Mecanismul de Functionare a Bursei de Valori
INTRODUCERE
Bursa, în general, cu atât mai mult bursele de valori, joacă în lumea contemporană, atât pe termen lung cât și pe termen scurt, un rol deosebit de important, influențele puternice pe care le produc determinând considerarea acestora ca fiind unul din stâlpii de cea mai mare importanță pe care se sprijină lumea contemporană. Cu privire la bursă, literatura de specialitate dă numeroase definiții care conțin atât elemente comune, cât și multe deosebiri.
Astfel, în "Dicționar cu termeni și expresii utilizate în tranzacții de bursă" de Virgil Popescu și Maria – Ana Dumitrescu, bursa este definită ca "o instituție nonprofit în cadrul căreia au loc tranzacții organizate cu titluri financiare, drepturi și titluri pe mărfuri, executate după reguli stabilite, obligatorii pentru participanți; caracteristica principală a bursei este întâlnirea în același loc și în același timp a unei multitudini de cumpărători și vânzători care tranzacționează simultan mai multe obiecte. Fără a efectua tranzacții în folos propriu, bursa asigură condițiile ca ele să aibă loc după reguli stricte de licitație cu participarea legală, indiscriminatorie a partenerilor pe piață. "Bursa este reuniunea periodică a persoanelor care se adună pentru a realiza operațiuni cu valori mobiliare și mărfuri; termenul indică și locul unde aceste persoane se întâlnesc". (Robert) Bursa este piața publică organizată după uzuanțe unde sunt tratate valori mobiliare și alte bunuri fungibile.
Această lucrare de diplomă este concepută pentru a oferi o privire generală de ansamblu asupra piețelor de produse financiare derivate și oferă sprijin informațional pentru persoanele care doresc să știe cum să utilizeze produsele derivate.
Regăsim în cadrul o scurtă istorie a dezvoltării produselor financiare derivate, precum și menționarea contractelor utilizate în România: contractele la termen – futures, respectiv contractele options, fiind și cele mai importante. Scopul acestei secțiuni este de a face cunoscute conceptele și princiipiile de bază ale produselor financiare derivate și tranzacționării lor, pornind de la câteva repere pe care le aducem în atenția dumneavoastră: ce sunt produsele derivate, cine utilizează astfel de produse, cum sunt tranzacționate și utilizate. Unele dintre tipurile de produse derivate sunt foarte simple, altele sunt mai complicate, astfel încât oricine recurge la utilizarea lor trebuie să înțeleagă atât riscurile potențiale, cât și avantajele folosirii lor.
Înainte de a analiza produsele derivate și modul în care sunt utilizate, trebuie să înțelegem două aspecte.
Pentru unii oameni tranzacționarea produselor derivate nu este decât o altă formă de joc riscant, care nu servește nici unui scop. Următorul citat poate să ne ajute să înțelegem mai bine utilitatea produselor derivate:
„A paria pe un cal , aceasta înseamnă să joci la risc; a paria că poți obține trei cărți de pică, aceasta înseamnă divertisment; a paria că bumbacul va urca cu trei puncte, aceasta înseamnă afacere.” (Articol publicat de Robert Pardo : „Technical Analysis of Stocks and Commodities”, Vol. 3-5 (177 -183), 1985). Înțelegem că a juca la bursă este un lucru serios, nu un pariu, ca la jocurile de noroc, trebuie să cunoaștem termenii utilizați în bursă și să avem capital de investit.
Capitolul IV, este cel mai spectaculos, el ne prezintă cazul unui investitor, care se va numi speculator, el își va stabili un plan de tranzacționare și odată începută tranzacționarea cu instrumente derivate trebuie să se urmărească cu strictețe planul stabilit iar după închiderea tuturor contractelor speculatorul va încasa un câștig. Considerăm că banii sunt mai buni decât sărăcia fie și numai din raționamente financiare, dar trebuie să știm să fim cumpătați, trebuie să avem în vedere dacă ne putem permite o pierdere serioasă, deoarece pe piețele futures nu se joacă pensia sau salariul minim pe economie.
Aceste capitole au scopul de a servi doar ca o introducere în problematica piețelor și tranzacțiilor futures. Vorbim de incertitudine, care este o caracteristică esențială a vieții economice, iar fiecare problemă economică include un anumit grad de incertitudine. Cu toate că, comportamentul omului diferă de la individ la individ, el are două caracteristici comune: fiecare om încearcă să găsească posibilități de a se proteja contra riscului, iar cei care își asumă riscul trebuie recompensați că o fac.
CAPITOLUL I
PIAȚA FINANCIARĂ ( A CAPITALULUI )
1.1 Piața creditelor. Conceptul de credit și piața creditelor
Apariția și extinderea pieței capitalului sunt determinate de creșterea operațiunilor de atragere, de primire a banilor, de emitere a hârtiilor de valoare și de tranzacțiile cu ele. În sens larg, piața capitalului cuprinde operațiunile de atragere a unor fonduri bănești și plasarea lor pe termen mijlociu și lung prin intermediul băncilor, precum și cele de emisiune, plasare și negociere a hârtiilor de valoare prin intermediul bursei de valori. În sens restrâns, piața capitalului cuprinde numai operațiunile la bursa ce privesc valorile mobiliare.
Termenul de credit, abordat semantic, are numeroase sensuri economice, fiind utilizat deopotrivă în activitatea comercială, bancară, în contabilitate, cât și în relațiile cotidiene, nu numai economice, dintre oameni. Desigur, cea mai largă utilizare a creditului aparține însă domeniului financiar-bancar și comercial În esență, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare. Deci, este o relație bănească ce apare în legătură cu acordarea împrumuturilor unor persoane juridice sau fizice, care urmează a se rambursa ulterior, la scadență.
Creditul are o serie de elemente constitutive, cum sunt:
– un raport prin care o persoană pune la dispoziția alteia un bun material evaluat într-o suma de bani ori o sumă de bani. Deci, creditul presupune un schimb în timp, adică exista o separare printr-un interval de timp a momentului cedării unui bun, de cel al restituirii acestuia sau a unui echivalent;
pentru că operațiunea respectivă să reprezinte un credit, trebuie ca într-unul din momentele sale să intervină banii;
valoarea bunurilor sau suma de bani se rambursează creditorului de către debitor la o dată numită scadență;
pentru primirea și folosirea bunurilor sau a sumelor de bani, pe o perioadă de timp, se plătește de către beneficiarul operațiunii un preț specific, denumit dobânda.
Apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării raporturilor de schimb și cunoscând în evoluția sa numeroase forme, creditul joacă un rol important în economia contemporană. În prezent, creditul este necesar atât pentru funcționarea normală a unei întreprinderi, cât și pentru dezvoltarea ei.
Se recurge la credit atunci când autofinanțarea nu este suficientă pentru desfășurarea activității economice și respectiv pentru finanțarea investițiilor necesare dezvoltării capacităților de producție. Apelul la credite sub deviza ,,să te îndatorezi azi pentru a te îmbogăți mâine" este valabil pentru toate categoriile de întreprinderi.
Operațiunile legate de cererea, acordarea și rambursarea creditelor este generat o veritabilă piața – piața creditelor. Aceasta este definită ca fiind piață pe care diverși agenți economici împrumuta sau se împrumuta cu bani de la bănci și alte instituții financiare, în schimbul cedării unor creanțe la vedere sau scadente la un anumit termen.
Piața creditelor are relații strânse cu piața monetară, însă cele două piețe nu se suprapun. Prin intermediul operațiunilor desfășurate pe piața monetară are loc redistribuirea monedei primare, iar pe piața creditelor are loc manifestarea cererii, primirii și rambursării împrumuturilor într-o formă oarecare, numerar sau monedă scripturală.
1.2 Funcțiile și avantajele creditului
În primul rând, creditul îndeplinește o funcție distributivă prin care se mobilizează resursele bănești temporar disponibile în economie, redistribuin-du-se apoi prin acordarea de împrumuturi unor agenți economici care au nevoie de finanțare. Prin aceasta creditul sporește puterea de acțiune a capitalului, punând în mișcare forțele economice latente. În plus, operativitatea asigurată procurării de noi capitaluri da mai multă elasticitate economiei asigura o mai mare capacitate de adaptare la cerințele pieței, ceea ce în final se reflecta favorabil în eficacitatea marginală a capitalului.
Prin intermediul creditului, în bună măsură, economiile sunt transformate în investiții. Orice gospodărie poate economisi o anumită sumă în funcție de venit și de comportamentul său economic. Dar, economisirea neurmată de investire constituie, o tezaurizare, care este deprimantă pentru activitatea economică. Creditul este acela care pune la dispoziția întreprinzătorilor capitalul necesar prin transformarea economiilor în investiții.
În al doilea rând, creditul îndeplinește o importantă funcție de emisiune monetară. Băncile realizează procesul de multiplicare a creditului și a masei monetare, iar creșterea proporției de monedă de cont în masă monetară facilitează sporirea volumului și valorii tranzacțiilor economice.
Existența și utilizarea creditului prezintă nu numai avantaje. Atunci când au este utilizat potrivit principiilor sale și cerințelor echilibrului economic, creditul devine dezavantajos și periculos. Pericolul este reprezentat de folosirea lui abuziva determinată de iluzia că prin sine însuși creditul reprezintă avuție. Supracreditarea determina dezechilibre monetare și poate fi o cauză generatoare de inflație și de exacerbare a operațiunilor speculative și de sporire a riscurilor de prăbușire în lanț a sistemului bancar.
1.3 Formele creditului
Creditul a cunoscut și cunoaște numeroase forme apărute pentru a răspunde cât mai bine necesităților resimțite de agenții economici în diferite împrejurări.
În literatura de specialitate exista o multitudine de criterii utilizate pentru clasificarea creditelor. Cel mai adesea se are în vedere:
a) forma creditului, în funcție de care se distinge:
1) creditul comercial practicat între vânzători și cumpărători, vânzarea bunurilor este făcută pe credit, respectiv achitarea contravalorii are loc la o dată ulterioară;
2) creditul bancar este creditul acordat în formă bănească (numerar sau bani de cont) de către instituții specializate în asemenea operațiuni;
b) destinația, care, poate fi pentru finanțarea producției, credit de producție legat de o operațiune de producție sau investiție sau de consum, credit de consumație, nelegat de o anumită operațiune. ;
c) termenul, pentru care se acordă creditul și care poate fi: termen scurt – până la un an, termen mijlociu — între 1—5 ani, termen lung – peste 5 ani;
d) părțile implicate, care pot fi societăți comerciale, bancare, interbancare
guvernamentale;
sursa de mobilizare a fondurilor: fonduri proprii, fonduri mobilizate de pe piața monetară, națională sau internaționala, prin scontare, emisiune de obligațiuni, forfetare ;
dobânda convenită, care poate fi dobânda comercială sau preferențiala,
fixă sau variabilă ;
garantarea creditului, prin asigurare, ipotecă, scrisori de garanție bancară, sau mai rar credit pe termen foarte scurt negarantat.
Gruparea prezentată are mai mult o valoare metodologică. În practică, un credit presupune simultan mai multe caracteristici: de exemplu, un credit pe termen scurt de 180 zile mobilizat prin scontare, garantat prin ipotecă, acordat în moneda creditorului, pentru o operațiune de import de echipamente de producție cu o dobândă preferențială fixă.
Esențial în raporturile de credit este faptul că unul dintre parteneri este bancă, iar aceste raporturi sunt reciproce: întreprinderile și gospodăriile având conturi la bănci formează depozite care sunt folosite ca resurse, iar băncile acordă credite întreprinderilor și gospodăriilor. În raport cu acestea, se dissumație, nelegat de o anumită operațiune. ;
c) termenul, pentru care se acordă creditul și care poate fi: termen scurt – până la un an, termen mijlociu — între 1—5 ani, termen lung – peste 5 ani;
d) părțile implicate, care pot fi societăți comerciale, bancare, interbancare
guvernamentale;
sursa de mobilizare a fondurilor: fonduri proprii, fonduri mobilizate de pe piața monetară, națională sau internaționala, prin scontare, emisiune de obligațiuni, forfetare ;
dobânda convenită, care poate fi dobânda comercială sau preferențiala,
fixă sau variabilă ;
garantarea creditului, prin asigurare, ipotecă, scrisori de garanție bancară, sau mai rar credit pe termen foarte scurt negarantat.
Gruparea prezentată are mai mult o valoare metodologică. În practică, un credit presupune simultan mai multe caracteristici: de exemplu, un credit pe termen scurt de 180 zile mobilizat prin scontare, garantat prin ipotecă, acordat în moneda creditorului, pentru o operațiune de import de echipamente de producție cu o dobândă preferențială fixă.
Esențial în raporturile de credit este faptul că unul dintre parteneri este bancă, iar aceste raporturi sunt reciproce: întreprinderile și gospodăriile având conturi la bănci formează depozite care sunt folosite ca resurse, iar băncile acordă credite întreprinderilor și gospodăriilor. În raport cu acestea, se disting:
a) credite acordate de agenții non bancari băncilor;
b) credite acordate de bănci agenților non bancari;
Prima categorie cuprinde, în principal, depunerile în cont și bonuri de casă sub forma : depozite la vedere, depozite la termen, conturi curente pentru care pot fi sau nu trase cecuri, conturi de economii cu destinație precisă, bonuri de casă etc. De regulă, conturile la vedere nu sunt remunerate. Drept motivație, pentru această situație, sunt aduse travaliul depus pentru efectuarea operațiilor de trezorerie ale întreprinderii, precum și prevederile legale, orientate spre reducerea dobânzilor cuvenite deponenților în conturi curente.
Pornind de aici s-au dezvoltat tendințe de evitare a păstrării banilor în cont curent, prin plasarea soldurilor relativ stabile, sub alte forme, mai remuneratorii, adesea sub forma creditelor directe către alte întreprinderi, generând fenomenul de dezintermediere.
Întrucât fenomenul a luat proporții semnificative, băncile și-au modificat atitudinea, recurgând la creșterea remunerarii pentru disponibilitățile în cont sau dezvoltând și alte modalități de atragere, cum sunt titularizarea creanțelor și extinderea fondurilor comune de plasament.
În cea de-a doua categorie se includ o mulțime de forme concrete diferențiate potrivit unor criterii.
Din punct de vedere al destinației finale sau scopului urmărit de către debitor se distinge:
a) credit de consum, când este destinat achiziționării unor bunuri de consum de folosință îndelungată, construcția sau achiziționarea de locuințe individuale, automobile, aparate electrocasnice etc. ;
b) credite de producție, care, indiferent de termenul pentru care se contractează el, este folosit pentru lărgirea și modernizarea producției, a activității economice în general. Creditul de producție este, în primul rând, un credit de exploatare acordat pe termen scurt pentru procurarea de materii prime și materiale necesare asigurării condițiilor de desfășurare a activității. În al doilea rând, exista credit de ameliorare pe termen lung utilizat pentru modernizare prin procurare de mașini, utilaje, echipamente. În al treilea rând, sunt creditele pentru investiții pe termen lung utilizate pentru crearea unor noi capacități de producție.
După funcția sau obiectul sau la nivelul întreprinderilor se pot distinge mai multe categorii de credite:
overdraft – un avans în contul curent acordat firmelor în cazul unor nevoi bănești de moment. Până la o limită prestabilită, firmele pot trage cecuri asupra contului lor chiar dacă nu au disponibil, banca onorând plată. Aceste credite se întemeiază pe deplină cunoaștere a activității firmei ;
credite pentru stocuri sau credite de campanie reprezintă o categorie de credite care necesită o motivare clară și o garanție corespunzătoare. Ele sunt menite să asigure resursele necesare în cazul iregularității ciclului aprovizionare-producție-vânzare și încasare. Aceste credite sunt garantate cu bunuri aflate în procesul de producție sau cu stocurile de materiale și produse fabricate ;
credite pentru finanțarea necesarului de fond de rulment, care corespunde nevoilor rezultate din exploatare. Este tipul propriu-zis de finanțare pe termen scurt, care prin caracterul ciclic al exploatării tinde să devină permanent ;
credite pentru finanțarea exportului sunt o variantă a împrumuturilor exploatării curente, care au însă proceduri specifice de aplicare și beneficiază de taxe preferențiale ;
Creditele se diferențiază după formă. Se pot distinge în principal următoarele forme :
împrumutul simplu prin care banca virează o sumă în contul clientului sau. Acesta, este reglementat printr-un contract sau un bilet de ordin semnat de debitor în favoarea băncii;
avansul în contul debitor, acordat de banca unui client ce poate face operațiuni în condițiile în care șoldul contului sau este debitor. Este un procedeu ce permite adaptarea la necesitații a creditorului sub aspectul sumei și a duratei, dar dobânzile sunt determinate pe baza unui șold calculat,în efectiv, în funcție de decalajele operațiunilor;
scontul comercial este o practică tipic franceza.
Firma ,,trage" a trata asupra clientului sau pentru a materializa creditul pe care i-l acorda, apoi cedează trata băncii care avansează suma corespunzătoare diminuată cu dobândă și comisioanele;
avansuri pe documente de mărfuri (factoringul) este un substitut al scontlui și constă în vânzarea de către firmă a facturilor emise care reprezintă creanțe, unei bănci sau întreprinderi specializate. Aceasta este nu numai o formă de credit ci și o prestație de serviciu deoarece banca garantează rezolvarea pozitivă a creditului și se angajează să asigure recuperarea acestora. Deși costisitor pentru întreprinderi, acest credit a cunoscut o largă extindere în ultima perioadă;
leasingul reprezintă o modalitate de finanțare a investițiilor prin care o bancă sau o întreprindere financiară specializată dispune de un bun mobil sau imobil (o clădire, echipament de producție) pe care îl închiriază unei firme. Chiria plătită include dobândă la capital și deprecierea (amortizarea) bunului închiriat. O formă mai elaborată a leasing-ului este lease back și constă în vânzarea către o întreprindere financiară a patrimoniului imobiliar de care dispune o firmă lipsită de lichidități și care îl recedează în cadrul unei operațiuni de leasing.
Întreprinderea modernă are între activele sale, în afară efectelor de comerț adesea cu pondere importantă, hârtii de valoare, acțiuni și obligațiuni ale altor întreprinderi sau ale statului. Motivațiile deținerii acestor active sunt multiple. Uneori este vorba de interese de holding. Alteori, aceste dețineri sunt menite să asigure un grad ridicat de lichiditate, prin posibilitatea acestora de a fi vândute imediat. Dar recurgerea la vânzarea activelor financiare vine în contradicție cu principiile gestiunii, fie prin unele pierderi din diferențe de curs, fie prin alte costuri.
Asemenea perspective orientează întreprinderea în asigurarea lichidității prin obținerea de credite specifice prin gajarea activelor financiare deținute. Procedeul satisface toate părțile angajate, banca plasează disponibilitățile și obține dobânzi în condiții de bună garantare a creditelor acordate, iar întreprinderea prin plata dobânzilor cuvenite, în funcție de termenul împrumuturilor își menține în continuare toate atributele și privilegiile implicite ale proprietății sau situației de creditor, fără întrerupere. Adesea, aceste împrumuturi sunt utilizate pentru cumpărarea altor active financiare, ceea ce se poate materializa în garanția unui nou împrumut. Prin folosirea succesivă a acestui procedeu pot fi declanșate operațiuni speculative bursiere.
1.4 Piața financiară. Componente și instituții
Atâta timp cât în economie predomina întreprinderea familială, piața financiară are puține șanse de a exista. În cazul unei asemenea întreprinderi, proprietarii nu concep nici să se separe de dreptul de proprietate, nici să dezvolte întreprinderea decât printr-o economisire proprie sau un împrumut global de la bancă. În momentul în care întreprinderea depășește cadrul familial, capitalul nu poate fi format decât cu condiția să existe un număr mare de participanți și împrumuturile să fie lansate spre un număr însemnat de economisitori. Aceștia nu doresc ca participarea lor la o întreprindere să fie definitivă, ci dimpotrivă, să aibă posibilitatea să-și vândă titlurile. În același timp sunt și cumpărători pentru asemenea valori.
Piața financiară este piața pe care se negociază valori mobiliare. Obiectul sau îl reprezintă activele financiare, respectiv vânzarea și cumpărarea capitalurilor. Pe această piața se întâlnesc cererea și oferta specifice, posesorii de acțiuni și alte hârtii de valoare și posesorii de capital bănesc.
Cererea de capital exprima nevoia de capital și provine de la câteva categorii de agenți economici, statul, colectivitatea locală, societățile nonfinanciare. Finanțarea unor cheltuieli și a deficitului bugetar se realizează prin emisiunea de obligațiuni și alte forme de active financiare. Societățile comerciale fac apel la piața financiară în momentul constituirii și dezvoltării activității prin emiterea și plasarea de acțiuni și obligațiuni.
În ce privește ofertă de capital, ea provine din economisirea realizată de gospodării sau alți agenți economici. Cei care dispun de asemenea resurse le pot depune la bănci, creându-se active bancare sau pot efectua investiții reale în bunuri de capital, investiții financiare (plasament) prin achiziționarea de titluri financiare.
Pe piața financiară tranzacțiile au loc în baza unor reglementări specifice, menite să apere interesele participanților. Principalul mijloc de concurență pe piața financiară îl reprezintă rata dobânzii pentru depozitele formate la bănci și pentru împrumuturi, iar la bursele de valori, concurenta depinde de dividentul încasat la acțiuni și dobânda cuvenită și calitatea obligațiunilor.
De regulă, legătura dintre cererea și ofertă de capital se realizează indirect, prin intermediar, iar piața financiară este o piață intermediată.
Intermediarii financiari mobilizează economiile de la gospodarii și alți agenți economici, creându-se datorii față de aceștia și emit propriile active către utilizatorii de fonduri. Ei nu revând activele pe.care le cumpăra, ci creează active noi pe care le vând.
Principalele categorii de intermediari financiari sunt băncile comerciale, casele de economii, băncile de economii, companiile de asigurări, etc.
Piața financiară este aceea în cadrul căreia se cumpără și se revând active financiare, far a a se schimba natura lor. Privită ca mecanism. de legătură între deținătorii de fonduri (investitori) și utilizatori (emitenții de titluri financiare), piața financiară are drept componente piața primară și piața secundară.
Piața financiară primară cuprinde emisiunea și plasamentul de titluri noi. Emitenții de titluri urmăresc obținerea de capital bănesc, iar posesorii de economii aflați în postura de cumpărători urmăresc plasarea lor, devenind prin aceasta investitori.
Valorile mobiliare care sunt negociate pe piața financiară .sunt formate din acțiuni, părțile sociale ale fondatorilor și obligațiunile societăților sau colectivităților. Ele apar sau generează un transfer de capital când are loc crearea unei noi societăți, obținerea de participare la capitalul unei societăți existente, plasarea titlurilor în masă de cumpărători.
În cazul în care se intenționează crearea unei societăți și acțiunile să fie plasate în rândul publicului, întreprinzătorul intra în contact cu o bancă, constituind cu ajutorul acesteia un sindicat ,,de studiu" ce include pe cei interesați. Sindicatul determina elementele economice ale afacerii și stabilește gradul de profitabilitate al afacerii, în funcție de care adopta decizia. Dacă acesta este favorabil, se procedează la constituirea societății, care se poate face în două moduri:
a) crearea succesului, când acțiunile sunt oferite în totalitate spre vânzare publicului. După ce întregul capital a fost subscris, se procedează la întocmirea formalităților legale de constituire a societății;
b) crearea simultană, atunci când membrii fondatori subscriu provizoriu totalitatea acțiunilor, ceea ce permite declanșarea imediată a formalităților de constituire. Ulterior, băncile și ceilalți fondatori pot ceda o parte din acțiuni altor deținători de fonduri.
Participarea băncilor la crearea noilor întreprinderi se explica parțial prin dorința de a câștiga un nou client pentru serviciile care le prestează. Iar în același timp, este vorba de asigurarea controlului total sau parțial asupra unor societăți în cadrul unor grupuri structurale după criteriul profitului.
Când o întreprindere este suficient de importantă și se bucura de o reputație destul de solidă pentru a face apel la economisirea publică, recurgerea la piața primară prin emisiunea unor noi acțiuni este un mijloc de finanțare directă care îi permite să-și crească fondurile proprii. Ea evita astfel creșterea îndatorării pe termen lung și dacă trebuie totuși să se împrumute, importanta capitalurilor proprii este un factor care nu se neglijează.
Piața financiară secundară cuprinde ansamblul tranzacțiilor cu titluri de valori mobiliare emise într-o perioadă anterioară. Este deci o « piața la a doua mână ». Asemenea operațiuni de vânzare-cumpărare se realizează prin intermediul bursei.
Piața financiară secundară pe care se tranzacționează titluri vechi este indispensabilă pentru funcționarea pieței capitalurilor în general. Nu se poate imagina că subscriitorii să imobilizeze economiile lor în acțiuni sau obligațiuni pe 10—15 ani fără să aibă posibilitatea să le vândă. Pe această piață, obligațiunile și acțiunile își schimba proprietarul.
Prin natura sa, piața financiară este o piață deschisă, în sensul că plasamentul se efectuează în masă investitorilor, iar tranzacțiile cu hârtii de valoare au un caracter public.
Activele și titlurile financiare. Acțiuni și obligațiuni
Obiectul pieței financiare îl reprezintă activele financiare și rolul său în economia contemporană sporește și se diversifică.
Noțiunea de activ cunoaște mai multe conotații. În sens economic conceptul de activ desemnează un bun, înțeles în sens larg, care are valoare pentru deținătorul sau. Este vorba de orice element de patrimoniu (obiecte fizice, resurse necorporale, drepturi bănești, moneda) ce poate fi valorificat în activitatea economică și are capacitatea de a genera un flux de venituri în viitor.
În raport cu natura procesului de valorificare, activele sunt reale (fizice) și financiare. Activele fizice sunt constituite din bunuri corporabile (tangibile) și incorporabile (intangibile) care utilizate în activitatea economică permit încasarea de venituri sub formă de profituri, chirii, rente etc. Activele financiare se materializează în hârtii de valoare pe termen scurt și hârtii de valoare pe termen lung prin care se consacra drepturile bănești ale deținătorului lor, precum și drepturile acestuia asupra unor venituri viitoare rezultate din valorificarea activelor respective.
Cele două categorii de active sunt expresia caracterului dual al economiei de piața : pe de o parte economia reală, respectiv activitatea de producere a bunurilor necesare consumului și pentru reluarea producției, iar pe de altă parte economia financiară nominală, sau simbolică ce exprima procesele reprezentate de mișcarea monetară a hârtiilor de valoare.
Activele financiare au un mod specific de existența: titlurile financiare. Acestea au câteva elemente definitorii:
a) au o formă materială (un înscris) și garantează drepturile posesorului lor;
b) sunt titluri de valoare;
c) permit transformarea unor valori imobiliare (clădiri, pământ, echipamente) în valori mobiliare prin natura lor ;
d) titlurile financiare au o anumită valoare. Ele reprezintă o investiție ce va produce în viitor venituri și valoarea lor de piața se formează prin raportul cerere-ofertă și reflecta estimările făcute în legătură cu performanțele firmei emitente.
În sens restrâns, titlurile financiare sunt cele emise de utilizatorii de fonduri pentru mobilizarea capitalului propriu și a capitalului de împrumut, adică instrumente de proprietate și instrumente de datorie. În prima categorie se includ acțiunile iar în cea de-a doua obligațiunile.
Acțiunile sunt hârtii de valoare negociabile la bursă care atestă participarea deținătorului la capitalul firmei ce a emis titlul și pe baza cărora deținătorii primesc o parte corespunzătoare din venitul acesteia sub forma dividendelor (sau suporta o parte din pierdere).
Constituirea de societăți pe acțiuni, ca și sporirea capitalului unei companii prin emisiune de noi acțiuni sunt forme predominante de mobilizare de fonduri disponibile de pe piața. În general, acționarii nu răspund de patrimoniul social al societății decât în limita aportului la capital. În statutul fiecărei societăți se stabilesc limitele vărsămintelor pe care trebuie să le efectueze acționarii la înființarea societății sau cu ocazia creșterii capitalului. Devenit acționar prin vărsarea integrală sau parțială a valorii nominale a unei acțiuni, titularul se bucura de o serie de drepturi care îi permit să participe la gestionarea societății, la repartizarea beneficiilor realizate, la majorarea capitalului social, precum și la lichidarea activului în caz de desființare a societății. De asemenea, titularul poate ceda titlul său altei persoane, acțiunea fiind un titlu transmisibil și mobilizabil.
Acțiunile pot fi nominative, când individualizarea se face prin înscrierea numelui acționarului, și la purtător, când individualizarea se face numai prin seria acțiunii. Din punct de vedere al dreptului de proprietate pot fi acțiuni obișnuite, care dau drept deplin de participare la capitalul și conducerea societății și acțiuni preferențiale, când aceste drepturi sunt parțiale, ele având și un grad de risc mai scăzut.
Acțiunile odată emise, pot forma obiectul activității bursiere dar nu orice societate are posibilitatea de participare la activitatea bursieră. La marile burse de valori americane, categoriile de efecte financiare care se tranzacționează sunt limitate la acțiunile companiilor care au cel puțin 1500 acționari, 500.000 acțiuni, realizează un profit de peste 1 milion de dolari și se caracterizează prin bonitate certa. Negocierea acțiunilor unei companii la marile burse este un motiv de prestigiu. La bursa din Paris, piața oficială este reprezentată de societățile cele mai importante. Pentru a ajunge în această situație, o societate trebuie să îndeplinească condițiile stabilite la operațiunea Bursei cu privire la dimensionarea minimă a capitalului, numărul minim al acțiunilor puse pe piață, informațiile furnizate acționarilor etc. Valorile de elită sunt negociate la termen, iar celelalte sunt negociate la vedere.
În cadrul burselor de valori și asigurări se determina cursul de vânzare-cumpărare pentru acțiuni, titluri, de credit, efecte comerciale, valute. Cursurile fiecărei operațiuni stau la baza determinării ,,cotei oficiale a bursei".
Cursul se negociază în ringul bursei prin ,,strigare publică'', iar ,,cota oficială a bursei" se calculează zilnic de o subcomisie a bursei pe baza operațiunilor încheiate pentru fiecare valoare imobiliară. Calcularea și publicarea ,,cotei oficiale" a apărut din necesitatea de a informa pe cei interesați asupra nivelului și evoluției prețurilor de tranzacție practicate în cadrul burselor.
Cursul titlurilor de valoare este influențat de mulți factori economici și extraeconomici și este diferit de valoarea nominală, adică suma înscrisă pe titluri.
Cursul acțiunilor este influențat în primul rând de nivelul dividendelor plătite de firmă și al dobânzilor de pe piața capitalului.
Cum dividendele, și rata dobânzii sunt într-o permanenta dinamică, și cursul acțiunilor se modifica mereu. Corelația matematică între acestea are o valoare teoretică, orientativa. Ca și în cazul altor hârtii de valoare, un rol important în influențarea cursului acțiunilor îl au factorii ca: abundența relativă a ofertei și cererii de capitaluri, conjunctura valutar-financiară, starea de ansamblu a economiei unei țări, echilibrul politic intern și internațional, poziția prezenta și de perspectivă a societății emitente, rezultatele financiare, suplețea societății de a depăși diferite dificultăți etc., la care mai trebuie adăugați și factorii psihologici ce în momentele de tensiune de pe piața au un rol hotărâtor. Nu trebuie omisa caracteristica proprie a acțiunilor, ele reprezentând o fracțiune a capitalului unei întreprinderi care participă la producția bogățiilor. Fiecare acțiune, în particular și piața bursieră în general, sunt sensibile la factorii care influențează sănătatea întreprinderii, dezvoltarea ramurii de care aparține și conjunctura economiei naționale.
Obligațiunile sunt un titlu de valoare care atestă acordarea unui împrumut pe termen lung. Emitentul se angajează să ramburseze împrumutul într-un timp determinat prin răscumpărarea la scadența a obligațiunilor și să asigure pe toată durata plată sumei dobânzi anuale certe, indiferent de situația să financiară.
Între acțiuni și obligațiuni exista deosebiri importante, deținătorul de obligațiuni nu este coproprietar ci creditor, nu participa la conducerea și gestionarea activității pentru care a subscris capitalul sau, el are doar drept să încaseze anual o dobândă fixă.
Principalul emitent de obligațiuni este statul, administrația centrală și administrativă locală pentru acoperirea deficitelor bugetare, întreprinderile publice, băncile și, în mod excepțional, chiar și societățile industriale și comerciale private, pentru a finanța lucrări importante de investiții și sporirea capitalului.
Există mai multe tipuri de obligațiuni. Obligațiunile ordinare sunt cele pentru care în momentul emisiunii se stabilește nivelul dobânzii anuale și suma ce se va rambursa. În principiu, condițiile pieței în momentul emisiunii pot influența rata dobânzii și celelalte avantaje pe care le conferă. Ele sunt titlurizate în condiții de relativă stabilitate monetară. În perioadele de puternică eroziune monetară, fixitatea dobânzii și a mărimii sumei de rambursat reprezintă inconveniente care pot îngreuna plasarea împrumuturilor obligatare, ceea ce explica căutarea unor corective și apariția de noi forme de obligațiuni cu caracteristici ce se abat de la cele clasice.
Obligațiunile cu dobândă variabilă emise pentru o durată de până la 15 ani se particularizează prin faptul că asigură obținerea de către deținător a unui venit variabil determinat de o dobândă pe baza convenită, care este de regulă dobânda pe termen scurt, la care se adăuga o marjă stabilită în funcție de calitatea împrumutătorului.
Obligațiunile convertibile sunt o combinație între o obligațiune și o acțiune. Ele aduc posesorului lor un venit fix sub formă de dobândă și, în același timp, îi dau dreptul de a le preschimba la un preș prestabilit în acțiunile firmei care a lansat împrumutul. Operațiunea de convertire este determinată de evoluția comparativă pe piață a cursului acțiunilor și obligațiunilor firmei.
Obligațiunile indexate prezintă ca particularitate faptul că nivelul anual al dobânzii și suma de rambursat la scadență se modifică în funcție de un indice determinat. Apariția obligațiunilor indexate a fost generată de reticența deținătorului de fonduri bănești de a subscrie obligațiuni într-o perioadă de inflație. Dacă deprecierea monedei este însemnată, deținătorii de obligațiuni, chiar dacă încasează o dobândă nominală ridicată, ei se găsesc în fapt în situația de a avea o rata reală negativă, adică înregistrează o pierdere a puterii de cumpărare. Prin indexare se protejează subscriitorii de efectele inflației, dobânda anuală are o putere de cumpărare constantă, iar suma primită la scadență asigura o putere de cumpărare egală cu cea avută în momentul emiterii obligațiunii.
CAPITOLUL II
BURSA DE VALORI
Apărută cu secole în urmă, bursa reprezintă una din cele mai importante instituții de piață ale economiei moderne prin intermediul căreia se finalizează într-un termen scurt (2—3 minute) tranzacții de ordinul milioanelor de dolari.
2.1 Conceptul, clasificarea și organizarea burselor
Ca institute specifică economiilor de piață, bursa poate fi considerată ca o asociație organizată a comercianților, industriașilor, fermierilor. amatorilor, bancherilor, asiguratorilor în vederea negocierilor de valori publice și private a mărfurilor, monedelor, devizelor, închirierii de nave, acoperirea riscurilor.
Născute din lupta de concurență, bursele constitute prin excelență terenul de manifestare a acestei lupte. Bursele și-au dovedit viabilitatea, suplețea și dinamismul. Astăzi ele îmbina tehnicile tradiționale de comercializare cu mijloacele moderne de comunicare și informare.
Bursele au apărut concomitent cu dezvoltarea operațiunilor comerciale și au trecut printr-o serie de prefaceri și transformări succesive. Inițial ele au funcționat în porturi, loc de întâlnire a comercianților care se interesau de desfășurarea afacerilor, de plecarea și sosirea corăbiilor. Aici negustorii obțineau informații pentru cererea și ofertă de transport din alte țări, despre organizarea târgurilor, capacitatea de credit a comercianților, nivelul prețurilor și volumul tranzacțiilor de mărfuri.
Prima bursă în adevăratul înțeles al cuvântului a fost Bursa din Anvers, înființată în 1531. La început obiectul principal a fost negocierea tratelor și a monedelor, iar ulterior și a mărfurilor. În anul 1608 s-a înființat bursa din Amsterdam, care a devenit cea mai însemnată în secolul al XVII-lea.
Bursele capătă trăsături și particularități în funcție de agenții economiei care le întemeiază și administrează, obiectul tranzacțiilor, modul de participare, formă de organizare etc.
Din punct de vedere al economiei care creează și administrează se disting : burse de stat și burse private. Ele se conduc și funcționează pe baza unui statut propriu elaborat potrivit legislației în vigoare
Obiectul tranzacțiilor delimitează bursele în:
a) burse generale, unde se tranzacționează o gamă variată de mărfuri, titluri de valori devize, și burse specializate. Acestea din urmă pot fi burse de mărfuri, burse de valori, burse de asigurări etc. Bursele de valori sunt în esență piețe simbolice deoarece aici se tranzacționează în principal titluri rezultate din operațiuni financiare.
Din punct de vedere al participării la tranzacții se diferențiază: a) burse cu participare nelimitată și b) burse cu acces limitat, în acest ultim caz, efectuează tranzacții numai membrii bursei și cei care au autorizații date de administrația bursei.
De regulă, bursele sunt organizate sub forma societății pe acțiuni, iar membrii săi sunt bănci și instituții financiare, societăți industriale, companii comerciale și agenții de schimb. Membrii bursei participa la formarea capitalului obținând certificat de bursă pentru care nu se încasează dividend, ci se conferă dreptul de participare la tranzacții.
Din rândul membrilor bursei se alege un comitet de conducere, iar firmele cu cea mai importantă poziție și prestigiu alcătuiesc casa ce are menirea de a garanta îndeplinirea obligațiilor pe care și le asumă membrii bursei prin tranzacțiile încheiate. Comitetul de conducere apăra interesele membrilor bursei, iar protejarea intereselor marelui public este realizată de guvern prin instituții specializate în verificarea corectitudinii tranzacțiilor efectuate.
Membrii bursei efectuează tranzacții directe de vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare pentru interesele proprii de profit sau acționează la ordinul unor firme partenere ca intermediari profesioniști. În acest sens, fiecare membru are în ring unul sau mai mulți agenți de bursa prin care încheie tranzacții în interes propriu sau al partenerilor.
Rolul și importanta burselor au crescut în ultimul timp datorită mai multor cauze, dintre care se menționează :
bursa constituie o piață principală pe care se concentrează cererea și oferta unor titluri, valori, trate, bilete la ordin, , valute, mărfuri etc. ;
tranzacțiile în cadrul burselor se încheie pe baza unor reglementări bine determinate și a unor uzanțe și reguli cunoscute, fapt ce sporește încrederea între vânzători și cumpărători;
Cotațiile care se stabilesc în cadrul burselor pot să influențeze nivelul
prețurilor și cursurilor de schimb pentru operațiunile care se încheie în afara lor. După cum este cunoscut, o parte importantă din afaceri se negociază direct între vânzători și cumpărători, iar la negocierea prețurilor se orientează și pe baza cotațiilor stabilite de burse;
bursele constituie locul unde se concentrează un mare volum de informații cu caracter financiar, politic etc. ;
contribuie la orientarea fondurilor de investiții sau a capitalurilor spre cele mai eficiente domenii de activitate;
oferă posibilitatea transformării imediate a hârtiilor de valoare în bani lichizi. Deținătorii unor efecte sau titluri pot să le vândă prin bursă și să încaseze suma convenită înainte de scadenta.
Participanții la activitatea de bursa sunt interesați să obțină toate informațiile în ce privește perspectivele dezvoltării economice în ansamblu, cât și pe diverse domenii. În funcție de aceste informații se poate ajunge la o opțiune în ce privește folosirea resurselor financiare pentru cumpărarea de acțiuni, de titluri de credit, economisire pasivă, sau investiție directă într-o activitate economică.
2.2 Operațiuni efectuate la bursa de valori
Bursa de valori mobiliare devine în economia contemporană locul unde prin jocuri dintre cerere și oferta se determina cursul titlurilor de valoare sau unde acestea se pot specula.
Operațiile de bursa se realizează prin intermediul agenților de schimb, persoane fizice sau juridice, agreate în funcție pe cale administrativă, în baza unor garanții materiale. Agentul de bursa deține monopolul asupra operațiunilor cu titlurile admise a fi cotate.
Valorile neadmise pentru cotare la bursa sunt negociate prin bănci sau intermediari liberi, constituind așa-zisa piața în afară cotațiilor, evident cu mai puține garanții atât pentru cumpărători cât și pentru vânzători. În cadrul operării la bursă, ofertă și plata titlurilor se face prin operațiuni curente la vedere și operațiuni la termen.
Operațiunile la vedere sunt cele în care remiterea titlurilor și plata lor se efectuează imediat, după încheierea tranzacțiilor, într-un termen limitat, determinat prin regulamentul bursei.
Tranzacția se poate face la cursul cel mai bun, cursul de deschidere, cursul de închidere, cursul limita. În cazul cursului cel mai bun, agentul de bursa analizează cererile primite pe tot parcursul ședinței și determină un curs cel mai bun pe care îl aplica clientului. Cursul limita presupune păstrarea, de către agentul de bursa, a unui nivel minim în caz de vânzare sau a unui curs maxim în caz, de cumpărare, efectuând tranzacția în momentul când cotația a atins acest nivel.
De regulă, tranzacțiile curente au drept scop plasamentul, obținerea de lichidități, deși nu sunt excluse nici operațiunile speculative, cum ar fi cumpărarea de titluri în vederea revânzării lor după creșterea cursului, respectiv vânzarea de titluri cu intenția de a fi cumpărate ulterior, în condițiile unui curs mai scăzut.
În cazul operațiunilor la termen, condițiile sunt fixate imediat în ședința de bursa, însă executarea lor (remiterea titlurilor și achitarea cursului) este amânată pentru o dată ulterioară, numită ,,termen". Funcția operațiunilor la termen este să faciliteze speculația, permițând operatorilor să lucreze ,,la vedere". Asemenea operațiuni presupun un cumpărător interesat în achiziționarea acțiunilor unei companii și care înaintează un ordin de cumpărare la termen, la un anumit curs cu livrare și plata la sfârșitul lunii. La data scadentei, în caz că prețul acțiunilor a urcat, achizitorul va putea vinde titlurile printr-o operație la vedere câștigând diferența de curs. În caz contrar, respectiv dacă la termenul tranzacției prețul acțiunilor scade, orice vânzare la termen atrage o pierdere pentru cel care cumpără. În mod corespunzător, putem presupune și situația unui vânzător la termen care nu deține titlurile pe care s-a angajat să le vândă în speranța de a le putea cumpăra la un preț mai mic în ziua tranzacției.
În principal, speculatorii pot câștiga prin operarea cu succes a unui număr mare de titluri. De aceea în reglementările naționale din diverse țări se introduc limitări, cum sunt: numai o parte a valorilor admise la cotații pot fi operate la termen : titlurile trebuie emise în cantități suficiente pentru a nu fi ușor dobândite de câteva persoane; părțile nu pot decide liber ziua considerată ca termen de execuție.
Operațiunile la termen pot fi la termen ferm sau cu opțiune.
Operațiunile la termen ferm presupun obligații definitive pentru cele două părți stabilite în momentul încheierii contractelor. Practic, îndeplinirea obligațiilor se poate face prin:
executarea propriu-zisă a tranzacției, adică la termenul fixat cumpărătorul preia titlurile și efectuează plată ;
reglarea diferențelor de curs presupune posibilitatea cumpărătorului sau vânzătorului de a efectua o operațiune de sens contrar, în ziua lichidării sau înainte, dar cu același termen de lichiditate, pentru a beneficia de diferența pozitivă de curs ;
c) operația de report, care intervine atunci când operatorul crede că previziunea sa la termenul de lichidare nu se confirmă, dar ca următorul termen de lichidare îl va favoriza. El apreciază că se afla numai în fața unei amânări a conjuncturii favorabile pe care o aștepta și încearcă să-și prelungească poziția și amână executarea până la următoarea zi de lichidare.
Operațiuni afectate de opțiuni se practică de mult timp în lumea comercială și de afaceri. Funcția principală a opțiunii era să se acopere riscul asociat unei tranzacții comerciale.
Privită că tehnica generală, opțiunea poate fi definită ca un acord prin care una din parți, cumpărătorul său vânzătorul opțiunii, acorda celeilalte părți vânzătorul sau cumpărătorul —, dreptul dar nu și obligația de a vinde sau cumpără un activ (mărfuri sau hârtii de valoare), în anumite condiții (un preț denumit preț de exercițiu, un termen de valabilitate).
Acest drept nu creează obligația cumpărătorului sau vânzătorului de a efectua în final tranzacția. Dreptul de opțiune implica plata unei taxe denumite prima. În cazul în care evoluția cotației la vedere a valorii negociate este contrară așteptărilor cumpărătorului, acesta poate reintra la finalizarea operațiunii, pierderea materializându-se doar la prima de opțiune plătită.
Avantajele operațiunii de opțiune caracterizate prin libertatea de a iniția o negociere fără obligația realizării ei la termen și riscul redus concretizat în prima de plătit au condus la dezvoltarea pieței opțiunii. Tranzacții cu opțiuni au început să fie realizate și la burse. Există două mari tipuri de contracte cu opțiuni – de ,,cumpărare" (call) și de ,,vânzare" (put) și mai multe combinații ale acestora.
Opțiunea poate fi negociată separat la bursă și ea are un preț variabil în funcție de condițiile pieței pentru activul la care se referă. Mărimea primei depinde de caracterizarea pieței; dacă piața este activă, prețul opțiunilor crește, în timp ce pe o piața lentă ele scad, opțiunile pentru titlurile volatile (curs oscilant) sunt mai scumpe decât pentru cele stabile ; pe piața în creștere, opțiunile "call" sunt mai cerute și deci prima lor crește în timp ce pe o piață în scădere opțiunile "put" au prime mari. Totodată, prețul opțiunilor variază direct proporțional cu durata opțiunii.
2.3 Bursa de valori București – o instituție de viitor
Directiva spre care Bursa de Valori București intenționează să-și canalizeze demersurile în dezvoltarea ei ulterioară au la bază atât gradul de maturitate la care a ajuns piața de capital din România, cât și analiza modului în care s-au dezvoltat piețele din țările europene, care au trecut, la rândul lor, prin același proces de tranziție spre economia de piața.
Infrastructura de care dispune Bursa de Valori București și pe care a dezvoltat-o în acești cinci ani de funcționare este la un nivel comparabil cu aceea a piețelor dezvoltate de capital. Totuși, performanțele ei legate de volumul zilnic de tranzacționare și lichiditatea pieței s-au situat mult sub cele ale piețelor bursiere din țările din jur. De aceea, Bursa de Valori București, în calitatea sa de piața oficială a valorilor mobiliare, intenționează să atragă la cota acțiunile emise de cele mai importante societăți comerciale romanești, bănci, regii autonome, pe măsură ce acestea se vor privatiza.
Un alt obiectiv major al Bursei de Valori București și care va constitui un motor al relansării volumului de tranzacționare va fi tranzacționarea instrumentelor financiare cu venit fix, respectiv a obligațiunilor corporatiste, certificatelor de depozit bancar și, evident, a titlurilor de stat, precum și a altor titluri emise de instituții ale administrației publice centrale și locale.
Derularea ofertelor publice va atrage atât ofertele publice primare destinate să încurajeze societățile listate pentru a atrage capital prin emisiune de acțiuni, obligațiuni și alte valori mobiliare, cât și ofertele secundare.
Bursa de Valori București își propune consolidarea poziției sale printre instituțiile financiare reprezentative ale României, deși nu face decât să reflecte evoluția economiei reale, dar acest lucru nu împiedica stabilirea unei creșteri a calității produselor și serviciilor pe care le va oferi, precum și a standardelor de conduită a participanților la piață și de protecție a investitorilor. Nu în ultimul rând, Bursa de Valori București are în vedere dezvoltarea continuă a relațiilor sale cu mass-media din țară și străinătate, astfel încât Bursa de Valori București să ajungă să fie recunoscută de către comunitatea internațională.
Intrarea Bursei de Valori București pe piața de capital internațională, afilierea ei la Federația Europeană a Burselor de Valori și la Federația Internaționala a Burselor de Valori vor conduce la creșterea atractivității ei și la perfecționarea ei continuă, Bursa devenind ceea ce ea este peste tot în lume, în statele cu economii consolidate: o instituție respectată, un partener de încredere. Bursa de Valori București reprezintă o institute esențială a economiei de piață, iar prezența ei în peisajul economic și public al societății romanești conferă un element suplimentar de coerența traseului pe care s-a înscris economia românească începând cu 1990.
Redeschiderea, în 1995, a Bursei de Valori București, după o absență de aproape 50 de ani din viața economică româneasca a însemnat un moment de referința pentru dezvoltarea pieței de capital din România, marcând debutul formării pieței bursiere și, totodată, concretizarea eforturilor depuse pentru crearea uneia dintre cele mai importante instituții ale pieței de capital.
Premergător începerii activității bursiere, Bursa de Valori București a organizat cursuri de pregătire a personalului societăților de valori mobiliare, în vederea familiarizării acestuia cu reglementările specifice Bursei, reglementări elaborate în scopul creării unui cadru necesar pentru ca tranzacțiile să se desfășoare în cel mai pur climat al economiei de piață, climat configurat în exclusivitate de jocul cererii și al ofertei. Alături de aceste reglementări, care oferă o protecție adecvată investitorilor, tehnologia tranzacțiilor puse la dispoziție de Bursa face din această instituție sistemul care se apropie cel mai mult de modelul teoretic al pieței perfecte, în care tranzacțiile se realizează în condițiile unei totale transparente a mecanismului de determinare a prețurilor.
Organele de conducere a Bursei de Valori
Conducerea Bursei de Valori București este organizată pe următoarele structuri:
A. Comitetul Bursei, care asigura conducerea unitară, ordonată și eficientă a activității. Membrii Comitetului sunt aleși de Asociația Bursei pe o durată de cinci ani și nu au dreptul de a deține funcții politice și nici să fie acționari semnificativi în cadrul unei societăți comerciale înscrise la cota bursei.
Propunerile pentru Comitetul Bursei se înaintează la CNVM pentru validare, după care se aleg un președinte, doi vicepreședinți și un secretar general.
Președintele reprezintă Comitetul în exercitarea atribuțiilor sale, iar în caz de indisponibilitate, această datorie îi revine unuia dintre vicepreședinți. Comitetul se reunește în ședință, de regulă o dată pe lună în prezența a minimum șase membri, demersurile luate fiind adoptate cu majoritatea de voturi a membrilor prezenți și reprezentați, în condițiile în care fiecare membru are dreptul la un vot.
Atribuțiile Comitetului Bursei sunt următoarele:
numește și demite directorul general al bursei;
adopta și modifica Regulamentul de organizare și funcționare a Bursei;
adopta și modifica regulamente privind operațiunile de bursă
adoptă proiectul de buget al bursei, pe care îl supune aprobării Asociației Bursei;
prezintă și supune aprobării Asociației Bursei raportul financiar anual, însoțit de bilanțul contabil și de raportul cenzorilor;
stabilește nivelul și plafonul comisioanelor și tarifelor practicate;
stabilește garanțiile ce trebuie constitute de membrii Asociației Bursei:
urmărește respectarea reglementarilor legale de către membrii Bursei și personalul acesteia;
propune constituirea comisiilor speciale ale Bursei;
soluționează contestațiile împotriva directorului general;
duce la îndeplinire propunerile înaintate de Asociația Bursei;
Comitetul Bursei încredințează directorului general, administrarea și reprezentarea legală a Bursei în fața autorităților publice și în relațiile cu persoanele fizice și juridice române și/sau străine.
B. Directorul general
Are competența de administrare a Bursei, inclusiv de a angaja personal, de a organiza funcționarea Bursei, stabilind măsurile adecvate pentru respectarea și aplicarea normelor Comisiei Naționale de Valori Mobiliare și a altor prevederi legale. Conduce și organizează activitățile de elaborare a documentelor, cuprinzând date și informații despre Bursă, declarații, comunicate, cereri, atestate, notificări etc., înscrisurile semnate de directorul general fiind opozabile terților și având forța probanta de act autentic.
C. Inspectorul general al Bursei este reprezentantul în instituție al Comisiei Naționale de Valori Mobiliare al cărei angajat propriu este, și care are misiunea de a supraveghea și controla activitatea desfășurată în Bursă și de a informa corect și la timp Comisia Naționala de Valori Mobiliare asupra unor aspecte ce ar putea afecta bunul mers al instituției.
D.Asociația Bursei este alcătuită din societățile de intermediere a valorilor mobiliare — societățile de servicii de investiții financiare (SSIF) – care solicita și primesc din partea Comisiei Naționale de Valori Mobiliare autorizație de negociere în Bursa de Valori București. Momentul obținerii calității de membru al Asociației Bursei este dobândit la data înscrierii acestuia în Registrul de Asociație al Asociației Bursei.
Membrii Asociației Bursei vor efectua controlul intern al activității pe care o desfășoară în conformitate cu prevederile legale, furnizând clienților informații certe, corecte și suficiente despre piața bursieră și asupra tranzacțiilor efectuate în numele acestora în cadrul Bursei. De asemenea, trebuie să aibă cunoștințe și în practică profesională în domeniul economic, financiar, bancar, de afaceri sau juridic și să fie recunoscuți ca având o bună reputație civică și integritate morală.
Membrii Asociației Bursei nu au dreptul de a lua sau da cu împrumut fonduri decât în baza avizului sau Regulamentului Comisiei Naționale de Valori Mobiliare și nu pot garanta pentru datoriile vreunei persoane fizice sau juridice.
Orice modificare apărută în structura organizatorică a societăților de servicii de investiții financiare, conturi bancare (închidere, deschidere, stocare), regulament intern, precum și acțiunile în justiție sau eventuala sancțiune vor trebui de urgența comunicate Bursei. Realizarea obiectivului de activitate al Bursei (conform regulamentelor BVB) se desfășoară prin intermediul direcțiilor de specialitate, după cum urmează:
1) Direcția Membri și Emitenți, care coordonează activitatea legată de funcționare a SSIF membre ale Asociației Bursei, precum și ale societăților emitente înscrise la cota Bursei.
Activitățile operative sunt următoarele:
organizează secretariatul Asociației Bursei și al Comitetului Bursei;
urmărește activitatea bursieră a societăților membre ale Asociației Bursei;
întreține programul de evidenta tehnico-operativă și contabila utilizată de societățile membre;
colaborează la efectuarea activităților de investigare a societăților membre ale Asociației Bursei și ale societăților comerciale înscrise la cotă;
pregătește materiale de reglementare a activității bursiere
pentru membrii Asociației Bursei și ai societăților comerciale cotate;
efectuează activități și operații necesare înscrierilor și menținerii la Cotă.
2) Direcția Operațiuni Bursiere și Informatică care coordonează activitatea de tranzacționare și supraveghere a pieței, depozitarea și înregistrarea valorilor mobiliare, compensarea și controlul de conturi, precum și administrarea și întreținerea întregului sistem informatic.
Responsabilitățile concrete ale direcției sunt următoarele:
asigura pregătirea participanților pentru desfășurarea operațiunilor bursiere;
asigura organizarea și supravegherea ședințelor de tranzacționare;
desfășoară activități de dezvoltare a sistemelor de tranzacționare;
supraveghează furnizarea de informații continue;
gestionează softul pentru operațiuni bursiere;
asigura reglementarea integrală a activității de tranzacționare;
păstrează evidenta valorilor mobiliare înscrise în Registrul Bursei și a efectuării transferului dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare înregistrare;
asigura compensarea/decontarea sumelor rezultate în urma tranzacțiilor efectuate;
asigura funcționarea softului, a rețelei de calculatoare și a calculatorului central, precum și a sistemului informativ de comunicare cu societățile membre și cu alte sisteme.
3) Direcția Relații cu Publicul și Cercetare-Dezvoltare, care coordonează activități referitoare la relațiile Bursei cu publicul, precum și cele de cercetare-dezvoltare a activităților bursiere.
Atribuțiile direcției sunt următoarele:
efectuarea activității de informare a publicului prin programe de informare, relații cu mass-media, conferințe de presă, elaborarea registrului anual, publicații distribuite în țară și în străinătate, publicarea rezultatelor ședințelor de tranzacționare etc.;
educarea publicului prin: editarea, revizuirea publicațiilor scrise și audio-vizuale destinate publicului, participarea la activități de promovare și explicare a pieței bursiere, realizarea și gestionarea programului de vizitare a Bursei etc.;
efectuarea activităților de promovate prin stabilirea de relații cu publicul și comunitatea de afaceri, elaborarea unui program de publicitate și promovare; asigurarea unui serviciu pentru primirea delegațiilor străine Bursei; afilierea la organisme și organizații internaționale în domeniu.
4) Direcția Juridică, prin care se asigura cadrul legal necesar desfășurării activității membrilor Asociației Bursei și a personalului aferent, și care constă în:
reprezentarea intereselor Bursei în fața instanțelor judecătorești, a organelor de urmărire penală, a notariatelor;
redactarea acțiunilor, întâmpinărilor, memoriilor, notelor de concluzii
eliberarea titlurilor executorii pentru executarea silită a creanțelor bănești ale Bursei;
avizarea contractelor civile și comerciale încheiate de Bursă;
colaborează cu Comisia Națională a Valorilor Mobiliare la eliberarea actelor normative;
coordonează activitatea normativă a Bursei;
elaborează regulamentul de desfășurare a activității Camerei Arbitrale.
5) Direcția Economică, care asigură condițiile desfășurării optime a activității Bursei, adică cele care se referă la evidenta financiar-bancară, selectarea de personal și achiziționarea dotărilor materiale.
Această direcție are următoarele responsabilități:
propune și urmărește execuția bugetului pe anul financiar în curs;
efectuează plățile și urmărește încasările curente;
calculează și asigură plata salariilor și a altor drepturi bănești cuvenite personalului și conducerii Bursei;
urmărește încasarea debitelor și plata creditelor;
înregistrează și ține evidența veniturilor și a cheltuielilor:
efectuează inventarele cu privire la Patrimonial Bursei;
întocmește bilanțul anual și anexele aferente;
întocmește statul de funcții;
propune și asigură perfecționarea personalului;
asigură necesarul de materiale;
asigura securitatea și pază sediului Bursei.
CAPITOLUL III
strategii de speculație pe piața bursieră
3.1. Scurtă prezentare a contractelor derivate
Incertitudinea este o caracteristică esențială a vieții economice, iar fiecare problemă economică include un anumit grad de incertitudine. Cu toate că, comportamentul uman diferă de la individ la individ, el are două caracteristici comune: fiecare om încearcă să găsească posibilități de a se proteja contra riscului; iar cei care decid să-și asume riscul trebuie recompensați că o fac. Aceste două caracteristici au multiple aplicații în practica vieții economice. Conceptul de comercializare la termen, respectiv cumpărarea și vânzarea unui activpentru livrare la o dată în viitor, își are originea pe piețele timpurii de mărfuri. În principiu, există două piețe de bază pe care poate avea loc tranzacționarea de bunuri și instrumente financiare. Acestea sunt: piețe la vedere (spot), de numerar (cash) sau fizice (corporale); piețele forward sau futures.
În cadrul acestor piețe, operatorii (traders) cumpără și vând mărfuri efective – fizice – și, de regulă, reglementează tranzacțiile două zile mai târziu, în numerar. De aceea, aceste piețe mai sunt cunoscute și sub denumirea de piețe de numerar (cash). În cadrul piețelor financiare, un produs derivat este definit ca un contract financiar, între două sau mai multe părți, care derivă din valoarea viitoare a unui activ de referință. Produsele derivate au ca suport un activ, astfel încât riscurile în tranzacționarea lor pot să se schimbe, în funcție de ceea ce se întâmplă activului de referință. De exemplu, dacă stabilirea prețului pentru un produs derivat se bazează pe prețul la vedere al mărfii, care se modifică zilnic, atunci și riscurile produsului derivat se schimbă, de la o zi la alta, zilnic. Aceasta înseamnă că riscurile și poziția produselor derivate trebuie supuse unei monitorizări constante, deoarece sumele de câștigat sau de pierdut pot fi substanțiale.
Ca o concluzie putem spune că, produsele derivate sunt instrumente financiare foarte importante pentru gestionarea riscurilor, permițând, ca acestea să fie separate și controlate cu multă precizie. Ele sunt utilizate pentru a transfera elementele de risc, poate funcționa ca o asigurare. Această transferare a riscului presupune ca fiecare parte implicată în contract să fie în măsură să identifice toate riscurile înainte de încheierea contractului.
Vă prezint în cele ce urmează câteva tipuri de produse derivate tranzacționate în prezent:
Contractele futures
Contractele de opțiuni
Contractele forward
Contractele swap
3.1.1. Definirea contractelor Futures
Un contract Futures este, un contract realizat între un vânzător și un cumpărător privind livrarea unei anumite cantități dintr-un produs, de o calitate prestabilită, într-un anumit loc, la o dată specificată în viitor. Este destul de simplu.
De exemplu, un fermier poate semna un contract cu un abator să livreze 20.000 livre bovine vii, de o calitate prestabilită, cu greutatea de la 600 la 700 livre bucata, la depozitul acestuia, după 6 luni de la semnarea contractului. Ne confruntăm cu următoarea întrebare este acesta un contract futures sau un contract cu livrare la termen? Știm că nu este un contract futures capabil de fi tranzacționat pe o bursă futures pe mărfuri. Ce-i lipsește acestui contract este standardizarea. Pentru a putea fi tranzacționat la bursă, contractul trebuie sa fie standardizat, să se precizeze în mod clar particularitățile activului determinat (în exemplul nostru bovinele vii), în termeni cantitativi și calitativi, astfel încât singura lui parte negociabilă să o constituie prețul. Există două tipuri de active de referință (suport), pentru care există contracte futures:
Contracte cu livrare la termen pentru mărfuri (Commodity Futures);
Contracte cu livrare la termen având ca suport active financiare (Financial Futures).
Exemplu:
Un investitor decide in 23 aprilie 2009 sa cumpere 10 contracte EUR/RON Futures cu scadenta iunie 2009 (simbol EUR09JUN). Pretul futures la care se incheie tranzactia este de 4,3350 lei per 1 Euro.
Data tranzactie (T): 23 aprilie 2011
– Depunere marja de 1.000 lei pentru 10 contracte futures (100 lei / contract * 10 contracte)
Nota: presupunem ca intermediarul solicita clientilor proprii un nivel al marjei initiale egal cu cel solicitat de CCB (100 lei / contract).
– Cumparare 10 contracte EUR/RON Futures la pretul din piata de 4,3350 lei/Euro (pozitie long de 10 contracte);
– Pretul zilnic de decontare din 23 aprilie stabilit de BVB conform specificatiilor de produs, pe baza preturilor futures din sedinta curenta de tranzactionare, este de 4,3355 lei / Euro;
– Marcarea la piata a pozitiei deschise genereaza un profit zilnic de 5 lei, astfel:
10 contracte * (4,3355 – 4,3350) * 1.000 Euro = + 5 lei
Nota: marcarea la piata din 23 aprilie se efectueaza ca diferenta intre pretului curent de decontare si pretul de cumparare a contractelor futures.
– Dupa decontarea rezultatului zilnic (profit), soldul contului investitorului este de 1.005 lei (1.000 + 5)
Data tranzactie + 1 (T+1): 24 aprilie 2011
– Se mentine nemodificata pozitia long de 10 contracte deschisa in sedinta precedenta;
– Pretul zilnic de decontare din 24 aprilie, stabilit de BVB conform specificatiilor de produs, pe baza preturilor futures din sedinta curenta de tranzactionare, este de 4,3105 lei / Euro
– Marcarea la piata a pozitiei deschise genereaza o pierdere zilnica de 250 lei:
10 contracte * (4,3105 – 4,3355) * 1.000 Euro = – 250 lei
Nota: marcarea la piata din 24 aprilie se efectueaza ca diferenta intre pretului curent de decontare si pretul precedent de decontare.
– Dupa decontarea rezultatului zilnic (pierdere), soldul contului investitorului este de 755 lei (1.005 – 250).
Deoarece nivelul marjei ramase disponibile in contul investitorului (755 lei) este mai mic decat nivelul de mentinere de 900 lei (90 lei / contract * 10 contracte) corespunzatoare pozitiei long de 10 contracte, investitorul va primi un apel in marja de 245 lei, astfel incat soldul contului sa ajunga din nou la nivelul initial de 1.000 lei (1.000 – 755).
3.1.2. Definirea contractelor Options
Contractele de opțiuni sunt contracte la termen, ele pot fi tranzacționate pe piețele bursiere sub formă de contracte standardizate sau pe piețele de tip OTC (Over The Counter), sub formă de contracte nestandardizate. Tranzacționarea de opțiuni la bursă, sub forma de contracte de opțiuni standardizate (opțiuni de cumparare CALL), au apărut în SUA în anul 1973, odată cu înființarea Chicago Board Option Exchange (CBOE). Înregistrând succes, sfera de utilizare a opțiunilor pe piața OTC s-a restrâns considerabil. De atunci încoace, pe piețele bursiere tradiționale de mărfuri au început și ele să se consacreze tranzacțiilor cu derivate. Un contract de Opțiuni conferă dreptul, însă nu și obligația de a cumpăra – CALL sau de a vinde- PUT un activ de referință (activ – suport) stabilit, la un preț – prețul de exercitare, așa numitul strike price, până la sau o anumită dată în viitor – scadența (data expirării). Prețul pentru a avea acest drept este platit vânzătorului, de către cumpărătorul contractului de opțiune sub forma unei prime.
Diferite active – suport întâlnim și la contractele de opțiuni, precum: titluri de stat, obligațiuni, acțiuni, indici bursieri, prețul viitor al produselor agricole, devize, aur, argint.
Opțiunile de cumpărare (CALLS) și opțiunile de cumpărare (PUT) sunt cele două tipuri de opțiuni de bază și ambele pot fi cumpărate sau vândute prin ele însele. Aceasta înseamnă că se poate atât:
– Cumpăra dreptul de a cumpăra activul de referință – a cumpăra o opțiune de cumpărare (Buy a Call);
– Vinde dreptul de a cumpăra activul de referină – a vinde o opțiune de cumpărare (Sell a Call).
La fel se poate cumpăra o opțiune de vânzare (Buy a Put) sau se poate vinde o opțiune de vânzare. Tranzacționarea opțiunilor presupune să ne asumăm niște riscuri limitate pentru cumpărători și nelimitate (cel puțin în cazul opțiunilor CALL) pentru vânzători.
Exemplu : Cumpărarea unei opțiuni CALL (long call)
Un client considera că prețul futures pentru contractul Dolar BRM sept.2010 va creste și pentru ca nu are suficienta marja pentru un contract futures decide sa cumpere o opțiune CALL – Dolar BRM sept. 2010 cu prețul de exercitare de 16.000. Prin aceasta tranzacție își limitează pierderea potențiala doar la prima, negociata la 21.700 lei, pe care trebuie sa o plătească. Daca evoluția prețului futures confirma estimările, prețul ajungând la 16.100 și dobândește fondurile necesare pentru marja aferenta contractului futures, clientul își exercita opțiunea. Exercitarea opțiunii CALL face astfel încât să i se deschidă o poziție de cumpărare la prețul de 16.000 in contractul futures dolar BRM, câștigând din marcarea la piața 100.000 lei (prețul de regularizare futures este 16.100). Câștigul net este de 78.300 (diferența dintre marcarea la piață și prima plătită). In ziua imediat următoare exercitării poate să-și închidă poziția futures prin vânzarea unui contract Dolar BRM.
Obiective: Clientul urmărește să obțină profit din creșterea prețului futures, fără a imobiliza marja necesara. Daca prețul futures scade, opțiunea nu se exercită (pentru că ar aduce pierdere din marcarea la piață) și pierderea este limitata la prima pe care a plătit-o la inițierea tranzacției de cumpărare a opțiunii.
Profit: Profitul cumpărătorului de opțiune CALL este nelimitat și apare în situația în care prețul futures creste. Valoarea profitului este data de diferența dintre valoarea contractului futures la prețul de regularizare și valoarea contractului futures la prețul de exercitare, din care se scade prima plătită. In exemplul dat la prețul futures de 16.100 se câștigă 78.300 lei, la un preț futures de 16.250 se câștiga 228.300 lei, iar la un preț de 16.500 se câștiga 478.300.
Pierdere: Pierderea cumpărătorului este limitată și apare în situația în care prețul futures scade. Valoarea pierderii este data de prima plătită. In exemplul dat pierderea maxima este de 21.700 lei.
Pentru a se obține profit trebuie ca marcarea la piață în urma exercitării opțiunii să aducă un câștig mai mare decât prima plătita. In exemplul dat prețul minim de la care se obține profit este 16.021,7.
3.1.3. Definirea contractelor Forward (la termen)
Un contract Forward este o tranzacție în care cumpărătorul și vânzătorul convin asupra livrării unui activ (de regulă o marfă), de o calitate și într-o cantitate specificate, la o dată viitoare precizată. Prețul poate fi convenit fie în avans, fie la data livrării.
Contractele forward nu sunt tranzacționate la bursă și nu prezintă condiții standardizate, transparente. Astfel de contract implică un risc de credit pentru ambele părți, similar celui de pe piața la vedere (spot). În astfel de condiții, părțile contractuale pot să solicite un fel de garanție (colateral), în sensul că cealaltă parte va onora contractul.
În mod normal, contractele forward nu sunt negociabile, iar atunci când contractul este inițiat, acesta nu are nici o valoare. Contractul fiind un simplu acord de a cumpăra sau vinde la o dată viitoare, nu este implicată nici o plată. Din acest motiv, contractul nu constituie un element de activ sau de pasiv. Prețul la termen (forward) este determinat prin preluarea prețului spot (la vedere) sau cash (numerar) din momentul tranzacției și adăugarea la acesta a „costului de derulare” ( cost of carry). În funcție de activul suport sau marfa de referință a contractului, costul de derulare ia în considerare plăți și încasări pentru elemente cum ar fi depozitarea, asigurarea, costurile de transport, plăți în contul dobânzilor, încasărti de dividende etc.
Preț Forward = Preț la vedere (spot) sau numerar (cash) + Cost de derulare (cost of carry)
Exemplu: Un speculator vinde la termen 100 acțiuni X când cursul acestora este de 150 u.m./acțiune și le răscumpără când cursul ajunge la 120 u.m./acțiune, în condițiile în care acoperirea pentru tranzacția la termen este stabilită în regulamentul bursei la 25%. Să se determine:
1. rezultatul financiar obținut în urma operației;
2. beneficiul obținut dacă speculatorul repetă operațiunea în cadrul perioadei de evoluție favorabilă a cursului acțiunii X ori de câte ori scăderea atinge 10 u.m./acțiune;
3. beneficiul maxim care s-ar putea obține fracționând la infinit operația de vânzare-cumpărare în condițiile în care cursul acțiunilor X a scăzut la 60 u.m.
– Rezolvare –
1. Beneficiul obținut este: B = 100 ( (150 – 120) = 3.000 u.m., pentru o acoperire inițială egală cu: A = 25% ( 100 ( 150 = 3.750 u.m.
2. – când cursul acțiunii X a trecut de la 150 u.m. la 140 u.m., beneficiul total obținut este:
B = 100 x (150 – 140) = 1.000 u.m., care se adaugă la acoperirea inițială o acoperire totală:
A = 3.750 + 1.000 = 4.750 u.m., suficientă pentru a da un nou ordin de vânzare la termen pentru:
n = 4.750 / (25% x 140) = 135 acțiuni.
– când cursul acțiunii X a ajuns la 130 u.m., speculatorul răscumpără cele 135 acțiuni vândute la termen și obține un beneficiu total egal cu:
B = 135 x (140 – 130) = 1.350 u.m și astfel acoperire totală devine:
A = 4.750 + 1.350 = 6.100 u.m., suficientă pentru a da un nou ordin de vânzare la termen pentru:
n = 6.100 / (25% x 130) = 187 acțiuni.
– când cursul acțiunii X a ajuns la 120 u.m., speculatorul răscumpără cele 187 acțiuni vândute la termen și obține un beneficiu total egal cu:
B = 187 x (130 – 120) = 1.870 u.m
Beneficiul total va fi: Btotal = 1.000 + 1.350 + 1.870 = 4.220 u.m.
3. Beneficiul maxim care s-ar putea obține fracționând la infinit operația de vânzare-cumpărare în condițiile în care cursul acțiunilor X a scăzut la 60 u.m este:
3.1.4. Definirea contractelor Swap (contracte de schimb)
Un acord sau o tranzacție swap este un contract OTC (Over The Counter) care răspunde nevoilor mai multor jucători de pe piață și este destinat să asigure un schimb de riscuri înter aceștea . O tranzacție Swap reprezintă cumpărarea și vânzarea simultantă a unui activ de referină similar sau a unei obligații de o valoare echivalentă care, prin schimburile reciproce de aranjamente financiare, conferă ambelor părți implicate în tranzacție condiții mai favorabile față de cele cu care ar putea să se confrunte dacă nu ar apela la acest tip de tranzacție. Aceasta înseamnă că un swap este o tranzacție OTC între două părți, prin care prima parte promite să facă o plată în contul celei de-a doua părți. În replică, cea de-a doua parte promite, de regulă să facă o plată simultană în contul primei părți. Plățile pentru ambele părți implicate sunt calculate conform unor formule diferite, însă sunt efectuate conform unei scheme convenite, cuprinzând o eșalonare la diferite date în viitor.
Operațiunea de swap are la bază un contract prin care cele două părți implicate se obligă să schimbe periodic fluxuri de venituri. Avantajele participării la un contract de swap decurg din economia de costuri aferente unei relații de credit. Părțile implicate nu găsesc de obicei aceste avantaje încorporate în produsele oferite de piețele naționale de capital. Sintetizând, piața swap-urilor se referă la, schimbarea unui avantaj financiar, pe care un jucător îl deține pe o piață, contra unui avantaj echivalent al unui alt jucător de pe piață, pe o piață diferită. De asemenea se referă și la schimbul reciproc de plăți asociat swap-ului, și care rezultă din acesta, aduce beneficii ambelor părți implicate.
Exemplu :
O bancă comercială încheie un contract swap din poziția de cumpărător cu un dealer care are afișată cotația 2,75%-3%. Contractul swap este incheiat pe 2 ani, rata variabilă este EURIBOR6M, decontările se fac semestrial, iar valoarea noțională este egală cu 10 mil EUR. Precizați ce sume se decontează la fiecare scadență, dacă EURIBOR6M la cele 4 date de fixing a fost egal cu: 3,25%, 3%, 2,75%, respectiv 2,5%.
Dacă banca comercială este cumpărătoare de swap, atunci dealer-ul este vânzător de swap la cotația ask (offer) de 3% – aceasta este rata fixă din swap. Rata variabilă este EURIBOR6M.
1. Prima scadență – dupa 6 luni de la încheierea contractului: banca plătește rata fixă (3%) și primește rata variabilă (care la data fixing-ului este egală cu 3,25%). Deci banca primește (implicit dealer-ul plătește) o sumă egală cu .
2. A doua scadență – dupa 1 an de la încheierea contractului: banca plătește rata fixă (3%) și primește rata variabilă (care la data fixing-ului este egală cu 3%). Nu se schimbă nici un flux de numerar.
3. A treia scadență – dupa 1 an și jumătate de la încheierea contractului: banca plătește rata fixă (3%) și primește rata variabilă (care la data fixing-ului este egală cu 2,75%). Deci banca plătește (dealer-ul primește) o sumă egală cu .
4. A patra scadență – dupa 2 ani de la încheierea contractului: banca plătește rata fixă (3%) și primește rata variabilă (care la data fixing-ului este egală cu 2,5%). Deci banca plătește (dealer-ul primește) o sumă egală cu
3.1.5 Hedging
Scopul principal al trazacțiilor futures îl constituie transferul riscului de la producătorii și beneficiarii unui anumit produs, către speculatori (investitorii în contracte futures).
Procesul prin care un bussines man (om de afaceri) folosește piața futures pentru a se proteja împotriva mișcărilor nefavorabile ale prețului se numește hedging.
Hedgingul presupune preluarea unei poziții pe piața futures opusă (opposite) față de poziția deținută pe piața la vedere (cash market) sau spot. Adică, dacă un om de afaceri deține sau cumpără un anumit produs pe piața la vedere, el va trebui să-și acopere riscul acelei poziții prin vânzarea pe piața futures a unei cantități echivalente. Acest hedge de vânzare (selling hedge) blochează prețul produsului respectiv, pe tot timpul deținerii lui. Dacă prețurile scad pe perioada deținerii mărfii, proprietarul pierde bani pe piața la vedere, însă această pierdere, este acoperită de scăderea echivalentă a prețului pe piața futures unde, în calitate de vânzător, omul de afaceri va obține profit. Acest profit compensează pierderea de pe piața la vedere și mențien prețul mărfii deținute la un nivel foarte apropiat de valoarea sa inițială. Dacă prețul produsului crește, investitorul va obține profit pe piața la vedere, iar poziția sa pe piața futures va înregistra o pierdere, menținând produsul deținut la o valoare netă constantă.
Procedura de hedge de cumpărare (buying hedge) se utilizează de către un om de afaceri care anticipează că va cumpăra un produs la o dată viitoare și dorește să acopere riscul unei posibile creșteri a prețului. Despre această persoană se spune că deține o poziție short pe piața la vedere (este short în prezent pe produsul respectiv) și, pentru a-și acoperi riscul de preț, va trebui să angajeze o poziție long pe piața futures (va prelua o poziție de cumpărător într-un contact futures).
Dacă prețul crește, această persoană va trebui să plătească mai mult pentru produsul respectiv, dar în același timp, va câștiga o sumă echivalentă pe piața futures, compensând astfel pierderea suferită pe piața la vedere. Dacă prețul scade, produsul respectiv va putea fi cumpărat mai ieftin pe piața la vedere, dar acest avantaj este anulat de pierderea de pe piața futures.
Utilizarea hedgingului nu are ca efect numai protecția împotriva posibilelor pierderi datorate fluctuației prețului ci, totodată, anulează posibilitatea obținerii de profituri spectaculoase din mișcările favorabile ale prețului. Dar, pentru opamenii de afaceri precauți, aceste profituri presupun un risc prea mare și este preferabil să fie transferat către speculatori. În teorie, hedgingul oferă oamenilor de afaceri o protecție împotriva riscului de preț, dar este posibil ca în prectică această protecție să fie imperfectă. Există o serie de factori care pot să afecteze valoarea netă a hedge-ului, și adesea chiar așa se întâmplă. Hedgingul acoperă, am putea spune, numai factorii mari de risc pentru investitorii și companiile angajate în diferite afaceri cu risc. Această tehnică nu oferă o protecție totală, dar reduce semnificativ riscurile prețului asociat unei afaceri. Hedgingul constă, în principiu, în schimbarea unui tip de risc, fluctuația prețului, cu altul, fluctuația basisului.
Exemplu : Hedging-ul valutar in cazul unui importator (strategia “long hedge”)
In vederea exemplificarii modului in care putem tranzactiona contractele futures pe piata la termen administrata de BVB, presupunem cazul unui importator din Romania care urmeaza sa efectueze la sfarsitul lunii iunie 2011 o plata de 100.000 Euro pentru un utilaj achizitionat din Franta. Importatorul, urmare a existentei obligatiei de plata – de cumparare a monedei europene in luna iunie
– este expus riscului de crestere a cursului de schimb EURO-RON la momentul in care trebuie sa preschimbe, in piata spot, moneda nationala (lei) in vederea efectuarii platii in Euro.
In vederea protejarii impotriva riscului de piata, importatorul poate opta sa se protejeze prin cumpararea “astazi” (ex.: 23 aprilie 2011) a 100 contracte futures EUR/RON listate la BVB.
Contractul futures utilizat de importator are codificarea (simbolul) EUR11JUN, avand data scadentei in 19 iunie 2011. In acest exemplu presupunem ca marja initiala solicitata de intermediar importatorului este egala cu nivelul minim stabilit de CCB, anume 100 lei per contract.
_ Operatiuni strategie “long hedge”:
Operatiunile principale ale strategiei de hedging prin cumpararea de contracte futures sunt urmatoarele:
Data tranzactiei: 23 aprilie 2011:
– cursul spot curent al Euro din piata interbancara este 4,2396 lei;
– se depune marja in suma totala de 10.000 lei (100 contracte * 100 lei/contract) pentru o expunere de 100.000 Euro (100 contracte * 1.000 Euro / contract);
– se cumpara 100 contracte futures la pretul de 4,3350 lei, valoarea notionala totala fiind de 433.500 lei (100 contracte * 4,3350 lei/Euro * 1.000 Euro/contract). Importatorul nu va plati insa contravaloarea tranzactiei, ci a depus doar marja necesara initierii pozitiei long futures (10.000 lei);
– tariful de tranzactionare perceput de BVB: 0,15 lei / contract * 100 contracte = 15 lei
– tariful de compensare-decontare perceput de CCB: 0,35 lei / contract * 100 contracte = 35 lei
Data scadentei: 19 iunie 2011:
– presupunem ca la scadenta cursul spot publicat de BNR (“pretul final de decontare”) este:
Varianta 1: 4,3420 lei (cursul a crescut fata de cursul spot din 23 aprilie);
Varianta 1: 4,2120 lei (cursul a scazut fata de cursul spot din 23 aprilie).
Nota: La pretul final de decontare vor fi lichiditate de catre CCB pozitiile care au ramas deschise la data scadentei, respectiv pozitiile care nu au fost inchise pana la scadenta printr-o tranzactie de sens opus in piata.
– se efectueaza cumpararea efectiva de moneda europeana de pe piata interbancara pentru plata importului. Rezultatul combinat al tranzactiilor pe piata spot si la termen conduc la obtinerea unui curs de schimb care a fost “blocat” inca din data de 23 aprilie, anume 4,3350 lei / Euro.
– tarif BVB: la scadenta, BVB nu percepe niciun tarif de inchidere a pozitiei deschise intrucat aceasta nu reprezinta o tranzactie efectuata in piata, ci este o operatiune efectuata de CCB;
– tarif de inchidere a pozitiei la scadenta, de catre CCB: 0,35 lei / contract * 100 contracte = 35 lei.
Rezultat strategie “long hedge” (19 iunie 2011):
Varianta 1: cursul comunicat de BNR este 4,3420 lei (cursul a crescut fata de cursul spot din 23 aprilie de 4,2396 lei/Euro)
Piata futures:
100 contracte * (4,3420 – 4,3350) * 1.000 Euro/contract = 700 lei (profit total futures)
Piata spot interbancara :
Importatorul cumpara in piata spot 100.000 euro la un curs de 4,3420 lei Euro platind 434.200 lei. Rezultatul combinat al tranzactiilor pe piata spot si la termen conduc la obtinerea unui curs de schimb care a fost “blocat” inca din 23 aprilie, prin pretul contractului futures de 4,3350 lei/Euro, astfel:
(434.200 – 700) / 100.000 = 4,335 lei/Euro
Nota 1: profitul inregistrat in piata futures se scade din suma totala platita la achizitionarea de Euro din piata spot.
Nota 2: in exemplu se ignora efectul tarifelor platite catre intermediar si al costului de oportunitate al marjei imobilizate cu titlu de garantie, precum si faptul ca achizitionarea valutei din piata spot interbancara se efectueaza de regula la un curs care nu coincide cu cursul de schimb comunicat de BNR.
Varianta 2: cursul comunicat de BNR este 4,2120 lei (cursul a scazut fata de cursul spot din 23 aprilie de 4,2396 lei/Euro)
Piata futures:
100 contracte * (4,2120 – 4,3350 ) * 1.000 Euro/contract = -12.300 lei (pierdere totala futures)
Piata spot interbancara :
Importatorul cumpara in piata spot 100.000 euro la un curs de 4,2120 lei Euro platind 421.200 lei. Rezultatul combinat al tranzactiilor pe piata spot si la termen conduc la obtinerea unui curs de schimb care a fost “blocat” inca din 23 aprilie, prin pretul contractului futures de 4,3350 lei/Euro, astfel:
(421.200 + 12.300) / 100.000 = 4,335 lei/Euro
Nota 1: pierderea inregistrata in piata futures se aduna la suma totala platita la achizitionarea de Euro din piata spot.
Nota 2: in exemplu se ignora efectul tarifelor platite catre intermediar si al costului de oportunitate al marjei imobilizate cu titlu de garantie, precum si faptul ca achizitionarea valutei din piata spot interbancara se efectueaza de regula la un curs care nu coincide cu cursul de schimb comunicat de BNR.
3.1.6 Speculația, strategie de bază în piața derivatelor
Termenul de speculație am putea să-l explicăm astfel: este asumarea unor riscuri peste medie în speranța obținerii unor rentabilități peste medie, în general într-o perioadă relativ scurtă de timp.
Speculația implică cumpărarea unui anumit activ financiar pe baza prețului sau potențial de vânzare și nu pe baza valorii sale prezente. Într-o speculație siguranța principalului și venitul curent sunt de o importanță secundară. Când fac speculații profesioniștii utilizează adesea diverse tehnici de hedging, cum ar fi tranzacțiile cu opțiuni, vânzarea short, ordinele stop și tranzacțiile cu contracte futures, cu scopul de a-și limita pierderile. Speculația de asemenea implică un risc care poate fi analizat și evaluat, la fel ca și în cazul unei investiții, ceea ce le deosebește este însă gradul de risc.
În ceea ce privește speculatorul, va cumpăra de pe piața futures dacă se așteptă ca prețurile să crească și va vinde dacă se așteaptă la o scădere a acestora. Un rol deosebit de important în piața îl au speculatorii. În lipsa acestora practic piața nu ar avea nici rațiune nici suport în ceea ce privește contrapartida. Rolul lor este cel mai bine exemplificat de pregătirea pieței în vederea realizării operațiunilor care au rol de protecție. Pentru atragerea lor trebuie creat un mediu propice, dominat de volatilitate, care va atrage o lichiditate adecvată. Speculatorii sunt mereu alții, schimbă mereu pozițiile în piață și urmăresc obținerea câștigurilor ușoare, preluând astfel de la arbitrajori sau hedgeri sarcina riscului. În ultimii ani instrumentele derivate au intrat în atenția speculatorilor din mai multe motive. Folosind metoda tranzacționării în marjă , prin care practic se imobilizează între 15 – 20% din valoarea de piață a titlului, tranzacțiile generează un câștig mult mai mare decât cele obținute pe piețele clasice.
Câștigul obținut în acest fel, se raportează la o sumă investită de cinci ori mai mică, randamentul fiind de tot atâtea ori mai mare. Totodată plasamentele la termen sunt ușor de urmărit și evaluat. Analizele pentru tranzacțiile futures pot fi realizatepe baza acelorași informații și raționamente ca și previziunile pentru plasamentele clasice în acțiunisau alte produse (cursul de schimb, metale prețioase, cafea, grâu, petrol, etc.).
Exemplu : Speculatorul are la dispoziție 25.000 RON și dorește să achiziționeze acțiuni XYZ, el va putea cumpăra 10.000 acțiuni de pe piața spot la prețul de 2,5 RON/acțiune. În plus, ar mai trebui să plătească încă 250 RON în comisioane, presupunând un comision conservativ de 1% din valoarea tranzacției. Pentru a putea intra în profit de pe urma acestei tranzacții, valoarea portofoliului său ar trebui să crească până la minim 25.500 RON, respectiv ar trebui să aștepte până când prețul unei acțiuni XYZ creșteu 0,05 RON (500 lei vechi). În acel moment el își va vinde acțiunile (plătind încă 250 RON comision la vânzare), iar poziția sa va fi nulă.Lucrurile se desfășoară puțin diferit pe piața derivatelor, unde speculatorul poateachiziționa 100 de contracte futures (la o marjă de 250 RON/contract) cu cei 25.000 RON pe care îi are, reprezentând contravaloarea a 100.000 acțiuni XYZ. În plus speculatorul vamai plăti aproximativ 1,5*100 = 150 RON ca și comision la cumpărare. În cazul prezentatmai sus, când prețul acțiunii crește cu 0,05 RON, valoarea portofoliului său va ajunge la2,55*100.000 = 255.000 RON, adică speculatorul înregistrează un profit brut de 5.000RON, din care dacă scădem comisioanele de 300 RON, am ajunge la un profit net de 4.700RON.Se poate astfel deduce din exemplul prezentat mai sus că piața derivatelor este ceamai potrivită pentru speculatorii care își pot asuma un grad ridicat de risc, în vederea unor câștiguri amplificate. La o mișcare pozitivă de pe piața spot care nu aduce totuși nici beneficiu, pe piața futures echivalentă se obține un profit de 18,8% (4.700/25.000). Acestrezultat provine din mecanismul intrinsec tranzacționării contractelor futures – efectul delevier – cât și din mărimea comisioanelor sensibil mai mici practicate (500 RON pe piațaspot față de doar 300 RON pe derivate). Trebuie însă atras atenția asupra faptului că acesteefecte lucrează în dublu sens, adică atât câștigurile, cât și pierderile sunt amplificate pe piața derivatelor, și doar speculatorii care sunt confortabili cu aceste caracteristici alederivatelor ar trebui să tranzacționeze.
CAPITOLUL IV
COTAREA VALORILOR MOBILIARE
4.1 Înscrierea valorilor mobiliare la cota bursei
Tranzacțiile bursiere se pot derula cu condiția înscrierii valorilor mobiliare la Cota bursei. Admiterea în cotația oficială nu reprezintă un drept, ci trebuie să fie solicitată de emitent. Procedura de admitere, în conformitate cu practica internațională comportă trei faze:
– întocmirea dosarului de admitere;
– asumarea unor obligații, cum ar fi: punerea la dispoziția pieței a unui cuantum de valori mobiliare chiar din ziua introducerii în cotația oficială, informarea autorităților bursiere asupra tuturor evenimentelor sociale care afectează existența juridică a societății, publicarea în presa financiară privind evoluția economico-financiară, asigurarea la bănci ori societăți de asigurare, etc.;
– examinarea și aprobarea cererii de către organismul de reglementare și supraveghere a pieței bursiere.
Înscrierea valorilor mobiliare la Cota Bursei de Valori București (BVB) este reglementată de către Comisia Națională a Valorilor Mobiliare. În situația în care societatea emitentă a respectivelor valori mobiliare a primit, din partea Comisiei de Înscriere la Cotă, Decizia de Înscriere la Cota Bursei, atunci trebuie să plătească un comision de înscriere, a cărui valoare este stabilită în funcție de valoarea nominală totală a valorilor mobiliare respective, emise și aflate în circulație. Nivelul comisionului variază în funcție de natura valorilor mobiliare înscrise la cotă.
Cota BVB este structurată pe trei sectoare (figura 4.1.):
Sursa: Gabriela Anghelache: „Bursa și piața extrabursieră”, Ed. Economică, 2000, p.184
– sectorul valorilor mobiliare emise de persoane juridice române;
– sectorul obligațiunilor și altor valori mobiliare, emise de către stat, județe, orașe, comune, de către autorități ale administrației publice centrale și locale și de către alte autorități;
– sectorul internațional, rezervat valorilor mobiliare emise de persoane juridice din străinătate.
A. Înscrierea la Cota Bursei în cadrul sectorului valorilor mobiliare emise de persoane juridice române
Înscrierea la Cota Bursei a valorilor mobiliare ale unei societăți emitente, persoană juridică română, va fi făcută prin intermediul unei societăți de servicii de investiții financiare, membră a Asociației Bursei, numită „inițiatoare”. Societatea membră „inițiatoare” are îndatorirea de a reprezenta și a susține societatea emitentă la procedura de înscriere, de a înainta documentele emitentului la Bursă, de a familiariza respectivul emitent cu activitățile specifice pieței de capital. Sectorul valorilor mobiliare emise de persoane juridice române este organizat pe două categorii: categoria a II-a (de bază) și categoria I.
Principalele cerințe pentru înscrierea la categoria a II-a (de bază), sunt următoarele:
libera transferabilitate a valorilor mobiliare;
înregistrarea la Oficiul de Evidență a Valorilor Mobiliare;
furnizarea de servicii adecvate către deținătorii de valori mobiliare;
furnizarea de informații;
plata comisioanelor de înscriere la Cota Bursei;
legătura cu Bursa (emitentul va numi o persoană care va menține legătura permanentă cu Bursa);
certificarea datelor furnizate de emitent către un cenzor extern independent;
aderarea la angajamentul de înscriere și menținere la Cota Bursei.
În cazul înscrierii în categoria I, emitentul va trebui să îndeplinească pe lângă cerințele acestei categorii și pe cele prevăzute pentru categoria de bază. Perioada de activitate de minimum 3 ani. Emitentul trebuie să fi obținut profit net în ultimii 2 ani de activitate. În calculul profitului net nu se ia în considerare profitul aferent venitului financiar. Conducerea și alte aspecte legate de activitatea emitentului. Bursa poate aprecia competența profesională și integritatea morală a personalului de conducere a emitentului, precum și aspecte legate de activitatea economico-financiară a acestuia, cum ar fi capitalul circulant, fluxul de lichidități, etc.
Înscrierea la Cota Bursei a acțiunilor
Cel puțin 15% din numărul acțiunilor emise și aflate în circulație trebuie să fie deținute de cel puțin 1.800 de acționari, excluzând persoanele implicate și angajații emitentului. Fiecare dintre acești 1.800 de acționari trebuie să dețină un număr de acțiuni a căror valoare totală minimă să fie de 100.000 lei. Procentul de minim 15% menționat mai sus trebuie să reprezinte minim 75.000 de acțiuni.
Înscrierea la Cota Bursei a obligațiunilor.
Cel puțin 30% din numărul obligațiunilor emise și aflate în circulație trebuie să fie deținute de cel puțin 1.000 de deținători, excluzând persoanele implicate și angajații emitentului. Fiecare dintre acești 1.000 de deținători trebuie să dețină un număr de obligațiuni a căror valoare totală minimă să fie de 300.000 lei. Procentul de minim 30% menționat mai sus trebuie să reprezinte minim 50.000 de obligațiuni.
Promovarea în categoria I a valorilor mobiliare ale unei societăți emitente, persoană juridică română, va fi făcută prin intermediul unei societăți de servicii de investiții financiare membră a Asociației Bursei, numită „inițiatoare”, care va susține cererea de promovare în fața Comisiei de Înscriere la Cota Bursei, după ce va fi examinată de serviciul Emitenți.
Decizia de promovare a valorilor mobiliare în categoria I va fi dată de către Comisia de Înscriere la Cotă în termenul de maximum o lună de la data depunerii tuturor documentelor solicitate. Intrarea în vigoare a deciziei de promovare este condiționată de plata comisionului de promovare.
B. Înscrierea la Cota Bursei în cadrul sectorului obligațiunilor și altor valori mobiliare, emise de către stat, județe, orașe, comune, de către autorități ale administrației publice centrale și locale și de către alte autorități.
Obligațiunile emise de către stat, județe, orașe, comune, de către autorități ale administrației publice centrale și locale și de către alte autorități sunt de drept admise la cotă la primirea de către Bursă a respectivului document de emisiune a plății comisionului prevăzut. Decizia privind înscrierea la cotă a acestor valori mobiliare este luată de Comisia de Înscriere la Cotă, în urma analizei Cererii de Înscriere la cota BVB a valorilor mobiliare și a documentului de emisiune care o însoțește.
C.Înscrierea la Cota Bursei în cadrul sectorului internațional
În cadrul sectorului internațional se înscriu valorile mobiliare emise de persoane juridice străine. Condițiile necesare înscrieri la cotă a acestor valori mobiliare sunt aceleași ca și pentru emitenții autohtoni, cu mențiunea de a avea respectivele valori mobiliare depozitate la o societate comercială de depozitare colectivă a valorilor mobiliare, societate desemnată de Bursă. Pentru a fi înscrise la cota BVB, valorile mobiliare străine vor trebui să fie înscrise pe o piață organizată din țara în care au fost emise și recunoscută de BVB.
Valorile mobiliare de acest fel, acceptate la cotă, vor fi afișate distinct de cele autohtone. Pentru menținerea valorilor mobiliare la Cotă, emitenții acestora vor trebui să achite comisionul de menținere, respectiv vor realiza furnizarea informațiilor cerute de Bursă, informând permanent și pe deplin publicul atât despre evenimentele importante, cât și despre deciziile ce pot afecta prețul valorilor mobiliare. Emitenții ale căror valori mobiliare sunt înscrise la Cota Bursei de Valori București vor respecta în mod permanent cerințele prevăzute la înscriere.
Suspendarea, retrogradarea și retragerea de la Cota Bursei
Bursa poate suspenda sau retrage de la Cotă valorile mobiliare ale oricărui emitent dacă:
emitentul nu respectă condițiile Angajamentului de înscriere și menținere la Cota Bursei;
în opinia Bursei, nu mai poate fi menținută sau restabilită o piață ordonată a respectivelor valori mobiliare;
au loc fuziuni, reorganizări, diviziuni, consolidări, reclasificări;
acționarii iau decizia de retragere de la Cotă;
emitentul nu plătește vreunul din comisioanele datorate Bursei și menține această situație pe o perioadă de cel mult două luni după data exigibilității comisionului respectiv;
emitentul nu respectă cerințele formulate de către Bursă în legătură cu furnizarea informațiilor;
emitentul nu întocmește rapoartele financiare conform principiilor contabile prevăzute de legislația in vigoare sau nu se conformează altor cerințe contabile solicitate de Bursă;
Bursa poate retrograda valorile mobiliare ale oricărui emitent din categoria I în categoria a II-a, în cazul în care:
cerințele referitoare la profitul net nu mai sunt îndeplinite;
procentul minim privind acțiunile emise în circulație este mai mic de 10%, iar în privința obligațiunilor este mai mic de 20%;
numărul acționarilor, excluzând persoanele implicate și angajații, este mai mic de 1.500, sau dacă valoarea totală minimă deținută de fiecare dintre aceștia este mai mică de 90.000 lei;
numărul deținătorilor de obligațiuni, excluzând persoanele implicate și angajații, este mai mic de 800 sau dacă valoarea totală minimă deținută de aceștia este mai mică de 250.000 lei.
4.2. Cotarea valorilor mobiliare
4.2.1. Caracteristicile activității de intermediere
Derularea tranzacțiilor bursiere are loc după un sistem de organizare riguros stabilit, atât în privința locului și rolului participanților, cât și cu privire la modul de efectuare a tranzacțiilor.
În România, intermedierea de valori mobiliare este o activitate realizată de persoane autorizate și constă în cumpărarea sau/și vânzarea de valori mobiliare și drepturi aferente lor sau derivând din acestea, precum și în operațiuni accesorii sau conexe, autorizate de C.N.V.M.
Intermedierea se realizează pe piețe autorizate și cuprinde:
vânzarea și cumpărarea de valori mobiliare pe contul clientului;
vânzarea și cumpărarea de valori mobiliare pe cont propriu;
garantarea plasamentului de valori mobiliare cu ocazia ofertelor primare sau secundare;
transmiterea ordinelor clienților în scopul utilizării lor prin alți intermediari autorizați;
deținerea de fonduri și/sau valori mobiliare ale clienților, în scopul executării ordinelor privind respectivele valori mobiliare;
păstrarea de fonduri și/sau de valori mobiliare ale clienților în scopul administrării portofoliilor acestora sau în alte scopuri autorizate;
acordarea de credite pentru finanțarea clienților în limita unui plafon stabilit de B.N.R., cu consultarea C.N.V.M.;
alte activități de intermediere de valori mobiliare prevăzute în reglementările emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.
În această categorie se includ: activitatea de formator pe piață, distribuția titlurilor de participare ale fondurilor deschise de investiții, activități conexe activității de intermediere.
Intermedierea de valori mobiliare se realizează de către intermediarii autorizați de C.N.V.M., societăți de servicii de investiții financiare, în formă juridică de societate pe acțiuni având ca obiect de activitate exclusiv intermedierea de valori mobiliare (acțiuni, obligațiuni, contracte la termen, opțiuni, etc.).
Deoarece aceste societăți rulează sume mari de bani, asemănător unor bănci, bani ce aparțin publicului investitor și investitorilor instituționalizați, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a instituit măsuri speciale de supraveghere a societăților de servicii de investiții financiare și de protecție a clienților acestor societăți, indiferent de forma juridică a acestora, una din principalele măsuri luate fiind asigurarea unui nivel minim de lichiditate care să permită onorarea tuturor obligațiilor societății în orice moment al cererii executării acestora.
Din aceste motive societățile de servicii de investiții financiare trebuie să mențină doi parametri financiari – capitalul net și gradul de îndatorare – în cadrul unor limite prestabilite. Astfel, capitalul net, reprezentând valoarea actualizată a activelor și ponderată cu anumiți indici minus valoarea datoriilor totale ale societății respective, fiind de 25% din valoarea capitalului social al societății de servicii de investiții financiare, iar gradul de îndatorare nu poate depăși de 15 ori valoarea capitalului minim necesar determinat prin formula anterioară.
Societățile de servicii de investiții financiare în cadrul pieței secundare de capital au rolul:
de atragere a capitalului, fiind puntea de legătură dintre deținătorii de fonduri în surplus și cei care au nevoie de finanțare – emitenții de valori mobiliare, indiferent de forma juridică a acestora (societăți comerciale, administrații publice, trezorerie, guverne, etc.);
de formare a prețurilor pentru evaluarea valorică a investițiilor necesare, prin reprezentarea intereselor clienților lor;
de transformare a capitalului dintr-o formă de plasament pe termen lung și mediu în lichiditate imediată;
de promovare a produselor financiare ale pieței de capital.
4.2.2. Organizarea unei societăți de servicii de investiții financiare
Organizarea internă a unei societăți de investiții financiare este dependentă de funcția pe care respectiva societate și-a impus să o realizeze pe piața de capital pe care funcționează. Astfel, se poate observa o clasificare în funcție de mărimea valorilor investite de clienții societății – public investitor sau investitori instituționalizați; de piața secundară principală pe care acționează în nume propriu și în numele clienților săi – piața bursieră sau piața extrabursieră; de tipul plasamentului efectuat – în numele clientului sau în numele emitentului; de prezența geografică – locală sau națională sau de gama serviciilor oferite clienților săi – servicii complete sau servicii specializate.
Practic, nici o societate de servicii de investiții financiare nu se încadrează strict în vreo formulă de clasificare a activității, ci reunește în cadrul său formula optimă dorită de acționarii și de conducerea respectivei societăți.
Personalul unei societăți de servicii de investiții financiare este format din agenți de valori mobiliare autorizați de către Comisia Națională a Valorilor Mobiliare pentru desfășurarea de operațiuni în numele și pe contul clienților respectivei societăți, iar autorizația nu le permite simplul transfer de la o societate de servicii de investiții financiare la alta, neputând desfășura activitatea specifică decât în cadrul societății pentru care au fost autorizați. Alături de personalul autorizat lucrează și personal neautorizat al căror rol este de suport al activității personalului autorizat.
Personalul autorizat desfășoară activitatea în funcție de pregătirea lui specifică. Astfel, se pot distinge două categorii de agenți de valori mobiliare autorizați de către Comisia Națională de Valori Mobiliare: agenții autorizați pe piața bursieră prin susținerea examenelor specifice cu autoritatea Bursei de Valori București, examen care le permite numai plasarea ordinelor de tranzacționare pe respectiva piață și agenți autorizați pentru piața extrabursieră prin susținerea examenelor cu Asociația Națională a Societăților de Servicii de Investiții Financiare, fapt ce le permite înaintarea ordinelor de cumpărare și de vânzare pentru valori mobiliare pe piața RASDAQ. Cu excepția acestor autorizări, agenții de valori mobiliare dețin și calificări superioare, astfel pentru Bursa de Valori București specializările de agent de bursă și de contabil autorizat, iar pe piața extrabursieră specializările de trader RASDAQ și de operator SNCDD – calificări obținute din partea respectivelor organisme de autoreglementare.
Cu excepția autorizării referitoare la executarea ordinelor clienților pentru valori mobiliare tranzacționate pe cele două piețe secundare, agenții autorizați pot executa ordinele clienților de cumpărare sau de răscumpărare a titlurilor emise de fondurile mutuale pentru care există un contract de intermediere între fond și societatea respectivă de servicii de investiții financiare.
Minima organizare departamentală a unei societăți de servicii de investiții financiare este:
Departamentul Front Office;
Departamentul Tranzacții;
Departamentul Back Office;
Departamentul Contabilitate.
În cadrul departamentelor sunt create structurile necesare evidenței în funcție de orientarea și de volumul activității acestora.
Figura 4.2 – Organigrama unei societăți de servicii de investiții financiare
Sursa: Gabriela Anghelache: „Bursa și piața extrabursieră”, Ed. Economică, 2000, p.192
Societățile de servicii de investiții financiare care-și desfășoară activitatea pe piața românească de capital pot deschide următoarele categorii de conturi de investiții:
cont nesolicitat, este deschis de către SSIF în momentul primirii unui certificat de acționar de la un client fără ca acesta să-și exprime dorința de a i se deschide un cont pentru eventualele tranzacții ulterioare;
cont solicitat, se deschide la cererea expresă a clientului;
cont discreționar, se deschide la cererea clientului care acceptă ca brokerul să deruleze tranzacții în contul și pe riscul clientului fără a obține o aprobare din partea clientului pentru fiecare tranzacție derulată în contul acestuia.
Pentru toate tranzacțiile pe care le execută, brokerul percepe un comision care recompensează serviciile sale ( comisionul se adaugă la prețul de cumpărare și se scade din prețul de vânzare). Dacă este vorba de o firmă de brokeraj, acest comision se distribuie între brokerii profesioniști ai firmei și firma însăși.
În cazul în care reglementările pieței permit efectuarea de tranzacții în marjă, prin deschiderea unui cont în marjă, clientul poate obține, în mod automat, un credit din partea brokerului. Brokerul calculează și percepe dobânda, prin adăugarea unei cote procentuale la dobânda pieței (respectiv dobânda pe care acesta o plătește la refinanțarea creditului acordat).
4.3. Ordinele de bursă
Ordinele de bursă sunt instrucțiuni clare date de subiecții economici care doresc să cumpere sau să vândă titluri financiare, agenților de bursă, sub formă scrisă, prin telefon, fax, e-mail sau verbal în cursul ședinței bursiere, sub rezerva unei confirmări scrise. Aceștia au rolul de a asigura confruntarea cererilor și a ofertelor fiecărui titlu cotat și de a stabili prețul la care se realizează tranzacțiile.
Orice tranzacție pe piața bursieră este inițiată printr-un ordin ce este transmis firmei de brokeraj din ringul bursei, fie prin prezentarea de fiecare dată la agentul de valori mobiliare care se ocupă de contul clientului respectiv, fie prin alte mijloace, în funcție de condițiile stabilite între client și agentul de valori mobiliare în momentul deschiderii contului.
Ordinul de tranzacție cuprinde instrucțiuni date de către investitor agentului sau agenției de brokeraj la care a deschis cont, cu privire la condițiile în care dorește să execute vânzarea sau cumpărarea titlurilor financiare specificate, în contul și pe răspunderea sa. Astfel, ordinul trebuie să cuprindă informații cu privire la: sensul operațiunii (vânzare sau cumpărare), produsul bursier care face obiectul ordinului, cantitatea oferită/comandată, tipul tranzacției (la vedere/la termen, cu specificarea scadenței în cazul tranzacțiilor la termen).
Cea mai importantă indicație este cea legată de preț, respectiv cursul la care se oferă sau se comandă produsul bursier, iar din acest punct de vedere, în practică s-au consacrat tipurile de ordine prezentate în continuare.
Ordinul „la piață” (market order) este un ordin de vânzare-cumpărare la cel mai bun preț oferit de piață. În acest caz investitorul nu specifică prețul, ci numai cantitatea, iar ordinul trebuie executat imediat, adică în nu mai mult de câteva minute de la lansare. Logica acestui tip de ordin este aceea că oricând există un cumpărător și un vânzător de titluri financiare, dacă aceștia nu pun problema prețului. Investitorul pune accent pe tranzacție, el cunoaște prețul pieței în momentul transmiterii ordinului și este conștient că ordinul său se execută imediat, deci la un preț apropiat, nedeterminat încă, pe care se obligă să-l accepte.
Există două tipuri de ordine de tranzacție la piață:
Ordine „cumpărare la piață”, prin care investitorul solicită cumpărarea imediată a unui număr de titluri financiare la prețul pieței.
Ordine „vinde la piață”, prin care investitorul solicită vânzarea imediată a unor titluri financiare la prețul pieței.
Dacă brokerul nu reușește să execute ordinul în condițiile impuse, se spune că a pierdut piața și în această situație firma de brokeraj este obligată să-l despăgubească pe client pentru pierderile suferite de aceasta din eroare profesională sau, în unele cazuri fraudă, a brokerului său. Astfel de situații sunt rare la bursele consacrate.
Ordinul limită (limit order) este cel în care clientul precizează prețul maxim pe care înțelege să-l plătească în calitate de cumpărător, respectiv prețul minim pe care îl acceptă în calitate de vânzător. Ordinul poate fi executat integral sau parțial, imediat sau poate fi reținut ”în registru”, până ce poate fi executat, expiră sau este anulat la cererea clientului. Acest ordin nu poate fi executat decât dacă piața oferă condițiile impuse de ordin. Unui ordin cu limită de preț îi este asociată întotdeauna clauza „la un preț mai bun”, ceea ce înseamnă că dacă brokerul poate cumpăra titlurile la un preț mai mic sau le poate vinde la un preț mai mare, el este obligat să o facă imediat. În caz contrar, brokerii sunt răspunzători pentru a fi pierdut piața.
Figura4.3.
„vinde limită la 500”
Sursa: Thomas Curtean, Virgil Popescu, Teodor Ancuța, Iulian Lupu, Sanda Nan, Adina Finciu, Cristian Ilia: „Futures și opțiuni – Manualul Brokerului”, Ed. Bursa Monetar – Financiară și de Mărfuri Sibiu, Sibiu, 1997, p.47
Ordinul de tranzacție la limită cunoaște două forme:
Ordinul „vinde la limită” este acela prin care clientul specifică prețul minim, limită, de la care agentul poate începe vânzarea titlurilor sale financiare, clientul fiind asigurat pe această cale de faptul că ordinul nu poate fi executat la un preț mai mic. Spre exemplu, ordinul „vinde 100 de contracte XYZ la prețul limită 500”, specifică agentului că poate să înceapă vânzarea când prețul titlului financiar respectiv ajunge la 500 sau la un preț mai mare. În figura 4.3. este prezentată schematic logica acestui tip de ordin.
Ordinul „cumpără la limită” este acela prin care clientul specifică prețul maxim pe care este dispus să îl dea pe titlul financiar vizat. Un exemplu elocvent este „cumpără 50 de contracte de grâu la prețul limită de 500”, ordin care indică acceptul clientului ca agentul să cumpere grâu când prețul contractului ajunge la sau sub valoarea de 500. În figura 4.4. este prezentată schematic logica acestui tip de ordin.
Figura 4.4.
„cumpără limită la 500”
Sursa: Thomas Curtean, Virgil Popescu, Teodor Ancuța, Iulian Lupu, Sanda Nan, Adina Finciu, Cristian Ilia: „Futures și opțiuni – Manualul Brokerului”, Ed. Bursa Monetar – Financiară și de Mărfuri Sibiu, Sibiu, 1997, p.47
Ordinul stop (stop-loss order) este un ordin cu curs limitat, urmat de mențiunea stop, utilizat pentru a limita riscurile inversării tendinței pe piață și pierderea, și acționează oarecum în sens contrar ordinului cu limită de preț. Ordinul stop, la rândul său, se utilizează în două variante: ordin stop de cumpărare și ordin stop de vânzare.
În cazul unui ordin stop de cumpărare, clientul-cumpărător stabilește cursul la care și dacă este necesar, peste care acesta acceptă ca ordinul său să fie executat. Deci, acest ordin este plasat la un nivel superior cursului curent al pieței, urmărindu-se reducerea pierderii la o poziție de vânzare luată anterior. Spre exemplu, un investitor care a vândut acțiuni „ABC” la 40.000 lei își poate limita pierderea în cazul creșterii cursului acțiunii „ABC”, prin adresarea unui ordin „cumpără stop la 42.000 lei”, ceea ce va asigura o limitare a pierderii investitorului dacă cursul crește peste 42.000 lei.
Ordinul stop devine un ordin pe piață din clipa în care limita fixată a fost atinsă. Dacă acesta nu a fost executat integral sau parțial, acest ordin nu permite a fi executat ulterior dacă cursul este inferior limitei fixate.
În cazul unui ordin stop de vânzare, clientul-vânzător stabilește cursul la care și dacă este necesar, sub care el anulează executarea ordinului pe piață. Aceasta înseamnă că un ordin stop de vânzare este plasat la un nivel inferior prețului curent al pieței, pentru prezervarea profitului obținut la un titlu cumpărat anterior cu un preț mai mic sau pentru a limita reducerea prețului pieței la anumite titluri deținute de client. Dacă acesta nu a fost executat integral sau parțial, acest ordin nu permite a fi executat ulterior dacă cursul este superior limitei fixate.
Se presupune că un investitor a cumpărat titluri „A” la un curs de 50.000 lei, iar cursul acestora pe piață a ajuns la 60.000 lei. Pentru a se proteja împotriva unei scăderi ulterioare a cursului, investitorul adresează ordinul „vinde stop la 57.000 lei”, ceea ce înseamnă că atunci când prețul pieței, în scădere, ajunge la 57.000 lei ordinul se execută, ca și când ar fi un ordin „la piață”. Dacă cursul ar fi crescut în continuare, ordinul ar fi rămas inactiv.
Ordinul stop limită (stop limit) este acel ordin de tranzacție stop care la declanșare devine ordin „limită”, în loc de ordin „la piață”. Declanșându-se la valoarea stop, acesta se va executa numai dacă va îndeplini condițiile impuse de ordinul limită. Astfel, ordinul „vinde stop 40.000, limită 35.000” se declanșează când cursul, care se află în scădere, va ajunge la 40.000 și se poate executa până când ajunge la 35.000. Ordinul „cumpără stop la 40.000, limită 45.000” se declanșează atunci când cursul, aflat în creștere, ajunge la 40.000 și se execută cel mult până la 45.000.
Pe lângă ordinele bursiere prezentate anterior, există și alte ordine, mai mult sau mai puțin uzitate pe piața bursieră, acestea fiind ordine cu mențiuni speciale, ca de exemplu:
totul sau nimic (all or none), stocul de titluri va fi tranzacționat integral sau deloc;
imediat sau anulează (immediate or cancel) cere ca tranzacția să fie executată imediat total sau parțial. Partea neexecutată se anulează;
dintr-o dată sau deloc (fill or kill), tranzacția fie se execută imediat la prețul stabilit, fie se anulează;
ordin la deschidere (at the opening), tranzacția se efectuează la cursul de deschidere sau se anulează;
ordin la închidere (at the end), tranzacția trebuie efectuată în ultimele 30 de secunde ale zilei de tranzacționare;
Short-sell order acest tip de ordin este utilizat de către investitorii care doresc să vândă acțiuni pe care nu le dețin de fapt. Aceasta înseamnă că acțiunile va trebui să fie împrumutate contra unei anumite sume. Investitorii utilizează ordine short-sell atunci când cred că prețul acțiunilor este pe cale să scadă, ceea ce înseamnă că respectivele acțiuni pot fi recumpărate mai ieftin, la o dată ulterioară. Profitul realizat este dat de diferența dintre prețurile de vânzare și cele de cumpărare, mai puțin cheltuielile cu dobânda;
Ordinul eșalonat este utilizat pentru vânzarea unui pachet de titluri pe mai multe pieței bursiere și cumpărătorul dorește să evite ca ordinul, care este deosebit de important în raport cu starea pieței să influențeze prea tare cursul. Agentul de bursă poate în acest caz să micșoreze sau să accelereze execuția ordinului în funcție de starea pieței;
Ordinul „la aprecierea” sau „urmărind piața”, constă în a lăsa la aprecierea agentului de bursă, executarea ordinului, în funcție de starea pieței, acesta având obligația de a realiza cât mai bine interesele clientului său;
Pot exista și alte situații care impun mențiuni speciale, cum ar fi: „în jurul”, „cu atenție”, „cu grijă”, care reprezintă ordine cu caracter general ce reflectă o convenție între intermediari și clienții lor. Ordinul „în jurul” comportă o limită de curs, dar lasă intermediarului o oarecare latitudine de a efectua operațiunea când se ajunge în jurul cursului indicat de client. Ordinul „cu atenție” sau „cu grijă” permite intermediarului să execute ordinul în una sau mai multe ședințe de bursă, în funcție de posibilitățile pieței.
Clientul are posibilitatea să anuleze sau să modifice ordinul său, oricând înainte de executarea acestuia.
În executarea ordinelor de bursă, o problemă esențială o reprezintă respectarea regulilor de prioritate. Prin prioritate de preț se înțelege faptul că agenții de bursă trebuie să execute ordinele de cumpărare la prețuri mai mari, înaintea celor date la prețuri mai mici; similar, ordinele de vânzare la prețuri mai mici vor fi executate înaintea celor la prețuri mai mari. În cazul ordinelor date la același preț, se procedează conform următoarelor reguli:
prioritate de timp sau precedență, înseamnă că primul ordin plasat va fi primul ordin executat;
prioritate de volum arată că primul ordin executat va fi cel cu volumul cel mai mare;
executarea pro-rata înseamnă că toate ordinele la același preț vor fi executate în raport cu volumul lor. Această regulă se aplică atunci când piața nu permite executarea integrală a ordinelor, alocându-se pentru fiecare o rată din volumul disponibil al pieței.
Dacă se consideră criteriul valabilității, ordinele bursiere pot fi:
ordine valabile o zi,care pot fi executate numai în ziua în care au fost lansate;
ordine cu valabilitate prestabilită (maximum șase luni), care pot fi anulate de investitor în orice moment înainte de execuție;
ordine fără valabilitate precizată, care se execută, de regulă, până la finele lunii în curs (pentru tranzacțiile cash) sau până la finele angajamentului asumat de investitor (pentru tranzacțiile la termen).
Valabilitatea unui ordin expiră, de asemenea, odată cu desprinderea vreunui drept sau avantaj particular asupra valorii mobiliare considerate; este cazul cupoanelor de dobândă sau a cupoanelor de dividende încasate de deținătorii titlurilor respective.
4.4.Tehnicile de cotare
Cotarea valorilor mobiliare este operațiunea complexă prin care se înregistrează ordinele de vânzare și de cumpărare în vederea formării cursului și efectuării tranzacțiilor.
Înregistrarea și transmiterea cotațiilor zilnice are importanță nu numai pentru tranzacțiile ce se încheie în cadrul burselor, ci și pentru întreaga situație a prețurilor de pe piețele de mărfuri și valori, întrucât cotațiile sunt considerate prețuri de bază pentru un număr foarte mare de produse, în jurul cărora se stabilesc prețurile tranzacțiilor ce se încheie în afara burselor, pe diverse piețe.
Cotațiile zilnice de bursă care se dau publicității se stabilesc după încheierea activității, pe baza cotațiilor realizate cu prilejul încheierii tranzacțiilor zilei. Ele sunt aduse la cunoștință publicului prin afișarea în localul bursei, prin publicarea în presă, în buletinele oficiale de cursuri, etc. Publicarea cotațiilor cuprinde o listă a produselor tranzacționate la bursă, cu indicare a cotațiilor medii pe baza cărora s-au încheiat tranzacțiile în ziua respectivă, fără a se face referire la cotațiile efective.
Cotațiile de bursă pot fi clasificate după mai multe criterii:
Din punct de vedere al realizării tranzacțiilor de bursă cotațiile sunt:
Cotații efective, se stabilesc pe baza tuturor tranzacțiilor încheiate într-o perioadă dată sau a tranzacțiilor selectate pentru caracterizarea situației pieței; ele constituie baza prețului mondial la mărfurile de bază și influențează sensibil prețul altor mărfuri, iar la bursele de valori cotațiile efective produc influențe hotărâtoare asupra evoluției pieței valutar-financiare internaționale.
Cotațiile nominale sunt prețurile produselor care cotează curent la bursă, pentru care însă nu s-au încheiat tranzacții din lipsă de cerere sau de ofertă, într-o perioadă de cel mult câteva zile. Dacă inactivitatea pentru un produs este de numai o zi sau două, cotația nominală se fixează în funcție de ultimul nivel al cotației efective. În cazul în care perioada de inactivitate este mai îndelungată, pe lângă nivelul de încheiere se iau în considerare și tendințele manifestate la produsele bursiere apropiate, care au cotat în acea perioadă.
După modul de calcul, cotațiile pot fi: medii, limită și de lichiditate.
Cotațiile medii reprezintă media prețurilor unui produs bursier pentru care s-a încheiat tranzacții la bursă (în cazul cotațiilor efective) sau media prețurilor la care titlurile au fost oferite sau solicitate (în cazul cotațiilor nominale).
Cotații limită reprezintă, pe de o parte, media prețurilor maxime, iar pe de altă parte, media prețurilor minime ale produselor bursiere tranzacționate la bursă. De obicei nici cursurile de deschidere și încheiere și nici cele medii ale zilei încheiate nu sunt cele reale, ele având rolul de a caracteriza situația pieței, servind totodată ca bază de decontare a tranzacțiilor la termen și de evaluare a riscurilor ce caracterizează anumite tranzacții.
Cotațiile de lichidare sunt publicate de casele de compensații sau de oficiile de decontare, în vederea facilitării lichidării tranzacțiilor la termen. Acestea reprezintă, de regulă, diferențele de cursuri pentru tranzacțiile la termen și au întotdeauna un caracter oficial. La unele burse se stabilește și creșterea sau scăderea maximă a cotațiilor permise de regulament pentru o singură ședință – limit up/down.
Ținând seama de momentul publicării, cotațiile pot fi: oficiale și neoficiale.
Cotațiile oficiale sunt anunțate după încheierea sesiunii de dimineață.
Cotațiile neoficiale sunt publicate după încheierea sesiunii de seară și nu sunt luate în considerare la încheierea contractelor pe termen lung, dar sunt un indiciu pentru tendința prețurilor din ziua următoare.
Publicațiile de specialitate și unele cotidiene comunică pe lângă cotații și tendința bursei, prin care se estimează conținutul și sensul acțiunii factorilor care influențează asupra prețurilor și care determină evoluția viitoare a acestuia. Dacă sunt perspective de ridicare a prețurilor, tendința bursei este denumită „solidă” (strong), dacă se așteaptă o scădere a prețurilor, ea este „moale” (weak), iar dacă nu se prevede o schimbare a acesteia atunci tendința este menținută.
Tehnicile de cotare care se aplică, în mod obișnuit, la bursele oficiale, cunosc o diversitate destul de restrânsă, chiar dacă, acestea au evoluat de la cotarea clasică „prin strigare” la cotarea electronică. Cotarea titlurilor și executarea ordinelor bursiere diferă de la o piață la alta în raport cu sistemul de tranzacționare adoptat.
Tehnicile de cotare consacrate sunt prezentate în cele ce urmează:
Cotarea prin anunțarea publică a ordinelor (tranzacționare la ring), cunoscută și sub denumirea de cotare prin strigare, se utilizează atât pe piețele intermitente, cât și pe cele continue (Zurich și Budapesta). Valorile mobiliare sunt repartizate la un ring din incinta bursei (de aici și denumirea de tranzacționare în ring). Negocierile sunt deschise de un funcționar al bursei care strigă titlul ce urmează să fie negociat. Agenții de bursă anunță cu voce tare prețurile lor de vânzare și de cumpărare, căutând parteneri interesați. Pentru a evita orice neînțelegere în zgomotul care stăpânește, de regulă, zona respectivă de cotare, ordinele verbale sunt însoțite de mișcări ale brațelor și degetelor, în vederea transmiterii sensului intervențiilor sale (vânzare sau cumpărare) precum și numărul de titluri negociat. Un reprezentant al intermediarilor, numit „coteur”, înscrie pe o tablă, succesiv, cursurile în jurul cărora au loc discuțiile și le șterge în momentul în care se stabilește un curs de echilibru, pe care îl subliniază când acesta devine cotat. Tranzacția se consideră încheiată atunci când un agent de bursă primește un răspuns afirmativ din partea unui alt agent , pentru cotațiile strigate.
Cotarea pe bază de carnet de ordine sau „prin casier” presupune centralizarea de către agenții de bursă a ordinelor primite de clienți într-un „carnet de ordine” (order book); el conține ordinele repartizate în raport cu gradul lor de negociabilitate (ordinele de cumpărare de la prețul cel mai mare la prețul cel mai mic și, în sens contrar, ordinele de vânzare). Carnetul de ordine poate să fie deschis pentru consultare de către agenții de bursă terți (cum este cazul la Tokyo Stock Exchange) sau închis (la NYSE și AMEX, unde numai prețul și volumul celor mai bune cotații sunt anunțate la bursă). Contractarea are de regulă un caracter bilateral și se produce atunci când un agent de bursă a răspuns favorabil la oferta făcută de alt agent de bursă.
Cotarea prin înscriere pe tablă, în cadrul căreia ordinele sunt prezentate în așa fel încât să fie văzute de agenții de bursă care participă la ședința respectivă. Aceasta se realizează prin înscrierea pe un tablou electronic (la bursa de la Toronto) sau pe o tablă, cu creta (la Hong Kong, Sydney, Singapore) a primelor două (cele mai bune) prețuri de cumpărare (BID) și de vânzare (ASK). Tranzacția se încheie atunci când un agent de bursă terț acceptă o cotație afișată.
Cotarea în „groapă” (pit trading), care este o variantă a tehnicii clasice de tranzacționare în ring. „Groapa” este un spațiu semicircular foarte aglomerat, unde iau loc agenții de bursă și își strigă prețurile de vânzare și de cumpărare, putând acționa pe cont propriu sau în contul unor terți. Este una din metodele cele mai spectaculoase de cotare, utilizându-se pentru valorile mobiliare cel mai intens negociate și îndeosebi pentru contracte „futures” și options.
Cotarea pe blocuri de titluri (block trading) se face în afara sălii principale de negocieri a bursei, într-un spațiu special amenajat din incinta instituției. La NYSE se formează așa numita „piață de sus” (upstair market).
Blocurile de titluri reprezintă contracte de volum mare, de o dimensiune care poate influența situația pieței. Negocierea lor se face într-un regim special: în tranzacții se ține cont de informațiile din sala de negocieri, deși contractarea blocurilor de titluri se face separat, ulterior tranzacțiile încheiate fiind raportate la bursă.
Cotarea electronică presupune utilizarea unei tehnologii moderne pentru transmiterea ordinelor și prezentarea lor în bursă. Electronizarea poate merge mai departe, cuprinzând executarea ordinelor (contractarea) și lichidarea contractelor. O astfel de piață este considerată ca fiind o piață bursieră continuă. Experiența piețelor continue asistate de calculator a condus la implementarea metodei la marile burse ale lumii, de la un număr redus de titluri, până la informatizarea completă a burselor (de exemplu NASDAQ , în SUA).
Cotarea prin stellage este o tehnică în exclusivitate scrisă, o metodă simplă, rapidă, economică de cotare a tuturor valorilor mobiliare înscrise în Cotația oficială.
Societățile de bursă desemnează la propunerea emitentului și a băncii care asigură serviciul titlurilor financiare, specialiști cărora le revine obligația de a asigura cotarea. La începutul ședinței, specialiștii desemnați, câte unul pentru fiecare titlu financiar, strâng și grupează ordinele de cumpărare și de vânzare de la alți agenți la care adaugă cele proprii și determină punctul de echilibru al pieței. Cursul stabilit pe baza ordinelor primite trebuie să se înscrie între anumite limite aprobate oficial, iar în caz contrar, specialistul trebuie să se prezinte la reprezentantul Societăților de bursă care răspunde de grupa de cotare din care face parte titlul în discuție și cere aprobarea de a cota un curs mai mic sau mai mare față de abaterea admisă sau de a înscrie un preț indicativ al cererii sau ofertei. După ce s-a stabilit cursul la care vor fi negociate valorile, specialistul execută ordinele, returnează fișele corespunzătoare ordinelor executate celorlalți specialiști și le păstrează pe cele a căror valabilitate nu a fost limitată la primul curs. Acesta poate proceda la cotarea și stabilirea de mai multe cursuri, pe baza ordinelor din carnet neexecutate.
Rolul specialistului și a supravegherii operațiunii de reprezentantul Societăților de bursă, este de a evita variațiile de curs pronunțate în cazul cotării valorilor a căror piață este limitată, datorită faptului că, această cotare scrisă prin metoda stellage, se pretează excelent în cazul titlurilor cotate nu numai pe piața oficială, ci și pe piața secundară bursieră și pe piața în afara cotării.
Cotarea prin opoziție este folosită pentru valorile care cotează atât la vedere cât și la termen, această metodă făcând legătura între aceste două piețe, pentru același titlu, în același moment și pentru aceeași piață bursieră.
Pentru fiecare din valorile cotate prin această metodă, specialiștii comunică înainte de ședința de bursă, limitele de curs între care se înscriu ordinele adresate de clienții lor (limita cea mai ridicată la cumpărare și limita cea mai scăzută la vânzare). Aceste informații, împreună cu un „curs de opoziție” stabilit fără consultarea specialiștilor se înscriu într-un „registru de opoziție” ținut de „coteur”. Cotația la vedere a fiecărei valori mobiliare este asigurată ca și în cazul stellajului. „Coreur-ul” consultă fiecare specialist interesat, obține cantitățile ce vor fi negociate, stabilește raportul cerere-ofertă și determină cursul la care un titlu ar putea fi cotat dacă nu se va ține seama decât de ordinele executate pe piața la vedere. Apoi, el asigură legătura cu grupul de cotație la termen, echilibrând piața prin operațiuni combinate, ca de exemplu vânzare la termen și cumpărare la vedere sau cumpărare la termen și vânzare la vedere. În urma acestor operațiuni se determină cursul la termen. Cursul la vedere se va situa în jurul acestui curs la termen, fără însă a depăși +- 2 %.
Cotarea prin fișet este un procedeu prin care se centralizează, pentru fiecare titlu, toate ordinele de vânzare/cumpărare, într-un „fișet” plasat la o societate de intermediere, desemnată ca „specialistă” în respectivul titlu. Fiecare membru al Societății Burselor are în sarcină centralizarea ordinelor privitoare la titlu, căruia îi asigură cotarea zilnică în ședințele de bursă. Funcționarul societății „specialiste” face publice, la începutul ședinței de cotare, toate ordinele depuse în „fișet”, adăugând pe acelea care nu au putut fi executate și sunt încă valabile, după care determină cursul oficial după aceeași metodologie.
Cotarea prin urnă este similară precedentei, cu diferența că ordinele de vânzare/cumpărare sunt centralizate de Societatea Burselor însăși și nu de o societate anume. Această modalitate de cotare se aplică în cazuri excepționale , atunci când piața unui anumit titlu ridică probleme deosebite și se face apel la decizii care pot ieși din metodologia normală de cotare. Toate ordinele sunt depuse într-o „urnă” la sediul Societății Burselor, care fixează cursurile valorilor negociate și își rezervă dreptul de a practica diferențe de curs și/sau procentaje de reducere, diferite de limitele normale.
4.5. Formarea cursului bursier
Cursurile bursiere sunt cursuri de piață, care rezultă din confruntarea directă a cererii cu oferta, pe baza ordinelor înregistrate la bursă la un moment dat pentru fiecare valoare înscrisă la cota bursei. În confruntarea ordinelor agenții de bursă țin seama de natura ordinelor primite și de cantitățile de titluri care fac obiectul tranzacției, astfel încât să determine un curs unic de echilibru al pieței titlului respectiv la un moment dat, care să nu poată fi contestat de cei care au dat ordinele. Prin urmare, rolul agenților de bursă este de a constata prețul de echilibru la un moment dat (cursul bursei) și nu de a-l stabili ori de a-l impune.
Modul concret în care se realizează acest lucru depinde de sistemul de negociere adoptat, precum și de natura pieței bursiere. Pe piețele de negocieri – de tip OTC – funcția de centralizare a cererilor și ofertelor revine „creatorului de piață” (market maker), care ține evidența ordinelor și „face” cursuri de vânzare și de cumpărare la care este dispus să efectueze tranzacții. Pe piețele de acțiuni (TSE) – de tipul bursei clasice – brokerii sunt cei care strâng ordinele de vânzare și de cumpărare și le canalizează spre locul de negociere din bursă. În alte cazuri, bursele au un caracter mixt, permițând în sala de negocieri atât tranzacții cu un creator de piață, cât și tranzacții între brokeri.
Pe piețele bursiere intermitente (Austria, Belgia, Israel) , unde negocierile se realizează într-o perioadă delimitată în cursul zilei, cursul se stabilește prin „fixing”, respectiv în fiecare zi se fixează un curs oficial la o anumită oră. Pe piețele continue, cotația se desfășoară în tot cursul zilei de bursă, fără întrerupere; principiul acestei piețe este executarea ordinelor în timp real și la cursuri diferite de-a lungul zilei. De aceea, aceste piețe afișează continuu patru cursuri diferite: primul curs al zilei, cursul cel mai mare, cel mai mic și ultimul curs al zilei.
Principiul urmărit în formarea cursului bursier este cel al asigurării contrapartidei. Potrivit acestui principiu, ordinele de cumpărare adresate la un preț mai ridicat și, respectiv, ordinele de vânzare adresate la un preț mai scăzut vor avea șanse mai mari de execuție. Ca urmare, cumularea ordinelor de cumpărare se realizează de la cel mai ridicat nivel de curs către cel mai scăzut nivel de curs, în timp ce cumularea ordinelor de vânzare se face pe limite de curs, în sens crescător. Atât ordinele de cumpărare, cât și cele de vânzare adresate „la piață” sunt luate în considerare cu prioritate în mecanismul formării cursului. Pentru acestea se urmărește execuția imediată la prețul pieței. Ordinul de piață este, de fapt, ordinul „la cel mai bun curs” prin prisma asigurării contrapartidei.
Pentru o mai bună înțelegere a procesului de formare a cursului bursier, în lucrarea „Bursa de valori” de Bogdan Ghilic-Micu, autorul dă următorul exemplu:
Pentru un titlul „X”, al cărui curs stabilit la ședința de bursă precedentă este de 1470 u.m., se primesc următoarele ordine:
de cumpărare :
550 titluri la cursul „cel mai bun”;
75 titluri la cursul 1495 u.m.;
100 titluri la cursul 1475 u.m.;
200 titluri la cursul 1470 u.m.;
de vânzare :
200 titluri la cursul „cel mai bun”;
200 titluri la cursul 1480 u.m.;
150 titluri la cursul 1485 u.m.;
100 titluri la cursul 1490 u.m.;
Pe baza datelor din ordinele de bursă primite pentru respectivul titlu se poate întocmi tabelul 4.1., din care se observă că la cursul vechi, de 1470 u.m., există un dezechilibru între cererea (925) și oferta (200) de titluri. Deci, în mod necesar, cursul titlului va urca, până la realizarea echilibrului între cerere și ofertă. Se observă că echilibrul se poate stabili între cursurile 1485 u.m. și 1490 u.m. în primul caz sunt mai multe titluri la cumpărare (625) decât la vânzare. La cursul de 1490 u.m., sunt mai multe titluri la vânzare (650) decât la cumpărare. Cursul de 1485 u.m. nu poate fi reținut deoarece, deși 550 de titluri la vânzare acoperă cele 550 de cereri de cumpărare la cursul cel mai bun, rămân 75 de titluri la cumpărare la cursul de 1495 u.m. ce nu vor fi satisfăcute. În acest caz, cei care au emis ordinele de cumpărare au dreptul să revendice executarea lor. Astfel, cursul oficial va fi la 1490 u.m., pentru cei care vor executa:
toate ordinele de cumpărare și de vânzare la cursul „cel mai bun” (550, respectiv 200);
ordinele de vânzare limitate la 1480 u.m. și 1485 u.m. (350);
ordinele de cumpărare limitate la cursul de 1495 u.m. ( 75);
¾ din ordinele de vânzare limitate la cursul de 1490 u.m. (75).
Determinarea cursului titlului „X”
Tabelul 4.1.- Nivelul cursului cerut prin ordin
Sursa: Bogdan Ghilic-Micu, „Bursa de valori”, Ed. Economică , București, 1997, p.57.
În cazul în care se înregistrează un dezechilibru între cererea și oferta de titluri, determinarea cursului se poate realiza prin metode particulare cum sunt: reglementarea ecarturilor (abaterilor de curs), tehnica reducerii și compensația.
Reglementarea abaterilor de curs revine Consiliului Burselor de valori, care stabilește pentru fiecare titlu abaterea maximă care trebuie să se respecte în raport cu ultimul curs cotat pe piața la vedere și pe piața la termen. Astfel, pe piața titlurilor la vedere, poate fi considerat normal un ecart în creștere sau în scădere de 2% pentru obligațiuni și 3% pentru acțiuni. Responsabilii grupurilor de cotație pot autoriza variații de curs mai mari cu 1% față de ecartul normal. Atunci când se dorește depășirea abaterilor stabilite este necesară aprobarea Comisiei de supraveghere a pieței bursiere. Pe piața titlurilor la termen se poate accepta un ecart de 6 – 7%. Între cursul la termen și cel la vedere pentru aceeași valoare, la același moment nu se poate accepta un ecart mai mare de 2%.
Tehnica reducerii se utilizează în situația unui dezechilibru pronunțat între cerere și ofertă. Dacă numărul titlurilor cerute este disproporționat în raport cu cel al titlurilor oferite limitele ecartului de curs pot fi modificate prin reducerea , fie a cantității cerute, fie a cantității oferite. În timpul aceleiași ședințe de bursă nu poate avea loc decât o singură reducere de cerere sau de ofertă.
În situația în care dezechilibrul pieței este așa de mare că o reducere nu va ajusta cererea sau oferta, atunci reprezentantul burselor de valori se va opune stabilirii unui curs cotat, și va stabili un preț cerut sau oferit, în creștere sau în scădere , după caz, pentru acțiuni cu 4 – 5% și pentru obligațiuni cu 2 – 3%, în raport cu cursul sau cu prețul indicativ precedent. Pentru aceste titluri cu prețuri indicative nu se acceptă derularea de negocieri.
Compensația constă în cumpărarea și vinderea unui titlu, în aceeași cantitate, la același preț și la aceeași dată, în mod simultan în contul a două sau mai multe persoane, care trimit ordine bursiere unuia sau mai multor agenți bursieri, pentru a fi înregistrate în registrul oficial în vederea încheierii negocierii între ei.
Negocierea titlurilor sub formă de compensație necesită îndeplinirea următoarelor condiții:
cursul la care se înregistrează compensația trebuie să fie un curs cotat în ședința bursieră din ziua respectivă, dacă compensația este cerută după deschiderea acestei ședințe și înainte de deschiderea ședinței bursiere de a doua zi;
dacă cursul a fost cotat cu reducere de cerere sau de ofertă sau dacă s-a stabilit un preț indicativ, precum și atunci când titlurile fac obiectul unei oferte publice, compensația nu se poate realiza;
atunci când există posibilitatea de a se modifica modul de repartizare a capitalului între acționarii societății, sau titlurile reprezintă cel puțin 5% din capitalul societății emitente, precum și în cazul în care procedura compensației poate să antreneze negocierea blocurilor de control, Consiliul burselor de valori trebuie să aprobe utilizarea acestor metode de determinare a cursului cotat.
CONCLUZII
În cadrul piețelor financiare, un produs derivat este definit ca un contract financiar, între două sau mai multe părți, care derivă din valoarea viitoare a unui activ de referință. Produsele derivate au ca suport un activ, astfel încât riscurile în tranzacționarea lor pot să se schimbe, în funcție de ceea ce se întâmplă activului de referință. Deși investițiile pe piețele de instrumente derivatele sunt considerate ca având un grad ridicat de risc, derivatele sunt utilizate de unii investitori tocmai pentru a elimina riscul.
Atât nevoia de protecție contra riscului de fluctuație a prețurilor, cât și oportunitățile de a specula s-au accentuat și au contribuit la apariția piețelor pentru contracte derivate, cum ar fi contractele futures.
Instrumentele derivate au anumite caracteristice: asigură transferul riscurilor de pe piața cash pe cea futures, generează oportunități de câștig prin operațiuni speculative, cu cât prețul futures este mai bine corelat cu prețul cash, cu atât operațiunea de hedging este mai eficientă, pierderea de pe una din piețe va fi compensată parțial sau total de profitul realizat pe piața paralelă.
În această lucrare, am încercat să atingem următorele scopuri:
1. considerăm că pentru a cunoaște un lucru trebuie să știm în primul rând despre rădăcinile lui, astfel am încercat să oferim un scurt istoric al produselor financiare derivate, apoi le vom cunoaște în „profunzime”;
2. să aflăm ce înseamă speculație, ce face un speculator, care este succesul în demersul lui de a câștiga.
3. să prezentăm noțiunile fundamentale care stau la baza tranzacționării și piețele futures, specificațiile contractelor futures;
4. să explicăm rolul hedgingului, speculatorilor, arbitrajerilor etc.;
5. să oferim o prezentare a analizei fundamentale și analizei tehnice, cu exemple aferente pentru fiecare.
6. să ilustrăm o operație de speculație pe futures, practic este o verificare a ceea ce am învățat parcurgând primele trei capitole, iar spre fericirea noastră am și câștigat un profit bun pentru un „începător”;
Despre un contract Futures știm că, este un contract realizat între un vânzător și un cumpărător privind livrarea unei anumite cantități dintr-un produs, de o calitate prestabilită, într-un anumit loc, la o dată specificată în viitor.
Contractul de Opțiuni conferă dreptul, însă nu și obligația de a cumpăra – CALL sau de a vinde- PUT un activ de referință (activ – suport) stabilit, la un preț – prețul de exercitare, așa numitul strike price, până la sau o anumită dată în viitor – scadența (data expirării). Prețul pentru a avea acest drept este platit vânzătorulu, de către cumpărătorul contractului de opțiune sub forma unei prime.
Opțiunile de cumpărare (CALL) și opțiunile de cumpărare (PUT) sunt cele două tipuri de opțiuni de bază și ambele pot fi cumpărate sau vândute prin ele însele. Aceasta înseamnă că se poate atât cumpăra dreptul de a cumpăra activul de referință – a cumpăra o opțiune de cumpărare (Buy a Call) cât și vinde dreptul de a cumpăra activul de referină – a vinde o opțiune de cumpărare (Sell a Call). La fel se poate cumpăra o opțiune de vânzare (Buy a Put) sau se poate vinde o opțiune de vânzare.
În principal am vorbit de contractele futures, pentru că pe le le-am ales ca exemplu în capitolul IV, încercând să ilustrăm o operație de speculație pe futures.
Statele cu economie de piață dezvoltată au creat și dezvoltat de-a lungul timpului piețe de instrumente derivate pentru negocierea și tranzacționarea la termen a cursurilor valutare, a acțiunilor, a ratei dobânzii și a indicilor burselor de valori. De asemenea, istoria modernă a burselor futures a început la Chicago, oraș care este considerat și în prezent cel mai important centru financiar pentru instrumentele derivate prin cele 3 burse futures: Chicago Board of Trade (CBOT) care a formalizat comerțul cu cereale prin introducerea acelor înțelegeri denumite contracte futures, care standardizau: calitatea cerealelor, cantitatea cerealelor, timpul și locul pentru livrarea cerealelor, Chicago Mercantile Exchange (CME), Chicago Board Options Exchange (CBOE). Procesul prin care un bussines man (om de afaceri) folosește piața futures pentru a se proteja împotriva mișcărilor nefavorabile ale prețului se numește hedging. Hedgingul presupune preluarea unei poziții pe piața futures opusă (opposite) față de poziția deținută pe piața la vedere (cash market) sau spot. Utilizarea hedgingului nu are ca efect numai protecția împotriva posibilelor pierderi datorate fluctuației prețului ci, totodată, anulează posibilitatea obținerii de profituri spectaculoase din mișcările favorabile ale prețului.
Astfel poziția de cumpărare (long) pe piața cash (numerar) este acoperită printr-o poziție de vânzare (short) în piața futures iar poziția de vânzare (short) pe piața cash este acoperită printr-o poziție de cumpărare (long) în piața futures. Dar, pentru opamenii de afaceri precauți, aceste profituri presupun un risc prea mare și este preferabil să fie transferat
către speculatori. În teorie, hedgingul oferă oamenilor de afaceri o protecție împotriva riscului de preț, dar este posibil ca în prectică această protecție să fie imperfectă.
Speculațiea reprezintă tranzacționarea instrumentelor financiare derivate în scopul realizării de profit în urma fluctuațiilor de preț pe piața futures.
Contractele derivate sunt cele mai bune instrumente pe care un speculator pe piețele financiare le are la dispoziție. Tranzacțiile se realizează prin depunerea unei sume care reprezintă aproximativ 10-15% din necesarul achiziționării activului de pe piața spot echivalentă .
Am putea spune că, piața futures este o proiecție în viitor a pieței spot și reflectă așteptările investitorilor referitoare la performanțele activului suport. Prețul unui contract futures se formează în strânsă corelație cu prețul activului de la baza contractului – aceeași factori de influență acționează pe ambele piețe. În concluzie, dacă am utiliza contractele futures și cu opțiuni am beneficia de avantaje incontestabile, care le asigură supremația asupra celorlalte instrumente financiare, cum ar fi: flexibilitate sporită, bani mai puțini imobilizați, rezultate amplificate, comisioane reduse, folosirea lor în strategii inovative, etc.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mecanismul de Functionare a Bursei de Valori (ID: 142793)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.