Mecanismele Psihice de Cunoastere a Realitatii Imaginatia

CUPRINS

PAGINA

INTRODUCERE……………………………………………………………3

CARACTERIZAREA PROCESULUI IMAGINATIV ………….. .………4

ROLUL MOTIVELOR ȘI PROCESELOR AFECTIVE ÎN IMAGINAȚIE………………………………………………………………..7

PROCEDEE ALE IMAGINAȚIEI ȘI COMBINATORICA IMAGINATIVĂ……………………………………………………………..8

FORMELE IMAGINAȚIEI…………………………………………….….11

CREAȚIE ȘI IMAGINAȚIE…………………………………………..….16

EDUCAREA IMAGINAȚIEI…………………………………………..…25

BIBLIOGRAFIE…………………………………………..………………32

INTRODUCERE

Studiul imaginației oferă, retrospectiv, o amplă confruntare de idei în istoria psihologiei, incitând și astăzi preocupările oamenilor de știință și nu numai ale acestora.

Interesul pentru a defini conceptul, încercările de a descifra mecanismul psihologic propriu apariției și desfășurării actului imaginativ au suscitat puncte de vedere dintre cele mai diferite de-a lungul veacurilor. Astfel, Aristotel, definind conceptul de fantezie tinde să-l asimileze cu actul reprezentării; continuând peste secole, Malebranche definește plastic imaginația „ la folle du logis” ( în traducere exactă – nebuna casei ), pentru ca mai târziu, primii experimentaliști să asocieze acest proces cu facultatea de „ prezentare vie” a obiectelor, sau cu facultatea de a inventa, ori de a concepe ( Wundt). În continuare, Th. Ribot, autor al uneia dintre primele monografii asupra imaginației, încearcă să desprindă acest proces de actul cunoașterii, iar H. Pieron, definește imaginația ca un proces al gândirii, constând din evocarea unor imagini memorate ( imaginația reproductivă ) sau din construirea unor imagini noi ( imaginația creatoare ). Am amintit doar o parte din referirile cu privire la conceptul de imaginație, pentru a ilustra preocuparea autorilor care au abordat această problemă, de a adăuga nuanțe și atribute noi acestui proces psihic atât de complex.

II. CARACTERIZAREA PROCESULUI IMAGINATIV

Când vorbim despre imaginație avem în vedere un proces de restructurare a unor imagini și idei acumulate în baza unei experiențe cognitive dobândită anterior, având ca efect un produs nou. În definiția pe care Paul-Popescu Neveanu o dă imaginației se inserează principalele caracteristici ale acestui proces între care activitățile de „prelucrare, reconstrucție, transformare a datelor experienței în vederea reflectării necunoscutului, viitorului, posibilului sau deziderabilului prin noi imagini sau proiecte”. Imaginea nou realizată, ideea rezultată ca și valorificarea acestora într-un produs material constituie expresia unui proces de anticipare prin raportare la experiența cognitivă a individului care le-a produs, sau la experiența socială. Acest proces de prefigurare mintală a unei realități posibile, fie ea științifică, tehnică sau artistică, tinde să împingă cunoașterea umană cu un pas înainte, exprimând efortul omului de a cuceri existența infinită. Imaginația este, așadar, un proces de cunoaștere anticipativ, un mod de reflectare prezumtiv, probabilistic al unei realități posibile. Valoarea produsului imaginat depinde de măsura în care realitatea prezumată devine un bun social confirmat în practică. Altfel spus, imaginația ca proces de reflectare anticipativă devine condiția scrutării viitorului, iar conținutul investit poate fi măsurat prin intermediul practicii sociale.

Imaginația, ca însușire aparte a personalității umane, este o verigă dintr-o structură internă complexă, aflată în contradicție cu toate procesele și funcțiile psihice. Referindu-se la relația dintre imaginație și alte procese și însușiri psihice ale persoanei, A. Chircev face următoarele precizări: „ Reprezentările și memoria îi furnizează materialul necesar de construcție – faptele reprezintă elementele constitutive ale ideilor. Operațiile gândirii mențin imaginația în limitele posibilului. Trăirile emoționale, năzuințele și aspirațiile constituie factorul ei motivațional – sursa ce întreține și impulsionează căutări noi”. La rândul ei, imaginația prin produsul ideal elaborat deschide larg porțile cunoașterii, maximalizând interesul pentru acțiuni nebănuite și neîncercate anterior.

Procesul imaginativ, ca formă de cunoaștere anticipată a realității, păstrează relația cea mai directă cu celelalte procese psihice cognitive, delimitându-se, însă, de acestea prin specificitatea perspectivei spațio – temporală și a mecanismului psihologic propriu. Spre deosebire de memorie, care are caracter reproductiv, adică este cu atât mai eficientă cu cât este mai fidelă față de cele învățate, imaginația este cu atât mai valoroasă cu cât rezultatele sale se deosebesc mai mult de ceea ce există deja în experiența subiectului sau chiar față de experiența societății. Dar imaginația n-ar putea exista fără memorie, deoarece aceasta îi oferă material pentru combinările sale, îi fixează și evocă rezultatele.

De asemenea, dacă prin gândire omul cunoaște și înțelege ceea ce este esențial, necesar, general, din realitatea existentă sau ceea ce este ipotetic posibil, dar fundamentat logic, imaginația explorează nelimitat necunoscutul, posibilul, viitorul. Gândirea, inteligența ghidează și dirijează producția imaginativă, iar imaginația, la rândul ei, participă la elaborarea ipotezelor și la găsirea strategiilor de rezolvare a problemelor.

Imaginația implică, în toate formele de manifestare, mecanismele limbajului. Dezvoltarea imaginației este într-o oarecare măsură dependentă de nivelul limbajului. Cuvântul ca instrument al activității mentale permite evocarea selectivă a ideilor și reprezentărilor, vehicularea și punerea lor în cele mai variate relații, în raport de o idee directoare. Condiția energetică a elaborărilor imaginative este tensiunea emoțională care reprezintă elementul activator, prin care se asigură restructurarea informațiilor și obținerea noului. Procesul însuși de combinare și recombinare implică interacțiuni cu toate componentele sistemului psihic uman, cum ar fi: tendințele, dorințele, aspirațiile, profunzimea înțelegerii, orientările dominante, trăirile profunde ale evenimentelor, experiența de viață, dinamica temperamentală, într-un cuvânt întreaga personalitate. Astfel, produsul imaginativ exprimă întreaga personalitate, originalitatea acestuia și este el însuși original, fie în raport cu experiența individuală, fie cu cea socială.

III. ROLUL MOTIVELOR ȘI PROCESELOR AFECTIVE ÎN IMAGINAȚIE

Specificul imaginației nu poate fi înțeles fără lămurirea relației dintre ea, pe de o parte, și motivație și afectivitate, pe de altă parte. Combinatorica imaginativă este susținută de dinamica stărilor afectiv – emoționale. Modul de evocare a datelor experienței anterioare, felul în care intervin operațiile gândirii și procedeele combinative ale imaginației sunt puternic influențate de factorii afectivi – motivaționali, cu funcțiile lor energizoare și orientative. Prin implicarea lor, acțiunile imaginative devin inovatoare, transformative, creatoare, realizează o „ adaptare prin depășire” ( J. Piaget ). Motivele și trăirile afective întrețin o receptivitate crescută pentru anumite elemente ale realului, permite aducerea acestora în prim – plan, reliefarea lor după alte criterii, diferite de ale gândirii, generează legături și restructurări inedite. Momentele de intensă trăire afectivă corespund unor faze de maximă productivitate imaginativă.

IV. PROCEDEE ALE IMAGINAȚIEI ȘI COMBINATORICA IMAGINATIVĂ

Un procedeu imaginativ este un mod de operare mintală, presupunând o succesiune de compuneri, descompuneri și recompuneri, de integrări și dezintegrări, ducând la rezultate variabile, cantitativ și calitativ.

Combinatorica imaginativă este atât de nouă, originală aflându-se într-o continuă naștere, într-o nelimitată generare de noi procedee și de organizări ale acestora. Procedeele cele mai cunoscute și mai frecvent folosite sunt:

Aglutinarea – constă într-o nouă organizare mentală a unor părți ușor de identificat și care au aparținut unor lucruri, ființe, fenomene. Acest procedeu a fost folosit în mitologie, creându-se imaginea sirenei, centaurului etc. Astăzi este folosit în creația tehnică ( robotul casnic, radiocasetofonul, etc.).

Amplificarea și diminuarea – se referă la modificarea proporțiilor, a dimensiunilor unei structuri inițiale obținându-se un nou efect. A fost folosit în creațiile literare pentru copii ( de exemplu Setilă, Flămânzilă, Gerilă etc. ), în literatura științifico – fantastică ( extratereștrii sunt adesea imaginați cu chip de om, dar cu amplificarea unor caracteristici psihice sau fizice ) și în tehnică (minicalculatorul, minitelevizorul etc. ).

Multiplicarea sau omisiunea – constă în modificarea numărului de elemente structurale, păstrându-se identitatea acestora. Efectul nou rezultă din schimbarea numărului. Acest procedeu a stat și la baza unor creații celebre ale lui Brâncuși ( „ Masa Tăcerii”, „Coloana Infinitului” ). În basme, prin acest procedeu s-au creat personaje ca „ balaurul cu șapte capete”. În tehnică, procedeul se identifică în construirea rachetei cosmice cu mai multe trepte. Omisiunea a fost folosită în crearea personajelor mitologice (Ciclopul ), iar în tehnică în construirea autovehiculelor pe pernă magnetică.

Diviziunea și rearanjarea – pot fi aplicate independent sau în corelație asupra acelorași elemente inițiale. Se pornește de la o realitate existentă, se caută criterii noi de grupare și, pe această bază, se pot face diviziuni multiple, unele dintre acestea având corespondent în realitate, altele fiind un proiect nou. Multe din produsele de larg consum au apărut din divizarea unor funcții complexe umane și apoi realizarea tehnică doar a unora dintre ele ( de exemplu brațul mecanic ). Rearanjarea presupune păstrarea elementelor unei structuri cunoscute, dar dispunerea lor în alte legături. Așa s-a procedat la construirea unor autovehicule cu motor în față sau în spate.

Adaptarea – este un procedeu cu aplicabilitate în artă și tehnică. Constă în aplicarea unui obiect, a unui element sau a unui principiu funcțional într-o nouă situație.

Substituția – constă în înlocuirea într-o structură existentă a unui element, a unei funcții, a unei substanțe, etc. În tehnica modernă se fac mereu înlocuiri ale unor materiale tradiționale cu altele cu calități superioare și mai puțin costisitoare.

Modificarea – presupune păstrarea unor elemente ale structurilor cunoscute și schimbarea altora, obținându-se efecte noi. În domeniul industriei, bunurilor de larg consum li se aplică frecvent schimbări ale formei, volumului, culorii. De exemplu, botaniștii au reușit să obțină laleaua neagră prin modificarea culorii față de creațiile naturii.

Schematizarea – este utilizată în proiectarea tehnică, în arhitectură, în grafică. Esența procedeului constă în selecția numai a unor însușiri și omiterea, cu bună știință, a celorlalte. Schița robot a unei persoane are la bază acest procedeu.

Tipizarea – este folosită în creația literară și presupune identificarea generalului și apoi transpunerea lui într-un produs nou care îmbină în manieră autentică, generalul cu fenomenul. Un personaj literar tipic, o situație tipică sunt produse pe baza unor astfel de procedee.

10. Analogia – a stat la baza multor inovații și invenții în tehnică și a multor descoperiri în știință. Acest procedeu are la bază identificarea unor elemente comune și a celor necomune la două serii de obiecte sau fenomene, unele dintre acestea fiind bine cunoscute, iar celelalte numai parțial știute, dar pe baza elementelor comune putându-se investiga și ceea ce este necunoscut.

Pe baza acestui procedeu a fost elaborat modelul cosmic al atomului care a permis cunoașterea multor aspecte ale relațiilor dintre particulele sale elementare. Analogiile stau și la baza construirii mașinilor inteligente.

11. Empatia – este folosită în artă, tehnică, educație, etc. Ea este o transpunere imaginară în plan perceptiv, intelectiv, afectiv, în altceva, acest altceva putând fi o altă persoană, dar și un obiect, un fenomen, facilitând prin aceasta descoperirea de noi aspecte și înțelesuri. Ea are un loc de și înțelesuri. Ea are un loc deosebit în creația actoricească, dar și în activitatea educatorului. Manifestând empatie față de elevi, profesorul reușește să-i înțeleagă mai bine, să găsească cele mai accesibile forme de predare a cunoștințelor, să aleagă cea mai bună formă de ajutor pe care le poate da.

V. FORMELE IMAGINAȚIEI

Fiind un proces complex, imaginația se desfășoară în forme variate. Există mai multe criterii de clasificare, însă unul s-a impus mai mult; este vorba de prezența intenționalității în actele imaginative. În funcție de acest criteriu s-au grupat următoarele forme: imaginația voluntară, din care fac parte visul din timpul somnului și reveria; imaginația voluntară reproductivă, creatoare și visul de perspectivă.

Visul din timpul somnului presupune o înlănțuire de imagini, emoții, reflecții care apar în starea de somn și față de care subiectul este mai mult spectator, el neputând să le dirijeze și nici să le înțeleagă imediat, ele apărând ca absurde și haotice.

Visele din timpul somnului sunt legate într-un mod foarte ciudat cu viața reală a omului.

Încă din cele mai vechi timpuri, omul a fost preocupat de problema relațiilor dintre vis și viața reală, a legăturii viselor cu trecutul, prezentul și viitorul său. De explicarea visului se leagă numeroase superstiții și prejudecăți ( „vis urât”, „ vis profetic”, „ ce-o fi însemnând acest vis” etc. ). Analiza științifică a originii viselor, a naturii lor fiziologice a smuls vălul mistic și enigmatic care acoperea aceste fenomene psihice.

Visele sunt reprezentări ale imaginației care apar neintenționat, ca rezultat al existenței slabe a unor grupe de celule nervoase din creier, aflate în stare de inhibiție iradiantă. Ele se desfășoară periodic cam la 90 – 120 minute distanță. Aceasta înseamnă că în timpul somnului sunt mai multe episoade de vis. Ele ocupă cam 20% din durata totală a somnului. Toți oamenii visează chiar dacă unii dintre ei nu-și amintesc visurile.

Uneori se întâmplă ca o persoană să-și dea seama că visează și își propune să urmărească la ce pot duce fantasmele sale, dar el nu le poate dirija conștient și voluntar. În unele vise, imaginile se derulează cu o anumită coerență, ca scenele unei piese de teatru; de aceea se spune că au caracter scenic. Această caracteristică se explică printr-o energie potențială a imaginilor izvorâte din asocierea lor cu trăirile afective. De cele mai multe ori acestea sunt legate de dorințele și așteptările persoanei care nu sunt satisfăcute în stare de veghe sau sunt chiar inhibate conștient și voluntar. În stare de somn, când reglajele slăbesc, dorințele apar în prim plan și actualizează acele imagini care sunt legate de satisfacerea lor. Dar efectul reprimării se mai poate păstra încă, motiv pentru care aceste dorințe se pot asocia cu imagini care reprezintă un fel de îndeplinire deghizată a lor. De aceea, visele au și caracter simbolic și trebuie descifrate. Această descifrare se face numai prin analiza acțiunilor, relațiilor, preocupărilor persoanei în stare de veghe. În timpul visului se petrec fenomene de reordonare și resistematizare a informațiilor și de aceea, în formarea imaginilor, pot apare rezultatele unor astfel de prelucrări. În acest caz, visul implică unele combinări noi, originale sau chiar soluționări ale unor probleme care frământă persoana în timpul stării de veghe.

În timpul visului au loc proiecții ale inconștientului. Experimentele și trăirile implicate în episoadele de vis cuprind o gândire onirică care este caracterizată printr-o simbolistică proprie deghizată.

Conținutul visului ( gândirea onirică ) este determinată și de dispoziția de dinainte de adormire, de sugestiile și caracteristicile experienței de veghe, de starea sănătății etc. Datorită acestui fapt se explică și coșmarurile. Unele dintre ele au la bază mici probleme fiziologice: digestie grea, respirație defectuoasă, palpitații, etc.

Reveria – este un proces imaginativ care constă din trăirea în flux de episoade, scenarii imaginate legate de dorințele și aspirațiile omului. Orice persoană aflată în stare de relaxare tinde să-și lase gândurile să vagabondeze. Pornind de la ceea ce vede sau de la o idee care i-a rămas în minte, începe să se deruleze, în plan mintal, un șir nesfârșit de imagini și de idei propulsate de dorințe și așteptări. Pe acest fond de relaxare, ele evoluează într-o direcție fantezistă, persoana le urmărește pasiv și din când în când le dirijează tot în direcția dorințelor. Reveria este un fel de experiment mintal privind îndeplinirea dorințelor și tendințelor și poate reprezenta, într-o anumită măsură, un fel de satisfacere fictivă a acestora, reducând, astfel, tensiunea internă psihică, generată de ele. Reveria poate genera combinații noi și originale care pot fi apoi valorificate în formele superioare ale imaginației. De aceea, unii autori recomandă reveria de scurtă durată ca o cale de stimulare a creativității. Reveria prelungită poate fi defavorabilă dezvoltării personalității pentru că satisfacerea fictivă a dorințelor poate anula activitatea reală, practică, eficientă.

Imaginația reproductivă – este o formă activă, conștientă și voluntară, constând în construirea mintală a imaginii unor realități existente în prezent sau în trecut, dar care nu pot fi percepute direct. Această formă de imaginație se deosebește de memoria imaginilor, pentru că produsele ei nu au corespondent în experiența anterioară și totodată sunt rezultatul unui proces de combinare imaginativă. De aceea, ea se mai numește și imaginația reconstitutivă, fiind cu atât mai valoroasă cu cât se apropie mai mult de real. Combinarea de imagini și idei se realizează sub influența unor indicații concrete, a unor schițe sau al indicațiilor și descrierilor verbale. Imaginația reproductivă permite minții umane să-și lărgească foarte mult câmpul de acțiune. Totodată, ea ușurează înțelegerea unor relații mai abstracte prin construirea mintală a suportului imagistic. O problemă de geometrie, se rezolvă mai bine și mai ușor dacă reproducem într-o imagine relațiile cuprinse în enunțul ei. Imaginea reprodusă întreține interesul și starea optimă de atenție în lectura unor cărți.

Există persoane care au o imagine reproductivă deosebit de dezvoltată. Acestea au tendința de a adăuga tot felul de relatări suplimentare unui text care a fost prezentat și trebuie relatat.

Imaginația creatoare sau productivă ( creativitatea ) este cea mai complexă și mai valoroasă formă a imaginației voluntare și active. Ea se deosebește de cea reproductivă pentru că este orientată spre ceea ce este posibil, spre ceea ce ține de viitor, spre ceea ce este nou.

Produsul imaginației creatoare este un proiect mintal, caracterizat prin noutate, originalitate și ingeniozitate. Acest fel de imaginație se desfășoară ca un proces în etape. Prima etapă este de pregătire sau de punere a unei probleme. Se exprimă prin curiozitate, interes, ipoteze, presupuneri. A doua etapă este de incubație. Problema, ideea, proiectul sunt preluate de subconștient. Incubația crează condiția necesară creației. În cea de-a treia etapă, a iluminării, apare soluția originală. Momentul iluminării este de o intensă intuiție și inspirație, are un caracter tensional, rapid, productiv. Urmează perioada de verificare, realizare concretă, așternerea pe hârtie a soluței și implicit faza de control.

Imaginația creatoare este stimulată și susținută de motive și atitudini creatoare: interesul pentru nou, trebuința de autorealizare, încrederea în posibilitățile proprii, curiozitatea, respingerea rutinei, tendința de a se aventura în necunoscut.

Imaginația creatoare este implicată în toate activitățile omului. Se consideră că posibilitățile de creație ale omului sunt foarte plastice. Produsele imaginației creatoare se încorporează în toate operele literare, artistice, muzicale, științifice și tehnice.

Imaginația creatoare are caracteristici asemănătoare cu intuiția. Mulți autori consideră că o bună intuiție este expresia prezenței imaginației creatoare, alții însă o consideră ca expresie a gândirii creatoare sau divergente ( Guilford, Popescu – Neveanu ) sau ca o formă mai simplificată de gândire ( Al. Roșca ).

Actul de creație are încă unele necunoscute din punct de vedere psihic. Se deosebește în psihologia modernă o creativitate nespecifică, generală, care este evidentă la persoanele imaginative – ludice, cu un larg spirit creativ, originale, cu o imaginație combinatorie și transformatoare pozitivă uneori și negativă și o creativitate specifică proprie persoanelor ce posedă aptitudini ( artistice, matematice ). În toate cazurile originalitatea, flexibilitatea, fluiditatea și productivitatea sunt caracteristici pentru creativitate. ( Al. Roșca ). Prin acestea se constituie stilul creației.

Visul de perspectivă este o formă activă și voluntară a imaginației, constând în proiectarea mentală a drumului propriu de dezvoltare în acord cu posibilitățile personale și cu condițiile și cerințele sociale. El are o funcție importantă în motivarea activităților curente a opțiunilor profesionale, a acțiunilor de autoformare și autoeducare.

Există și alte criterii de clasificare a formelor imaginației:

după gradul de activism al persoanei în procesul imaginației distingem: forme pasive ( visul și reveria ) și active ( reproductivă și creatoare );

după calitatea construcției imaginative: absurde ( visul, reveria ), ușor constructivă ( imaginația reproductivă ), foarte constructivă (imaginația creatoare );

după tipul de activitate în care se integrează: artistică, literară, tehnico – constructivă, științifică, muzicală, coregrafică;

după tipul de reprezentări dominante: plastic – vizuală, auditiv – motrică, etc.

VI. CREAȚIE ȘI IMAGINAȚIE

Una din formele de manifestare a capacităților psihologice ale omului o constituie activitatea creatoare. Această activitate exprimă puterea individului de a prevedea cursul desfășurării ulterioare a fenomenelor realității obiective și de a elabora produse originale de o anumită valoare socială. În virtutea unei capacități deosebite, omul poate să prefigureze o realitate artistică, științifică sau tehnică a cărui conținut materializat într-un produs nou să exprime cel mai direct necesitatea de perfecționare și autoperfecționare, de progres, de înnoire, de adaptare. La baza acestei capacități stă însușirea imaginativă a individului integrată în constelația funcțională de factori ai personalității care declanșează supremul act al creației. Propulsată de imaginație, creația, ca proces ori ca efect, constituie argumentul eficient pentru situarea omului într-o relație adaptativă cu mediul său, într-o confruntare continuă cu natura și cu sine însuși.

Capacitatea creatoare este specific umană. Omul, ca purtător absolut al însușirii de a fi creator, stăpânește, prin forța capacității sale, condițiile naturale și artificiale ale mediului înconjurător, chiar dacă acestea apar la un moment dat ca fiind mai puternice. Numai datorită capacității sale creatoare omul a putut realiza formarea unei culturi.

Produsele creatoare devin, prin forța lor utilitară, mijloacele cele mai adecvate pentru eliberarea individului. Dezvoltarea tehnicii reprezintă o modalitate care facilitează propulsarea capacităților creatoare. Faptul că aparatul eliberează într-o bună măsură mintea omului de nevoia de a stoca informații, din ce în ce mai numeroase, constituie un sprijin substanțial pentru comutarea mintală, noi legături, noi asocieri, în fond către noi organizări și restructurări posibile. A. Ray susținea că dezvoltarea imaginației este invers proporțională cu dezvoltarea memorie. „ O memorie exagerat de puternică, deși ne deschide un câmp larg de receptivitate, ne împiedică totuși elasticitatea spiritului de a produce noi combinări”. Această nu înseamnă că imaginația creatoare, pentru a se manifesta, trebuie să se realizeze la un nivel optim de conștientizare, permițând eludarea unei activități de rutină și abordarea obiectivului creator dintr-o perspectivă activ – intențională și inedit revelatoare.

Creația, ca proces psihic, și creativitatea ca însușire psihică, implică imaginația, fără ca sferele lor să se suprapună. „ Imaginația este condiția sine qua non a creativității” observa R. J. Shapiro.

Fără imaginație creatoare putem vorbi de un proces de restructurare a imaginilor și conceptelor în vederea elaborării unui produs nou. Imaginația este o însușire specific umană, dar devine o aptitudine caracteristică a indivizilor creatori. Același autor consideră imaginația ca fiind o însușire necesară actului creativ, bazându-se pe faptul că fantezia găsește acces la conștiiță numai în cazul creatorilor.

Trebuie să înțelegem prin aceasta că imaginația nu se identifică cu creația. R. G. Collingwood evidențiază faptul că orice creație presupune și imaginație, ca însușire psihică care produce un efect ce există în capul unei persoane și nicăieri nu apare ceva alternativ; dar creația nu e numai imaginație, ci și realizare creatoare. B.G. Ananiev a afirmat, cu ocazia unui simpozion având ca temă creativitatea în artă, că orice creație nu se poate limita nici la imaginație, nici la gândire, nici la emoție, ci trebuie să fie studiată în întreg ansamblul vieții omului care determină structura psihologică a personalității. Componetă de bază în actul creator, imaginația se manifestă caracteristic în toate etapele elaborării și realizării produselor științifice, tehnice, artistice sau de orice fel, constituind o verigă dintr-un lanț de procese psihice integrate într-o structură aparte. Această face ca atunci când vorbim despre procesualitatea creației sau despre componentele creativității sau despre tipurile de creatori să nu putem distinge decât implicatul psihologic al mecanismului imaginativ într-o relație extrem de strânsă cu alte procese psihice, componente de bază ale fenomenului de creație. În procesul de creație intervin o serie de variabile speciale, motivaționale și aptitudinale care permit elaborarea unui produs nou de o anumită valoare socială, intervine necesitatea realizării unui produs cu un anumit grad de originalitate, conținând elemente care să permită nu numai educația multilaterală a oamenilor, ci, implicit, să dezvolte stadiul de cunoaștere la care a ajuns societatea. Atingerea unui astfel de scop social nu exclude și unele necesități de ordin economic care se află la baza actului de creație. Este cunoscută atracția către creația manifestată de marile talente. Creația autentică implică intenționalitate și responsabilitate socială.

Cel mai important element care definește valoarea produsului realizat îl constituie originalitatea acestuia, măsura în care rodul imaginației capătă dimensiunea de noutate pentru societate. Conceptul de noutate nu trebuie înțeles ca având sensul de neobișnuit, de bizar, de surprinzător, ci ca o particularitate a formei sau conținutului creației de a fi inedit și, în același timp, de a exprima o valoare autentică. Vincent Tomas atrage atenția asupra faptului că o operă de artă nu trebuie să fie doar originală, ci și interesantă, importantă. Când spunem despre un artist că este creator înțelegem faptul că produce ceva diferit de ceea ce s-a produs anterior. Aceasta face însă ca pentru mulți creația să se identifice cu noutatea. De aici confuzia pe care o facem adesea între creativitate și experimentul orb, despre care Bernard Berenson spunea că poate fi considerat „ originalitatea incompetenței”. Trebuie să reținem, așadar, că actul de creație nu poate fi privit numai din perspectiva originalității fără a-i câtări valoarea intrinsecă.

Problematica majoră în jurul procesului de creație, ca proces și al creativității, ca însușire, vizează, îndeosebi, trei direcții de investigație: una cu privire la etapele creației, alta cu privire la factorii creativității și a treia cu privire la tipologia creatorului.

Analizând sumar aceste trei direcții vom putea desprinde rolul imaginației în creație.

În ceea ce privește primul aspect, au existat mai multe opinii: G. Wallas stabilește patru etape ale creației, acestea fiind: pregătirea, incubația, ilumnarea și verificarea. A. Osborn se oprește asupra a șapte faze: orientare, preparație, analiză, ideație, incubație, sinteză și evaluare. Autorul observă însă că procesul creativ nu poate să se enunțe după reguli stricte, „ nu se poate traduce prin metode rigide procesul creator”.

Dintr-o perspectivă estetică, T. Vianu stabilește patru etape ale creației artistice și anume: pregătirea, inspirația, invenția și execuția. De la aceeași împărțire pornește și N. Pârvu, introducând o viziune mai largă în privința condițiilor de manifestare a acestor faze pe parcursul procesului de creație în artă. Autorul consideră că în etapa pregătitoare artistul își poate acumula materialul din trei surse și anume, din propria experiență artistică și de viață, din operele anterioare și dintr-o documentare expresă la tema propusă. Inspirația o consideră ca pe un proces de gândire desfășurat la o înaltă tensiune psihică, având ca atribute esențiale spontaneitatea, necesitatea și vibrația afectivă.

Invenția completează cu elemente noi inspirația, iar execuția îl exprimă pe artist pentru alții. După autorul citat, originalitatea și stilul personal al artistului se dezvăluie mai direct în etapa execuției.

Interesante sunt și observațiile lui M. Bejat, care subliniază că în etapa pregătitoare activitatea trebuie să aibă un conținut general și special, folosindu-se din plin cunoștințele, deprinderile și priceperile intelectuale. Inspirația exprimă o stare de maximă productivitate, o stare de supremă vigilență, o stare de deplină claritate a conștiinței, care, prin concentrarea ei extremă asupra conținutului creației, face să-i scape creatorului, în acele clipe, mecanismele propriu-zise ale procesului ca atare. Autorul observă că cele mai multe date pe care le avem despre procesul de creație ni le furnizează observațiile și autoobservațiile creatorilor. În sfârșit, autorul consideră că etapa întruchipării ideii într-o imagine ca fiind extrem de largă și laborioasă, având o desfășurare mare în timp.

Contextul bibliografic analizat ne permite să conchidem asupra funcției pe care o capătă imaginația în procesul elaborării creatoare, ca o componentă intrinsecă și indispensabilă în principalele etape ale realizării produsului creat. Astfel, dacă vom analiza rolul imaginației în creația tehnică vom întâlni prezent acest proces în toate etapele consumării actului creator: în conceperea proiectului, în căutarea soluțiilor pentru efectuarea schițelor ca și în realizarea nemijlocită, cu ingeniozitate a invenției. La fel vom identifica, cu destulă ușurință, prezența imaginației în pregătirea, cercetarea și generalizarea fenomenelor urmărite științific. Etapele cercetării științifice implică antrenarea continuă și în profunzime a procesului imaginativ, fără de care este greu de presupus că cercetătorul ar putea evita parcurgerea unor căi bătătorite de alții și înscrierea pe un făgaș de originalitate și prioritate științifică.

În sfârșit, creația artistică beneficiază din plin de aportul imaginației. Imaginile mentale ale aristului nu sunt însușiri psihice adiacente, ci devin integrate organic în actul creator, sunt supuse disciplinei de creație, constituie instrumente de muncă indispensabile.

Cel de-al doilea aspect se referă la analiza factorilor creativității. Definind creativitatea ca pe o funcție inventivă, H. Pieron situează pe primul plan, în cadrul structurii acestei însușiri psihice, imaginația creatoare. Ideea este reluată și de alți autori care o dezvoltă în același spirit. H.A. Murray definește conceptul de creativitate ca pe o capacitate manifestă de a produce și a dezvolta idei originale, de a inventa noi metode, de a construi ipoteze, de a propune noi explicații, de a compune lucrări de valoare artistică. Al. Roșca relevă că ceea ce caracterizează persoanele cu capacități creatoare este faptul că „ acestea ajung mai repede la idei și principii noi pentru știință tehnică și cultură națională și mondială, ajung să descopere noi relații între obiecte și fenomene”.

Ceea ce apare comun în ideile prezentate nu este numai ideea de creativitate înțeleasă ca o însușire specific umană, bazată preponderent pe capacitatea imaginativă a individului, ci, mai ales, unele caracteristici proprii care nuanțează specific potențielul creator al individului.

În ceea ce privește analiza factorilor creativității, contribuțiile psihologilor sunt numeroase și dezvăluie, uneori, puncte de vedere diferite. După J.P. Guilford, V. Lowerifeld și K. Beittel factorii creativității sunt în număr de șapte: a) sensibilitatea la impicații, adică abilitatea de a descoperi probleme acolo unde alții nu le observă; b) flexibilitatea spontană; c) aptitudinea de a gândi abstract; d) originalitatea; e) fluența ideațională; f) aptitudinea de a vedea deosebirile și asemănările; g)aptitudinea de a restructura, de organiza și a elabora.

Ideea care se degajă din prezentarea acestor factori este aceea potrivit căreia creativitatea este rezultanta interacțiunii mai multor aptitudini. Carol Rogers identifică trei calități care caracterizează potențialul persoanei creative și anume: a) o anumită deschidere la experiență; b) locusul interior de evaluare; c) abilitatea de joc cu elemente și concepte. O altă serie de autori, inserând mai mulți factori ai creativității, situează pe primul plan originalitatea. R. Holman definește originalitatea prin atributele de noutate, unicitate și surpriză, considerând-o, alături de capacitatea de selecționare, nonraționalitatea, autoactualizarea și sinceritatea, ca un indiciu principal al creativității. Referiri interesante cu privire la factorii creativității le întâlnim la Al. Roșca, care consideră că principala componentă a gândirii creatoare ar fi flexibilitatea pe care o definește ca modificarea rapidă a mersului gândirii atunci când situația o cere sau ca efectuarea facilă a transferului în rezolvarea de probleme. Autorul consideră că originalitatea este implicată în flexibilitate, având drept indiciu caracterul neuzual al răspunsurilor, sau al soluțiilor ca și rarietatea lor statistică. M. Bejat apreciază originalitatea ca o rezultantă a doi factori deosebiți și anume: independența gândirii sau nonconformismul și imaginația creatoare, observând că fluența capătă o anumită pondere numai atunci când se asociază cu originalitatea.

Sumara trecere în revistă a unor puncte de vedere exprimate de mai mulți autori cu privire la factorii creativității ne oferă posibilitatea să degajăm ideea că, indiferent de ponderea pe care o capătă acești factori în cadru activităților creatoare, mecanismul care se află la bază presupune un amplu proces de restructurare a unor imagini și idei în vederea elaborării unor produse originale, multiple posibilități de transfer în scopul operării flexibile cu imagini și concepte relativ distanțate, antrenarea largă a unor aptitudini generale și speciale în intenția realizării la un nivel supramediu a produselor artistice, științifice sau tehnice.

Cel de-al treilea aspect privește manifestarea capacității creatoare la indivizi înzestrați cu aptitudini speciale. Avem în vedere, în special, acele personalități ale căror însușiri deosebite permit elaborarea unor produse de valoare socială. Personalitatea creatoare exprimă o îmbinare armonioasă a unor aptitudini speciale, între care imaginația, ca proces psihic, capătă valențe creatoare și adaptative neobișnuite. Caracterizând indivizii foarte creatori, W. J. Getzels și P. H. Jackson consideră că aceștia tind să se elibereze de stimul, folosindu-l doar ca un punct de plecare pentru autoexprimare. Fantezia lor conține mult umor. Ei exprimă impulsurile care sunt inhibate la alții și descriu experiențe pe care alții le neagă. Esența performanței lor constă în abilitatea de a produce forme noi, de a risca să unească elemente care sunt, de obicei, considerate independente și nesimilare, de a merge în direcții noi. Deși însușirea creatoare este specific umană, nu apare egal dimensionată la toți oamenii. Există creatori și necreatori, există creatori în artă, știință, în tehnică etc., există creatori talentați și există genii. Tipologia indivizilor creatori este multiramificată, important este însă faptul că această tipologie este dependentă de nivelul aptitudinilor generale și speciale în condițiile proprii pe care le reclamă specificul acestei activități în care acestea se manifestă și se sprijină pe un diversificat sistem motivațional care alcătuiește determinismul intern al conduitei creatoare.

Referirile făcute surprind faptul că individul creator înzestrat cu capacități deosebite și motivat de dorința realizării unui amplu proces de elaborare mintală în vederea obținerii unor produse originale și de o anumită valoare pentru societate, constituie punctul nodal către care converg cercetările psihologice.

Obiect de studiu al psihologiei generale, ca și al tuturor ramurilor psihologiei, personalitatea creatoare devine modelul uman al manifestării nivelului superior al calităților cu care este înzestrat omul, pus în slujba umanității. Creatorul, prin activitatea sa deosebită, reușește un mod particular de adaptare cognitivă, imaginativ – anticipativă și emoțională în raport cu realitatea prezumată pe care o elaborează, potrivit cu cerințele impuse de societate și cu propriile sale intenții. Numai o asemenea adaptare permite afirmarea eficientă și plenară a posibilităților nelimitat creatoare cu care este înzestrat individul uman, numai o astfel de adaptare face din personalitatea creatoare un factor activ în lupta continuă a omenirii pentru progres.

Pentru dezvoltarea imaginației creatoare s-au dovedit deosebit de productive metodele de stimulare în grup a creativității. Dintre acestea, cea mai răspândită este brainstormingul, o tehnică de creativitate colectivă fundamentată de psihologul american A. Osborn.

VII. EDUCAREA IMAGINAȚIEI

Chiar dacă se atestă faptul că dezvoltarea imaginației la copii începe să se probeze în jurul vârstei de 3 ani, ea rămâne strict dependentă, chiar condiționată nemijlocit de modul în care educatorii favorizează această premisă psihologică a copilului. Intervenția părinților, în familie, sau a educatorilor, în grădinițe, printr-un sistem constant de antrenare a imaginației copiilor prin joc sau prin povestiri eprezintă momente absolut necesare în lărgirea contextului informațional și experiențial pe care se clădește, mai târziu, o conduită deschisă, cu viziune anticipativă. Așadar, imaginația se formează din copilărie, iar formele ei de manifestare se diversifică în măsura în care educatorii își diversifică procedeele de educare a acesteia.

Școala, prin obiectele de predare, reprezintă cadrul propice pentru dezvoltarea imaginației pe multiple planuri. Nu există obiect de învățământ care să nu permită o tratare interesantă, prijeluind fie dezvoltarea imaginației reproductive, fie a celei creatoarea la elevi.

Referindu-se la rolul unor obiecte de învățământ în educarea imaginației, A. Chircev se oprește asupra rolului stimulativ pentru dezvoltarea imaginației pe care-l prezintă literatura ca modalitate de descriere și de reconstituire a personajelor în acțiuni dramatice, sau prin procesul de înțelegere și asociere imaginativă pe care îl implică analiza fabulei sau a proverbelor. De o mare importanță pentru dezvoltarea imaginației reproductive este obiectul istorie, pe baza căruia se realizează orientarea retrospectivă a elevilor cu privire la evoluția societății și aportul la dezvoltarea lor a marilor personalități. Științele naturii oferă elevilor informații despre viața plantelor și a animalelor, dar asigură și cadrul de interferență dintre cunoștințele pe care orice elev le poate verifica, fiind în imediata apropiere a experienței trăite și imaginile sau ideile inaccesibile sub raport perceptual dar care capătă, datorită imaginației, o funcție compensatorie. În același cadru se desfășoară și călătoria imaginară pe hartă, pe care elevii o realizează de multe ori cu interes și pasiune, în orele de geografie. Chiar și unele obiecte de învățământ mai abstracte sunt purtătoare de condiții pentru manifestarea procesului imaginativ. Între acestea, A. Chiricev relevă geometria care, prin familiarizarea cu formele și pozițiile în spațiu, apelează la reprezentări vii, atât de necesare în înțelegerea unor relații și transferuri implicate în procesul rezolvării de probleme. Desenul tehnic ca și pregătirea practică productivă, prin anticiparea și planifcarea succesiunii fazelor de elaborare a unor piese, înainte de trecerea la execuția lor, revendică un continuu proces de educare a imaginației ca mijloc care, în timp, va favoriza creativitatea tehnică sau științifică. Evident, lista obiectelor de învățământ poate fi completată, fără a lipsi din nici un caz condiția antrenării imaginației, fiind, de aceea, fiecare în parte și toate la un loc un complex de mijloace cu care se clădește zi de zi eșafodajul unei însușiri psihice atât de necesare adaptării omului la condițiile societății.

Când vorbim despre școală avem în vedere conținutul procesului de învățământ care, alături de climatul școlar, asigură fundamentul instrucției și educației, dar și de un alt factor extrem de important de care depinde în mare măsură eficiența formativă și anume, de competența profesională și pedagogică a cadrului didactic. Rolul profesorului capătă o deosebită pondere în educarea personalității elevului și, implicit, în cultivarea imaginației acestuia. Prin cunoașterea rolului pe care-l deține imaginația în structura personalității elevului, profesorul poate și trebuie să găsească căile cele mai concrete de antrenare a acestui proces în cursul activității de instruire, fie ca o condiție a înțelegerii unor aspecte devenite neaccesibile sub raportul cunoașterii nemijlocite, fie ca o condiție a luptei împotriva inerției. Elevul trebuie obișnuit, de către profesor, să nu se mulțumească cu ce află de-a gata ci să gândească singur la sistemul de cunoștințe dobândite, la posibilitățile transferării în ale sisteme de cunoștințe dobândite anterior, la încercarea de a căuta singur posibilități noi de amplificare a informației și de soluționare cu ingeniozitate a problemelor cu care se confruntă.

Un bun cadru didactic trebuie să înțeleagă că marea sa misiune este de a media cunoașterea la elevi printr-un efort continuu de empatizare cu aceștia, de retrăire permanentă, alături de ei, a bucuriei descoperirii lucrurilor. Fiecare lecție predată este un prilej de noi descoperiri pe planul cunoașterii pentru elevi; dacă această descoperire va fi însoțită în permanență de emoția și interesul pe care-l presupune conduita oricărui descoperitor, atunci satisfacția trăită de elev va fi atât de mare încât o va aștepta mereu și cu convingere. Dar pentru a se realiza acest deziderat, profesorul trebuie să fie acea persoană care, prin metodele sale didactice, să se implice de fiecare dată, ca într-o premieră, alături de elevi, în emoția pe care le-o dă fiecare descoperire pe care o fac, deocamdată numai pentru ei, mai târziu, poate, și pentru societate. Numai un asemenea cadru didactic poate contribui cu succes la formarea unei personalități independente și curajoase, înzestrată cu aptitudini de investigator.

Odată cu creșterea în vârstă, tânărul începe să-și autodezvolte imaginația, firește, nu ca un scop în sine, ci prin orientarea sa către fenomenul creației artistice. Școala și societatea trebuie să-l ajute pe tânăr să-și aleagă modele de proiectare a aspirațiilor și căi de valorificare a aptitudinilor creatoare. Un accent deosebit trebuie pus pe procesul de conștientizare, de către fiecare individ a rolului formării sale ca viitor creator de bunuri materiale și spirituale. La această vârstă sămânța imaginației este deja încolțită, ea trebuie doar dirijată cu atenție și discreție, dar mai ales autodezvoltată, pentru a-i da adevărata prospețime și utilitate în procesul de realizare la un nivel calitativ înalt a aspirațiilor scontate.

Pornindu-se de la faptul că imaginația se dezvoltă prin exercițiu, reprezentanții diferitelor școli științifice specializate în studiul creativității acordă o importanță extrem de mare unor modalități de exersare și dezvoltare a imaginației. Astfel „ Sinectica” promovează, ca sistem de referință în cultivarea imaginației, a analogiei, manifestată în diferite ipostaze și anume: analogia personală, ca încercare imaginativă a persoanei de a se pune pe sine în situația obiectului cercetat; analogia directă, care presupune compararea datelor și mijloacelor de rezolvare proprii unui domeniu cu date și mijloace de rezolvare proprii altor domenii; analogia simbolică, având ca modalitate de rezolvare înlocuirea exprimării verbale cu mijloace din aria de exprimare vizuală sau matematică; analogia prin fantezie, care favorizează ficțiunea prin personificare și dramatizare. Manifestarea unora sau altora dintre tipurile de analogii prezentate constituie în sine modalități de expresie a unei conduite imaginative și, implicit, sisteme eficiente de antrenament al acestei însușiri.

De o mare valare psihologică este considerată activitatea deliberativ – creativă în grup, realizată în scopul afirmării a o serie de idei ce pot servi ca modalitate orientativă sau direcțională în soluționarea de probleme.

Brainstorming-ul, ca modalitate de creație la nivel de grup, și-a dovedit deja eficiența, fiind apreciat ca un mijloc comod de producere a unor idei mai numeroase și mai bune decât cele pe care le găsim în discuția obișnuită sau în creația individuală.

O cale extrem de fructuoasă pentru dezvoltarea imaginației este frecventarea artei. Imaginația constituie un atribut al cunoașterii și al adaptării anticipative chiar și în situațiile preponderent receptive. Prezența imaginației reproductive în condițiile receptării unei opere de artă, restructurarea asociațiilor provocate de contactul cu o pictură sau cu un text literar, presupune un mod activ și adaptativ de comunicare între creator și public.

Arta contemporană, prin tendința de abstractizare, incită o participare mai mare din partea publicului, acesta fiind pus în unele ocazii să intervină în desfășurarea spectacolului artistic cu imaginația sa creatoare, favorizând prin aceasta desăvârșirea operei de artă.

Primul contact cu opera de artă se realizează pe calea perceptivă, dar fenomenul receptării este departe de a se reduce la impresii strict senzoriale. Însăși percepția nu poate fi considerată independentă de actul înțelegerii, iar în artă, mai ales, de relația cu starea emoțională. Actul de înțelegere a fenomenului artistic aflat într-o strânsă unitate cu emoția estetică implică nu numai contactul cu opera de artă, ci și antrenarea unui amplu proces asociativ care stimulează imaginația, curiozitatea, înțelegerea.

Procesele de stimulare a imaginației sunt numeroase. Ele se bazează, mai ales, pe faptul că declanșează operații ale imaginației creatoare și reproductive, care sunt proprii oricărei persoane.

O preocupare aparte pentru operațiile imaginației, pe care le consideră în același timp și procedee de cultivare a acestui proces, a manifestat-o A. F. Osborn. Autorul pune în evidență mai multe procedee, între care: procedeul utilizării neobișnuite a obiectelor, care se referă la ce alte folosințe poate acorda cineva unui obiect sau invers, ce alt obiect poate fi folosit de cineva pentru aceeași întrebuințare; procedeul adaptării, care se referă la posibilitatea preluării unor experiențe cunoscute și a integrării acestora în procesul creator; procedeul modificării, care are în vedere schimbarea formei sau a destinației unor obiecte; substituirea, care implică înlocuirea a ceva prin altceva, descoperirea unor noi soluții mai economicoase dar de aceeași calitate sau de calitate superioară; adițiunea, care se referă la ce se poate adăuga, ce valoare suplimentară poate fi implicată într-un produs nou; multiplicarea, sustracția și diviziunea, ca operații distincte ale imaginației care presupun luarea în considerație a creșterilor sau scăderilor cantitative ce pot oferi produsului nou creat o notă de originalitate; rearanjarea, combinarea și amalgamarea, care implică modificări de ordine, de poziție, unificări de componente, apte să amelioreze valoarea unui produs nou creat.

Operațiile imaginației sunt proprii oricărei gândiri creatoare, fiecare persoană având posibilitatea să descifreze, prin autoevaluare, prezența acestor operații în sistemul individual de comportament imaginativ.

Pentru dezvoltarea imaginației creatoare s-au dovedit deosebit de productive metodele de stimulare în grup a creativității. Dintre acestea cea mai răspândită este brainstormingul, o tehnică de creativitate colectivă fundamentată de psihologul american A. Osborn. Principiul de bază al acestei metode este „ cantitatea generează calitatea”. O cantitate mai mare de soluții la o problemă poate fi dată totdeauna nu de o singură persoană, ci de un grup. Astfel a apărut ideea constituirii unor grupuri nu prea mari, de la 2 – 3 până la 12 participanți, care să se afle împreună de la o jumătate de oră până la maximum o oră și să caute răspunsul la o problemă pusă. Modul lor de lucru trebuie să respecte patru principii de bază: 1) fiecare să se străduiască să găsească idei cât mai multe fără să se preocupr deloc de calitatea acestora; 2) nimeni nu are voie să critice ideile emise de parteneri chiar dacă acestea par bizare; 3) fiecare poate formula ideile sale pornind de la ideile emise de ceilalți; 4) fiecare să imagineze cât mai liber răspunsuri la problema pusă. Ședința de brainstorming este condusă de către profesor sau chiar de către un elev. Rolul celui care o conduce constă în următoarele: a) formulează cât mai clar problema; b) precizează cele 4 principii care stau la baza activității grupului; c) stimulează și încurajează permanent producția de idei; d) înregistrează pe o cale sau pe alta toate ideile emise. După desfășurarea ședinței se alcătuiește o comisie de evaluare a ideilor în care sunt cuprinși experți în problemele respective. În activitatea școlară se pot organiza astfel de ședințe de producere a ideilor în grup, mai ales în cadrul cercurilor pe materii. Ele reprezintă un bun antrenament în manifestarea liberă a imaginației ca premisă a unor autentice creații de mai târziu.

Sinectica este o metodă de grup elaborată de W. Gordon. Ea este foarte asemănătoare ( după modul în care este realizată practic în grup ) cu cea prezentată mai sus. Grupurile sunt alcătuite din 5 – 6 persoane și este mult mai bine dacă participanții au preocupări și pregătire diferită. Ei pot intra în interacțiuni mai productive, pot avea diferențe de poziții, de unghiuri de vedere, de optică și toate acestea favorizează asocieri mai deosebite de idei. În activitatea de producere a ideilor noi, participanții sunt instruiți să se conducă după următoarele două principii: 1) să facă astfel încât ceea ce este obișnuit să devină neobișnuit, chiar ciudat; 2) ceea ce pare ciudat și neobișnuit să devină familiar. Respectarea acestor principii pune pe fiecare membru al echipei într-o anumită poziție personală față de actul creației și astfel se valorifică mai mult aspectele emoționale, specifice imaginației creatoare.

BIBLIOGRAFIE

1. POPESCU – NEVEANU,P., ZLATE,M., CREȚU, T. Manual pentru clasa a X-a,E.D.P., București, 1990.

2. POPESCU – NEVEANU,P., Dicționar de psihologie, Ed.Albatros, București, 1978.

3. MARCUS, S. Imaginația, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980.