străine cu totul de orice intenție critică și, mai puțin, polemică. Ele tind numai să arate impasul în care ne găsim astăzi în ce privește identificarea plantelor medicinale purtând denumiri dacice, și să sugereze anumite îndemnuri de lucru pentru viitor. Suntem încredințați că valoarea istorică și medicală a unor identificări cât mai veridice va fi pe deplin răsplătită.

Printre manuscrisele vechi aflate în Biblioteca Academiei câteva au fost cercetate de Em. Gheorghiu și Filofteia Mihai care au publicat un studiu numit „Manuscrise cu elemente de farmacoterapie populară aflate în Biblioteca Academiei și Arhivele Statului din București” pe care l-am conspectat.

Un mozaic de leacuri sunt cuprinse în manuscrisul nr. 2183 (sec. Al XVIII-lea), care reprezintă o migăloasă culegere de rețete caracterizate printr-o mare diversitate, așa după cum arată copistul Ioan Grămătic la 27 februarie 1766, când semnează acest manuscris: „Aicea însămnăm pentru toate boalele la care ce tămăduire trebuie”.

Un alt manuscris (nr. 271, Acad.) care reține atenția este cel al serdarului Grigore Andronescu și datează din perioada 1828-1848. Acesta conține alături de poezii și rețete din economia casnică (dulciuri, mâncăruri etc.) și diferite rețete medicale. Dintre indicațiile terapeutice întâlnite în acest manuscris:

„untul de sunătoare, adică balsamul este bun de răni de tot felul”.

„cuișoarele sunt bune de dorul măselei” (li în prezent sunt folosite – oleum – în stomatologie).

„florile de nalbă, rădăcina de nalbă fierbându-se un ceas sunt bune de tuse” (și în prezent se recomandă Flores malvaes în bronșite, laringite, inflamații ale mucoaselor).

„pelinul verde pișându-se și zeama lui bându-se este bună de friguri” (cu oarecare modificări ale indicațiilor terapeutice, pelinul face parte și azi din arsenalul medicamentos).

„pătlagina este bună la răni”.

„revent plămădindu-se în rachiu și bându-se la prânz și seara câte un păhărel face ieșire afară”.

Bogat în prescrieri de mijloace terapeutice populare, dintre care foarte multe sunt folosite sub diferite forme, adoptate de farmacoterapia cultă în arsenalul terapeutic contemporan, acest manuscris (271) atrage atenția în mod deosebit și prin partea sa introductivă: „pentru întâmplare de boală… bine și de trebuință este să aibă în casă aceste însemnate doctorii”.

Alte genuri de manuscrise sunt acelea care provin din mediul călugăresc. În afară de partea mistică, ele cuprind și o parte practică. Dintre aceste manuscrise trebuie menționat cel cu nr. 1599 (Biblioteca Academiei) în care se arată că „această carte doctoricească s-a făcut prin osârdia Părintelui Nicador Bolnicerul”, este scris în 1854 și cuprinde 120 de rețete.

Tot în același mediu mânăstiresc (la Mânăstirea Cernica) a fost alcătuit și manuscrisul nr. 1977 (Biblioteca Academiei care cuprinde de asemenea balsamuri, alifii, prafuri, plasture, droguri etc. Interesante sunt aceste prescrieri populare sub aspectul posologiei cât și al operațiilor folosite la preparare.

Astfel în manuscrisul 3794, găsim un mare număr de rețete bazate pe mijloace concrete, fără aspecte de misticism și în care sunt indicate procedee de extragere a principiilor active din produsele vegetale, uneori apropiate de cele folosite în farmacia cultă a vremii respective. Se recomandă foarte des ca procedeu de extracție fierberea plantei în vin, oțet, apă său simplă macerare într-unul din aceste produse extractive; exemplu: „când face omul bube la gură coajă de rodie să se piseze bine, să o fiarbă în vin și apoi să o bea” său „unsoare de prăsade (pere): să iei o ocă de prăsade nu prea coapte, o ocă de untdelemn, să șadă la căldură trei zile și trei nopți”.

Se recomandă apoi fierberea amestecului pentru obținerea unei unsori care „potolește treapădele cu sânge (diareele) în același fel și din alte poame din livezi să se facă unsori”.

Reține atenția macerarea și extracția cu ulei la cald, operație pe care o întâlnim și în Farmacopeea Română ediția I din 1862. În afară de unele substanțe chimice, mai par în manuscrise și ingrediente vegetale ca frunza de măslin, siminochie, mana etc., care cresc prin alte țări. Conștient de valoarea terapeutică a medicamentelor care se puteau obține de la spițerie pe baza rețetei medicale și în urmă unei consultații medicale, poporul – în special cei nevoiași – recurge tot la leacuri tradiționale. Acest aspect social apare foarte pregnant în manuscrisul românesc din secolul al XVIII-lea nr. 2640 (Biblioteca Academiei) p. 49, unde se dau următoarele recomandări:

„S-ar cădea ca fieștecare gospodar să aibă în casa să aceste puține învățături a doctorilor la vreme de nevoie care lesne se pot găsi în casele celor săraci și fără cheltuială iar oamenii cei înstăriți s-ar putea îndestula de la spițerie prin rețetele doctorilor care sunt iscusiți către fieștecare boală etc.”.

Pe lângă manuscrisele vechi în care sunt menționate plante de leac merită să fie semnalată și traducerea românească a lui G. Sion în manuscrise după lucrarea în limba greacă a dr. C. Caracaș intitulată „Topografia Munteniei” și apărută în 1830. Ea cuprinde interesante informații cu privire la întrebuințarea unui însemnat număr de plante alimentare său cu acțiune vindecătoare, cunoscute în medicină populară din Muntenia. Sunt amintite plante ca: leușteanul.

A cărui rădăcină era folosită ca stomahic și diuretic, iar frunzele ca antiinflamator; prazul, recomandat în bolile de piept,; mărarul, pentru proprietățile sale de a spori secreția de lapte a femeilor care alăptează; ștevia, recomandată în inflamații, pătrunjelul, ale cărui frunze și rădăcini erau folosite sub formă de ceaiuri și sub formă de cataplasme cu untdelemn în tratamentul umflăturilor și bubelor.

Dintre plantele medicinale, lucrarea amintește pelinul folosit împotriva frigurilor, nalba mare a cărei rădăcină era folosită în bolile de piept, anghelina din care țăranii – se menționează în manuscris – fac o zeamă pe care o dau la cei care au friguri, iar din rădăcina pusă în drojdie de vin cu zahăr fac o minunată licoare.

Nu lipsește nici pătlagina ale cărei frunze se pun la răni, centaura pentru vindecarea frigurilor, iarba lui Tatin (tătăneasa) din a cărei rădăcină se face o zeamă cu care „se combat diareele”, iar din foi se fac cataplasme cu untdelemn. Dintre arbori se amintește nucul, din fructele căruia când sunt mici și crude, se face dulceață cu miere „care se dă la gâlci, răgușeală și sughițuri”. Iată numai o parte din aspectele farmaco-terapiei populare, remarcate de dr. Constantin Caracaș în documentata sa lucrare.

Tot în prima parte a secolului al XIX-lea încep să apară o serie de lucrări care cuprind referiri la utilitatea plantelor medicinale. Astfel, „Cărticica tipărită întâi de pe limba leșească pe limba românească” (1806) recomandă podbalul și năvalnicul pentru tuse, isopul în amestec cu oțetul pentru dureri de dinți, fiertura de pelin pentru gargară și altele.

Într-un formular manuscris intitulat „Manual farmaceutic” al uneia dintre cele mai vechi farmacii ieșene (înființată la Iași în 1820 prin hrisov domnesc sub numele de „Paracelsus”) se găsesc enumerate 164 de specii de plante medicinale indigene, făcând parte din 60 de familii. Acestea demonstrează marea bogăție de plante medicinale și prin urmare de droguri întrebuințate în oficina de altădată. În 1838 se editează la Iași „Doctorul și Iconomul casnic” care cuprinde „Rețeti pentru tot soiul de boale omenești, de acelea pentru căi, viti, cornuți, oi …” În 1846 apare la București lucrarea doctorului Vasile Episcopeanu „Practica doctorului de casă” în care printre alte recomandări găsim că „rădăcina de păpădie, cicoare și buruiana de fumărița, se iau câte trei pentru splină, ficat și gălbănare”, întrebuințare confirmată azi științific.

Concomitent cu valoarea lor medicală, alimentară, aromatică și ornamentală, numeroase plante au avut și o utilizare specifică în desfășurarea unor momente tradiționale, mai ales în contextul unor obiceiuri tradiționale și ritualuri.

Dintre acestea cele mai citate au fost: busuiocul, pentru exprimarea mesajelor dintre față de măritat și flăcăul de însurat; frunza de iederă avea un rol similar în contextul șezătorilor de iarnă: cu sânzienele marca timpul florilor, culesul celor mai multe plante de leac; ramurile de salcie vesteau reînvierea naturii primăvara și erau folosite la Florii pentru încingerea oamenilor și decorul locuințelor.

Steagul călușarilor era el însuși împodobit cu nouă ierburi de leac, printre care cele mai importante erau: usturoiul – pentru funcțiile sale antireumatice și calmante; avrămeasa și odoleanul – cu calități cardiotonice; cânepa cu semințe, ca anestezic; pelinul – cu funcție de talisman, etc. Datorită bogatelor resurse etnobotanice de pe ambele versante ale Carpaților, încă din Evul Mediu a luat naștere un comerț cu plante medicinale, care se desfășura periodic pe piața orașelor Brașov (Țara Bârsei), Pitești (zonele Argeș și Muscel), Târgoviște (Dâmbovița), Ploiești (Prahova), Buzău, Focșani (Țara Vrancei) etc. Întâlnirile frecvențe din aceste piețe și circulația țăranilor specialiști în culegerea plantelor de leac spre târgurile care se desfășurau în zonele etnografice de pe ambele versante ale lanțului carpatic au contribuit la consolidarea unității și continuității cunoștințelor etnobotanice, etnofarmaceutice și etnomedicale (implicit etnofitoterapeutice românești), concomitent cu dezvoltarea modalităților de fructificare medico-sanitară a acestora

1.2. Medicamente de origine animală

În afară de plante, poporul nostru și-a îngrijit sănătatea și cu produsele animale pecare le avea la îndemână. Procedând astfel, poporul nostru, și mai înainte strămoșii săi direcți, n-au făcut altfel decât toate popoarele vechi care au recurs la remediile opoterapice, când nu recurgeau direct la părți său organisme animale întregi. În același timp au mai fost folosite secrețiile și excrețiile corpului animal său uman.

Documentarea necesară pentru acest capitol de „materie medicală" ne-o furnizează operele scriitorilor antici Plinius și Marcellus Empiricus. Cum despre primul am spus anterior câteva cuvinte, vom schița acum, în linii mari, rolul lui Marcellus Empiricus. Acest autor s-a născut la Bordeaux și a trăit la sfârșitul secolului al IV-lea și la începutul celui următor. Marcellus a fost medic galo-roman, delinand demnități sub împăratul Teodosie cel Mare și fiul său, Arcadius.

În anul 410, Marcellus a scris o operă, De medicanientis, în care adună la un loc cunoștințele de medicinil ale poporului celtic, cu tot felul de credințe, de superstiții; în acelsi timp el a mai împrumutat, după obiceiul timpului, multe date din scrierile altor autori, de pildă din Scribonius Largus.

Meritele operei lui Marcellus sunt multiple. Unii savanți o socotesc prețioasă pentru că menționează denumirile de plante în limba celtică, fiind unul din rarele documente de importanță prin faptul că fixează prin scris o mulțime de lucruri din momentnl în care Galia și cultura latină erau amenințate să dispară sub vălul germanic invadator. În sfârșit, folcloriștii considera o adevărată comoară de medicină populară culegerea lui Marcellus, numit din această cauză și Empiricus. Opera lui Marcellus este adunată de la popor și scrisă pentru popor .

O trăsătură comună unește operele acestor doi autori folosiți aici. Desigur, nici Plinius și nici Marcellus nu au trăit în Dacia, dar pe când Plinius ne redă cunoștințele de medicină populară ale romanilor în secolul I e.n. Marcellus ni le arata pe acelea din Galia, departe de noi. Trebuie însă să ținem seama de faptul că într-o mare parte din Europa, supusă de romani, de la Atlantic la Carpați, exista o populate romana său romanizata cu o cultură populară mai mult său mai puțin asemănătoare. Astfel, credințe și leacuri populare din apusul Europei se regăsesc întocmai și la noi. Fără îndoială însă ca ele ar fi putut proveni și de la populații încă și mai vechi, dar pentru demonstrația noastră ne mulțumim cu ipoteza pe care am emis-o. Dar să exemplificăm. Țăranii noștri moldoveni recurgeau la afumarea gurii cu un dinte de cal ars, când îi dureau măselele. Acest tratament bizar îl practicau însă și romanii. Moldovenii combăteau angina cu un cuib de rândunică.

Un produs animal care datorită marii sale purități și eficacități s-a bucurat totdeauna de o înaltă prețuire a fost laptele uman. Poporul nostru 1-a folosit pentru a combate bolile de ochi, de la albeața la conjunctivite Laptele uman se mai întrebuința și împotriva surzeniei, amestecat cu fiere de juncan său de taur; așa arată un manuscris medical din secolul trecut. Socotim că este nimerit să preîntâmpinăm o obiecție, și anume aceea că s-ar fi putut ca indicative cuprinse în operă lui

Dioscorides, atât de răspândită și de consultata în evul mediu și în Renaștere, să fi ajuns la popor de la cititorii acestei opere. Într-adevăr se cunoaște o traducere slavonească a operii lui Dioscorides, probabil din secolul al XVII- lea, găsită în Moldova. Dar pe de o parte este una singură și în al doilea rând era scrisă într-o limbă care nu era a poporului, ceea ce nu constituia, desigur, un motiv care să înlesnească difuzarea în paturile largi ale populației. În sfârșit, în Moldova se mai aplică pe buboaie, ca să grăbească coacerea, o pastă frământată din faină de în cu lapte de femeie.

Să trecem acum la alt produs animal, sângele, care de asemenea a fost larg folosit de popor. Aromânii au păstrat din vechime obiceiul de a da sânge ars de țap împotriva diareei. Prin părțile argeșene se folosește în tratamentul albeței sânge de porumbel spintecat de viu și lăsat să picure în ochiul bolnav.

Negii de pe mâini se atingeau, prin nordul Moldovei, cu sânge din coada șopârlei. Prin asemănare cu mușuroaiele făcute de cârtițe, poporul nostru a dat numele acestui animal unor tumori, inflama-toare său neinflamatoare, situate sub piele, cum ar fi obișnuitele lipomuri său adenopatiile. La noi, în vremuri mai apropiate, printr-un cunoscut fenomen de degradare a procedeului, se plimba numai cârtita pe locul bolnav . Exemplificarea poate continua, dar concluziile rămân aceleași. La distanță de un mileniu și jumătate până la două milenii, regăsim aceleași tratamente populare la romani și în general la romanici, pe de o parte, și la țăranii noștri pe de altă parte.

Este și acesta încă un argument în sprijinul puternicului aport roman în medicină populară romană.

1.3. Medicamente de origine mineral

În sfârșit, materia medicală a poporului nostru a mai cuprins și medicamente de origine minerală. Și acestea sunt destul de multe, minele din Transilvania ca și din celelalte părți ale țării noastre dând la iveală, în tot timpul evoluției noastre istorice, însemnate bogații minerale, de la aur și argint până la sare. Dar ceea ce primează în acest domeniu sunt apele minerale. În general, geto-dacii și urmașii lor, romanii, au arătat o mare prețuire apei. Dunărea era un fluviu sfânt, din care obișnuiau să ia o gură de apă, ca o împărtășanie înainte de a pleca la luptă, jurându-se să nu se întoarcă până ce nu-și vor zdrobi dușmanii. „Apa neîncepută" era socotită ca având virtuți magice și de aceea era întrebuințata în descântece.

Numeroase râuri și pâraie erau adorate pentru binefacerile lor, apa fiind considerată un factor esențial al fecundației.

Cu atât mai mult erau cinstite și venerate numeroasele izvoare de ape minerale și termale, ale căror efecte salutare asupra celor bolnavi dacii le cunoșteau din adâncă vechime. Ei numeau această acțiune binefăcătoare Deusara, care ar putea să însemne „izvorul zeilor". Le-au înzestrat cu clădiri și le-au împodobit cu monumente și inscripții, semne eterne ale recunoștinței lor față de divinitățile vindecătoare.

Cap II leacuri folosite de babe si vraci

2.1 Leacuri populare naturale

Pentru calmarea durerilor de burtă la copii mici

Se face infuzie dintr-o jumătate de linguriță de semințe de chimen, peste care se toarnă o cană de apă fierbinte. Se lasa vasul acoperit 10 minute și apoi se strecoară. Se dă copilului să bea de mai multe ori pe zi câte o lingură, două de infuzie. Se opăresc câteva semințe de anason și se lasa vasul acoperit până când se răcește infuzia. Apoi se îndulcește cu miere și se bea de mai multe ori pe zi.

Pentru creșterea poftei de mâncare la copii

Se fierbe, timp de 15 minute, o lingură de floare de lumânărica într-un litru de apă. Se lasa să se răcească și se dă copilului să bea câte o lingură de mai multe ori pe zi.

Pentru copii sănătoși

Cei care vor să aibă copii sănătoși trebuie să aibă grijă să nu-i zămislească în zi de vineri sau de sărbătoare. Copiii zămisliți în aceste zile, mai ales cei făcuți în cele 12 vineri mari din an, ajung hoți, neascultători, curvari și sunt de cele mai multe ori însemnați trupește cu beteșuguri.

Pentru tratarea astmului și a bolilor de plămâni

Infuzie din două linguri de plantă uscată de trei-frați-pătați. Se bea îndulcită cu miere.

Se bea infuzie concentrată din flori de șoc. Se fierb la foc mic, într-o jumătate de kilogram de untura, 8 mere râse, verzi. Când s-a format o pastă, se ia vasul de pe foc și se adăugă în el 10 gălbenușuri proaspete și o cană cu miere. Se amestecă bine toate ingredientele și se lasă la răcit. Din această compoziție, care se păstrează la rece, se mănâncă câte 4-5 linguri pe zi, cu pâine de secară. În perioada în care se face acest tratament, se bea mult lapte cald de capră sau vacă.

Împotriva căderii părului

Se pune într-o sticlă rădăcină de rostopasca și se toarnă peste ea țuica naturală. Se lăsă o săptămână la macerat și apoi se poate unge pielea capului cu maceratul obținut. Se fricționează bine capul de două-trei ori pe zi și apoi se aplică maceratul alcoolic de rostopasca. Se freacă bine pielea capului cu ceai de rădăcină de brustur.

Pentru tratarea cancerului

Se bea zilnic infuzie din planta întreagă (rădăcină, tulpină, frunze și flori) de tătăneața (tătăneasa).

Pentru calmarea durerilor de cap

Se leagă capul cu frunze de brustur sau cu frunze de hrean.

Pentru scăderea febrei

Se înfășoară corpul în frunze reci de brustur, varza proaspătă sau hrean. Frunzele se schimba când s-au încălzit. Se înfășoară corpul în prosoape înmuiate în lapte dulce, rece, sau în oțet de mere. Compresele se schimba când se încălzesc.

Pentru calmarea durerilor, în caz de fracturi sau luxații

Se pun comprese, în mai multe straturi, din frunze de varză și hrean.

Pentru tratarea reumatismului

Se taie rădăcină de tătăneasa, se spală și se pune într-o sticlă până la jumătate. Peste ea se adăugă țuică de cereale, se astupă cu dop și se lasă la întuneric. După o săptămână, se agita bine sticla și se poate folosi maceratul obținut pentru comprese, care se aplică pe încheieturile dureroase. De asemenea, se fac frecții dimineața și seara cu acest lichid. Se leagă locul dureros cu frunze de hrean sau frunze de brustur, puse în mai multe straturi. Se face frecție cu țuica naturală, în care s-a pus la macerat rădăcină de mătrăguna.

Pentru eliminarea pietrelor de la fiere și ficat

În 2 l de vin alb se pun la macerat 500 g miere și 500 g leuștean verde, tocat mărunt. Se lasă la temperatura camerei 7 zile, timp în care se agită de mai multe ori pe zi. După acest timp, se strecoară și se bea din macerat câte un păhărel de 50 ml, după mâncare. Se bea de trei ori pe zi, până când se termină cantitatea preparată. Tratamentul se poate face de două ori pe an, la interval de șase luni.

Pentru tratarea bolilor de ficat

Se ia rădăcină și floare de lumânărica și se taie mărunt. La un litru de apă se pun două linguri de plantă uscată mărunțita și se fierb până când scade lichidul la jumătate. Se beau în fiecare dimineață, pe stomacul gol, 100 ml din maceratul neîndulcit și apoi se sta culcat pe partea dreaptă o jumătate de oră.

Pentru tratarea bolilor de stomac și ficat

Se pun în ceai de plante 2-3 picături de sevă gălbuie, proaspătă, scursă din rostopasca ruptă. Se beau două ceaiuri pe zi, dimineața și seară. Rostopasca este toxică dacă se folosește în cantitate mare, de aceea nu se depășește cantitatea de 5-6 picături pe zi.

Pentru constipație

Se face un amestec din ulei și moare, zeamă de varză acră, puse în cantitate egală. Se bea câte un pahar, dimineața, pe stomacul gol. Se mănâncă varza acră tăiată mărunt și stropită cu ulei. Se bea de mai multe ori pe zi infuzie de troscoțel.

Pentru boli de inimă

Se face infuzie din flori și frunze de păducel. Păducelul e o plantă puternică și nu se pun multe flori și frunze când se prepară infuzia. Aceasta are un efect mai bun dacă are o concentrație mai slabă. Se face infuzie din fructe uscate de păducel și se bea îndulcită cu miere.

Pentru scăderea tensiunii

Se pun la uscat ciorchini de caline. Când calinele s-au stafidit pe jumătate, se culeg de pe crenguțe și se pun într-un borcan în straturi alternative cu zahăr tos. Straturile trebuie să fie egale în grosime. Se lăsă o lună la macerat, la loc întunecos, și apoi se mănâncă câte o linguriță din preparat pe zi. Se mănâncă 1-2 boabe de caline proaspete pe zi.

Pentru tratarea rănilor și a arsurilor

Se pune pe arsură cartof crud, râs mărunt. Se schimbă cartoful în momentul în care s-a încălzit. Cartoful trebuie să fie cât mai rece, ca să calmeze durerea arsurii. Se pârg bășicile făcute de arsură cu un ac înroșit în foc și se spala locul ars cu infuzie de mușețel sau coada-șoricelului. Se spala arsură cu infuzie de mușețel și se unge cu alifie obținută astfel: se amestecă 100 ml țuica naturală, fiartă de două ori, cu 100 ml ulei rafinat și 2 lingurițe de zahăr, o bucată cât o nucă de ceară de albine și cu 2 bobite de tămâie. Se pun toate într-un vas, la foc foarte mic, și se amestecă încontinuu, până când țuica le dizolvă pe toate și se obține o alifie. Se lasa alifia să se răcească și se poate folosi atât pentru tratarea arsurilor, cât și pentru tratarea altor boli de piele. Înainte de a aplica alifia, locul afectat trebuie, neapărat, spălat bine cu infuzie. Aceasta alifie se poate folosi timp îndelungat și nu are contraindicații.

Cea mai bună alifie pentru arsuri și boli de piele, renumită pentru rezultatele excepționale probate prin vindecările obținute de-a lungul anilor,

Pentru păstrarea sănătății și prelungirea tinereții

Se culeg flori, frunze, rădăcini de plante de leac, din cele mai diverse soiuri. După ce s-au uscat, se amestecă bine și se bea, în loc de apă, infuzie rece din aceste plante. Iarna se bea infuzie caldă. Cu cât sunt mai multe plante, cu atât puterea infuziei este mai mare.

2.2 Afecțiuni ale cailor respiratorii

bronsita acută

Pentru combaterea febrei și a tușei

Comprese pe torace. Se pune o flanelă uscată de jur împrejurul toracelui, peste care se aplică un prosop muiat în apă fierbinte (60-70°) și bine stors, iar peste acesta se aplică o altă flanela uscată. Totul se acoperă cu o pânză impermeabilă. Durata de aplicare: 20-60 de minute.

Comprese cu apă fierbinte oțet. Se pune pe piept o bucată de pânză, împăturită de șase ori, înmuiată în apă fierbinte și ofet. Proporția este jumătate apă și jumătate oțet. Când se răcește, se înmoaie din nou și se repetă operația.

Cataplasme cu muștar, aplicate pe cutia toracică după următoarea tehnică: se ia faină de muștar, fie albă, fie neagră (200-300 g), și se amestecă cu apă, la temperatura camerei, până se realizează o pastă. Se adăugă, înainte de folosire, puțină apă caldă pentru a nu se provoca o senzație neplăcută. Se pune această pastă într-un săculeț de pânză și se aplică pe piept, peste care se pune un cearceaf. Durata de aplicare : până când apare senzația de arsură.

Cataplasme cu semințe sau faină de în. Se ia 1/3 sau 1/4 de seminle sau faină de în, se amestecă cu 2/3 sau 3/4 de apă și se fierbe bine, până ce se face o pastă omogenă consistentă. Se aplică la fel ca și cataplasma de muștar și se fine până începe să se răcească.

Frecții. Amestec de ulei de ricin și terebentină. Se amestecă două linguri de ulei de ricin cu o lingură de ulei de terebentina, încălzindu-se la un foc slab. Cu acest amestec se frecționează pieptul ușor și se acoperă cu o pătură. Se poate aplica de trei ori pe zi.

Ceaiuri Concomitent cu aceste comprese se recomandă să se bea și ceaiuri îndulcite cu miere de albine.

cimbrul de grădină.

Se face o infiizie, din 1- 2 lingurițe de plantă sau, dacă se dorește mai concentrată, din 1- 3 lingurițe la o cană de 250 ml. Se iau câte 3-4 linguri pe zi (cel mult o cană), îndulcită cu miere de albine, înaintea meselor principale.

cimbru

Se bea o cană de trei ori pe zi, înaintea meselor principale, dintr-o infuzie de 1-2 g% din frunzele aromate ale plantei.

castan comestibil

Se beau 1-2 căni pe zi, dintr-o infuzie din frunze, 2-3 g%, îndulcită cu miere de albine.

roua cerului.

Se bea câte o cană pe zi, dintr-o infuzie de 2-3 g % sau sub formă de tinctura preparată din 20 % planta uscată în alcool diluat, din care se iau 10-40 de picături pe zi.

scai vânat.

Se beau 2-3 căni pe zi, dintr-o infuzie cu o lingurifa de plantă mărunțita la o cană de apă în clocot. Are proprietafi evident calmante asupra spasmului tușei.

unguraș sau voronic

Se bea o cană pe zi, că infuzie, 1-3 %, îndulcită cu miere de albine sau sub formă de pulbere, 2-4 g pe zi. Se folosegte atunci când bronșitele sunt însoțite de febră.

Pentru combaterea tusei seci, spastice

(scai vânat) 50 g

(roua cerului) 50 g

(turtă) 50 g

(castan comestibil) 50 g

Se beau 2-3 căni pe zi, dintr-o infuzie din 1-2 lingurițe din acest amestec la o cană.

(cirabru de grădină) 50 g

(roua cerului) 50 g

(rostopasca) 50 g

(scai vânat) 50 g

(anason) 50 g

Aceste plante se amestecă bine și se face o infuzie, dintr-o lingură de mixtura în apă.

Se lăsă, pentru extracție, acest amestec, acoperit, timp de 20 de minute. Se beau 1-2 căni pe zi, în mai multe reprize, îndulcite cu miere de albine. Se fierbe la foe moale o lămâie, timp de 10 minute. Lămâia se taie în două și se stoarce bine într-un pahar. Amestecul se agita bine, apoi paharul se umple cu miere. În loc de lămâie se poate folosi oțetul de miere. După ce amestecăm bine conținutul, se folosesc chiar șase lingurițe pe zi, când tusea este rebelă și anume: dimineața, la sculare, înainte de prânz, după prânz, apoi la câteva ore după prânz, la cină și seara la culcare. Pe măsură ce tusea cedează, se reduce cantitatea. Preparatul este eficient atât la adulți, cât și la copii.

Combaterea tusei însoțită de secreție (flegmă) greu expectorabila

nalbă mare

Se beau două căni pe zi dintr-o infuzie din flori și frunze, 2-3 g la o cană, sau decoct din rădăcină, îndulcită cu miere.

nalbă de pădure.

Se beau 2-3 căni pe zi îndulcite cu miere de albine, dintr-o infuzie cu două lingurițe de plantă uscată și bine mărunțita la o cană.

lichen de piatră/de munte

Se beau două căni pe zi din decoct cu o lingură de plantă la o cană de apă.

orz.

Se beau 1-2 căni pe zi îndulcite cu miere, din decoct 10% din seminje.

nalbă de pădure 50 g

lichen de piatră 50 g

Se amestecă bine și, din acest amestec, se face o infuzie, din două lingurițe la o cană de apă. Se beau două căni pe zi, îndulcită cu miere de albine.

rădăcină de nalbă mare 20 g

rădăcină de lemn dulce 6 g

frunze de podbal 8 g

frunze de lumânărica 8 g

fructe de anason 4 g

Rădăcinile și frunzele plantelor se amestecă cu fructele, din care se face o infuzie cu două lingurițe la o cană. Se beau 2-3 ceaiuri pe zi îndulcite cu miere de albine.

Combaterea tusei însoțită de secrefie abundenta muco-purulenta

Se folosesc remediile cu acțiune expectorantă :

iarba mare sau omag

Se beau două căni pe zi din decoctul acestui produs (5% la o cană).

ciubotica-cucului.

Se beau câte două căni pe zi îndulcite cu miere de albine, din decoctul de rizomi și rădăcini, câte 3 g la o cană pentru adulți și 0,5 -1 g pentru copii.

săpunarița sau odogaci.

Se beau 1-2 căni pe zi, îndulcite cu miere de albine, din infuzie de rizomi și rădăcina 1 %, după o prealabilă macerare de 6-8 ore la rece.

toporași sau violete.

Se beau 1-2 cești pe zi îndulcite cu miere de albine, din decoct 10% de rizomi.

trei frați pătați.

Se beau două căni pe zi îndulcite cu miere de albine, cu două linguri la o cană de apă.

amăreala.

Se beau două căni pe zi îndulcite cu miere de albine, din decoct de plantă, 2% la o cană.

usturoi.

Se folosește astfel: se toarnă într-o cană de 250 g cu apă clocotită, usturoiul dat pe razătoare sau pișat bine în cantitățile următoare:

pentru copiii până la 2 ani 15 g

pentru copiii între 2 și 5 ani 25 g

pentru copiii de la 10 la 12 ani 40 g

pentru alte vârste 60-80 g

Se dau zilnic 8-10 lingurițe din apă usturoiată copiilor până la 5 ani, 8-10 linguri de deșert copiilor de la 10-12 ani, 8-10 linguri de supă celor de alte vârste.

Inhalații

Sub formă de inhalații se pot folosi unele plante medicinale că: muselelul, levănțică, cimbrul, cimbrișorul, izma bund, rozmarinul, frunzele și ramurile tinere de pin de munte, jneapănul.

Pentru o inhalație, plantele se amestecă în părți egale și din amestec se folosesc două linguri la un litru de apă fierbinte, într-un vas smăltuit, cu gura largă. Cei suferinzi se așază în fata vasului, aplecându-se cu capul deasupra lui și se acoperă cu un prosop de baie sau cu o broboadă de lână. Câtă vreme se degaja aburi, se aspira pe nas și pe gură, alternativ, timp de 20-30 de minute. Se îndepărtează apoi acoperământul, se șterge fata cu o cârpă umedă, uscându-se apoi cu un prosop, după care se lasă un timp pe față, până ce aceasta se răcorește.

ulei de brad, ulei de pin, ulei de molid.

Este un inhalant cu efect calmant datorită efectelor antiinflamatorii și antiseptice ale cailor respiratorii. Se toarnă câteva picături de ulei într-un vas fierbinte și se inspiră adânc vaporii degajați.

ulei de ienupăr.

Se toarnă câteva picături într-un vas cu apă fierbinte și se inspiră adânc. Se poate folosi de 2-3 ori pe zi.

ulei de isop

Se toarnă câteva picături de ulei într-un vas fierbinte și se inspiră vaporii degajați.

Un alt remediu la îndemâna oricui este mierea de albine și propolisul.

Mierea poseda acțiune antimicrobiană, antiinflamatorie, calmantă și expectoranta.

În acest scop se folosesc : mierea de tei, mierea de munte, mierea deflori de câmp. Mierea de tei este trecută în categoria celei mai bune feluri de miere pentru proprietățile sale expectorante și antiinflamatorii.

Mierea de albine se poate folosi și sub formă de inhalații. Iată câteva rețete cu miere de albine : Miere de albine, 100-150 g la adulți, 30-50 g la copii. A se lua în combinație cu lapte fiert, proaspăt, în trei porții pe zi, adică 50 de g la o cană de 250 ml de lapte fiert.

Se amestecă bine și se bea.

Când tusea este seacă rebelă este indicat să asociem mierea cu ceaiurile următoare:

scai vânat.

linguriță de plantă la o cană de apă în clocot, plus 50 g de miere. Se amestecă bine și se va bea ceaiul fierbinte.

scai vânat și roua cerului

Se folosește câte o linguriță din fiecare, sub formă de infuzie, la o cană de apă în clocot, plus 50 de g de miere de tei. Se amestecă bine și se beau 1-2 căni pe zi.

Când tusea este însoțită de secrete, care se detașează greu, este bine să folosim:

nalbă de pădure.

Infuzie cu două lingurițe de plantă la o cană de apă, plus 50-70 de g de miere de tei. Se amestecă bine și se beau două căni pe zi.

lichenul de munte.

Decoct cu o lingură de plantă la o cană de apă, plus 50-150 de g de miere de tei. Se amestecă bine și se beau două căni pe zi.

(nalbă de pădure) 50 g

(lichen de munte) 50 g

Se amestecă bine și, din acest amestec, se pun câte două lingurițe pentru o cană, că infuzie, plus 50-70 g de miere de albine de tei. Se beau 2-3 căni pe zi.

Când bronșita este insolita de tuse cu expectorate abundență, se folosește decoct din rădăcină de (iarba mare sau omag), 5%, plus 50-70 de g de miere de tei sau de munte la o cană de ceai. Se amestecă bine și se beau două căni pe zi.

(ciubojica cucului). Decoct, 3 g pentru adulți și 0,5-1 g pentru copii, la o cană, plus 50-75 g de miere de tei sau de munte. Se beau două căni pe zi.

(pin). Se culeg ramuri mici de pin cu muguri și câteva ace. Se pun într-un vas cu apă de cca 3-4 1, atât cât să le acopere și se fierb inabugit, la foc mic, timp de trei ore. În acest timp, apa devine brună. Lichidul se trece prin sită și se îngroașă cu miere de albine (cca 75 g la 200 g lichid). Se consuma câte șase lingurițe pe zi din acest lichid, (câte o linguriță la interval de două ore), până se pune capăt bronșitei.

Inhalații cu miere de albine.

În acest scop se folosește un ceainic obișnuit, care se închide ermetic. Dispozitivul de turnare al ceainicului se prelungește cu un tub de plastic de 20 cm lungime, la capătul căruia se pune o pâlnie de bachelita, prin care se inspiră vaporii eliminați. În ceainic se pun 50 ml de apă și după ce apa începe să fiarbă, se adăugă două lingurițe de miere de tei sau de flori de munte, după care se începe inspirarea vaporilor prin pâlnia de bachelita, timp de 15-20 de minute. Se recomandă ca inhalația să se facă seara, înainte de culcare. În perioada cât se fac inhalațiile, se consuma 100-150 g de miere, în timpul unei zile, în porții mici (câte o linguriță), care se reține în gură pentru a fi resorbita.

Cea mai bună pentru consum este mierea cristalizată (zaharisita).

De obicei, tratamentul durează 20 de zile, și, în cazuri rebele, chiar 30-40 de zile.

O serie de tratament include, în medie, 30 de inhalații. Când avem aparate speciale pentru aerosoli, soluția de miere se prepară cu apă distilată, în proporție de 50%, iar la cei ce manifestă sensibilitate la miere se fac soluții și mai diluate, de 5-10%. Soluția se păstrează într-un vas de sticlă închis ermetic, la întuneric și răcoare

Un alt remediu foarte eficace este propolisul, în soluție alcoolică 30% (la 200 g alcool, 60 g propolis). Se iau câte 15-30 picături, de 3 ori pe zi, înainte de mese. Rășină de brad, frecvent întâlnită pe scoarța acestor copaci, colectata într-un vas, contribuie la vindecarea bronșitei. Se iau trei lingurițe pe zi.

Bronșitele cronice

Combaterea tusei se face prin: ceaiuri, inhalații, siropuri, sucuri.

(scai vânat). Se iau 3-4 linguri pe zi, dintr-un decoct de două linguri de plantă la cana. Este cea mai eficientă planta pentru tuse, chiar în cazul de tuse rebelă.

(fenicul). Se face o infuzie dintr-o jumătate de linguriță de fructe zdrobite la 200 ml de apă clocotită. Se bea în trei reprize, după mesele principale. Doza se poate dubla, la aceeași cantitate de apă, pentru a servi sub formă de inhalații; o inhalație seara, de 10-15 minute, înainte de culcare.

(porumbar) Se beau 2-3 căni pe zi, dintr-o infuzie (cu o linguriță de flori la o cană de apă clocotită). Fructele se folosesc ca decoct. O linguriță de fructe la 250 ml apă rece, care se fierb timp de 20 minute. Se beau 2-3 căni pe zi.

Fluidificatoare și eliminatoare ale secrețiilor bronșice

(flori și rădăcina de ciuboțica cucului).

Se folosesc florile pentru infuzie și rădăcinile pentru decoct (1-3 g% pentru adulți și 0,5 g% pentru copii). Se consumă de 2-3 ori pe zi.

(nalbă mare, nalbă de pădure, nalbă de grădină).

Se beau 1-2 căni pe zi, dintr-o infuzie de flori și frunze (o linguriță la o cană) sau macerat la rece, timp de o jumătate de oră, dintr-o linguriță de rădăcina mărunțita la o cană, adăugându-se apoi un vârf de cufit de bicarbonat. Se strecoară, se îndulcește cu miere de albine și se bea în cursul unei zile.

(iarba mare).

Decoct din 20 g de rădăcina mărunțita la 250 ml apă rece, după care se fierbe 15-20 minute. Se iau 3-4 linguri pe zi.

(pătlagina).

Se folosesc frunzele pentru infuzie (o lingură de frunze la 200 ml de apă clocotită). Se bea câte o lingură la interval de două ore.

(lumânărica).

Se beau două ceaiuri pe zi, călduțe, dintr-o infuzie cu flori, cu două lingurițe la 250 ml de apă clocotită.

(rădăcină de ipcărige sau ciuin alb).

Decoct, cu o linguriță la o cană, din care se iau 3-5 lingurițe pe zi, sau că macerat la rece, timp de 2-3 ore (cu o linguriță la o cană), care se bea în cursul unei zile.

Combaterea spasmului bronșic prin bronho-dilatatoare

(sovârv).

Se beau 2-3 ceaiuri pe zi, dintr-o infuzie cu o linguriță la 200 ml de apă clocotită.

(isopul).

Se beau 2-3 căni pe zi, dintr-o infuzie cu o linguriță la o cană de 200 ml de apă.

(ienupăr).

Se iau 3-4 linguri pe zi, dintr-o infuzie cu două lingurițe de fructe la 200 ml de apă clocotită.

Combaterea infecției

(busuioc).

Se beau trei căni pe zi, dintr-o infuzie, cu o linguriță de plantă la 200 ml de apă clocotită. Pentru inhalații se folosesc două lingurițe de plantă. Se recomandă trei inhalații pe zi, din care una seara, înainte de culcare.

(cimbrul de cultură).

Se face o infuzie din 1-2 lingurițe de plantă mărunțita la 250 ml de apă clocotită și se bea în trei reprize, în decursul unei zile, de preferință, înaintea meselor principale.

(coada șoricelului).

Infuzie din două linguri de flori la 500 ml de apă clocotită. Se bea călduț și fracționat în 4-5 reprize, în decursul unei zile.

(lichenul de piatră).

Infuzie din o linguriță de plantă la 250 ml de apă clocotită. Se fierbe apoi cinci minute și se adăugă un vârf de cuțit de bicarbonat. Se beau trei ceaiuri pe zi, reci, îndulcite cu miere de albine.

(plop negru).

Se face o infuzie din 1-2 lingurițe de inuguri de plop la cana. Se beau 2-3 căni pe zi.

(muguri de pin).

Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infuzie cu 1-2 lingurițe la cana.

(mărar).

Se face o infuzie din semințe de mărar (50 g de semințe la un pahar cu apă). într-un vas emailat se pun semințele și apă clocotită, apoi se acoperă. După răcire, lichidul se strecoară. Se bea câte o jumătate de pahar, de 2-3 ori pe zi. decoct din semințe de mărar cu alte plante : 30 g semințe de mărar, 50 de g semințe de chimen, 5 g inflorescența de coada șoricelului, 15 g boabe de ovăz, 2 pahare de apă, se pun într-un vas emailat și se fierb, la foc domol, timp de 10 minute.

Cieaiul antibronșitic pectoral . Se beau 2-3 căni pe zi, că infuzie.

lată și plante expectorante în amestecuri,

(lichen de piatră) 20 g

(rădăcină de lemn dulce) 20 g

(rădăcină de iarbă mare) 20 g

(flori de lumânărica) 20 g

(rizom de ciuboțica cucului) 20 g

(frunze de podbal) 20 g

Din acest amestec se pune o lingură la o cană de 250 ml pentru infuzie și se îndulcește cu 50-75 g de miere de albine, de preferat de lei. Să se bea trei căni pe zi, timp de 30-40 de zile.

(rădăcină de ciuboțica cucului) 15 g

(rădăcină de iarbă mare) 15 g

(cimbru) 15 g

(rostopasca) 15 g

(frunze de pătlagina) 15 g

Din acest amestec se face un decoct, dintr-o lingură la o cană cu apă de 250 ml.

Se completează volumul de apă pierdut prin evaporare, se lasa apoi în repaus 20 de minute, se filtrează, adăugându-se 50-75 de g de miere de tei sau de flori de munte.

Se consuma 2-3 căni pe zi, până la vindecarea bronșitei.

(rădăcină de toporaș) 3 g

(rădăcină de nalbă mare) 10 g

(fructe de anason) 10 g

Miere 150 g

Apa 200 g

Din rădăcinile de toporagi și fructele de anason se prepară o infuzie, cu jumătate din apă (100 g). În infuzie, filtrată, prin tifon steril, se dizolvă mierea de albine de tei. Decoctul de nalbă se prepară separat, din restul de 100 g de apă, la rece, și se amestecă cu siropul.

A se folosi patru linguri pe zi pentru adulfi sau patru lingurițe pentru copii.

Sucul de ceapă uscată. Se aleg bulbi de ceapă sănătoși (75-100 g). Se îndepărtează foile externe, ca și discul cu rădăcini. După spălare, bulbii se mărunțesc, trecându-i prin ochiurile mici ale razătoarei sau se trec de două ori prin mașina de tocat. Se stoarce și se separă sucul. Se consuma câte o linguriță, de trei ori pe zi, până la ameliorarea tusei și bronșitei.

(ceapă). 100 g ceapă, curățată și mărunțita, se fierbe în 250 ml de apă. Se adaugă 50 g de miere de albine, se amestecă bine și se bea câte o lingură, din două în două ore, în timpul unei zile. Soluția se prepară zilnic. Se consuma până la ameliorare și vindecare.

(usturoi). Se toarnă, într-o cană de 250 ml apa în clocot, peste usturoi dat pe razătoare de material plastic sau pișat bine, în cantitățile următoare:

pentru copiii până la 2 ani 15 g

pentru copiii între 2-5 ani 25 g

pentru copiii de la 10-12 ani 40 g

pentru alte vârste 60-80 g

Se consuma zilnic 8-10 lingurițe din apă usturoiată pentru copiii până la cinci ani, 8-10 linguri de deșert pentru copiii de 10-12 ani, 8-10 linguri de supă pentru celelalte vârste. Soluția se prepară zilnic, într-un vas acoperit.

Sucul de ridiche neagră cu miere. Ridichile se spală și se curăța de coajă, se dau pe razătoare, apoi prin mașina de tocat. într-un vas emailat se amestecă sucul cu mierea.

Amestecul, dintr-o jumătate de pahar de sue de ridiche și o jumătate de pahar de miere, se păstrează la frigider. Se consuma între una și două lingurițe pentru copii și 1-2 linguri, de trei ori pe zi, pentru adulți. Se folosește până ce tusea și răgușeala dispar.

Sucul de varză albă, proaspătă, cu miere. Se folosește numai varza proaspătă, care se curăța de impurități și de foile exterioare, se spală și se scurge de apă. Mărunțirea se face cu cuțitul, apoi se trece de două ori prin mașina de tocat, după care se strecoară.

Se folosegte îndulcită cu miere, după gust. Se poate păstra la frigider, dar nu mai mult de 24 de ore. Se consuma până la vindecarea bronșitei. Este un bun emolient, înlesnind foarte mult expectorația. Se recomandă, în perioada cât durează tratamentul, să se consume următoarele fructe și legume : coacăze, gutui, migdale și piersici, ceapă, nap,praz, ridiche, salată, usturoi, dovleac, hrean, leuștean, morcov, năsturel, sparanghel, tarhon.

Din 200 ml alcool de 90° și 60 g propolis se face o solufie alcoolică de 30%. Din acest preparat se iau 15-30 de picături, de trei ori pe zi, într-un păhărel cu apă călduță sau lapte.

Miere de albine cu sulf. Se amestecă bine un kilogram de miere de albine de tei sau de flori de munte cu 100 g de sulf pentru uz intern. Se lasa să stea timp de trei zile.

Din preparat se iau câte trei linguri pe zi, înainte de mese sau după trei ore de la masă, până la completa vindecare.

Bronșectazia

Soluție alcoolică de propolis, 30% (200 ml). Se iau câte 15-30 de picături pe zi, cu o oră înainte de mese, într-un păhărel cu apă călduță sau lapte. Mierea de albine cu sulf. Se amestecă bine un kilogram de miere de albine de tei sau flori de munte cu 100 g sulf pentru uz intern. Se lasa să stea timp de trei zile. Din preparat se iau câte trei linguri pe zi, câte una după fiecare masă.

(trandafir de dulceață). 100 g de petale de trandafir de dulceață se spală, se toacă mărunt și se pun într-un vas de sticlă sau de ceramică smăltuita. Se adaugă 150 de g de miere de tei sau flori de munte, amestecându-se bine până la omogenizare. Se păstrează la rece, acoperite, timp de cinci zile, ca să se macereze.

Se iau două linguri pe zi, câte una dimineața și seară. Preparatul ținut peste două săptămâni la frigider sau 2-3 zile la temperatura camerei devine toxic și, în consecință, trebuie aruncat.

(pătlagina). Se iau 150 de g de frunze de pătlagina proaspete, care se spală, se toacă mărunt și se pun într-un vas de sticlă sau de ceramică smăltuita. Se adaugă 150 de g de miere, amestecând bine până la omogenizare. Se lasă la rece, timp de cinci zile, într-un vas acoperit la macerat. Se iau 2 linguri pe zi, una dimineața și una seara.

(ceapă). Se iau o ceapă mai mare (sau două potrivite) și 100 g miere. Ceapă se coace într-o tăvița (așa cum se coc merele în coaja lor) până ce s-a muiat bine. Se curăța de foile externe, se zdrobegte miezul și se pune într-un pahar curat. După ce s-a răcit, se adăugă mierea, se omogenizează bine și, la nevoie, se subțiază cu puțină apă. Se mai poate prepara fierbând 200 g de ceapă curajata, spălată, tăiată mărunt, într-un vas cu 300 ml apă. Se acoperă cu un capac, se fierbe la foc domol, până scade la jumătate. Se strecoară și se adăugă mierea, după ce s-a răcit fiertura. Se dau șase lingurițe pe zi la copii și 3-6 linguri la adulți.

(roua cerului) 2 lingurije

(lichen de munte) 2 lingurițe

Se amestecă bine, făcându-se o infuzie din acest preparat. Se bea seara și dimineață câte o cană de 250 ml, îndulcită cu miere de albine.

(usturoi). Se folosește sub formă de infuzie. 80 de g de bulbi de usturoi pisați la 1/4 litri apa în clocot, într-un vas cu capac. Se lasa să se răcească. Se dau opt linguri pe zi pentru adulți și opt lingurițe pentru copii.

Astmul bronșic

(negrilica). Se beau 1-2 căni pe zi, dintr-un decoct din semințe pisate, 2-3% sau casete, 2-4 g pe zi.

(laur, ciumăfaie). Se folosesc frunze uscate sub formă de pulbere. Se folosesc 0,05 g sau 0,2-0,6 g, care se consuma în 24 de ore. Se utilizează și decoct (0,5-1 g la 200 ml de apă), consumat în 24 de ore.

(captalan). Se bea o cană pe zi, în timpul crizei, dintr-un decoct (1-2 lingurițe) din rizomii și stolonii plan tei.

(cârcel). Se beau 1-2 căni pe zi, dintr-o infuzie de 2-3 g de plantă la o cană de 200 ml.

(sovârv). Se beau trei pahare pe zi, dintr-o infuzie din 1-2 lingurije la 200 ml de apă clocotită. Uleiul volatil poate fi folosit și sub formă de inhalații, de două ori pe zi.

(laptele câinelui). Se folosesc semințele, care au acțiune antidispneica, în accesele de astm, sub formă de decoct 1-2 g la 100 ml de apă rece. Se bea în timpul crizelor.

(visnaga). Extract fluid de tinctura 10%, se ia 1-5 g pe zi.

În criză de astm infectat se folosesc :

(nalbă mare). Se beau 1-2 căni pe zi dintr-o infuzie de flori și frunze, cu o linguriță la o cană. Rădăcina se folosește ca macerat la rece (o linguriță la o cană, timp de 30 minute, la care se adăugă un vârf de cuțit de bicarbonat). Se strecoară, se îndulcește cu miere de albine și se bea treptat, în cursul unei zile.

(flori și rădăcina de ciuboțica cucului). Florile se folosesc ca infuzie (1-2 lingurițe la o cană) și se bea treptat în cursul unei zile. Rădăcinile se folosesc ca decoct (o lingură la o cană, la care se adăugă și un vârf de cuțit de bicarbonat). Se bea o cană pe zi, în mai multe reprize, câte 1-2 două linguri la un interval de 2-3 ore.

(flori de lumânărica). Infuzie, cu o linguriță la cana, ce se bea în cursul unei zile.

(lichen de piatră). Are acțiune puternic antibiotica. Se beau două căni pe zi dintr-un decoct (o linguriță la o cană), amestecat cu lapte.

Soluție alcoolică de propolis 15%. Din această soluție se ia și se amestecă cu apă distilată. Se fac câte două ședințe pe zi, cu o durată de 5 minute, în total 15-30 ședințe, iar după terminarea ședinței, odihnă 20 minute.

În tratamentul de fond al astmului bronșic se acționează prin remedii antialergice.

(trei fraji pătați). Se beau 2-3 căni pe zi, sub formă de infuzie, cu o linguriță de plantă la 200 ml apă sau macerat la rece 3 %, cu efect expectorant și depurativ. Se face o cură de 30 de zile. Se repetă după o pauză de o lună.

(isopul). Este bronhodilatator și expectorant. Se beau 2-3 căni pe zi, dintr-o infuzie de 2-3 g%.

(fenicul). Este antispastic, antibronșitic și expectorant. Servește ca infuzie pentru copiii sugari (cinci-șase fructe zdrobite, în 200 ml de apă clocotită). Se bea în trei reprize, după mesele principale. Pentru copiii de la 10 ani în sus, câte 10 fructe zdrobite, iar pentru adulți, câte o jumătate de linguriță de fructe zdrobite în 200 ml de apă clocotită. Se bea în trei reprize, după mesele principale.

(coada șoricelului). Antispastic, bronșic, antialergic și bronhodilatator. Infuzie, din două linguri de flori, la 500 ml de apă clocotită, care se bea călduță și fracționata în 4-5 reprize, în cursul unei zile.

Inhalații

(ulei de isop). Se toarnă câteva picături de ulei în apă fierbinte. Se inspiră adânc vaporii degajați. Se fac două inhalații pe zi.

2.3 Leacuri folosite în aparatul digestiv

Stomatita

(mușețel). Infuzie din 3-4 lingurițe de mușețel la o cană cu apă, în vas acoperit. Se fac 3-4 gargare pe zi.

(coada racului). Decoct din două linguri de rădăcina la 250 ml de apă. Se folosește ca gargara, de mai multe ori pe zi.

(cerențel). Decoct din două linguri de rădăcina la 250 ml de apă. Se folosește ca gargara, de mai multe ori pe zi.

Propolis, soluție alcoolică 5% pentru tamponaj al mucoasei, de trei ori pe zi, cu o oră înainte de mese.

Gastrita

Se indica ceaiuri și oțetul de mere.

Ceaiuri de mușețel, izma bună, roinița, coada racului, îndulcit cu miere de albine. Se beau 2-3 căni pe zi.

Oletul de mere. Se iau două lingurițe, la un pahar de 200 ml apă. Din acest amestec se bea câte o lingură, din cinci în cinci minute, până la completa ameliorare.

(schinel). Se folosește ca infuzie și tinctura. Infuzie, cu o linguriță la cana, din care se bea câte un sfert, cu o jumătate de oră înainte de mese.

Tinctura din 20 g de plantă macerata în 100 ml de alcool de 70°, timp de 7-8 zile. Se iau 40-50 de picături, în apă sau vin, cu o jumătate de oră înainte de mese.

(sovârv). Infuzie concentrată cu trei linguri de plantă la o cană din care se beau 3-4 linguri, cu o jumătate de oră înainte de mese.

(fierea pământului, Jintaura). Se folosește ca infuzie și tinctura. Infuzie, cu o linguriță la o cană, din care se bea câte un sfert, cu o jumătate de oră înainte de mese.

Tinctura din 20 g de plantă macerata în 100 ml de alcool de 70°, timp de 7-8 zile. Se iau câte 30-40 de picături, în apă sau vin, înainte de mesele principale.

(schinel) 10 g

(roinița) 10 g

(izma) 10 g

Infuzie cu două lingurițe de amestec la un pahar cu apă. Se bea câte un pahar, cu o jumătate de oră înainte de mese.

Gastrita și ulcer

(Radacuba de lemn dulce Macerat) la rece 1-2 lingurițe de rădăcina la o cană care se bea în cursul unei zile în cure de 1-2 luni mai cu seamă toamna și primăvara când se declanșează crizele ulceroase.

(rădăcină de tătăneasa). Se beau 2-3 căni pe zi, înainte de mese cu o oră, din decoct 1-2 lingurițe la o cană, timp de o lună până la două luni. Este deosebit de eficace, datorită conținutului de alantoina, fiind cicatrizant și calmant.

(flori de galbenele). Infuzie din două lingurițe la o cană, cantitate care se bea în cursul unei zile, pe stomacul gol, deci înainte de mese. E cicatrizant și calmant.

(frunze de plămânărica). Se beau 2-3 căni pe zi, înainte de mese, dintr-o infuzie cu o lingură la cana.

(rizomi de obligeana), Decoct cu o linguriță la o cană, care se bea în 2-3 reprize, înainte de mese ; sau pulbere, câte un vârf de cuțit, de 2-3 ori pe zi, înainte de mese.

(flori de salcâm). Se beau două căni pe zi dintr-o infuzie cu două lingurițe la o cană, înainte de mese. Calmează senzațiile de pirozis (arsuri), pretându-se la cură de lungă durată, chiar și că ceai alimentar.

(frunze de zmeur). Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infuzie cu o linguriță la cana. Contribuie la micșorarea acidității.

(stejar). Se beau 2-3 căni pe zi din decoct de coajă de stejar cu două lingurițe 200 ml de apă rece, după care se fierbe 20-30 minute..

(răchitan). Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infuzie cu o linguriță de plantă la 200 ml de apă în clocot.

Enteritele și enterocolitele acute

(răchitan), Decoct sau infuzie cu o linguriță de plantă la 200 ml de apă clocotită. Se beau trei căni pe zi.

(afin). Se folosesc frunzele și fructele. Are proprietăți astringente și antibiotice. Se face un decoct din 10% frunze sau fructe pisate, ce se fierb în 500 ml apă. Se bea călduț, fracționat în 3 reprize, în cursul unei zile.

(Oțetul de mere) Se iau două lingurițe de ofet de mere și se amestecă într-un pahar de 100 ml cu apă. Se ia câte o linguriță din 5 în 5 minute. Durata consumului este de două ore și apoi se consuma încă un pahar, din care se ia o linguriță din 15 minute în 15 minute, apoi 2-3 zile se va lua câte un pahar din acest amestec la fiecare masă.

Enterocolitele cronice

(mușețel) Se strecoară, iar florile rămase se infuzează cu altă jumătate de cană în clocot, cele două lichide amestecându-se. Se beau două căni în cursul unei zile.

(afin). Se folosesc frunzele și fructele, cu acțiune antidiareică și antiseptică. Infuzie din fructe sau frunze cu două lingurițe la 500 ml de apă în clocot. Se bea călduț și fracționat în trei reprize.

Decoct din fructe: o linguriță și jumătate de fructe zdrobite în 500 ml de apă rece. Se fierbe 30 de minute. Se bea călduț în trei reprize. Macerat la rece, o linguriță și jumătate de fructe zdrobite la 400 ml de apă rece. Se lasă la macerat, la rece, timp de opt ore, la temperatura camerei și se bea în cursul unei zile, în 2-3 reprize.

(sunătoare). Infuzie cu o lingurifa la cana. Se beau 3 căni pe zi. Sau infuzie concentrată din două linguri de plantă la o cană. Se bea câte o lingură după fiecare masă.

(anghinare). Se folosesc frunzele contra fermentațiilor intestinale, dintr-o infuzie cu o linguriță la cana. Se beau 2-3 căni pe zi.

(flori de coadă goricelului). Infuzie din flori cu două linguri la o jumătate de litru de apă, cantitate ce se bea în cursul unei zile.

(cimbrișor) și (cimbru de cultură). Au acțiune antiseptică puternică. Infuzie cu 1-2 lingurițe la o cană. Se beau două căni pe zi.

(fructe de ienupăr). Infuzie cu două lingurițe la o cană. Se iau 3-4 linguri pe zi.

(rădăcină de cerențel). Decoct cu două lingurițe la 300 ml apă. Se fierbe 30 de minute. Se folosește în trei reprize, după mesele principale.

Diareea

(fructe de afin). Se beau două căni pe zi din decoct, cu o linguriță la cana, sau macerat la rece, timp de opt ore, din două lingurițe la o jumătate de litru de apă, care se bea în timpul zilei. Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infiizie cu o linguriță de fructe de afin la o cană.

Lichior de afine. Se consuma cu moderate.

(răchitan). Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infuzie cu o linguriță de plantă la cana. Poate fi folosit și la cafea.

(frunze de mentă). Este eel mai indicat în diareea copiilor mid. Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infuzie cu o linguriță la cana.

(rădăcină de cerențel). Decoct, din două lingurițe la cana, care se bea pe stomacul gol. Efectul ceaiului crește în amestec cu mentă, musejel și sunătoare.

(fructe de porumbar). Se beau 2-3 căni pe zi din decoct cu o linguriță la cana.

(frunze de frag, mur și zmeur). Este mult mai ușor de suportat, având gust aromat, plăcut. Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infuzie cu două lingurițe la cana.

(flori de albastrele). Se beau 1-2 căni pe zi dintr-o infuzie cu 1-2 lingurițe la cana.

(troscot). Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infuzie cu 1-2 lingurițe la cana, din care se beau 3-4 linguri pe zi.

(coajă de stejar), cel mai eficient, chiar în diareea rebelă, cu efecte antitoxice și antiseptice asupra florii microbiene. Decoct, cu două lingurițe de coajă la cana. Se beau două căni pe zi, între mese, neîndulcit.

(Ghinda de stejar prăjită). Dintr-o linguriță de ghinda măcinată și prăjită se prepară o cafea. Se bea o ceșcuță dimineața, pe nemâncate.

(frunze de nuc). Se beau două căni pe zi, dintr-o infuzie cu o linguri la cana; sau se beau trei linguri dintr-o infuzie cu patru linguri la cana.

(traista ciobanului). Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infuzie cu 1-2 lingurițe la cana.

(petale de trandafir). Se folosesc, mai ales în formele cronice ale diareii. Se prepară o infuzie cu 1-2 lingurije la cana, din care se beau 2-3 căni pe zi.

(iarba șarpelui). Are acțiune antibiotică. Se beau două căni pe zi dintr-o infuzie cu o linguriță la cana.

(busuioc). Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infuzie, cu o linguriță la o cană de 250 ml de apă în clocot.

(usturoi). Are acțiune antimicrobiană. 2-3 bulbi (căței) de usturoi pe zi, asigura efecte bune.

Rachiu cu usturoi și hrean : 20 g usturoi, 20 g radacinci de hrean, râs fin, 500 ml de rachiu de 40°. Se pune într-o sticlă rachiul, hreanul și usturoiul pișat, se astupa și se agita bine. Se lasă la macerat 10 zile, timp în care se agită din când în când. Se ia câte o lingură din amestec, de 2-3 ori pe zi. Se folosegte si în dizenteria bacteriană.

Polenul. Are efect foarte bun în diareea persistentă, care nu cedează nici la antibiotice. Se iau 20 g de polen granulat pe zi, dimineaja pe stomacul gol.

Constipația

(coajă de crușin). Este principala planta laxativa. Nu da obișnuință. Este foarte bună și în constipațiile cronice. Se folosește coaja uscată, de cel puțin un an vechime. Se folosește ca decoct, cu o lingură de coajă opărită la o cană de apă fierbinte. Se lăsă în repaus o jumătate de oră, apoi se fierbe la foc domol, 15-30 minute. Se bea călduț, îndulcit cu miere, seara la culcare. Sau pulbere, 2-3 vârfuri de cuțit pe zi.

(rădăcină de cicoare). Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infuzie cu o linguriță la o cană.

(frunze de frasin). Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infuzie cu 1-2 linguri la cana.

(frunze de anghinare). în special, în constipațiile datorate unor disfuncții hepatice. Se beau 2-3 căni pe zi dintr-o infuzie cu o linguriță la cana.

(volbură). Are acțiune purgativă. Infuzie, cu două lingurițe la cana, ce se bea pe stomacul gol, dimineața.

Tinctura, din 20 de g macerata timp de 10 zile în 100 ml alcool de 70°, din care se iau 2-4 linguri cu sirop sau miere, dimineața pe stomacul gol. Sau pulbere, din care se iau două vârfuri de cuțit, cu miere, dimineața, pe stomacul gol.

(semințe de în). Au o acțiune mecanică, datorită mucilagiilor, chiar în constipațiile rebele. Se iau 1-2 lingurițe cu semințe, cu puțină apă, de preferință seara, la culcare.

(semințe de muștar). Se vor lua întregi, cu puțină apă, începând cu o linguriță, ajungându-se progresiv la o lingură.

Mierea de albine. 100 de g, în 2-3 reprize pe zi, de preferință cu sue de mere.

Polen. Vindecă constipațiile cele mai rebele. Se ia câte 20-30 de g, zilnic. Se bea cu apă îndulcită cu miere. O cură durează o lună. Se face pauză două luni și se repetă. Se poate repeta de patru ori pe an, o dată la fiecare trimestru.

Aloe. Un vârf de cuțit, la un sfert de litru de apă, amestecat cu 1-2 linguri de miere. Acest amestec se fierbe trei minute. Se iau zilnic trei linguri, înainte de mese.

Hepatită

(anghinare). Stimulează funcția antitoxică a ficatului și diureza, eliminând din organism toxinele. Scade colesterolul. O lingură de frunze mărunțite se opărește cu 500 ml de apă clocotită. După răcire, se strecoară și se îndulcește cu miere de albine. O parte se bea dimineala pe stomacul gol, după care suferindul va sta culcat, o jumătate de oră, pe partea dreaptă. Restul de ceai se va bea în cursul zilei, cu o oră înaintea meselor principale.

(fructe de armurariu). Se folosegte că infuzie, din 1-1,5 lingurițe de fructe marinate, la o cană cu apă. Se beau două căni, prima, dimineața pe stomacul gol, după care suferindul va sta culcat, o jumătate de oră, pe partea dreaptă, iar cea de a doua cană se va bea în două rânduri: o jumătate, după masa de prânz și o jumătate, după masa de seară. Se îndulcește cu miere. Are rezultate bune în sechelele după hepatită.

(cicoare). Stimulează funcțiile hepatice. Decoct, cu două lingurițe de rădăcina mărunțita la 200 ml de apă rece. Se fierbe cinci minute și se bea călduț, în trei reprize, înaintea meselor principale.

(rostopasca). Este un descongestiv hepatic. Infuzie cu o jumătate de linguriță la 200 ml de apă clocotită. Este doza pentru o zi, din care se ia o lingură la trei ore.

(sunătoare). Este antiinflamator hepatic și intestinal, lipotrop. Se beau trei căni pe zi, dintr-o infuzie cu o lingură de plantă la 200 ml de apă în clocot.

(catina albă). Infuzie, cu două linguri de fructe zdrobite la 500 ml de apă clocotită. Se lasa vasul acoperit 30 de minute. Se bea fracționat în decursul unei zile.

(trifoiștea de baltă). Stimulează funcțiile hepatice. Se beau două căni pe zi, dintr-o infuzie, cu 1-2 lingurițe de plantă la o cană.

(levănțică). Are acțiune antispetica, mărește secreția biliară și diureza. Se beau două căni pe zi dintr-o infuzie, 1-2%, îndulcită cu miere.

(lichen de munte). Decoct, cu o linguriță la cana, neutralizat cu un vârf de cuțit de bicarbonat de sodiu. Se beau două căni pe zi, îndulcit cu miere de albine. Se poate amesteca cu lapte.

Tincturci din 20 de g macerat opt zile în 100 ml alcool, din care se iau 20-30 de picături, de 2-3 ori pe zi.

(sunătoare) 25 g

(rostopasca) 10 g

(flori de coada șoricelului) 15 g

(cimbrișor) 25 g

(sulfina) 25 g

Infuzie, cu o linguriță la o cană. Se beau două căni pe zi, calde, bine îndulcite cu miere.

Miere de albine. Se iau 90-120 de g pe zi, în mai multe reprize, cu lingurița, înainte de mese.

Polen. Se iau 20 de g dimineața, pe stomacul gol, timp de o lună. Se face pauză două luni, după care se repetă.

Cap III fitoterapia si asistenta ieri si azi

3.1 Cercetari asupra folosirii plantelor medicinale in secolul trecut

Interesul față de plantele medicinale cunoaște o vădită creștere la începutul sec.

Al XIX-lea. Acest fenomen se manifestă odată cu geneza fitochimiei ca știință, dar este și una din consecințele curentului medical care căuta sâmburele rațional al folclorului medical din diferite țări. Odată cu apariția burgheziei naționale în Țările Române, aceasta promovează tendințe de independență și pe plan economic. În acest scop, insistă între altele asupra studiilor aprofundate a florei autohtone în vederea unei valorificări economice.

Pe lângă tabloul vast al geografiei, climatologiei, etnografiei, igienei și medicinii populare din Moldova, prezint și o listă a remediilor terapeutice folosite în această regiune a țării din 1930 si pana azi 2013 : decoct de rostopască sau terci de ceapă, zdrobit cu miere în oftalmologie; decoct de rămurele de Pyrus malus dulcis (păr) – în scorbut; Tussilago farfara (podbal) – în tuse măgărească; ca medicamente pectorale (în boli de piept): lumânarea domnului, morcovul, păpădia, bozul, brusturul, fragii și căpșunile, nalba mare etc.; foi de tutun unse cu miere (extern) la cei cu pleurită (junghi). Se încerca vindecarea colicilor cu spirt de Semen Anisi (anison), Verba Rutas (rută), Centaurea minor (potroască), Mentha officinalis (mentă), Thymus vulgaria (cimbru de câmp), Chelidonium majus (rostopască). În abcesele torpide se stimulează colectarea cu ajutorul cepei coapte; ulcerațile supurate se tratează prin aplicarea de cataplasme cu decoct de Alchemillia vulgaris (crețișor) sau cu frunze triturate de limba-câinelui, alții cu frunze de plantago media (pleșcaiță). La suferinzii de febră acută se dă ca băutură decoct de Vitis idaca (iarbă-mare), iar în febră intermitentă se prescria apă distilată de Pulsatilla nigricantis (dediței) „dată în doză atât de puternică încât să producă vărsături.

Alte tablou de plate folosite inca in mediul rural in diverse afectiunii:

modificator al inimii: degetarul sau țâța-oii;

diuretic: spicul și mătasea de porumb, holera, pătrunjelul, decoctul de cozi de cireșe, strugura ursului;

antispasmotic: odoleanul;

purgativ: crușănul, trepădătoarea;

emanagog: ruta, șofranul;

vomitiv: pochivnicul;

emolient: inul;

febrifug: fierea pământului, țintaura, pelinul, păpădia, cicoarea;

vulnerar. Pojarnița, pătlagina;

sudorific: socul, bozul, leușteanul;

vermigug: usturoiul, vetricea.

Făcând o trecere inca din anul 1902 am găsit si regasit in tratamentul actual popular un număr de 26 de plante cărora le sunt menționate virtuțile terapeutice și modul cum folosea poporul român aceste plante. Dintre ele voi aminti câteva:

coada-șoricelului: „infuziunea făcută cu inflorescența acestei plante este întrebuințată de poporul nostru pentru tuse, pentru poftă de mâncare și pentru curățirea sângelui. În Banat se vindecă cu această plantă alunele de pe fața oamenilor”;

praz: „pentru durere de urechi poporul coace praz și stoarce zeama în urechi”;

nalbă-mare: „florile și rădăcina sub formă de infuziune sunt întrebuințate pentru tuse și durere de gât”

arnica: „poporul întrebuințează această plantă pentru vindecarea rănilor”;

pelinul: „pelinul plămădit în rachiu se bea dimineața pentru poftă de mâncare și îndreptarea stomacului. Cu zeama de pelin fiert se spală rănile etc.”

piperul lupului: „rădăcinile se fierb și se bea contra tusei și a secărei puterilor trupești și pentru rurei de stomac. Această plantă tăiată mărunt se întrebuințează în unele localități și contra scrofulelor”;

crucea-voinicului: „după credința românului din Banat, frunza acestei plante este bună să se lege cu ea la tăieturi și vătămături. Rădăcina, dar nu multă se fierbe în rachiu curat împreună cu alte rădăcini de plante (tătăneasă, pătlagină, mușețel, cucuruz de brad, roșcove, zahăr) și așa fierte să se bea pentru tuse grea dimineața, la amiezi și seara câte un pahar. Cu această buruiană poporul vindecă și negii”;

corn: „fructele numite coarne se fierb și zeama se bea pentru diaree”;

gutui: „cu sâmburii de gutuie se face ceai care se bea pentru tuse i răgușeală”;

laptele cucului: „cu laptele ce iese când rupi această plantă, vindecă poporul nostru negii și pecinginea”;

măselariță: „această plantă foarte veninoasă este întrebuințată de popor pentru durere de măsele”;

sunătoare

„floarea acestei plante, plămădită în rachiu este bună pentru răni și pentru diaree, iar pusă în untdelemn este bună pentru arsuri și alte răni”;

ștevie: „cu sucul acestei plante vindecă poporul nostru bubele”;

urechelniță: „cu sucul acestei plante vindecă poporul nostru durerea de urechi

În timpul primului război mondial una din măsurile luate pentru completarea necesarului de medicamente destinat populației civile dar și armatei a fost utilizarea plantelor medicinale.

Tablou de plante ce se pot întrebuința pentru lecuirea sau alinarea boalelor” însumând 41 de plante medicinale, însoțit de sfaturi menite să atragă atenția asupra modului rațional de culegere a acestora și de pregătire a lor mai ales sub formă de infuzii.

Din tablou de plante constatăm că unii termeni medicali sunt transpuși în vorbirea populară, pe înțelesul unui cerc cât mai larg de cititori și viitori beneficiari. De pildă, se vorbește despre „durerea de pântece”, „slăbirea stomacului”, „lenevirea stomacului”, „pornirea udului”, „înțepeniri ale încheieturilor”, „curățirea sângelui”; iar pentru desemnarea bolilor sunt folosiți termeni populari:

– „trânji” pentru hemoroizi, „gălbinare” pentru icter, „treapăd” pentru diaree, „aprindere la plămâni” pentru pneumonie, „dropică” pentru ascită etc.

Totodată trebuie arătat că în Tablou abundă denumirile populare ale plantelor medicinale, întâlnindu-se denumiri cu caracter mai degrabă regional, precum pojarniță în loc de sunătoare sau popușoi în loc de porumb. Dintre „plantele ce se pot întrebuința pentru lecuirea sau alinarea bolilor” menționez: anasonul – „bun contra durerilor de pântece etc”; brusturul – „curăță sângele, pornește udul și face să asude omul”; cicoarea – „face poftă de mâncare, liniștește nervii, bună și în gălbenare”; ciuboțica-cucului – „bună contra amețelii, durerilor de cap, mâini și picioare, greutăți în piept”; podbal – „bun contra tusei”; tătăneasă – „bună contra răcelilor la plămâni, a diareei și a ieșirii afară cu sânge” pentru tuse: „se fierbe floarea de soc uscată cu cornișor (roșcove) și smochină. Zeama aceasta îndulcită cu zahăr se bea și tusea se potolește”; pentru înțepătură: „se zdrobește sâmburi de bostan și se amestecă cu făină de grâu. Se face din acest amestec un aluat care se pune pe rană. Se leagă apoi rana.

3.2. Modificari ale asistentei in secolul al XX-lea

Inainte secolului XX ingrijirile erau acordate de femeile casei sau de bătrânii satelor. Medicina și farmacia bizantină reprezintă o continuitate a medicinei greco-romane adaptate specific bizantin ( referiri încă din sec al IV-lea ).Creștinismul este răspândit în țara noastră de Apostolul Andrei de coloniști soldați negustori creștinați ( între sec al II-lea și sec al IV-lea ).

După sec al VI-lea apar instituții filantropice de asistenă socială, spitale ( bolnițe ) în incinta mănăstirilor. Îngrijirile erau acordate de clerici și considerau ca îndatorire religioasă.

Primii ‟bărbieri‟:

1458 la Curtea lui Ștefan cel Mare

1432 în Bistrița

În sec al XV – XVI-lea toate orașele din Transilvania aveau meșteri bărbieri, chirurgi sau doctori. În sec al XVI-lea apar medici absolvenți ai universității din Germania, Austria, Italia iar primi care doresc formarea personalului sanitar sunt medici militari.

Prima farmacie apare în 1494 la Sibiu, iar în Moldova și în Muntenia farmaciile erau pe lângă spitale ( Colțea 1704 ).

Urbanizarea a favorizat înfințarea spitalelor și a azilelor, spital pentru bătrâni în toate cele 3 regiuni:

Transilvania

Moldova

Muntenia

Paralel cu formarea medicilor apar și cadre medico-sanitare bine instruite capabile să acorde îngrijiri de sănătate calificate. Moșitul și îngrijirile lăuzei au reprezentat primele forme de îngrijiri de care comunitatea avea nevoie: 1541 la Brașov și 1583 la Bistrița. În 1928 se înfințează la București Institutul Surorilor de Caritate și Asistență de Ocrotire ‟Principesa Elena‟ ( condus de Dr. V. Gomoiu )

ORGANIZAȚII ȘI EDUCAȚIE ÎN NURSING:

SCST – Societatea Corpului Sanitar în Țară, înființat în 1901

SMRM – Societatea Moașelor în România Mare înființat în 1921

FSR – Federația Sanitas din România, înființat la 1 februarie 1990

ANR – Asociația Nurselor din România, înființat în 2 mai 1992

CAMR – Colegiul Asistenților Medicali din România, înființat în 1994 care s-a transformat în OAMMR – Organizația Asistenților Medicali și Moașe din România în 2001 ( legea 307 / 30.06.2004 ).

Profesia de asistent medical /nursa a avut de-a lungul anilor numeroase dificultati in recunoasterea ei . Cunoscuta si chiar practicata din perioada preistorica “arta de a ingriji” are un caracter universal , dar recunoasterea ca profesie s-a produs la jumatatea secolului al XX-lea. Profesia de asistent medical/ nursa in lexicul anglo-saxon reprezinta in egala masura stiinta si arta, nursingul cunoscand in lunga sa perioada de evolutie 3 etape distincte :

• I-a etapa – Un sistem de ingrijiri bazat pe vindecatorii traditionali si autoingrijir , cu interpretarea fenomenelor legate de boala prin prisma traditiilor religioase si culturale ale fiecarei comunitati in part ; in epoca primitiva nu gasim nici medici , nici nurse.

• A 2-a etapa de dezvoltare a ingrijirilor de sanatate apare odata cu crestinismul ; crestinismul insufla in persoana care ingrijeste devotament , caritate si simtul datoriei . S-au creat primele centre de primire destinate bolnavilor si saracilor , institutionalizarea subliniind functia de ajutor social a nursingului punandu-se accent pe dispensarizarea ingrijirilor

corporale si psihice .

• A 3-a etapa este legata de dezvoltarea sociala si economica , etapa in care monopolul religios si / sau al actiunilor caritabile din sec al XIX- lea a fost detronat .In mai toate tarile lumii au aparut scoli pentu pregatirea asistentelor medicale si a personalului auxiliar

Secolul XX cauta sa defineasca cat mai exact termenul de nursing/ nursa plecand de la definitia simpla in care « nursa este profesionistul care hraneste , incurajeaza si protejeaza o persoana, fiind pregatita pentru a ingriji bolnavi , raniti si batrani ».

In anul 1899 a aparut Consiliul International al Nurselor ca si obiectiv principal urmarea imbunatatirea ingrijirilor de sanatate si a conditiilor de lucru , profesia de nursa fiind direct legata de societate .In prezent practicarea profesiei de asistent medical / nursa se face cu exigente sporite . Nursingul este o activitate complexa , nursa trateaza pacientul complex , bio-psiho-social in vederea asigurarii unei stari perfecte de bunastare fizica , psihica si sociala.

OMS defineste sanatatea individuala ca si «  stare de bine completa din punct de vedere fizic , mintal si social si nu numai absenta bolii sau infirmitatii » .Deci datorita coplexitatii , nursingul s-a transformat de-a lungul anilor dintr-o meserie in profesie , in care vocatia este inlocuita de profesionalism.

Deontologia ca stiinta a indatoririlor profesionale ( comportamentului profesional ) s-a constituit in cadrul profesiunii medicale din cele mai vechi timpuri . Ea a aparut ca o necesitate in medicina , deoarece pe langa insusirea unor norme tehnice de comportament , aceasta profesiune a obligat intotdeauna la insusirea unor norme etice fara de care succesul profesional nu poate fi asigurat .

Codul deontologic al asistentilor medicali / nurselor se suprapune conceptului de nursing , care consta in :

Promovarea / pastrarea sanatatii

Restabilirea sanatatii

Inlaturarea suferintei

Epoca moderna si conteporana a generat reforme si-n sănătate, cu baze stiintifice de invatamant medical . Florence Nightingale ( 1820-1910) a revolutionat modul de ingrijire al bolnavilor ; ingrijirile nu trebuie sa reflecte doar mila , ci sa se bazeze pe intelepciune si stiinta. F.Nightingale a infiintat la Londra Scoala de Nursing Nightingale ,aceasta fiind prima forma de invatatmant organizat de ingrijire a bolnavilor

In anul 1854, in timpul razboiului din Crimeea, Florence Nightingale a dat dovada de extraordinara sa capacitate de organizare. Conditiile din spitalele pentru soldatii englezi raniti in Crimeea erau cu adevarat jalnice, mai ales in acea situatie; lipsea ingrijirea medicala de specialitate, iar igiena era inexistenta. Tinerii soldati mureau in spital, chiar daca ranile lor nu erau letale,ci din cauza instalarii septicemiei. Pentru a imbunatati situatia, guvernul britanic a hotarat sa trimita pe cineva capabil care sa se ocupe de acest serviciu si anume pe Florence Nightingale. Aceasta, insotita de 38 dintre cele mai bune infirmiere formate de ea, a ajuns la spitalul de campanie pe data de 21 octombrie 1854.

Putem spune ca nursingul este vechi de cand familia dar adevarata sa prezenta la nivel international apare catre sfarsitul sec XIX, cand femei vizionare din dorinta de a obtine un statut social au reusit sa uneasca si sa constitie prima organizatie internationala pentru femei , in 1893 la Congresul Mondial al Reprezentantelor Femeilor , de la Chicago.Unirea nurselor a avut loc putin mai tarziu si anume in 1899 la Londra cand a fost creat Consiliu International al Nurselor .Strategiile de functionare ale nurselor s-au inbogatit cu directii noi privind o stare de sănătate mai buna pentru indivizi si comunitate , promovarea igienei sociale si a sanatatii publice , precum si eleborarea unui limbaj comun in nursing.

Virginia Henderson (n.1897) publica chiar un volum cu titlul „Principiile de baza ale nursingului”, volum in care apare si o prima definitie a nursei :”functia unica a nursei consta in a ajuta persoana bolnava sau sanatasa pentru indeplinirea acelor activitati care contribuie la sănătate sau recastigarea ei ( sau la o moarte impacata , linistita ) pe care le-ar fi indeplinit fara ajutor daca ar fi avut puterea , vointa si cunostinta necesara”. De cand a fost fondat Consiliul International al Nurselor a reusit sa se impuna ca o organizatie dinamica cu profesionisti din sănătate , un organism implicat activ in deservirea profesiei de nursing si a unei societati mai bune pentru toti.Astazi ICN este o federatie de 118 asociatii nationale si este condus de nurse , pentru nurse , cu implicatii majore in politica globala de sănătate .

Evoluția sistemului serviciilor de sănătate din România

Sistemul serviciilor de sănătate din România se găsește spre finalul unei tranziții prelungite de la un model integrat, în care majoritatea organizațiilor furnizoare de asistență medicală erau în proprietate publică, sub autoritatea Ministerului Sănătății, încadrate cu ersonal angajat al statului, către un model contractual finanțat predominant din surse publice, în care majoritatea furnizorilor de servicii de sănătate privați sau publici, cu un grad crescut de autonomie, încheie contracte obligatorii cu casele de asigurări de sănătate.

Aceste contracte se bazează pe un contract-cadru, prin care statul, în consultare cu reprezentanții principalelor categorii de furnizori, reglementează condițiile de acordare a serviciilor medicale.

Modelul integrat al sistemului îngrijirilor de sănătate din România a fost introdus prin Legea organizării sanitare din 1949, fiind inspirat de sistemul de sănătate conceput de Semașko în Uniunea Sovietică. Acesta avea ca scop un nivel ridicat de echitate și se baza în teorie pe principiile acoperirii universale a populației și accesului fără plată la servicii, dar lăsa utilizatorului foarte puțină libertate de a alege într-un sistem extrem de standardizat, centralizat și strict reglementat. Sistemul sanitar din România, până în 1990, a avut caracteristici tipice ale modelului Semașko: finanțarea de către stat, planificarea centralizată, administrarea rigidă și monopolul statului asupra serviciilor medicale. Se remarcă absența furnizorilor privați de servicii (aceste forme de organizare fiind desființate sau naționalizate) și statutul de funcționar public al profesioniștilor din sănătate. Sistemul pus în practică până în 1990 se abătea însă atât în România cât și în celelalte țări socialiste de la caracteristicile postulate de Semașko.

Astfel, accesul liber și egal pentru toți cetățenii și eficiența teoretică a unui sistem construit pe principii exclusiv teritoriale au fost contrazise în practică de caracteristici cum au fost:

a) existența unor rețele paralele de furnizori de servicii, bazate pe principiul locului de muncă (de ex. dispensare de întreprindere, spitale ale unor ministere cu rețele proprii);

b) păstrarea unor elemente ale sistemului contributiv, de asigurări și excluderea de la accesul liber a unor categorii (de ex. țărani neincluși în structuri colective), care în anumite perioade cel puțin, au fost obligate sa plătească cel puțin o parte a serviciilor;

c) existența unor plăti directe formale (reintrodusă în România pentru unele servicii din 1983) și mai ales accentuarea plăților informale sau ignorarea regulilor de trimitere a pacienților, odată cu erodarea bazei economice a sistemului (Mihalyi, 2004).

După 1990, au existat presiuni majore pentru schimbare, datorate calității slabe a serviciilor de sănătate și deteriorării progresive a stării de sănătate, datorate subfinanțării, ineficienței, normelor rigide, absenței concurenței și inițiativei individuale. La rândul lor, acestea au dus la un exces de unități spitalicești, cu echipamente medicale neadecvate, acces insuficient la medicamente moderne, servicii preventive insuficiente, creșterea inechității în furnizarea asistenței medicale între regiuni și între diferite grupuri sociale.

Înlocuirea sistemului integrat a fost inițial lentă și necoordonată, principala schimbare, la începutul anilor ’90, fiind liberalizarea furnizării serviciilor medicale, prin autorizarea funcționării entităților private. Schimbarea radicală a naturii sistemului îngrijirilor de sănătate s-a produs după 1998, odată cu renunțarea la finanțarea preponderentă din impozite și taxe generale, și trecerea la un sistem de asigurări sociale de sănătate, obligatorii.

Simultan cu schimbarea mecanismului de finanțare au fost modificate și elemente cheie legate de organizarea furnizorilor de servicii și principalele structuri de conducere și reglementare ale sistemului. Sistemul de asigurări sociale de sănătate, modelul Bismarck, nu este complet nou pentru România.

Au existat, între primul și cel de al doilea război mondial, asigurări de sănătate pentru angajații din întreprinderile industriale, comercianți, funcționari și familiile lor, precum și pentru liberi profesioniști.

Totuși, asigurații reprezentau numai aproximativ 5% din întreaga populație. Schimbările de organizare au fost precedate de modificări legislative apărute după 1995, care au stabilit cadrul pentru trecerea la un sistem de asigurări sociale de sănătate, mult mai descentralizat și pluralist, cu relații contractuale între casele de asigurări de sănătate (cumpărători de servicii) și furnizorii de servicii de sănătate. În primul val de modificări legislative, cele mai importante au fost Legea 74/1995 privind organizarea

Colegiului Medicilor, legea 145/1997 privind asigurările sociale de sănătate, Legea 100/1997 privind sănătatea publică, Legea 146/1999 privind organizarea spitalelor și Ordonanța de urgență 152/1999 privind produsele farmaceutice de uz uman. Au urmat apoi numeroase amendamente ale acestor legi, cele mai notabile modificări fiind făcute în domeniul asigurărilor sociale de sănătate prin Ordonanța 150/2002, iar în domeniul organizării spitalelor, de Legea 270/2003. O relansare a procesului de reformă, cu revizuirea cuprinzătoare a legislației din domeniul sănătății, este în curs, prin procesul de aprobare și punere în practică a Legii 95/2006.

Începând cu 1999, principalele organizații implicate în sistemul de servicii de sănătate sunt:

– Ministerul Sănătății și direcțiile de sănătate publică județene;

– Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS), casele de asigurări de sănătate județene și două case de asigurări ale ministerelor cu rețea proprie de unități medicale – transporturi și, respectiv, armată, ordine publică, siguranță națională și justiție;

– Colegiul Medicilor din România (CMR) și colegiile județene ale medicilor precum și organizațiile similare ale celorlalte profesiuni din sectorul de sănătate înființate ulterior: Colegiul Farmaciștilor din România (CFR), Colegiul Medicilor Dentiști din România (CMDR) Ordinul Asistenților Medicali și Moașelor din România (OAMMR) și Ordinul Biochimiștilor, Biologilor și Chimiștilor (OBBC);

– alte ministere și structuri ale autorităților locale (consilii locale, primării, prefecturi) cu competențe specifice în probleme de sănătate;

– alți furnizori de servicii de sănătate publică: institute de sănătate publică, alte institute;

– principalii furnizori de servicii de sănătate individuale: cabinete medicale, spitale, centre medicale, de diagnostic și tratament, laboratoare medicale și farmacii.

Structura sistemului este în prezent mai pluralistă și complexă față de sistemul mult mai centralizat și standardizat anterior, în care furnizorii erau aproape în totalitate în proprietatea statului, într-o structură piramidală de comandă și control, condusă de Ministerul Sănătății, având ca reprezentant la nivel local direcții sanitare județene, și integrând organizațional și financiar majoritatea serviciilor în spitalele teritoriale aflate în subordinea direcțiilor sanitare județene.

Conform Legii nr 307/2004 privind exercitarea profesiei de asistent medical si a profesiei de moasa , precum si organizarea si functionarea Ordinului Asistentilor Medicali si Moaselor din Romania ,

Art .1 Profesia de asistent medical si profesia de moasa se exercita pe teritoriul Romaniei , de catre persoane fizice , care au titlul oficial de asistent medical si respectiv , titlul oficial de moasa .Aceste persoane pot fi :

Cetateni ai statului roman

Cetateni ai unui stat membru al Uniunii Europene , ai unui stat apartinad Spatiului Economic European sau al Confederatiei Elvetiene

Rude de gradul I aflate in intretinerea unui cetatean membru al UE , care desfasoara legal activitati pe teritoriul Romaniei , indiferent de cetatenie

Rezidenti pe termen lung in statele UE , Spatiului Economic European sau al Confederatiei Elvetiene

Conf. Art.2 , asistentul medical este asistent medical generalist sau asistent medical de specialitate intr-un anumit domeniu de activitate , cu titlul oficial de calificare certificat prin diplome .

Persoanele care au dreptul de a profesa ca si asistent medical /moasa in Romania ( art.1) trebuie sa detina titlul oficial de calificare(art.9,litera a) ,sa fie apte din punct de vedere medical ( certificat de sanatate fizica si psihica) ( litera b), sa fie autorizate de Ministerul Sanatatii Publice ( litera c) si care nu au fost condamnate definitiv pentru savarsirea cu intentie a unei infractiuni contra umanitatii sau vietii ( cazier judiciar) ( litera d).

Asitentul medical/moasa exercita profesia pe baza Autorizatiei de Libera Practica ( art .10 ,aliniatul 2) emisa de MSP.pe baza urmatoarelor acte :

Titlurile oficiale de calificare

Certificatul de sanatate fizica si psihica

Certificatul de cazier judiciar

Avizul OAMMR

OAMMR ( Organizatia Asitentilor Medicali si Moaselor din Romania )

Asistentul medical / moasa isi desfasoara activitatea conform pregatirii profesionale ,in sistem public sau privat, in cadrul echipei medicale sau independent in sistemul ingrijirilor de sanatate.( art .11)Asistentul medical / moasa nu sunt functionari publici( art .12) .Intreruperea activitatii profesionale pe o perioada mai mare de 5 ani impune reatestarea competentei profesionale prin OAMMR.( art.14)

Pregatirea asistentilor medicali generalisti , a moaselor si a asistentilor medicali din alte specialitati se realizeaza prin urmatoarele forme de invatatamant: (art.19) :

Invatamant superior medical de scurta si lunga duata 

Invatamant sanitar postliceal , cu durata de 3 ani

Absolventul scolii sanitare postliceale este asistent medical cu studii postliceale sau asistent medical generalist si detine certificat de absolvire. Absolventul colegiului medical este asistent medical cu studii superioare de scurta durata sau asistent medical generalist cu studii superioare de scurta durata si detine diploma de absolvire, eliberata de Ministerul Educatiei Nationale, Ministerul Educatiei si Cercetarii /Miniserul Educatiei, Cercetarii si Tineretului , pe cand absolventul de invatamant superior medical de lunga durata este asistent medical generalist cu studii superioare de lunga durata , respectiv moasa si se certifica cu diploma de licenta eliberata de Ministerul Educatiei si Cercetarii /Ministerul Educatiei , Cercetarii si Tineretului si poate urma studii postuniversitare .

Certificatul de asistent medical , diploma de asitent medical , respectiv diploma de licenta mentioneaza competenta profesionala dobandita ( art.19,aliniatul 3). Formarea continuua a asistentilor medicali / moaselor (art.25) se face in institutii abilitate de Ministerul Sanatatii Publice.

OAMMR ( art.40) se organizeaza si functioneaza ca organizatie profesionala a asistentilor medicali si moaselor , neguvernamentala , de interes public, apolitica , nonprofit avand ca obiect de activitate controlul si supravegherea exercitarii profesiei de asistent medical / moasa cu drept de libera practica .

OAMMR colaboreaza cu MSP ( art 42) la elaborarea normelor specifice si a reglementarilor privind profesiile de asistent medical/ moasa si asigura aplicarea lor.( punctul 1,litera a), etc.

3.3.Fitoterapia in asistenta din zilele noastre in zonele rurale

In decursul acestei cercetari am prezentat rolul si importanta fitoterapiei din trecut insa si in zilele noastre se mai folosesc anumite leacuri din plante precum :

Maghiranul – se administreaza sub forma de infuzie: la o cana de apa clocotita se pun intre o lingurita si jumatate si patru lingurite de pulbere de maghiran; se lasa vasul acoperit 15-20 de minute, dupa care se strecoara. Indulcit cu miere, ceaiul se bea intotdeauna fierbinte. La 10-15 minute vom transpira, eliminand din abundenta toxine, in timp ce sinusurile si caile respiratorii superioare se vor descongestiona.

In faza de coctiune, inainte de declansarea bolii, se bea cate o cana de ceai la 20-40 de minute, timp de cateva ore. In cazul cand gripa s-a declansat, ceaiul se va bea numai in afara perioadelor de febra, cu aceeasi frecventa, timp de o zi.

Busuiocul – administrat tot sub forma de ceai fierbinte cu miere, revitalizeaza rapid organismul si ne invioreaza, ajutandu-ne de asemenea sa stopam procesul gripal in orice faza a sa, dar mai ales in faza de debut. Se bea foarte cald, inghitind lent si lasandu-l sa alunece pe gat, abtinandu-ne sa mancam in timpul tratamentului. O doza de soc consta in 6-7 cani cu infuzie de busuioc indulcit cu miere, baute la intervale de 15-30 de minute una de alta. Ceaiul se prepara prin punerea a 1-2 tulpini florifere de busuioc la o cana de apa clocotita si lasarea la infuzat timp de 15 minute; daca apare febra, se adauga si 1-2 lingurite de menta la o cana de ceai.

Tinctura de cimbrisor

Mod de preparare: florile de cimbru (salbatic sau de gradina), culese pe soarele amiezii de vara, se toaca marunt si se pun intr-o sticla, umpland-o pana la gat (fara sa fie presate).

Deasupra se toarna rachiu de fructe (prune, pere, mere etc.) de 38-40%, care trebuie sa acopere complet florile. Se leaga la gura si se pune la soare vreme de doua saptamani. Se scutura in mod regulat. Cand e gata, se strecoara si se pune in sticle de culoare inchisa.

Bolile pe care le vindeca: incetinirea cresterii la copii (se ung picioarele cu tinctura de cimbru), scleroza in placi (ungerea sirei spinarii cu tinctura de cimbru), tulburari menstruale, infectii ale traiectului urinar, boli de nervi, nevroze faciale, reumatism, dureri de ovare, boli ale cailor respiratorii, boli de plamani (pleurezii, enfizem). Intern – 20-30 picaturi de tinctura de cimbru se iau o data pe zi, diluate cu apa.

Tinctura de coada-soricelului

Mod de preparare: florile culese pe soare se toaca marunt, se pun intr-o sticla si se acopera cu rachiu de 38-40%. Se lasa la soare vreme de 14 zile, scuturandu-se din cand in cand. Se strecoara, se pune in sticle bine infundate, de culoare inchisa.Bolile pe care le vindeca: menstre neregulate, menopauza, cancer genital, inflamatii ale testicolelor, leucoree, lipsa menstrelor, migrene, expectoratii cu sange, hemoroizi, dureri de stomac, arsuri.Posologie: intern – 30-40 picaturi de tinctura se dilueaza cu ceai sau apa. Se i-au dimineata si seara, inainte de mese.

Tinctura de coada-calului

Mod de preparare: doua maini de coada-calului proaspata, taiata foarte marunt, se pun intr-o sticla si se acopera cu rachiu curat de secara. Se lasa la soare 14 zile, scuturand sticla regulat. Se strecoara, se pune la pastrat in recipiente de culoare inchisa.

Ce boli vindeca: bolile de rinichi si de vezica (inclusiv pietrele), acumulari de apa in tesuturi, rani deschise, ulceratii, hemoroizi, picioare transpirate. Intern – ca adaos in ceaiuri, 40-50 picaturi de 2-3 ori pe zi; extern ca dezinfectant aplicat pe afectiunile pielii si pe picioarele transpirate.

Tinctura de galbenele

Mod de preparare: doi pumni de flori se pun intr-un litru de rachiu si se lasa 14 zile la soare. Se strecoara lichidul si se pune in sticle de culoare inchisa. Ce boli vindeca: rani, sangerari, rupturi si intinderi musculare, tumori cancerigene,scurgeri vaginale.

extern – comprese cu tinctura de galbenele, indoita cu apa fiarta si racita (inafectiunile pielii), 20-30 de picaturi adaugate in ceaiul pentru spalaturile vaginale.

Tinctura de traista-ciobanului

Mod de preparare: planta intreaga – tulpina, frunze si flori – se toaca marunt si se baga intr-o sticla de un litru (pana la gat), acoperindu-se cu rachiu de secara sau de fructe (3840%). Sticla se pune apoi la soare, vreme de doua saptamani, agitandu-se permanent.

Se strecoara si se trage in sticle de culoare inchisa. Ce boli vindeca: imbolnaviri ale muschilor, lenevirea sfincterului si a muschilor care inchid traiectul urinar si vaginul, cadere de intestine. Intern – 40 picaturi de tinctura, luate de trei ori pe zi, in ceai de cretisoara (o lingurita de planta, oparita cu un sfert de litru de apa in clocot, se infuzeaza scurt, se strecoara); extern – masarea zonelor dureroase.

Tinctura de sunatoare

Mod de preparare: doi pumni de flori culese pe soare se pun intr-o sticla, dupa care se acopera cu rachiu. Se lasa trei saptamani la soare. Se strecoara si se pune in sticle de culoare inchisa. Ce boli vindeca: boli de nervi, inflamatii ale nervilor, nevroze, insomnii, slabiciuni provocate de nervi, hepatita, inflamatii ale colecistului (colecistita). Intern – se iau o data pe zi 10-15 picaturi de tinctura, intr-o lingura de apa; extern – tinctura se unge pe locurile dureroase.

Tinctura de urzica

Mod de preparare: frunzele plantei, proaspat culese, se spala bine cu apa, se taie marunt, se pun intr-o sticla. Se toarna deasupra rachiu de secara curat (38-40%), astfel ca planta sa fie acoperita. Se lasa la loc cald, vreme de 14 zile. Ce boli vindeca: caderea parului, eczeme, ulceratii, bataturi dureroase, micoze, pete pe piele, sciatica, inflamatii ale nervilor, se ung repetat locurile bolnave cu tinctura de urzici.

Masaj cu usturoi

Zdrobiti doi catei de usturoi in 500 ml de untdelemn. Aplicati aceasta mixtura pe talpa picioarelor si pe coloana vertebrala, masand usor. La fel de eficient este si un catel de usturoi macerat, vreme de opt zile, intrun pahar de alcool de 90 de grade. La nevoie, puneti cateva picaturi din acest amestec pe o bucatica de zahar. Pentru a calma o criza de astm, impregnati cu amestecul de usturoi si alcool o c ompresa inmuiata inainte in apa fierbinte. Aplicati-o pe piept. Caldura e indispensabila pentru eficienta acestui tratament.

Bronsita

Boala a iernii, bronsita este o afectiune respiratorie legata de obicei de o raceala. Se disting doua tipuri mari de bronsite: acute si cronice. Prima se caracterizeaza printr-o tuse seaca, acompaniata sau nu de febra. Bronsita cronica (dureaza cam trei luni pe an si tine trei ani la rand…) este extrem de frecventa si foarte grava. Simptomele ei sunt o tuse cu expectoratie, care necesita supraveghere medicala.

Lapte cu usturoi

La tara, si astazi bronsita se trateaza cu supe bogate in usturoi. O alta versiune a acestui remediu: puneti doi catei de usturoi intr-o cana de lapte rece. Lasati-i sa fiar ba 20 de minute, apoi beti lichidul cat mai cald. Reteta poate fi preparata si cu ceapa. Trei cepe se fierb in 500 ml de apa, se strecoara si lichidul se amesteca cu miere.

Frictionari si comprese pe piept

Cu untdelemn cald, amestecat cu usturoi

Cataplasme cu otet de mere

Inmuiati o compresa in apa fierbinte, stropiti-o cu otet de mere si aplicati-o p e piept, acoperita de o folie de plastic. Prin compozitia sa, otetul degaja caile respiretorii superioare – nas, gat, sinusuri, si inferioare: bronhiile si plamanii

Dureri de gat

Mesagere nedorite ale racelii sau gripei, durerile de gat pot anunta si o infectie virala sau bacteriana, o angina sau o laringita. Cert este ca fac mari probleme la inghitit si e bine sa scapam de ele rapid.

Cataplasme cu musetel

Puneti o lingura de musetel intr-o cana cu apa clocotita si lasati sa se infuzez e cinci minute. Varsati lichidul pe o compresa, stoarceti-o putin, apoi aplicati-o direct pe gat. Acoperiti-o cu o bucata de plastic. Cand se raceste, operatia trebuie repetata. La fel de bune sunt compresele fierbinti cu ulei de masline si apa de colonie din lavanda.

Gargara cu salvie

Planta cunoscuta din Antichitate, salvia da un ulei esential cu proprietati antiinflamatoare si antibacteriene foarte eficiente in caz de inflamatie a gatului si gurii. Doua -trei picaturi de ulei de salvie puse in 100 ml de apa calda sunt mult mai active decat infuzia de salvie, preparata dintr-o lingurita de planta, infuzata cu o jumatate de litru de apa fi arta.

Se fac 23 gargare pe zi, vreme de 2-3 zile.

Gargara cu apa sarata

Un remediu simplu si cat se poate de eficace: amestecati 1 lingurita de sare de masa cu

500 ml de apa calduta si faceti gargara din ora in ora. Cataplasme cu sare grunjoasa si suc de lamiae Luati un pumn de sare grunjoasa, stropiti-o cu suc de lamaie fierbinte, intindeti sarea umeda pe un tifon si aplicati-l pe gat, vreme de o ora. Inveliti bandajul cu un fular.

Gargara cu otet de mere

Antiseptic si bactericid, otetul de mere este inainte de toate un fortifiant exc elent, ideal pentru a spori rezistenta organismului impotriva neplacerilor iernii. E firesc, deci, sa usureze si durerile de gat. Amestecati o lingura de otet de mere cu o lingurita de miere.

Diluati-le cu ceai de musetel si faceti gargara.

Seminte de ridiche

Semintele de ridiche contin uleiuri eterice bogate in sulf si actioneaza ca un antibiotic natural. Fierbeti o lingurita de seminte si o lingura de miere intr-o jumatate de ceasca de otet. Adaugati apa, pana ce taria otetului devine suportabila, si faceti gargara

Iute si sarat se trateaza amigdalita cu ardei iute sarat, mestecat bine si inghitit incet. In faza acuta a bolii puteti sa sugeti in loc de bomboane cate-un catel de usturoi crud. Alimente recomandate: usturoi, ceapa, ghimbir, salvie si miere. Au efect antibacterian si antiviral.

In „Raportul asupra sanatatii in lume -2000” OMS defineste sistemul de sanatate „ totalitatea organizatiilor , institutiilor si resurselor consacrate ameliorarii sanataii”

Carentele sistemului sanitar

Romania introduce un nou sistem de asigurari de sanatate Legea nr. 145/1997, care se bazeaza pe modificari ale modelului Bismarck.:

modelul Semashko – bugetul asigurarilor sociale de stat (trezoreria statului);

modelul Beveridge – principiul rolului de „ filtru” (avut de medicii de familie – alesi, in mod liber, de catre pacienti si finantat prin impozite);

modelul Bismarck – sistemul de asigurari sociale de sanatate (bazat pe prime obligatorii de asigurare, dependente de venituri).- modelul Romaniei.

In prezent, starea de sanatate a populatiei este determinata de accesul la sanatate, pe de o parte, si de accesul la servicii de sanatate, pe de alta parte.

Accesul la sanatate depinde intr-o mare masura de factori externi sistemului de sanatate: factori genetici, factori de mediu, factori de dezvoltare economica, factori socio-culturali. Accesul la ingrijiri de sanatate este influentat aproape in totalitate de organizarea sistemului sanitar.

Accesibilitatea la servicii de ingrijire medicala este determinata de convergenta dintre oferta si cererea de astfel de servicii, sau, altfel spus, disponibilitatea reala a facilitatilor de ingrijiri comparativ cu cererea bazata pe nevoia reala pentru sanatate. Disparitatile in accesul la ingrijiri apar din cel putin patru motive: etnice sau rasiale; economice, aici incluzand costurile directe suportate de populatie (co-plati, costuri legate de tratamente si spitalizare) precum si cele indirecte (cost transport, timpi de asteptare); asezare geografica inadecvata a facilitatilor de ingrijiri; calitatea inegala a serviciilor de acelasi tip.

In Romania sunt evidentiabile toate cele patru tipuri de inechitati in accesul la serviciile de ingrijiri, ceea ce determina inechitati in starea de sanatate a diferitelor grupuri de populatie, a unor comunitati din diferite zone geografice si a grupurilor defavorizate economic. Aceste disparitati se manifesta prin indicatori de baza ai starii de sanatate modesti (speranta de viata la nastere, mortalitatea infantila, mortalitatea generala pe cauze de deces evitabile, grad de morbiditate, ani de viata in stare de sanatate) dar si prin nivelul scazut de informare privind factorii de risc si de protectie pentru sanatate sau sistemul de ingrijiri de sanatate si pachetul de servicii de baza din Romania.

Sistemul de sanatate din Romania este de tip asigurari sociale si are ca scop asigurarea accesului echitabil si nediscriminatoriu la un pachet de servicii de baza pentru asigurati. In consecinta, accesibilitatea la serviciile medicale constituie o preocupare continua la Nivelul Ministerului Sanatatii Publice.

Pentru evaluarea accesibilitatii, au fost analizati indicatori de proximitate care sa identifice eventuale grupe populationale si sau zone geografice dezavantajate in privinta accesului la servicii, pentru care ar trebui dezvoltate politici tintite. Factorii determinanti care influenteaza gradul de accesibilitate al populatiei la serviciile de sanatate sunt in general reprezentati de: nivelul saraciei, somajul, ocupatia, mediul de rezidenta, statutul de asigurat in sistemul de asigurari sociale de sanatate, gradul de acoperire cu personal medical.

Nivelul saraciei studiat prin Raportul National al Dezvoltarii Umane 2003-2005 pentru Romania (UNDP) mentioneaza existenta unor enclave caracterizate de un index al dezvoltarii umane (IDU) scazut care se situeaza in cele mai multe cazuri in zonele greu accesibile ale judetelor, departe de reteaua principala de sosele.

Satele cele mai sarace (cu IDU foarte scazut) sunt de obicei izolate fata de drumurile modernizate sau fata de orase, avand chiar un rol marginal in cadrul comunelor de care apartin.

Acelasi raport pune in evidenta inegalitatea dintre mediul urban si rural in ceea ce priveste rata de saracie (13.8% si respectiv 38%) si rata de saracie severa (3.8% si respectiv 13.9%) in anul 2003.

Exista numeroase discrepante intre diferitele categorii ocupationale in ceea ce priveste ponderea populatiei aflate sub limita saraciei: agricultorii (51%), somerii (39%), lucratorii pe cont propriu (37%), pensionarii (20%), ceea ce indica potentiale grupe populationale dezavantajate, care trebuie vizate de politici de imbunatatire a accesului. In profil teritorial, in Romania Regiunea 1 de dezvoltare N-E si Regiunea 3 S sunt zonele cu cel mai scazut IDU (0.756 pentru ambele regiuni) si cu cel mai mic PIB (PPP) (4400 USD, respectiv 4900 USD) in anul 2002.

Un numar mare de persoane, desi sunt asigurate, au acces limitat la asistenta medicala, pe fondul bugetului foarte redus al gospodariei. Familiile sarace nu isi pot permite coplatile implicate de solicitarea serviciilor medicale si achizitionarea medicamentelor necesare, achitarea costurilor de transport si extraplata pentru medic si personalul auxiliar.

Pentru 40% din populatia din rural, mijlocul de transport si costul acestuia reprezinta o problema de acces la serviciile medicale, in afara localitatii. De asemenea, coplata adresata personalului medical si timpul de asteptare sunt vazute ca obstacole, atat de catre cei din rural cat si de catre cei din urban.

Statutul de asigurat in sistemul de asigurari sociale de sanatate este dat de Raportul de activitate pe anul 2005 al Casei Nationale de Asigurari de Sanatate, care mentioneaza ca la 30 septembrie 2005, in mediul urban gradul de cuprindere in sistemul de asigurari era de 96.08%, iar in cel rural de 89.25%.

Gradul de acoperire cu personal medical rezulta din analize recente care au relevat ca exista inegalitati regionale marcate in acoperirea populatiei cu personal medical. Astfel, numarul de locuitori care revin la un medic in rural este de peste 6 ori mai mare decat in urban, pentru 2005. Cele mai defavorizate regiuni sunt Sud si Sud-Est (773, respectiv 655 locuitori/1 medic). In regiunea de Nord-Est se inregistreaza ca fiind cea mai slab acoperita cu medici in mediul rural (2778 locuitori/1 medic). De asemenea, numarul de asistente comunitare este total insuficient, la o asistenta comunitara revenind 26265 de persoane. In mediul rural exista 98 de localitati fara medic.

Serviciile medicale sunt, astfel, in prezent, acordate in baza contributiei la fondul de asigurari de sanatate (6,5 % din salariul brut al angajatului si 7% din partea angajatorului). Asiguratul beneficiaza, pe baza acestei contributii, in mod gratuit de un pachet de servicii definite drept vitale si reglementate legislativ.

Asistenta medicala primara este, in prezent, oferita de catre medicul de familie, dorindu-se o accentuare a rolului serviciilor primare, ca prim filtru de rezolvare a problemelor. Accesul la asistenta ambulatorie si cea spitaliceasca (in afara urgentelor) si accesul la medicamentele compensate si gratuite se face prin medical de familie.

Medicii nu mai au statutul de salariati ai statului, ci devin furnizorii de servicii medicale care incheie un contract cu Casa de Asigurari de sanatate, noua coordonatoare a sistemului. Personalul medical mediu este angajat de catre acesti furnizori de servicii (medici si spitale). Ministerul sanatatii isi mentine doar rolul de finantare si coordonare a programelor nationale de sanatate publica.

Mortalitatea infantila si materna sunt indicatori relevanti ai problemelor de acces ale unor mame si copii nou-nascuti la asistenta medicala, ai calitatii reduse a serviciilor oferite acestora, cat si ai gradului de informare insuficient in privinta metodelor de prevenire a bolilor si de mentinere a igienei sanitare. In ciuda tendintei descrescatoare de dupa 1990, rata mortalitatii infantile in Romania este de trei ori mai mare decat media tarilor Uniunii Europene si de doua ori mai mare decat in tarile est-europene. Rata mortalitatii materne, desi de aproximativ cinci ori mai mica in anul 2001 fata de 1989, ramane totusi ridicata, in comparatie cu celelalte tari europene.

De asemenea, noul model a dus la o reducere a accesului populatiei la serviciile medicale, prin aparitia unor persoane care nu pot beneficia de asistenta medicala (in afara celei de urgenta, minimale) neavand asigurare de sanatate.

In acelasi timp, in contextul saracirii populatiei, un segment larg al acesteia, desi asigurat, nu isi permite costul tratamentelor, accesarea serviciilor spitalicesti performante aflate in afara localitatii de resedinta sau apelarea la serviciile sistemului privat, ca alternativa la sistemul public.

Lipsa de informare in randurile populatiei asupra necesitatii asigurarii medicale si asupra conditiilor de acces la serviciile medicale mentine unii potentiali solicitanti in afara sistemului public de asigurare. Intr-o asemenea situatie se afla grupuri din zonele izolate geografic, grupuri foarte sarace (fara domiciliu stabil), grupuri de rromi. Nivelul de educatie scazut favorizeaza comportamentul de neasigurare.

Conform datelor din barometrul pentru serviciile de sanatate, mai mult de jumatate dintre romani nu isi cunosc drepturile si obligatiile privind asigurarea medicala, iar peste 80% dintre cei asigurati nu cunosc deloc sau au doar vagi informatii despre serviciile medicale la care sunt indreptatiti.

Accesul la medicamente. Liberalizarea pietei medicamentului si scaderea productiei interne de medicamente au dus la cresterea exagerata a preturilor produselor farmaceutice. Pe de alta parte, taxele vamale si TVA scumpesc in Romania medicamentele cu 50%, comparativ cu alte tari din Europa (MSF, 2003). Astfel, costul crescut al medicamentelor a diminuat accesul la acest tip de consum al familiilor sarace, chiar si in ceea ce priveste tratamentele vitale, obligatorii.

Criza financiara actuala a determinat incapacitatea accesarii de catre populatie a unor servicii la care erau indreptatiti, precum: analize medicale de baza oferite de laboratoare, medicamente acordate compensat sau gratuit, in cazul copiilor sau al unor boli grave. Noua lista a medicamentelor gratuite, aflata in proces de aprobare elimina gratuitatea pentru medicamentele ce se adreseaza unor boli grave, cu impact social ridicat, precum TBC sau bolile venerice, diabetul, modificari care au consecinte sociale negative importante, pe termen lung. Pentru viitor se analizeaza si perspectiva plafonarii compensarii doar pentru 65% din preturile medicamentelor si doar a medicamentelor mai ieftine. Accesul la medicamentele compensate este foarte important, in cazul persoanelor aflate in saracie, fiind singura posibilitate a acestora de a putea beneficia de anumite medicamente. Persoanele neasigurate care traiesc in saracie nu beneficiaza de compensari, iar pentru acestea medicamentele necesare sunt deosebit de costisitoare.

Importanta scazuta acordata preventiei devine una dintre problemele grave ale sistemului romanesc de ocrotire a sanatatii publice si este data si de insuficienta programelor medicale preventive si ineficienta acestora. Programele de planning familial si cabinetele cu acest scop sunt insuficient dezvoltate, acest fapt reflectandu-se in rata mare a avorturilor si in slaba informare a populatiei din rural sau orasele mici, in ceea ce priveste avantajele planningului familial.

Subfinantarea redusa a programelor destinate prevenirii imbolnavirii populatiei se reflecta in indicatorii de morbiditate. Bolile cardiovasculare, pentru prevenirea carora, in lume, exista in prezent programe speciale de formare a unui comportament alimentar sanatos in randul populatiei, constituie in tara noastra principala cauza de deces pentru populatia sub 64 de ani.

Sat Godeanu jud Mehedinti

Au fost studiata situatia medico-sanitara a satului Godeanu jud Mehedintii cu un nr a populatie 630 cu o rata a saraciei de 72% nici sistemul sanitar nu a putut scapa de problemele financiare.. cum persoanele de specialitate sunt tot mai rar intalnit iar deficitul de personal este vizibil locuitorii si azi mai apeleaza la leacurile mai sus mentionate…!

Dupa cum aminteam organizarea sistemului sanitar in ce priveste serviciile sanitare in zona Godeanu pot fi catalogate ca fiind precare, situandu-se cu mult sub nivelul serviciilor medicale practicate in zona urbana. In majoritatea cazurilor se asigura numai serviciile sanitare primare. Gradul de asigurare cu servicii medicale de catre personalul calificat este scazut, fiind 1 singur medic si 1 o singura asistenta medicala in raport cu numarul de locuitori. Exista 1 singur dispensar in centrul comunei de dimensiuni mici fara a detine o unitate farmaceutica localnicii sunt nevoitii sa apeleze la mediul urban cu ajutorul rudelor pentru tratarea afectiunilor cornice. Pentru servicii de specialitate, locuitorii din rural trebuie sa apeleze, de regula, la unitatile medicale din oras, distanta fiind de 62km, in Drobeta Turnul -Severin in zona fiind imposibila astfel interventia de urgenta cu ajutorul salvarilor in cazurile grave. Calitatea actului medical este relativ scazuta, in principal din cauza slabei dotari cu aparatura medicala, de regula invechita sau chiar inexistenta. Ca urmare a slabei calitati a asistentei medicale, un locuitor are durata medie a vietii mai scazuta cu 2 ani decat un locuitor din mediul urban. Rata mortalitatii infantile atinge nivele foarte ridicate, depasind cu peste 30% nivelul din mediul urban.

La începutul anului 2003 în Goldeanu locuiau 1134 mii persoane în vîrstă de 60 ani și peste, din care mai mult de jumătate (60,5%) erau femei. În funcție de vîrstă, s-a stabilit că fiecare a patra persoană este în vîrsta cuprinsă între 60-64 ani, iar 14,1% sunt persoanele care au mai mult de 80 ani

STATISTICA POPULATIEI 2003

Pe parcursul ultimilor ani, ponderea persoanelor în vîrstă de peste 60 ani practic a rămas fără schimbări, dar în anul 2013 coeficientul de îmbătrînire a populației s-a mărit de la 0,4 la 10,8%.

Cu referire la mortalitatea varstnicilor, menționăm că principalele cauze ale mortalității varstnicilor sunt bolile aparatului circulator (70,5% din totalul decedaților din această grupă de varstă), boli ale aparatului respirator (11,3%) și bolile aparatului nervos (6,8%) alte cauze (4%)

bolile aparatului respirator – 7,9 % (2004)

bolile aparatului circulator – 9,7 % (2007)

bolile aparatului digestiv – 7,2 % (2009)

bolile sistemului nervos – 4,6 % (2011)

Prezentarea principalelor cazuri de deces

Analizând datele din tabel se poate observa că la nivelul anului 2003 se înregistra o natalitate de 20,5 la suta valoare care a fost constanta depasita pana in 2013 .

Din 2003 și până în 2013, natalitatea scade până la 20,5 %. Sunt ani în care natalitatea scade mai putin (2004 – 1,7 %, 2005 – 1,2 %), dar și ani când acest indice scade vertiginos (2007 și 2009 – 9,5 %). În anii 2010 s-au înregistrat cele mai mici valori ale natalității – 20,5% – fapt ce se răsfrânge asupra numărului populației ce scade sub 630 de locuitori în 2012.

Rata scăzută a natalității are cauze multiple, dar dintre ele se detașază starea precară a vieții, inexistența certitudinii zilei de mâine, situație care în mod cert va persista până când va crește standardul de viață.

Graficul natalitatii

Am studiat raportul foilor de observatie a 55 pacienti raportul fiind bolile aparatului respirator – 7,9 % bolile aparatului circulator – 9,7 %, bolile aparatului digestiv – 7,2 %, bolile sistemului nervos – 4,6 % cu pondere mai mare a barbatilor la bolile respiratorii si la femei cu ponderea crescuta la bolile circulatorii.

Concluzie

Fitoterapia este un izvor nesecat de sanatate pe măsura extinderii cercetărilor au apărut lucrări noi care demonstrează eficiența plantelor medicinale în terapeutică. După cercetarea numeroaselor surse documentare vechi și actuale trage următoarele concluzii ca produs al unei experiențe de viață, fitoterapia oferă un câmp de cercetări inepuizabil, cu rezultate surprinzătoare, utile, chiar și pentru evoluția medicinii științifice. S-a prezentat moduri pentru fiecare element în parte, plantele de leac . În acest spirit apreciem că fitoterapia trebuie preluată de la trecut, filtrată prin prisma cunoștințelor actuale, reactualizată și redată omului suferind,

Pe plan educativ-sanitar, literatura de popularitate în domeniul fitoterapiei, va trebui să adâncească mai ales studierea foarte bine cunoscute de populație și mai ales a celor recunoscute oficinal, care au o îndelungată confirmare terapeutică prin proba timpului. Admirând tot mai mult înaintașii, v-om dori să ducem mai departe mesajul lor și să-l transmitem îmbogățit, perfecționat, generațiilor viitoare.

BIBLIOGRAFIE

Bartolomeu, D., Bartolomeu, Șt. – Cunoașterea plantelor cu aplicațiuni la medicina populară. Plantele ce pot folosi sătenilor pentru căutarea sănătății. București, Inst. grafic „Eminescu”, 1901.

Bologa, V. L., Brătescu, G., Duțescu, B., Micu, Șt. – Istoria medicinii românești. Ed. Medicală, București, 1972, 526 p.

Brătescu, G. – Apărarea sănătății ieri și azi. Studii, note și documente. (Sub redacția). Ed. Medicală, București, 1984.

Brătescu, G. – Retrospective medicale (Sub redacția). Ed. Medicală, București, 1985.

Brătescu, G. – Aspecte istorice ale medicinii în mediul rural. Studii și note (Sub redacția). Ed. Medicală, București, 1973.

Bujoreanu, G. – Boli, leacuri și plante de leac cunoscute de țărănimea română, Astra, Sibiu, 1936.

Chirilă, Pavel – Medicina naturistă, Ed. Medicală, București, 1987.

Constantinescu, Gr., Elena Hațieganu-Buruiană – Să ne cunoaștem plantele medicinale, proprietățile lor terapeutice și modul de folosire, Ed. Medicală, București, 1986.

Grințescu, Ghe. P. – Contribuțiuni la studiul plantelor de leac ale poporului român, Ed. Universul, București, 1936.

Lupașcu P. Dimitrie – Medicina babelor, Analele Academiei Române, Seria II, Tom. XII, București, 1890.

Mocanu, Șt., Răducanu, D. – Plantele medicinale în terapeutică, Ed. Militară, București, 1983.

Silva, F. – Din rețetarele farmaciei verzi. Ed. Ceres, București, 1975.

Stanciu, V. – Plantele de leac, Biblioteca Semănătorul, Arad, 1916, Nr. 11.

Voiculescu, V. – Toate leacurile la îndemână. Ed. Cartea Satului, București, 1933, 331 p.

Voiculescu, V.- „Plantele medicinale în prezent” – Editata de redacția revistei Korunk, Cluj-Napoca, 1983.

LEACURI ȘI TERAPII/ LEACURI ȘI TERAPII : Magazin de medicină populară, tradițională și modernă / Editor : S.C. Inoan Press 2003

DIRECTIA JUDETEANA DE STATISTICA MEHEDINTI http://www.clr.ro/rep_htm/L307_2004.htm

http://vechi.ms.ro/pagina.php?id=119

BIBLIOGRAFIE

Bartolomeu, D., Bartolomeu, Șt. – Cunoașterea plantelor cu aplicațiuni la medicina populară. Plantele ce pot folosi sătenilor pentru căutarea sănătății. București, Inst. grafic „Eminescu”, 1901.

Bologa, V. L., Brătescu, G., Duțescu, B., Micu, Șt. – Istoria medicinii românești. Ed. Medicală, București, 1972, 526 p.

Brătescu, G. – Apărarea sănătății ieri și azi. Studii, note și documente. (Sub redacția). Ed. Medicală, București, 1984.

Brătescu, G. – Retrospective medicale (Sub redacția). Ed. Medicală, București, 1985.

Brătescu, G. – Aspecte istorice ale medicinii în mediul rural. Studii și note (Sub redacția). Ed. Medicală, București, 1973.

Bujoreanu, G. – Boli, leacuri și plante de leac cunoscute de țărănimea română, Astra, Sibiu, 1936.

Chirilă, Pavel – Medicina naturistă, Ed. Medicală, București, 1987.

Constantinescu, Gr., Elena Hațieganu-Buruiană – Să ne cunoaștem plantele medicinale, proprietățile lor terapeutice și modul de folosire, Ed. Medicală, București, 1986.

Grințescu, Ghe. P. – Contribuțiuni la studiul plantelor de leac ale poporului român, Ed. Universul, București, 1936.

Lupașcu P. Dimitrie – Medicina babelor, Analele Academiei Române, Seria II, Tom. XII, București, 1890.

Mocanu, Șt., Răducanu, D. – Plantele medicinale în terapeutică, Ed. Militară, București, 1983.

Silva, F. – Din rețetarele farmaciei verzi. Ed. Ceres, București, 1975.

Stanciu, V. – Plantele de leac, Biblioteca Semănătorul, Arad, 1916, Nr. 11.

Voiculescu, V. – Toate leacurile la îndemână. Ed. Cartea Satului, București, 1933, 331 p.

Voiculescu, V.- „Plantele medicinale în prezent” – Editata de redacția revistei Korunk, Cluj-Napoca, 1983.

LEACURI ȘI TERAPII/ LEACURI ȘI TERAPII : Magazin de medicină populară, tradițională și modernă / Editor : S.C. Inoan Press 2003

DIRECTIA JUDETEANA DE STATISTICA MEHEDINTI http://www.clr.ro/rep_htm/L307_2004.htm

http://vechi.ms.ro/pagina.php?id=119