Mecanismul Preturilor

CAPITOLUL I : COSTURILE DE BAZĂ ALE FUNDAMENTĂRII PREȚURILOR

Costul reprezintă un domeniu pe care se bazează fixarea prețului.

În funcție de raportul cerere-ofertă, ale cărui dimensiuni sociale sunt recunoscute prin mecanismul pieței, când se poate cunoaște de fapt, care este oferta și care este cererea, costul fiecărui producător poate fi mai mic, egal sau mai mare decât prețul.

Cunoașterea caracteristicilor de legătură indirectă între cost și preț determină preocupări constante ale producătorului de a-și optimiza costul acționând asupra reduceri lui, pentru a-și asigura un profit cât mai ridicat.

Conceptul costului

Definirea costului presupune mai întâi, definirea finalității sale și a obiectului său, deoarece toate procedeele de elaborare a costului decurg din acești doi vectori fundamentali.

Finalitatea costului poate fi determinată:

contabil, prin însumarea cheltuielilor angajate cu ajutorul contabilității analitice pentru a cunoaște nivelul costului efectiv al unui anumit produs;

economic, când întreprinderea vrea să meargă mai departe cu investigațiile sale.

Întreprinderea dorește, cu ajutorul calculelor previzionate ale costurilor, să ia decizii cu privire la prețuri. În acest caz, calculul contabil este prea îngust, trebuie acționat asupra cheltuielilor viitoare.

Este necesar a se folosi calcule oportune și decisive, să se adapteze costurile calculate în contabilitate.

Obiectul costului nu este nimic altceva decât asieta calculului, pentru a folosi un termen fiscal, adică ansamblul elementelor având în vedere costul. Aceste elemente pot fi: produsele, investițiile, funcțiile etc.

În calcul întâlnim costuri programate și costuri neprogramate, cum ar fi cazul confecționării nor noi produse pentru care consumurile de materiale sau manoperă diferă față de ele existente.

În termeni monetari, costul exprimă (măsoară) însumarea resurselor utilizate pentru obiectul său.

Din punct de vedere al timpului, costurile se stabilesc pe perioade scurte sau lungi.

Costul – element de fundamentare a prețului în optica producătorului vânzător

În economia de piață, relația dintre cost și preț își dezvăluie caracteristica dominantă de legătură indirectă, deoarece costul influențează indirect asupra prețului format pe piață.

În funcție de raportul cerere-ofertă, ale cărui dimensiuni sociale sunt recunoscute prin mecanismul pieței, când se poate cunoaște de fapt, care este oferta și care este cererea, costul fiecărui producător poate fi mai mic, egal sau mai mare decât prețul.

În cazul în care costul este mai mare decât prețul, înseamnă că producătorul nu acoperă în întregime cheltuielile, rezultând pierderi.

Când costul este egal cu prețul, înseamnă că producătorul își acoperă integral cheltuielile, dar nu obține profit.

Dacă costul este mai mic decât prețul, înseamnă că producătorul acoperă în întregime cheltuielile obținând profit.

Așadar, fiind o rezultantă a echilibrării cererii cu oferta la piață, prețul nu se formează în funcție de cost, ci în funcție de posibilitatea de echilibrare la un anumit nivel al său a celor două componente ale pieței.

Însă, existența lui îi conștientizează pe producători pentru a căuta soluții tehnice și economice în vederea reducerii lui.

Nivelul jocului liber al pieței incită pe agenții economici spre progres.

Nivelul costului de producție este în exclusivitate problema producătorului.

Cunoașterea caracteristicilor de legătură indirectă între cost și preț determină preocupări constante ale producătorilor de a-și optimiza costul acționând asupra reducerii lui, pentru a-și asigura un profit cât mai ridicat.

Concurența directă prin preț antrenează indirect o concurență prin cost.

La același nivel de preț câștigă mai mult orice producător al cărui cost este mai redus.

Absolutizarea caracterului de relație directă între cost și preț bazată pe planificare a însemnat stabilirea prețurilor prin însumarea mecanică a costului cu profitul determinat, și el, după metode administrative și greu de adaptat la schimbările survenite în mărime reală a valorii de schimb a produselor și serviciilor, creând anomalii de preț, menținute pe perioade îndelungate de timp.

Orice producător trebuie să-și realizeze o fundamentare a costului și a marjei profitului, pentru a putea aprecia, mai întâi ca legitimitățile pieței să acționeze asupra nivelului prețului, dacă poate opta sau nu pentru fabricarea produsului respectiv.

Mai mult chiar, elaborarea calculelor previzionate de cost și de preț este necesară în mai multe variante, pentru a ne putea alege varianta cea mai bună. Aceasta înseamnă că, deși trăsătura fundamentală a relației dintre cost și preț este a ceea de legătură indirectă, ea trebuie să incite pe toți producătorii la folosirea funcției costului prospectiv în activitatea decizională privind producția și vânzările.

Ipostaze în care apare costul ca element de fixare a prețului de vânzare

În limbajul și metodologia fundamentării și stabilirii prețurilor, costul de producție prezintă sensuri multiple:

costul, ca măsură a efortului producătorului, cuprinde elementele de cheltuieli cunoscute: materii prime și materiale, combustibil, energie, apă, salariu, CAS și ajutorul de șomaj, amortismentul fondurilor fixe, cheltuieli pentru tehnica nouă, dobânzi și alte cheltuieli bănești.

Costul complet de producție, ca totalitate a cheltuielilor de producție, analizate critic și prospectiv, exprimă doar efortul de fabricație a produsului, în timp ce prețul exprimă efortul recunoscut la piață al producției și vânzării – cumpărării produsului, adică efortul social, economic și financiar depus de către producător, dar, recunoscut, ca atare, prin tranzacțiile comerciale și de către cumpărători.

costul în raport cu timpul, se folosește în fundamentarea prețului prospectiv, de regulă, ca mărime antecalculată și, numai în mod excepțional, ca mărime post-calculată.

Fundamentarea prețurilor pe baza costurilor antecalculate este regula generală a formării prețurilor și, totodată, condiția asigurării valabilității lor pe un interval de timp.

Astfel, costul determinat reprezintă un cost prospectiv al perioadei de producere și comercializare a produselor.

Folosirea antecalculațiilor de costuri și stabilirea prețurilor noilor produse este legată și de necesitatea utilizării produselor etalon, prin costurile și prețurile lor recunoscute deja în relațiile de schimb pe piața internă și mondială.

Pentru produsele la care nu se pot găsi etaloane având caracter de unicat sau comenzi ocazionale, în stabilirea prețurilor se folosesc costuri post-calculate, analizate critic.

costurile individuale (Ci), costurile concurențiale (Cc) și costurile de echilibru (Ce).

În condițiile economiei de piață, costurile de producție servesc la fundamentarea prețurilor de ofertă în următoarele ipostaze:

cost individual;

cost de echilibru;

cost concurențial;

cost marginal.

Costul individual (Ci) al fiecărui producător este folosit în calculele economice privind fundamentarea prețului de ofertă deoarece, ca orice vânzător, unitatea producătoare nu poate, principial, să conceapă desfacerea produsului obținut cu pierderi.

Este legat de rațiunea de a ființa ca agent economic, de a fi rentabil, de a prospera.

Astfel, fiecare producător propune prețul de ofertă, asigurându-și remunerarea costului pe baza relației:

Pr = Ci + Pi

Pr – prețul de ofertă propus de producător;

Ci – costul individual al producătorului;

Pi – marja profitului individual al producătorului, luând în considerație și obligația de plată a impozitului pe cifra de afaceri, aplicând procedeul de calcul al acestuia în preț, conform reglementărilor fiscale.

Costul de echilibru (Ce) între producătorii de ramură, a cărui dimensiune este determinată prin formarea liberă a prețului la piață; se poate vorbi, deci, de un cost recunoscut de piață pe baza raportului cerere-ofertă.

Prețurile libere în condițiile unei concurențe reale tind să se apropie de prețul de echilibru care, la rândul lui, presupune un cost de echilibru, un cost în jurul căruia tind să se apropie costurile individuale.

Acest cost al echilibrului pieței este un cost optim definit prin mecanismul formării prețului la piață, al prețului de echilibru.

Costul de echilibru apare ca un cost în jurul căruia oscilează costurile individuale, ai cărei producători se preocupă în particular să nu-l depășească.

Costul concurențial (Cc) este costul individual cu nivelul cel mai scăzut. El acționează prin imprimarea tendinței de reducere a costurilor individuale creând premisele reducerii prețurilor. Concurența directă prin preț are în spate concurența indirectă prin costuri.

Costul marginal (Cm) este costul creșterii producției peste nivelul optim al acesteia, producție obținută cu cel mai coborât cost mediu.

E regulă, costul marginal poate fi folosit pentru stabilirea prețului la nivelul său, uneori peste acest nivel, știut fiind că un asemenea nivel de preț (p = Cm sau p > Cm), pe seama volumului relativ redus al producției, aduce întreprinderii profituri sigure și ridicate. Dar, o asemenea ipostază a costului în funcția prețului apare fie în situație de monopol, fie în situații dictate de autoritatea publică, urmărindu-se economisirea resurselor deficitare sau reflectarea diferențierilor marginale ale consumului acestora în diferite momente ale producției.

Prețul comparabil pe piața mondială stă la baza apropierii prețurilor interne de cele internaționale, a competitivității produselor prin preț.

Aici intervin următorii factori: competitivitatea performanțelor tehnice, productivitatea muncii determinată de înzestrarea tehnică, performanțele utilajelor, pregătirea forței de muncă și gradul de cointeresare a ei, factorul monetar (convertibilitatea monedei naționale, paritatea leului în raport cu valutele, rata inflației ș.a.), disciplina comercială etc.

Desigur, influențează puternic concurența pe piața mondială raportul cerere-ofertă, politica protecționistă sau liber schimbistă a statului, politicile fiscale și alți factori.

Costul ca bază de calcul a profitului

Pe lângă calitatea de a fi element structural distinct, ca punct de sprijin al prețului, costul mai are și calitatea de a fi baza de calcul a profitului în momentul fundamentării prețului de ofertă, când venitul net se apreciază în raport cu efortul total de producție sau elemente importante de efort. Teoria a definit pe lângă cost și alte baze cu conținut de efort – salariile, capitalul avansat, dar practica a confirmat că cea mai răspândită dinte acestea este costul, ca expresie a capitalului consumat.

În structura prețului fundamentat, pornind de la cost, profitul poate fi stabilit ca marjă cu nivel absolut sau cu ajutorul ratei rentabilității aplicată la cost. Astfel:

PPo = Ci + Pi sau

PPo = Ci + Ci ∙ r%

unde r% = Pi / Ci ∙ 100,

în care:

PPo – reprezintă prețul de ofertă fundamentat și propus de către producător (fără impozit indirect);

Ci și Pi reprezintă costul pe produs și profitul stabilit pe produs în prețul unitar de ofertă al producătorului i;

r% – reprezintă rata procentuală a rentabilității prestabilită în raport cu costul și prețul de ofertă.

Pot exista situații (ramuri, produse, concepte de dimensionare a profitului), în care profitul și rata lui să se raporteze nu la costul total, ci la părți (elemente) ale acestuia: salarii, valoarea adăugată.

Costul, ca element de corelare a prețurilor. În această ipostază, costul servește la analiza prin comparare a costului unui produs (de regulă, nou) cu costul unui produs reprezentativ (sau chiar a mai multor produse), ales ca etalon, din economia internă sau mondială. În acest fel, costul individual va putea să se apropie de costul concurențial intern sau extern.

CAPITOLUL II : MECANISMUL PREȚURILOR ȘI STRATEGIILE DE ADAPTARE A

PREȚURILOR LA CERINȚELE PIEȚEI

2.1 Mecanismul prețurilor

Concepte privind prețul și valoarea

În studierea prețurilor, cunoașterea conținutului economic și al mecanismului formării lor în procesul schimbului este o premisă hotărâtoare pentru a se înfăptui trecerea de la fundamente teoretice la fundamente practice a modalităților concrete, a tehnicilor de stabilire a prețurilor.

Existența prețurilor este legată de procesul schimbului, piața fiind condiția sine-qua-non a formării prețurilor.

Definirea rolului pieței, a modului de funcționare a acesteia trebuie realizată vizavi de impactul previziunii și de tipul de proprietate (publică, privată sau cooperatistă).

Definit în termenii cei mai generali, prețul reprezintă o sumă de bani primită sau plătită pentru cedarea, respectiv obținerea unui bun sau serviciu. Sub aspect economic, prețul este expresia bănească a valorii bunurilor sau serviciilor care fac obiectul schimbului și constituie o categorie economică.

Prețul exprimă relațiile bănești care apar și se derulează între agenții economici, între aceștia și populație, între cetățeni, între diferite firme și state etc., cu privire la exprimarea în bani a valorii mărfurilor care fac obiectul schimbului.

În condițiile contemporane prețul este un instrument al pieței reprezentând cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus și poate să o ofere producătorului în schimbul bunului pe care acesta poate sa i-l ofere pe piață și exprimă, în cea mai mare măsură sub aspect calitativ și structural, un ansamblu de informații furnizate reciproc de către participanții la schimb, în funcție de raportul dintre cerere și oferta, pe de o parte, și în cadru legislativ, pe de alta parte, având caracter dinamic, divers și reglementat.

O definiție a prețului, unanim acceptată este cea formulată încă din antichitate de către Aristotel și Xenofon care reprezintă prețul ca o cantitate de monedă pe care cumpărătorul este dispus și o poate oferii producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta i-l prezintă pe piață. Acesta este prețul absolut. De obicei prețul este exprimat în termeni bănești (preț absolut), dar poate fi exprimat în termenii cantității din alt bun la care trebuie să renunțe pentru procurarea produsului necesar (prețul relativ).

Analiza naturii economice a prețului a început cu economia clasică, respectiv cu A. Smith, care a arătat că masura reală a valorii de schimb ale marfurilor este munca. Mai tîrziu D. Ricardo consolidează acest punct de vedere și susține că munca ce întruchipează valoarea are dublu caracter: munca vie (reprezintă transferarea valorii de la mijloacele de producție la produsul finit și crearea unei noi valori, având un caracter activ asupra valorii) și munca materializată (întruchipată în mijloacele de producție și are un caracter pasiv asupra valorii).

K. Marx a preluat teoria valorii de la clasici, îmbogațind-o cu elemente noi, și defineste valoarea ca “timpul de muncă socialmente necesar pentru producere în condiții de producție existente, normale din punct de vedere social, cu un nivel mediu de îndemânare și intensitate a muncii”. Analize asupra naturii economice a prețului au fost făcute și de economiștii români. Astfel, V. Madgearu explică existența unei identitați între proporția schimbului de mărfuri și cheltuielile necesare obținerii acestora. Toate aceste concepții s-au întruchipat în teoria valorii-muncă sau teoria obiectivă a valorii. Rezumând ideile ce stau la baza teoriei obiective, menționăm că problema fundamentală a economiei este oferta, respectiv:

prețul este măsura muncii cheltuite pentru producere;

valoarea mărfii rezultă nu numai din munca vie, dar și din cea materializată;

mărimea valorii mărfii se schimbă în funcție de productivitatea muncii.

Ramura subiectivă a valorii are la origine utilitatea la care s-a referit, la începutul preocupărilor economice, Xenofon. Printre motivele apariției acestei teorii putem menționa imposibilitatea teoriei valorii-muncă de a explica contribuția pieței la formarea prețului, la influențarea valorii prin raportul cerere-ofertă. Drept fundament al prețului a fost considerată utilitatea, teoria subiectivă sau, altfel spus, teoria valorii bazată pe utilitate, având ca autori pe W. Jevons, K. Menger, A. Marshall ș.a. Ideia de bază este: dacă marfa nu are utilitate valoarea ei este nulă.

Din moment ce nu toate părțile ale aceluiași produs au utilități egale, pe măsură ce se asigură o suficientă acoperire a trebuințelor, orice cantitate suplimentară are un grad de utilitate diferit, respectiv, mai mic. De aceea, teoria subiectivă a valorii face distincție între utilitatea totală, dată de întreaga cantitate consumată dintr-o marfă, și utilitatea ultimei unități, care este cel mai puțin dorită și se numește utilitate finală sau marginală. La baza formării prețurilor, în lumina teoriei subiective, se află utilitatea marginală, într-o influență direct proporțională. Cu cât utilitatea marginală scade, cu atât se consumă o cantitate mai mare din bunul respectiv pentru care, însă, a fost plătit un preț mai mic pe unitate de produs.

Teoria valorii bazată pe utilitate așează la baza formării valorii de schimb și a prețurilor, pe lângă utilitate, și raritatea mărfurilor. Așa se explică unele situații aparent paradoxale ale unor produse cu utilitate mare, dar valoare de schimb mică sau ale unor mărfuri de utilitate mică, dar valoare de schimb mare (de exemplu: paradoxul apă-diamante).

Pentru explicarea naturii economice a prețului în condițiile actuale este nevoe de o teorie – sinteză a valorii. Dacă formarea prețului este dictată de latura ofertei în teoria obiectivă și de cerere în cea subiectivă, într-o teorie sintetizatoare a factorilor de influență asupra mărimii, dinamicii și corelațiilor dintre prețuri, acestea din urmă apar ca expresie a confruntării intereselor dintre vânzători și cumpărători. Așa cum apreciază M. Manoilescu: “Noi înțelegem să luăm în considerare toți factorii, atât obiectivi, cât și subiectivi care contribuie la formarea valorilor și ne situăm pe terenul teoriei moderne a echilibrului care, de asemenea, are în vedere multilateralitatea factorilor constituenți ai valorii”. Iar A. Marshall înaintează următoarea afirmație: ”Pe bună dreptate se poate discuta dacă este lama superioară sau inferioară a unei foarfeci cea care taie o foaie de hârtie, ca și dacă valoarea este guvernată de utilitate (cererea consumatorului) sau costul de producție (oferta producătorului)”.

Rezumând ideile expuse, se poate afirma că prețul este o categorie economică complexă, nivelul căruia reflectă expresia bănească a valorii mărfii, pe de o parte, și influența anumitor factori care se manifestă în situații economice concrete, pe de altă parte. Valoarea apare ca rezultat al confruntării cererii cu oferta de bunuri și se află în dependență de circuitul monetar. Iar factorii esențiali care determină nivelul, structura și evoluția prețului sunt reprezentați prin psihologia cumpărătorilor, anumite interese și obiective ale producătorilor, condițiile în care se derulează tranzacțiile, legislația în domeniul formării prețurilor ș.a.

Indiferent de optica sub care este privit, prețul măsoară ceva. La întrebarea “ce măsoară prețul” principalele școli economice au dat explicații diferite cunoscute ca teorii ale prețului.

Cunoașterea diferitelor teorii privitoare la pret permite însă să se înțeleagă că aceasta nu este dată numai de consumul de factori primari, în condițiile unei activități economice socialmente posibilă și necesară, valoarea având, pe lângă componenta materială și o dimensiune subiectivă, raritatea, preferințele și dorințele consumatorilor fiind și ele implicate în procesul de formare a valorii. În acest context, devine evident că, pe de o parte, oricât de mare ar fi consumul de factori primari, dacă bunul nu este util, el nu dobândește nici valoare, iar, pe de altă parte, oricât de mare ar fi utilitatea unui bun, valoarea nu poate fi apreciată separat de cantitatea și calitatea factorilor de producție consumați pentru deținerea bunului respectiv.

În aceste sens, este relevantă opinia lui Alfred Marshall, după care: „întrebări de genul: cine determină valoarea, utilitatea sau costul? sunt greșit puse, deoarece ridică o falsă problemă, valoarea fiind o mărime aflată permanent și sub incidența consumului de factori de producție și sub aceea a utilității și rarității". Mai departe, afirmă el „ar fi la fel de rezonabil de a discuta asupra chestiunii de a ști care din cele două lame ale foarfecelui taie foia de hârtie ca și a chestiunii de a ști dacă valoarea este guvernată de utilitate sau de costul de producție… putem spune, ca regulă generală, că cu cât perioada analizată este mai scurtă, cu atât cererea influențează mai mult valoare; și că, dimpotrivă, cu cât această perioadă este mai lungă, cu atât valoarea va fi influențată mai mult de costul de producție".

Prin urmare, se poate concluziona că în formarea valorii și prețurilor au importanță, atât utilitatea care determină, în ultimă instanță, cererea și prețul de cerere, cât și costul de producție prin care se manifestă caracterul limitat, raritatea factorilor de producție și care determină oferta și prețul de ofertă.

Într-o economie de piață, ca ceea actuală, prețurile se formează ca rezultat al comportamentului specific al agenților economici, al modului în care aceștia reușesc să cunoască mai bine piața și să-și adapteze activitatea sau consumul la cerințele și situația pieței. În funcție de condițiile economico-sociale prin care trece o țară, într-o anumită perioadă, importanță mai mare are unul sau altul din cei doi factori (cererea sau oferta) în formarea prețurilor. În țara noastră, în perioada de tranziție, prețurile au fost, în general, impuse de către ofertanți și se bazează pe costuri ridicate, rezultat al unei productivități scăzute a muncii, a unor salarii care joacă și rol de protecție socială (nu doar de remunerare a muncii), a unor dificultăți economice și financiare prin care trec mulți agenți economici.

Funcțiile prețului în economia concurențială

În general, viața oamenilor este puternic influențată de către prețuri, prin funcțiile sale, ele contribuind hotărâtor la realizarea a numeroase obiective economice, politice și sociale. Privit din acest unghi, prețul este deci, nu numai o categorie economică, ci și un important și eficient instrument economic.

Principalele funcții ale prețului sunt:

funcția de calcul și măsurare a cheltuielilor și rezultatelor activităților economice. Exprimând în bani valoarea producției, a mărfurilor, prețul, prin intermediul indicatorilor economici permite evaluarea și cunoașterea atât a cheltuielilor efectuate, cât și a rezultatelor obținute la zi și în dinamica lor.

Redând aspectele cantitative și calitative ale tuturor laturilor activității economice, prețul reprezintă un important instrument de informare, un semnal care pune în evidență atât performanțele cât și nerealizările care se regăsesc atât la nivele macroeconomic, cât și la nivelul fiecărei unități în parte.

La nivel microeconomic, mărimea prețului din perioada de bază și curentă, precum și nivelul anticipat orientează producătorii cu privire la alegerea celor mai eficiente investiții, a celor mai profitabile variante de combinare a factorilor de producție. Orice decizie vizând introducerea progresului tehnic, lărgirea și diversificarea producției, repartizarea și folosirea resurselor, participarea pe piața externă sunt fundamentate pe calcule și analize de eficiență bazate pe folosirea prețurilor, care se constituie într-un reper obiectiv al proiectării și desfășurării proceselor economice.

funcția de stimulare a producătorilor. Faptul că prin nivelul lor, prețurile influențează direct mărimea veniturilor, a profitului, scopul oricărui agent economic motivează întreprinzătorii în alocarea și folosirea eficientă a resurselor precum și în menținerea și lărgirea pieței prin prețuri atractive, care să înlesnească vânzarea mărfurilor

funcția de recuperare a cheltuielilor de producție. În acest context e de reținut că, prin nivelul său, prețul de vânzare trebuie să asigure recuperarea de către producători a cheltuielilor efectuate și obținerea unui anumit profit, condiție obligatorie pentru reluarea continuă a procesului de producție.

Dacă prețurile se situează sub nivelul costurilor, producătorii nu pot relua activitatea la același nivel, prețurile de vânzare fiind mai mari decât cheltuielile cu factorii de producție utilizați, în acest fel încasându-se un profit care transformat în capital reinvestit asigură creșterea și diversificarea producției față de perioada anterioară.

funcția de redistribuire a veniturilor. În legătură cu această problemă se cunosc două situații:

atunci când nivelul prețurilor crește mult peste cel normal în condițiile existenței monopolului producătorului și a unor stări monopoliste “necontrolate”, o parte din veniturile cumpărătorilor se redistribuite în favoarea producătorilor și vânzătorilor de mărfuri;

atunci când prețurile scad sub nivelul normal fie datorită jocului pieței, fie datorită unor măsuri guvernamentale, redistribuirea se face în favoarea consumatorilor.

funcția de informare. Prin nivelul lor, prețurile oferă semnale, pe de o parte producătorilor, cu privire la eforturile financiare pe care le presupune aprovizionarea cu factori de producție, pe de altă parte consumatorilor privind procurarea bunurilor de care au nevoie.

În cazul produselor noi, un rol deosebit în realizarea acestei funcții revine activităților de promovare și reclamă care pe lângă date tehnice, funcționale cuprind și informații referitoare la prețuri.

funcția de pârghie financiară. Rolul prețurilor de pârghie economico-financiară nu trebuie tratat unilateral, strict, doar din punctul de vedere al unității respective, ci și din punct de vedere al relațiilor financiare generale.

În acest cadru, prețul apare și ca o pârghie de recuperare a costurilor, dar și ca izvor de formare a veniturilor statului, prin impozitele aplicate asupra prețurilor.

funcția de armonizare a intereselor particulare cu cele sociale. La realizarea acestui deziderat către care tinde societatea modernă, alături de alte componente ale pieței concurențiale, un rol deosebit revine sistemului de prețuri

Sesizând acest lucru, A. Smith, referindu-se la mecanismul „mâinii invizibile”, arăta că prețurile sunt reglate de suma totală a reacțiilor individuale. El este primul gânditor care vorbește despre alocarea optimă a resurselor existente, pe baza prețurilor, în condițiile unei concurențe perfecte, mecanismul prețurilor contribuind decisiv la realizarea acumulării capitaliste și creșterea venitului național.

Preocupat de problema dezvoltării economice, Smith arată că libera concurență tinde să regleze prețurile, iar pe această bază să optimizeze alocarea resurselor în cadrul ramurilor economiei, ceea ce asigură și armonizarea interesului individual, particular cu interesul colectiv. El atrage însă atenția că propriul interes poate sluji interesului colectiv numai în condițiile existenței unui anumit cadru instituțional, prețurile „libere” neînsemnând anarhia prețurilor.

Acest deziderat este cu atât mai stringent astăzi, când în condițiile adâncirii diviziunii muncii și, implicit a strângerii legăturilor dintre producători, orice creștere de preț, se transmite în întreaga economie, prețurile unora fiind costurile altora.

funcția de perfecționare a activității economice. Condițiile de producție, incontestabil diferite de la o unitate la alta fac ca și costul pentru aceeași marfă, să difere. Pe piață, în lupta pentru concurență se formează însă un preț unic, ceea ce face ca agenții economice, la care costul și prețul individual sunt mai mari decât cele generale, să piardă și să dea faliment, în timp ce firmele care produc cu cheltuieli mici și care în mod normal au și un preț mediu mai mic să câștige și să se impună pe piață.

Pentru a diminua la minim riscul eșecului și a spori la maxim șansa de câștig, firmele vor urmări să reducă costurile, fapt pentru care promovează tehnologii avansate, metode de conducere și gestiune moderne, în măsură să asigure folosirea cât mai eficientă a factorilor de producție.

Existența prețurilor se leagă nemijlocit de procesul schimbului de bunuri și servicii, utilizarea acestora capătând o amploare deosebită odată cu dezvoltarea piețelor și utilizarea banilor în actele de vânzare-cumpărare.

Prețurile se formează sub acțiunea a trei categorii de factori:

Factorii de producție- factori ai ofertei- care influențează formarea prețurilor prin nivelul și structura costurilor, nivelul și structura producției mondiale, mărimea rezervelor, etc..

Factorii de consum- factorii cererii- sunt reprezentativi prin nivelul și structura consumului intern și extern, modul de concentrare și distribuție a cererii pe piața națională și mondială, mărimea veniturilor cumulate pe piața internă și externă.

Factorii de mediu- politici, economici, legislativi, tehnologici și sociali.

Forme de prețuri

În timp, problematica prețurilor a cunoscut un amplu proces de adaptare și perfecționare, cu schimbări multiple și semnificative în întregul mecanism de formare a prețului, precum și în modalitățile de exprimare a acestuia.

Cele mai importante modificări privesc lărgirea gamei de prețuri cu care operează astăzi piața; apariția noilor forme de prețuri nu a fost însă întâmplătoare, ci s-a datorat acțiunii unei multitudini de factori:

diversificarea nomenclatorului de mărfuri;

implicarea diverselor organisme interne și internaționale în formarea prețurilor,care a dus la apariția prețurilor de licitație, a cotațiilor de bursă, a prețurilor afișate,a prețurilor indexate, a prețurilor de acord etc.;

accentuarea unor dezechilibre economice;

alți factori (cuprinderea sau nu în preț a ambalajului, suportarea sau nu a
cheltuielilor de asigurare, modul de negociere etc.)

Diferitele prețuri ce alcătuiesc sistemul de prețuri pot fi clasificate după mai multe criterii:

Conținutul prețului a evoluat în timp, funcție de tipul de economie, de saturația pieței, de tipul concurenței și rolul statului în societate.

1. După modul de formare pe tipul de economie, prețurile pot fii:

prețurile de piață, denumite și prețuri libere, specifice economiilor de piață, care se formează pe baza condițiilor pieței, în funcție de cerere, ofertă, concurență și strategiile adoptate de firme; se găsesc în modelul pieței pure și perfecte;

prețurile administrate care sunt rezultatul deciziilor statului și a altor centre de forță economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri etc.).

prețuri mixte sunt cele care funcționează în contextul economiilor în tranziție(pe scară mai restrânsă) sau de piață și rezultă din intersectarea mecanismului liber al pieței cu elemente de autoritate administrativă sau forță economică.

După tipul pieței conținutul prețurilor diferă, astfel:

într-o piață nesaturată, în care cererea este superioară ofertei, producătorul are o poziție de monopol în fața consumatorului și pe această bază își poate impune cu ușurință propriul preț. Prețul ofertantului trebuie să acopere cheltuielile de producție și să asigură un profit rezonabil, pronind de la “cerința” recuperării muncii încorporate în produs.

într-o piață saturată, caracteristică economiilor contemporane, în care oferta devansează cererea, consumatorul are un rol privilegiat și se impune mult mai puternic în formarea prețurilor de piață, producătorul fiind interesat de adaptarea costului la prețul pieței, preț generat în mare măsură de cerere și concurență. Acest preț denumit și preț competitiv, este un preț recunoscut de piața și care, în condiții normale, trebuie să aducă beneficii tuturor părților implicate (producători, distribuitori, consumatori, stat).

3. Din punct de vedere al tipului de concurență în care prețurile se formează pe piață, acestea se clasifică în:

prețuri formate în condiții de liberă concurență;

prețuri care se stabilesc în regim de monopol sau alte forme de concurență imperfectă;

Prețul de pe piața cu concurență perfectă se formează în funcție de raportul dintre cererea agregată și oferta agregată la nivel impus de cantitatea determinată dintre venitul marginal și costul marginal, adică acel nivel la care agenții economici înregistrează profit maxim.

Prețul de monopol. Monopolul poate caracterizat ca fiind situația în care un produs unic al unui bun omogen este în prezența unei infinități de cumpărători.

Prețul de monopol se formează în funcție de raportul de cerere totală și oferta firmei monopoliste la nivel impus de cantitatea determinată de egalitatea dintre venitul marginal și costul marginal

Prețul practicat de firmele oligopolistice, care alcătuiesc un cartel în scopul maximizării profitului și care își desfășoară activitatea în condițiile unor structuri ale costurilor diferite care se formează la acel nivel al producției totale la care venitul marginal corespunde costului marginal pe ansamblul industriei, nivelului de producție care se realizează în cote diferite între agenții economici respectivi.

Conținutul prețului pe aceste tipuri de piețe este adaptat strategiei specifice a firmei în mediul concurențial respectiv( vezi capitolul următor).

4. Funcție de rolul statului în societate.

Politica statului își pune amprenta asupra conținutului prețurilor prin intervenția autorităților asupra următoarelor componente:

prețuri,

concurența,

fiscalitate,

subvenții (ajutoare de stat),

alocarea de resurse și eficiența utilizării lor,

echilibrul macroeconomic,

bunăstarea consumatorilor.

Măsurile luate de stat pot avea un efect direct sau indirect asupra prețurilor. Din prima categorie se pot enumera:

stabilirea de prețuri fixe la anumite produse sau de tarife fixe la anumite servicii sau utilități.

fixarea de prețuri limită: maximale pentru protejarea consumatorilor sau minimale pentru protecția sau stimularea producătorilor.

reglementarea generală a prețurilor.

Există totodată numeroase măsuri sau politici cu efect indirect asupra nivelului prețurilor din economie, precum:

reglementarea concurenței și practicilor comerciale,

redefinirea politicii fiscale prin modificarea TVA, accizelor, taxelor vamale și impozitelor,

politica ajutoarelor de stat,

rolul sectorului de stat din economie și a comenzilor de stat,

măsuri privind comerțul exterior și politica valutară,

măsuri privind piața creditului sau raționalizarea consumului.

Din punct de vedere al modului de negociere prețurile se împart în:

prețuri de tranzacție; acestea se negociază, de regulă, prin participarea directă la tratative a partenerilor de afaceri;

prețuri prestabilite; aici se includ prețurile de catalog, prețurile de listă, prețurile afișate, etc.;

prețuri prin negocieri publice programate, cum ar fi prețul de licitație și cotațiile de bursă.

Din punct de vedere al momentului de calcul se disting următoarele forme de prețuri

prețuri postcalculate- se folosesc în sectoarele productive și se determină în funcție de cheltuielile efectiv realizate pentru un anumit produs sau întreaga producție pe un anumit interval de timp;

prețuri antecalculate- sunt folosite de cele mai multe ori pentru fundamentarea asimilării de produse noi sau modernizarea celor existente;

prețurile prognozate- se referă la perioade mai mari și se determină pe baza unor calcule complexe.

din punct de vedere al unității de măsură sub care se comercializează
bunurile și serviciile, prețurile pot fi:

prețuri pe unitate fizică de măsură (tonă, kg, litru, vagon etc.);

prețuri "la cheie", sau prețuri pe lucrare;

prețuri pe cantitate și conținut, care se folosesc pentru combustibili, metale prețioase.

în funcție de locul realizării produselor, de condițiile de livrare (condiții de franco si ambalaj) prețurile pot avea următoarele forme:

prețuri franco depozitul furnizorului, situație în care cheltuielile de transport cad în sarcina cumpărătorului.

prețuri franco-stația de expediție, forma care presupune ca cheltuielile de transport până la cea mai apropiată stație de încărcare să fie suportate de către producător și, în continuare, până la locul de consum, de către cumpărător.

prețuri franco destinație, caz în care toace cheltuielile până la cumpărătorul mărfii sunt suportate de furnizor.

În țară noastră, cea mai frecvent folosită a fost prima formă. Aceasta cu scopul de a asigura delimitarea mai exacta a sferei producției de sfera circulației mărfurilor si pencru a determina beneficiarii sa se aprovizioneze de la cei mai apropiați furnizori, pentru a reduce cheltuielile de transport aprovizionare. Aceasta cerință economica este valabila și în prezent.

ținând seama de momentul în care se folosesc sau pentru care se folosesc, prețurile pot fi:

prețuri curente, sunt prețuri practicate efectiv pe piață în activitatea cotidiană de vânzare- cumpărare;

prețuri la termen, sunt prețuri afișate pentru livrarea la o dată ulterioară a mărfurilor;

prețuri constante, sunt prețurile unui anumit an anterior cu ajutorul cărora se recalculează indicatorii valorici privind dezvoltarea dintr-o anumită perioadă (5- 10 ani) pentru a se putea compara în timp;

prețuri comparabile, sunt prețuri folosite la stabilirea dinamicii indicatorilor valorici pe o perioadă și mai mare de timp, în care s-au practicat mai multe prețuri constante.

alte forme ale prețurilor, în funcție de diferite situații concrete, scopuri sau domenii in care se folosesc și anume:

prețuri de deviz, folosite în cazul lucrărilor de construcții montaj și a celor pentru reparațiile în construcții;

prețuri de contractare și de achiziție la care se cumpără produsele agricole la fondul de stat, de la producătorii agricoli;

prețuri de licitație, la care se adjudecă bunurile mobiliare sau imobiliare supuse vânzării sau închirierii prin licitație publică; •

prețuri de rezervare, sunt prețuri sub care nu se vând o parte din bunurile aflate în stoc, vânzătorii așteptând o oarecare creștere a prețurilor pieței. Prețurile de rezervare depind de nivelul prețurilor pieței și al cheltuielilor de stocare;

prețuri de transfer sau de cesiune internă, reprezintă prețurile practicate în schimbul de bunuri sau servicii între subdiviziunile (fabrici, filiale, exploatari) ale aceleiași întreprinderi integrate vertical;

prețuri sociale, sunt prețuri ce au fost stabilite la un nivel mai scăzut din considerente de ordin social, ca de exemplu: prețuri pentru bunurile destinate copiilor si elevilor, pentru echipamentul de protecție, prețurile practicate prin cantinele și bufetele de incinta etc.

În raporturile de comerț exterior prețurile pot îmbrăca alte forme, ca de pildă:

– prețuri interne, și în cadrul lor preț intern complet de export, care cuprinde prețul cu ridicata, plus cheltuieli de reclamă, ambalaj, transport, comisioane etc.; si preț intern de vânzare a produselor importate, care poate cuprinde valoarea în vamă, taxa vamală, accize și alte taxe, după caz, T.VA., comision și adaos comercial, în funcție de circuitul bunurilor și natura consumului;

– prețuri externe, în valuta, de import și de export și aici operează condițiile de livrare, în funcție de care prețurile externe pot fi:

– prețuri franco- frontiera română, când cheltuielile de transport până la granița română cad în sarcina producătorului – (importatorului) din țară.

– prețuri C.I.F.(inițialele de la engl. cost- insurance, freight – cost, asigurare, navlu), când prețul cuprinde cheltuielile de transport, asigurare și navlu pâna la portul de destinație;

– prețuri F.O.B ( inițialele de la engl. free on board- liber la bord), când în prețurile mărfurilor sunt incluse cheltuielile ocazionate de încărcarea mărfurilor în vapor, beneficiarul urmând să suporte toate cheltuielile din momentul în care mărfurile au trecut bordul vasului în portul de încărcare.

Pe piața mondială, prețurile îmbracă alte forme specifice, și anume: cotații la bursă, prețuri de monopol prețuri de tranzacție, prețuri de licitație, prețuri de acord etc.

Relațiile dintre prețuri

Datorită diviziunii sociale a muncii și a autonomiei participanților la procesul de schimb, prin intermediul banilor, interdependența dintre oameni este dublată de o lume a prețurilor (un sistem complex, poate cel mai complex cunoscut de om, după cel material).

Abordarea sistemică a prețurilor permite pe de o parte, identificarea conexiunilor și interconexiunilor dintre diferitele categorii de prețuri care formează sistemul prețurilor dar și a acestuia din urmă în raport cu celelalte componente ale macrositemului economiei naționale ( sistemul financiar, sistemul valutar, sistemul de credit,comercial și de producție).

Prețurile nu se formează și ca atare nu pot fi analizate izolat. Ele se intercondiționează în cadrul unui sistem de prețuri. Aceasta înseamnă că între diferite ramuri, în interiorul fiecăreia dintre ele, producția trebuie organizată sub influența sistemului de prețuri, format din interacțiunea a două serii de prețuri: prețurile produselor și prețurile resurselor sau ale factorilor de producție. Primele, raportate la costurile de producție, determină repartiția resurselor între ramurile producătoare. Prețurile resurselor, la rândul lor, determină combinarea factorilor de producție în interiorul fiecărei ramuri.

Raportul dintre cele două componente ale pieței, oferta și cererea, manifestate sub incidența concurenței, evoluează după cum prețurile, prin mecanismul lor autonom, reușesc să concure la repartizarea resurselor în economie, astfel încât să fie posibilă echilibrarea pieței. Prețurile reglează în timp restabilirea echilibrului pieței.

Reprezentând semnalele gradului de solicitare a resurselor în economie, prețurile incită operatorii din economie să le urmărească. Ei folosesc, astfel, prețurile factorilor de producție în deciziile privind organizarea producției bunurilor, pe baza combinării acestor factori. Această legătură este esențială și reflectă interdependența prețurilor în cadrul sistemului.

Sistemul de prețuri este observat ca o interacțiune continuă a diferitelor categorii de prețuri, definite în cadrul unor faze ale circuitului economic: prețuri ale producătorilor, prețuri ale distribuitorilor, prețuri de consum. Astfel, abordarea sistemică permite ca, prin fluxurile permanente de legătură între stadiile circuitului economic al produselor, să se identifice influențele pe care prețurile din amonte le propagă asupra prețurilor din aval. Această interacțiune este mijlocită prin costuri, reflectate în prețuri. De aceea, se poate ca prețul unui bun să se reflecte în prețul celorlalte bunuri, interdependența regăsindu-se la nivelul general al prețurilor. Este suficient să se modifice prețul unui produs, pentru ca el să provoace o mișcare a celorlalte prețuri, prin rețeaua complexă a legăturilor și interdependențelor, generalizându-se în tot sistemul de prețuri.

Sistemul de prețuri este totodată interconectat și supus influențelor altor componente macroeconomice: producția, consumul productiv și neproductiv, exportul și importul, sistemul financiar, de credit și valutar, absorbția informaționala a datelor de conjunctură. Numai o astfel de abordare generază în final ceea ce numim analiză sistemică a prețurilor.

Într-o economie de piață prețurile se formează liber, prin negociere și consens, tinzând către un preț de echilibru determinat de evoluția raportului dintre cerere și ofertă, în condițiile concurenței. Acest postulat trebuie încadrat de două amendamente.

Primul este acela că prețurile rezultate din numeroasele acte izolate de negociere sunt integrate, conștient sau inconștient, în intregul sistem al prețurilor naționale și chiar internaționale și de aceea “abaterile” negociate sunt relativ minore, situându-se în jurul nivelurilor “sistemice”. Cu alte cuvinte, “piața” determină prețul.

Al doilea amendament implică funcția de “regulator” al pieței pe care o îndeplinește prețul. Formarea prețurilor de echilibru contribuie la echilibrarea tuturor componentelor pieței și armonizarea aspectelor sociale.

Între diferitele prețuri care alcătuiesc sistemul de prețuri există o diversitate de raporturi, relații care pot fi grupate în: legături, corelații și interdependențe.

Legăturile dintre prețuri sunt relațiile dintre diferitele categorii de prețuri din punctul de vedere al elementelor de structură. Existența unui sistem de prețuri impune asigurarea unor legături precise între diferitele categorii de preț ale aceluiași produs, în funcție de fazele circuitului economic pe care-l parcurge un produs. De exemplu, legătura dintre prețul cu ridicata al unui produs preluat de la producători și prețul cu amănuntul se realizează prin adaosul comercial cuvenit unităților comerciale cu ridicata și cu amănuntul și TVA datorată bugetului de stat. Datorită acestor legături, modificarea prețurilor dintr-o categorie antrenează modificări ale elementelor de legătură sau poate determina modificarea prețurilor din celelalte categorii. Legătura reciprocă a diferitelor categorii de prețuri nu trebuie înțeleasă ca o dependență automată între ele. Având în vedere funcțiile concrete și rolul relativ diferit al categoriilor de prețuri, există posibilitatea modificării nivelului unei categorii de prețuri fără ca aceasta să antreneze neapărat sau concomitent, și în aceeași măsură, modificarea nivelului de prețuri din celelalte categorii. Astfel, modificarea prețurilor cu ridicata la unele produse nu implică neapărat și modificarea nivelului prețurilor cu amănuntul sau, dacă o implică, aceasta se poate efectua mai târziu, corelat cu alte măsuri privind protecția populației. Se deosebesc și consecințele economice ale modificării diferitelor categorii de prețuri.

De exemplu, creșterea sau reducerea prețurilor cu ridicata pentru produse care circulă între unități economice, nu afectează în mod direct nivelul de trai, în timp ce modificarea prețurilor cu amănuntul sau a prețurilor produselor agricole cumpărate de la producători influențează în mod direct veniturile reale ale populației și, după caz, veniturile sau cheltuielile bugetului de stat.

Corelațiile dintre prețuri sunt raporturile dintre prețurile din aceeași categorie (între prețurile cu ridicata ale diferitelor produse, sau între prețurile cu amănuntul). Acestea pot fi:

– cu caracter general, ca de exemplu: între prețurile (cu ridicata sau cu amănuntul) mărfurilor alimentare și prețurile mărfurilor industriale; între aceleași prețuri ale diferitelor mărfuri nealimentare (industriale); între prețurile produselor agricole și prețurile produselor industriale etc.;

– cu caracter special: între prețurile mărfurilor ce se pot înlocui reciproc (cu însușiri diferite, dar pentru aceleași utilizări); între prețurile mărfurilor ce nu se pot înlocui reciproc (cu însușiri diferite), dar care în anumite condiții pot fi folosite unele la fabricarea celorlalte; între prețurile mărfurilor ce pot fi folosite ca atare și cele care necesită o prelucrare suplimentară. Dacă corelațiile cu caracter special nu sunt asigurate, poate avea loc un proces de substituire a bunurilor.

Interdependențele dintre prețuri exprimă raporturile complexe dintre nivelul diferitelor categorii de prețuri ale unor produse, pe de o parte, și nivelul costurilor sau al prețurilor produselor care se obțin din primele produse, pe de altă parte. Este vorba deci de raporturile dintre diferite categorii de prețuri ale diferitelor produse care se folosesc unul la fabricarea celuilalt. Modificarea prețului dintr-o categorie la un anumit produs atrage după sine modificări nu numai în ce privește nivelul și structura acestui preț, ci propagă influențe asupra costurilor și prețurilor la alte produse.

Interdependențele dintre prețuri se manifestă sub forma unor influențe care pot fi de două feluri:

– în lanț, sau într-un singur sens, sau de succesiune, de la prețul materiilor prime la costurile produsului finit și mai departe, asupra prețului acestuia. De exemplu: lapte-brânzeturi; carne-preparate din carne; minereu – fontă – fier – oțel – laminate – piese – subansamble – produse finite; lemn – celuloză – hârtie; sfeclă de zahăr – zahăr – produse zaharoase; lână – fire – țesături – confecții, etc.

– reciproce (flux – reflux), sunt atât influențe ale prețurilor materiilor prime asupra prețurilor produselor unei ramuri și, mai departe, asupra altor ramuri, cât și influențe ce se întorc asupra primei ramuri. De exemplu: creșterea prețurilor cu ridicata ale combustibililor influențează costurile în transporturi și mai departe, tarifele de transport. Acestea, la rândul lor, influențează prețurile combustibililor. Cele mai frecvente influențe de reciprocitate apar la produsele din ramura combustibililor, energiei electrice și transporturilor, datorită legăturilor strânse dintre aceste ramuri: producția de combustibil nu poate fi realizată fără energie electrică și mijloace de transport; producția de energie electrică, prin folosirea resurselor termice, nu poate avea loc fără combustibili transportați la locul de consum: transportul nu se poate realiza fără combustibili sau energie electrică.

Nici interdependențele dintre prețuri nu trebuie înțelese în mod rigid, ca niște raporturi care se schimbă în mod automat și în aceeași măsură. Agenții economici au posibilitatea să compenseze o parte din influențele propagate din creșterea prețurilor prin măsuri proprii suplimentare de reducere a consumurilor materiale. Ei ar trebui, în primul rând, să caute soluții pentru compensarea influențelor negative din creșterea acestor prețuri (prin reducerea consumurilor specifice, a altor cheltuieli, sau prin reproiectarea produselor, etc.) și numai pe urmă să ia în considerare o eventuală majorare a prețurilor propriilor produse.

Sistemul de prețuri reflectă totalitatea prețurilor care stau la baza schimbului de mărfuri, precum și legăturile, relațiile și interdependențele dintre acestea pe piața internă și/sau internațională.

Legăturile dintre categoriile de prețuri exprimă raporturile dintre diferitele tipuri de preț ale aceluiași produs, din punctul de vedere al elementelor de structură. De exemplu, legătura dintre prețul cu ridicata și prețul cu amănuntul se realizează prin intermediul elementelor: adaosul comercial și TVA:

PREȚUL CU RIDICATA – se aplică la comercializarea mărfurilor în cantități mari, se calculează de către unitățile comerciale specializate în desfacerea mărfurilor en-gros.

Prețul net cu ridicata include prețul net al furnizorului (unitatea de producție autohtonă sau importatorul) și adaosul comercial aferent vânzărilor cu ridicata;

Prețul brut cu ridicata include prețul net cu ridicata și TVA.

PREȚUL CU AMĂNUNTUL – se aplică la comercializarea mărfurilor în cantități reduse, se calculează de către unitățile comerciale specializate în desfacerea mărfurilor cu bucata.

Prețul net cu amănuntul include prețul net al furnizorului (unitatea de producție autohtonă, unitatea de comerț cu ridicata sau importatorul) și adaosul comercial aferent vânzărilor cu amănuntul;

Prețul brut cu amănuntul include prețul net cu amănuntul și TVA.

Relațiile de calcul a acestor categorii de prețurilor de comercializare diferă după cum unitatea de realizare cu amănuntul este sau nu înregistrată ca plătitor TVA (potrivit prevederilor legale, pentru a fi înregistrat ca plătitor TVA, agentul economic trebuie să înregistreze timp de 12 luni consecutive vânzări în sumă de 300000 lei.)

Determinarea prețurilor de comercializare în cazul în care unitatea de comerț cu amănuntul este înregistrată ca plătitor TVA

PP fără TVA = ATC x (1 + Mp)

PPcu TVA = PPfărăTVA x (1 + cotaTVA)

PRfărăTVA = PPfărăTVA x (1 + cotaACr)

PRcuTVA = PRfărăTVA x (1 + cotaTVA)

PAfărăTVA = PRfărăTVA x (1+cotaACa)

PAcuTVA = PAfărăTVA x (1 + cotaTVA)

unde: PP-prețul producătorului

PR-prețul cu ridicata

PA-prețul cu amănuntul

ATC-costul total mediu

Mp-marja de profit

ACr-adaosul comercial cu ridicata

ACa-adaosul comercial cu amănuntul

Determinarea prețurilor de comercializare în cazul în care unitatea de comerț cu amănuntul nu este înregistrată ca plătitor TVA

Relațiile 1,2,3 și 4 rămîn valabile, dar se schimbă relația 5 iar 6 se elimină.

PP fără TVA = ATC x (1 + Mp)

PPcu TVA = PPfărăTVA x (1 + cotaTVA)

PRfărăTVA = PPfărăTVA x (1 + cotaACr)

PRcuTVA = PRfărăTVA x (1 + cotaTVA)

PAfărăTVA = PRcuTVA x (1 + cotaACa)

Dacă produsul figurează pe lista mărfurilor supuse accizelor, suma accizului se adaugă la prețul producătorului fără TVA. Accizele se calculează:

fie ca o cotă fixă în lei sau în Euro pe unitatea de masură specifică (de exemplu pe litru, pe gradul de concentrație, pe cifra octanică etc). În acest caz prețul se va determina astfel:

PPfără TVA = ATC x (1 + Mp);

PPfără TVA cu acciz = PPfără TVA + ACZ;

ACZ = cota ACZ în mărime absolută / Q;

PPcu TVA = PPfărăTVA cu acciz x (1 + cota TVA);

unde: ACZ-acciz,

Q-cantitatea producției.

fie ca o cotă procentuală care se aplică asupra bazei de impozitare. Mecanismul determinării prețului va fi diferit doar reeșind din modul de calculare a accizului.

PPfără TVA = ATC x (1 + Mp);

PPfără TVA cu acciz = PPfără TVA + ACZ;

ACZ = cota ACZ x PPfără TVA

PPcu TVA = PPfărăTVA cu acciz x (1 + cota TVA).

Atunci când produsul parcurge celelalte etape de realizare, ca bază pentru determinarea prețului ulterior va servi prețul producătorului, inclusiv accizul. De ex: PR fără TVA = PPfărăTVA cu acciz x (1 + cota ACr).

Datorită existenței acestor legături, modificarea prețurilor dintr-o categorie, antrenează modificări ale elementelor de legătură, și, prin acestea, modificări ale prețurilor din celelalte categorii.

Relațiile dintre prețuri exprimă raporturile dintre prețurile din aceeași categorie ale unor produse diferite. În categoria relațiilor dintre prețuri se disting:

Relațiile de compunere: Majoritatea prețurilor participă la formarea altor preturi: Exemplu: prețul făinii din grâu => participă la determinarea prețului pâînii => etc.;

Relațiile de corelare:

Așa cum spunea Virgil Mădgearu: “Există prețuri care sunt legate între ele într-un sens special: fie că sunt legate în cerere (ex.: cărbunele și minereul – care împreună se folosesc la obținerea fierului) fiind, astfel, complementare, sau că sunt prețuri ale unor bunuri ce se pot reprezenta reciproc la satisfacerea unor cereri, fiind astfel substituibile (zaharul si zaharina),

Pentru această regulă corelarea este: daca sporește cererea pentru un bun legat de altul, în ofertă, și, prin ultima, crește condițional prețul, sporește și oferta celuilalt ofertant,

O oferta sporita a unui bun legat de altul in cerere si scaderea conditionala a pretului, determina o cerere sporita si a celuilalt bun

Interdependențele dintre prețuri exprimă relațiile complexe dintre nivelul prețurilor unor produse și nivelul costurilor și prețurilor produselor la realizarea cărora sunt folosite. Aceste interdependențe se manifestă sub forma unor influențe care pot fi:

în lanț – care se caracterizează prin transmiterea efectelor într-un singur sens: de ex.: lemn – celuloză – hârtie – reviste – abonamente;

reciproce – care sunt caracterizate prin transmiterea influențelor în sens flux/reflux: de la prețurile materiilor prime la costurile și prețurile produselor finite și, de la acestea, la prețurile altor produse, dar și la prețurile materiilor prime. De ex.: modificarea prețurilor la combustibili determină modificarea tarifelor în transport, modificarea prețurilor la numeroase produse, dar și modificarea prețurilor la combustibili.

Analizând sistemul de prețuri din perspectiva tipologiei prețurilor, a legăturilor, relațiilor și interdependențelor dintre prețuri, se disting:

Sistemul de prețuri administrate – statul stabilește volumul ofertei și a cererii, nivelul elementelor structurale de preț, nivelul prețului.

Sistemul de prețuri libere – prețurile se formează prin interacțiunea cererii cu oferta sub influența conjuncturii pieței, excluzând intervenția statului.

Sistemul mixt de prețuri – prețurile se formează prin interacțiunea cererii cu oferta sub influența conjuncturii pieței, statul intervenind în situații de dezechilibru sau pericol de inflație.

2.2. Oferta și cererea

Prezența prețului în economia de piață îi conferă un caracter sistemic, global, cu acțiuni și influențe proprii, dar și influențe parvenite din mediul exogen. Astfel, prețurile bunurilor sunt influențate de o serie de factori economici, tehnici, naturali etc. Generalizând, putem scoate în evidență 4 factori de bază.

Cererea;

Oferta;

Concurența;

Reglementarea de stat.

2.2.1 Oferta

OFERTA reflectă cantitatea de produse sau servicii pe care producătorul (vânzătorul) este dispus să o vândă pe piață la un preț dat. Relația de influență a ofertei asupra prețului se manifestă în procesul schimbului pe piață și este legată de evoluția raportului cerere-ofertă. Prețul poate influența oferta prin nivelul său în raport direct proporțional. Astfel, când nivelul prețului este ridicat oferta are tendințe de creștere, și invers. Aceste relații sunt reflectate de curba ofertei care exprimă legăturile ce se stabilesc între nivelul prețurilor pe piața unui bun sau serviciu și cantitățile din bunul sau serviciul respectiv pe care producătorii sunt de acord să le vândă la prețurile date (figura 1.2).

Figura 1.2. Curba ofertei

Prețul influențează cantitatea fizică de producție realizată, împreună influențând volumul încasărilor. Acest lucru se răsfrânge asupra costurilor de producție și asupra profitului întreprinderii. Respectiv, relația dintre preț, și ofertă este următoarea: preț → cantitatea de producție fabricată (oferta) → costul de producție → profit.

Elasticitatea ofertei reprezintă gradul de interdependență dintre volumul producției (TPi) și nivelul prețului (Pi) (tabelul 1.3).

Tabelul 1.3

Interdependența dintre nivelul producției și nivelul prețurilor

Problemele legate de oferta de mărfuri privind nivelul, structura și eficiența economică fac obiectul calculului economic al producătorilor.

Întreprinderea autonomă decide asupra combinațiilor necesare ale factorilor de producție: capacitatea de producție, resursele de materii prime, resursele umane, resursele financiare, pentru a obține un volum al producției pentru care s-a informat asupra cererii de piață.

Evoluția cantității dintr-un bun oarecare oferit pe piață, la același nivel al prețurilor este influențat de mai mulți factori:

Nivelul costului de producție, deoarece între costul de producție și cantitatea de bunuri oferită este o relație negativă.

Prețul altor bunuri, întrucât factorii de producție sunt atrași și consumați penrtu producerea bunurilor eficiente care se pot comercializa la un preț mai bun.

Numărul de ofertanți, deci numărul de firme care produc același produs, deoarece cu cât crește numărul firmelor noi care produc același produs, cu atât crește oferta de bunuri.

Nivelul taxelor și subvențiilor, în cazul în care taxele se măresc, firmele nu mai sunt interesate în creșterea ofertei. Dacă aceste firme vor primi subvenții de la Stat pentru susținerea sau creșterea ofertei vor căuta să-și intensifice efortul propriu pentru reducerea costurilor de producție și implicit pentru creșterea ofertei.

Procnozele privind evoluția în perspectivă a pieței unui bun, mai ales a prețului acestuia, întrucât, dacă se prevede că în viitor prețul unui bun crește oferta crește, dacă prețul scade oferta scade.

Condiții social-politice, juridice și naturale care influențează semnificativ nivelul ofertei, favorabil sau nefavorabil.

Dacă cererea poate absorbi producția întreprinderii considerate, atunci producătorul se preocupă pentru determinarea acelui nivel al producției pentru care va obține profitul maxim, pragul rentabilității, elasticitatea ofertei în raport cu prețul, pentru a alege cea mai bună piață de desfacere.

În acest context, în legătură cu oferta trebuie cunoscute următoarele aspecte ale calculului economic al producătorului și care vor fi studiate în ordinea următoare:

determinarea nivelului producției pentru care se obține profitul maxim.

Profitul este maxim pentru acel volum al producției pentru care prețul de vânzare este egal cu costul marginal al produsului (costul marginal reprezintă sporul de cost) necesar pentru obținerea unei unități suplimentare de produs.

El are mare importanță în luarea deciziilor privind mărirea ofertei de mărfuri. Se determină raportând creșterea costului total la creșterea producției.

Maximizarea profitului presupune ca finalizarea fiecărei unități suplimentare de producție să necesite un spor de cost cât mai mic.

În caz contrar are loc creșterea costului marginal, adică a sporului de cost pe care-l reclamă sporirea producției și se diminuează eficiența.

În concluzie, cantitatea oferită de producător depinde, pe de o parte, de condițiile sale de producție reflectate în costul mediu, de costul marginal și, pe de lată parte, de prețul de vânzare.

pragul rentabilității unei întreprinderi reprezintă punctul pentru care un anumit nivel al producției (cifrei de afaceri), prețul este egal cu costul mediu și, deci, profitul este nul.

Pe total, încasările sunt egale cu cheltuielile.

El poate avea ca semnificație fie momentul și condițiile din care întreprinderea începe să devină rentabilă, fie momentul și condițiile în care întreprinderea încetează să mai fi rentabilă.

În condițiile concurenței, producătorii trebuie să fie preocupați de delimitarea pragului rentabilității.

elasticitatea ofertei în raport cu prețul.

Elasticitatea ofertei reprezintă amploarea reacției ofertei la variațiile eventuale ale prețului de vânzare.

Altfel spus, elasticitatea ofertei măsoară variația relativă a cantităților oferite, consecutivă la o variație relativă dată a prețului.

Elasticitatea ofertei se poate folosi în studiile piețelor, pentru alegerea celei mai bune piețe.

Elasticitatea ofertei exprimă gradul de modificare a ofertei în condițiile schimbării prețului sau a altui factor care influențează oferta.

Coeficientul elasticității ofertei (Eo) indică gradul sau procentul de modificare a ofertei în funcție de schimbarea prețului sau a oricăreia dintre condițiile ofertei. Coeficientul de elasticitate în funcție de evoluția prețului se determină conform relației:

Eop = /

In funcție de nivelul coeficientului de elasticitate a ofertei la preț, se pot întâlni următoarele forme ale ofertei:

oferta elastica – când unui anumit procent de modificare a prețului unitar ii corespunde o modificare mai mare a ofertei: Eo > 1;

oferta cu elasticitate unitara – când unui procent de modificare a prețului ii corespunde unul similar in schimbarea ofertei: Eo=1;

oferta inelastică , când procentul modificării ofertei este mai mic decât procentul modificării prețului :Eo < 1;

oferta perfect elastica care presupune ca la un preț dat , oferta sa crească la infinit:Eo = infinit ;

oferta perfect inelastică , când la orice modificare a prețului , oferta nu se modifica: Eo = 0.

Elasticitatea ofertei este determinata de o serie de factori , astfel:

Costul de producție , deoarece la același nivel de preț , daca pe piața se înregistrează o creștere a cererii , oferta va crește numai în cazul în care costul unitar va scădea.

Gradul de substituire al produselor deoarece , creșterea ofertei pentru un bun , când prețul lui crește , depinde de viteza de atragere a unor factori de producție de la alți utilizatori.

Posibilitățile de stocare a bunurilor , deoarece in cazul in care un bun poate fi păstrat, elasticitatea ofertei în funcție de prețul acestui bun creste , si invers in cazul in care posibilitățile de stocare sunt reduse .

Costul stocării, deoarece păstrarea bunurilor implică atât cheltuieli de depozitare cat si cheltuieli legate de pierderea prin deprecierea sau schimbarea monedei si/sau a nivelului calitativ al bunurilor stocate .

Perioada de timp de la modificarea prețului , factor dependent de gradul de substituire a bunurilor , deoarece cu cat aceasta perioada este mai mare, cu atât pot fi mutate factorii de producție de la o activitate la alta .Din punct de vedere al timpului distingem :

perioada pieței – care poate avea o durata foarte scurta de timp de la ultima modificare de preț a bunului , ca urmare a creșterii cererii , când ofertanții nu-si pot sporii producția ; deci oferta este perfect inelastică;

perioada scurta(oferta inelastică) – când unii factori de producție pot fi schimbați și cantitatea oferita dintr-un bun poate sporii in anumite limite ca răspuns la evoluția pozitiva a prețului si invers;

Perioada lunga(oferta elastica) – când cantitatea oferită ca răspuns la modificarea prețului este mai mare.

Producătorii vor trebui să se orienteze spre piața pe care oferta are elasticitatea cea mai mare, deoarece pe baza prețurilor mai ridicate, încasările și deci, și profitul vor fi maxime.

Cumpărătorii vor trebui să se orienteze spre piața pe care oferta re elasticitatea cea mai mică, fiind posibilă cumpărarea unor cantități mai mari cu prețuri relativ

2.2.2 Cererea

CEREREA reprezintă cantitatea în care un bun economic poate fi cumpărat, în funcție de prețul său, în decursul unei perioade. Cererea de bunuri pornește de la nevoile de consum, această dependență fiin reflectată, după cum urmează:

Figura 1.1. Fluxurile dependențelor dintre nevoile de consum și cerere

Dacă nevoile de consum, privite în sens larg, au o anumită sferă nelimitată (sunt ca și visele) cererea reprezintă în ultima instanță cantitatea de bunuri și servicii pe care consumatorii sau utilizatorii sunt dispuși să o cumpere la un anumit preț într-un timp dat. Cererea pentru un anumit produs este în funcție de preferința sau voința de a cumpăra acel produs, având în vedere utilitatea sa pentru consumator și puterea sa de cumpărare.

Dorința de cumpărare este dată nu numai de utilitatea bunurilor (ca element obiectiv) pentru consumator, ci și de intensitatea și urgența satisfacerii nevoilor, precum și de evoluția probabilă a prețurilor bunurilor și a veniturilor consumatorilor. Așa de exemplu, dacă se așteaptă o creștere viitoare a prețurilor bunurilor și a veniturilor există tendința creșterii cererii curente, iar în posibilitatea reducerii acestora scade și cererea curentă. Preferința pentru anumite bunuri (ca element subiectiv) al cererii reprezintă relația dintre cantitatea de bunuri cerute și rangul de importanță a acestora, și ea poate fi influențată prin publicitate sau alte mijloace promoționale.

Cel de-al doilea factor al cererii, puterea de cumpărare depinde și el de mai mulți factori: mărimea veniturilor consumatorilor și a obligațiilor lor fiscale, condițiile de creditare, nivelul prețurilor etc.

Între cerere și preț există relații de intercodiționare reciprocă, adică cererea determină prețul, dar și prețul determină cererea. Prima relație iese în evidență pe piață, în procesul schimbului, și este legată de evoluția raportului cerere-ofertă. Ce ține de relația a doua putem sublinia că pe o piață liberă cantitățile achiziționate vor fi în funcție de prețurile la bunurile supuse schimbului. Cu cât nivelul prețului bunului solicitat este mai ridicat, cu atât cumpărătorii sunt dispuși să cumpere o cantitate redusă, și invers. Această afirmație este valabilă în condiția că ceilalți factori ai cererii rămân neschimbați.

Curba cererii este rezultantă a combinațiilor dintre diferitele prețuri posibile (Pi) ale produsului și cantitățile (Qi) care ar putea fi achiziționate pentru fiecare nivel al prețului (tabelul 1.1).

Tabelul 1.1

Reflectarea curbei cererii

Elasticitatea cererii reflectă gradul de interdependență dintre volumul vânzărilor (TRi) și nivelul prețului (Pi) (tabelul 1.2).

Tabelul 1.2

Interdependență dintre volumul vânzărilor și nivelul prețului

Prin cererea de bunuri și servicii se înțelege cantitatea de mărfuri exprimată valoric, de care au nevoie consumatorii.

Cererea poate fi delimitată în raport cu obiectivitatea și oportunitatea consumului (cerere globală) sau în raport cu solvabilitatea ei (cerere solvabilă) în funcție de puterea financiară a cumpărătorilor de a plăti prețurile bunurilor și serviciilor achiziționate.

Cererea exprimă raporturile în legătură cu:

cantitatea maximă dintr-un anumit bun, care, la un anumit preț, este dorită și poate fi cumpărată;

prețul maxim care poate fi achitat pentru cumpărarea unei cantități din bunul dorit.

Raporturile de cauzalitate dintre modificarea prețului unitar al unui bun și schimbarea cantității cerute constituie conținutul legii generale a cererii.

Conforma acestei legi:

creșterea prețului unitar al unui bun determină reducerea cantității cerute din bunul respectiv;

reducerea prețului unitar al unui bun determină creșterea cantității cerute din bunul respectiv.

Principalii factori care determină creșterea sau reducerea cererii pe piața unui anumit bun sunt:

modificarea veniturilor bănești ale consumatorilor;

modificarea prețurilor altor bunuri;

numărul de cumpărători;

preferințele consumatorilor;

previziunile privind evoluția prețului și a veniturilor.

În situația în care se prevede o creștere a prețului unui anumit bun, cererea prezentă pentru bunul respectiv crește și invers, cererea se reduce dacă se prevede o reducere a prețului.

2.2.2.1. Elasticitatea cererii

Modificarea celor doi factori în funcție de care se află cererea – resursele sau veniturile consumatorilor și prețurile bunurilor și serviciilor – determină reacții în compartimentul agenților cumpărători privind modificarea consumului și adaptarea acestuia la noile condiții de procurare a mărfurilor de pe piață.

Elasticitatea cererii măsoară variația cererii rezultată la variația venitului sau la variația prețului unui bun considerat sau la variația prețului unui alt bun.

Elasticitatea cererii se calculează prin indicatori distincți:

Elasticitatea cererii unui bun în raport cu venitul consumatorului.

Creșterea veniturilor determină modificări în structura consumului provocând schimbarea atitudinii față de anumite categorii de bunuri în raport cu veniturile disponibile pentru a fi cheltuite.

Elasticitatea cererii unui bun în raport cu prețul.

Nivelul consumului unui bun este totodată funcție de prețul acelui bun dar și de prețul altor bunuri.

Elasticitatea cererii în funcție de preț măsoară variația relativă a consumului bunului considerat față de variația prețului altui bun, pornind de la gradul de substituire a bunurilor.

Posibilitatea de a substitui un bun (produs) a cărui preț a crescut cu bunuri (produse) cu proprietăți similare sau asemănătoare, al cărui preț nu s-a modificat, determină reducerea cererii pentru bunul respectiv.

Elasticitatea cererii este folosită de către ofertanți pentru studierea pieței în vederea folosirii strategiilor de preț în raport cu cantitățile.

Elasticitatea cererii unui bun în raport cu venitul (ev).

Creșterea veniturilor provoacă modificări în structura consumului. Dacă se studiază statistic structura consumului în cadrul bugetului familial mediu într-o țară, într-o perioadă de timp, se poate observa că, de la o perioadă la alta, ponderea diferitelor categorii de bunuri sau servicii se schimbă. Aceasta este rezultatul celor două tendințe – pe de o parte, creșterea veniturilor, pe de altă parte, schimbarea atitudinii față de anumite categorii de bunuri în raport de veniturile disponibile pentru a fi cheltuite pentru bunuri care satisfac la un nivel mai ridicat obiectivul maximizării utilității.

Elasticitatea cererii funcție de venit, ca indicator , este raportul dintre variația relativă a cantităților consumate dCi/ Ci ale bunului i și variația relativă a venitului dv/v, cheltuit pentru procurarea de bunuri și servicii (venitul v nu cuprinde economiile bănești sau plățile obligatorii și prioritare cum ar fi impozite, taxe).

Astfel:

ev = / sau ev = / = x

În acest caz, dacă:

ev>1 și venitul crește, ponderea cheltuielilor pentru bunul respectiv în totalul veniturilor se reduce;

ev<1 și venitul crește, ponderea cheltuielilor în totalul veniturilor consumatorului este egal cu procentul modificării venitului.

Conform celei de-a doua relații, elasticitatea cererii în funcție de venit poate fi definită ca raport între tendința marginală de a consuma bunul i pe seama creșterii venitului (raportul dC/dv) și ponderea pe care o deține consumul bunului i în totalul venitului (raportul Ci/v).

În funcție de mărimea elasticității cererii în raport cu venitul, bunurile se grupează în:

bunuri normale, al căror consum crește o dată cu creșterea venitului, dar creșterea consumului este proporțional mai slabă decât creșterea venitului:

< => ev < 1

bunuri inferioare, al căror consum scade în mărime relativă când venitul crește, adică creșterea consumului nu se realizează:

< 0 ; > 1 => ev < 0

bunuri superioare, al căror consum crește relativ mai repede decât venitul:

> => ev >1

d. bunuri al căror consum crește proporțional cu venitul, adică:

= => ev =1

Principalele determinante ale elasticității cererii în funcție de venit sunt:

tipul de nevoi la care produsul considerat face față: de exemplu, partea de venit cheltuită la cumpărăturile de produse alimentare scade când venitul crește; această observație cunoscută sub numele de „legea lui Engel" a fost uneori utilizată drept criteriu al bunăstării sau al gradului de dezvoltare a unei economii;

nivelul mediu al venitului țării: de exemplu, un automobil este un produs de lux într-o țară slab dezvoltată și un produs cvasiindispensabil într-o țară dezvoltată;

perioada de analiză considerată: deoarece structura consumului indivizilor sau al familiilor se adaptează la modificările venitului cu o întârziere mai mult sau mai puțin lungă.

La aceleași concluzii cu privire la comportamentul cererii produselor se poate ajunge prin urmărirea, în bugetele de familie, a variației ponderii consumului de bunuri și servicii în totalul veniturilor familiei.

2. Elasticitatea cererii unui bun în raport cu prețul (ep).

În funcție de evoluția prețului, coeficientul de elasticitate se calculează ca raport între modificarea cantității cerute și cea a prețurilor în condițiile în care ceilalți factori rămân neschimbați, conform relației:

Ecp = -/

În funcție de mărimea coeficientului de elasticitate apar următoarele situații:

– cerere elastica Ecp>1

– cerere inelastică Ecp<1

– cerere cu elasticitate normală unitară Ecp=1

– cerere perfect elastică Ecp→ ∞

– cerere perfect inelastică Ecp=0

Nivelul consumului unui bun este totodată funcție de prețul acelui bun, dar și de prețul altor bunuri. Această dependență este cu atât mai evidentă cu cât este vorba de bunuri substituibile și bunuri complementare.

Elasticitatea cererii în funcție de preț măsoară variația cererii unui bun determinată de variația prețului bunului considerat sau de cea a prețului altui bun. Din acest punct de vedere, elasticitatea în funcție de preț poate fi: elasticitatea directă (față de prețul aceluiași bun) și elasticitatea încrucișată (față de prețul altui bun).

Elasticitatea directă exprimă variația relativă a consumului bunului i (dCi / dCi) față de variația relativă a prețului aceluiași bun (dpi/pi):

epi = sau epi =

Elasticitatea directă evaluează reacția cererii față de o modificare a prețului produsului. Ca urmare, o variație a prețului antrenează o variație a consumului aceluiași produs în sens opus, astfel:

o creștere a prețului (+dpi) => restrângerea consumului (-dCi)

reducere a prețului (-dpi) => creșterea consumului (+dCi)

Cei doi factori ai raportului de calcul al elasticității au semn algebric diferit, ca urmare, raportul este totdeauna negativ, dar în modul el are semn pozitiv:

epi>0

Bunurile se comportă diferit față de modificarea prețurilor, prin amplitudinea variabilă a reacției cererii, pe categorii de bunuri:

• bunuri cu cerere inelastică sau slab elastică, adică reacția cererii este mai mică sau lipsește în raport cu variația relativă a prețului, care exercită o influență slabă asupra nivelului cererii (de exemplu: bunuri alimentare care trebuie să se consume în cantități relativ constante, unele nu pot fi nici înlocuite cu altele):

dPi>0 ; dCi ≤ 0 => -l < epi < 0 => > 1

• bunuri cu cerere elastică, al căror consum reacționează la modificarea prețului în sensul normal: creșterea prețului (+dpi) conduce la o restrângere a cererii, o scădere a consumului (-dCi) și ca urmare raportul dintre cele două componente este negativ și mai mic
decât-l, în modul el va depăși valoarea 1:

dPi>0 ; dCi ≤ 0 => epi < -1 => > 1

• bunuri la care variația relativă a prețului și variația relativă a cererii sunt proporționale și de sens (algebric) contrar.

Comportarea este uniformă, reacția cererii este uniformă, iar elasticitatea este unitară.

3. Elasticitatea încrucișată se calculează pentru bunurile substituibile sau interșanjabile și pentru bunurile asociabile sau complementare.

Elasticitatea încrucișată măsoară variația relativă a consumului bunului considerat, consecutivă la variația relativă a prețului bunului j (substituibil sau complementar).

Relația de calcul este:

eij =

Se disting cele două cazuri, astfel:

pentru bunurile substituibile, dacă dpj>0, atunci dCi>0, ceea ce înseamnă că dacă prețurile bunurilor substituibile j cresc, crește consumul bunurilor i, renunțându-se, cel puțin parțial, la consumul bunurilor j. Deci, eij>0;

pentru bunurile complementare, care se asociază în consum, fiind dependente unele de altele, dacă dpj>0, atunci dCi<0, ceea ce înseamnă că majorarea prețurilor bunurilor j determină o reducere a consumului bunurilor i. Deci, eij<0.

Elasticitatea cererii este folosită de către ofertanți pentru studierea pieței în vederea folosirii strategiilor de preț în raport cu cantitățile.

2.3 Concurența și strategiile de adaptare a prețurilor la cerințele pieței

Concurența reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea sau cooperarea dintre agenții economici vânzători-ofertanți, ca rezultat al comportamentului lor specific interesat de atragere a consumatorilor, în vederea asigurării unor profituri ridicate și sigure. Din această definiție pot fi desprinse câteva elemente definitorii pentru înțelegerea conținutului concurenței:

– implică în același timp rivalitatea, dar și cooperarea dintre diferiți agenți economici cu scopul realizării celor mai bune condiții de producție, vânzare, achiziție a bunurilor de consum, de efectuare a operațiunilor bănești, valutare, financiare etc. Cu alte cuvinte, concurența reprezintă o întrecere care are drept scop obținerea unor avantaje cât mai însemnate (sau, în anumite condiții, doar reducerea riscurilor și/sau pierderilor);

– interesul propriu reprezintă elementul major care dictează comportamentul fiecărui agent economic ce își desfășoară activitatea într-un cadru concurențial. Astfel, cumpărătorii încearcă să găsească vânzătorii cu cele mai convenabile prețuri, calitatea cea mai bună, condițiile de livrare a bunurilor de consum și factorilor de producție cele mai favorabile, iar vânzătorii urmăresc atragerea de cumpărători cu forță economică ridicată, stabili în achiziții, receptivi la preț ș.a.;

– premisa existenței concurenței o reprezintă libertatea formării prețului.

2.3.1 Concurența component intrisecă a pieței

CONCURENȚA reflectă un mod firesc de manifestare a economiei de piață, situația în care pentru unul și același bun există mai mulți ofertanți sau solicitanți. În tabelul 1.4 se prezintă efectele manifestării concurenței asupra prețurilor.

Tabelul 1.4

Efectele manifestării concurenței asupra prețurilor

Concurența este o manifestare a economiei de piață, în care existența unui singur producător, practic, devine irealizabilă.

Ea se concretizează în comportamentul individualizat al agenților economici din aceeași ramură, sector sau domeniu de activitate, supus obiectivului maximizării profitului pe seama utilizării capitalului investit.

Cunoscând condițiile de funcționare a pieței, fiecare agent economic este preocupat pentru conducerea activității sale astfel încât firma lui să fie cea mai competitivă, iar câștigul net să fie acela mai bun.

Problema concurenței prezintă interes în primul rând pentru producători, dar ea se manifestă și între consumatori.

În funcție de nivelul concurenței, fiecare producător își poate orienta producția prin costurile de exploatare, urmărind permanent echilibrul dintre resurse și cheltuieli, pe variante pe baza curbei costurilor unitare și a marjei profiturilor unitare.

Condițiile de exercitare a concurenței se referă la:

existența mai multor producători specializați în producerea și livrarea unui anumit bun;

îndeplinirea cerințelor de competitivitate a produsului respectiv, pe aceeași piață;

individualizarea interesului de exploatare eficientă a capacității de producție și de utilizare rațională a resurselor materiale, financiare și umane;

autonomizarea conducerii și a gestiunii prin prețul liber;

respectarea disciplinei legale comerciale și fiscale;

comportamentul loial față de confrați și parteneri;

devansarea sau cel puțin echilibrarea cererii de către ofertă.

În absența concurenței, orice întreprindere, singură pe piață, și-ar fixa în mod liber prețul său, fără confruntarea cu alți producători și fără să țină seama de opțiunile clienților.

Atunci când în economie, un bun este fabricat de mai mulți producători, nici unul dintre ei nu poate să influențeze în mod izolat piața. Toți influențează piața. Ca urmare, ei trebuie să-și adapteze prețurile la nivelul prețurilor pieței.

Pentru a-și atrage mai mulți clienți, producătorii pot proceda la coborârea nivelului prețului.

Fenomenul se transmite, iar scăderea prețului, ca efect al concurenței, poate să atingă cel mai coborât nivel, până la cel de supraviețuire, în care marja profitului este foarte, foarte mică.

În aceste condiții, acei producători care procedează la ridicarea prețului peste nivelul concurenței riscă să-și piardă totalitatea clienților și să dea faliment.

Așadar, concurența între producători exercită o permanentă presiune asupra reducerii prețurilor de vânzare.

Totodată, concurența între producători contribuie la lărgirea pieței în ceea ce privește cantitatea cerută de consumatori, care este cu atât mai mare cu cât prețul este mai mic.

Prețul depinde de punctul de intersecție a cererii cu oferta.

Deoarece prețul joacă un rol important în decizia cumpărătorului, se consideră că piața se echilibrează pentru prețul care permite egalitatea dintre cantitatea cerută de către consumatori și cantitatea oferită de producători.

Astfel, prețul constituie un pol de atracție către care converg toate forțele pieței; ele este „un mic nord al busolei economice”, după cum afirmă Michel Didier.

Concurența determină o anumită structură de piață (structură concurențială), prin combinarea mai multor factori:

Numărul și puterea agenților economici – de care depind dimensiunile ofertei sau cererii;

Gradul de diferențiere a produselor,

Fluiditatea (flexibilitatea) pieței – posibilitatea producătorilor de a avea contact direct cu orice cumpărător, posibilitatea fiecărui cumpărător de a-și alege în mod liber furnizorii;

Gradul de mobilitate a factorilor de producție – utilizarea și orientarea factorilor de producție spre domenii ce asigură eficiență înaltă;

Transparența pieței – informarea asupra elementelor pieței și a schimbului, asupra caracteristicilor bunului și a prețului său.

Funcțiile concurenței sunt următoarele:

            1. Facilitează ajustarea autonomă a cererii și ofertei în toate domeniile activității economice. Concurența stimulează preocupările pentru creșterea, diversificarea, îmbunătățirea calității ofertei de mărfuri, pentru adaptarea ei la dinamica cerințelor pieței. Pe piețele dominate de ofertă (“piața vânzătorilor”), strategia competițională determină firmele să se particularizeze față de rivali. Pe piețele dominate de cerere (,,piața cumpărătorilor”), în relațiile cu clienții potențiali, se urmărește specializarea într-un sector individualizat al cererii. Concurența reglează piața prin mecanismul prețurilor,  orientând fluxurile de factori de producție și inițiativa privată spre acele ramuri și sectoare ale economiei care produc utilități recunoscute social.

            2. Stimulează realizarea progresului ca atare, în accepțiunea sa generală, dar mai ales a progresului tehnico-economic. Concurența oferă un puternic motiv de a dezvolta produse performante și de a descoperi metode de a produce cu un cost mai scăzut. Nu se poate cunoaște cu precizie care vor fi noile dorințe ale consumatorilor sau care tehnologie de fabricație va conduce la minimalizarea costurilor pentru unitatea de produs. Întreprinzătorii sunt liberi să introducă în fabricație un nou produs sau să folosească o tehnologie de fabricație mult mai promițătoare decât cele utilizate până în prezent, însă au nevoie de sprijinul investitorilor care doresc să le pună la dispoziție fondurile necesare. În economia de piață funcționează libertatea de a alege atât a întreprinzătorilor, cât și a celor care ar putea să-i susțină. Concurența conștientizează pe întreprinzători, cât și pe investitori, că trebuie să-și asume responsabilitatea aducerii pe piață a produselor respective, de a le oferi la prețul fundamentat (de ofertă), în raportul cu cerințele reale ale pieței.

            Pentru un agent economic producător, condiția de a reuși pe o piață concurențială o constituie anticiparea, identificarea și rapida adaptare a ideilor novatoare. Prin competiția continuă între agenții economici, concurența deschide perspective de profituri pentru toți participanții la jocul pieței, favorizându-i pe cei buni și foarte abili și izolându-i pe cei slabi, pe cei care nu reușesc să se adapteze la cerințele pieței.

            3. Împiedică realizare profitului de monopol de către agenții economici asigurând o alocare rațională a resurselor între variantele utilizărilor solicitate pe piață și statornicind o repartizare a profiturilor proporțional cu contribuția efectivă a agenților economici în procesul de producție și distribuție a mărfurilor. Totodată, prin concurență se descoperă mărimea și structura optimă a activității desfășurate de un agent economic, mărimea și structura care pot menține cel mai ușor costul pe unitatea de produs sau serviciu, la un nivel cât mai mic. Spre deosebire de alte sisteme economice, economia de piață nu mandatează și nu limitează tipurile de firme cărora li se permite să intre în competiție. Este permisă orice formă legală de organizare a activității economice, condiția reușitei pentru orice firmă fiind eficiența în raport cu costurile.

4. Mecanismul concurențial asigură plasarea prețurilor la niveluri reale, favorizând raționalizarea costurilor ca mijloc de creștere a profiturilor, altfel spus, concurența contribuie din plin la reducerea prețurilor de vânzare, în paralel cu diminuarea costurilor și chiar diferențierea și diversificarea ofertei, prin intermediul presiunii pe care o exercită asupra producătorilor în sensul satisfacerii la un nivel cât mai ridicat a exigențelor consumatorilor.

            5. Concurența are rol direct asupra psihologiei agenților economici, alimentând optimismul acestora, stimulându-le creativitatea, făcând ca ei să se preocupe în permanență de eficiența, de maximizarea profitului și, implicit, de satisfacerea în condiții bune a nevoilor de consum.

Deși au evoluat și s-au diversificat odată cu piața și dezvoltarea mecanismului concurențial, instrumentele luptei de concurență pot fi delimitate în două mari categorii: economice și extraeconomice. Dintre instrumentele economice se menționează: reducerea costurilor bunurilor sub cele ale concurenților, diminuarea prețurilor de vânzare, îmbunătățirea calității, reînnoirea sortimentelor, publicitatea, acordarea de facilități clienților etc. Cele mai frecvente întâlnite instrumente extraeconomice sunt: obținerea de informații privind activitatea concurenților, sponsorizarea unor activități social-culturale de interes local sau național, spionajul economic și, în unele cazuri care eludează legea, corupția, șomajul boicotul sau chiar violența deschisă.

În raport cu instrumentele folosite în lupta concurențială, aceasta a fost departajată în loială și neloială. Concurența loială presupune utilizarea nediscriminatorie de către agenții economici ofertanți a unora dintre instrumentele amintite, în condițiile accesului liber pe piață și ale respectării legalității. Concurența neloială constă în utilizarea unor mijloace nelegale, de natură extraeconomică pentru cucerirea și consolidarea pozițiilor deținute pe anumite piețe, sau în practici discriminatorii de acordare a anumitor stimulente unor categorii speciale de consumatori etc. Legislația țărilor cu economie de piață prevede măsuri stricte pentru descurajarea și chiar eliminarea celor mai multe dintre actele de concurență neloială.

Principalele tipuri de concurență în concordanță cu acești factori:

Concurența perfectă;

Concurența imperfectă (monopol, monopson, oligopol, oligopson, concurența monopolistă)

Concurența perfectă presupune situația când toți producătorii sunt în măsură să-și vândă produsele la prețul pieței și toți cumpărătorii pot să cumpere, la prețul pieței, atât cât doresc, fără a influența piața.

Echilibrul concurențial și formarea prețului pe piața cu concurență perfectă se realizează la punctul de intersecție a curbei ofertei cu curba cererii: PE → D=S sau C=O.

Trăsăturile prețului pe piața cu concurența perfectă:

o mărime fixată de echilibrul dintre cerere și ofertă;

o mărime dată, ce nu se schimbă odată cu schimbarea cantității produse și oferite de fiecare vânzător în parte;

o mărime acceptată atât de vânzători, cât și de cumpărători.

Cantitatea de producție a firmei pe piața cu concurență perfectă rezultă din condiția care asigură profitul maxim.

Concurența imperfectă este caracteristică piețelor, unde producătorii au mai multe libertăți în stabilirea prețului, decât în cadrul concurenței perfecte. Din acest tip de piețe face parte monopolul, care presupune următoarele caracteristici:

– bunul este produs de o singură firmă;

– bunul nu poate fi substituit;

– există restricții de intrare a altor producători in ramură (patente, licențe ș.a.)

Dacă în cadrul unei piețe concurențiale agentul economic primește prețul ca o mărime dată și curba cererii este paralelă cu axa X, prețul monopolistului este un pret fixat, impus, controlat de firma monopolistă și curba cererii în acest caz reprezintă o linie înclinată în sens negativ. Monopolistul, în vederea stabilirii prețului, poate manipula cu volumul ofertei, dat fiind faptul că el este unicul furnizor al bunului pe piață.

O variantă des utilizată de firmele monopoliste în stabilirea prețului este discriminarea prin preț ce se manifestă atunci când firma vinde aceleași produse la prețuri diferite pe piețe diferite cu scopul sporirii vânzărilor. Elementele de bază care determină varietatea prețurilor sunt consumatorul, produsul, localizarea și timpul. Discriminarea între consumatori se bazează pe intensitatea cererii, pe de o parte, care diferă la un cumpărător față de altul, și de informația diferită de care aceștea dispun, pe de altă parte. Prețuri diferite solicitate pentru variante diferite de produs se manifestă atunci când niveluri diferite de preț sunt cerute pentru versiuni diferite ale aceluiași bun, dar la care schimbările suferite de marfa respectivă sunt insuficiente pentru a justifica diferența de preț. Se pot manifesta prețuri discriminatorii în funcție de locul diferit în care se practică. De exemplu: locurile într-o sală de teatru sunt diferit evaluate deși au solicitat aceleași cheltuieli de instalare. Diferențele de preț se datorează intensității diferite a cererii. Dacă s-ar fi solicitat un preț relativ ridicat pentru toate locurile din sală, rândurile apropiate de scenă ar fi pline iar celelalte libere. În caz contrar, spectatorii s-ar considera îndreptățiți să ocupe locurile după regula primului sosit. Prețuri discriminatorii pot fi utilizate în diferite momente de timp ca efect al cererii pentru un produs care cunoaște intensități diferite de timp (zi, sezon). De exemplu, pentru convorbirile telefonice se percep taxe mai reduse seara decât în cursul zilei sau taxe diferite la sfârșit de săptămână față de zilele lucrătoare.

Indiferent de forma sub care se întâlnește discriminarea prin preț, pentru ca strategia să fie eficientă firma care apelează la această variantă trebuie să asigure îndeplinirea simultană a următoarelor condiții:

piața trebuie să fie segmentată, iar segmentele de consumatori să prezinte diferite intensități ale cererii pentru unul și același produs,

să nu existe nici o modalitate prin care cumpărătorii care au plătit un preț mai mic să revândă produsul la un nivel de preț mai ridicat.

Din aceste condiții rezultă că cea mai favorabilă ramură pentru realizarea discriminării este ramura prestării serviciilor.

Există trei tipuri de discriminare prin preț:

discriminarea de gradul 1 sau perfectă – este situația în care prețul este ajustat exact la cât este dispus clientul să plătească și se poate întâlni în cazul cumpărării unor cantități reduse de bunuri. Practicarea acestui tip de discriminare necesită ca firma monopolistă să cunoască cererea fiecărui consumator pentru bunurile și serviciile sale, încercând să determine consumatorii să plătească prețul maxim și să obțină tot “surplusul cosumatorului”;

discriminarea de gradul 2 – se realizează atunci când firma monopolistă stabilește prețuri diferite pentru cantități diferite de bunuri, cunoscând curba cererii pentru fiecare categorie de consumatori și încearcând să obțină o parte din „surplusul consumatorului”;

discriminarea de gradul 3 – se realizează prin fixarea unor prețuri diferite pentru vânzarea aceluiași produs pe piețe diferite sau în localități diferite, ținând seama de distanță, de cheltuielile de transport și de elasticitatea cererii diferită pe piețele respective. Discriminarea se poate realiza și între cumpărătorii autohtoni și cei străini stabilind prețuri mai mari pe piața internă și prețuri mai reduse pe piața externă pentru ca firma să fie mai competitivă la export. Este cazul prețului de dumping practicat in comerțul internațional. Această situație presupune vânzarea unui produs pe o piață externă la un preț mai mic decât prețul la care se vinde același produs pe piața internă și dă posibilitatea de distruge a concurenții, instaurând poziția dominantă pe piața respectivă. Practicarea prețului de dumping face parte din activitățile atribuite concurenței neloiale.

Concurența monopolistă se situează între cele 2 forme de piață: concurența si monopolul. Abraham Frois spunea despre concurența monopolistă următoarele: „Concurența de tip monopolistic presupune elemente care o fac să aparțină la două forme de piață opuse, concurența, pe de o parte, și monopolul, pe de altă parte, de unde și numele de concurență monopolistică; acest cadru îi permite, în schimb, o reconciliere interesantă cu realitatea economică unde concurența și monopolul sunt inexplicabil implicate de fiecare dată; alături de variabilele tradiționale de acțiune (prețuri și cantități) s-a întrodus concurența prin produse, adică diferențierea produselor și a mărcilor, care este unul dintre elementele esențiale ale activității economice contemporane”.

Deci, concurența monopolistă păstrează toate premisele concurenței perfecte, mai puțin una: omogenitatea produsului. Aceasta este înlocuită de diferențerea produsului, situația în care cumpărătorii au posibilitatea să aleagă produsul pe care îl doresc, iar vânzătorii pot să-și impună prețul și chiar cantitatea, prin politica noilor sortimente de produse. Diferențierea poate fi creată în următoarele moduri:

În manieră obiectivă produsul va fi diferit, pe de o parte, datorită unei prezentări materiale noi, folosirii unor materiale constructive noi sau sub forma unei noi mărci; pe de altă parte, complet nou și dotat cu calități originale, inovatoare, În manieră subiectivă produsul va fi prezentat ca specific, îndeosebi, cu ajutorul publicității.

Dacă un producător a reușit să atragă cumpărătorii prin anumite particularități individuale ale mărfurilor sale, el dobândește temporar o poziție de monopol asupra acestei mărfi. În orizont scurt de timp firma va alege volumul producției sale în condiția egalității MC = MR, iar prețul îl va stabili în conformitate cu evoluția curbei cererii. Profitul firmei va fi același ca și profitul firmei monopoliste. Pe termen lung, echilibrul firmei monopoliste concurențiale are două caracteristici:

prețul produsului, ca și în condițiile de monopol, este mai mare ca MC, însă datorită înclinației negative a curbei cererii, MR este mai mic ca prețul,

intrarea liberă pe piață și, respectiv, numărul mare de întreprinderi determină egalarea prețului cu ATC exact ca în condițiile concurenței perfecte, fapt ce va genera obținerea unui profit nul.

Principalele trăsături caracteristice oligopolului sunt:

existența unui număr redus de producători;

existența barierelor de intrare în ramură;

interdependența;

incertitudinea;

omogenitatea ofertei (oligopoluri omogene);

diferențierea ofertei (oligopoluri neomogene).

Comportamentul prețurilor în condiții de oligopol este determinat de:

Comportamentul cooperant al firmelor, înțelegeri privind zonele de influență și nivelul practicat al prețurilor, formarea cartelurilor de prețuri;

Comportamentul necooperant al firmelor, atitudinea de război, declanșarea “războiului prețurilor”.

Consecințele negative al “războiului prețurilor”:

Avantajul prin preț față de concurenți nu este de lungă durată;

Cumpărătorii devin sensibili la preț și majorările ulterioare al prețului pot determina reducerea cererii;

Prețul practicat în perioada “războiului” devine un preț de “comparare” pentru consumatori;

Denaturarea barierei psihologice între preț și calitate;

Apariția noilor concurenți prin achiziționarea de către alte entități a capacităților de producție aparținute firmelor ce au părăsit piața.

Pentru a determina unele acțiuni posibile ce pot fi întreprinse de firmele pe piața oligopolistă poate fi utilizată „Teoria jocurilor” care studiază comportamentul strategic al indivizilor. Dat fiind faptul că o caracteristică a deciziei economice este fundamentarea sa în condiții de incertitudine, în cadrul aplicării practice a teoriei jocurilor fiecare din participanți înceracă să-și definească strategia care i-ar permite să obțină câștigul maxim sau să suporte minim de pierderi.

2.3.2. Strategiile de adaptare a prețurilor la cerințele pieței pe tipuri ale concurenței

În economia de piață, se pot întâlni situații diferite din punct de vedere al concurenței: concurență perfectă; monopol; concurență monopolistică; concurență duo și oligopolistică.

2.3.2.1. Formarea prețului de echilibru în cadrul concurenței perfecte

În cadrul concurenței perfecte, piața este pe deplin suverană. Prețul este exogen agenților economici. Adaptarea prețurilor la cerințele pieței se face numai prin cantități sau numai prin prețuri, fără ca ei să poată acționa asupra prețurilor.

Promovarea prețului de echilibru este influențată de acea cantitate de mărfuri (cerute și oferite) pentru care există compatibilitatea cumpărătorilor și a vânzătorilor în raport cu nivelul prețului.

Echilibrul pieței este stabil atunci când o perturbare este urmată de o nouă revenire la o nouă stare de echilibru, și este instabil atunci când perturbarea nu mai este urmată de o revenire la o nouă stare de echilibru.

Revenirea la o nouă stare de echilibru se realizează pe baza a patru tipuri de perturbații:

Cererea crește; oferta este fixă. Adaptarea pieței și restabilirea echilibrului se realizează pe două căi:

prin prețuri, dacă C(p) > O(p) și deci C(p) – O(p) > 0.

Crește prețul, în care:

p – reprezintă prețul de vânzare fixat în momentul de echilibru al pieței;

C(p) – cantitatea solicitată evaluată la prețul p;

O(p) – cantitatea oferită de prețul p.

Creșterea prețului determină o retragere a cererii și aceasta se efectuează până la stabilirea echilibrului.

prin cantități, dacă p(C) > p(O) și deci p(C) – p(O) > 0.

Sporește oferta, deoarece prețul de cerere este mai mare decât prețul de ofertă, în care:

p(C) – reprezintă prețul de cerere;

p(O) – reprezintă prețul de ofertă.

Creșterea ofertei se va efectua până la echilibrarea prețului de cerere cu cel de ofertă.

cererea scade; oferta este fixă. Adaptarea pieței se poate înfăptui, de asemenea, pe două căi:

prin prețuri, dacă C(p) < O(p) și deci C(p) – O(p) < 0. prețul scade până la creșterea cererii, asigură echilibrarea acesteia cu oferta;

prin cantități, dacă p(C) < p(O) și deci p(C) – p(O) < 0. oferta scade până când nivelul prețului de cerere se reduce astfel încât asigură echilibrarea cererii, care va crește din nou.

oferta crește; cererea este fixă. Adaptarea se va înfăptui:

prin prețuri, dacă O(p) > C(p). prețul scade până la restabilirea echilibrului;

prin cantități, dacă p(O) > p(C). crește cererea până la atingerea punctului de echilibru.

oferta scade; cererea este fixă. Adaptarea se va înfăptui:

prin prețuri, dacă O(p) < C(p). Cresc prețurile;

prin cantități, dacă p(O) < p(C). Scade cererea.

În economia modernă, concurența perfectă reprezintă un model de referință, dar realitatea confirmă existența unor modele mai complexe, ale concurenței imperfecte, bazate pe strategii de adaptare concomitentă a prețului și a cantităților la cerințele variabile ale pieței.

2.3.2.2. Formarea prețului în situația de monopol

Spre deosebire de situația concurenței perfecte, când prețul este exogen întreprinderii, în situația de monopol fixarea prețurilor depinde de acțiunea acestora, iar strategiile principale constau în stabilirea simultană a prețurilor și a cantităților.

Trecerea de la concurența perfectă la monopol poate avea ca efect fie creșterea producției, reducerea costului și a prețului de vânzare în condiții de eficiență economică, de obținere a profiturilor ridicate, fie de antrenare a risipei, a reducerii eficienței economice, ceea ce promovează ridicarea prețului, concomitent cu diminuarea producției.

Monopolul are avantajul puterii economice ridicate în fața riscului, a inovațiilor, al apariției de noi bunuri și de noi metode de producere a acestora care asigură în final reducerea prețurilor, cât și obținerea de profituri suficiente pentru a stimula înnoirea.

Echilibrul producătorului se obține atunci când el nu mai este interesat să modifice prețul și cantitatea bunului produs.

Obiectivul fundamental al maximizării profitului se înfăptuiește prin strategii bazate pe politici de discriminare prin preț și a tratării prețurilor.

În nici un caz nu se pot accepta argumente altruiste privind acordarea posibilității unor indivizi, aflați la strâmtoare, să consume un produs al cărui preț este mai mare, ci numai prin realizarea unui profit cât mai mare.

Companiile de transport în situație de monopol, care stabilesc tarife diferențiate pentru persoanele în vârstă, pentru familiile numeroase, studenți, urmăresc, de asemenea, obținerea unui profit ridicat.

Există trei tipuri de discriminare prin preț:

discriminare de gradul întâi sau perfectă;

discriminare de gradul doi;

discriminare de gradul trei.

Discriminarea de gradul întâi presupune că întreprinderea aflată în situația de monopol cunoaște curba cererii a fiecărui consumator pentru bunul pe care îl produce.

Ținând seama de această informație, întreprinderea încearcă să determine consumatorii să plătească prețul maxim și să atragă totalitatea consumatorilor.

Discriminarea perfectă este un caz limită în care întreprinderea monopolistă stabilește un preț pentru fiecare consumator în scopul de a-și maximiza profiturile.

Cu toate acestea o astfel de discriminare nu este posibilă decât dacă consumatorii nu pot avea legături între ei (medicul îngrijind clienții foarte bogați la regimul cu plată și inginerul consultant la două întreprinderi mari.

2. Discriminarea de gradul doi. În scopul de a crește veniturile și, în consecință profitul, întreprinderea monopolistă fixează prețuri diferite pentru cantități diferite de bunuri cerute.

Prin acest tip de discriminare, monopolul încearcă să obțină o parte din „surplusul consumatorului”.

Discriminarea de gradul trei. O întreprindere în situația de monopol, producând un bun, poate să-și crească venitul și deci, profitul, vânzându-și producția pentru fiecare piață în condițiile menținerii separate a piețelor.

2.3.2.3. Formarea prețurilor în situația monopsonului

În raport cu piața, pe poziția perfect opusă monopolului se află monopsonul. Un agent economic devine monopson când, pe piața unui bun omogen, este cumpărător unic în confruntarea cu un mare număr de vânzători.

Concentrând întreaga cerere, prin decizia sa va influența direct nivelul prețului produsului: ca beneficiar unic al produsului, cu cât cantitatea solicitată pe piață va fi mai mare, cu atât prețul de cumpărare va fi mai mare.

Astfel, prețul produsului în cazul monopsonului este o funcție crescătoare de cantitatea cerută (opus situației monopolului unde prețul este funcție descrescătoare de cantitatea vândută), devenind exogen pentru producătorii lui și endogen pentru consumator.

Pentru a obține profit maxim, monopsonul trebuie să se aprovizioneze cu acea cantitate de produs pentru care încasarea marginală a vânzării propriilor sale produse să fie egală cu costul marginal al producției sale.

2.3.2.4. Formarea prețului în concurență monopolistă

Concurența monopolistă presupune două forme de piață: concurența și monopolul, presupunând în paralel existența unui număr mare de vânzători și o mare diferențiere a produselor.

Cumpărătorii nu mai suportă pur și simplu prețul la piață, ca în cazul monopolului, ei o anumită latitudine pentru a alege cuplul preț-cantitate.

Totodată, fiecare întreprindere suportă și concurența substitutelor produselor fabricate de alte întreprinderi.

Existența unui număr mare de producători permite fiecăruia dintre ei să ia decizii fără ca acestea să vizeze nemijlocit situația individuală a concurenților, chiar dacă au efecte asupra vânzărilor și profitului concurenților.

Fiecare concurent în parte este preocupat pentru stabilirea prețului și a cantităților de produse.

Obținerea de supraprofit incită alte întreprinderi să intre în ramură (fenomen exclus în situația de monopol) antrenând o scădere a cifrei de afaceri a întreprinderii determinate. Cererea produsului întreprinderii scade, scad prețul și profitul. Fenomenul se repetă, se accentuează.

Deci, pe intervale lungi, întreprinderea nu mai realizează profit: prețul scade atingând costul mediu, apoi scade sub acesta, generând pierderi.

În strategia adaptării cantităților de produse la cerințele pieței, producția de echilibru în cazul concurenței monopoliste este la nivel inferior decât în cazul concurenței perfecte.

Creșterea numărului de întreprinderi face ca fiecare dintre ele să nu-și poată utiliza optim capacitatea de producție; apare capacitatea de producție excedentară.

În mod necesar apare opțiunea pentru strategia cuplului preț-cantitate aplicată prin diferențierea sortimentală a produsului, care poate fi corelată cu clientela.

În acest fel, se pot stabili în mod simultan prețul și cantitatea produsului, de marfă pentru care întreprinderea deține „monopolul”.

Concurența prin produse înlocuiește concurența prin prețuri, fiind trăsătura fundamentală a concurenței monopoliste.

Diferențierea produselor este folosită și în cazul oligopolurilor, fiind o preocupare actuală generală, o cale de înlăturare a concurenței directe prin prețul aceluiași produs.

2.3.2.5. Formarea prețului în strategia înțelegerii sau combaterii în cadrul concurenței duo și oligopolistice.

Caracteristica fundamentală a structurilor economice de tip oligopolistic este interdependența acțiunilor diferiților vânzători pe piață.

Prețurile, cantitatea vândută și profitul unui producător depind de reacțiile altora.

Un anumit producător poate fixa cantitatea pe care o vinde pe piață, dar prețul și, deci profitul depind de acțiunea celorlalți agenți economici din cadrul oligopolului.

Piața oligopolistică are două trăsături importante: interdependența și incertitudinea. Ca urmare se impune reconsiderarea formării prețurilor.

Pe acest tip de piață prețurile sunt, în general rigide, fixate de întreprinderi, fiind denumite „prețuri administrate”.

Ele fac obiectul deciziilor cartelurilor, al înțelegerilor dintre producători.

Agenții economici oscilează între comportamentul „maximizării profitului unit” și cel al confruntării individuale deschise al „războiului prețurilor” sau „concurența prin produse”.

Se pot manifesta diferite forme de împărțire a influențelor asupra pieței, legate de maximizarea profitului sau de politica diferențierii produselor.

Ceea ce domină împărțirea pieței este accentul pus pe cerere, știut fiind că aceasta este funcție descrescătoare de preț.

De aceea, punerea în aplicare a obstacolelor la intrarea noilor concurenți constituie un mijloc de intervenție esențială.

O altă strategie o constituie raporturile de colaborare cu puterea politică.

Maximizarea profitului unit se bazează pe două ipoteze:

omogenitatea produsului, care permite concurența prin preț pentru un produs identic;

diferențierea bunului și concurența înafara prețului.

În condițiile omogenității produsului, tendința de maximizare a profitului este mai puternică atunci când numărul producătorilor este mai restrâns.

În acest caz, interdependența deciziilor și a politicilor prețurilor este evidentă fiind facilitată coordonarea între producători. Trebui adăugat că o influență importantă o poate avea și conjunctura.

Astfel, maximizarea profitului unit este mai puternică într-o ramură pentru un produs în expansiune decât într-o ramură pentru un produs în care activitatea se reduce.

Ea se manifestă mai ales sub forma rigidității prețurilor.

În cazul războiului prețurilor, întreprinderile nu „sparg” prețurile decât dacă avantajul montat este mai mare decât costul modificării.

În condițiile diferențierii bunului și ale concurenței în afara prețului, jocul producătorilor devine personal. Produsele sunt concurente nu prin preț, ci prin anumite performanțe, parametri tehnici, constructivi și funcționali ai produselor, care privesc confortul în utilizare și economie la întreținere.

Strategia diversificării produselor sau concurența prin produse poate fi adoptată atunci când nu numai că oferta globală echilibrează cererea globală dar apar și situații de suprasaturare a cererii la anumite bunuri, fie pentru motivul că s-au produs cantități prea mari, fie pentru motivul că unele sunt demodate, iar reacția consumatorilor la nou este foarte puternică.

În timp ce strategia diversificării produselor presupune înnoirea continuă, modernizarea produselor și înlocuirea (scoaterea de pe piață) a celor vechi antrenând și costuri mai mari la început, strategia concurenței produselor omogene se bazează pe creșterea productivității muncii, pe costurile cele mai reduse.

Aparent, un preț mic, concurențial, creează impresia că producătorii nu ar fi în avantaj, ci numai cumpărătorii.

În realitate, prețurile mici au în spate costuri reduse și pot asigura producătorilor, atât la nivelul unității de produs, dar, cu certitudine la nivelul producției totale, tot ca rezultat al productivității înalte, profituri ridicate.

Concurența potențială și barierele la intrarea în ramură

Concurența potențială se exercită de către firmele importante într-o altă ramură sau de către primejdia creării noilor firme, prin instalarea unei capacități de producție suplimentară în ramura considerată.

În alți termeni, prin aceste noi forme crește potențialul producției ramurii.

În timp ce în concurența perfectă și cea monopolistă intrarea în ramură (piață este recunoscută, în regim de monopol sau de oligopol, intrarea este barată.

Concurența potențială determină practicarea unui preț maxim sau preț limită, care nu poate fi depășit de prețul pieței decât prin implantarea unor noi întreprinderi ci prin distrugerea echilibrului pe perioadă lungă.

Acest preț rămâne superior prețului concurenței ori de câte ori intrarea în ramură nu poate fi perfect liberă.

Barierele de intrare cele mai folosite se manifestă prin acordarea unei prime în cadrul unui preț mai ridicat decât prețul concurenței, primă care definește condiția de intrare (E), astfel:

E = (PL – PC) : PC

PL – prețul limită impus fără riscul de a atrage concurenți;

PC – prețul concurenței;

E – condiția de intrare.

Întrucât prețul concurenței ar fi pe perioadă lungă egal cu costul mediu al întreprinderii marginale, E nu este altceva decât o marjă beneficiară netă maximă compatibilă cu echilibrul pe perioadă lungă.

Permanența acestei marje este condiționată de existența barierelor la intrare pe piețele imperfecte concurențiale. Cele mai importante sunt:

Diferențierea produselor, care dă firmei un control sigur asupra prețului produsului său deoarece, atrăgând consumatorii la marca sa, ea își atribuie un element de monopol, exercitând o influență asupra concurenței întreprinderilor și a structurii ramurii de activitate.

Greutățile pe care le provoacă pătrunderea noilor întreprinderi se referă la faptul că acestea trebuie fie să ofere produsul la un preț sensibil mai scăzut decât prețul pieței, fie să suporte greul cheltuielilor de publicitate sau de comercializare.

Avantajul superiorității în materie de costuri de producție pe care îl au firmele stabilite în raport cu concurenții potențiali

Cauzele:

superioritatea tehnică, pe seama experienței, a calificării forței de muncă;

controlul ofertei de materii prime, de produse semifabricate sau avantajul unui preț mai scăzut pe baza acordurilor încheiate cu furnizorii etc.

În aceste condiții, costul mediu al noilor forme va fi, pe termen lung, mai mare, pentru orice nivel la producției.

Întreprinderile instalate pe piață fixează prețul lor sub nivelul costului mediu al concurenților potențiali.

Ecartul dintre prețul limită astfel stabilit și costul mediu al concurenților potențiali măsoară ecartul la intrarea în ramură.

Puterea unei bariere este mai scăzută dacă concurenții potențiali sunt întreprinderi instalate în alte ramuri.

Efectele barierei pot fi nule dacă noile întreprinderi dispun de elemente de superioritate privind tehnicile moderne ale producției sau apropierea de sursele de materii prime sau de piețele în expansiune.

Economiile în scară provenite din tehnică sau organizare sau din avantajul prețurilor factorilor de producție (prețuri preferențiale). Obstacolul rezultă din dimensiunea investiției inițiale a necesarului de capital, de nivelul căruia depinde costul mediu și încadrarea acestuia în dimensiunea optimă a costului mediu a economiei în scară.

Politica prețului, a firmelor instalate sau a firmei-pilot

Deoarece principala lor preocupare este aceea de a împiedica accesul pe piață a unui concurent, prețul limită se determină indirect plecând de la volumul total al producției oferite prin ansamblul întreprinderilor instalate.

Prețul limită este, deci, cu atât mai ridicat, cu cât numărul întreprinderilor independente pe piață este mai mare, de unde concluzia că prezența unui număr mare de producători nu este în mod necesar sinonimă cu prețul cel mai scăzut.

Acest număr poate constitui un factor de barieră la intrarea în ramură.

Formarea prețurilor în cadrul ciclului de viață a produselor

Ciclul vital se manifestă prin tendința de îmbătrânire, de uzură morală a produselor existente pe piață, exprimată prin parametri tehnici devansați de către cei ai produselor noi lansate.

Nivelul prețurilor este, deci, efectul confruntării diferiților factori care apr și se manifestă în producție și în circulație – la piață, în cadrul ciclului vital al fiecărui produs.

Dacă presupunem că durata vieții unui produs, de la apariția lui ca produs nou, până la declinul și dispariția lui în urma înlăturării de către altul nou, se poate fragmenta în cel puțin trei etape:

cercetarea, proiectarea și asimilarea în fabricație;

maturizarea produsului, normalizarea și maximizarea producției, creșterea cererii, a consumului;

declinul produsului (uzura morală), creșterea costurilor de producție, reducerea considerabilă a prețului, formarea prețului urmează o curbă descendentă, munca cheltuită se devalorizează în raport cu nevoile de consum. Are loc o modificare a mărimii valorii produselor vechi în raport cu cea a produselor noi, modificare ce se manifestă și poate fi cunoscută cu adevărat în procesul schimbului, al confruntării cu cererea. De-a lungul ciclului vital al produselor se pot surprinde câteva tendințe logice:

tendința maximizării consumului aceluiași bun;

tendința minimizării cheltuielilor de producție ale bunului respectiv;

comportamentul specific al consumatorilor definit de solvabilitatea lor și de interesul economic sau social pe care îl manifestă față de produse.

Odată cu lansarea unui produs nou, pentru care utilizatorii manifestă interes, se declanșează acțiunea tendinței de maximizare a consumului prin maximizarea producției, ceea ce conduce la obținerea de prețuri mari, de profituri mari încă de la începutul desfacerii, cu tendință concretă de creștere a acestuia peste media profitului la alte produse.

Ca urmare, are loc o polarizare a consumului de resurse în sectorul de prelucrare a mărfii cerute, care se menține pe măsura prelungirii efectelor maximizării consumului.

Condiția fundamentală a funcționării acestui mecanism (al maximizării consumului) o constituie cuantificarea prin preț a evoluției raportului dintre ofertă și consum.

Fiind rezultatul acțiunii forței de maximizare a consumului, prețurile pot fi folosite în strategia economică, oglindind, pe perioade de timp relativ scurte, situația utilizării factorilor de producție pe ramuri. Se poate stabili astfel, un sistem de priorități în vederea maximizării consumului.

Paralel cu tendința de maximizare a consumului, de la începutul ciclului vital al fiecărui produs, se declanșează și cerința minimizării cheltuielilor de producție.

Ca urmare a polarizării factorilor de producție pentru anumite produse mai solicitate pe piață, pe seama creșterii producției scade costul pe unitatea de produs. Se reduc și prețurile. Această tendință a minimizării cheltuielilor pune sub control, în primul rând, costurile și profitul, imprimându-le treptat tendința de reducere.

În ceea ce privește consumul, legitățile acestuia se manifestă în procesul schimbului prin confruntarea permanentă a ofertei cu cererea. Ordonarea cantitativă și structurală a consumului se realizează în funcție de solvabilitatea și urgența nevoilor consumatorilor.

Solvabilitatea cumpărătorilor este dată de veniturile populației, de veniturile întreprinderilor, de veniturile statului.

Prețurile nu sunt influențate numai de solvabilitatea beneficiarilor, a fiecăruia în parte, în mod izolat, ci și de solvabilitatea generală a economiei naționale, care se manifestă sub acțiunea unor factori multipli, cum ar fi: creditele, impozitele directe, indirecte, care fac producția mai costisitoare, importurile și exporturile mai scumpe.

De asemenea, asupra nivelului veniturilor solvabile influențează mărimea produsului național brut (PNB), modelul repartizării acestuia între agenții economici și sociali, viteza de rotație a capitalului.

Legitățile consumului sunt influențate și de factori care acționează în domeniul producției, cum ar fi creația și inovația tehnică.

Aceasta nu înseamnă că ele se impun limitării date de înapoierea tehnică și economică dintr-o țară, care ar putea impune negarea anumitor nevoi de consum.

Ele acționează prin generalizarea lor în spațiu în fiecare perioadă, exercitând o forță înnoitoare, o presiune în direcția dezvoltării, de regulă prin intermediul prețurilor.

În toate fazele ciclului vital al produselor este necesar să se păstreze un echilibru relativ între tendințele: maximizarea consumului, minimizarea cheltuielilor și legitățile consumului, chiar dacă una din ele devine dominantă, fiecare trebuie să-și păstreze acțiunea la nivelul condițiilor date, adică nici să nu iasă din competiție, nici să nu dețină un rol mai mare decât este necesar.

În acest fel, prețul de-a lungul ciclului vital devine o rezultantă a înfruntării acestor forțe.

Un astfel de preț exprimă consumuri optime de resurse de muncă în fiecare moment al ciclului vital al fiecărui produs.

Ieșirea din această regulă a uneia dintre forțe, prin inerția mersului lor sau prin autonomizarea uneia în raport cu cealaltă, poate genera dezechilibre, pierderi.

Uneori însă, poate reprezenta chiar regula de desfășurare a procesului de formare a prețurilor.

Astfel:

inerția maximizării consumului se manifestă prin fenomenul cunoscut sub denumirea de „producție pentru producție”.

Abundența de produse devine singurul scop al activității economice, generând stocuri. Prețurile scad.

Inerția minimizării cheltuielilor, focalizată în etapa de saturație a consumului și reflectată de nivelul mai redus al prețurilor, determină manifestări de cupiditate a consumatorilor, care cumpără masiv, împiedicând adaptarea producției la consum, imobilizând fonduri.

Manifestările rezultate sunt: cumpărarea de utilaje depășite tehnic și economic; menținerea de mijloace fixe în funcțiune după ce au fost amortizate și neefectuarea reparațiilor acestora.

Acestea conduc la frânarea modernizării producției și a progresului tehnic.

Inerția forțelor legităților consumului se manifestă prin puterea tradițiilor de consum atât în rândul populației cât și în rândul întreprinderilor.

Se cumpără ce s-a mai cumpărat sau ce au mai cumpărat și alții din jur, indiferent de apariția unor produse cu caractere superioare.

Ceea ce este ieftin poate fi de fapt scump.

Inerția în mișcarea nivelului prețurilor. Prețurile, în mișcarea lor, oglindesc schimbările intervenite în structura consumului de resurse pe ansamblul economiei cu o oarecare întârziere.

De exemplu: realizarea ratei medii a rentabilității când produsului intră în declin.

Această inerție a mișcării prețului, nesincronizarea imediată cu fazele ciclului vital al produsului și jocul echilibrului de forțe apar nu numai într-un sistem de prețuri rigid, ci chiar în condițiile pieței libere.

Cauza o constituie intervalul îndelungat între decizia de producție și rezultatele ei efective.