Mecanismele de Coping în Tulburarea de Tip Depresiv
Abstract ………………………………………………………………………………………………………………. 3
Capitolul I. INTRODUCERE………………………………………………………………………………… 4
Capitolul II. CADRUL TEORETIC………………………………………………………….6
1. MECANISMELE DE COPING……………………………………………………………… 6
1.1 Conceptul de coping……………………………………………………………….. 6
1.2 Teoria Tranzacțională (Lazarus, Folkman, McGrath, Kaplan)………………………8
1.2.1 Tranzacția………………………………………………………………………………………………. 9
1.2.2 Sistemul cognitiv……………………………………………………………………………………… 9
1.2.3 Evaluarea………………………………………………………………………………………………… 9
1.2.4 Copingul…………………………………………………………………………………………………..11
1.3.Clasificarea mecanismelor de coping………………………………………………..11
1.3.1 Copingul comportamental…………………………………………………………13
1.3.2 Mecanismele cognitive de coping………………………………………………. 13
1.3.3 Mecanismele neurobiologice de coping…………………………………………. 14
1.3.4 Clasificarea biaxială a mecanismelor de coping………………………………….14
1.4.Dimensiuni ale copingului………………………………………………………… 15
1.5.Mecanismele de coping și Mecanismele de aparare ale eului……………………….19
1.5.1 Abordarea psihanalitică………………………………………………………… 19
1.5.2 Prespectiva cognitivistă…………………………………………………………. 20
1.5.3 Abordarea cognitivă a mecanismelor de apărare………………………………. 22
1.6 Diferențe individuale în coping…………………………………………………….. 23
1.7 Eficacitatea mecanismelor de coping……………………………………………… 24
2. TULBURĂRILE DEPRESIVE…………………………………………………………..26
2.1.Carecterizarea sindromului depresiv…………………………………………….26
2.2. Episoadele depresive…………………………………………………………….29
2.2.1. Episodul depresiv major……………………………………………………….29
2.2.2. Episodul maniacal……………………………………………………………..29
2.2.3. Episodul depresiv mixt…………………………………………………………30
2.2.4. Tulburarea bipolara……………………………………………………………30
2.3.Clasificarea tulburărilor depresive………………………………………………..31
2.3.1. Clasificări bazate pe etiologie………………………………………………….31
2.3.2. Clasificări bazate pe simptome…………………………………………………32
2.3.3. Clasificări bazate pe evoluție și vârstă…………………………………………32
2.4.Cauze ale depresiei………………………………………………………………..33
2.4.1 Cauze genetice…………………………………………………………………..33
2.4.2 Cauze psihosociale………………………………………………………………34
24.3 Teorii privind etilogia……………………………………………………………34
Capitolul III. METODOLOGIA CERCETĂRII…………………………………………37
3.1 Analiza Interpretativ Fenomenologică – Cadru general…………………………37
3.2 Cadru Particular………………………………………………………………….39
Capitolul IV. PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR………….45
4.1 Rezultatele studiului……………………………………………………………..45
4.2 Discuții…………………………………………………………………………..62
4.3 Reflecții………………………………………………………………………….67
Capitolul V. CONCLUZII………………………………………………………………….69
5.1 Limite……………………………………………………………………………70
Bibliografie………………………………………………………………………………….72
=== l ===
– CUPRINS-
Mecanismele de coping în tulburarea de tip depresiv
Abstract ………………………………………………………………………………………………………………. 3
Capitolul I. INTRODUCERE………………………………………………………………………………… 4
Capitolul II. CADRUL TEORETIC………………………………………………………….6
1. MECANISMELE DE COPING……………………………………………………………… 6
1.1 Conceptul de coping……………………………………………………………….. 6
1.2 Teoria Tranzacțională (Lazarus, Folkman, McGrath, Kaplan)………………………8
1.2.1 Tranzacția………………………………………………………………………………………………. 9
1.2.2 Sistemul cognitiv……………………………………………………………………………………… 9
1.2.3 Evaluarea………………………………………………………………………………………………… 9
1.2.4 Copingul…………………………………………………………………………………………………..11
1.3.Clasificarea mecanismelor de coping………………………………………………..11
1.3.1 Copingul comportamental…………………………………………………………13
1.3.2 Mecanismele cognitive de coping………………………………………………. 13
1.3.3 Mecanismele neurobiologice de coping…………………………………………. 14
1.3.4 Clasificarea biaxială a mecanismelor de coping………………………………….14
1.4.Dimensiuni ale copingului………………………………………………………… 15
1.5.Mecanismele de coping și Mecanismele de aparare ale eului……………………….19
1.5.1 Abordarea psihanalitică………………………………………………………… 19
1.5.2 Prespectiva cognitivistă…………………………………………………………. 20
1.5.3 Abordarea cognitivă a mecanismelor de apărare………………………………. 22
1.6 Diferențe individuale în coping…………………………………………………….. 23
1.7 Eficacitatea mecanismelor de coping……………………………………………… 24
2. TULBURĂRILE DEPRESIVE…………………………………………………………..26
2.1.Carecterizarea sindromului depresiv…………………………………………….26
2.2. Episoadele depresive…………………………………………………………….29
2.2.1. Episodul depresiv major……………………………………………………….29
2.2.2. Episodul maniacal……………………………………………………………..29
2.2.3. Episodul depresiv mixt…………………………………………………………30
2.2.4. Tulburarea bipolara……………………………………………………………30
2.3.Clasificarea tulburărilor depresive………………………………………………..31
2.3.1. Clasificări bazate pe etiologie………………………………………………….31
2.3.2. Clasificări bazate pe simptome…………………………………………………32
2.3.3. Clasificări bazate pe evoluție și vârstă…………………………………………32
2.4.Cauze ale depresiei………………………………………………………………..33
2.4.1 Cauze genetice…………………………………………………………………..33
2.4.2 Cauze psihosociale………………………………………………………………34
24.3 Teorii privind etilogia……………………………………………………………34
Capitolul III. METODOLOGIA CERCETĂRII…………………………………………37
3.1 Analiza Interpretativ Fenomenologică – Cadru general…………………………37
3.2 Cadru Particular………………………………………………………………….39
Capitolul IV. PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR………….45
4.1 Rezultatele studiului……………………………………………………………..45
4.2 Discuții…………………………………………………………………………..62
4.3 Reflecții………………………………………………………………………….67
Capitolul V. CONCLUZII………………………………………………………………….69
5.1 Limite……………………………………………………………………………70
Bibliografie………………………………………………………………………………….72
Abstract
This research has two main directions: the description of the depressive symptoms as they are perceived by the participants and the identification and description of the coping mechanisms used by the participants of this study, who presents depressive disorders. For data collection for the interpretation, I have used the semi – structure interview on the strength of a guide interview, carefully build which allow the subjects to give open answers. For the interpretation of the results and for emphasizing the depth aspects of the investigation in which way a person perceive the depressive symptoms and the coping way of this situation I used the interpretative Phenomenological Analysis which is an ideographic method of research.
The process of Interpretative Phenomenological Analysis require an audio registration of interviews, a transcription , and then the process of themes identification in the interviews transcribed, the common themes were analyzed and interpreted.
The results of this process emphasize the follow common themes: the impossibility of rest, agitation uselessly and irritabilities, reduce the appetite for food, the physiological problems, decrease of the interest, deep suffering, inhibitions perceptible to the intellective level, affective level the si to social level, in what is regarding the coping mechanisms– social comparison, social support, the self guilty, feelings of inability, the seeking of significations, religious coping, the escape from the reality through the consumption of medicines and demonstrate the nostalgia for compensation.
This study was realized on six persons which were diagnosed with depression, while they were hospitalized in the Psychiatry Hospital Gheorghe Preda, from Sibiu.
Capitolul I
INTRODUCERE
Termenii din titlul acestei lucrări sunt definitorii pentru conținutul ei. Depresia, considerată o boală a secolului, una din cele mai frecvente și mai grave tulburări psihice, care reprezintă actual o problemă de mare amploare. Amploarea ei este dată și de faptul că aproximativ 15 / 20% din populație prezintă, de obicei o dată sau de mai multe ori pe parcursul existenței, episoade depresive, care nediagnosticate și netratate la timp și eficient își sporesc nivelul de severitate și pot deveni chiar fatale.
Se estimeaza că a doua boală ca raspândire după afecțiunile cardiovasculare va fi depresia. Motiv real de îngrijorare, care îi determină pe experți să caute strategii de combatere a fenomenului. Pentru combaterea tulbulărilor la nivel depresiv, este necesară o cunaștere a modului în care subiecții care manifestă acest tip de tulburare percep depresia, și a modului ei de manifestare, dar și a mecanismelor utilizate de aceștia pentru a face față situației depresive.
Copingul este termenul utilizat pentru a denumi procesul prin care o persoană încearcă să facă față solicitărilor generatoare de stres. Făcând o raportare la mecanismele de apărare considerate a fi de natură inconștiente din abordarea psihanalitică, studiile mai recente din științele cognitive (Lazarus, 1991, cit. de David. D., 2006) au reliefat însă faptul că și mecanismele de apărare pot fi angajate conștient și intenționat, deși cu timpul se pot automatiza – în urma integrării acestor demersuri, astăzi facem referire la mecanismele de coping care includ atât constructul de mecanisme de apărare de natură defensivă, cât și constructul de adaptare de natură adaptativă intenționate și conștiente.
Din studiul literaturii de specialitate realizate anterior formulării acestui studiu am constatat că majoritatea studiilor realizate în domeniu au avut în vedere îmbunătățirea mecanismelor de coping, pe formarea strategiilor active de coping pentru a face față depresiei, desigur acestea susțin și faptul că în mod obișnuit persoanele depresive adoptă mecanisme de coping de tip evitativ – acestea fiind de regulă centrate pe emoție (March 31, 2001 by M Margallo-Lana, K Reichelt, P Hayes, L Lee, J Fossey, J O'Brien, C Ballard, și Billings și Moos, 1994, citat de Smith, 2005).
Fără a avea pretenția că acest studiu este complet, îmi propun în această lucrare explorarea experienței depresive și a mecanismelor de a face față, utilizate de participanții acestui studiu – ținând cont de această motivație a studiului, datele sunt analizate utilizând Analiza Interpretativ Fenomenologică (IPA) cunoscută în psihologie pentru preocuparea ei centrală referitoare la experiențele subiective ale indivizilor și pe focalizarea asupra înțelegerii reprezentării și acordării de sens modului de gândire al oamenilor.
Această lucrare conține o parte de documentare în care am urmărit o punere în evidență a conceptelor de bază privind mecanismele de coping precum și teoriile de bază referitoare la acesta, și a informațiilor existente în literatura de specialitate referitor la depresie; în partea de metodologie a lucrării am urmărit descrierea metodei utilizate pentru realizarea acestui studiu, urmată de secțiunea de prezentare și interpretare a rezultatelor obținute în urma realizării interviurilor cu participanții.
Capitolul II
CADRUL TEORETIC AL PROBLEMEI STUDIATE
1. MECANISMELE DE COPING
1 . 1 Conceptul de coping .
Termenul de coping a fost introdus în limbajul psihologic de către Lazarus (1966), ulterior acest termen fiind preluat de majoritatea cercetărilor interesați de problematica stresului, astfel interesul pentru noțiunea de coping a crescut simțitor.
Pentru Lazarus și Folkman (1984, cit. De Băban, 1998) copingul desemnează ansamblul eforturilor cognitive și comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigențelor interne și externe care amenintă sau depășesc resursele unui individ. Această definiție pune în evidentă o carcacteristică esențială a copingului, și anume aceea că, copingul este ilustrarea faptului că stresul rezultă numai din relația dintre subiect și situație, fiind de neconceput înafara triadei acțiune – cogniție – comportament dezadaptativ. În dicționarul elaborat de Boch et al (1991) copingul este definit drept proces activ prin care individul, grație autoaprecierii propiei activități, a motivațiilor sale, face față unei situații stresante și reusește să se controleze. În ceea ce privește copingul, paradigma cognitivistă pornește de la două premise esențiale: în primul rând copingul presupune efort conștient, îndreptat asupra modului în care situația stresantă este percepută, prelucrată, stocată, iar în al doilea rând copingul presupune o anumită procesualitate ce se concretizează în (a) anticiparea situației (care presupune evaluarea costului confruntării), (b) confruntarea propriuzisă și redefinirea situației prin prisma confruntării, și (c) analiza semnificației personale a situației post confruntare.
În literatura de specialitate, modalitățile de coping sunt multe, și aceste metode au fost împărțite în două mari categorii bazat pe modul de acțiune care este direct manipulat de alterările situației sau negarea cu ușurintă a emoțiilor (Lazarus & Folkman, 1984; Steptoe, 1989, cit. de Miclea, 1997). Prima din aceste acțiuni este copingul centrat pe problemă care include folosirea deschisă a strategiilor cognitive sau comportamentale destinate modificării situației sau a oamenilor la situație. Încercările de a descrește răspunsurile emoționale la un eveniment aversiv fără alterarea situației fac referire la copingul centrat pe emotie. Alți autori au subclasificat aceste două concepte. De exemplu Stone si Neale (19840, cit de Băban, 1998) îl văd ca fiind determinat de 8 factori : catharsis, suport social, acceptare, acțiune directă, distragere, redefinirea situației, relaxare, sentimente religioase, și inșiși Lazarus si Folkman(1985 cit. de) diversifică structura copingului prin 8 factori precum distanțare, confruntare, autocontrol, căutarea suportuui social, asumarea responsabilității, evadare-evitare, planificarea rezolvării problemei, reevaluarea pozitivă. În mod cert cele doua mari categorii (coping centrat pe problema / coping centrat pe emotie ), stabilite la început de către Lazarus si Folkman, nu au fost anulate, ele au ramas, și raman încă valabile, ceea ce a avut loc a fost doar o restructurare a celor doua concepte.
În ceea ce privește natura copingului, acesta rămâne încă un aspect controversat în literatură. Unii autori (Miller, 1987, Carver și colaboratorii, 1989) concep copingul ca pe o predispoziție stabilă sau ca pe o trasătură de personalitate (aici intră adepții teoriilor stilurilor de coping), iar alții (Lazarus si Folkman, 1984, Miclea 1997, Babăn 1998) abordează copingul în calitate de proces. Există, asa deci, diferite abordări care vizează natura copingului; le voi prezenta în cele ce urmează. Teoreticienii stilurilor de coping (termenul stil de coping desemnează metodele carcateristice individuale folosite pentru a face față situațiilor amenintătoare ), susțin că indivizii diferă în ceea ce privește stabilitatea și consistența în care oamenii răspund la situațiile amenințătoare și cum ei acționează la ele din punct de vedere afectiv. Menționăm aici Teoria monitorizării constructului stilului de coping propusă de Miller (1980; 1987), care susține că indivizii au modalităti caracteristice de a se descurca cu amenințările psihologice. Conform acestei teorii există două modalități caracteristice de a face față amenințării, și anume monitorizarea și brutatlitatea. Persoanele care monitorizează ( scrutează și exagerează gesturile), și persoanele brutale se distrag și degradează informația amenințătoare. Un alt construct al stilului de coping asemănător, care a primit atenție teoretică și empirică este copingul referitor la raspunsurile afective ale amenintărilor. Două constructe, stilul de coping repersiv și controlul emoțional, au fost cele mai îndelung studiate în aria psihologiei sanătății. Stilul represiv de coping, un construct derivat din teoria psihanalitică este bazat pe apararea defensivă ( e.g . Krenberg, 1982 ). Abordarile care susțin procesualitatea copingului fac referire la eforturile cognitive si comportamentale de a stapani evenimentele destructive care împiedică abilitățile persoanei de ajustare (Lazarus si Folkman, 1948). După ei răspunsurile de adaptare (copingul) sunt o serie dinamică de tranzacții între individ și mediu, scopul fiind acela de a regla starile interne și / sau de a transforma relația persoanei cu mediul persoanei. Teoria susține că emoțiile stresante și copingul se datarează cognițiilor asociate cu modalitatea în care persoana evaluează sau percepe relația sa cu mediu. Sunt câteva coponente ale procesului de coping – această teorie va fi abordată mai pe larg, într-o secțiune imediat următoare în aceasta lucrare.
În urma abordării copingului ca proces și ca trasatură se face distincția între strategii de coping, și stiluri de coping. După cum se poate remarca stiurile de coping, care sunt modalitati conștiente de a face fața stresului, desemnează defapt, copingul în calitate de trasatură, iar strategiile de coping, definite ca alegeri conștiente, comportamente si cogniții intenționate care pot asigura răspuns flexibil la cerințele mediului – incluzând deasemenea și mecanismele defensive, sunt susținute de abordările (cognitiviste) care privesc copingul ca proces.
În aceasta lucrare ma voi axa pe abordarea cognitiva, deci pe abordarea copingului în calitate de proces.
1. 2 Teoria Tranzacțională .
Se consideră că odată cu apariția teoriei tranzacționale cercetările asupra stresului încep să fie oarecum mutate treptat din cadrul biologic în cel psihologic.Teoria tranzacțională este definită de urmatoarele concepte: interacțiunea sau tranzacția, sistemul congnitiv, evaluarea și copingul.
1.2.1 Tranzacția/ interacțiunea
Abordarea tradițională a stresului interpretează stresorii ca punnct de start, iar sanătatea mentală ca punct final al acestui fenomen. Deși este adevarat că deteriorarea sănătății mentale este una din consecințele stresului, în realitate emoțiile negative pot fi atât consecințe dar pot deveni la rândul lor și surse de stres, care vor influența evaluarea și copingul. Termenul de tranzacție a fost utilizat pentru a desemna relația bidirecționala dintre persoană și mediu, negocierea activă între cerințele și presiunile mediului și ierarhizarea scopurilor individuale; acest termen indică nu numai unitatea organică, dar elimină și caracterul static al relației persoană – mediu, subliniindu-se, astfel, faptul că amenințarea nu există în sine ca proprietate a unuia dintre cele doua subsisteme (persoană și mediu ), ci numai în relația dintre ele. În concepția lui Lazarus, amenințarea (termen preferat de el pentru stres) decurge din perceperea unui dezechilibru între cerințele impuse și capacitatea de răspuns, din discrepanța dintre starea actuală și cea dorită de subiect.
1.2.2. Sistemul cognitiv
Teoria lui Lazarus și a colaboratorilor a fost cunoscută inițial sub numele de teoria cognitivă a stresului deoarece introduce medierea cognitivă ca element distinctiv – opus psihologiei tradiționale care consideră că emoția este cea care modelează adaptarea. Paradigma psihologică cognitivă abordează aspectele motivaționale și emoționale ale adaptării. Prin prisma teoriei cognitive stresul nu mai este determinat de nivelul reacțiilor sau de o situație, ci de evaluarea cognitivă a situației și a resurselor de a face față situației.
1.2.3 Evaluarea.
Evaluarea presupune un proces continuu de căutare și monitorizare de informații asupra ceea ce se întamplă și atribuirea de semnificații personale informațiilor obțiunte. Evaluarea nu reprezintă o simplă percepție a elementelor unei situații. Ea este o activitate declanșată și sustinută de factori emoționali și motivaționali; implică judecăți si raționamente, în vederea integrării informațiilor într-un cadru cognitiv care să faciliteze căutarea și luarea deciziei.
Lazarus distinge două tipuri de evaluări: primară și secundară. În cadrul evaluării primare, se stabilește dacă situația are sau nu semnificație pentru confortul persoanei. Evaluarea situației ca benignă sau pozitivă rezultă dintr-o stare emotională neutră sau placută. Evaluarea situaiției ca stresantă implică trei tipuri diferite de informații insoțite de emoții diferite: dauna deja produsă (informație asociată cu sentimentul de furie sau depresie), anticiparea unei amenințări (traită afectiv ca frică sau neliniște) și provocare, care rezultă din cerințele dificile cu care suntem confruntați dar dublate de convingerea în șansa de control, câstig și efecte pozitive (trăite la nivel afectiv ca nerăbdare, bucurie, încredere). Prin evaluarea secundară se identifică alternaltivele adaptative pe care subiectul le are la îndemână pentru a face față situației. Evaluarea secundară are în vedere: (a) atribuirea responsabilității pentru situația dată, (b) estimarea resurselor personale de adaptare la solicitările situației, și (c) expectanțele pentru viitor. În evaluarea secundară persoana este angajată într-un dialog intern cu sine în vederea luării unei decizii ca efect al evaluării primare. Evaluarea secundară poate să confirme evaluarea primară a amenințării, să o intensifice sau să o reducă în funcție de evaluarea resurselor și opțiunilor de coping. Odată cu semnalarea amenintării, activitatea cognitivă nu ia sfarșit, ci inițiază un întreg lanț de procese cognitive. Evaluarea primară și secundară nu se desfasoară secvețial, ci e un proces continuu de evaluări si reevaluări. Reevaluarea are loc atunci când se obțin informații despre schimbări interne sau externe, schimbări care survin deseori ca urmare a eforturilor de coping. Uneori reevaluarea în sine este folosită ca o strategie de coping de neutralizare sau minimalizare a informației aversive.
1.2.4 Copingul
Conform teoriei tranzacționale copingul este definit ca efort cognitiv și comportamental de a reduce, stapâni și tolera solicitările interne sau externe care depașesc resursele personale. Aceaste definiție scoate în evidență rolul proceselor cognitive și al acțiunii, subliniează faptul că, copingul este întotdeauna un proces de tranzacție între persoană și mediu, deci implică schimbări calitative și cantitative ale acestui raport; presupune deasemenea intercondiționări reciproce între coping, evaluare și emoție, face distincția între mecanismele de ajustare și cele înnăscute de adaptare fiind necesar efortul, și subliniază exsistența formelor eficiente și mai puțin eficiente de coping.
Procesul de coping parcurge trei etape: (1) anticiparea / avertizarea, când situația poate fi amânată sau prevenită, când persoana se poate pregăti pentru confruntare, când poate evalua costul confruntării; (2) confruntarea / impactul când are loc răspunsul, redefinirea situației și reevaluarea; și (3) post confruntarea când se analizează semnificația personală a ceea ce s-a întamplat.
De multe ori momentul anticipării este mai intens în reacții psihofiziologice decât confruntarea. Acest fapt a determinat conturarea așa numitului stres de anticipare, însă acolo unde nu există momentul anticipativ, recațiile psihofiziologice pot să se manifeste dupa confruntare.
1.3 Clasificarea mecansimelor de coping .
De-a lungul istoriei în ceea ce privește copingul și strategiile de adaptare au fost făcute diferite clasificări de diferiți oameni de știintă. Voi mentiona mai jos câteva dintre aceste clasificări, urmând să și detaliez, acolo unde am considerat necesar. Unii din cercetătorii mecanismelor de coping au încercat o clasificare sistematică a acestora, iar alții s-au mulțumit doar să listeze aceste mecanisme, lasând pe seama unor cercetări ulterioare sarcina descoperirii în adâncime a caracteristicilor acestora. O abordare mai detaliata a dimensiunilor mecanismelor de coping este prezentată în subcapitolul următor.
Cea mai cunoscută clasificare a fost cea a lui Lazarus și Folkman (1984), care a făcut diferența între copingul centrat pe problmă și copingul centrat pe emoție (aspecte care sunt detaliate în secțiunea următoare a acestei lucrări).
O altă distincție conceptuală a fost sugerată între copingul asimilativ și cel acomodativ, primul îndreptandu-se spre o modificare a mediului persoanei, și al doilea îndreptandu-se spre modificarea persoanei la mediu (Brandtstädter, 1992). Copingul are deasemenea aspecte temporale. La o persoană copingul se poate manifesta înainte ca evenimentul stresant să se întâmple, în timpul evenimentului stresant (de exemplu în timpul progresului unei boli), sau după eveniment. McGrath (1966) a facut distincția între cinci situatii care crează un context temporal particular: Copingul preventiv: cu o perioadă lungă de timp înainte ca evenimentul stresant să se intâmple, de exemplu un fumător poate să renunțe la fumat la momentul potrivit pentru a evita riscul dezvoltării unui cancer pulmonar; Copingul anticipativ: când evenimentul este anticipat ca având loc în curand, de exemplu cineva ia tranchilizante în timp ce asteaptă să intre la cabinetul medical; Copingul dinamic: când situația stresanta este neîntrerupta, de exemplu devierea atenției pentru a reduce durerea cronică; Copingul recativ: după ce evenimentul a avut loc, de exemplu viața cuiva se schimba după pierderea unui membru; și Copingul residual: la lung timp dupa aceea, prin lupta cu efectele pe termen lung, de exemplu controlarea gândurilor intrusive (nedorite ) la ani dupa ce a avut loc un eveniment traumatic. Peraling și Schooler (1978) grupează mecanismele de gestiune la stres, în funcție de momentul ințierii lor. Primele doua categorii, prevenția comportamentală și prevenția cognitiva , care se declansează înainte de apariția reacției de stres. Iar dacă în ciuda acestor mecanisme de prevenție, stresul s-a instituit, atunci copingul vizează controlul sau gestiunea emoțiilor negative. Alte cinci strategii de coping au fost identificate de Klauer si Filipp (1993) care și-au făcut apariția ca dimensiuni într-un factor de analiza: Căutarea integrarii sociale, Reflectarea / Meditatia, Minimalizarea amenințării, Refulgiul în religie, si Cautarea de informații (Aymanns, Filipp, & Klauer, 1995).
Billing și Moos (1981) recurg la dihotomizarea mecanismelor de coping, în coping cognitiv și comportamental. Roberts și colaboratorii (1987) îl clasifică, în coping cognitiv, care avea în vedere rezolvarea rațională a problemei și analiza logică, și copingul emoțional, care presupune descarcărea sau gestiunea emoțiilor.
Miclea Mircea (1997) a grupat mecanismele de coping în trei mari categorii: comportamentale, cognitive și biochimice.
1.3.1 Copingul comportamental
Copingul de natură comportamentală grupează toate comportamentele care au funcția de a preveni sau reduce reacția la stres. Miclea este de părere că aproape orice comportament într-un anumit context poate îndeplini funcție adaptativă, de exemplu fuga sau lupta, căutarea sprijinului social. Controlul stresorului este în majoritatea cazurilor o modalitate de reducere a reacției la stress. Cercetările din domeniu au aratat ca subiecții care au controlul asupra factorilor stresogeni sunt mai puțin stresati, însă au existat și studii care au indicat faptul că deținerea controlului asupra situației stresante intensifică stresul. Weiss a demonstrat faptul că lipsa unui feed-back referitor la controlul stresorului intensifică reacțiile stresante, iar Averill (1973) demonstrează faptul că, copingul comportamental nu reduce, ci intensifică stresul, atunci când constul controlului comportamental este mai ridicat decât beneficiile înregistrate.
1.3.2 Mecanismele cognitive de coping.
Mecanismele cognitive de coping cuprind totalitatea mecanismelor de prelucrare a informației care au funcție de diminuare a reacției de stress. Ele nu vizează stresul ci informația despre stres, astfel că organismul își reduce stresul operând nu asupra situației stresante, ci asupra modului cum situația stresantă este perecpută, prelucrată și stocată. În cazul stresului psihologic intervine medierea cognitivă a stresorului care se realizează prin evaluarea primară și secundară, iar mai apoi prin evalari și reevaluări. Copingul cognitiv vizează modularea procesării cognitive astfel încat consecințele să fie minime; se consideră că orice reevaluare a unei traume care are efecte benefice are funcție de coping cognitiv. Adaptarea cognitivă este singura strategie care este eficientă în cazul confruntării cu una din marile situații stresante ale vieții, ca de exemplu moartea unei persone apropiate, handicapul grav dobandit în urma unui accident, o boală cronică. Mecanismele de coping cognitiv pot avea diferite forme printre care și corecatarea evaluărilor inițiale, reevaluarea resurselor proprii, planificarea rezolvării problemei, raționalizarea eșecului, meditația, evaziunea în imaginar.
1.3.3 Mecanismele neurobilogice de coping.
Mecanismele neurobilogice de coping vizează modificările neuro-chmice, imuno-fagocitare și hormonale care au loc în conditii de stress. Se consideră că reacțiile de stres au o componentă biologică, producând schimbări semnificative la nivel biochimic. În condițiile de stres hipotalamusul dezactivează SNS și activează SNP, iar drept urmare crește secreția de acetilcolină odată cu descreșterea secreției de catecolamine. Rata respirației si ritmul cardiac se reduc, scade nivelul de colesterol din sange, scade secreția sudoripară, sporește secreția glandelor salivare. Mijloacele de optimizare a recției biochmice pot fi generate spontan de organismul uman ca reacții de apărare, sau pot fi induse de subiect prin consumul de medicamente, alcool, droguri.
1.3.4 Clasificarea biaxială a mecanismelor de coping.
Se consideră că oricare din mecanismele de gestionare a stresului identificate până acum în literatura de specialitate pot fi subsumate uneia dintre cele trei categorii de coping. Miclea constată în literature din domeniu, o coerența în ceea ce privește utilizarea perechii confruntare – evitare (sunt prezentate 14 lucrări, care iau în vedere axa confruntare-evitare ca fiind esentială în mecanismele de gestiune a stresului). Confruntarea constă în totalitatea strategiilor comportamentale, cognitive sau neorobiologice orientate spre stresor, acestea încearcă recunoasterea și rezolvarea situației stresante. În contrast cu cea mentionată anterior, evitarea cuprinde toate strategiile comprtamentale, cognitive sau neurobiologice care au rol în eludarea stresului.
Atitudinile confruntare – evitare trebuiesc văzute ca extreme, iar strategiile individuale de coping trebuiesc văzute fiind localizate mai aproape sau mai departe de aceste două extreme, însă este important de remarcat faptul că nu avem de-aface cu două categorii distincte de coping, ci de verctori care orientează mecenismele cognitive, comportamentale sau neurobiologice (M . Miclea , 1997). În baza axei confruntare – evitare, Miclea propune o clasificare biaxială, considerând faptul că fiecare dintre cele trei tipuri de mecanisme (comportamentale, cognitive și neurobiologice), subsumează atât strategii orientate spre confruntarea cu stresul, cât și strategii de evitare a stresului. Astfel că, comportamentele de coping vizează atât confruntarea directă cu situația neplacută (de exemplu acțiunea optimistă, căutarea suportului social, sau orice intervenție din mediu menită să reducă intensitatea sau severitatea stresului), cât și comportamente de evitare a situației amenințătoare (precum consumul de droguri, fuga, amânarea confruntării, indecizia ). La rândul lor mecanismele cognitive de coping pot viza confruntare directa cu informația (atenția la semnalele stresante, intelectualizarea, anlaiza logică a problemei, stabilirea unui plan de acțiune ), precum și evitarea informației care amenință prin strategii de genul ignorarea semnalelor de avertizare, represia, devalorizarea intensitatii stresului; tot din această categorie sunt considerate ca facând parte și mecansmele cognitive de aparare. Mecanismele neorobiologice deasemenea pot fi utilizate confruntativ, prin administrarea de medicamente înainte de confruntare, sau evitativ prin utilizarea medicamentelor, însă după ce evenimentul stresant a fost declansat.
Mecanismele de coping pot funcționa atât independent cât și in paralel: de exemplu un subiect poate avea o atitudine preponderant evitativă la nivel comportamental, și cognitiv, dar confruntativ la nivel neurobiologic.
1. 4 Dimensiuni ale copingului.
În ultimele decenii, pe masură ce problematica adaptării la stres a fost obiect de interes pentru tot mai mulți cercetători, s-a propus diverse clasificări ale mecanismelor de copnig.
Unii autori consideră că sunt multe modaliăți de coping, și aceste metode sunt împarțite în două mari categorii bazat pe modul de acțiune, care poate fi direct manipulând alterările situației, sau negarea cu ușurință a emoțiilor (Lazarus & Folkman, 1984; Steptoe, 1989, cit. de Weiner B.I, 2003). Ei consideră, deci, că celelate modalități de coping, de exemplu, căutarea de semnificații, suportul social, sunt subcateogorii ale acestor două categorii (copingul centrat pe problema / copingul centrat pe emoție ). Există însă și perspective care consideră aceste două catogorii și pe celelate, ca fiind modalități de coping, fără însă a le subclasifica între ele. Menționez faptul că indiferent din ce punct de vedere le privim, si lăsând la o parte clasificările, sau subclasificările, semnificația acordată de cercetători este aceeași.
Cele mai cunoscute cinci tiputri de strategii de coping fac referire la copingul centrat pe problemă, copingul centrat pe emotie, suportul social, copingul religios, și căutarea de semnificații.
Copingul orientat pe problemă (mai este numit si acțiune instrumentală, coping direct, sau coping de tip confruntare), include folosirea deschisă a strategiilor cognitive sau comportamentale destinate modificării situației sau a oamenilor la situație. Cuprinde comportamente și gânduri orientate (îndreptate) înspre rezolvarea de probleme, precum căutarea de informații, a adoptarea unei acțiuni directe, desfacerea problemei în mai multe părți care pot fi mai usor de controlat. Cuprinde evaluarea în plan mental a unor posibilități avute la îndemână de către subiect. În cadrul acestor conduite subiecul evocă experiența anterioară,va solicita informații și va căuta mijloace, elaborând un plan de acțiune. Câteodată amânarea sau suprimarea unei acțiuni poate fi o utilă strategie de coping orientată spre problema. De exemplu a amâna în mod intenționat o confruntare directă cu cineva poate duce la o mai rapidă soluționare a problemei decât acțiunea sub influența mâniei.
Modalitățile de coping centrate pe emoție (mai sunt cunoscute și sub denumirea de coping indirect sau evitativ) includ strategiile care sunt îndreptate direct către stăpânirea răspunsurilor emoționale la problemă. Copingul centrat pe emoție este generat de situațiile fără ieșire, ireparabile (ca de exemplu decesul unei persoane apropiate). Este o strategie pasivă, de uitare, evitând confruntarea cu gravitatea situației, subiectul încercând o rezolvare emoțională prin abandonarea tentativelor de rezolvare a problemei și adoptarea unor strategii defensive percum resemnare, negare, consumul de alcool, a drogurilor, tranchilizantelor, tehnicilor de relaxare. Acestă strategie de coping are în general are valoare de acomodare prin natura sa, și este destinată modificării reacțiilor la stresor mai degrabă decât stresorului. Dacă, copingul centrat pe problemă poate fi considerat un pericol al controlului sau încercarilor de a schimba sursa amenințării, copingul centrat pe emoție va fi pericol al controlului sau al acțiunii luate pentru minimalizarea suparării și a nefericirii (Levanthal, 1980). Oamenii cresc consumul de alcool, fumatul, mâncatul, și folosirea de alte substanțe pe perioada stresului (e.g., Alexander & Walker, 1994; Greeno & Wing, 1994). Angajarea în aceste comportamente apetitive permite pentru o perioadă temporară persoanei să facă față cu situația stresantă; aceste comportamente nu fac nimic pentru a schimba sau îmbunătăți situația, și oricum câteva sunt asociate cu un risc al sănătății. Oamenii folosesc deasemenea și strategii cognitive centrate pe emoție precum negarea, reveria, și rationalizarea.
Suportul social implică o orientare pe ambele, atât pe emoție dar și pe modalități concrete de ajutor din partea altora, sau pe sfat. Rezultatele acestor tipuri de strategii de coping depind, de obicei de contextul social. De exemplu actul de încredere în ceilalți, în urma unei traume este în general asociat cu rezultate mai bune, dar dacă reacția (raspunsul) confidentului este negativă, distresul emotional poate să crească. Hobfoll (1988, cit de Spielberger, 2004) a demonstrat că perceperea suportului social are rol în susținerea resurselor personale de adaptaptare la stres, și în plus având suportul altora oferă individului în cauză posibilitatea de a beneficia de puterea și resursele altora.
Copingul religios poate să conțină elemente ale suportului social, ale copingului centrat pe problemă și ale copingului centrat pe emoție, fiind orientat înspre transformarea semnificației. În general copingul religios este asociat cu rezultate pozitive, dar poate avea și aspecte negative. De exemplu dacă o persoană crede într-un Dumnezeu punitiv, sau simte că a fost tratat nedrept sau că a fost abandonat, acest lucru poate fi asociat mai mult, cu rezultate slabe.
Cautarea de semnificatii, nu este întodeauna bine înțeleasă; câteodată se face referire la reformulări congnitive ale gândirii, și implică încercarea de a vedea aspectele pozitive sau semnificative ale situației, în special în situațiile cu stresori severi sau cronici. Prin căutarea de semnificații sau beneficii într-o experiență negativă, indivizii pot fi mai capabili să accepte pierderile experienței lor. De exemplu oamenii pot raporta faptul că, ca și rezultat a unei boli serioase, ei au găsit o nouă apreciere pentru viață sau că acordă o mai mare importanță relațiilor. Pacienții pot deasemenea să dezvolte o explicație pentru boală care este mai acceptabilă, (de exemplu atribuind-o voii lui Domnuezeu) sau căutând sensuri ale bolii folosind punctele de vedere existente ale lumii (de exemplu asumandu-și responsabilitatea pentru boala datorită stilului de viață care a generat boala). La fel ca și în copingul religios, modalitatea în care se caută smnificații poate afecta rezultatele. Simpla intrebare « De ce eu ? « poate fi asociată cu rezultate slabe, dar realizând care este semnificația și rolul problemei, poate fi o modalitate de prin care individul crește în urma experienței traumatizante. Pe lângă cele menționate mai sus mai există și alte strategii de coping, pe care le vom discuta în cele care urmează.
Compararea socială este un proces cognitiv comun prin care indivizii se compară pe ei inșiși cu alții pentru a obține informații despre ei (Gibbons & Gerrard , 1991, cit. de Weiner B.I, 2003). Conform teoriei suportului social, problemele de sanătate cresc nesiguranța, nesiguranța crește dorința de informare, care creează nevoia de comparatre în cele din urmă. Unul din mecanismele propuse pentru compararea socială este influențarea comparației descendente (în jos) a evaluării cognitive acționează prin reducerea amenințării persistente. Când situația unei alte personae apare ca fiind semnificativ mai rău, decât situația proprie, atunci efectele negative ale evaluării propriei situații au tendința de a se reduce (Aspinwall & Taylor , 1993, cit. de Weiner B.I).
Fuga de realitate este un factor centrat pe emoție care implică item-uri de tipul (am avut fantezii sau dorințe despre cum ar putea evolua lucrurile și am visat cu ochii deschiși sau mi-am imaginat un loc sau timp mai bun decât unul în care am fost). De asemenea, include și consumul de alcool, droguri, somnul, mai mult decât de obicei și evitarea altor persoane.
Acțiunile instrumentale descriu eforturile direcționate către soluționarea problemei, incluzând item-uri ca (am știut ce trebuia să fie făcut, astfel că mi-am dublat eforturile pentru a face lucrurile să meargă și mi-am făcut un plan de acțiune pe care l-am urmat). Minimalizarea implică eforturi conștiente de coping care presupun refuzul unei persoane de a se ocupa de problemă și de a se comporta în continuare ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Spre deosebire de mecanismele defensive clasice de negare, acest factor nu implică o amenințare reprimată, mai degrabă această strategie reflectă o atitudine stoică față de viață.
Sprijinul mobilizator implică eforturi de a obține informații, sfaturi și suport emoțional de la ceilalți, incluzând item-uri ca (am discutat cu cineva despre cum m-am simțit și am discutat cu cineva să aflu cât mai multe despre situație).
Autoblamarea descrie o strategie pasivă și intrapunitivă care este direcționată spre interior, spre sine și nu spre problemă. Negocierea implică tactici centrate pe problemă care sunt direcționate spre alți oameni aflați în situații problemă, cum ar fi încercări de a schimba părerea celorlalți, târguindu-se și făcând compromisuri pentru a obține ceva pozitiv din situație și fiind mânios pe ceilalți.
(Ultimele 8 strategii sunt identificate de Lazarus si Folkman (1985) si ofera informatii despre cele doua mari categorii: coping centrat pe problema și coping centrat pe emotie ).
1.5 Mecanismele de coping și mecanismele de apărare ale Eului.
Acest subcapitol are drept rol punerea în discuție atât a mecanismelor de coping (de adaptare), cât și a mecanismelor de apărare ale Eului și evidențierea relației dintre aceste două tipuri de mecanisme psihologice. Există, în principal două perspective diferite referitoare la adaptarea la stres: o perspectivă care abordează problema adaptării la stres prin prisma paradigmei cognitive, iar o altă paradigmă care abodează aceeași problemă, însă prin prisma teoriei psihanalitice.
1.5.1. Abordarea psihanalitică.
Începând cu lucrarea “Inhibiții, Simptome și Anxietate ” (1926), Freud face distincția între apărare “ca un termen general pentru toate tehnicile care le utilizeaza eul în rezolvarea unor conflicte care altfel pot degenera în nevroze”, și represie, care este considerată o tehnică specială de apărare. În aceeași lucrare Freud analizează pentru prima dată mecanismele de intelectualizare, regresie, izolare, represie și formarea mecanismelor adverse. Represia este considerată ca un mecanism primar, celelalte procese defensive intrând în joc numai când represia se dovedește insuficientă.
Eforturile lui Freud au fost continuate de Ann Freud , în lucrarea sa « Mecanismele de aparare ale eului « (1936), lucrare în care analizează zece mecanisme de aparare. Ann Freud definește mecanismele de apărare ca instrumente proprii de aparare ale Eului împotriva pulsiunilor instinctuale ale Sinelui și ale afectelor legate de aceste pulsiuni. Ea subliniază faptul că operațiile defensive sunt activitați inconștiente ale Eului, iar activitatea lor se produce în mod involuntar (deci au un caracter inconstient – automatic). Mecanismele de apărare sunt dirijate în principal, împotriva pulsiunilor și reprezentărilor, precum și a afectelor atașate acestor reprezentari. Ei au considerat că există atitudini defensive și împotriva perceptiilor dureroase, asa cum sunt apărări împotriva oricărei dureri. Cu toate acestea apărările împotriva impulsurilor instinctuale rămân în prim-plan; apărările împotriva percepțiilor se realizează întâi de toate, și mai ales în serviciul defenselor împotriva instinctelor.
Freud și Fenichel vorbesc de orientarea mecanismelor de apărare și spre realitatea externă, dar acest lucru are loc doar atunci când această realitate generează conflictele interne, când ar putea activa pulsiunile id-ului.
La început, studiul mecanismelor defensive a fost strâns legat de patologie. În teoria freudiană mecanismele de apărare sunt raspunzătoare de formarea simtomelor, orice simptom fiind produsul unui conflict, constituind o formațiune de compromis între pulsiune și defensă. Scopul mecanismelor de apărare, vizează prin urmare, reducerea sau suprimarea oricărei modificări ce ar putea afecta integritatea.
1.5.2 Perspectiva cognitivă
Perspectiva cognitivă abordează problema adaptării la stres aducând în discuție termenul de coping (termen introdus în limbajul psihologiei de Lazarus în anul 1966, cit de Miclea, 1997) și reprezintă un nou mod de a descrie comportamentul, și mai precis procesele cognitive aflate în spatele mijloacelor utilizate de un individ, pentru a face față unor situații dificile. Procesele de coping actionează fie preventiv, pentru a modifica sau anihila efectele negative posibile ale unei situatii viitoare, fie adaptativ, în sensul reducerii distresului , dacă acesta a fost deja indus. Prin urmare copingul desemnează orice mecanism de prevenire și adaptare la stres, orice tranzacție (orice interactiune) între subiect și mediu in vederea reducerii intensității stresului.
1.5.3 Compararea mecanismelor de apărare cu cele de coping.
Comparând mecanismele de apărare în viziune psihanalitică cu cele de coping, prima deosebire care este evidențiată de faptul că mecanismele de coping sunt orientate spre controlul stresului extern sau intern, pe când mecanismele psihanalitice de apărare ale Eului sunt orientate numai spre blocarea pulsiunilor instinctuale interne.
O altă deosebire dintre aceste două tipuri de mecanisme se referă la faptul că în tradiția psihanalitică mecanismele de apărare sunt post afective, se declansează după o emoție dureroasă, reprezentând o formațiune de copromis între pulsinunile Idului și evitarea distresului generat de eventuala lor manifestare, iar mecanismele de coping se pot declanșa atât înaintea recției la stres, cât și dupa apariția situației stresante. Tot prin compararea mecanismelor de apărare ale Eului cu mecanismele de coping se mai pot menționa următoarele diferențe între acestea: mecanismele de coping sunt conștiente (deci se produc în contact cu realitatea) fiind orientate spre prezent și viitor, iar mecanismele de apărare sunt procese inconștiente cu orinetare în trecut, având o organizare ierarhică în funcție de gradul lor de maturitate.
Mecanismele defensive și coping-ul constituie doi termeni care descriu răspunsurile inconștiente și conștiente ale Eului în fața unor pericole interne și externe. Datorită clivajului existent în științele umane, cele două concepte s-au dezvoltat în paralel. Acesta este motivul pentru care, înainte de a fi fost recunoscută complementaritatea lor, cele două concepte au fost puse în relație de opoziție. La origine cele două concepte erau în strânsă conexiune, coping-ul fiind conceput ca un corelat observabil al acțiunii mecanismelor de apărare. Cercetările asupra comportamentelor observabile au dobândit apoi un caracter autonom, astfel încât actual, se poate constata că mecanismele de apărare și coping-ul sunt studiate din perspective teoretice independente, care au foarte puține puncte comune.
Poziția clasică este de a opune mecanismele de apărare, considerate inconștiente, involuntare, relativ rigide, orientate spre conflicte interne și având un caracter psihopatologic, proceselor de coping, acestea considerate ca fiind conștiente, voluntare, flexibile, comportamentale, orientate spre adaptarea pozitivă la realitatea externă și direct responsabile de sănătatea mintală și starea de confort psihic.
Două sunt elementele principale care tind să apropie cele două concepte aparent opuse. În primul rând, întâi cercetările empirice, reflecțiile teoretice și practicile terapeutice pe care le implică se referă la aceeași viziune dinamică a funcționării psihice.
În al doilea rând, funcțiile de defensă și de coping se suprapun parțial: mecanismele de defensă pot fi direcționate spre realitatea externă, în timp ce procesele de coping pot servi la gestionarea problemelor interne și a conflictelor emoționale. Se poate afirma deci că, mecanismele de defensă și procesele de coping au și un caracter complementar. Ele coexistă în fiecare individ și pot oferi unele răspunsuri ce ajută la înțelegerea funcționării psihice în registrulnormal-patologic.
Unii oameni de știință consideră ca fiind inutilă analiza lor prin punerea în opoziție conform abordării psihanalitice a mecanismelor de apărare și, respectiv, a abordării cognitiv-comportamentale a proceselor de coping. De aici rezultă necesitatea asocierii și înțelegerii integrative a mecanismelor de apărare și a proceselor de coping. Evoluția conceptelor de mecanisme de apărare și de coping a condus la convergența lor, sugerând mai curând o suprapunere parțială, decât divergență și opoziție. convergența mecanismelor de apărare și a proceselor de coping a fost, de asemenea, pusă în evidență, grație funcției lor adaptative. Un alt argument care pare să întărească această afirmație este faptul că incepând cu DSM-IV (1994), se constată că definiția dată mecanismelor de apărare, stabilește o relație de echivalență între acestea și „stilurile de coping”. Conceput ca o trăsătură stabilă de personalitate sau ca un răspuns la anumite situații specifice stresante, coping-ul este studiat dintr-o perspectivă integrativă, care ține cont deopotrivă de abordarea de tip context, cât și de abordarea de tip situație .
1.5.4 Abordarea cognitiva a mecanismelor de apărare.
Cognitiviștii au restructurat mecanismele defensive prin prisma psihologiei cognitive propunând înlocuirea inconștientului pulsional și dezadaptativ, care face mereu presiuni asupra eului, cu un inconștient nepulsional, informațional, capabil să realizeze o învățare implicită, să recepteze și să prelucreze stimulii subliminali, continuând travaliul conștient al rezolvării de probleme. În condițiile noii concepții asupra inconstientului, în paradigma cognitivă, mecanismele de apărare vizează prelucrarea informației traumatice, acestea (mecanismele defensive) putând fi reconsiderate ca mecanisme cognitive de apărare, ca modalități specifice de prelucrare a informației traumatice care diminuează reacția la stres și intră în categoria copigului cognitiv de tip eviatativ (Miclea . M , 1997). Acestea fiind: negarea defensivă (refuzul), represia, raționalizarea, proiecția, și intelectualizarea. În acest caz sunt păstrate doar denumirile psihanalitice, dar sunt schimbate constructele teoretice. Astfel mecanismele de apărare nu mai sunt „ale eului”, având menirea de a prelucra selectiv informația sau de a diminua semnificația și relevanța ei pentru subiect; ele vizează, acum orice gen de informație traumatică internă sau externă. Mecanismele de apărare nu mai sunt postemoționale, ele devenind preponderent preemoționale, chiar dacă pot opera și dupa declanșarea reacției emoționale. Mecanismele de apărare (acum cognitive) pot modula și evaluarea secundară a stresului. De pildă prin mecanismul defensiv se poate atribui altora responsabilitatea pentru situația dificilă existentă, se pot suprasolicita resursele personale, se pot construi expectanțe optimiste . Reacția emoțională negativă va fi influențată de acțiunea eficace a mecanismelor cognitive de apărare sau de eșecul acestora.
1.6. Diferențe individuale în coping .
Vom prezenta în continuare câteva aspecte ale copingului influențate de diferențele individuale.
Factorii de stres sunt percepuți mai mult sau mai puțini amenințători, iar recațiile la stres se declansează sau nu, în funcție de gradul în care persoana este capabilă să iși activeze mecanismele de coping.
Precizarea modului în care diferențele individuale intervin în coping nuanțează cunoașterea mecanismelor de adaptare la stres. Personalitatea mediează răspunsurile de coping. Thome (citat de Adriana Baban, 1998) notează că ajustarea depinde de balanța dintre structurile cognitive și cele motivaționale ale persoanei. Preferința pentru acțiunea directă versus activarea mecanismelor defensive este determinată și de carcateristicile individuale. Convingerea unei persoane că nu poate face față unei situații, determină acea persoană să reprime impulsul de acțiune sau să nege necesitatea intervenției directe. Persoanele sociabile, confidente în abilitățile lor interpersonale s-au dovedit a folosi mult mai frecvent acțiuni directe de coping decât mecanismele evitative (Taylor si Aspinwall, 1996). Efectul diferențelor interpersonale se manifestă și în preferința pentru diversele forme de acțiune directă în confruntarea cu situația stresantă. Tipul de coping direct asupra stimulului va depinde și de abilitatile intelectuale, de nivelul creativității și cumostințelor sau al aptitudinilor speciale. Trăsăturile dinamico-energetice ale personalității influentează deasemenea tipul de coping direct (Strelau , 1989, cit de Weiner B.I, 2003). De exemplu, o persoană extrovertă și impulsivă va avea tendința să acțoneze imediat, prematur, chiar dacă este conștientă că acțiunea sa are mici șanse de reusită, în opusul unei persoane introverete care abordează stimulul deasemenea prin coping direct, dar optează preponderent pentru planificarea acțiunii.
Există cercetări care sugerează ca oamenii utilizează atât copingul centrat pe problemă, cât și pe cel centrat pe eomție, însă ei susțin că opțiunea pentru un anumit stil de coping depinde de tipul de amenințare. Alte studii, însă, constată diferențe în predominarea utilizării unei forme sau alta de coping – ei sustin că persoanele cu scoruri mari la iritabilitate ca trăsătură au tendințe spre forme de coping de tipul „atacului”, în timp ce persoane cu scoruri mari la anxietate optează mai mult pentru un coping de tip emoțional. Chiar și la persoanele cu preferință pentru copingul indirect s-au constatat diferențe individuale. Unele dintre ele vor alege tehinici de relaxare pentru a face fața situației stresante, alții își vor exprima verbal emoțiile și tensiunea pentru efectul de descărcare, iar o altă categorie va recurge la consumul exagerat de alcool, pentru a evita confruntarea cu problema.
Din diferențele individuale poate derecurge și paleta utilizării repertorului de coping. O persoană flexibilă va folosi o arie largă de strategii de coping, de cele mai multe ori adaptative situației concrete, spre deosebire de o persoană rigidă care utilizează un număr redus de forme de coping.
1.7. Eficacitatea mecanismelor de coping .
Eficiența de a face fața situației stresante este influențată, pe lângă strategiile de coping și de factorii de rezistență, și de vulnerabilitatea persoanei sau de alte resusre externe.
Stilurile de coping reprezintă diferențe individuale specifice ale modului de răspuns ale oamenilor la stres. Ele pot apărea ca diferențe individuale datorate factorilor genetici si / sau predispozițiilor de personalitate, și se pot stabiliza ca rezultat al experiențelor stresante din copilăria timpurie. Conepțiile de acest gen sugerează un coping mult mai stilistic și de natură dispozițională (Carver, Scheier si Wietroub, 1989, Krohne, 1990) în comparație cu concepția lui Lazarus și Folkman (1984) care sugerează că efortul de coping se poate modifica în timpul stărilor diferite a evenimentului stresant.
Stilurile de coping ce au atras cel mai mult atentia în literatura de specialitate, se referă la managementul evenimentelor stresante utilizând minimalizarea sau stilul de coping evitativ sau stiluri de coping activ, confruntativ (Miller, 1987). Care stiluri de coping sunt cele mai eficiente în managementul stresului, depinde în parte de caracteristicile evenimentelor stresante. Dacă stresul este cronic sau recurent copingul evitativ nu este o soluție . Copingul evitativ este mai eficient în situații stresante de scurtă durată. Strategiile evitative de coping (Billing și Moos) sunt mai frecvente atunci cand problema este incontrolabilă .
Strategiile orientate spre problemă au o mai mare probabilitate de a fi alese decât cele orientate pe emoție, și par a fi mai eficiente când oamenii au un oarecare control asupra situației (DeGroot, Boeke, Bonke, & Passchier, 1997; Folkman & Lazarus, 1980, cit. de Smith, E, 2005 ).
2. TULBURĂRILE DEPRESIVE
2.1 Caracterizarea sindromului depresiv.
Voi prezenta în cele ce urmează caracterizarea sindromului depresiv, tinând cont de principalele aspecte, precum dispoziția pacientului, fizionomia depresivului, psihomotricitate, ideile depresive, incluzând și ideile delirante, suicidul (care poate aparea într-o tulburare depresivă, și care este o consecință a acesteia), vom ține cont și de tulburările de percepție (care apar de regula în episoadele severe), urmând să menționăm și modificările care au loc în plan biologic.
Dispoziția pacientului este caracterizată prin suferință, nefericire, cu sentimentul devalorizării propriei personalități. Această dispoziție nu se îmbunătățește în împrejurările în care sentimente obișnuite de tristețe ar dispărea (de exemplu o veste foarte bună primită ). Unii pacienți încercă o mascare a dispoziției fața de alți oameni, aceasta cel puțin pentru perioade scurte de timp, prin zâmbete și glume. Se manifestă deasemenea o lipsă a interesului și a plăcerii care este frecventă în depresie; ei nu manifestă interes pentru activitățile care înainte erau preferate de ei , nu manifestă interes pentru viață și nici pentru activitațile cotidiene. Sarcinile pe care trebuie sa le ducă la îndeplinire zilnic li se par o povară și de cele mai multe ori nu iși duce la bun sfarșit îndatoririle. Frecvent sindromul depresiv este acompaniat pe lângă indispoziția tristă, și de anxietate caracterizată printr-o stare de discomfort, teamă nemotivată. Alteori sindromul depresiv este mascat de anxietate prin dicomfortul și tensiunea internă, printr-o stare de anestezie psihică, dominate de neputință de “a se emoționa ”, de a mai avea sentimente pentru cei din jur, neliniște psihomotorie. Un alt simptom poate fi iritabiliatea care îl face pe pacient să raspundă cu supărare exagerată la solicitări.
Fizionomia depresivului reliefează o poziție gârbovită a corpului, fața are aspect îmbătrânit, ochii și privirea ii sunt fixe, triste, fară sperantă, sprâncenele și fruntea sunt încruntate, obrajii le sunt moleșiți, buzele le sunt strânse cu comisurile căzute; frecvența clipitului poate scădea, capul este înclinat înainte cu o privire îndreptată în jos, gesturile sunt de regula reduse. În ceea ce privește aspectul exterior al pacientului, acesta are o ținută și îmbrăcăminte neglijentă. Aceste imagini oferă impresia că depresivii nu mai acorda nici o importanță lumii exterioare, ci că sunt concentrați doar asupra elementelor care le alimentează această dispoziție.
Lentoarea psihomotorie este frecventă (deși unii pacinenți pot fi agitați). Pacientul merge, și iși îndeplinește acțiunile într-un ritm lent, percepe timpul ca fiind încremenit, pentru el timpul trece greu, gesturile sunt rare, cu o amplitudine scăzută și deci întârziate. Se manifstă o scădere a randamentului intelectual: gândire pesimistă care este fixată doar pe anumite idei (monoideatie). În ceea ce privește gândirea pacienții se plâng de incapaciatea de a gândi în mod clar și eficient, gândurile lor sunt inhibate, iar această inhibiție se extinde asupra percepției și a memoriei, de unde rezultă și trăirea dureroasă a prelungirii suferinței. Se manifestă o pierdere a voinței care îl fac pe depresiv incapabil de a lua decizii. Sentimentul unei lipse de forțe fizice și psihice sau de eupuizare rapidă, este constată de cele mai multe ori ca fiind mai evidentă diminineața decât la sfârsitul zilei. Depresivii nu pot urmari în mod eficient o conversație sau nu se pot concentra asupra unei lecturi, iar evenimentele petrecute pot fi cu greu evocate; atenția, reflexele și limbajul sunt încetinite considerabil. Se manifestă deasemenea o încetinire a activității ideatice, incapacitatea luării deciziilor.
Ideile depresive sunt simptome importante, și ele pot fi orientate către prezent, în care pacientul vede partea nefericită a fiecarui eveniment, se concepe ca pe un ratat, nu are încredere în propriile forțe, crede că în orice acțiune pe care o întreprinde eșuează; ideația deprsivă este orientată și către viitor (pacientul se așteaptă la tot ce poate fi mai rău, iși întrevede eșecuri, nu mai acordă importanță vieți și se poate manifesta dorința de moarte), și idei referitoare la trecut (care iau adesea forma sentimentului lipsit de rațiune și de autoacuzare pentru motive minore), precum și ideația suicidară. Indivizii suicidari mai puțini severi relatează idei de suicid tranzitorii(1/2 minute), recurente (o dată sau de două ori pe săptămână), iar indivizii suicidari mai severi pot sa-și facă chiar rost de materiale (o funie sau arma) pentru a le utiliza în tentative de suicid și pot avea deja stabilit locul și momentul unde va avea loc trecerea la act .
Suicidul se manifestă în trei etape: inițial prin gânduri suicidare care se apar în contextul trăirilor dureroase, în locul cărora depresivul preferă moartea. În al doilea rând apare dorința de moarte care este exprimată atât prin refuzul de alimentare cât și prin preocupări sau conduite precum alegera metodelor de punere în act a suicidului, și în ultimul rând tentativele de suicid, care se pot solda cu „reușita”, care nu este altceva decât punerea în practică a dorinței și a metodelor alese pentru suicid. Studiile au arărtat faptul că aproximativ 15 % din cei cu depresii severe se sinucid. Acest sfârsit tragic este adesea precedat de discuții pe tema suicidului sau de pregătirea accesului la act , de rezolvarea unor probleme finale mai importante. Asemenea aluzii venite din partea depresivilor trebuiesc serios luate în seama și este un exemplul clar al riscului suicidar.
Ideile delirante (care sunt întalnite în tulburările depresive severe) conțin aceleași teme ca și gândirea depresivă nedelirantă din tulburările depresive moderate, și anume ideile delirante de devalorizare, de inutilitate, dominate de trăirea dureroasă a unor sentimente de incompletitudine, de inferioritate, incapacitate și insuficiența exprimate ca o pierdere a stimei de sine. Această autodepreciere se poate rasfrânge asupra capacităților intelectuale, relaționale, asupra acțiunilor și asupra aptitudinilor. Ideile delirante de insatisfacție pesimistă, sunt datorate lipsei de speranță și convingerilor pacientului că propria lui viața este un eșec. Ideile delirante de culpabilitate sunt dominante de sentimente de autoînvinuire, rușine, remușcări și de solicitările de a fi pedepsit pentru lucruri pe care defapt nu le-a comis. Pot apărea, deasemenea idei delirante de persecuție care constau în credințele pacientului conform cărora alți oameni îl vorbesc de rău sau complotează împortiva lui. Ideile de insuficiență și dezinteres sunt intense, și sunt caracterizate de absența totală a atracței pentru viață, pierderea totală a interesului. Apar ideile de automutilare, bazate pe credințele că nu este vrednic de compasiunea celorlalți, că nu este vrednic să mănânce și ca merita să moară.
Tulburările de percepție, cu manifestare în episodul depresiv major, pot să corespundă pseudohalucinațiilor (experiența perceperii a ceva care aparține lumii exterioare, în același timp cu recunoasterea faptului că nu există). Într-un mic număr de cazuri sunt prezente halucinațiile bine definite, care sunt de regulă auditive și iau forma vocilor care confirmă ideile sale referitoare la lipsa de valoare.
Sunt perezente și un grup de simptome biologice care includ perturbarea somnului, iar cea mai caracteristică manifestare a acestui simptom este trezirea mult prea devreme dimineața, dar se manifestă deasemenea și intarzieri în adormire și trezirile pe timpul nopții datorate pesimismului, eșecurilor de care au avut parte. Există însă și pacienți depresivi care dorm în exces, însă cu toate acestea acuză faptul că se trezesc complet nerefacuți. În depresie scăderea în greutate este întalnită în multe cazuri, însă deasemena este prezentă crestera în greutate datorată mâncatului în exces. În această secțiune am caracterizat manifestările principalelor sindroame depresive, dorind ca în sectiunea urmatoare să prezint o clasificare a acestora.
2.2 Episoadele depresive
2.2.1 Episodul depresiv major .
Episodul depresiv major se carcaterizează prin dipoziție tristă, pierderea interesului și a plăcerii pentru aproape toate activitățile. În ulele cazuri dispoziția tristă poate fi negată la început. La copii și la adolescenți dispoziția poate fi iritabilă. La indivizii care se plâng că nu mai au sentimente sau că sunt anxiosi, prezența dispoziției depresive poate fi dedusa din expresia facială a persoanei și din conduită. Unii indivizi pun mai cu seamă starea lor pe baza acuzelor somatice. Apetitul depresivilor este în cele mai multe cazuri redus, însă există și cazuri în care apetitul este crescut, și pot dori compulsiv doar anumite alimente. Când modificările în apetit sunt severe poate fi observate fie o luare în greutate, fie o scadere în greutate. În ceea ce privește tulburarile legate de somn, se manifestă insomnia; insomnia are de patru feluri: insomnie mediană (se desteaptă din somn in timpul noptii și au dificultăți în a readormi ) , insomnia inițială (caracterizată prin dificultatea a adormi ), sau insomnia terminală (care presupune deșteptarea prea devreme și incapacitatea de a readormi); pacienții depresivi mai pot deasemenea să manifeste hiperinsomnie (cazurile sunt ceva mai rare), sub forma unor episoade prelungite de somn noaptea, sau prelungirea somnului diurn. Modificările la nivel psihomotoriu pot include agitația sau lentoarea. O persoană poate acuza oboseală exagerată fară epunerea unui efort considerabil; chiar și cele mai mici acțiuni îi solicită pacientului depunerea unui efort mare. Sentimentului de inutilitate si culpă, îi poate fi asociate gânduri de moarte.
2.2.2 Episodul maniacal
Episodul maniacal are drept caracteristici cresterea dispoziției, a activității, și a ideilor de autoimportanță. Când dipoziția pacientului este crescută, acesta este vesel, optimist. Unii pacienți pot fi iritabili, iritabilitate care se poate transforma ușor în mânie. Îmbrăcămintea pacientului este dominată de culori strălucitoare. Aspectul său exterior poate fi de multe ori dezordonat, neîngrijit. O altă caracteristică a sindromulului maniacal este hiperactivitatea care poate merge pana la epuizare fizică. Nu au capacitatea de a se concentra asupra unui lucru și a-l duce la bun sfârsit deaorece atunci când sunt atrași de alte lucruri, obișnuiesc să lase neterminat, ceea ce au început inițial. Limbajul lor este rapid, și bogat în idei, iar când tulburarea este mai severă se manifestă fuga idei, cu schimbări atât de rapide încât cursul gândirii este greu de urmărit, se constată deasemenea o implicare execisivă în activitățile plăcute. Ideile de grandoare sunt frecvente – pacientul având convingerea că ideile sale sunt originale și de o remarcabilă calitate. Pot apărea deasemenea și ideile delirante de presecuție, pacientul crezând că oamenii conspiră împotriva lui datorită valorii sale deosebite. Din punct de vedere biologic, somnul este adesea redus, pacientul trezindu-se devreme și plin de viață; apetitul pentru hrană este crescut, dorințele sexuale sunt deasemenea crescute, mergând pănă la dezinhibiție. Comportamentul poate fi dezinhibat, bazat pe decizii nesăbuite (își investesc banii în afaceri riscante, renunță la slujbe bine plătie), au o conștiință a bolii perturbată.
2.2.3 Episodul depresiv mixt
Episodul mixt se caracterizează prin dispoziții care variază (tristețe, euforie, iritabilitate ), însoțite de simptome ale episodului maniacal și episodul depresiv major. Apar frecvent simptome de agitație, insomnie, dereglarea apetitului, apare deasemenea și idei suicidare. Toate acestea determină o deteriorare marcată a activității sociale și profesionale a individului.
2.2.4 Tulburarea bipolară
Tulburarea bipolară este carcaterizată de apariția unuia sau mai multe episoade maniacale sau unia sau mai multe episoade mixte. Indivizii au avut deasemenea și unu sau mai multe episoade depresive majore. Recurența este indicată fie printr-o polaritate în schimbarea în polaritatea episodului (un episod depresiv major evoluează într-unul maniacal, sau într-un episod mixt, sau un episod maniacal evoluează într-un episod depresiv major, sau într-unul mixt ), fie printr-un interval între episoade de cel putin două luni, dar fără episoade maniacale.
2. 3 Clasificarea tulburarilor depresive .
Nu există un acord general asupra cele mai bune metode de clasificare a tulburărilor depresive; s-au încercat însă mai multe clasificări pe care le voi prezenta în această secțiune.
2.3.1 Clasificări bazate pe etiologie
Confrom acestei clasificări putem distinge depresia recativă și endogenă. În tulburările endogene simptomele sunt cauzate de factori din interiorul individului și sunt independente de factorii dinafară. În tulburarile reactive, simptomele sunt constituite de raspunsurile la factorii stresanți externi. Clasificarea endogen-reactiv a fost considerată ca fiind nesatisfăcătoare deoarece stabilește categorii care se întrepatrund. Lewis (1934) notează faptul că orice boală este produsul a mediului acționând asupra organismului, iar dacă acești factori se întrepâtrund, delimitarea între cele două nu poate fi exactă. Există însă și susținători ai acestei clasificări, care consideră că depresia reactivă și depresia endogenă au simptome diferite: ei susțin că depresia endogenă se caracterizează prin, dispoziție tristă, scădere în greutate, pierderea apetitului, tulburari de somn, iar depresia reactivă are simptome preponderant axioase, iritabile și fobice.
Depresia primară și secundară – Se susține că această clasificare a tulburarilor depresive a fost introdusă pentru scopul de cercetare, în încercarea de a exclude acele cazuri de depresie care pot fi cauzate de alte boli. Termenul de depresie secundară se aplică cazurilor care un istoric în ceea ce privește bolile psihiatrice non-afective (precum schizfrenia, nevroza anxioasă, alcoolismul sau alte boli medicale ). Depresiei primare îi sunt atribuite cazurile depresive care nu sunt cauze ale altor boli. Această clasificare are valoare pentru cercetare, însă valoare ei este mai redusă pentru clinician.
2.3.2 Clasificare bazată pe simptome
Clasificarea bazată pe simptome face distincța între depresiile nevrotice și depresiile psihotice. Distincția între aceste două categorii este dată de intensitatea simptomelor, astfel că în cadrul depresiilor nevrotice simptomele au o intensitate mai redusa (și ține cont de carcateristicile tulburării depresive ușoare, anterior), iar depresiile psihotice indică o intensitate ridicată a simptomelor depresive (corespunzătoare tulburării depresive severe), în care poate fi pierdut contactul cu realitatea prin forma halucinațiilor și a ideilor delirante.
2.3.3 Clasificare după evoluție și varstă.
Tulbulările unipolare și bipolare, inițial mânia și depresia au fost considerate ca fiind o entitate unică, ulterior în 1962, se face distincția între tulburare depresivă (depresie unipolara) episoadele de manie, și între persoanele care au avut atât episoade de manie cât și de depresie (tulburare bipolara) ; astăzi se păstrează tulburarea depresivă (depresie unipolare ) și tulburarea bipolară. Categoria tulburărilor unipolare include toate acele tulburări depresive care sunt caracterizate doar de simptome depresive. Tulburările bipolare sunt cracterizate de prezența atat a episoadelor depressive precum și a celor maniacale.
Tulburarile afective sezoniere sunt caracterizate de dezvoltarea repetată a unei tulburări depresive în aceeași perioadă a anului. Acest tip de tulburări pot să se datoreze suprasolicitărilor, într-o anumită perioadă a anului, însă pot fi datorate în exclusivitate modificării anotimpurilor. Aceasta tulburare se instalează doar toamna sau iarna, și la restabilirea primaverii sau a verii. Acest pattern a sugerat importanța acțiunii luminii asupra psihicului și a condus la tratamentul prin expunerea la lumină artificială în timpul zilelor scurte.
Depresia de involuție desemneaza tulburările depresive apărute la vârsta de mijloc, și sunt caracterizate prin agitație, dicomfort, tensiune, preocupări excesive pentru propria sănătate, dipozție tristă datorată perceperii unei scăderi în eficiența activitații în care în trecut obținea randament bun.
DSM IV clasifică tulburarile afective în felul urmator: Episodul maniacal, Epiosod depresiv major, Tulburările bipolare Tulburările depressive (depresie majoră, episode unic, depresie recurentă, și distimia ) și Tulburarile depresive fără altă specificație.
2. 4 Cauzele tulburărilor depresive .
Depresia poate avea multe cauze care includ factorii genetici, dereglări la nivelul neurotransmițătorilor, factori psihosociali (experiențele aversive din copilărie, dificultăți majore, limitarea rețelelor sociale, evenimente de viață indezirabile, stimă de sine scazută). În cazul celor mai mulți pacienți, episoadele depresive apar ca urmare a combinației factorilor familiali, biologici, psihologici și factori sociali care în timp cresc riscul dezvoltării unei tulburări depresive. Starea depresivă se manifestă deasemenea în cazul unor boli fizice, ca parte a mai multor sindroame psihiatrice, cum ar fi de exemplu tulburarile anxioase, abuzul de alcool, tulburările de alimentație.
2 .4.1 Cauze genetice
Influențele genetice sunt semnificative în cazul pacienților cu forme severe ale tulburărilor depresive, și care manifestă simptome biologice. Cercetarile indică faptul că în depresiile severe, efectele medilului nu au o mare improtanță, pe când în formele ușoare de depresie, factorii genetici sunt mai puțini semnificativi, iar factorii de mediu au o importanță mai mare. Majoritatea studiilor de familie indică faptul că parinții, fratii și copii pacienților cu depresie severă au un risc de boală cuprins între 10 și 15 % pentru o tulburare depresivă, în comparație cu 1/ 2 % din populația generală. Studiile pe gemeni indică faptul că posibilitatea dezvoltării în cazul psihozei maniaco-depresive pentru gemenii univitelini este de 68%, și pentru gemenii bivitelini de 23 % (Price, 1968, cit. de Gelder M., Gath D., Mayou R., 1994). Deasemenea, într-un studiu pe 71 de copii danezi adoptați, care au fost tratați anterior pentru o tulburare afectiva majoră, s-a găsit o frecvență semnificativ crescută a unor tulburari similare la rudele naturale (Wender, 1986). Leonard și colaboratorii au demonstrat că tulburăarile bipolare sunt mai frecvente decât în familiile unipolarilor. În ceea ce privește modul de transimisie ereditară, teoriile sunt contradictorii însă cele mai multe studii indică faptul că tulburarile deprsive pe familii au arăt că femeile sunt mai afectate decât barbații.
2 .4.2 Cauze psihosociale
Nivelul scăzut al stimei de sine, o personalitate obsesională, experiența aversivă în copilarie și patternuri negative referitoare la gândirea despre sine și despre altii , sunt considerați factori de risc pentru tulburarea depresivă. Alți factori includ evenimentele de viață predispozante, care implică de obicei o pierdere (precum un divorț, moartea unei persoane apropiate ), precum și persistența dificultăților majore, ca de exemplu un părinte singur, lipsa unui loc de muncă, sărăcia, lipsa suportului social sau a intimității. Dinamica familiei este fără îndoială o importantă influență în cursul tulburării depresive odată stabilită. Oricum rolul ei cauzal în apariția tulburării nu este foarte clar. Factorii de vulnerabilitate, precum lipsa unei relații confidențiale intime, sau ingrijiraea a mai mulți copii cu vârste sub 15 ani, poate oferi o predispoziție către depresie când toți acești factori mentionați mai sus sunt asociați cu evenimente amenințătoare sau stres prelungit.
2.4.3 Teorii psihologice privind etiologia.
Teoriile privind etiologia fac referire la mecanismul psihologic prin care experiențele recente sau mai vechi de viață pot duce la tulburări depresive.
Teoria psihanalitică
Teoria psihanalitică a depresiei a fost dezvoltată de Freud (1917), într-un articol intitulat „Doliu și melancolie ” în care a atras atenția asupra asemănării dintre fenomenele legate de doliu și simptomele tulburărilor depresive, și a sugerat că și cauzele ar putea fi similare. Freud nu a sustinut că toate tulburările depresive au aceeasi cauză, el a considerat că unlele tulburări sugerează mai degraba cauze somatice decât psihogene. Freud a menționat că la fel cum doliu este rezultat al unei pierderi, tot așa și melancolia este rezultat al unor pierderi, însă de altă natură. El a subliniat faptul că pacienții depresivi sunt adesea autocritici și a considerat ca această autoacuzare era în realitate o acuzare deghizată a altcuiva pentru care pacientul simte afectiune. Se considera că depresia apare atunci când sentimentele de dragoste și ostilitate se prezintă în același timp Când un obiect iubit este pierdut pacinetul devine disperat, în același timp toate sentimentele ostile legate de acest obiect sunt redirecționate împortiva pacientului, ca autoreproș. Freud a mai susținut ideea conform căreia pacientul regresează într-un stadiu timpuriu de dezvoltare, stadiul oral, în care sentimentele sadice sunt foarte puternice.
Klein (1934, cit. de Gelder M., Gath D., Mayou R., 1994) a dezvoltat ideea conform căreia sugarul trebuie să dobândească încrederea că, dacă mama îl părasește, ea se va întoarce chiar atunci când el este suparat. Acest stadiu de învățare propus de Klein o fost numit „poziția depresivă”, susținâd mai departe ideea conform căreia dacă acest stadiu nu este depășit copilul va fi mai susceptibil să dezvolte depresie la varsta adultă. Bibring și Jacobson (1953) au sugerat că pieredera stimei de sine este de importanță fundamentală în tulburarile depresive. Ei au arătat deasemenea că autostima nu depinde numai de experiențele stadiului oral , ci și de eșecurile din stadiile ulterioare de dezvoltare.
Neajutorarea invățată
Seligman (1975) a demonstrat că lipsa controlului asupra propriilor vieți este asociată cu depresia. Fenomenul a fost mai întâi observat în laborator, pe animale, și a observat că atunci când sunt expuse unor situații pe care nu pot controla precum stimulii punitivi, acestea dezvoltă un sindrom comportamental numit „neajutorarea învațată”, care are caracteristici asemănătoare depresiei, prin scăderea activității voluntare și scăderea apetitului alimentar. Mai apoi a fost extinsă ipoteza conform căreia depresia apare atunci când rezultate mult dorite sunt considerate ca improbabile, sau când efectele adverse sunt considerate ca probabile.
Teoriile cognitive
Beck (1967, cit. de Gelder M., Gath D., Mayou R., 1994) a sugerat că cognițiile depresive pot constitui tulburarea primară, sau pot fi un factor extrem de important în agravarea și perturbarea tulburării. El împarte cognițiile depresive în trei componente. Prima componentă o constituie ideile negative (ca de exemplu, nu sunt deloc potrivită în ceea ce fac), a doua componentă este un ansamblu de expectații, de exemplu faptul că o persoană nu poate fi fericită decât dacă toți ceilalti o plac. A treia componentă este dată de o serie de distorsiuni cognitive din care se pot da patru exemple: deducția arbitrară (trage o concluzie când nu existăa nici o dovadă în sprijinul ei), abstracția selectivă (care presupune focalizarea asupra unui detaliu și ignorarea trăsăturilor mai importante ale unei situații, suprageneralizarea (care vizează concluziile bazate pe un singur fapt ), și personalizarea (care are în vedere legătura între evenimente exterioare și propria persoană în mod nefondat). Beck a demonstrat că o persoana care adoptă în mod obișnuit astfel de gânduri va deveni mai probabil depresivă când va fi confruntată cu probleme minore.
Teoriile biochimice
Teoriile biochimice au susținut ipoteza monoaminică , care porneste de la supoziția că tulburarea depresivă se datorează unei anomalii a unui sistem neurotransmițător monoaminic, între una sau în mai multe regiuni din creier. Această ipoteză sugerează existența unei modificarei în cantitatea de monoamine furnizată. Cercetările ulteriore susțin existența unor alterări ale receptorilor.
Capitolul III
METODOLOGIE
Pentru realizarea lucrării de față, am utilizat ca și metodă de cercetare Analiza Interpretativ Fenomenologică (IPA – această abreviere va fi întâlnită și pe parcusrul lucrării). În cele ce urmează, în prima parte a acestei secțiuni voi trece în revistă câteva considerente generale ale acestei metode, după care voi descrie concret modul în care am realizat studiul prezentat în lucrarea de față.
3. 1 Analaiza Interpretativ Fenomenologica – Cadru general.
Analiza Interpretativ Fenomenologica (IPA) este o metodologie calitativă relativ recentă concepută anume pentru psihologie. Aceasta metodă a fost pe larg dezvlotată de Jonathan Smith și colegii săi, care au avut nevoie de o metodă calitativă de cercetare care să poată fi folosită pentru explorarea percepțiilor persoanelor despre sănătate, boală, și alte fenomene, dar care să nu desconsidere individul sau cognitiile, oferind posibilitatea de a analiza a datele, păstrându-și concentrarea asupra experiențelor participantului.
IPA admite faptul că diferiți oameni percep lumea în moduri foarte diferite, depinzând de personalitățile lor, experientele lor de viață anterioare și motivații, eforturile ei fiind focalizate în direcția înțelegerii și acordării de înteles semnificațiilor subiective a participanților.
Scopul IPA este de a examina în detaliu modul în care participanții dau sens propriei lumi personale – experiențe, evenimente din viața participantului, fiind preocupată de convingerile și cognițiile persoanei, de modul cum gândește și simte aceasta referitor la subiectul abordat, în cazul lucrării de față, referitor la tulburarea depresivă și a modului de a face față (mecanismele de coping). Metoda se bazează pe descrierile experiențelor de viață ale participanților, și mai puțin pe explicații, iar cercetătorul caută să surpindă semnificațiile de profunzime ale experiențelor trăite de participanți.
IPA accentuează faptul că activitatea cercetării este un proces dinamic care are un rol activ pentru cercetator în cadrul acelui proces. Se încearcă apropierea de lumea personală a participantului, dupa cum spune Conrad (1987 – citat de Jonathan Smith si Mike Osborn, 2003), pentru a avea o “perspectivă de interior”, dar acest lucru nu se poate face direct sau complet. Accesul depinde de și este complicat de propriile concepții ale cercetătorului, acestea fiind însă necesare pentru a da sens lumii acelei persoane printr-un proces de activitate interpretativă. Astfel este implicat un proces de interpretare în două etape sau o hermeneutică dublă: participantii încearcă să dea sens propriei lumi, iar cercetatorul încearcă să dea sens încercării participanților de a da sens lumii lor. IPA este astfel, conectată cu hermeneutica și cu teoriile de interpretare. Sunt posibile atitudini de interpretare diferite, iar IPA combină o hermeneutică empatică cu o hermeneutică legată de întrebări. Astfel, conform originilor sale fenomenologice, IPA este preocupată de încercarea de a înțelege cum este să iei parte la evenimentele din viața participanților, din puncutul lor de vedere. Cuvantul “înțelegere” cuprinde aceste două aspecte ale interpretării-înțelegerii în sensul indentificării sau empatizării cu o înțelegere, în timp ce se încearcă să dea de sens. Permiterea în cercetare a ambelor aspecte poate duce la o analiza mai bogată. IPA pune accent pe acordarea de semnificație realizată atât de participant cât și de cercetător care poate fi descrisă ca având cogniția ca preocupare analitică centrală, iar acest lucru sugerează o alinață cu paradigma cognitivă. IPA împărtășește cu psihologia clinică presupunerea existenței unui lanț de conexiuni între răspunsul verbal al participantului, cogniție, problema fizică și recunoașterea faptului că oamenii percep experinețele de viață în moduri diferite datorită personalităților lor și a motivațiilor diferite. Pentru a evidenția aici această legatură îmi permit expunerea unui scurt exemplu cu care m-am confruntat în realizarea practică a acestei lucrari: doi participanți având același diagnostic de tulburare depresivă vorbesc diferit despre boala lor – acest lucru fiindu-mi util in evidențierea proceselor perceptuale subiective implicate atunci când individul încearcă să dea sens bolii.
Astfel, IPA împărtășește cu abordările psihologiei cognitive și cu cele ale cogniției sociale din psihologia socială și cea clinică (Fiske si Taylor, 1991- cit. de Jonathan Smith și Mike Osborn, 2003), preocuparea pentru procesele mentale.
Analiza fenomenologică diferă foarte mult de curentul principal în psihologie când este vorba de alegerea metodologiei potrivite pentru asemenea întrebari. În timp ce curentul principal în psihologie este devotat metodologiei experimentale și cantitative, care presupun încercările de testare a ipotezelor preexistente, IPA implică analiza calitativă, presupunând stabilirea unui scop al cercetarii și a întrebărilor cercetării care sunt conturate deschis, fără a exista încercarea testării unor ipoteze predetermina.
Studiile de analiză fenomenologică sunt realizate pe baza de populațiilor de studiu de mici dimensiuni. Analiza detaliată a fiecarui caz în parte referitoare la transcriei ia mult timp, iar scopul studiului este de a spune ceva în detaliu despre percepțiile și înțelegerile acestui grup în particular, mai degrabă decât să facă predicții. Aceasta nu înseamnă că IPA este opusă pretențiilor mai generale pentru populații mai mari, ci doar că este mai degrabă devotată analizei minuțioase a cazurilor, decat generalizării.
Într-un studiu nomotetic, analiza se realizează la nivel de grupuri și populații și se pot face pretenții probabilistice despre indivizi, iar într-un studiu ideografic, pentru că derivă dintr-o examinare a studiilor de caz individuale, este posibil să se realizeze susțineri specifice despre acei indivizi.
Astfel, IPA și curentul principal în psihologie converg prin faptul că sunt interesate în examinarea modului în care oamenii gândesc despre ceea ce li se întamplă, dar diferă în ce privește modul în care această gândire poate fi studiată.
3.2 Cadru particular
Abordarea acestei lucrări este de natură fenomenologică deoarece are drept perocupare percepția, sau aprecierea personală a individului asupra unui eveniment sau fenomen, în cazul lucrării de față depresia.
Întrucat Analiza Interpretativ Fenomenologică este potrivită când se încearcă descoperirea modului în care indivizii percep situațiile particulare și modului de a da sens lumii lor personale și sociale, am stabilit:
Scopul studuiului prezentatat în această lucrare este – Descrierea experienței depresive și a mecanismelor de coping utilizate de către persoanele depresive
Din scopul menționat anterior, au rezultat urmatoarele întrebări ale cercetării:
Care este modul în care persoanele depresive percep depresia? Care sunt mecanismele de coping utlizate de persoanele depresive?
Abordarea acestei lucrări este de natură fenomenologică prin aceea că se preocupă de percepția sau aprecierea personală a individului asupra unui eveniment sau fenomen, în cazul lucrării de față depresia
Populația de studiu
În cercetarea IPA se încearcă de obicei să gasească o populatie studiu omogenă. Pentru colectarea populațiilor de studiu corespunzatoare, în cadrul Analizei Fenomenologice se construiește un grup pentru care întrebările cercetării să fie semnificative. Modul în care a fost definită specificitatea populației de studiu a depins de studiu în sine. În anumite cazuri, subiectul de investigație poate fi rar, și astfel se definesc granițele populației de studiu relevante.
În cazul de față, însă, unde se afla sub investigație un subiect mai puțin necunoscut, populația de studiu a fost extrasă dintr-o populație cu profile demografice și socio-economice similare: astfel ca populația acestui studiu a fost constituită din 6 femei cu vârste cuprinse între 45 și 60 de ani aflate în pensie de boală pe parcursul internării la Spiatului de Psihiatrie din Sibiu, având diagnosticul de tulburare depresivă.
Menționez faptul că, conform considerentelor IPA populația studiului a fost constituită de cine a fost pregatit să fie inclus în ea – subiecții au participat la studiu de bună voie, obținând acordul scris al acestora, participanții au fost infromați cu privire la studiu efectuat, precum și la posibilitatea acestora de retagere de la demersul stiințific.
Nu există un răspuns corect la întrebarea referitoare la marimea populației de studiu, însă depinde de: gradul de implicare față de nivelul de analiză al studiului de caz și de raportare, bogăția cazurilor individuale și constrângerile sub care se lucrează – se consideră că un numar de 6/7persoane este rezonabil, o astfel de consitență a populației studiate oferind suficiente cazuri pentru a examina deosebirile și asemenările dintre participanți.
Metoda de colectare a datelor – Interviul semi-structurat
Sunt posibile mai multe metode de colectare a informațiilor precum interviul realizat cu persoanele participante la studiu, cererea adresată participantului de a scrie o relatare autobiografică, ținerea unu jurnal, chestionarul prin postă electornică, metoda focus grup.
Pentru realizarea acestui studiu am utilizat, metoda considerată ca fiind exemplară în cercetările de tip IPA, și anume, interviul semi-structurat. Pentru o bună desfașurare a interviului și pentru întâmpinarea dificultăților pe parcursul derulării interviurilor am construit un ghid de interviu. Întrebările din grila de interviu au fost formulate deschis și clar. Menționez faptul că întrebările au fost adaptate nivelului de înțelegere a fiecărui participant, și nu am intervenit în adresarea întrebărilor a caror problemă a fost pusă deja în discuție de către participant, decât dacă am considerat necesar (cazul neînțelegerii subiectului de către participant sau o patrundere mai în profunzime a problemei respective).
Ghid de interviu semistructurat
Date referitoare la anamneza subiectului
Nume
Stare civilă
Relația cu familia
Date referitoare la simptomele bolii (depresia)
Motivul internării
Principalele acuze
Manifestări ale depresiei în cazul persoanei
Mecanismele de coping
Supotul social: – Comunicarea cu persoanele apropiate (familie, prieteni, colegi) despre ceea ce i se întamplă
-Importanța persoanelor apropiate în aceasta situație
Compararea socială: -Compararea cu alte persoane care trec prin aceeași situație
Căutarea de semnificații: -Acordarea unui înțeles la ceea ce se întâmplă
-Urmărirea dezvoltării personale în urma experienței
Copingul religios: – Gândul la Dumnezeu și practicarea rugăciunii, mai mult decât în mod uzual
Fuga de realitate: – Consumul mai mult alcool/ tutun, decât în mod obișnuit
– Implicarea în alte activități pentru a uita de situație
– Înceracrea de evitare a altor persoane
Autoblamarea: – Asumarea întregii responsabilități pentru situația în care se află
Acțiuni instrumentale – Pregătirea strategiilor necesare depașirii stituației
Pentru o bună colaborare cu participanții interviul a debutat cu subiecte mai generale, subiectele sensibile fiind abordate într-o etapă următoare în cadrul interviului pentru a permite participantului să se relaxeze și să vorbească confortabil. Am încercat, pe cât posibil ca interviul să se desfășoare fără întreruperi și în condițiile în care participanții s-au simțit confortabil. Pe parcursul interviurilor am urmărit să ghidez și să facilitez discuția. Au existat momente în care interviul s-a deplasat de la întrebările din plan, însă deplasările au fost acceptabile. Interviul a pătruns în arii care nu au fost prevăzute, dar care au fost foarte pertinente, astfel am lăsat interviul să continue considerând că astfel de informații au un caracter valoros, tocmai datorită caracterului lor spontan. Mentionez faptul că, conversația nu s-a îndepartat prea mult de la subiectul urmarit.
Pentru că nu este posibilă realizarea formei de intervievare necesară pentru studiul IPA, fără înregistrarea audio, participanții au fost înregistrați audio pe durata interviurilor cu acordul scris al acestora. În urma înregistrării audio a interviurulor, în faza imediat urmatoare am recurs la transcrierea integrală a interviurilor, inclusiv a întrebărilor intervievatorului, după care am urmat procedeul de analiză tematică.
Analiza tematică
Analiza tematică este etapa imediat urmatoare transcrierilor interviurilor, care presupune căutarea și identificarea firului comun care apare în interviuri printr-un proces inductiv de explorare și descoperire. Rezultatele cercetării în acest caz nu confirmă sau infirmă ipoteze, ci reies din datele adunate. Temele sunt concepte semnificative care leaga părți importante din interviuri. O prima etapă în analiza tematică este dată de transcrierea care este citită în repetate rânduri, iar marginea din stânga foii fiind utilizată pentru a nota ce este interesant sau semnificativ în legatură cu ce spune participantul. A fost important în prima etapă a analizei citirea și recitirea transcrierii pentru familiarizarea cu textul. Fiecare lectură a scos la suprafață noi aspecte. Într-o etapă urmatoare în analiza tematică, temele din partea stangă au fost reluate în partea din marginea dreaptă a foii la un nivel mai înalt de abstractizare, invocând o terminologie mai psihologică – acest proces poartă numele de codare inițială și este un proces de analiză propriu-zisă. Mai apoi între temele rezultate de aici s-a realizeazat conexiuni prin ordonarea lor cronologică, așa cum apar în transciere, iar mai apoi urmatoarea etapă implica ordonarea mai analitica a temelor în încercarea de a da sens conexiunlor dintre temele care apar (realizarea de clusteri tematici). După finalizarea procesului de clustare tematică în cazul fiecarui intreviu se trece la căutarea temelor care reflecta experinete comune. Temele identificate au fost trecute pe o pagină separată pentru a facilita găsirea de similarități sau conexiuni între ele, astfel unele teme au fost grupate împreună în teme supraordonate. În această etapă s-a realizezat noi clusteri cu un nivel și mai înalt de generabilitate care s-a conturat din temele inițial identificate – acestea reflectă experiența comună împărtășită de participanți. Urmatoarea etapă constă în realizarea unui tabel de teme ordonat, coerent. Astfel, procesul de mai sus a identificat câteva manunchiuri de teme care surprind preocupările cele mai importante ale participanților Mănunchiurilor de teme li s-a dat un nume și reprezintă temele supraordonate. Tabelul listează temele care merg în paralel cu fiecare temă supraordonată și apoi este adăugat un identificator fiecărei situații pentru a facilita organizarea analizei si gasirea sursei originale. Identificatorul indică unde pot fi găsite situațiile fiecărei teme în transcriere. Etapa finală a analizei fenomenologice este transpunerea temelor într-o formă narativă, analiza continuă însă și în procesul de scriere, narațiunea cuprinzând experinețele comune participanților.
Secțiunea de discții în Analiza Fenomenologică presupune prezentarea rezultatelor prin realizarea conexiunii cu informațiile existente în literatura de specialitate.
Capitolul IV
PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA
REZULTATELOR
Încep această secțiune a lucrării de față prin a reaminti întrebările care au stat la baza acestui studiu, și anume:
Care este modul în care persoanele depresive percep depresia?
Care sunt mecanismele de coping utilizate de persoanele depresive?
După cum spuneam, și în secțiunea de metodologie, populația de studiu a avut în consistență 6 persoane, femei, cu vârste cuprinse între 45 și 60 de ani, aflate în pensie de boala, și în perioada lor de internare la Spitalul de Psihiatrie din Sibiu. În conformitate cu principiile etice, participanții au fost informați cu privire la studiul la care au luat parte, si în această direcție a fost întocmit un protocol de oținere a acordului scris din partea acestora, iar pentru a păstra confidențialitatea persoanelor participante la studiu, am utlizat câte un pseudonim pentru fiecare dintre ele.
4. 1 Rezultatele studiului
În timpul alanizei un număr variat de teme au apărut și au subliniat natura multi-dimensională a experiențelor participanților, însă în urma procesului de prelucrare a datelor, s-au cristalizat 8 teme majore, cu subtemele supraordonate, care vor fi prezentate în continuare(a se vedea anexa).
În vederea realizării unei perspective holistice asupra datelor, prima temă identificată (de mine) în procesul de analiză face referire simptomele depresive, și își propune să răspundă la prima întrebare a acestui studiu, și anume – perceperea depresiei de către subiecții cu tulburări depresive.
Când participanții au fost rugați să descrie starea în care se află, au făcut mențiuni primordiale la imposibilitatea de a se odihni. Sub forma afirmațiilor de genul : ” Nu pot să dorm mai deloc”, ” Nu pot să dorm nopțile”, „nu dorm nopțilee, mă trezesc dimineața foarte foarte obosită” participanții, au adus în discuție faptul că sunt privați de un somn nocturn odihnitor. Reacția firească, normală a organismului este aceea de a se odihni în timpul nopții, iar în depresie această recție normală este deviată. Este evidentă aici, lipsa actului voinței în ceea ce li se întâmplă și incapacitatea lor efectivă de a se odihni – în ceea ce privește somnul participanții se percep ca fiind neputincioși.
Participanții descriu depresia și sub forma unei agitații inutile, a unei iritabilități:
„ n-am mai avut răbdare să mai fac mâncare ,n-am mai avut rabdare să mai fac nimic.”,” eu nu mai am răbdare să mai stau în casă.”
Această iritabilitate este se manifestă sub forma lipsei de răbdare în desfășurarea activităților uzuale. Starea de iritabilitate, de agitație se manifestă chiar și atunci când nu trebuie să aștepte: eu nu mai am răbdare să mai stau în casă. Limitele pragurilor de toleranță sunt semnificativ coborâte, astfel că ceea ce înainte desemna o situație acceptabilă, acum este considerată ca fiind ieșită din comun, și sunt pentru depresivi exagerat de supărătoare. Mihaela ne destăinuie faptul că se simt deranjată de „orice”. Acest orice este descris de situații absolut normale, precum un bec aprins, sau televizorul care este dat de copii un pic mai tare, iar în cazul Mariei prin lipsa de răbdare pentru gătit.
În depresie subiecții percep și o reducere a apetitului pentru mâncare.
„Nu prea am poftă de mâncare deloc, și nu mănânc că nu prea pot v-am spus că și când pun mâncarea în gură mi greață, îmi vine să o dau afară, aș putea să stau două zile să nu mănânc”
Pacienții mărturisesc faptul că ar putea să stea chiar perioade mai îndelungate fără a consuma alimente. Mai mult de atât alimentele, oricare ar fi ele, le provoacă o stare de vomă. Pentru că nu putem separa organismul de psihic, partea somatică este și ea puternic implicată în depresie, în acest caz prin refuzul ei de a fi hrănită, de a se menține în viață. Maria menționează faptul că se obligă să mănânce: ” Mănânc obligatoriu”, are nevoie depunerea unui efort suplimentar pentru a îndeplini o funcție specific umană, și anume aceea de a se hrăni; tot ea mai subliniază faptul că mâncarea pentru ea nu mai are nici un gust: ” nu-mi place nimic, toată mâncarea e seacă așa”.
O preocupare pentru persoanele depresive o reprezintă, problemele de natură somatică. Starea degradare a sănătății reprezintă unul din lucrurile de care gândirea este în mod excesiv preocupată. Această preocupare pentru partea somatică este prezentă la toți participanții, desigur, sub diferite forme:
„sunt bonavă de diabet”, „am tensiune”, „m-am operat odată la 14 ani, dupaia la 25”, „capul și aicea zona pieptului mă doare rău”, „eu sunt operată de trei ani la stomac de ulcer perforat, la un picior am tijă, sunt operată”.
În mod normal o persoană nu poate deține controlul singură asupra bolilor și aspectelor somatice, însă ceea ce participanții spun că se întămplă cu ei din acest punct de vedere este o degradare, o intensificare negativă la nivel somatic:
„creștea tensiune, creștea diabetuu. În rău și-n rău de-atucea într-una”
Aceste probleme de natură somatică nu reprezintă decât fodul pe care se accentuează degradarea lor ca persoane.
Tot pentru a descrie starea în care se află participanții au mărturisit că percep și o puternică dimminuare a interesului. Diminuarea interesului se traduce prin lipsa poftei de viață. Viața este ghidată de anumite interese, anumite lucruri care produc plăcere, iar în depresie se constată că această diminuare a interesului atinge un nivel profund, nimic din viața lor nu mai reprezintă o atracție, nu se mai simt stimulați de nimic. Este percepută o lipsă de satisfacție care nu mai poate fi provocată de nimic, deoarece nu se mai simt atrași de nici o activitate. Se produce o suprasaturație artificială percepută de subiecți. Am folosit termenul de suprasaturație artificială pentru a scoate în evidență faptul că nivelul de saturație ridicat este datorat nu parcticării îndelungate a unei activități, ci datorită situației în care se află:
„ Să vă spun sincer câteodatăă, când mă văd și așa bolnavăă parcă m-am săturat de toate, am zile când nu îmi vine să fac nimic așa, nu știu cum să vă zic”
Tot ce fac în această perioadă subiecții, este descris ca fiind „fără plăcere”. Mariana, un alt participant la acest studiu, scoate în evidență faptul că viața a venit prea tristă pentru ea, motiv pentru care nu mai reprezintă un motiv de satisfacție. Diminuarea interesului apare ca fiind în directă legătură eficiența redusă în efectuarea sarcinilor, spre exemplu Maria spune că nu mai avea chef, și nici răbdare să gătească – este evident faptul că odată cu diminuarea interesului se reduce și implicarea pentru rezolvarea unei sarcini, este deasemenea redusă.
În ceea ce privește viitorul participanții se situează într-o totală incertitudine:
„Eu pot să spun că planuri pentru viitor nu am, nu mai am, nu am cu toate că aveam de gând să zugrăvesc, să mai fac ceva prin casă – planuri aveam, planuri aveam și dacă nu se întâmpla le făceam, dar acuma nu mai am nici un plan, nici un plan pentru că nu știu cum oi reacționa când ma întorc acasă, nu am panuri, nici un plan n-am”
Viitorul pentru ei nu întrevede nimic. Planurile care le aveau anterior pentru viitor sunt acum anulate. Sunt conștienți de faptul că viitorul depinde de ei, dar totodată admit faptul că nu pot controla starea în care se află: ”nu știu cum oi reacționa când ma întorc acasă”, lucru care le sporește și mai mult nesiguranța referitoare la viitor
Un alt lucru pe care îl percep participanții pentru a descrie starea în care se află este tristețe profundă. Menționez faptul că subiecții percep un anumit eveniment ca având rol activator în provocarea suferinței profunde
” I – Dacă v-ar suna acuma unul din nepoți și v-ar spune că fratele d-voastră este bine…
P – Nu știu, nu știu dacă m-aș bucura, nu. Nu m-aș bucura știi de ce – pentru că prea ăă, prea profundă îi tristețea asta a mea. Așa ceva n-ai putut vedea chiar am zis: le-o murit la oameni copii, o avut accidente, o avut alte nenorociri și-trecut prin ele, o trecut – și eu nu pot, au trecut prin ele, prin nenorociri și eu uite cu fratemio mă doare sufletu de nu mai știu ce fac și ce pot să mai fac. Nu știu, eu una cred că nu mai îmi revin, prea prea de tot m-am distrus, nu cred că mai îmi revin”
Maria se consideră profund afectată de evenimnet încât se percepe pe sine ca fiind incapabilă să depășească, să iasă din starea de depresie chiar și în urma unei răsuciri pozitive a situației. Este practic uimită și în același timp depășită – nu găsește răspunsul pentru tristețea profundă în care se află, este o „durere a sufletului” pe care nu și-o poate explica – o distrugere mai mult decât ea pot accepta: prea prea de tot m-am distrus. Particpanții recunoasc faptul că starea de durere profundă acționează fără voia lor, ei nu își doresc acest lucru, și totuși li se întâmplă:
„N-aș mai vrea să fiu așa, să mă supăăr, pe cuvânt că n-aș mai vrea, dar nu știu”
Sunt surpinși de profunzimea propriei lor tristeți fapt care îi situează în incapacitatea de a acționa pentru a depăși această situtație. Participanții acestui studiu percep depresia ca fiind pentru ei o situație fără ieșire.
Faptul ca subiecții își doresc mult să treacă peste această situație, dar nu reușesc, și nici nu știu cum, definește o altă temă majoră din analiza de față, si anume inhibiția. Inhibiția se manifestă în primul rând la nivel cognitiv prin memoria vie a evenimentelor traumatice. Participanții îsi reamintesc în detaliu trăirea situației care a provocat suferință:
” Am stat acasă și am tot dat telefon seara să văd ce se mai întâmplă cu el. L-a operat luni, i-a facut operație luni dar ăăă aaa l-a băgat la reanimare sau cum se spune… Miercuri l-a deschis din nou si iară a stat tot așa adormit, și-a stat așa aproape două săptămâni…de n-a vorbit și n-aa.. n-a reacționat. Eu în ăștia două săptămâni m-am nenorocit”
Inhibiția este percepută ca pe o imposibilitate de a se deconecta, și de a acționa în altă direcție, decât în cea în care este activată gândirea lor „Am stat acasă și am tot dat telefon seara să văd ce se mai întâmplă”, acțiune care oricum nu are nici un efect asupra rezolvării problemei.
Interesant de observat faptul că starea de „rău” este descrisă sub forma gândurilor: „gândul la bani și laa la boala lui și la astea, astea sunt” și a imposibilității de a renunța la ele. Această cădere pe gânduri nu este una de natură rezolutivă în vederea luării unei decizii sau a stabilirii unui plan de acțiune, ci are mai mult un rol regersiv de degradare a calității vieții subiecților. În cazul Adrianei regresia la nivelul gândirii este atât de înaintată încât atinge pragul critic odată cu dorința de a-și pune capăt vieții:
„I – Care sunt gândurile d-voastră, la ce vă gândiți?
P – Mă mai gândesc așa la, prin ce-am trecut, așa câteodată, dar rar. Aveam gânduri, vă spun acumaa așaa că vorba aia, să mă sinucid, să mă-arunc sub trenuri, să mă spânzur. Dacă plecau copii la lucru și îți dai seama- acuma numai, numai am așa – deci vă spun așa, plecau la lucru și ziceam „no duce-vă-ți că pană veniți de la lucru mă spânzur”, na (voce scăzută)…”
Reamintire a evenimentelor traumatice realizează inhibiția cognitivă prin conectarea la detaliile referitoare la evenimente – pacienții nu se feresc sa își aducă aminte evenimentele respective, dimpotrivă, le sunt încă foarte vii în memorie – lucru care arată conectarea lor permanetă la acestea. Inhibiția cognitivă se realizează și prin fixația ideativă asupra altor gânduri – pacienții mărturisesc acest lucru, însă celelalte idei fixe care persistă în mintea lor au, ca și cele referitoare la evenimentul traumatizant, au o conotație negativă pentru propriile persone – acestea iau forma îngrijorărilor referitoare la faptul că ” mă duc înapoi acasă și n-o să mă descruc, n-o să mă descurc cuu gătitul, cuu să intru iară în ritmu meu așa cum am fost.”, referitoare la lipsa banilor, la boală, la ce fac copii care sunt singuri acasă
„Vreau să vă spun am devenit așa indiferentă – mă uitam la televizor dar nu-mi plăcea nimic. Povesteau femeile care cu care eram obișnuită, dar nu mă-nteresa pe veci poveștile lor. Foarte, foarte indiferentă am devenit; așa parcă nu mă mai interesa nimica și parcă gândul numa la el îmi era.”
Ceea ce este evident, este faptul că subiecții percep o concentrare excesivă asupra evenimentului negativ, dar se observă o diminuare totală a concentrării asupra altor stimuli care au fost parte din activitățile care anterior producea mare plăcere, precum privitul la televizor, preocuparea pentru binele celorlalți, pentru activitățile casnice de zi cu zi.
” N-am mai râs, n-am mai râs, de când am auzit de fratemio n-am mai, n-am mai putut trage un zâmbet, un zâmbet, știi ce ți aia – un zâmbet n-am mai putut să trag (voce înceată). De-ar fi de-ar povesti nu știu ce, de-ar fi nu știu cum și ori ce n-am mai putut zâmbi. Nu- mai-pot !”, „Și nu pot plânge… am plâns la… am plâns prima zi – adică sâmbătă mi-a spus că-i bolnav – duminică, prima zi de Paști am plâns vreoo oră după el, si de-atunci cred că trebe să mă tai să dau o lacrimă. Nu pot plânge.”
Ceea ce reiese din citatul anterior este faptul că se percepe de către subiecți o inhibiție si la nivel afectiv exprimată prin inposibilitatea exteriorizării emoționale corespunzătoare unui anumit eveniment. Se percepe de către subiecți o imposibiliate a exprimării atât a emoțiilor negative, cât și a emoțiilor pozitive – participanții se situează la limita dintre exteriorizarea emoției pozitive și a celei negative. Ei mărturisesc că nu le mai pasă, că efectiv nu mai pot simți. Participanții se surprind într-o stare de și indiferență afectivă – orice s-ar întâmpla (fie un eveniment negativ, fie un eveniment pozitiv să aibă loc), nimic mai are efect de emiționare afectivă, percepându-se ca fiind într-o stare de imunitate afectiva atât pozitivă cât și negativă. Când Adriana este rugată să spună cum a reacționat atunci când soțul ei a murit, ea spune ” Eu n-am plâns, n-am plâns deloc”; anterior acestei mărturisiri, tot ea spune că în situația în care soțul făcea scandal iar ea era și atunci terminată își lasă copii cu soțul, „n-am mai ținut cont și m-am dus la mama, și-o venit ș-acolo după mine – n-am mai vrut să vin”
Inhibiția se manifestă și la nivel social prin lipsa dorinței de comunicare cu cei din jur
” Uneori aam, așa nu știu cum să vă zic,că nuu, nici nu-mi vine să vorbesc cu cineva să stau de vorbă”,” uneori mi greu și să vorbesc cu cineva.”,” dacă nu ma întreba cineva de vorbă, întrebam eu, eram altcumva nu știu cum să vă zic, da acumaa am momneta dacăă și acasă dacă nu ma-ntreabă cineva de vorbăă, eu nu, nu prea îmi vine să vorbesc, nu prea, nu știu”
Dacă înainte comunicarea cu persoanele apropiate era o ințiativă aproape automată și nu necesita nici un efort, acum, efortul pentru comunicare este atât de mare, atât de îngreunat încât pacienții refuză să îl mai facă. Este redusă la minimum dorința de a păstra legătura cu exteriorul, cu persoanele de altfel, apropiate înlocuindu-se cu o retragere în interior. Ei consideră că nu mai e important ca prietenii să mai știe de situația personală: ” de ce să știe de mine?”, personele necomunicând devin indiferente față de interesul celolalți, susținând deasemenea ideea că pentru a socializa este nevoie de o anumită stare de bine, neproblematică, pe care pacienții nu o au, refuzând astfel exteriorizarea prin cuvinte.
Temele care vor fi puse în discuție în cele ce urmează, au fost identificate pentru a răspunde la ce-a dea doua întrebare a acestui studiu, și anume care sunt mecanismele de coping utilizate de persoanele care au depresie, și cum sunt acestea percepute de către subiecți. Acest lucru nu înseamna că răspunsurile pentru prima întrebare a cercetării au fost epuizate – descrierea depresiei continuă și în acestă secțiune, însă prin punerea în evidență în mod special a mecanismelor de coping utilizate de participanții acestui studiu.
O primă temă principală identificată în această direcție, și deci îmi permit să spun, un mecanism de coping frecvent utlilizat este cel al comparării sociale, prin compararea propriei persone cu propria persoană într-o altă situație, și apropriei personae cu ceilalți. Este interesant de observat pe parcursul interviurilor acest mecansim de coping de către participanți, fiind utilizat ori de câte ori subiecții au dorit să descrie depresia în care se află:
” Cum să zic eu, înaintee aveam altă viațăă, acum o am pe asta numa, numa supărarea acolo. Nu mai am, că tot mă gândesc la rău, nu la bine, niciodată. Nuaii că când n-ai fi avut nimic, cum să spun eu că nu șitu să spun – una când nu ai nimic în viațăă, al doilea când ai.”
– drept dovadă fiind invocarea comparării sociale, de către participanți pe tot parcursul interviurilor, fără a fi solocitați. Compararea socială se realizează în primul rând cu propria persoană. Participanții au utilizat compararea socială pentru a scoate în evidență nivelul de degradare în ceea ce privește sănătatea:
” – Acuma de la doua saptamani încoace. Pănă atuncea n-am prea avut. Ei ! mă mai simțeam eu prost, dar mă puneam în pat și-mi reveneam. Ei da acuma cum mă trezeam aveam așa oo, o stare rea, o stare foarte rea.”
Pentru a pune în evidență situația stării de sănătate în care se află, toți participanții au utilizat compararea socială. Maria prin comparare socială percepe faptul că stare ei de sănătate s-a înrăutățit „de la doua saptamani încoace”, ea detaliează acestă stare prin descrierea situației anterioare stării din prezent – ea spune că și înaninte se mai simțea rău, dar prin odihnă ea reușea să depășească acea stare, în timp ce acum starea ei e „foarte rea”. Acest tip de comparare socială nu are efecte benefice asupra stării psihice, deoarece folosește compararea socială pentru a arăta starea de degradare a sănătății în care se află. În ceea ce privește relațiile, pentru a sublinia schimbările care au avut loc în relațiile cu cei din jur, sau cum au fost afectate relațiile de starea de depresie, pacienții au utilizat deasemenea compararea socială:
„Daa, deci înainte pănă nu eram în stare asta așaa, deci orice îmi cerea copii, orice vroiau le făceam așa cu drag pentru ei, le făceam cu dragă inimă, și le vorbeam frumos și așa, șii acuma nu mai uneori dacă intră copilu în casă și îmi zice „mamă fă-mi un senviș, sau vreau cartofi prăjiți „și acuma urlu la ei”
Se observă faptul că și în acest caz este utlizată compararea socială pentru a evidenția schimbările negative care au avut loc la nivel de relații interpersonale. Exeplul cel mai relevant în acest caz este Mihaela se compară pe sine cu situațiile din trecut, modalitate prin care ne mărturisește faptul că înainte să fie în starea de depresie relațiile cu copii ei, erau marcate de afecțiune, pe când acum, stabilit de ea, pe axa trecut prezent, aceste relații sunt deteriorate datorită lipsei de preocupare a propiei persoane pentru copii ei. Participanții s-au comparat cu sine și în ceea ce privește activitățile din trecut:
„Nu c-nainte – mă gândeam de seara ce să mănânc dimineața și ce să fac și ce să mai fac în ziua aia, ce să lucru și tot să-mi – eram activă, earm foarte, foarte, făceam mâncare și pentru familia fiicei mele și pentru că-ii la casa ei, făceam și pentru mine, mai ajutam și o doamnă care era neputincioasă – și-am decăzut”
Cel mai reprezentativ exemplu în acest caz este Valerica, care se compară pe sine în situația prezentă, cu sinele din trecut– când era o persoană activă, fiind preocupată pentru binele celorlalți, care avea activități zilnice planificate, iar în prezent se percepe pe sine ca fiind decăzută. Ceea ce voi pune în evidență în cele ce urmează este faptul că, peroanele depresive nu se compară doar cu propria persoană, ci se realizează și o punere în balanță a propriei persoane cu celelalte persoane pentru a obține informații despre situația lor de față. Interesant de remarcat, când compararea socială a fost stimulată, mai exact când participanții au fost rugați să se evalueze comparativ cu persoanele care sunt internate la fel ca ei, deși au recunoscut faptul că au întâlnit și persoane care sunt în situații mai grele decât cea a lor, subiecții au concluzionat că ei se consideră ca fiind cei mai bolnavi:
” I – Cum vă vedeți în raport cu persoanele care sunt internate aici?
P – Păi știu și am văzut și alții care îs mai rău ca mine, dar mă gândesc, Doamne poate eu îs mai bolnavă ca ele.”
Și în acest caz, ca dealtfel și în celelalte cazuri de compararea socială, se accentuează starea critică în care se percep a fi participanții la acest studiu. Concentrarea excesivă asupra propriei situații îi împiedică să vadă diferențele care în mod uzual au efecte pozitive asupra unei persone care rezultă în urma comparării sociale, fie ele chiar și foarte evidente – surprinzător fiind faptul că toți participanții se percep ca fiind „cel mai rău”.
” baa vezi pe cineva șii-ți pare rău. Îți pare rău că chiar să vrei să fii să nu-ți pară rău și-ți pare rău – un lucru când l-ai avut frumos de la început, și la urmă să il ai urât în continuare, nu-ți mai place, nu-ți mai trebuie absolut nimic”
Ceea ce este evident din citatul anterior este faptul că și compararea socială se realizează fără un efort voluntar din partea participanților. Compararea cu starea anterioară acestei situații este descrisă ca fiind frumoasă, iar starea din prezent este văzută ca un continuu urât, producând în mintea Miarianei o continuă stare de neplăcere și insatisfacție. Tot Mariana menționează faptul că nu se poate deconecta de la astfel de gânduri, că astfel de comparări, și automat efecetele negative ale acestei comparări sunt foarte frecvente : “asta-i la ordinea zilei.” Este cunoscut faptul că, compararea socială este utlizată pentru a obține informații despre propria persoană – compararea socială poate ajuta individul care o realizează să obțină informații pozitive sau negative despre elementul comparat, în cazul nostru propria persoană a pacientului – este interesant de remarcat faptul că participanții la acest studiu au utilizat compararea socială obținând informații negative despre sine.
O altă temă majoră identificată în studiul de față pentru a descrie mecanismele de coping utilizate în depresie, este dată de suportul social. În ceea ce privește suportul social, este perceput un dezechilibru la acest nivel – mă refer aici la evenimentului activator. Menționez faptul că subiecții au adus în discuție această temă fără a fi întrebați de către intervievator. Ei au perceput evenimentul ca fiind în directă legătură cu starea depresivă în care se află.
” Eu sunt bonavă de diabet și trebuie să fac patru insuline pe zi, și m-am descurcat foarte bine, pănă acum două săptămâni (4 s pauză) – am primit un telefon din Germania – am un singur frate care este în Germania și mi s-a spus ca e foarte bolnav[…]care mi-a spus că l-ar fi internat la spital, la Munchen, la spitalul ăla mare pentru că a fost foarte grav bolnav și a vomit numai sânge, și cred că trei sfert din stomac i-o tăiat. Și a stat două săptămâni la reanimare și asta m-a nenorocit că nu se mai trezea, având cu stomacu.”
Carcaterul spontan a acestei teme denotă importanța majoră pe care evenimentul îl are pentru participanți. Participanții au mărturisit faptul că starea de depresie a intervenit în urma experimentării unei situații care a avut rol activare a suferinței în viața acestora. Evenimentul negativ activator face legatura dintre „cum am fost” – starea de bine din trecut, și „cum sunt acum”- rezultatul decăderii în care participanții trăiesc în prezent. Punerea în discuție a acestui eveniment activator este realizată prin intermediul comparării sociale pozitive cu propria persoană care are efecte de creștere a discomfortului pshic– evenimentul este perceput ca fiind intermediarul dintre trecut și prezent, cu consecințe devastatoare în prezent. Pe fondul situațiilor nu foarte bune din trecut (soț alcoolic, lipsa banilor, boală de diabet), însă cărora participanții au reușit să le facă față cu bine intervine o situație, un eveniment de care sunt luați prin surprindere, în urma căruia se observă o imposibilitate de rezistență care duce la căderea în starea de depresie.
”Știți de când m-o afectat cel mai mult – de când m-o dat în șomaj”(Adriana),
” Am avut un necaz mare, mi-o paralizat soțu de patru ani de picior de mână” (Constantina), „mai ajutam și o doamnă care era neputincioasă – și-am decăzut din data de 25 octomcrie cu ocriză…”(Valerica),
„cel mai mult mă enervează când vine el beat acasă”(Mihaela),
„am fost la 14 ani am facut o operație la cap, o căzătură din lovitură… aicea așa (zona capului , partea superioară) nu mai e care-a fost nu mai estee și acuma”(Mariana).
Este interesant de observat cum deși evenimentul activator a luat formă diferită în fiecare caz în parte, la toți cei șase participanți evenimentul este de natură socială – este perceput ca un stimul negativ care acționează fie în mod direct asupra propriei persoane, fie se produce în contextul social imediat apropiat. Este prezentă o identificare, în cazul participanților în care acțiunea negativă nu se produce în mod direct asupra lor, cu persoana asupra căreia s-a produs în mod direct acțiunea, suferința fiind intensă atât în cazul lor cât și în cazul celor asupra cărora evenimentul negativ s-a răsfrânt în mod direct. Participanții au mărturisit că evenimentul este pentru ei ca fiind cel mai rău lucru care li se putea întâmpla.
În urma acestui dezechilibru perceput la nivel social, este de remarcat faptul că participanții urmăresc o intensificare a acestuia în ceea ce privește importanța – participanții fiind în căutarea unui suport social adecvat, ca și modalitate de a face față (de coping):
” păi și când am ieșit de la diabet atâta eram de tristă, atâta eram de mută, iar nu vorbeam dar aveam o prietenă care mi-o plecat acuma la Sibiu și mă duceam zilnic la aia, zilnic,zilnic,zilnic; mergea la lucru la patru eram la ea. Nu dormeam noaptea la mine da dormeam două ore la ea și eram cu cineva. Ei aia o plecat la Sibiu acuma nu mai am pe nimeni ca să mă pot duce, să ma pui în pat la careva sau să mă duc în fiecare zi”
Exemplul cel mai relevant pentru acestă situație, este de această dată, ilustrat de Maria. Ea scoate în evidență importanța pe care suportul social o are pentru ea, printr-un alt mecanism de coping, și anume compararea socială – se compară pe sine cu o altă situație în care trecea prin momente grele, și anume aflarea diagnosticului de diabet. Pentru ea situația trecută pare a avea un nivel de dificultate mult mai scăzut decât situația de față, datorită suportului social adecvat de care a beneficiat în trecut, mai exact a unei prietene foarte apropiate. Situația cu care Maria se compară este una similară celei prezente în ceea ce privește nivelul de degradare, însă situația peste care a reușit să treacă datorită eficienței suportului social. Datorită mutării domiciuluilui prietenei respective, Maria pierde relația apropiată cu ea, fapt care duce, deci, la lipsa unei persoane foarte apropiate – se percepe astfel o insuficiență la nivelul suportului social.
„Ieri o fost două la mine, dar toate fetele îmi bagă în cap, toate fetele îmi spun să am curaj, să să nu mai pun totul la suflet, să îmi fac bunăvoință, să.. săracele s-or și săturat câte vorbe or băgat în mine – dar zici că vorbește degeaba, zici că vorbește degeaba”
Insuficiența percepută la nivel social, nu înseamnă nici decum absența suportului social. Chiar și fără existența unei familii proprii care să îi fie aproape, suportul social are o consistență ridicată, dar percepută ca fiind insuficient de adecvată:
“Am o prietenă profesoară, apăi ea predă ore aia n-are timp să stea cu mine, aia de la patru la șapte predă. Apăi mă duc la aialată sunt patru inși- lucră de noapte – nu pot să vorbești tare ca-i deranjezi pe ăia; apăi una mi-o plecat în Italia o rămas numai băiatu cu nevastă-sa. Verisoară-mea care stă în Turnior, aia are și aia băiatul căsătorit apăi numa de mine are chef”.
Pentru ea, prietenele care le are nu sunt suficiente. Este de remarcat faptul că ea nu dorește să aibă multe prietene, ea dorește să aibă o prietenă suficient de apropiată pentru a o ajuta să depășească stare grea în care se află. Ceea ce este comun la situația Mariei cu a celorlalte cazuri din studiul de față, este dorința de a avea o persoană foarte apropiată cu care să poată vorbi, și în care să poată avea încredere. În celelalte cazuri din cele prezentate, această persoană există și interesant de remarcat aceste perosone există în mediul familial, în mod special în prezența soțului, a copiilor.
” I – Care e persoana care e cea mai apropiată de d-voastră? P – Soțul, soțul, copii, cu ei discut când am ceva. O mai fost și mama câ a fost sănătoasă”
Cu toate că pacienții au menționat faptul că pentru ei suportul social este de o mare importanță, și au persoane apropiate de care sunt apreciate, totuși acesta nu își dovedește eficacitatea:
„…eu tot așa am umblat de la vâsrta de 14 ani așa cum mă vezi. Și el nu m-a considerat pe mine așa – a venit acasă, n-a fost un om rău și a fost șofer pe mașină mare pentru o centrală cum era pe timpu lu’ Ceaușescu, n-a fost om rău. Da degeaba, puteam să am tot ce-mi trebuia, dacă nu am (arată cu mâna înspre cap),mai bine nu aveam și să fi fost sănătoasă – nu s-a putut.”
Exemplul Marianei este cel mai reprezentativ pentru această situație, care deși este mulțumită de familia ei, de faptul că a avut un soț bun, și mai mult decât atât a fost apreciată si respectată în cadrul familiei atât de soț cât și de copii, pentru ea acest lucru este „degeaba”, rămând în continuare conectată la propria ei problemă. În cazurile anterioare suportul social s-a dovedit a fi important, și totuși ineficient, însă este interesant de observat faptul că își dovedește eficiența în cazul mamelor a căror copii încă sunt necăsătoriți:
„păi tu mamă, zicea copila, păi cum să faci așa ceva, tu nu vrei să mă vezi căsătorită, să mă vezi ce copil nasc, apăi vă spun îmi trecea tot răul”
O altă temă majoră care pune în evidență, un alt mecansim de coping este autoblamarea, iar pentru a rămâne tot în sfera socială, o primă subtemă identifictă este retragerea socială.
” cum să spun, îmi plăcea să mă duc să povestesc, să râd, să glumesc, să că nici n-am mai băgat diabetu în seamă – și acuma numai ăă acuma stau numai”
În citatul anterior, pentru a evidenția retragerea socială, participantul se folosește din nou de comparare socială. Toți participanții au remarcat la ei acestă retragere din punct de vedere social mărturisind faptul că găseau o plăcere deosebită în mijlocul prietenilor, a familiei, relațiile cu aceștia fiină caracterizate de buna dispoziție, și implicare socială, iar în situația de față subiecții se percep inactivi, pasivi din acest punct de vedere. Această inactivitate socială este datorată autoizolării – participanții au făcut mențiuni speciale referitoare la faptul că preferă si fie singuri:
” Eram, îmi plăcea singură, mă izolam acolo și mai și plângeeam și mă gândeam la prostii.”
E important citatul anterior pentru că scoate în evidență un adevăr esențial, și anume faptul că această retragere socială are la bază gândurile de natură pesimistă, tipic depresive, mai exact inhibiția la nivel cognitiv pe care am descris-o anterior În continuarea retragerii sociale, participanții mai percep și un puternic sentiment de inutilitate vis a vis de propria persoană:
” Mă trimite acasăă, nu sunt bună de nimic nici acolo, n-am pe nimeni”
” După 17 zile dna doctor Gorun mi-o făcut o altă internare că nu puteam să-mi fac nimic.”
Citatele anterioare pun în lumină faptul că această starea de inutilitate este percepută ca o situație de pasivitate a subiecților, lipsa dorinței de implicare, lipsa atracției pentru oricare din activități. Sentimentele de inutilitate sunt rezultatul autoevaluării – în urma evaluării propriei persoane și a situației în care ea se află, Maria concluzionează, prin devalorizare la adresa propriei persoane faptul că nu e bună de nimic. Când participanții au fost solicitați să spună dacă ei consideră pe cineva ca fiind vinovată de starea lor prezentă, interesant a fost de remarcat că deși au admis că starea lor a fost datorată altor persoane, sau întâmplări din contextul social apropiat, ei se consideră ca fiind în întregime responsabili pentru situația de față.
„Nu-i vinovat, îs vinovată eu singură fiindcă nu trebe să bag în seamă, să fiu mai nepăsătoare – da nu pot, nu pot.”
Un caz exemplar îl reprezintă Adriana, a cărui soț obișnuia să consume în mod excesiv alcool, și să producă conflicte familiale, motiv pentru care ea a avut numeroase căderi în starea de depresie, dar cu toate aceste, consideră că vina îi aparține în totalitate pentru că a acordat prea multă atenție acestor evenimente.
Maria s-a dovedit a fi extrem de critici la adresa propriilor persoane – fie datorită bolii pe care o are, se desconsideră din punct de vedere social:
” Mă gândesc că n-o sa vie nimeni să stea cu mine pentru că-s o bolnavă, n-o să stea nimeni cu mine pentru că lumea nu stă. Asta este viața mea foarte grea și foarte.”
Ea consideră că din cauza situației în care se află, nimeni nu va dori să mai stea în compania ei, motiv pentru care se simte frustrată și vede viața ei ca fiind foarte grea.
O altă temă majoră identificată, și deci nu alt mecanism de coping utilizat pentru a a face fată depresiei îl constituie sprijinul mobilizator. Această temă este ilustrată de faptul că participanții sunt preocupați de căutarea informațiilor referitoare la ce se poate face concret pentru ca ei sa iasă din starea lor de tristețe profundă.
” și tot dau telefon la toate cunoștințele, ce pot să fac că nu mai pot, ce să iau și ce să nu iau că am luat medicația, am luat-o, păi așteaptă să ree să see instaleze”, ” – mă fac bine!?, diabetu ăsta – se reglează?!”
Citatul de mai sus este cel mai reprzentativ pentru a evidenția dorința participanților de a ieși din această stare însă nu știu cum să o facă, și tot ce fac, în această perioadă chiar dacă sunt după indicațiile medicului li se pare a fi nesigur. Este foarte important pentru Valerica să se simtă susținută, să simtă că este înțeleasă, motiv pentru care adoptă tot felul de strategii – abordarea foarte des a medicilor, dese telefonări la persoanele apropiate. Pentru a pune în evidență această temă, o primă subtemă identificată aici face referire la căutarea de semnificații
” , daa și copii ăștia, pentru copii ăștia trebe să-mi dau curaj, trebe să fac așa cum pot să fiu lângă ei că nu știu n-aș putea să stau fără ei, ei îs pe primul loc pentru mine, Dumnezeu și al doilea ei – pentru ei aș fi în stare să fac orice, îi iubesc foarte mult, nu știu.”,
Citatele de mai sus relevă faptul că, căutarea de semnificații se realizează prin importanța acordată persoanelor apropiate. În ceea ce privește căutarea de semnificații în relațiile cu celelalte persoane, copii s-au dovedit a fi o adevărată sursă de semnificație. Mihaela consideră că pentru proprii ei copii trebuie să își dea curaj, și să depășească starea în care se află – ea este condusă de dorința de a fi alături de copii ei. Dacă pe parcursul interviului copii reprezintă o sursă de îngrijorare pentru ea, tocmai pentru că nu știe care este situația lor „m-am internat de ieri, și zici că nu i-am văzut de două săptămâni”, copii reprezintă o importantă sursă de semnificații tocmai pentru importanța majoră pe care o au pentru ea.
Îmbunătățirea în cazul unei situații din trecut (cazul Adrianei) este deasemenea o sursă de semnificații, însă se pare că nu suficientă, ea recunoscând totodată faptul că acest lucru nu e benific pentru ea, într-o foarte mare măsură:
” n-am datorii, atuncea aveam atâtea milioane, atâteaa aia venea că mă dă în judecaată că să fac ceva – acuma nu, merg plătesc, fac, degeaba, nu știu”
Adriana recunoaște faptul că starea ei materială, care în trecut, care era un motiv serios de îngrijorare s-a îmbunătățit, însă acest lucru nu determină, neapărat și o imbunătățire a propriei condiții, lucru care o plasează din nou în incertitudine referitoare lipsa de îmbunătățire a propriei stări. Căutarea de semnificații prin aspirație la Dumnezeu, desemnează un alt mecansim de coping, și anume copingul religios. Este de înțeles faptul că aunci când trec prin situații dificile oamenii se gândesc mai mult la Dumnezeu, participanții acestui studiu au menționat faptul că Dumnezeu are o mare importanță pentru ei – am denumit această temă sub formularea de coping religios.
„Dumnezeu și al doilea ei”
” Nu știu, poate Dumnezeu va vrea săă mă calmeze cu nervii ăștia, să nu mai am nervii ăștia nebunești, să pot să fiu mai calmă cu copii, să fiu acasă între ei – deci asta mi-ș dori cel mai mult”
„ I – Cum îl considerați pe Dumnezeu?
P – Păi eu zic căă, după medici Dânsu – medici tratează, Dânsu zic că mă vindecă – speranță că face-o minune.”
„I – Cum il considerați pe Dumnezeu?
P – Vaai de mine, poate mai ceva ca ochii din cap”,” mă rog atâta cât știu eu, dar mă rog mai ceva ca înainte.”
Citatele de mai sus sunt relevante pentru a pune în evidență copingul de natură religioasă. Mai mult decât în oricine altcineva, mai mult de cât în oricare persoană, participanții au încredere în Dumnezeu. Deși nu îl pot percepe pe Dumnezeu într-un mod fizic, El este descris de participanții studiului ca fiind cea mai importantă persoană. Dumnezeu este văzut ca fiind Cel de la care ei primesc putere și sunt ajutați, este practic pentru ei, singura lor șansă de scăpare. Această credință în Dumnezeu este sporită, probabil de faptul că, Dumnezeu nu poate fi perceput într-un mod fizic, așa cum spuneam anterior, iar întrucât puterile celor apropiați sunt văzute ca fiind limitate, cu nimic mai prejos decât cele puterile proprii – tocmai această natura imperceptilă a lui Dumnezeu le sporește credința în El. Așteptările lor de la Dumnezeu sunt pe măsura lui Dumnezeu, și anume de natură supranaturală: ” speranță că face-o minune.” Tot în ceea ce privește copingul religios, pacienții scot în evidență o practicare mai accentuată a rugăciunii: “mă rog mai mult decât înainte, da și înainte mă rugam, da acumaa mai mult, știi.”
Și în ultimul rând, fără a avea pretenția că lista se încheie aici, un alt mecanism de coping utilizat de persoanele depresive, rezultat în urma procesului de analiză este, l-am denumit eu, fuga de realitate. Această fugă de realitate cuprinde, în primul rând, ceea ce participanții au menționat în mod frecvent, și anume consumul de medicamnte. Participanții au mărturisit faptul că pentru a se putea odihni, și-au administrat în mod benevol medicamente.
„Pănă aiceaa n-am dormit, o oră, două, trei, cel mult patru deși cu somnifere mai ușoare. Câteodată nu luam, dar aicea dorm, aicea dorm, aicea dorm că deaia îmi dă diferite medicamente.”
Nu vreau să spun că administrarea somniferelor a fost făcută într-un mod necorespunzător, execisv, ci doar faptul că medicamentele sunt percepute de participanți ca fiind singura modalitate de a se deconecta de la gândurile lor, prin deconectarea de la stare de veghe propriu-zisă prin intermediul somnului. O altă subtemă care scoate în evidență fuga de realitate este dată de nostalgia pentru compensare. Nostalgia pentru compensare este descrisă de participanții care se refugiază în reverie, aceste reverie, fiind cu referire în trecut.
” Numa atâta dacă să fii – treizeci de ani dacă apucam să fi fost cum am fost și nu-mi părea rău – mi-a fost prea dragă viața – m-am plimbat, m-am îmbrăcat frumos, mă duceam frumos la școală, mă purtam frumos și îmi era drag așa să mă plimb, aveam un păr mare și îmi era drag, învățam și carte învățam, nu rămâneam coigentăă, sau repetentăă – nu rămâneam, și aveam un băiat care ziceam că invățăm și ne ducem mai departe – el a ieșit inginer pe la ocolu silvic, s-a dus s-a căsătorit, eu am rămas fără școală, am rămas”
Nostalgia pentru compensare subliniază efectele pe care evenimentul activator, și situația depresivă o are pentru participanți. Aceste efecte sunt de natura evitativă pentru că subliniază aspect de genul ”ce bine era dacă nu mi se întâmpla ce mi s-a întâmplat”. Acest mecanism de coping subliniază un regret profund manifestat de situația față de situația prezentă, având un rol compensatoriu prin refugiere sub forma reverie.
Am prezentat în această secțiune a lucrării rezultatele studiului de fată, pronind de la cele două întrebari care au condus acest studio, am încheiat, așa, deci preyentarea analizei studiului, urmând ca în secțiunea următoare să îmi concentrez atenția asupra interpretării acestor analize.
4. 2 Discuții
Această secțiune începe cu teoretizarea trăirilor depresive pe care participanții le resimt, atrăgând atenția asupra ideilor de natură depresivă pentru înțelegerea psihologică a experienței depresive. În plus este pus accentul pe mecanismele de coping utilizate de persoanele depresive pentru a face față situației depresive.
Sindromul depresiv poate fi considerat ca o prăbușire a trăirilor afective bazale cu pierderea sentimentelor de autostimă, pesimism, întunecarea orizonturilor și disperare. Aceste fenomene pot fi uneori trăite de pacienți sub forma unei tristeți vitale sau a unei anestezii psihice dureroase. Participanții acestui studiu au descris starea de depresie în conformitate cu perspectivele deja existente, sublininiid într-un mod detaliat, modul de percepere a depresiei. Participanții au subliniat faptul că percep depresia într-un mod primordial prin lipsa unui somn cu caracter odihnitor, cu lipsa controlului asupra aceste situații:
” Nu pot să dorm mai deloc”
Sub forma perceperii a agitației inutile, și a iritabilității se remarcă componenta anxioasă prezentă în depresie, lucru care denotă coborârea nivelurilor de toleranță chiar și în situații care nu sunt irascibile pentru o persaonă, în mod uzual. Literatura de specialitate menționează faptul că la persoanele care nu dorm se prezintă performață scăzută în rezolvarea problemelor, iar în cazul participanților la acest studiu care au mărturisit că duc lipsa unui somn odihnitor, performanța scăzută în utlizarea unui coping centrat pe problemă care vizează strategii rezolutive poate fi datorat într-o oarecare măsură și insomniilor.
Indivizii relatează faptul că se simt mai puțini interesați de activitățile plăcute și de obiceiurile și interesele zilnice. Diminuarea interesului la pacienții depresivi participanți la acest studiu s-a tradus prin lipsa poftei de viață, datorat nivelului ridicat de suprasaturație, cauzat strict de situația percepută ca fiind copleșitoare, și nu a practicării în mod exagerat a unei anumite activități. Diminuarea are efecte și asupra apetitului pentru mâncare, această diminuare fiind asociată cu stări de vomă.
Unii indivzi pun mai curând accentul pe acuze somatice. În lucrarea de față acuzele somatice au reprezentat fondul pe care s-a instalat depresia, indivizii descriind o accentuare a degradării somatice odată cu instalarea depresiei. În depresie sunt invocate stări de suferințe majore. Această o suferință profundă este percepută la intensitate maximă, suferința fiind de nedepășit chiar și în urma revenirii la normal a situației.
Nu m-aș bucura știi de ce – pentru că prea ăă, prea profundă îi tristețea asta a mea.
Starea de anestezie cognitivă si afectivă din depresie este datorată inhibițiilor la aceste două nivele. Inhibiția se manifestă în primul rând la nivel cognitiv prin memoria vie a evenimentelor traumatice fiind percepută ca pe o imposibilitate de a se conecta și a acționa într-o altă direcție, iar la nivel afectiv anestezia este exprimată prin imposibilitatea exteriorizării emoționale corespunzătoare unui anumit eveniment.
Mecanismele de coping alcătuiesc procesul prin care o persoană încearcă să facă față solicitărilor generatoare de stres, desemneză un schimb la nivel de subiect și mediu care are drept scop reducerea intensității stresului. Mecanismele de coping pot fi confruntative au în vedere demersuri de rezolvare a situației stresante, da și evitative presupun evaziunea din situația stresantă. În literatura de specialitate este menționat faptul că aceste două categorizări ale mecanismelor de coping nu desemnează două tipuri de mecanisme de coping diferite, ci sunt vectori care orientează copingul comportamental, cognitiv sau neurobilogic și sunt esențiali în definirea mecansimelor de coping.
Reducerea intensității stresorului în vederea utilizării unui anumit tip de coping se realizează printr-o evaluare primară, si mai apoi printr-o evaluare secundară, iar mai apoi prin reevaluări repetate cu rol de diminuare a reacției la stres, cu mențiunea faptului că, copingul cognitiv are în vedere informația despre stres. Evaluarea presupune un proces continuu de căutare și monitorizare de informații asupra ceea ce se întamplă și atribuirea de semnificații personale informațiilor obțiunte. Evaluarea nu reprezintă o simplă percepție a elementelor unei situații. Ea este o activitate declanșată și susținută de factori emoționali și motivaționali; implică judecăți si raționamente, în vederea integrării informațiilor într-un cadru cognitiv care sa faciliteze căutarea și luarea deciziei. Se disting doua tipuri de evaluări: primară și secundară. În cadrul evaluării primare, se stabilește dacă situația are sau nu semnificație pentru confortul persoanei. Evaluarea situației ca benignă sau pozitivă rezultă dintr-o stare emotională neutră sau placută. Evaluarea situaiției ca stresantă implică trei tipuri diferite de informații insoțite de emoții diferite: dauna, anticiparea și provocare. Prin evaluarea secundară se identifică alternaltivele adaptative pe care subiectul le are la îndemană pentru a face fața situației având în vedere atribuirea responsabilității pentru situația dată, estimarea resurselor personale de adaptare la solicitările situației, și expectanțele pentru viitor. În evaluarea secundară persoana este angajată într-un dialog intern cu sine în vederea luării unei decizii ca efect al evaluării primare. Odată cu semnalarea amenintării, activitatea cognitivă nu ia sfarșit, ci inițiază un întreg lanț de procese cognitive.
În cazul depresiei factorii de natură emoțională și motivațională care declanșează și susțin depresia, avem de-a face cu evenimentul activator în urma căreia se realizează o evaluare primară de tip daună, în care este dauna este deja produsă, astfel explicându-se debutul depresiei. Subiecții depresivi participanți la studiu au luat parte la un eveniment activator fiind in directă legătură cu starea depresivă. Acest eveniment activator a luat diferite forme:
” m-o dat în șomaj”(Adriana),” mi-o paralizat soțu de patru ani de picior de mână” (Constantina), „am decăzut din data de 25 octomcrie cu ocriză…”(Valerica), „cel mai mult mă enervează când vine el beat acasă”(Mihaela), „am fost la 14 ani am facut o operație la cap, o căzătură din lovitură… aicea așa (zona capului , partea superioară) nu mai e care-a fost nu mai estee și acuma”(Mariana).
În urma evaluării primare se stabilește faptul că evenimentul a avut o mare importanță pentru subiect fapt ce determină căderea în starea de depresie. În ceea privește evaluarea secundară și a luării unei decizii asupra utlizării resurselor de coping, participanții acestui studiu au considerat tulburarea (depresia), deoarece au crezut, și și-au menținut convingerea fermă că nu pot face nimic pentru a depăși situația evenimentul fiind perceput de participanți ca având o natură incontrolabilă pentru ei, motiv pentru care au adoptat strategii de coping centrate pe emoție (evitative):
” I – Dacă v-ar suna acuma unul din nepoți și v-ar spune că fratele d-voastră este bine..
P – Nu știu, nu știu dacă m-aș bucura, nu. Nu m-aș bucura știi de ce – pentru că prea ăă, prea profundă îi tristețea asta a mea, fratemi- poate se mai face bine, da eu nu știu pentru că prea de tot m-am distrus”
Copingul centrat pe emoții susține faptul că oamenii se angajează în stradegii orientate spre emoții pentru a evita să fie copleșiți de stări emoționale negative, și pentru a putea acționa în sensul rezolvării problemei. Ei folosesc deasemenea copingul centrat pe emoție atunci când o problemă este incontrolabilă așa cum putem observa și în studiul nostru. Acest lucru este susținut de teoria neputinței dobândite, care explică de ce unii oameni par să renunțe atunci când sunt expuși la evenimente dificile, și anume datorită faptului că ajung să creadă că nu pot face absolut nimic în prinvința situației lor (Worthman și Brekm, 1975, cit de Smith, 2005). Desigur conform teoriei neputinței învățată, care susține faptul că, chiar dacă unii oameni devin neputincioși în urma evenimentelor incontrolabile și sunt este caracterizați de apatie, retragere în sine și lipsa de acțiune în fața unor evenimente incontrolabile, alții sunt influențați de stimulentul reprezentat de astfel de evenimente. În cazul depresiei mecanismele de coping iau forma neputinței, a retragerii în sine și a lipsei de acțiune, mai exact a consumului de medicamente pentru a se putea odihni, a nostalgiei pentru compensare, a autoblamării – a învinovățirii propriei persoane pentru situația în care se află:
” Mă gândesc că n-o sa vie nimeni să stea cu mine pentru că-s o bolnavă, n-o să stea nimeni cu mine pentru că lumea nu stă. Asta este viața mea foarte grea și foarte.”
Unii cercetători au împărțit aceste modalități în strategii de coping comportamentale, și strategii de coping cognitive (Moos,1998, cit. de Smith, 2005). Strategiile comportamentale includ angajarea în execriții fizice, folosirea alcoolului sau a altor substanțe dopante, exprimarea furiei și căutarea sprijinului emoțional din partea prietenilor. Strategiile cognitive includ abandonarea problemei pe moment și reducerea amenințării prin modificarea importanței situației. Evident ne așteptăm ca unele strategii comportamentale sau cognitive să fie adaptative, iar altele (cum ar fi consumul de alcool în exces) să provoace mult stres – o strategie care pare să îi ajute pe oameni să se adapteze emoțional și fizic la un agent stresant este sprijinul mobilizator, care presupune căutarea sprijinului emoțional la alte persoane
În ceea ce privește căutarea de semnificații – studiile realizate despre persoanele aflate în suferință, au constat că în urma experineței lor, aceștia simt că viețile lor au mai mult sens și că s-au dezvoltat în direcții importante (Tennen și Affleck, 1999, cit de Simth, 2005). Optimismul joacă un rol important în găsirea unui sens în urma unei traume – (Taylor,200, cit. de Smith 2005) – demonstrează faptul că optimiștii sunt mai predispuși să declare schimbări pozitive, beneficii sau dezvoltări personale în urma unor evenimente negative, generatoare de stres. În cazul persoanelor cuprinse în analiza studiului de față, căutarea de semnificații este manifestată de către participanți, însă nu la un nivel suficient de ridicat pentru a avea rezultate, tocmai probabil lipsei de optimism:
” n-am datorii, atuncea aveam atâtea milioane, atâteaa aia venea că mă dă în judecaată că să fac ceva – acuma nu, merg plătesc, fac, degeaba, nu știu”
Numeroase studii au constat că oamenii care găsesc un sens și un motiv de evoluție în urma experienței trăite prezintă un grad scăzut de depresie, după eveniment.
Copingul religios presupune în principal credința în Dumnezeu și parcticarea rugăciunii – în studiul de față nu numai că am analizat acest mecanism de coping din perspectiva participanților, deci nu numai că s-a mnifestat la participanți, dar a avut și un nivel crescut de intensificare comparativ situațiile din trecut.
Compararea socială este un proces cognitiv comun prin care indivizii se compară pe ei inșiși cu alții pentru a obține informații despre ei (Gibbons & Gerrard , 1991). Unul din mecanismele propuse pentru compararea socială este influențarea comparației descendente (în jos) a evaluării cognitive acționează prin reducerea amenințării persistente. Deși compararea socială poate avea efecte benefice asupra persoanelor prin compararea socială descendentă, în depresie compararea social se realizează în modalitate ascendentă, cu efecte nerezolutive asupra persoanelor:
„Daa, deci înainte pănă nu eram în stare asta așaa, deci orice îmi cerea copii, orice vroiau le făceam așa cu drag pentru ei, le făceam cu dragă inimă, și le vorbeam frumos și așa, șii acuma nu mai uneori dacă intră copilu în casă și îmi zice „mamă fă-mi un senviș, sau vreau cartofi prăjiți „și acuma urlu la ei”
În ceea ce privește suportul social, Hobfoll (1988) a demonstrat că perceperea suportului social are rol în susținerea resurselor personale de adaptaptare la stres, și în plus având suportul altora oferă individului în cauză posibilitatea de a beneficia de puterea și resursele altora. Studiul de față a relevat faptul că pentru participanți este importantă percperea suportului social, dovedindu-și eficiență dar și ineficiență – nu spun faptul că suportul social nu are importanță pentru participanți, dimpotrivă participanții mărturisesc faptul că este de o mare importanță pentru ei.
Persoanele care încearcă să utilizeze copingul centrat pe problemă în situații generatoare de stres, prezintă un nivel mai scăzut de depresie atât în timpul cât și după depășirea situației generatoare de stres (Billings și Moos, 1994, citat de Smith, 2005). Bineînțeles, persoanele care sunt mai puțin depresive pot considera mai ușor să folosească automobilizarea centrată pe problemă.
Studiile longitudinale au arătat faptul că, copingul centrat pe problemă duce la perioade mai scurte de depresie, chiar dacă se folosesc de subiecți care erau inițial depresivi.
4. 3 Reflecții
În realizarea acestui studiu, așa cum presupune și studiul Analizei Fenomenologice, nu am urmărit testarea unei anumite ipoteze preliminare, ci explorarea și descrierea experienței depresive și a mecanismelor de coping așa cum au fost ele percepute de către participanții studiului. Am gândit însă explicit ariile care ar putea acoperii interviurile cu participanții referitor la tema acestei cercetări, și am construit o grilă de interviu (grila a fost prezentată într-o secțiune anterioară a acestei lucrări). Pentru preîntâmpinarea dificultăților și a ariilor sensibile care ar fi putut survenii pe parcusrul interviurilor am realizat un interviu pilot, anterior realizării acestudi studiu, în urma căruia nu au existat modificări semnificative în grila de interviu. Au existat teme care au apărut pe parcursul procesului de anaiză a acestei lucrări, și care nu au fost prevăzute în grila de interviu, am acordat importanță acestor teme, tocmai datorită spontaneității apariției lor, considerând că au o importanță majoră pentru participanți aceste teme au vizat inhibiția prezentă la nivel cognitiv, afectiv și inhibiția socială.
Pe parcursul realizării interviurilor un subiect a dorit oprirea interviului, însă menținez faptul că decizia participantului nu s-a datorat înregistrării audio a interviului, sau vre-unui alt motiv care a ținut de organizarea interviului, ci datorită manifestării represiei, ca și mecanism cognitiv de apărare, însă participantul a dorit ca informațiile oferite pănă în acel moment să fie luate în considerare în realizarea acestui studiu.
Capitolul V
CONCLUZII
Lucrarea de față a avut la bază două direcții de cercetare, menționate anterior și cu alte ocazii pe parcursul acestei lucrări, și anume descrierea modului în care persoanele depresive percep depresia, și descrierea și identificarea mecanismelor de coping utilizate de persoanele depresive
Pentru răspunsul primei direcții de cercetare din acest studiu, în baza demersului riguros al analizei interpretativ fenomenologice, au fost identificate următoarele teme, legat de simptomele depresive: imposibilitatea de a se odihni prin care particianții subliniază lipsa unui somn odihnitor, prezența unei agitații inutile și iritabilități prin lipsa de răbdare în desfășurarea activităților uzuale, reducere a apetitului pentru mâncare, invocarea problemelor de natură somatică care a reprezentat o preocupare excesivă pentru participanții studiului, dimminuare a interesului care atinge conotații profunde și un nivel ridicat de suferință exprimat prin tema suferință profundă, manifestându-se deasemenea și o incertă nesiguranță privind viitorul. Au fost identificate deasemnea o serie de inhibiții percepute de subiecți la nivel cognitiv prin memoria evenimentelor traumatice și prin imposibilitatea deconectării gândirii și acțiunii într-o altă direcție, au fost identificate inhibiții și la nivel afectiv prin imposibilitatea exprimării manifestărilor afective corespunzătoare unei anumite situații, și la nivel social prin lipsa dorinței de comunicare cu cei din jur.
În ceea ce privește mecanismele de coping, temele identificate pentru a pune în discuție această direcție a studiului, sunt următoarele: comparărea socială prin compararea propriei persone cu propria persoană într-o altă situație, și a propriei persoane cu ceilalți – mecanismul de coping compararea socială fiind manifestat în direcție ascenentă a avut efecte negative asupra persoanelor participanților, suportul social prin invocarea evenimentului activator pe care subiecții îl percep ca fiind în strânsă legătură cu situația în care se află, acesta fiind de natură socială, și prin căutarea unui suport social adecvat, care deși există nu este perceput de către participanți ca fiind suficient de puternic pentru a-i ajuta să iasă din starea de criză, autoblamarea prin sentimente de inutilitate percepute și prin crtici adresate propriilor persoane, sprijinul mobilizator prin căutarea de informații referitoare la depășirea situației de către pacineți, sprijin mobilizator care se dovedește a fiînsă ineficient datorită asocierii acestuia cu sentimente de nesiguranță, căutarea de semnificații, copingul religios prin manifestarea credinței în Dumnezeu si parcticarea rugăciunii mai mult decât în mod uzual, fuga de realitate prin consumul de medicamente și manifestarea nostalgiei pentru compensare.
Pentru a concluziona această lucrare, în baza celor menționate pănă acum în cadrul acestui studiu îmi permit să menționez faptul că depresia este percepută de către participanți ca o puternică stare de neputință manifestată în diferite domenii ale vieții, iar în ceea ce privește mecanismele de coping, temele identificate au o conotație evitativă, centrată pe emoție, tocmai datorită perceprii propriei stări ca fiind imposibil de controlat. Se menține astfel, imposibilitatea de a acționa, de a găsi resursele necesare depășirii acestei situații – participanții nu văd și nici nu știu cum ar putea să depășească starea, pentru ei, acesta este aproape finalul. Mecanismele de coping utlizate de către persoanele participante la acest studiu, au o conotație evitativă, bazat pe inhibițiile la nivel cognitiv si afectiv, care realizează un blocaj la nivelul mecanismelor de coping active.
5. 1 Limitele studiului
Una din limitele acestui studiu este dată de validarea unui studiu IPA presupune reluarea în întregime, pronind de la transcrierea interviurilor și terminând cu verificarea rezultatelor studiului, a procesului de analiză de către un alt cercetător, și care să obțină aceleași rezultate ca și studiul de față, lucru care nu a fost realizat în studiul de față, însă menționez faptul că procesul de analiză a fost riguros și reluat sistematic.
O altă limită a acestui studiu este dată de generalizarea rezultatelor – rezultatele obținute nu pot fi generalizate la o populație mai numeroasă, însă reamintesc faptul ca studiile IPA au drept scop explorarea și descrierea experienței așa cum este ea percepută de către participanți. Și nu generalizarea rezultatelor studiului.
Acordul scris al participanților obținut în etapa preliminară desfășurării interviului, a putut influența într-o anumită măsură informațiile oferite de către aceștia. Accesul este la explorarea lumii participanților este complicat de propriile concepții ale cercetătorului, însă aceastea sunt necesare pentru a da sens lumii participanților prin procesul de activare interpretativă.
Noi direcții de cercetare: Realizarea unui studiu descriptiv, bazat pe Analiza Fenomenologică, în urma intervenției terapeutice în vederea îmbunătățirii strategiilor de coping în depresie.
BIBLIOGRAFIE
Balclwin, D., Birtwistle, (2002), An Atlass of Depression, The Parthenon Publishing Group, New York
Băban, A., (1999), Stres si personalitate, Editura Presa Universitră Clujeană, Cluj-Napoca;
Băban, A., (2002), Metodologia cercetării calitative, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;
Dafinoiu, I., (2002), Personalitatea – Metode calitative de abordare. Observația și interviul, Polirom, Iași;
David, D., (2006), Psihologie clinica si psihoterpie, Editura Polirom, Iași;
Eckenrode Jh., (1991), The social context of coping, Plemun Publishing Corporation, New York;
Gelder M., Gath D., Mayou R., (1994), Tratat de Psihiatrie Oxford, Editura Asociației Psihiatrilor Liberi din România, București;
Giles, D., (2002), Advanced Rsearch Method In Psychology, Routledge Publication, New York;
Glynis M. Breakwell (2004), Doing Social Psychology Research, Blackwell Publishing, New York;
Grecu Gh., (coordonator), (2000), Depresia: Aspecte istorice, etipopatogenetice, clinice și terapuetico-porofilactice, editura Ardealul Tg Mureș;
Ionescu. Ș., Jaquet M., Lhote, C., (2007), Mecanismele de aparare – teorie si aspecte clinice, Editura Polirom, Iași;
Lăzărecu, M., (1993), Tratat de psihopatologie clinică, Editura Helicom, Timișoara;
Marant G. G., (2003), Handbook of Psyhological Assement – 4-th Edition, John Wiley and Sons Publisher, New Jersey;
Miclea, M., (1997), Stres si aparare psihică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;
Murray M., Chamberlain K., (1999) Qualitative Health Psychology: Theories and Methods, SAGE Publication, London;
Romila A., (coordonator), (2003, ), Manual de Diagnostic și Statistică a Tulburarilor Mentale, Editura Asociației Psihiatrilor Liberi in România, București;
Schabracq, J., Winnubst A. M., Cooper, L., (2003), The book of work and health psychology, vol. 2, John Wiley and Sons Publisher, New Delphi;
Smith A. Jth., Breakwel M., Schaw Ch., Hammond S., (2006) Research Methods in psychology, SAGE Publication, London;
Smith A. Jth., (2003), Qualitative Psychology : A practical Guide to Research methods, SAGE Publication, London;
Smith, E. (coordonator), (2005), Introducere in Psihologie, Editura Tehnică, București;
Spielberger, Ch. D., (2004), Enciclopedia Of Applied Psychology, Elsevier Academic Publisher, Florida;
Șchipu Ursula, (coordonator), (1997), Dicționar Enciclopedic de Psihologie, Editura Babel, București;
Thackery, E., Harris, M., (2003), The Gale Encyclopedia of Mental Disorders, Gale Publisher, New York;
Riedesser, P., Gottfried, F., (2005), Tratat de Psihotraumatologie, Editura Lumen, București;
Weiner B.I., (2003, The Handbook of Psychology – Vol 9 . Health Psychology, John Wiley and Sons Publisher, New Jersey;
Zeidner M., Endler N.S., (1996), Handbook of coping, John Wiley and Sons Publisher, New Jersey;
Resurse internet :
http://www.thepsychologist.org.uk
http://findarticles.com/p/articles/
http://meagherlab.tamu.edu
http://psyclab1.psych.ubc.
http://www.worldmedicalguide.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mecanismele de Coping în Tulburarea de Tip Depresiv (ID: 164100)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.