Mecanisme Psihologice ALE Marturiei

MECANISME PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 – PROBA TESTIMONIALĂ

Subcapitolul 1.1. Noțiune. Clasificare. Forța probantă

Subcapitolul 1.2. Drepturile și obligațiile martorului

CAPITOLUL 2 – EVENIMENT JUDICIAR. ELEMENT TESTIMONIAL

Subcapitolul 2.1. Recepția senzorială a evenimentului judiciar

Subcapitolul 2.2. Decodificarea evenimentului judiciar

Subcapitolul 2.3. Memorarea evenimentului judiciar

Subcapitolul 2.4. Redarea – reactualizarea evenimentului judiciar.

Elementul testimonial

CAPITOLUL 3 – MĂRTURIA

Subcapitolul 3.1. Audierea martorului

Subcapitolul 3.2. Mărturia din perspectiva legăturii martorului

cu cauza și cu părțile din proces

Subcapitolul 3.3. Infracțiunea de mărturie mincinoasă

CAPITOLUL 4 – MĂRTURIA – REPERE PARTICULARE

Subcapitolul 4.1. Martorul între bună și rea-credință

Subcapitolul 4.2. Psihologia martorului minor

Subcapitolul 4.3. Probleme tactice cu privire la ascultarea minorilor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Psihologia mărturiei s-a bucurat de importanța acordată de una dintre principalele ramuri ale domeniului psihologic și anume de cea a psihologiei judiciare.

De la începutul constituirii psihologiei științifice, cercetările întreprinse au vizat mai întâi fiecare factor psihologic implicat în descifrarea mărturiei și apoi a confruntat mărturia în totalitatea sa cu realitatea, adică cu adevărul faptelor care constituie obiectul mărturiei.

Experimentele științifice realizate de cercetătorii Alfred Binet, William Stern, Enrico Altavila, Alexandru Roșca și Tiberiu Bogan au adus un important aport la reliefarea unei principale ramuri ale psihologiei judiciare, respectiv psihologia mărturiei.

Psihologul francez Alfred Binet, prin experimentele sale a constat faptul că, în cazul în care interogatoriul sau întrebările care urmează să fie adresate au fost precise, răspunsurile erau cele așteptate de experimentator, concluzionând că influența sugestivă a întrebărilor au fost în raport cu precizia lor.

Cu titlu de exemplu, putem să ne imaginăm situația în care într-un proces, pentru a stabili prin proba testimonială, adică prin audierea unor martori, dacă în afară de cei trei angajați care au participat la săvârșirea unei infracțiuni a mai fost și altcineva în magazin în momentul în care martorul intrase, președintele de complet va întreba dacă în momentul în care martorul a intrat în magazin a găsit pe cineva, pe cine a găsit, pe cine a găsit înafara celor 3 angajați, respectiv dacă nu-i așa că erau prezenți și ceilalți angajați, nu numai cei trei. Observând cele patru întrebări, după o analiză a acestora, se poate observa faptul că toate au fost formulate precis, dar nu la fel, ele crescând succesiv în același timp cu forța sugestivă.

Filozoful și psihologul german William Stern a apreciat că subiectele mărturiei pot fi toate fenomenele și obiectele lumii exterioare, capabile de a stimula facultățile senzoriale și intelectuale ale oamenilor, capacitatea senzorială a martorului bazându-se în egală măsură pe capacitatea acestuia de a reține, reproduce și recunoaște obiectele mărturiei.

Din punct de vedere al mărturiei, cercetările lui Ed. Claparède au fost concentrate pe linia decodificării memoriei involuntare a martorului, introducând termenul de capacitate testimonială, iar cele ale lui Alexandru Roșca au făcut referire la gradul de fidelitate cuprins în depoziții, în timp ce preocupările lui Tiberiu Bogdan au fost îndreptate spre unghiul de subiectivitate a martorului, care se intercalează între realitatea ei obiectivă și reflectarea ei subiectivă.

Din cele mai vechi timpuri, proba testimonială a fost privită cu îndoială de către cei care au fost puși să execute legea, limitându-se încrederea acordată depozițiilor acestora.

Potrivit legii lui Manu, depoziția martorilor cu o reputație știrbită, a apropiaților inculpatului, dar și a celor lacomi de avuție nu era luată în considerare.

În alt sistem legislativ, respectiv în vechea legislație ebraică era recunoscută ca fiind valabilă mărturia depusă de un martor care nu este rudă cu inculpatul, iar dreptul roman a impus o ierarhizare a persoanelor chemate să depună mărturie, în sensul că martorii care erau bogați aveau întâietate în fața celor mai săraci.

Activitatea autorităților judiciare învestite cu dreptul de a audia martori a fost una destul de dificilă, prin prisma complexității problematicii psihologiei mărturiei judiciare și a martorului.

Din punct de vedere psihologic, mărturia a fost definită ca fiind observarea și memorarea unui eveniment de către o persoană și apoi reproducerea acestuia în scris sau oral în fața autorităților competente în consemnarea depoziției.

Legiuitorul român, prin dispozițiile codului de procedură penală definește noțiunea de martor ca fiind persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, aceasta putând fi ascultată de către organele competente în calitate de martor, în legătură cu cauza aflată în curs de cercetare.

Proba testimonială joacă un rol foarte important pentru finalizarea unei anchete judiciare, fiind frecvent folosită în cercetarea penală, atât în fața organelor de urmărire penală cât și în fața instanței de judecată, depoziția martorului contribuind la aflarea adevărului, stabilirea vinovăției și a răspunderii persoanei cercetate.

Din punct de vedere al psihologiei, mărturia este determinată de o latură obiectivă, care privește proprietatea evenimentului de a forma obiectul mărturiei, dar și o latură subiectivă, care se referă la limitele naturale ale omului în a percepe anumite evenimente din lumea ce-l înconjoară precum și sinceritatea martorului.

Oricât de discret se produc acțiunile sau inacțiunile persoanelor care încalcă legea, ele vor atrage atenția și altora, creându-se astfel posibilitatea confirmării sau infirmării faptelor, a succesiunii lor, precum și a circumstanțelor în care acestea s-au produs.

Practica judiciară și literatura de specialitate juridică, din punct de vedere al sursei, punct de plecare a mărturiei, vorbește despre mărturia nemijlocită, mijlocită și din zvon public sau din auzite.

Mărturia nemijlocită presupune prezența martorului în timpul și la locul producerii faptelor, pentru ca acesta să perceapă imediat și originar faptele legate de infracțiune sau de făptuitor, astfel încât să poată transmite informațiile necesare, fără întreruperea determinată de unele verigi intermediare.

În cazul mărturiei mijlocite, între sursa primară și cea prin intermediul căreia faptele sunt aduse la cunoștința organelor judiciare se interpun verigi intermediare, care pot fi una dintre părți sau martorii proprii, care au perceput direct faptele și împrejurările cu privire la modul în care s-a săvârșit infracțiunea sau referitoare la persoana făptuitorului.

Legiuitorul român a stabilit că nu se poate lua în considerare mărturia din auzite sau zvon public, întrucât informațiile furnizate de martor în aceste condiții provin dintr-o sursă nesigură, între sursa originară și cea prin care faptele sunt aduse la cunoștința organelor judiciare, se interpun o serie de elemente intermediare.

Nesiguranța mărturiei rezultă din faptul că, pentru a putea fi mai ușor de povestit, informația este comprimată și mai apoi accentuată de impresiile și detaliile în jurul cărora se organizează întreaga poveste, fiind asimilată și prelucrată în raport cu deprinderile, interesele și sentimentele receptorului, a celui care primește informația, cu alte cuvinte acesta se va implica subiectiv în relatarea informațiilor ce privesc evenimentul judiciar.

În cazul în care informațiile nu sunt prezentate fidel, acestea pot fi rezultatul unei denaturări voluntare, fiind cauzate de motive subiective sau din reaua credință a martorului, sens în care se impune cunoașterea motivelor care conduc la asemenea neconcordanțe.

Este important să se descopere care a fost sursa mărturiei, întrucât nu de multe ori cei care lansau diferite afirmații furnizau informații despre victimă sau împrejurările în care s-a produs evenimentul judiciar, ori chiar ei au fost adevărații autori ai faptei.

Pentru cercetarea fiecărei verigă cu scopul de a se descoperi sursa mărturiei este nevoie de timp și de cunoașterea unor persoane care te pot orienta și oferi informațiile necesare, rezultatele putând fi negative ori pozitive, putând „face lumină” ori să te afunde.

Aceste cercetări revin anchetatorului, fie el procuror sau organ de poliție, care trebuie să descopere informația reală cu privire la desfășurarea circumstanțelor în care s-a desfășurat activitatea infracțională.

CAPITOLUL 1

PROBA TESTIMONIALĂ

Subcapitolul 1.1.

Noțiuni generale și clasificare

Pentru a obține relatări complete și exacte de la martori, în baza unor temeinice cunoștințe de psihologie judiciară și criminalistică, organele judiciare trebuie să manifeste o atenție sporită atât la ascultarea martorilor cât și la aprecierea declarațiilor date de aceștia.

Declarațiile martorilor sunt folosite în majoritatea cauzelor penale, constituind cel mai frecvent mijloc de probă.

Indiferent de natura infracțiunii săvârșite, în vederea aflării adevărului, depoziția martorilor joacă un rol foarte important pentru procesul penal, mai ales dacă cele relatate sunt percepute de acesta în mod direct.

Având în vedere importanța care se atribuie probei cu martori, în special în procesul penal unde aceasta constituie regula, dar ținând cont și de vechimea acestui mijloc de probă, nu întâmplător autorii au numit martorii ca fiind „ochii și urechile justiției”.

Pentru a înțelege mai bine ce reprezintă termenul de probă, în cele ce urmează vom face referire la modul în care legiuitorul definește, clasifică, administrează, apreciază, dar și care sunt cerințele care trebuie îndeplinite pentru ca probele să poată fi folosite în ancheta judiciară.

Probele sunt elemente de fapt cu relevanță informativă asupra tuturor cauzelor penale. Mai pot fi definite ca fiind elemente de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

Din punct de vedere procedural, termenul de probă poate semnifica atât acțiunea de demonstrare a unui fapt juridic cât și mijloacele de probațiune, dar poate reprezenta și rezultatul obținut prin probațiune.

În continuare vom vorbi despre proba testimonială din punct de vedere al dreptului procesual penal, întrucât această probă este decisivă în soluționarea cauzelor penale, contribuția martorului fiind una extrem de importantă pentru finalizarea anchetei judiciare și pentru aflarea adevărului, stabilirea vinovăției și tragerea la răspundere a persoanelor care au încălcat legea.

Astfel, legiuitorul român stabilește faptul că, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, constituind probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o, dar și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

Probele nu au valoare mai dinainte stabilită, aprecierea acestora revenind organului de

urmărire penală sau instanței de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Pe baza corectitudinii și completei desfășurări a probațiunii, judecătorul își formează intima convingere cu privire la starea de fapt și a împrejurărilor în care s-a produs infracțiunea, convingere pe care mai apoi trebuie să-și întemeieze hotărârea ce o va pronunța în cauză.

Conform legislației noastre, procesul penal se desfășoară în primă fază în fața organelor de urmărire penală.

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, constituind probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o, dar și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

Probele nu au valoare mai dinainte stabilită, aprecierea acestora revenind organului de

urmărire penală sau instanței de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Pe baza corectitudinii și completei desfășurări a probațiunii, judecătorul își formează intima convingere cu privire la starea de fapt și a împrejurărilor în care s-a produs infracțiunea, convingere pe care mai apoi trebuie să-și întemeieze hotărârea ce o va pronunța în cauză.

Conform legislației noastre, procesul penal se desfășoară în primă fază în fața organelor de urmărire penală.

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

În cazul în care organele de urmărire penală constată că este cazul să dispună trimiterea în judecată a persoanelor care au încălcat legea, se dispune trimiterea lor în judecată, urmând ca instanța, pe baza probelor administrate în cauză să-și formeze o convingere asupra stării de fapt și de drept, sens în care va pronunța o hotărâre de condamnare, achitare sau de încetare a procesului penal față de inculpați.

Atât în procesul penal cât și în procesul civil, probele nu au o valoare de sine stătătoare, acestea sunt utile cauzei doar coroborate cu alte probe pe care legiuitorul le stabilește prin normele de procedură penală sau civilă.

Astfel, mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele. Legiuitorul român a stabilit că probele obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Din punct de vedere al funcției probelor, acestea pot fi de apărare sau de acuzare, care pot crea persoanei anchetate circumstanțe agravante sau atenuante.

Un alt criteriu după care pot fi clasificate probele, respectiv după sursa din care provin, acestea pot fi probe imediate, care pot fi rezultate din depoziția unui martor ocular, dar și probe mediate, declarația unui martor care declară ceea ce i s-a povestit de către un alt martor ocular despre o anumită împrejurare.

În fine, un ultim criteriu de clasificare a probelor este în funcție de legătura obiectului probațiunii, arată că probele pot fi directe, acestea dovedind în mod direct fapta autorului faptei cum ar fi recunoașterea sau prinderea în flagrant a acestuia, dar și probe indirecte, care, coroborate cu alte probe pot conduce la formularea unor concluzii în cauză.

Pentru a fi luate în considerare, probele trebuie să îndeplinească condițiile de admisibilitate, să fie pertinente, concludente și utile cauzei.

De regulă, toate probele sunt admisibile, cu excepția cazurilor în care legea interzice administrarea anumitor probe, iar ca acestea să îndeplinească a doua condiție, cea a pertinenței, s-a stabilit că ele trebuie să aibă legătură cu soluționarea procesului.

Pentru a fi îndeplinite condițiile privind concludența și utilitatea, probele trebuie să fie esențiale, necesare, să clarifice aspecte care nu au fost dovedite prin alte probe și să contribuie la soluționarea procesului.

Conform legislației noastre, sarcina probațiunii revine organului de urmărire penală și instanței de judecată, în virtutea principiului rolului activ și al aflării adevărului, iar administrarea acestora se va desfășura în colaborare cu părțile, prin îndeplinirea drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea și prelucrarea, cu piese ale dosarului, a dovezilor prin prisma cărora urmează să se stabilească starea de fapt și de drept care să conducă la soluționarea cauzei.

În cele ce urmează vom nuanța condițiile care trebuie îndeplinite pentru dobândirea calității procesuale de martor, dar și care sunt drepturile și obligațiile acestuia când este audiat în această calitate.

De regulă, orice persoană poate fi chemată în calitate de martor în fața organelor judiciare, indiferent de starea sa fizică. Astfel, persoana care nu este capabilă să perceapă fenomenele prin anumite simțuri sau nu poate relata în mod precis faptele percepute, din cauza stării sale de sănătate fizice (mut, surd, orb) sau psihice (debilitate mentală), poate fi ascultată în calitate de martor, aprecierea depoziției acesteia căzând în sarcina organului judiciar. În aceleași condiții pot fi ascultați și martorii minori, cu excepția celor care nu au împlinit vârsta de 14 ani, când ascultarea acestora se face în prezența unuia dintre părinți sau a tutorelui ori a persoanei căreia este încredințat spre creștere și educare.

Excepția de la această regulă o constituie existența situațiilor în care anumite categorii de persoane nu pot fi ascultate sau obligate să depună ca martor.

Astfel, persoana obligată să păstreze secretul profesional nu poate fi ascultată în calitate de martor cu privire la faptele și împrejurările de care a luat cunoștință în exercițiul profesiei, fără încuviințarea persoanei sau a unității față de care este obligată a păstra secretul.

Din această categorie fac parte medicii, preoții, avocații, notarii și alte persoane care, prin lege sunt obligate să respecte secretul profesional. Aceste persoane sunt obligate să nu divulge secretele în legătură cu exercițiul atribuțiilor de serviciu, pentru a nu cauza prejudicii materiale sau morale unei persoane fizice sau juridice.

Încuviințarea audierii ca martor a acestor categorii de persoane se acordă la cererea organului judiciar, în cazul în care acestea au fost autorizate să divulge secretul profesional.

În cazul în care avocatul a cunoscut fapte sau împrejurări, înainte de a avea această calitate, el nu poate deveni apărător sau reprezentant al uneia dintre părțile implicate în cauză, întrucât legiuitorul a stabilit că, calitatea de martor are întâietate față de calitatea de apărător.

Totodată, nu poate fi ascultat ca martor nici persoana vătămată care se constituie parte civilă sau participă în proces ca parte vătămată, fiind persoană interesată de cauză, ea nu poate avea această calitate, întrucât legiuitorul a stabilit că nimeni nu poate depune ca martor în propria cauză. Aceste persoane, cu titlu de excepție, pot dobândi calitatea de martor în cazul în care declară în scris că renunță la calitatea pe care o dețin, respectiv de parte vătămată sau parte civilă.

Din categoria persoanelor care nu sunt obligate să depună mărturie se regăsesc acele persoane apropiate persoanei anchetate, cum ar fi soțul, rudele și afinii acestuia, datorită gradului de subiectivism a martorului în relatarea evenimentelor. Totodată, prin această reglementare s-a încercat ocrotirea sentimentelor pe care soțul sau rudele apropiate le au față de persoana anchetată.

Cu titlu de excepție, persoanele apropiate suspectului sau inculpatului, la cererea acestora, au posibilitatea să depună mărturie împotriva lui, caz în care acestea vor avea aceleași drepturi și obligații ca orice alt martor.

Subcapitolul 1.2.

Drepturile și obligațiile martorului

Anterior, văzând condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să fie audiată în calitate de martor într-o anchetă judiciară, dar și cazurile în care aceasta nu poate fi ascultată ori obligată să depună mărturie, în continuare vom vorbi despre drepturile și obligațiile acesteia.

În sarcina martorului cad obligațiile de a se prezenta la locul, ora și ziua arătate în citație, de a declara tot ce știe cu privire la faptele cauzei și să spună adevărul.

Cu privire la prima obligație, respectiv de a se prezenta în fața organelor judiciare la locul, ziua și ora stabilită prin citație, încălcarea acesteia prin lipsa nejustificată este sancționată cu amendă judiciară. Totodată, în situația în care martorul nu s-a prezentat, deși a fost anterior citat, iar ascultarea acestuia este necesară, va fi adus în fața organului judiciar prin constrângere, pe baza unui mandat de aducere, acesta trebuind să rămână la dispoziția organelor judiciare atât timp cât este necesar pentru audierea lui, fiind ascultat de îndată.

Referitor la a doua obligație, martorul este obligat să declare tot ce știe în legătură cu faptele și împrejurările asupra cărora este întrebat și nu are dreptul să refuze darea declarației, înafara cazurilor prevăzute de lege.

În cazul în care martorul nu va respecta cea de-a treia obligație, adică atunci când nu va relata adevărul cu privire la faptă și făptuitor, va săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Corelativ cu obligațiile pe care martorul le are atunci când este citat în fața organelor judiciare, aceasta are și o serie de drepturi, reglementate prin legea procesual penală, dar și prin legile care privesc protecția lui.

Astfel, înainte de începerea audierii, martorului i se va face cunoscut obiectul cauzei, i se vor arăta faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor și i se va solicita să declare tot ce știe în legătură cu aceste fapte sau împrejurări.

Alte drepturi stabilite de legiuitor în favoarea martorului, pe care doar le vom enumera în continuare, se referă la dreptul acestuia de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza; de a cere să i se consemneze declarația în modul cum o consideră reală, adevărată; de a putea reveni asupra declarației, de a face completări, rectificări sau precizări; de a nu fi constrâns să dea declarații prin amenințări, violență, constrângeri fizice sau psihice; de a i se restitui cheltuielile de transport, întreținere, locuință și alte cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea sa; de a primi venitul de la locul de muncă pe durata lipsei de la serviciu prilejuită de chemarea sa, în cazul persoanei salariate; de a primi o compensare dacă nu este salariat, dar are venit din muncă, respectiv de a i se asigura protecția datelor de identificare.

În anumite situații, dacă există probe sau indicii temeinice că, prin prezentarea martorului în fața organului judiciar și declararea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, acesta și-ar putea pune în pericol viața, integritatea corporală, ori libertatea lui sau a altor persoane, procurorul sau instanța de judecată poate încuviința ca datele de identificare ale acestuia să nu fie declarate, urmând să i se atribuie o altă identitate sub care să apară în fața organului judiciar, situație în care datele reale vor fi consemnate într-un proces-verbal care se va păstra în condiții de maximă siguranță.

Tot pentru a asigura protecție celui ce depune mărturie, se poate dispune ca audierea martorului să se facă prin intermediul mijloacelor tehnice specifice (audio și video), cu imaginea și vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut, fără a fi necesară prezența acestuia în fața organului judiciar.

În situații excepționale, când viața martorului este pusă în primejdie, procurorul sau instanța de judecată pot dispune ca organele poliției să supravegheze domiciliul sau reședința acestuia, dar pot să-i asigure și o reședință temporară supravegheată, precum și să-l însoțească la sediul organelor judiciare și înapoi la domiciliu sau reședință.

CAPITOLUL 2

EVENIMENT JUDICIAR. EVENIMENT TESTIMONIAL

Subcapitolul 2.1.

Recepția senzorială a evenimentului judiciar

În literatura de specialitate s-a arătat că, mărturia este un proces de cunoaștere a realității obiective ce cuprinde faza de recepție sau percepție, de prelucrare logică, memorare și de reproducere a informațiilor pe care martorul le deține cu privire la desfășurarea unui eveniment.

Procesele psihice numite senzații sau percepții sunt create atunci când organele de simț ale oamenilor vin în contact cu obiectele și fenomenele lumii exterioare.

Un rol foarte important în procesul de cunoaștere a realității îl reprezintă capacitatea persoanelor de a recepta faptele, de ale prelucra, reține și apoi reda în mod fidel doar acele elemente importante și necesare soluționării unei anchete judiciare, întrucât de la caz la caz intervine subiectivismul și selectivitatea lor psihică.

Cu titlu de exemplu, prin cercetările sale, Alexandru Roșca a arătat că, în timp ce realiza o serie de experimente cu studenții anului I de la facultatea de medicină, în sala de curs a intrat o persoană necunoscută studenților care a cerut microscopul, care se găsea pe masă, pentru un alt profesor. La riposta lui Alexandru Roșca că aveau și ei nevoie de microscop, persoana necunoscută a spus că-l va aduce imediat, dar nu s-a mai întors. Văzând acestea, profesorul Alexandru Roșca a rugat un coleg care asista la experiență să meargă să vadă ce se întâmplă. După câteva minute, colegul a venit și l-a anunțat că persoana care a venit să ia microscopul nu a fost trimisă de nimeni și că acesta a dispărut cu microscopul. Auzind aceste aspecte, care au fost confirmate și de profesor, studenții au rămas surprinși. Având în vedere cele întâmplate, s-a decis suspendarea cursului, iar studenții au fost rugați să nu plece până nu vor da o declarație cu privire la desfășurarea evenimentelor și arătarea semnalmentelor celui care a furat microscopul, pentru a fi mai ușor de găsit.

Prin interogarea celor 106 studenți s-a obținut un procent de fidelitate în relatarea exactă a evenimentelor de 82-86%, iar un procentaj de 90% și peste s-a obținut prin utilizarea metodei Stern, prezentându-li-se un tablou. Un procentaj destul de mare de peste 90% s-a obținut la relatarea datelor despre persoane, obiecte, animale, relații spațiale, dar nu același lucru se poate spune despre datele privind culoarea, numele și semnalmentele persoanei care a furat microscopul, întrucât în această situație s-a obținut un procentaj între 80-90%.

Un alt exemplu cu privire le recepția faptelor îl reprezintă experimentul efectuat în anul 1955 de către profesorul Tiberiu Bodgan, care a creat o situație în care un individ, actor de teatru instruit special, și-a plătit cumpărăturile efectuate în Halele Obor, cu o bancnotă de 25 lei, pretinzând rest de la 100 lei, pretenție vizibil nefondată întrucât situația a fost special făcută în așa fel încât să se observe subiectivitatea perceptivă a martorilor. Întreaga scenă a fost înregistrată video cu ajutorul unor teleobiective fixate în puncte camuflate, dar și audio, pe bandă de magnetofon, de către 2 asistenți care stăteau lângă actor.

Așadar, discuția între actorul special instruit, care a jucat rolul de cumpărător și vânzător a fost una destul de aprinsă și s-a lăsat cu violențe, căreia organele de ordine publică i-au pus capăt, invitând toți participanții, înafara agresorului, la sediul acestora pentru a da declarații în calitate de martori la evenimentul conflictual.

Toate persoanele chemate în fața organelor de ordine publică au fost în totală necunoștință de cauză, declarațiile acestora efectuându-se prin metoda relatării spontane, prin interogare la diferite intervale de timp după presupusa infracțiune.

Acest rezultat a demonstrat că întreaga realitate obiectivă a situației s-a putut stabili doar „prin mozaicare”, pe baza relatării spontane și a interogatoriului obișnuit.

Prin aceste exemple am vrut să evidențiez faptul că, capacitatea persoanelor de a recepta faptele depinde de subiectivismul și selectivitatea lor psihică, întrucât unele pot reține mai bine date despre indivizi, obiecte, animale, relații spațiale, în timp ce altele pe cele privind culoarea, numele și semnalmentele oamenilor.

Obținerea de către subiectul psihologic a informațiilor despre evenimentul cu care vine în mod involuntar în contact, devine pentru acesta obiect de recepție senzorială, realizată prin procesele psihice, senzații și percepții.

Având în vedere faptul că mărturia este un proces psihic de cunoaștere, recepția senzorială reprezintă prima fază în formarea mărturiei, iar termenul de percepție este folosit într-un sens mai larg, cuprinzând atât senzația cât și percepția propriu-zisă, constituind etapa incipientă în formarea depoziției martorului.

Noțiunea de percepție a fost definită ca fiind consecința unei reflectări mai complexe care conduce la conștientizare, la recunoașterea fenomenelor și obiectelor, iar senzația ca fiind simpla formă de reflectare senzorială a însușirilor izolate, ale persoanelor sau ale obiectelor, prin intermediul organelor umane de simț.

Senzațiile nu vor fi concepute de orice stimul, întrucât această capacitate este legată de pragurile senzațiilor în care se află o limită minimă și maximă, delimitare afectată de sensibilitatea diferitelor persoane.

Totodată, senzația reprezintă forma simplă de reflectare a însușirilor izolate, ale obiectelor sau ale persoanelor, prin intermediul unuia dintre organele noastre de simț.

În funcție de intensitatea stimulilor care acționează asupra analizatorilor, își face apariția senzația și apoi percepția, analizatorii reprezentând sistemul organismului uman format din organele se simț, centrii corespunzători de pe scoarța cerebrală și căile nervoase de transmitere.

Mărturia va fi apreciată în funcție de existența senzațiilor olfactive, gustative și cutanate ( algice, termice și tactile).

De-a lungul timpului, cercetătorii au stabilit că ființa umană este capabilă să perceapă aproximativ 10.000 mirosuri, însă în limbajul comun, majoritatea oamenilor spun despre un miros că este plăcut sau neplăcut.

Stimularea receptorilor olfactivi de către substanțele aflate în formă de vapori sau sub formă gazoasă duc la formarea senzațiilor olfactive.

Stimulii care formează senzațiile olfactive interesează și pot fi utili în cazul descoperirii infracțiunilor privind incendiile, întrucât analizatorul olfactiv ar putea face deosebirea între mirosul specific incendiului propriu-zis și al substanței utilizate, mirosul specific substanțelor stupefiante, toxice sau alte mirosuri care însoțesc explozia, ori natura unor mirosuri provenind din mediile profesionale, cum ar fi industria farmaceutică sau chimică.

În aceste condiții, dobândirea informațiilor arătate mai sus nu au formă, nu sunt constante și palpabile, iar mărturia întemeiată exclusiv pe aceste senzații nu poate oferi decât date despre natura obiectului, fără posibilitatea localizării în spațiu a stimulilor sau a identificării persoanelor și obiectelor.

Așadar, pentru a fi luată în considerare o mărturie bazată pe senzații olfactive organele judiciare vor lua în considerare fenomenul de adaptare olfactivă, întrucât la primul contact cu un anumit miros, acesta produce o anumită reacție, iar după un timp petrecut în același mediu, senzația scade în intensitate deoarece intervine acomodarea.

Însă, având în vedere faptul că pentru revenirea și restabilirea senzației olfactive este necesară o pauză de 1 până la 3 minute, organele judiciare vor întreba martorul despre durata de timp petrecută în acel mediu, pentru a verifica dacă informațiile oferite sunt sau nu relevante.

În continuare vom face referire la o altă sursă a mărturiei, reprezentată de senzațiile gustative, acestea fiind produse de însușirile chimice ale substanțelor dizolvate în salivă sau soluții apoase care stimulează receptorii gustativi de pe papilele linguale.

Simțul gustativ acționează comun cu mirosul și nu este foarte dezvoltat la om, dar pot fi făcute diferențe de nuanță.

Modul de acțiune a receptorilor chimici ai celulelor gustative nu a fost încă elucidat în totalitate, diferențiindu-se doar patru tipuri de gusturi, și anume dulce, acru, amar și sărat, combinarea acestora permițând o extindere a sferei de percepție.

Aceste patru tipuri de gusturi sunt percepute de receptori diferiți, distribuiți inegal pe limbă, astfel încât cu vârful limbii putem simțim gusturile dulci, cu marginile cele sărate și acre, iar cu baza cele amare. Însă, în cazul în care suntem răciți ori avem nasul înfundat, nu vom putea mirosi nimic, iar gusturile nu vor avea aceeași intensitate.

Senzațiile gustative își găsesc utilitatea în eventualitatea identificării unor cazuri de otrăvire sau de intoxicație alimentară din culpă ori chiar intenționată, situații în care va trebui să facem distincția că vorbim de otrăvire, ce constituie activitatea prin care se înfăptuiește latura obiectivă a infracțiunii ori mijlocul prin care se realizează sinuciderea sau doar încercarea de sinucidere și, de asemenea, dacă a survenit sau nu decesul.

În situația în care a survenit decesul unei persoane, ca rezultat al sinuciderii sau al infracțiunii de omor, pot să apară situații în care este necesară obținerea unor informații de la martori privind gusturile specifice substanțelor ingerate, iar în caz contrar, în situația în care infracțiunea a rămas în forma tentativei, datorită precarității mijlocului folosit sau a ingerării unei cantități insuficiente de otravă, victima va fi ascultată în calitate de parte vătămată.

Identificarea substanței ingerate nu va putea fi posibilă în toate cazurile, din cauza modului de administrare, întrucât aceasta poate să se realizeze prin includerea substanței respective în alimente sau băutură. Totodată, modul de administrare poate produce obișnuința sau nu poate fi identificat din cauza ingerării unei doze prea mari.

În fine, a treia sursă a mărturiei este reprezentată de senzațiile cutanate, care pot fi clasificate în senzații algice sau de durere, termice și tactile.

Senzațiile algice sau de durere sunt consecința vătămării țesuturilor organismului, a receptorilor algici, aceasta semnalizează o agresiune mecanică, termică, chimică sau electrică asupra tegumentului. Acest tip de senzații se elaborează relativ lent, astfel încât în stare de veghe, va trebui să treacă aproximativ o secundă pentru a fi activat cortexul.

S-a reliefat ideea că, în realizarea senzațiilor algice cutanate, căile nespecifice au un rol fundamental, creându-se modelul celor trei sisteme de transmisie, respectiv două sisteme cognitive și unul afectiv.

În sfârșit, cel de-al treilea sistem, cel afectiv, dă naștere circuitului emoțional realizat de formațiunile sistemului limbic unde are loc un prim nivel de integrare ce asigură răspunsuri comportamentale mai puțin adaptate, sistemul limbic reprezentând totalitatea structurilor cerebrale situate în regiunea mediană și profundă a creierului, având un rol major în memorie și emoții, dar și în elaborarea comportamentelor.

Apoi, semnalele sunt integrate la un al doilea nivel legat de activitatea talamusului, hipocampului și cortexului frontal, determinând răspunsuri mai bine adaptate, cele două niveluri funcționând sincronizat, sens în care senzațiile de durere vor prezenta o puternică notă afectivă.

Cele mai multe culturi, dar și majoritatea oamenilor interpretează durerea ca fiind o stare opusă satisfacției sau plăcerii, dar sunt și cazuri în care aceștia își provoacă o anumită plăcere, spre exemplu consumând mâncăruri puternic condimentate sau cu gust înțepător.

Când senzațiile dureroase au fost rezultatul unor loviri, vătămări aplicate cu intenție, cel care le-a suferit se poate considera victimă a infracțiunii, fiind ascultat ca parte vătămată, iar în cazul în care dorește o altă calitate, ar putea fi ascultat ca martor, când potrivit legii procesuale penale românești nu se constituie parte civilă sau parte vătămată.

Senzațiile termice însumează atât senzații de cald, cât și de rece, putând interveni în formarea mărturiei în cazul infracțiunilor săvârșite și însoțite de stimuli termici, caz în care martorul va fi chemat să facă aprecieri privind temperatura obiectelor cu care a venit în contact, iar în cazul în care stimularea termică se produce la distanță, atunci el va putea face aprecieri privind aerul ambiant, intensitatea sursei de căldură sau de frig.

Senzațiile tactile sunt determinate de deformarea, de distorsiunea pielii ca efect al presiunii, la aprecierea mărturiei întemeiată pe senzațiile tactile, va interesa determinarea cât mai exactă a suprafeței corpului care a venit în contact cu diferite obiecte.

Cele mai sensibile zone unde acuitatea tactilă este intensă sunt: vârful degetelor, suprafața limbii, buzele, iar cea mai scăzută acuitate este în cazul pielii de pe spate.

În cazul în care o persoană pierde un simț, aceasta va dezvolta alte simțuri, știindu-se că, de exemplu, persoanele lipsite de vedere sunt capabile să recunoască, să descrie însușiri dintre cele mai variate ale obiectelor.

Simțuri mai dezvoltate pot avea și persoanele care desfășoară o anumită activitate, datorită mediului în care lucrează.

Percepția tactilă poate fi falsă datorându-se limitelor obiective ale acestui receptor, dar și unor cauze de ordin subiectiv, cum ar fi iluzia, aceasta din urmă reprezentând o percepție eronată a unui obiect sau fenomen ce va determina o imagine deformată, denaturată, dar nu integral falsă a realității, întrucât se suprapune peste un sistem consolidat de legături noi care au elemente comune cu primul.

Având în vedere faptul că modul de a simți, pipăi, de a rezista la diferențele de temperatură și la durere diferă de la un organism la altul, organele judiciare va supune unor cercetări riguroase mărturia dată în urma senzațiilor produse de diferite obiecte și fenomene asupra simțurilor umane.

Datorită necesității reconstituirii cât mai fidele a configurației locului în care s-a săvârșit infracțiunea, mărturia având ca sursă senzațiile vizuale este cel mai des întâlnită, ochiul uman funcționând întocmai ca o cameră fotografică.

Dacă ochiul ar funcționa exact ca și o cameră fotografică, ar trebui ca obiectele lumii exterioare să fie reflectate după legile opticii, adică cristalinul ocular fiind ca o lentilă convexă, obiectele ar trebui să fie inversate și să fie oglindite în funcție de distanță: cele mai îndepărtate mai mici, cele apropiate să pară mai mari, dar la ființele umane pe traiectoria dintre retină și cortex are loc corectarea imaginii, astfel încât obiectele nu sunt inversate. Acest fenomen este unul psihofiziologic cu denumirea de constată a percepției, care contrazice legile opticii.

Pentru a analiza mărturia va fi util să se constate obișnuința martorului cu obiectele, locul sau persoana la care se referă depoziția sa, întrucât în funcție de gradul de obișnuință, se va manifesta la el fenomenul de constantă a percepției, și tot în funcție de aceasta, în mod involuntar, acesta va distorsiona realitatea, adăugând sau omițând informații.

Senzațiile vizuale joacă un rol foarte important, întrucât acestea sunt responsabile de redarea exactă și completă a imaginii ce privește lumea înconjurătoare, acest fapt și pentru că, cu ajutorul mișcării, a culorilor, ochiul uman este capabil să perceapă diferite forme care iau anumite înfățișări comune sau inedite pentru el.

Perceperea lumii prin ochiul uman se poate împărți în două categorii, și anume în acromatică prin culorile alb, negru și prin cele care fac trecerea între acestea, respectiv cromatică, prin celelalte culori.

Martorul nu va avea aceste simțuri dispersate, ele vor interacționa, funcționând în același timp, astfel că imaginea percepută, informația rezultată va fi unitară, iar sub influența sunetului va crește sensibilitatea ochiului la anumite culori, cum ar fi verde, albastru și violet, scăzând la culoarea galben, roșu și oranj, dar sensibilitatea va depinde și de alți factori, în amurg culoarea verde va apărea mai strălucitoare, cea roșie-violet fiind percepută ca o culoare neagră, iar culoarea verde-albastră va fi mult mai luminoasă.

Referitor la adaptarea ochiului la lumină s-a arătat că ea are loc prin trecerea de la un mediu întunecat la lumină de mare intensitate, când ochii ne dor, iar adaptarea la întuneric se face trecând de la un mediu luminat la unul întunecos, când ochiul nu va percepe nimic. În ambele situații adaptarea se va realiza într-un timp relativ scurt, de aproximativ 10 minute, pentru ca mai apoi să intervină obișnuința.

Așadar, imaginându-ne faptul că la producerea unui eveniment petrecut seara târziu, într-un mediu întunecat sau slab luminat, martorii care au auzit strigătul victimei unei infracțiuni de tentativă de omor, se pot căuta din rândul vecinilor, a celor aflați în locuințele învecinate sau a locului săvârșirii faptei, care și-au părăsit preocupările obișnuite, dar și din rândul celor care se aflau întâmplător pe stradă în momentul săvârșirii infracțiunii.

În situația martorilor aflați pe stradă în apropierea locului săvârșirii infracțiunii, declarațiile lor vor fi mai ample pentru că au putut percepe de la o distanță mai mică și în întreaga lor desfășurarea evenimentelor, dar și pentru că vederea lor era deja acomodată condițiilor de luminat, iar dacă martorilor aflați în locuințele alăturate li se va cere să descrie vestimentația infractorului, aceștia trecând brusc de la un mediu luminat la unul mai puțin luminat, se vor afla în situația în care vor relata că infractorul era îmbrăcat cu un costum negru, dar în realitate era albastru.

Chiar dacă amănuntele par să fie nesemnificative, acestea nu trebuie ignorate de organele judiciare, fiind esențiale la stabilirea stării de fapt în contextul săvârșirii unei infracțiuni, deoarece ele pot face referire atât la vestimentația și persoana autorului, cât și la obiectul cu care s-au produs vătămările, mărturiile putând abunda în detalii, unele lipsite de sens sau altele controversate, mai ales în condiții slab iluminate sau întunecate.

Organele judiciare nu pot ignora nici viciile de cromorecepție care cuprind acromatopsiile, caracterizate prin incapacitatea ochiului uman de a distinge alte culori decât nuanțele dintre alb și negru, respectiv discromotopsiile, caracterizate prin incapacitatea de a distinge bine anumite culori – cecitate pentru anumite culori.

Din cercetările efectuate s-a concluzionat că frecvența este de 4% la bărbați și 0,7% la femei, un prim loc îl ocupă daltonismul, acesta reprezentând incapacitatea de a distinge culorile roșu și verde. La persoana care distinge greu culoarea roșie se va putea observa faptul că o va confunda cu brun-închis, portocaliul cu verdele galben închis, violetul cu albastrul, iar cel care nu deosebește verdele, roșu viu îl va confunda cu brunul clar, portocaliul cu verdele galben luminos, iar purpuriul cu albastrul-verzui.

Având în vedere faptul că în ascultarea martorilor se urmărește obținerea unor date privind mărimea, forma, adâncimea, orientarea în spațiu, localizarea auditivă sau vizuală, la ele adăugându-se și factorii perturbatori, experiența, oboseala, starea de emotivitate, condițiile meteorologice și de vizibilitate, pentru o corectă apreciere a depozițiilor acestora, va trebui să se țină cont de factorii care pot influența perceperea distanțelor, dar și de metodele folosite de aceștia pentru aflarea lor. De exemplu, conducătorii auto vor aprecia mai bine distanța având în vedere faptul că aceștia au experiență.

Distanța până la un anumit obiect poate fi determinată avându-se în vedere mărimea acestuia, dar nu același lucru se poate spune cu privire la percepția și aprecierea mărimii, întrucât aici are loc un proces invers, întrucât mărimea unui obiect depinde de măsura celorlalte obiecte aflate în jurul acestuia. Așadar, o persoană de statură mijlocie va apărea înaltă când se află lângă o persoană de statură mică, iar aceasta din urmă mult mai mică decât este în realitate, la toate acestea adăugându-se și culoarea obiectului, având în vedere că obiectele de culoare neagră par mai mici decât cele de culoare albă, deși au aceeași mărime. Obiectele care au o anumită culoare, cum ar fi cele albe, galbene sau roșii se văd de la o distanță mai mare și dau impresia că sunt mai aproape decât în realitate.

În continuare vom face referire la o altă sursă a mărturiei, constituită de recepția auditivă, senzațiile auditive formând rezultatul acțiunii undelor sonore asupra receptorilor auditivi, putând fi înregistrate doar dacă se găsesc la frecvența cuprinsă între aproximativ 20 și 20000 cili pe secundă.

Înălțimea, intensitatea și timbrul reprezintă însușirile fundamentale ale undelor sonore, necesare pentru cunoașterea mecanismului senzațiilor auditive.

Referitor la înălțimea sunetului, la un om normal, pragul sau limita inferioară a auzului este de aproximativ 20 duble vibrații pe secundă, iar pragul sau limita superioară de aproximativ 20000 vibrații pe secundă. Cele mai bine percepute sunete sunt cele situate cu frecvența între 1000 și 3000 de vibrații pe secundă, percepția intensității sonore putând fi influențată de raportul dintre distanță, sursa sonoră și organul receptor, de condițiile atmosferice, dar și de natura mediului în care se propagă undele sonore.

Timbrul acordă sunetului un caracter individual, aflându-se în relație cu posibilitatea identificării undelor sonore pe baza senzațiilor auditive în funcție de capacitatea fiecărui om. În multe cazuri, în declarațiile date de martor se găsește cerința redării cuvintelor, frazelor, sunetelor sau chiar a discuției pe care acesta a perceput-o involuntar sau voluntar, câteodată chiar a vocii dacă martorul prezintă un handicap fizic (de exemplu acesta este o persoană lipsită de simțul vederii), știindu-se faptul că, așa cum s-a arătat mai sus, lipsa unui organ de simț duce la acuitatea celorlalte sau fără a exista acest handicap, la recunoașterea vocii pe baza unei anumite particularități sau defect de vorbire.

Înălțimea tonului, a tipului de rezonanță, a volumului și a timbrului este dat de caracterul individual al vocii, astfel că martorului i se va cere să redea fidel cuvinte, cifre, termeni, expresii, numere rostite pe care acesta le-a perceput în diferite împrejurări, pentru că prin intermediul mărturiei se verifică acele situații în care cuvintele, termenii, expresiile reprezintă însăși activitatea materială prin care se realizează latura obiectivă a infracțiunii.

În această situație ne vom afla în prezența infracțiunii de insultă sau calomnie, întrucât acestea se vor săvârși prin acțiunea autorului faptei de a adresa cuvinte scrise sau pe cale orală îndreptate către persoana vătămată.

Totodată, martorul va putea să redea acele cuvinte care și-au lăsat amprenta asupra memoriei sale, fiind în măsură să facă un rezumat la ceea ce a auzit, dar referitor la fidelitatea mărturiei, în cazul în care va trebui să redea sensul general al unei convorbiri ori discuții, va fi necesar să se aibă în vedere faptul că, procesele de memorare și reproducere pot fi alterate de anumiți factori, cum ar fi timpul și uitarea, dar și a influențelor care se exercită asupra martorului.

Un eventual martor poate să perceapă o discuție de la o anumită distanță, relația dintre distanța sursei sonore și a organului receptor aflându-se într-un raport direct cu intensitatea sau forța fenomenului sonor, dar și în cazul perceperii sunetelor de la o anumită distanță va trebui să se țină seama de anumiți factorii perturbatori, cum ar fi vântul, și anume, în cazul în care undele sonore au fost perturbate în direcția în care s-a aflat cel care le aude, intensitatea acestora nu s-a redus proporțional cu distanța parcursă și astfel va apărea tendința de a le localiza într-un punct apropiat în spațiu, însă sursa acestora va fi situată într-un punct îndepărtat, iar în momentul în care vor fi percepute în sens invers, va exista posibilitatea de a nu fi auzite sau, dacă vor fi, acestea vor fi localizate la o distanță îndepărtată în spațiu de sursa sonoră.

Un alt factor perturbator poate fi ecoul, acesta interpunându-se între sursa sonoră și organul receptor, la o distanță de cel puțin , organul auditiv al omului fiind apt să perceapă distinct două sunete numai dacă intervalul de timp ce le separă este superior valorii de 0.1 secunde, iar dacă va fi inferior acestei valori, organul auditiv al omului va percepe două sunete în același timp.

Fenomenul caracteristic spațiilor închise denumit reverberație este reprezentat de sunetele prelungite și amplificate imediat după ce au fost emise, datorită unor reflexii multiple și succesive pe pereții și obstacolele respectivului mediu.

Organul judiciar poate aprecia în mod corect dacă mărturia poate sau nu să fie luată în considerare, doar dacă ține cont de toți factorii perturbatori, dar și pe baza informațiilor obținute auditiv. La acestea se adaugă și faptul că, martorul este atât un om normal dotat sub raportul funcționării organului auditiv cât și un om care prezintă deficiențe funcționale la nivelul organului de simț, dar și o persoană a cărei sensibilitate auditivă depășește nivelul comun, categorie din care vor face persoane care lucrează într-un anumit mediu, cum ar fi muzicienii, mecanicii, medicii terapeuți ori vânători.

Scăderea sensibilității la tonuri joase produse de înaintarea în vârstă sau datorită prestării îndelungate a unei munci într-un mediu în care nivelul de zgomot este ridicat, lipsa auzului sau verificarea acestei aptitudini poate fi testată de către medicul specialist, în vederea constatării cu privire la cauzele care au condus la această stare, cunoscându-se faptul că omul cu auz normal poate deosebi vorba șoptită de la o distanță de aproximativ de , iar vocea de conversație de la cel mult .

Reflectarea duratei obiectivă a unui fenomen, a succesiunii și vitezei sale este reprezentată de perceperea timpului, evenimentele percepute fiind păstrare în memorie sub o formă a reprezentărilor, erorile aparând doar datorită ștergerii din memorie a anumitor reprezentări, iar restabilirea acestora se poate obține printr-o corectă determinare a succesiunii evenimentului perceput anterior, căzând în sarcina organelor judiciare de a încerca să ajute martorul să-și aducă aminte de faptele și împrejurările uitate, prin formularea de întrebări în acest sens, dar și având în vedere ocupația martorului, știut fiind faptul că după un antrenament îndelungat anumite persoane pot să determine timpul cu o precizie exactă.

Alți factori care pot influența perceperea timpului sunt cantitatea și conținutul fenomenelor care au avut loc într-un interval de timp, astfel că perioadele de timp pline trec foarte repede, fiind de regulă subapreciate, iar perioadele goale trec încet, astfel încât vor fi supraapreciate.

Astfel, s-a arătat de către cercetători faptul că, așteptarea unui eveniment plăcut va lungi timpul, iar un eveniment neplăcut îl va scurta.

Situații tipice în cadrul aprecierii timpului pot fi determinate de durata infracțiunii, a altor activități și succesiunea, viteza de desfășurare, localizarea în timp a faptei săvârșite, a altor acțiuni legate de infracțiune, dar și de raportul de antecedență și de subsecvență a unor fapte, succesiunea în timp a unor împrejurări având legătură cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia.

Martorul apt din punct de vedere al însușirilor de percepție, de memorare și în același timp dornic să ajute, nu va avea dificultăți la redarea informațiilor stocate, la aprecierea corectă a limitelor de timp în care s-a situat infracțiunea și a celorlalte activități, atunci când timpul între momentul percepției și cel al reproducerii este relativ scurt, moment care coincide cu descoperirea infracțiunii, identificarea făptuitorului și începerea procesului penal. Nu același lucru se poate spune atunci când acest interval de timp este mai mare, măsurat în ani, întrucât martorul nu va putea localiza exact în timp fapta și evenimentele, având în vedere fenomenul de uitare dar și monotonia faptelor cotidiene și existenței unor condiții precare exterioare.

Organele judiciare nu trebuie să dezvolte un rol pasiv, fiind obligate să facă corelații, să localizeze anumite date care pot duce la identificarea făptuitorului, prin cunoașterea personalității martorului, a preocupărilor, a aptitudinilor sale, care pot readuce în memoria sa, prin corelații, deducții, faptele pe care acesta nu și le amintea sau pe care le credea uitate. Totodată, în baza acestui rol pe care-l joacă, organul judiciar nu va fi trebui să aibă o atitudine sugestivă impunând martorului corelațiile și deducțiile sale, ci doar să pună întrebări care să aducă în memoria lui acele fapte care au cu adevărat importanță și sunt utile cauzei.

În situația în care martorul este capabil să redea faptele cu exactitate și precizate bine în timp, nu va trebuie să conducă la concluzia că acesta este de rea-credință, dar afirmațiile sale vor trebui să fie atent verificate în concordanță cu ceea ce afirmă cu atâta exactitate și modul sau evenimentele care l-au determinat să le rețină cu atâta exactitate.

Marea majoritate a infracțiunilor nu sunt condiționate de durata în timp a activității materiale prin care se realizează latura obiectivă, însă existența altor infracțiuni este condiționată de durata în timp a activității materiale, întrucât absența acesteia conduce la inexistența infracțiunii sub aspect penal.

Durata în timp a activității materiale o întâlnim la infracțiunile continue, cum ar fi lipsirea de libertate în mod ilegal, unde o condiție necesară pentru săvârșirea acestora va fi aceea că respectiva activitate va trebui să se desfășoare pe o anumită perioadă și intervale de timp, în baza aceleiași hotărâri, caz în care proba testimonială are un rol foarte important, având în vedere că evaluarea duratei acțiunii sau inacțiunii nu se poate face prin orice mijloc de probă.

S-a statuat faptul că, percepția poate fi influențată atât de factori obiectivi, cum ar fi starea sau situația contextuală, independentă de cel care percepe, care se pot reprezenta într-un sens sau altul percepției, cât și de cei subiectivi, cum ar fi starea sau situația legată de condiția psihofiziologică și de personalitatea celui care percepe, ele răsfrângându-se în mod favorabil sau defavorabil asupra percepției. Astfel, atât martorul cât și mărturia pot fi influențate de acești factori, întrucât aprecierea mărturiei nu poate fi desprinsă de condițiile în care aceasta s-a format.

Atenția ca rol important în formarea percepției reprezintă fenomenul psihic intim legat de aceasta, iar în absența acesteia mărturia va fi de neconceput, atribuindu-i-se vigoare și plenitudine.

În actul mărturiei se va regăsi atât atenția voluntară sau intenționată, cât și cea involuntară sau neintenționată, specifică martorilor fiind atenția involuntară, mobilizată de o serie de factori interni și externi.

Factorii externi infracțiunii și făptuitorului, cum ar fi de exemplu lumina foarte puternică, culorile vii, mirosurile persistente sau puternice, sunete și zgomote stridente, vor reține involuntar atenția martorului, adăugându-se schimbările și ajustările deliberate sau nu, ce apar în înfățișarea unei persoane, obiectele care nu au caracter de noutate, de inedit.

În cadrul mărturiei, atenția de expectanță sau anticipativă poate avea atât aspecte pozitive cât și negative, așteptarea pregătind organismul să reacționeze și să recepționeze un stimul la un eveniment iminent, întrucât ceea ce va fi așteptat ca posibilitate de producere va fi perceput mult mai repede și cu mai multă precizie, având efecte pozitive asupra cantității, dar și a calității evenimentului perceput. Pe când, efectele negative sunt rezultate din discordanța dintre așteptare și situația în fapt, constând în false identificări, când stimulul sau evenimentul așteptat se va substitui percepției reale.

Astfel, cu titlu de exemplu, în cadrul mărturiei poate apărea fenomenul de deformare subiectivă, caracterizat prin nereținerea de către martor decât a unei părți negative a lucrurilor (prin filtrare) sau minimalizarea a ceea ce e pozitiv, amplificând ceea ce e negativ.

Persoana care se pregătește să perceapă un anumit miros, sunet sau zgomot este tentată să atribuie mirosul, sunetul, zgomotul stimulului așteptat să se producă.

Pentru evaluarea martorului și a mărturiei trebuie să se țină seama și de alte două tipuri de atenție, respectiv a tipului static, caz în care mărturia va prezenta grade egale de fidelitate pe tot parcursul actului perceptiv, precum și a tipului dinamic, situație în care mărturia va conține informații mai exacte asupra faptelor petrecute la un scurt interval de timp de la declanșarea fenomenului înspre care martorul și-a îndreptat atenția.

Analizând aceste tipuri se poate concluziona faptul că, în situația în care martorul nu va reuși să ofere informații cu privire la pricină în întreaga sa desfășurare, nu va însemna că acesta va fi de rea-credință. În situația în care la producerea unei infracțiuni au asistat mai multe persoane va fi util să fie audiați cât mai mulți martori pentru a se putea, în acest fel, reproduce întreg tabloul infracțiunii.

Prin ascultarea martorilor se evidențiază o altă însușire a atenției, respectiv distribuția, prin care se înțelege că există posibilitatea ca două activități să poată fi efectuate simultan, fiind posibilă dacă cel puțin una dintre ele are caracterul de obișnuință, caracter care se diferențiază în urma unei exersări îndelungate. Acest tip de atenție distributivă este deseori întâlnită la șoferii profesioniști, dar nu același lucru se poate spune despre două activități care necesită prin natura lor o atenție totală, cum este cazul șoferului începător.

Stabilitatea atenției reprezintă menținerea în timp îndelungat a orientării și concentrării asupra aceluiași fapt., existând diferite cazuri în care aceasta reprezintă însuși obiectul probațiunii, mai ales la faptele săvârșite din culpă, în modalitatea de culpă simplă, greșeală, neglijență, al căror rezultat ar fi putut fi prevăzut de făptuitor dacă ar fi depus toate diligențele necesare activității pe care se desfășura și care le necesita.

Rigurozitatea și vigoarea atenției vor putea fi evidențiate de o serie de factori obiectivi și subiectivi în care s-a format mărturia, cum ar fi starea fizică a martorului, surmenajul, oboseala fizică și psihică, diminuarea funcțiilor psihice cu repercusiuni asupra atenției, implicit mărturiei, la care se adaugă trăirile sufletești, sentimentele sau consumul de alcool sau stupefiante.

Eliminarea atenției nu este condiționată de aceste efecte negative ale agenților perturbatori, întrucât există situații în care, având în vedere atenția exercitată de eveniment asupra martorului, acesta va fi atras și își va concentra atenția, solicitând un efort voluntar mai intens, astfel încât efectele distractive ale atenției se vor diminua.

Subcapitolul 2.2.

Decodificarea evenimentului judiciar

Din momentul existenței informației și până la reactualizarea acesteia există un moment numit decodare sau prelucrare a informațiilor.

Informațiile emise, recepționate integral sau parțial sunt decodate, structurându-se logic, urmând a dobândi un sens care este fixat în cuvânt, fiind purtător de cuvânt.

Fiecare cuvânt este purtător de sens care, la toți cunoscătorii acelui limbaj, este un anume dialect, astfel că decodarea informațiilor efectuată, găsirea și selectarea cuvântului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare.

Cunoașterea conotațiilor de către organele judiciare este foarte importantă în descifrarea cuvintelor, în sesizarea momentelor pe care le exprimă un martor în depoziția lui, în procesul de decodare conștientizându-se calitățile spațio-temporare și estimându-se valoarea lucrurilor, ființelor, precum și deplasarea acestora, moment în care apar o serie de distorsiuni involuntare, întrucât reflectarea timpului, a spațiului și a vitezei se realizează prin interacțiunea mai multor organe de simț, fapt care potențează relativitatea lor. Alături de informațiile receptate senzorial, timpul și spațiul se reflectă în psihicul uman și prin procesele gândirii, întrucât ființa umană participă la orice fenomen de reflectare într-o anumită măsură, mai mică sau mai mare.

Obiectele, lucrurile și tot ce ne înconjoară devin parte intrinsecă a vieții noastre de zi cu zi.

Memorarea reprezintă forma de reflectare a experiențelor acumulate, fiind o funcție a creierului uman, unde conservarea sau păstrarea pentru o perioadă de timp a acestor informații se interpune între momentul în care se percepe mărturia și cel în care aceasta este reprodusă în fața organelor judiciare.

De la momentul în care s-a perceput informația și până când aceasta va fi reactualizată va fi momentul decodării și prelucrării acestora.

Cercetătorii au descoperit faptul că, aparatul senzorial al omului nu receptează imaginea lucrurilor și fenomenelor, receptând doar lumini, sunete, mirosuri, care doar la nivelul cortical, în scoarța cerebrală, vor fi integrate în ansambluri, urmând a fi prelucrate și decodate.

Acest fenomen este identic cu ceea ce se întâmplă când vorbim la telefon, întrucât prin emițător sunt emise sunete, care sunt transformate în impulsuri electromagnetice și transmise apoi spre receptor, semnale fiind apoi recompuse în cuvinte, care, făcând parte dintr-un limbaj cunoscut de persoana de la celălalt capăt al firului se structurează după sens, oferind un conținut inteligibil mesajului original transmis.

Câteodată, pe canalul de transmisie pot să apară zgomote, caz în care comunicarea va deveni lacunară într-un grad mai mare sau mai mic, dar acest lucru nu va împiedica comunicarea, interlocutorii completând logic și semantic eventualele pierderi ale cuvintelor.

Persoanele adulte și normale nu percep decât lucrurile denumite, adică nu observă un obiect de o anumită formă, mărime, culoare, ci va vedea scaunul, animalul, mașina etc. Legătura dintre fenomene, obiecte, situații și grupajul de sunete prin care se exprimă cuvântul sunt învățate încă de la naștere, ceea ce va ușura receptarea evenimentelor.

Cuvintele nu desemnează numai obiecte, stări, fenomene, ele au și conotații colective. De exemplu, folosirea cuvântului „bețiv” exprimă atât o persoană aflată deseori în stare de ebrietate, dar va putea exprima și disprețul față de această categorie de persoane.

Descoperirea unor asemenea semnificații, care pot face referire la un punct nodal al cazului se va efectua cu mult tact și abilitate, cunoașterea conotațiilor de către organele judiciare fiind importantă în decodificarea cuvintelor, în sesizarea momentelor pe care le afirmă un martor în depoziția sa, acesta putând fi recrutat din orice mediu, știut fiind faptul că infractorii folosesc un anumit jargon.

Aprecierea corectă a timpului, a distanțelor, a vitezei este decisivă în cadrul depoziției martorului, având în vedere faptul că, asemenea aprecieri depind de încadrarea juridică a actului infracțional, iar orice supraapreciere sau subapreciere poate schimba radical situația creată.

Astfel, s-a arătat că există o metodă simplă de a verifica un martor asupra posibilității sale de apreciere a timpului sau a spațiului.

Această verificare poate fi realizată în sala unde este audiat martorul, organele judiciare îi vor putea cere acestuia să aprecieze scurgerea unui anumit interval de timp fără a se uita la ceas ori să arate care este suprafața sălii sau distanța de la geam la clădirea din față.

Subcapitolul 2.3.

Memorarea evenimentului judiciar

Din punct de vedere psihologic, memorarea reprezintă totalitatea procedeelor de întipărire, păstrare, recunoaștere și reproducere a experienței dobândite anterior.

Fidelitatea mărturiei reprezintă un interes foarte important pentru organele judiciare, aceasta putând fi apreciată prin cunoașterea legităților generale și mecanismelor fiziologice care guvernează memoria voluntară, dar mai ales pe cea involuntară. De asemenea, va trebui să se țină cont de faptul că memorarea este influențată de diverși factori, cum ar fi starea emoțională, interesul, ocupația, gradul de înțelegere a fenomenului perceput și altele, care se exprimă de la o persoană la alta în raport cu vârsta acesteia audiată în calitate de martor.

S-a arătat că procesul de memorare cuprinde trei etape, cea de achiziție sau memorare, de reținere, respectiv de reactivare sau reactualizare.

Acest proces se caracterizează prin selectivitate și anume prin faptul că ceea ce o persoană umană memorează mai repede va fi mai durabil, uitat mai greu, însemnând pentru aceasta faptul că acele evenimente au o anumită semnificație.

Totodată, procesul de memorare are atât un caracter activ, prin care se ilustrează legătura dintre memorie, conținut și condițiile activității omului dar și mijloacele utilizate pentru realizarea finalității dorite, cât și un caracter inteligibil, caracterizat prin evidențierea legăturii dintre procesele de întipărire, conservare, evocare și gândire.

Între memorarea și conservarea informației nu va avea loc o identificare a însușirilor de a întipări și conserva faptele percepute, acestea sunt variabile, diferind de la o persoană la alta.

În cazul în care martorul participă la unele cazuri mai complexe, cu o succesiune rapidă și într-un interval de timp relativ scurt, va percepe și își va fixa în mod lent și deficitar informațiile care i-au parvenit, iar memorarea și reținerea acestora vor fi și ele deficitare.

Martorul va fi capabil să dea o depoziție exactă în cazul în care faptele percepute și memorate s-au desfășurat într-un interval scurt de timp, iar în caz contrar, depoziția acestuia va fi lacunară și inexactă, fiind influențată de procesul uitării.

În primă fază ni se șterg din memorie detaliile neesențiale, apoi vor fi vizate aspectele esențiale, pentru ca, în final, să intervină procesul uitării, motiv pentru care va fi necesar să se țină cont de factorul de timp, în special atunci când se procedează la ascultarea martorului.

S-a demonstrat că, de cele mai multe ori faptele sunt memorate în mare măsură involuntar și neintenționat, astfel că memorarea involuntară a devenit o caracteristică a mărturiei.

Având în vedere tipurile de memorie a martorilor, putem întâlni martori cu o memorie dominant auditivă, afectivă, vizuală ori cu o memorare mecanică sau logică, după cum este absentă sau prezentă înțelegerea materialului informatic receptat.

Văzând atitudinea interesului manifestat de un martor în reținerea aspectelor percepute, putem vorbi despre o memorare a faptelor voluntară sau involuntară.

Memorarea voluntară presupune prelucrarea și ordonarea informațiilor, martorul deliberat va evoca, repeta pentru sine sau pentru alții fapte percepute, va supune unui examen critic impresiile dobândite, va face însemnări și va nota anumite date, pentru ca depoziția dată de acesta să fie cât mai exactă și completă, în timp ce memorarea involuntară nu va presupune existența scopului, intenția de a memora și nici nu va prezenta o activitate pasivă, mecanică a informațiilor dobândite.

Ființa umană nu poate memora toată experiența anterioară, motiv pentru care pot lipsi din cadrul percepției și al memorării chiar și elemente familiare, aceasta atribuind mărturiei un caracter lacunar, deformat și imprecis, iar eficiența acesteia este dată de două legități, semnificația pe care o arată faptele percepute în raport cu experiența anterioară a subiectului, respectiv eficiența mărturiei involuntare, condiționată de factorii emoționali care au stat la baza ei, aptitudini, stări emoționale sau interese.

Atât memorarea voluntară cât și cea involuntară vor acționa asupra martorului care prin depoziția lui va oferi informații privind faptele sau evenimente legate direct de evenimentul produs la care acesta a participat și pe care le-a perceput nemijlocit.

Asupra depozițiilor martorilor având ca obiect format păreri și convingeri care realizează profilul moral al suspectului, inculpatului sau altor persoane acționează doar memorarea voluntară.

Capacitatea unei persoane de a-și întipări și păstra în memorie reprezentările concrete ale faptelor și obiectelor percepute anterior este reprezentată de memorarea plastic-intuitivă, memorarea vizuală și auditivă prezintă un deosebit interes, întrucât majoritatea aspectelor legate de o infracțiune sunt mai bine percepute cu ajutorul imaginilor, sunetelor, zgomotelor, prin intermediul analizatorilor vizuali și auditivi.

La persoanele care percep mai bine evenimentele cu ajutorul memoriilor vizuale sau auditive, accentul se pune pe capacitatea de a reține imaginile și figurile, respectiv pe capacitatea de a reține și reda fidel sunete și zgomote.

O altă clasificare a memoriei se poate face din punct de vedere al duratei stocării, caz în care vom avea memorie de scurtă, medie și de lungă durată.

S-a demonstrat faptul că durata stocării diferă în funcție de tipul de material care se reține, cum ar fi cel verbal, alcătuit din cifre, figuri sau obiecte, dar și în funcție de vârstă ori de capacitatea intelectuală.

În situația în care conținutul memorial prezintă o minimă importanță, atunci facem referire la memoria de scurtă durată sau memorie primară, întâlnită la reținerea unui număr de telefon nesemnificativ ori a sumelor parțiale la o adunare, instanță memorială care nu va putea conține mai mult de 6-8 elemente la omul adult normal, cum ar fi de exemplu cele 6-7 numere de telefon, acestea fiind stocate circa 20-30 secunde, iar dacă în acest răstimp va interveni o recepție, conținutul va fi transmis memoriei de lungă sau medie durată.

Cercetătorii au arătat faptul că stocarea în memoria de scurtă durată se realizează în condițiile concurenței mai multor serii de informații, astfel încât se poate spune că această memorie filtrează și selectează informațiile, în timp ce alții au arătat că intrările de informații sunt stocate temporal chiar sub formă ionică, timp de câteva semnale în memoria senzorială, de unde vor fi transmise memoriei de scurtă durată primare, întrucât aceasta este considerată ca fiind memoria activă. În cazul martorului și a depoziției acestuia, informațiile intră în sistem prin canalele senzoriale unde vor fi stocate pentru o vreme foarte scurtă în memoria de scurtă durată, acestea vor fi stocate în memoria de lungă durată numai dacă vor fi repetate.

În momentul în când o persoană care urmărește desfășurarea unor fapte sau evenimente realizează faptul că va fi un potențial martor, atunci acestuia îi va fi mai ușor să repete și să stocheze informațiile legate de anumite fapte, întrucât acesta va fi conștient că va trebui să relateze tot ce știe în legătură cu evenimentul produs.

Informațiile care pot fi percepute sunt nelimitate și pot proveni din medii diferite, astfel încât capacitatea de memorare ar fi în plină activitate, fără să aibă un moment de relaxare și de sortare a datelor, lucru care ar duce la clacare.

Uitarea constituie reversul conservării și se manifestă sub forma neputinței redării unor date memorate ori în imposibilitatea recunoașterii unor evenimente trăite la o nouă confruntare cu acestea sau reproducerea lor eronată, întrucât uitarea acționează asupra memoriei, atrăgând pierderea detaliilor, amănuntelor, precum și a nuanțelor a căror reactivare devine anevoioasă și chiar imposibilă. Totodată, uitarea elimină tot ceea ce este secundar și îngreunează capacitatea de reținere, lăsând loc doar arhitecturii generale sau structurii întregului.

Asupra memoriei va acționa și tonul afectiv sau însușirile emoționale ale informațiilor deosebite, fiindu-ne mai greu să uităm sentimentele care s-au realizat datorită unor fapte plăcute, care au trezit un ecou în sufletul nostru, considerându-se că experiența pozitivă agreabilă se repercutează într-un sens univoc care întotdeauna va favoriza memorarea, în schimb faptele care au declanșat sentimente de repulsie, dezagreabile, vor fi mult mai ușor de uitat.

Din punct de vedere psihologic s-a arătat faptul că o persoană care a trăit o experiență penibilă având ca obiect persoana sa, va tinde să se apere, să-și reprime acele sentimente născute în urma experienței, va refula amintirile spunând că nu-și amintește nimic sau că a uitat totul.

Referitor la experimentele care s-au efectuat în vederea constatării procentului de fidelitate a mărturiei în cazul în care apare uitarea, adică a trecerii timpului, s-a constatat că timpul se repercutează defavorabil asupra întinderii mărturiei, dar sub influența aceluiași factor, fidelitatea mărturiei sporește, trecerea timpului putând avea și influențe pozitive, astfel încât la repetarea depozițiilor la a opta zi din momentul percepției, acestea s-au ameliorat simțitor, întrucât elementele uitate au putut fi reamintite, erorile strecurate au fost corectate, iar detaliile noi au completat spațiile lacunare.

S-a constatat că reproducerea faptelor este mai deplină după trecerea a două-trei zile în raport cu depozițiile ce urmează imediat percepției, în special în cazul infracțiunilor a căror producere este de natură a provoca celor care le-au perceput anumite stări afective.

Fenomenul cunoscut sub numele de reminiscență, care îți face simțită prezența într-o proporție de 65%, în cazul materialului inteligibil, mai frecvent în cazul materialului rezultat din expunerea liberă a unui conținut inteligibil decât al reproducerii sale textuale este reprezentat de caracterul de completare după o primă relatare, ameliorarea reproducerii fiind amânată în raport cu reproducerea imediată.

Dar reminiscența poate fi afectată și de atitudinea sau interesul subiecților în raport cu materialul memorat, vârsta acestora, fenomenul fiind frecvent la copii, la adulți manifestându-se doar în proporție de aproximativ 30%.

Subcapitolul 2.4.

Redarea – reactualizarea evenimentului judiciar

Elementul testimonial

Redarea evenimentului de către martor constituie ultima fază a formării mărturiei, fiind momentul în care, cel care a perceput desfășurarea faptelor compare în fața organelor judiciare în calitate de martor.

Reproducerea a fost ilustrată ca fiind un fenomen destul de complex care nu se face mecanic, acesta având loc în strânsă legătură cu procesul de gândire, reproducerea lumii care ne înconjoară sau a experiențelor dobândite anterior.

Având în vedere faptul că perceperea poate avea loc numai în prezența fenomenelor sau obiectelor, reprezentările sunt posibile și în absența acestora, fiind strâns legate de particularitățile individuale ale fiecărui individ, formarea și desăvârșirea lor fiind influențate considerabil de activitatea desfășurată de fiecare persoană.

În același timp, reprezentările pot fi exprimate în mod diferit, în sensul că reprezentările auditive pot să nu fie exacte, având un caracter de instabilitate, iar cele vizuale, pot să fie exacte și cu caracter stabil.

În cazul mărturiei, reproducerea orală este modalitatea principală de transmitere și în același timp modul de obținere a depozițiilor, aceasta găsindu-se sub o anumită formă, respectiv cea a relatării libere și spontane a faptelor percepute.

Reproducerea fidelă a faptelor mai poate să îmbrace și o altă formă, și anume cea a depoziției scrise personal de către martor, aceasta fiind condiționată atât de fidelitatea percepției și a memoriei, dar și de capacitatea de verbalizare, de modalitatea de exprimare a informațiilor.

Mediul în care are loc audierea îi provoacă martorului o puternică stare de emotivitate, care poate conduce la inhibarea capacității lui de exprimare, iar în cazul martorilor care doresc să ajute organele judiciare în vederea soluționării cauzei, aceștia vor fi tentați să atribuie depoziției lor o imagine supradimensională.

În situația în care audierea martorului are loc în biroul organului de urmărire penală în prezența numai a acestuia sau a procurorului, între ei se va realiza acel contact psihologic, formându-se un cadru propice ce va anihila efectele negative de tensiuni emoționale ce se pot percuta asupra mărturiei. În schimb, în cursul cercetării judecătorești în fața instanței, ambianța se va schimba, răsfrângându-se în mod pozitiv asupra capacității martorului în reproducerea faptelor.

În fața instanței de judecată, așa cum am arătat mai sus ambianța este schimbată, întrucât sfera persoanelor care participă la proces este lărgită, intrând în scenă inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, ceilalți martori, instanța de judecată, procurorul și apărătorii.

Mai mult, având în vedere faptul că procesul penal este guvernat de principiile contradictorialității și a publicității dezbaterilor, ședințele de judecată fiind publice, în sala de judecată va avea acces și publicul.

Organele judiciare, părțile din proces dar și prezența publicului în sala de judecată vor avea o influență asupra psihicului martorului, în sensul că îl va determina să fie reținut, să-și cântărească cuvintele, conducând la o reacție frapantă a acestuia, putându-se observa diferența dintre declarațiile date de acesta în cursul urmăririi penale și cele date în cursul judecății aceleiași cauze.

Un element perturbator în luarea depoziției martorului, care poate veni din partea organului judiciar este sugestia.

Astfel, depoziția martorului poate avea influențe majore în relatarea cu obiectivitate a evenimentului judiciar în cazul în care percepția acestuia a fost lacunară, faptele au fost slab memorate sau martorul a fost supus unor influențe exterioare.

Din acest motiv, pentru a se evita influențarea martorului, întrebările îi vor fi adresate de către organul de cercetare penală sau de către procuror, în cursul urmăririi penale, respectiv de către președintele completului de judecată în faza judecății.

Întrebările puse de părți vor fi adresate prin intermediul organelor judiciare arătate mai sus, evitându-se întrebările care într-o formă mai puțin sau mai mult disimulată, fie insinuează, fie provoacă un anumit răspuns scontat de cel care efectuează ascultarea sau îngrădesc libertatea de exprimare a martorului, determinându-l pe acesta să afirme nu ceea ce a perceput, ci ceea ce i s-a sugerat.

Vârsta martorului reprezintă un rol foarte important în ceea ce privește rezistența martorului la sugestie, cunoscut fiind faptul că, copiii și tinerii sunt mai ușor influențabili, în timp ce persoanele mai în vârstă cad mai greu victimă întrebărilor cu un vădit caracter tendențios, dar mai ales acelor întrebări al căror caracter sugestiv este ascuns.

Recunoașterea și reproducerea, forme ale reactivării, pot fi distorsionate de gradul de sugestibilitate a martorului.

Sugestibilitatea martorului poate fi în primul rând temporară, în cazul stării de boală, de intoxicație alcoolică, în somnul hipnotic sau sub influența consumului de substanțe stupefiante, iar în cel de-al doilea caz poate fi o caracteristică de durată. La aceste două forme se adaugă și sugestibilitatea de statut, întâlnită la oamenii cu un nivel socio-cultural scăzut, caz în care ne aflăm în prezența unui fenomen de complezență a martorului față de autorități, adică orice individ care în ochii subiectului ar putea să aibă vreun ascendent asupra lui și se intercalează cu o sugestibilitate aparentă sau evidentă a întrebărilor, totuși logic între interacțiunea dintre autoritate și subiectul dependent, deci sugestibil. Aceasta apare rareori în relatarea spontană, verbală, neîntreruptă, decât la interogatoriu.

Folosirea relatării spontane neîntrerupte și a interogatorului în același timp se recomandă în cazul în care mărturia este decisivă în soluționarea cauzei.

Referitor la capacitatea de mobilizare se poate afirma faptul că aceasta este o capacitate esențială, având în vedere faptul că este vorba de transpunerea în registrul verbal a evenimentelor care s-au desfășurat în fața martorului care le-a perceput în mod intuitiv.

Martorul nu se poate debarasa de unele atitudini ale sale, chiar dacă acesta este imparțial și manifestă o atitudine dezinteresată asupra unui eveniment la care a participat ori față de persoanele implicate, aceste atitudini constituind componentele sociale ale personalității, dar și seturi scurte de opinii sau scopuri care vor implica o anumită așteptare, precum și o reacție pe măsură.

Imaginația, gândirea și atenția individului sunt factori care pot influența reproducerea de către martor a evenimentului judiciar.

Astfel, dacă ne referim la factorul imaginației, acesta joacă un rol important în activitatea creativă a indivizilor, martorii reproducând involuntar anumite momente ale evenimentului cu ajutorul reprezentărilor.

Referitor la cel de-al doilea factor care influențează reproducerea evenimentului judiciar, respectiv gândirea individului, aceasta scoate la suprafață raporturile și legăturile, esența și trăsăturile obiectelor, întrucât este strâns legată de activitatea desfășurată de fiecare persoană în procesul muncii.

Pe tot parcursul audierii martorului, acesta va trebui să fie lăsat să relateze în mod liber evenimentul pe care l-a perceput, fiind prevenit de către organele judiciare cu privire la faptul că trebuie să declare exact ce a perceput, fără a relata ce crede sau gândește despre respectivul eveniment.

În ceea ce privește cel de-al treilea factor care influențează reproducerea evenimentului judiciar, și anume atenția martorului, aceasta reprezintă o caracteristică a celorlalte procese psihice, cu rol în formarea declarațiilor date de martori, orientarea ei depinzând atât de subiect cât și de obiect.

Dacă încercăm să facem o clasificare a atenției, aceasta poate să fie de două feluri, și anume voluntară sau involuntară, fiind caracterizate prin anumite elemente: stabilitate, mobilitate, grad de concentrare, distribuție și volum.

Dacă în cele arătate mai sus am văzut că reproducerea evenimentului judiciar poate fi influențată de cei trei factori, aceasta poate fi și perturbată de alți factori, cum ar fi eroarea, distorsiuni ale situațiilor ce urmează momentului comunicării cu efect de degradare, alte denaturări sau o deviere de la forma inițială a informațiilor.

Din punct de vedere psihologic, opinia se naște din atitudine, iar atitudinea formată, provoacă fenomene de așteptare, sens în care apare iluzia că au văzut ceva, care de fapt, reprezintă ceea ce au vrut să vadă.

Un alt fenomen este cel al repetiției, acesta formându-se în momentul în care martorul ocular își exersează depoziția prin repetarea evenimentului primului venit la fața locului, curioșilor care se strâng, colegilor de serviciu, vecinilor sau organelor judiciare. În această situație, materialul inițial se rotunjește, contribuind la acest lucru și întrebările curioșilor, ale celorlalți, astfel încât se ajunge la o structurare logică a evenimentelor, la completarea lor, conducând la un rezultat total diferit, mărturia finală devenind o simplă versiune a realității.

Reproducerea evenimentului judiciar se poate face de către martor sub 3 forme, a relatării spontane, interogatoriului, respectiv sub formă scrisă.

Când reproducerea apare sub forma relatării spontane a faptelor, martorul va arăta doar acele fapte sau împrejurări care s-au păstrat nealterat în memorie, pe care și le poate aminti destul de facil, dar ca și un dezavantaj, întinderea informațiilor poate fi redusă, datorându-se dificultăților de reamintire, dar și a ignorării din partea martorului a unor aspecte importante.

Interogatoriul, ca formă a reproducerii evenimentului judiciar, poate reprezenta o extensie a mărturiei, cu un efect stimulator asupra memoriei, situație în care este posibilă arătarea unor împrejurări care păreau a fi uitate. De asemenea, acesta poate înlătura sentimentele de nesiguranță sau reticențele, dar în același timp prezintă și un grad ridicat de eroare, conducând martorul până la limita extremă a amintirii sale.

Mărturia poate fi alterată, în mod deliberat sau involuntar de către martor, în situația în care interogatoriul cuprinde întrebări sugestive, întrucât sugestia formează sursa erorii, astfel că, în momentul audierii unui martor de rea-credință, acesta poate observa tactica adoptată de organul judiciar, de probele pe care le are și va folosi diferite pretexte ca să nu răspundă la întrebări ori va oferi răspunsuri neconforme cu realitatea.

Reproducerea în formă scrisă apare în situația în care între martor și una sau mai multe părți din proces există o legătură de rudenie, de prietenie, ori există anumite influențe asupra celui dintâi. Astfel, se consideră că, capacitatea de reproducere orală a martorului poate fi afectată de aceste condiții.

În cele ce urmează vom face referire la recunoașterea ca metodă secundară de comunicare a informațiilor pe care le poate furniza o persoană care a fost martor la un eveniment judiciar.

Organele de urmărire penală înfățișează martorului câteva persoane cu identitate necunoscută sau obiecte, cu scopul de a le identifica, încercându-se reactualizarea informațiilor mai slab consolidate, reținute temporar sau pierdute.

Astfel, recunoașterea persoanelor se va realiza pe baza imaginilor vizuale și auditive, cum ar fi mersul, vocea, vorbirea, semnalmentele individuale ale individului care vizează talia acestuia, conformația corpului, trăsăturile și expresia feței, culoarea părului sau pigmentația pielii.

Recunoașterea unei persoane se poate face foarte ușor dacă aceasta prezintă unele disfuncționalități anatomice, cum ar fi lipsa unui membru, ticurile, mersul caracteristic. La acestea se pot adăuga și descrierea hainelor, a înfățișării faciale sau a privirii persoanei.

Cadavrele pot fi recunoscute de către martor după trăsăturile feței, talia, constituția, sau unele semnalmente particulare, cum ar fi cicatrici, semne din naștere, tatuaje, intervenții chirurgicale și stomatologice.

Poziția nefirească a corpului și instalarea rigidității și a lividității va crea o dificultate în recunoașterea persoanelor, întrucât fizionomia acestora este schimbată, starea de imobilitate și lipsa de rigiditate a mușchilor conferind o altă impresie, schimbându-le pe cele pe care acestea le aveau când erau în viață. Totodată, la acestea se adaugă leziunile, mediul în care a stat corpul, intervalul de timp de la încetarea din viață și până în momentul descoperirii, a recunoașterii sau metodele folosite de infractor pentru a face dificilă descoperirea cadavrului.

În cercetările judiciare se folosește foarte des modalitatea recunoașterii după fotografii, organele de cercetare penală prezintă martorului o serie de fotografii cu persoanele aflate în evidența operativă, care redau persoana în profil și frontal, dar și semnele particulare ale acestora.

Obiectele sau persoanele prezentate spre recunoaștere vor fi arătate într-un cadru comun cu persoane care au aceeași talie sau înălțime, fără elemente care pot influența martorul, cum ar fi contrastul izbitor al fotografiilor.

Astfel, martorul poate descrie corect însușirile persoanelor și ale obiectelor cu care a intrat în contact sau convins că a reținut tot ce era esențial, va face o descriere detaliată și constată că nu poate recunoaște obiectul, întrucât nu este cel care a fost perceput.

Etapele în care mărturia se formează prezintă interes și constituie o importantă sursă de descoperire a infractorului, fiind deocamdată singurele modalități, cu toate că pot crea și o falsă recunoaștere sau descoperire a celor care săvârșesc fapte de natură penală.

CAPITOLUL 3

MĂRTURIA

Subcapitolul 3.1.

Audierea martorului

În cursul unui proces civil sau penal, în condițiile prevăzute de lege, pe lângă persoanele care pot fi audiate în cauză se află și martorul.

Chemarea martorului în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată se face prin citare, de regulă prin emiterea unei citații în formă scrisă, dar aceasta se poate face și prin notă telefonică sau telegrafică, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Citarea se poate realiza și prin intermediul poștei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, în cazul în care organul judiciar are mijloacele tehnice pentru a dovedi că citația a fost primită.

Citația este individuală și trebuie să cuprindă elementele prevăzute de lege, înmânându-se personal celui citat, care va semna dovada de primire, iar în cazul în care acesta refuză sau nu este găsit, persoana însărcinată să comunice citația va încheia un proces-verbal în acest sens.

Părțile implicate într-un proces pot să prezinte martorul personal în fața organelor judiciare, situație în care nu se va mai efectua procedura de citare a acestuia.

Martorul poate fi adus în fața organelor judiciare prin constrângere, pe baza unui mandat de aducere, dacă, fiind anterior citat, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezența lui este necesară, sau în cazul în care nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citației și împrejurările indică fără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citației.

Persoana căreia i se încredințează executarea mandatului face parte din organele de ordine publică sau de siguranță națională, având obligația de a transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis și de a-i solicita să o însoțească, iar când aceasta din urmă refuză sau încearcă să fugă, să o aducă în fața organelor judiciare prin constrângere.

În vederea executării mandatului, organele de ordine publică sau de siguranță națională pot pătrunde în locuința sau sediul oricărei persoane în care există indicii că se află cel căutat, în cazul în care acesta refuză să coopereze, împiedică executarea mandatului sau pentru orice alt motiv temeinic justificat și proporțional cu scopul urmărit.

Dacă mandatul de aducere nu poate fi executat din cauză că persoana arătată nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea acestuia constată această împrejurare într-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organelor judiciare care l-au emis. Aceeași procedură va fi efectuată în cazul în care persoana nu a fost găsită și cercetările cu privire la locul unde aceasta ar putea fi găsită au rămas fără rezultat.

Martorul chemat de organul de urmărire penală ori de instanță are dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lui, iar dacă este salariat are dreptul la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea sa. De asemenea, are dreptul să primească o compensare și martorul care are venit din muncă, chiar dacă nu este salariat.

Lipsa nejustificată a martorului chemat să dea declarații sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiat constituie abatere judiciară și se sancționează cu amendă judiciară.

De asemenea, cu amendă judiciară poate fi sancționat și martorul care nu respectă măsurile luate de președintele completului de judecată, manifestă o atitudine ireverențioasă față de acesta sau procuror, respectiv când nu îndeplinește obligația de a încunoștința organele judiciare, în termen de 5 zile, despre schimbarea locuinței pe parcursul procesului.

Văzând modul de chemare a martorului în fața organelor judiciare pentru a fi audiat cu privire la faptele și împrejurările de care a luat cunoștință, dar și consecințele refuzului acestuia de a se prezenta, în continuare vom arăta modul în care acesta va fi audiat în fața organelor judiciare.

În procesul penal, martorul poate fi audiat de către organele de cercetare penală sau de procuror, în faza urmăririi penale, și de către instanță, pe parcursul cercetării judecătorești a procesului. Cât privește audierea martorului în procesul civil, acesta este audiat de instanța de judecată, pe parcursul cercetării judecătorești, după încuviințarea de către aceasta a probei testimoniale solicitată de părți.

În cazurile în care martorul audiat nu înțelege, nu vorbește sau nu se exprimă bine în limba română, audierea acestuia se va face prin interpret, care poate fi desemnat de organele judiciare sau de părțile implicate în proces, dintre experții autorizați, potrivit legii.

Dacă nu se poate asigura un interpret autorizat sau în situația în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale, în cazuri excepționale, audierea martorului poate avea loc în prezența oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligația de a relua audierea prin interpret cât mai curând posibil.

Audierea martorului care este surd, mut sau surdo-mut se efectuează cu participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special, situație în care comunicarea se poate face și în scris, iar în cazuri excepționale, dacă nu este prezentă o persoană autorizată care poate comunica prin limbajul special, iar comunicarea nu se poate realiza în scris, audierea acestora se va face cu ajutorul oricărei persoane care are aptitudini de comunicare.

Organul judiciar este obligat să asigure protecția sănătății martorului, fiind obligat să dispună întreruperea audierii și să ia măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic, în situația în care martorul acuză oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare.

Persoanele citate în calitate de martor au obligația de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație, de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței și de a spune adevărul, această calitate având întâietate față de cea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.

Persoanele care se află într-o situație ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a fi martor pot fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că persoana este capabilă să relateze în mod conștient fapte și împrejurări de fapt conforme cu realitatea, iar pentru a decide cu privire la această capacitate, organul judiciar dispune, la cerere sau din oficiu, orice examinare necesară, prin mijloacele prevăzute de lege.

Audierea martorului se face asupra unor fapte sau împrejurări de fapt care constituie obiectul probațiunii în cauza în care a fost citat, putând fi extinsă asupra tuturor împrejurărilor necesare pentru verificarea credibilității sale, cu excepția faptelor sau împrejurărilor al căror secret sau confidențialitate poate fi opus prin lege organelor judiciare.

Cu toate acestea, faptele și împrejurările al căror secret sau confidențialitate poate fi opus prin lege organelor judiciare pot face obiectul declarației martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptățită își exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligației de a păstra secretul sau confidențialitatea, caz în care declarația acestuia nu constituie infracțiune.

Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa, organele judiciare având obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară.

La începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări martorului cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale, după care i se comunică obiectul cauzei și apoi este întrebat dacă este membru de familie sau fost soț al părților implicate în proces, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu vreuna din acestea, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii. Acestuia nu i se vor adresa întrebări privind persoana sa când față de acesta s-a dispus o măsură de protecție a datelor de identitate.

Martorului i se mai comunică calitatea în care este audiat și faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus, precum și drepturile și obligațiile acestuia.

Apoi, organul de urmărire penală sau președintele completului de judecată solicită martorului depunerea jurământului sau a declarației solemne.

În cazul în care martorul dorește să depună jurământul religios, acesta va rosti următorul text „Jur că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”, referirea la divinitate schimbându-se în funcție de credința religioasă a martorului. În timpul jurământului, cu excepțiile impuse de credința religioasă, martorul va ține mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie.

Când martorul alege să facă o declarație solemnă, textul acesteia va arăta în felul următor: „Mă oblig că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”.

Martorul va fi apoi audiat separat și fără prezența altor martori, fiind lăsat să declare tot ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se pot adresa întrebări, fiind interzise cele privind opțiunile politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanțe personale și de familie, cu excepția cazului în care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilității martorului.

Dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, iar dacă a fost propus de către una dintre părți, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată și de către celelalte părți.

Președintele și ceilalți membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori de câte ori consideră necesar, pentru justa soluționare a cauzei, instanța putând respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei, întrebările respinse consemnându-se în încheierea de ședință.

Martorul care deține un înscris în legătură cu depoziția făcută poate să îl citească în instanță, procurorul și părțile având dreptul să examineze înscrisul, iar instanța va putea dispune reținerea înscrisului la dosar, în original sau în copie.

În cazul în care martorul nu își mai amintește anumite fapte sau împrejurări sau când există contraziceri între declarațiile făcute în instanță și cele date anterior, la cerere, președintele poate da citire, în întregime sau în parte, declarațiilor anterioare, după ce a fost lăsat să declare tot ceea ce știe.

Dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza de urmărire penală acesta a dat declarații în fața organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de către judecătorul de drepturi și libertăți, instanța dispune citirea depoziției date de acesta în cursul urmăririi penale și ține seama de ea la judecarea cauzei.

În cazul în care unul sau mai mulți martori lipsesc, instanța poate dispune motivat fie continuarea judecății, fie amânarea cauzei.

Martorii audiați rămân în sală, la dispoziția instanței, până la terminarea actelor de cercetare judecătorească care se efectuează în ședința respectivă, iar în situația în care instanța găsește necesar, poate dispune retragerea lor sau a unora dintre ei din sala de ședință, în vederea reaudierii ori a confruntării lor.

După ascultarea concluziilor procurorului, persoanei vătămate și ale celorlalte părți, instanța poate încuviința plecarea martorilor, după audierea acestora.

Declarația dată de martor va fi consemnată în scris, cu indicarea orei când a început și încheiat audierea acestuia.

Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, martorul o semnează, iar dacă are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate de semnătura acestuia.

Când martorul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă.

Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la audierea martorului, de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un interpret.

În cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta și înregistrarea este posibilă.

Când organele judiciare constată că există contraziceri între declarațiile martorilor audiați în aceeași cauză, se procedează la confruntarea lor dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.

Martorii confruntați sunt audiați cu privire la faptele și împrejurările în privința cărora declarațiile date anterior se contrazic, organul de urmărire penală sau instanța de judecată putând încuviința ca persoanele confruntate să își pună reciproc întrebări, declarațiile date de persoanele confruntate consemnându-se într-un proces-verbal.

Subcapitolul 3.2.

Mărturia din perspectiva legăturii martorului cu cauza și cu părțile din proces

Mărturia trebuie observată sub aspectul legăturii și atitudinii martorului față de cauză, respectiv a legăturii acestuia cu părțile din proces.

Legătura și atitudinea martorului față de cauză este acel moment care se referă la interesul material sau moral al acestuia pentru ca pricina să fie soluționată într-un anumit fel, aceste interese putându-l determina să adopte o anumită nesinceritate sau parțialitate care mai apoi se va reflecta și în depoziție.

Mărturia privită din perspectiva legăturii martorului cu părțile din proces se referă la atitudinea martorului de a adopta o poziție subiectivă față de suspect, inculpat, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, și anume acele raporturi de rudenie, prietenie, dușmănie, afecțiune, răzbunare sau teamă.

De regulă, martorul este o persoană neinteresată în soluționarea într-un anumit fel a procesului, participând în proces cu scopul de a servi la aflarea adevărului, întrucât acesta a luat la cunoștință despre săvârșirea unei fapte, deține date și împrejurări legate de acesta, pe care de cele mai multe ori le-a perceput accidental.

În situația în care participarea persoanei în proces având calitatea de martor are în vedere apărarea unui interes propriu al acesteia, atunci ea va avea calitatea procesuală necesară apărării intereselor în cauză, și respectiv, aceea de parte, iar informațiile pe care le deține vor fi reținute, constituind mijloace de probă, declarație de parte în proces, apreciindu-se prin prisma poziției avute, caz în care calitatea de martor și parte în proces devine incompatibilă, întrucât această stare de incompatibilitate va naște o prezumție de nesinceritate.

Declarația dată de martor va fi supusă unor elemente de deformare, cu toate că persoana ar putea fi de bună-credință, întrucât percepția și memorarea se realizează pe un fond afectiv emoțional, fapt ce va determina o memorare lacunară, la care se adaugă și tendința acestuia de a exagera.

Întrucât se poate naște o prezumție de interesare morală sau materială a martorului în rezolvarea pricinii, prin suprapunerea calității acestuia în proces cu cea de soț sau raport de rudenie cu suspectul sau inculpatul ori cu celelalte părți, legiuitorul a stabilit ca, martorul să fie supus unor întrebări prealabile referitoare la identitatea sa, ocupația și adresa, apoi acestea trebuie să vizeze relația de rudenie cu suspectul/inculpatul sau cu oricare altă parte, dar și dacă a suferit sau nu vreo pagubă de pe urma săvârșirii infracțiunii.

Martorul nu va fi obligat să depună mărturie dacă este rudă apropiată cu suspectul/inculpatul sau cu altă parte din proces, motivat de existența unei legături sentimentale care ar determina martorul să aibă un comportament subiectiv, dar și de motivele de suspiciune legitimă care ar rezulta dintr-o atitudine de particularitate ce ar putea fi manifestată de aceste persoane.

Opțiunea acestor persoane de a depune sau mărturie a fost acordată de legiuitor în vederea scutirii persoanelor aflate într-o asemenea situație de alegere între sentimentele firești și obligația de a spune adevărul. În viziunea acestora, persoanele care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală vor apărea ca fiind niște persoane corecte, care nu ar putea fi capabile de a săvârși astfel de fapte. De exemplu, în mărturia părinților, fiul urmărit pentru comportările de natură a aduce atingeri bunelor moravuri este descris ca un copil simpatic, plin de umor, rebel, căruia, ca tuturor de vârsta sa, îi place distracția, iar fapta comisă este apreciată ca o copilărie sau glumă nevinovată.

În cele mai multe cazuri, martorul este o persoană necunoscută care s-a aflat accidental în locul săvârșirii unei fapte, dar poate fi o persoană cunoscută atât suspectului/inculpatului cât și celorlalte părți în proces, caz în care organele judiciare se pot confrunta cu o situație dificilă, datorate de raporturi de colegialitate, de serviciu, de prietenie, mărturia martorului ca și poziția sa față de fapta săvârșită putând suferi anumite modificări.

Martorul poate să aibă sentimente de compasiune, ură, antipatie sau simpatie față de suspectul/inculpatul care va fi tras la răspundere penală pe baza declarațiilor pe care acesta le oferă organelor judiciare, sentimente care pot avea efecte negative asupra mărturiei.

Astfel, dacă vorbim despre sentimentul de simpatie, care face parte din sfera sentimentelor generoase, putem spune că acest sentiment se sustrage involuntar cenzurii martorilor, putând deforma mărturia. În acest caz, mărturia poate fi deformată fie prin ceea ce simte martorul, fie datorită raporturilor anterioare dintre el și părți sau ivite în momentul intrării în contact în cursul procesului. Acest sentiment de simpatie se îndreaptă de regulă spre victima infracțiunii.

Deși va blama fapta suspectului/inculpatului, martorul va încerca să aibă față de acesta un sentiment de compasiune, care poate să se realizeze din unele informații pe care acesta dintâi le-a primit cu privire la situația familială grea, nedorind ca depoziția sa să contribuie la condamnarea acestuia, apreciind fapta sa ca o consecință a unui concurs nefavorabil de împrejurări. Această atitudine a martorului nu va avea efecte pozitive asupra persoanei cercetate, întrucât împrejurările care au rol acuzator față de suspect/inculpat se vor estompa, iar în situația în care au existat circumstanțe atenuante, acestea vor prinde contur, devenind decisive în soluționarea cazului.

În cele mai multe cazuri, sentimentele de simpatie și compasiune se îndreaptă spre victima infracțiunii, iar martorul va avea tendința de a depune astfel, o mărturie defavorabilă persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, deci parțială, subiectivă, întrucât acesta poate să manifeste o stare de empatie față de victimă, imaginându-și că toate acestea i s-ar fi putut întâmpla lui, lucru care se va vedea și în depoziția dată de acesta.

În sens opus, în cazul apariției sentimentelor negative, de regulă de antipatie sau ură față de una dintre părțile implicate în proces, mai ales față de suspect sau inculpat, mărturia unui martor care va manifesta astfel de sentimente va oglindi o accentuare a suferințelor celui vătămat, exagerându-se și condamnându-se fapta comisă de suspect sau inculpat.

Pasiunea este un alt element perturbator, martorul vrând să observe doar ceea ce-i convine, ajustând toate datele pentru a le potrivi imaginii iubite, iar în sensul opus acestui sentiment se află gelozia, ura sau invidia.

În timp ce mărturia celui care manifestă un sentiment de dragoste se oglindește atitudinea martorului, fiind, deci, decelabilă pentru organul judiciar și mai puțin periculoasă pentru justiție, mărturia bazată pe ură este o armă a răzbunării este mai greu de determinat.

Aceste sentimente negative față de una dintre părțile implicate în proces sau de un membru al familiei, pot fi reprimate, putându-și face apariția sub diferite manifestări, martorul având posibilitatea să treacă peste acestea sub tăcere sau în mod deliberat, denaturând situațiile care erau în favoarea suspectului sau ale inculpatului.

Totodată, martorul poate manifesta și sentimente de teamă sau frică, ce pot fi provocate de împrejurări interne sau externe, în general când acesta este amenințat cu producerea unui rău asupra propriei persoane sau unei persoane dragi acesteia, răzbunarea suspectului/inculpatului având drept consecință producerea unui sentiment de teamă asupra psihicului martorului care-l va determina pe acesta din urmă să de-a o depoziție nesinceră. De regulă, femeile și copiii cad victimă unor astfel de temeri.

Recrutarea martorilor este îngreunată de situația în care suspectul sau inculpatul este cunoscut ca fiind o persoană periculoasă, întrucât sub imperiul fricii, martorii vor dori să se sustragă de la obligația de a depune mărturie.

În cazul în care există posibilitatea ca martorul să fie implicat ca suspect sau inculpat în cauză sau când acesta se teme că va fi tras la răspundere penală pentru o faptă comisă anterior și care nu a fost descoperită, va încerca să tacă, să prezinte fals informațiile pe care le deține sau să-și îndrepte bănuiala către o persoană nevinovată.

În fața organelor judiciare, martorul poate adopta o atitudine de negare a cunoașterii împrejurărilor despre care a luat cunoștință, datorită faptului că, acesta se bucură în societate de o anumită imagine, prestanță și care, din diferite motive se pot afla într-un loc compromițător în compania unor persoane îndoielnice.

Mărturia sinceră mai poate fi determinată și de raporturile profesionale sau de prietenie, datorate faptului că martorul nu va dori să deterioreze bunele relații avute, până la momentul comiterii faptei cu suspectul sau inculpatul.

Având în vedere calitatea de martor, care implică printre altele și cea de înfățișare în fața organului judiciar ori de câte ori este chemat, martorul, pentru a se elibera de această obligație, poate trece sub tăcere anumite fapte, evenimente legate de săvârșirea infracțiunii.

Persoanele care și-au conturat personalitatea, care pot avea o viziune clară asupra binelui și răului, cu o judecată obiectivă, vor putea să-și impună o anumită conduită față de săvârșirea unei infracțiuni.

Astfel, aceste persoane vor putea să se detașeze de sentimentele născute o dată cu producerea infracțiunii, reușind să-și înfrângă resentimentele și să relateze faptele în mod fidel.

Aceste persoane sunt singurele capabile să spună adevărul așa cum a avut loc, putând aduce anumite modificări la depozițiile anterioare, retractări totale sau parțiale, vizibile în unele declarații, încât pot îngreuna aflarea adevărului, dar avându-se întotdeauna speranța în conștiința omului pentru dreptate, se va persevera, întrucât aceste persoane pot fi aduse pe drumul cel drept, fiind în sarcina anchetatorilor să insufle în conștiința lor spiritul de dreptate, dorința de a ajuta și de a afla adevărul, în scopul soluționării în mod corect a cauzei ce a făcut obiectul cercetărilor.

Subcapitolul 3.3.

Infracțiunea de mărturie mincinoasă

Organul legislativ a stabilit că, fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă, pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, faptă care face parte din categoria infracțiunilor contra înfăptuirii justiției.

Mărturia mincinoasă săvârșită de un martor cu identitate protejată ori aflat în programul de protecție a martorilor, un investigator sub acoperire, de o persoană care întocmește un raport de expertiză ori de un interpret, în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață ori închisoarea de 10 ani sau mai mare, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Autorul nu va fi pedepsit dacă își retrage mărturia, în cauzele penale înainte de reținere, arestare sau de punere în mișcare a acțiunii penale ori în alte cauze înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție, ca urmare a mărturiei mincinoase.

Subiectul activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă nu poate fi decât martorul care, într-o cauză unde se audiază martori, face afirmații mincinoase sau nu spune tot ce știe cu privire la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat.

Pentru a fi întrunite condițiile de pedepsire a martorului mincinos, în practică s-a arătat că afirmațiile sau omisiunile trebuie să privească împrejurările esențiale, care pot servi la aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, fiind imperios necesar a fi întrebat de către organele judiciare asupra acestora.

Doar în cazul în care martorului i se atrage atenția printr-o întrebare asupra unei anumite împrejurări, acesta poate să-și de-a seama că acea împrejurare este esențială și, prin urmare, că orice alterare a adevărului aduce atingere activității de înfăptuire a justiției.

Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de mărturie mincinoasă este necesar ca organul judiciar să-l interpeleze expres pe martor asupra împrejurărilor esențiale, astfel că, dacă acesta nu a fost întrebat asupra acestor împrejurări pentru soluționarea cauzei, fapta lui de a nu face afirmații cu privire la acestea nu va întruni elementele constitutive ale acestei infracțiuni. În schimb, dacă va fi întrebat despre una sau mai multe împrejurări esențiale, dar acesta omite să declare tot ce știe în legătură cu acestea, vinovăția sa nu poate îmbrăca decât forma intenției, întrucât, atrăgându-i-se în mod special atenția asupra împrejurării și a caracterului esențial, martorul va observa că, nespunând tot adevărul, va crea o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției, astfel încât, martorul poate să dorească sau numai să accepte o astfel de urmare.

S-a stabilit în practica judiciară că, martorul trebuie să fi fost ascultat într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice cauză în care se ascultă martori, infracțiunea consumându-se în momentul în care martorul semnează depoziția dată în fața organelor judiciare, iar aceasta există indiferent dacă este făcută în favoarea sau în defavoarea unei persoane.

Săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, ca o urmare imediată, creează o stare de pericol asupra activității de înfăptuire a justiției.

Legiuitorul a stabilit prin norme juridice că, săvârșirea unei infracțiuni împotriva unui martor ori a unui membru de familie al acestuia, pe motiv că a dat declarații într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

CAPITOLUL 4

MĂRTURIA – REPERE PARTICULARE

Subcapitolul 4.1.

Martorul între bună și rea-credință

De-a lungul timpului, asupra martorului de bună-credință au existat îndoieli referitoare la faptul că dacă este de bună-credință poate relata și altceva decât realitatea obiectivă, dar psihologia a confirmat acest aspect, demonstrând că acesta poate greși din diferite motive, chiar și în cazul în care se prezumă buna sa credință.

Între mărturia unui individ ce relatează fapte și evenimente care s-au desfășurat într-un interval de timp mai mare și cel ce relatează o împrejurare care s-a desfășurat într-un timp foarte scurt este necesar a se face o diferențiere, având în vedere că în prima situație, martorul este posibil să greșească printr-o doză mare de subiectivism, întrucât amestecă în relatare și elemente de apreciere, iar cu privire la cel de-al doilea caz, acesta poate fi expus erorii.

Psihologia a definit mărturia ca fiind observarea și memorarea involuntară a unui act și apoi reproducerea acestuia în scris sau oral în fața organelor judiciare, iar unii autori au arătat că aceasta poate fi supusă unor erori, care pot fi de două feluri, și anume erori substanțiale, respectiv accidentale.

În primul caz, erorile substanțiale prezintă mai multe forme pornind de la omisiuni de elemente și până la negarea categorică a lor, omisiunea putându-și face apariția în cadrul relatării spontane, iar în cazul interogatoriului facem referire la negare. Aceste erori mai pot apărea apar și sub aspectul adăugirilor, de oameni, de fapte, la relatările spontane și se găsesc în funcție de fantezia martorului, pe când în cazul interogatoriului, aceste erori sunt rezultatul sugestiei.

Cât privește cel de-al doilea caz, al erorilor accidentale, acestea nu privesc existența, poziția sau negarea obiectelor/persoanelor, ci modificarea în proporții a calităților, cantităților și a relațiilor acestora.

În momentul în care facem analiza unei mărturii este necesar să cunoaștem ereditatea de care dispune martorul, și anume să știm structura individuală a organelor de simț, precum și disfuncțiile acestora, întrucât ele sunt cauzatoare de erori în receptarea realității.

O persoană care are probleme de vedere sau este hipoacuzic, prin natura lucrurilor nu va putea relata în fața organelor judiciare decât frânturi din realitatea pe care a fost în stare s-o recepționeze.

Când ne referim la buna credință a mărturiei, putem vorbi ca fiind aceea care a fost depusă sub jurământ, nefiind mincinoasă și nu izvorăște din reaua-credință a martorului, iar prin depunerea ei martorul nu urmărește obținerea unui interes material sau moral pentru sine sau pentru altul.

Dacă observăm mărturia din acest punct de vedere, putem afirma că aceasta nu ridică probleme organelor judiciare, nu intră în sfera de activitate și cercetare psihologică judiciară, dar aceasta poate fi la fel de nocivă ca și mărturia mincinoasă.

Cauzele care conduc la alterarea mărturiei trebuie descoperite de magistrat, fiind în atribuțiile acestuia să intervină pentru a le identifica și cerceta, în conformitate cu legea procesual penală, respectiv cu ajutorul expertizelor, experimentelor, testărilor intersubiective sau biodetecției.

Din punct de vedere al psihologiei, în relația dintre martor și magistrat își găsesc implicația atât conștiința și conduita magistratului cât și a martorului, acestea fiind funcțiuni și manifestări ale sistemului nervos central, în seama căruia cade adaptarea ființei umane la lume și societate, în special cu scopul de conservare și dezvoltare. Cu toate acestea, randamentul conștiinței nu depinde numai de gradul de dezvoltare al societății și culturii ei, motiv pentru care s-a arătat că, conștiința nu prezintă numai un proces bio-psihic, ci și unul social și cultural, cu rol major în mecanismul mărturiei, întrucât, în cele din urmă, aceasta nu este altceva decât rezultatul proceselor psihice ale conștiinței, astfel încât mărturia va rămâne o problemă de conștiință a individului.

Conștiința și conduita magistratului trebuie să se îndrepte spre dreptate, aflarea adevărului și a depunerii oricărei diligențe pentru aflarea sa.

Dacă la prima vedere am putea afirma că mărturia este prezentată ca fiind un element extrinsec persoanei magistratului, totuși între acesta și persoana martorului este necesar să existe raporturi de concordanță. Existența unor raporturi de contradicție între aceste două nivele prezintă repercusiuni asupra valabilității mărturiei în fața justiției, magistratul va sancționa această contradicție în două modalități distincte, înlăturând mărturia fără a pedepsi martorul, în cazul în care acesta a fost de bună-credință, respectiv îl va sancționa când a fost de rea-credință.

Magistratul poate fi pus în două situații, prima în care cunoaște caracterul nesincer al mărturiei mincinoase, dar l-a acceptat pentru a da o anumită soluție impusă de o anumită factură politică sau a fost corupt în acest sens, respectiv în situația în care și-a neglijat rolul activ în admiterea și aprecierea probelor, reținând ca valabilă o mărturie mincinoasă sau o mărturie falsă, întemeiată, încă din faza incipientă pe deficiențe de percepție ale martorului sau distorsiuni ulterioare ale acestui moment.

Asupra martorului de bună-credință prevalează prezumția că acesta are un interes pentru obținerea adevărului și aducerea celor vinovați în fața justiției, dar în această dorință a sa poate fi orbit, astfel că mărturia sa va fi de bună-credință, dar va fi falsă din punctul de vedere al conținutului, putând să producă alte efecte decât cele dorite.

Diferența dintre martorul mincinos și cel de bună credință constă în faptul că, cel dintâi are un scop, un interes și a acționat pentru a obține rezultatul scontat, nelăsându-se influențat de pasiunea pentru dreptate, știind adevărul sau nu despre săvârșirea unei fapte sau prezentând faptele în mod denaturat, nu va adopta o atitudine potrivită faptelor povestite, ci va încerca să convingă magistratul de adevărul spuselor sale, astfel că, în depoziția sa nu se vor întâlni acele cauze ce alterează depoziția martorului care este de bună credință.

Martorii mincinoși se găsesc în număr mult mai mare în comparație cu cel al martorilor de bună-credință, unii criminologi concluzionând că magistrații sunt convinși că numărul martorilor de rea-credință este imens, dar condamnările pentru această infracțiune de mărturie mincinoasă sunt rare. Totodată, intensitatea fenomenului criminologic și psihologic al mărturiei mincinoase a fost trecut de majoritatea autorilor în sfera așa numitelor afaceri aranjate, precizând intervenția constantă pentru a demonstra buna moralitate a inculpatului și solicitarea indulgenței pentru el din partea persoanelor apropiate acestuia.

Toate aceste situații de descoperire a martorului mincinos cad în sarcina procurorului și a judecătorului, care sunt chemați să rezolve confuziile și problemele, aceștia trebuind să caute adevărul, care de cele mai multe ori se află undeva pe la mijloc.

Chiar dacă jurământul pe care martorul trebuie să-l rostească are în cuprinsul lui și avertismentul că, în situația în care martorul va ascunde adevărul, acesta va fi pedepsit conform legii cu închisoare, fiind un avertisment care ori nu este înțeles sau poate că nu a fost pus în aplicare, reprezentând pentru martori doar un text de lege ce poate fi ignorat fără a avea consecințe asupra persoanei sale.

Din punct de vedere psihologic, mărturia de bună-credință poate fi influențată de diverse cauze, printre care se numără și unghiul de deviere, prin care se poate înțelege că mărturia sinceră nu este decât o reflectare a realității prin prisma subiectivității martorului, iar între realitatea obiectivă și reflectarea ei subiectivă există un unghi de deviere.

Capacitatea redusă a senzorialității umane de a recepționa toate informațiile din jur, incapacitatea creierului uman de a prelucra toate informațiile primite, adausul la informațiile inițiale, precum și existența pragurilor minime și maxime ale recepției reprezintă cauzele unghiului de deviere.

Efectul de halo este un alt factor care poate perturba și crea o disfuncționalitate a mărturiei de bună-credință, întrucât acesta constă în tendința de a extinde un detaliu în mod necritic, neadevărat asupra întregului, generând astfel distorsiuni ale percepției reale a evenimentului care reprezintă obiectul mărturiei.

Martorul care se află pentru prima dată în fața organelor judiciare pentru a depune mărturie suferă o serie de modificări, de trăiri intense și stări emoționale puternice, iar încercarea de substituire voluntară a depoziției reale cu o depoziție imaginară sau falsă va fi însoțită mereu de modificări fiziologice, reflexe care se declanșează automat și nu pot fi cenzurate de subiect, motiv pentru care magistratul va trebui să dețină calitatea de observator, de analist și profesionist, dotat cu o intuiție psihologică.

Din punct de vedere fiziologic, asupra martorului apar anumiți indicatori ai comportamentului emoțional, cum ar fi creșterea ritmului cardiac și a presiunii sanguine, modificarea temperaturii țesutului, modificări electrice în piele, intensificarea activității glandelor sudoripare, schimbarea ritmului respirației, reducerea salivației și dereglarea fonației, iar din punct de vedere somatic, la nivelul fizionomiei, magistratul va putea observa modificări ale mimicii, care îi permite să recunoască o anumită emoție după expresie, cum ar fi cea a expresiei feței obținută prin mobilitatea mușchilor faciali, coloritul deosebit al feței, paloarea sau roșeața apărută brusc, tensiunea corpului ridicată, manifestată în schimbarea pantomimicii, tremuratul mâinilor și/sau a picioarelor, schimbări ale vocii datorită salivației și dereglării de respirație.

Aceste modificări au condus la concluzia că pot fi considerate indicii ale nesincerității sau sincerității martorului, care pot fi de două feluri, pozitivi și negativi.

În categoria indiciilor pozitivi se regăsesc atitudinea francă, deschisă, dispoziția de a răspunde la întrebări, relatarea fluentă a faptelor, regretul martorului de a nu putea răspunde la anumite întrebări, motivarea că, dacă ar fi știut că asemenea împrejurări interesează justiția, ar fi depus stăruință să le rețină, expunerea riguroasă, precisă, însoțită de o mimică adecvată, precum și caracterul emotiv al amintirilor, în timp ce în categoria celor negativi se găsește atitudinea de prudență exagerată, rezervată, expunere șovăielnică, obscură, sinuoasă, contradicțiile, paloarea, roșeața feței, intensificarea activității glandelor sudoripare, gestica forțată, imprecizia în răspunsuri, tulburarea, solicitarea unui pahar cu apă, vocea coborâtă sau ezitările.

Aceste constatări trebuie observate ca fiind indici cu valoare psihologică orientativă, întrucât sunt desprinse din observarea atitudinii și a comportamentului expresiv al martorului aflat în fața magistraților.

Atitudinea fermă, decisă, siguranța și precizia în expunerea faptelor constituie elemente ale dovedirii sincerității martorului, dar au o valoare echivocă, întrucât martorul de bună-credință va încerca să facă o relatare clară, convingătoare, iar în momentul în care acesta are impresia că nu a fost destul de clar, va relua relatarea cu însoțirea mimicii adecvate.

Aceeași atitudine o putem întâlni și în cazul martorului de rea-credință, deoarece acesta este conștient de riscurile la care se expune, astfel încât va încerca să dea relatărilor sale aparența adevărului, urmărind să convingă magistratul că ceea ce spune este conform cu realitatea, iar în mod paradoxal, acesta va fi și martorul care este cel mai sigur în ce relatează.

Depoziția martorului de bună-credință poate conține contradicții, erori de nume, de timp sau spațiu, acesta va reacționa într-un mod neașteptat, reflectând îndelung, ezitând, tulburându-se, iar în unele cazuri va da impresia că nu cunoaște adevărul, că va încerca să-l denatureze, având nevoie de timp pentru a restabili situația, în timp ce martorul de rea-credință va prezenta reacții prompte, fără ezitări, iar în situația în care atitudinea nesinceră a fost demascată, acesta se va tulbura, va ezita, fapt ce-l va determina să încurce răspunsurile. În acest din urmă caz este de obligația organului judiciar să descopere o fisură în depoziția martorului mincinos pentru ca, prin adresarea unor întrebări adecvate să poată demasca atitudinea nesinceră a acestuia.

Totodată, prin adresarea anumitor întrebări metodice, organele judiciare se pot convinge cu privire la capacitatea martorului de a înregistra, memora și reda în mod fidel faptele percepute, dar și de a evalua potențialul acestuia privind aprecierea culorilor, duratelor, distanțelor ș.a.

De intervalul scurs între percepție și reproducere, dar și de tipul de temperament al martorului depinde siguranța mărturiei, știut fiind faptul că temperamentele sunt diferite, fiind caracterizate prin vorbire, gestică, mers – conduită hotărâtă, sigură pe ea, care nu va lăsa ezitarea să iasă la suprafață chiar și în situația în care nu sunt siguri de anumite fapte. Opusul acestor temperamente este cel al martorului șovăielnic, care pare nesigur când afirmă lucruri de care este convins că a fost așa cum relatează el.

Paloarea feței poate defini un alt tip de temperament, cum ar fi acela al apaticului, flegmaticului, care își schimbă coloritul feței mai greu. În cazul senzitivului sau a fricosului, aceștia devin ușor palizi, dar trebuie să ținem cont și de faptul că aceste manifestări se pot datora și unor cauze fiziologice sau de sănătate. Aceeași situație o întâlnim și în cazul în care apare roșeața feței, determinată de sentimentul de jenă sau de satisfacție.

Prin utilizarea acestor modificări psihofiziologice în aflarea situației reale a atitudinii martorului, cu completarea lor prin adresarea unor întrebări adecvate și cerute de respectiva situație, magistratul își poate forma intima convingere care, pentru finalitatea unui proces, reprezintă ultimul cuvânt în luarea unei decizii.

Subcapitolul 4.2.

Psihologia martorului minor

În cazurile privind audierea martorilor minori trebuie să se țină seama în primul rând de particularitățile biologice și psihologice ale copilăriei și adolescenței acestora, știut fiind faptul că, la copii, minciuna apare o dată cu structurarea planului rațional, iar primele neconcordanțe dintre fapte și relatarea acestora pot fi apreciate ca fiind pseudo-minciuni.

Minorul este persoana fizică cu capacitate de folosință care nu a împlinit vârsta majoratului, respectiv vârsta de 18 ani, conform legislației noastre.

Orice persoană fizică are capacitate de folosință, aceasta dobândindu-se încă de la conceperea acesteia, fiind acea aptitudine de a avea drepturi și obligații civile.

Pe lângă capacitatea de folosință, persoana fizică are și capacitate de exercițiu, aceasta fiind aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile, dar și de a-și asuma și executa obligații civile, prin încheierea de acte juridice.

Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice poate să lipsească, să fie restrânsă sau să fie deplină.

Astfel, capacitatea de exercițiu lipsește în cazul minorului cu vârsta sub 14 ani și al persoanei puse sub interdicție judecătorească, lipsa acestei capacități având rol de ocrotire a acestor persoane în ce privește încheierea de acte juridice, motiv pentru care legiuitorul a stabilit că actele juridice în favoarea acestora se fac de către reprezentantul lor legal.

În cazul minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, vorbim de capacitatea de exercițiu restrânsă, caz în care legiuitorul a stabilit că acesta poate să încheie acte juridice, dar pentru valabilitatea lor, aceștia au nevoie de încuviințarea fie a părintelui, a tutorelui ori a autorității tutelare, putând doar să încheie acte juridice mărunte.

Capacitatea deplină de exercițiu este dobândită de persoana care a împlinit vârsta majoratului, respectiv cea de 18 ani, aceasta putând încheia toate actele juridice, de orice fel, cu excepția acelora pentru care legea instituie condiții speciale cu privire la capacitate. Persoana pusă sub interdicție judecătorească nu are capacitate deplină de exercițiu.

Minorii au o capacitate de percepere și de redare a faptelor mai scăzută, întrucât atenția acestora se îndreaptă, de regulă, spre lucruri care, în general, sunt lipsite de importanță, astfel că, din această cauză, dar și din cauza capacității reduse de a percepe anumite fapte și împrejurări, astfel că nu vor înțelege ce este important și esențial pentru soluționarea cauzei, motiv pentru care organele judiciare vor trebui să aprecieze declarațiile ținând cont de totalitatea factorilor care perturbă psihicul lor și, mai ales, de vârsta pe care o au. Astfel, cu cât minorul va avea o vârstă mai apropiată de cea a majoratului, cu atât vor fi mai mici deosebirile datorate acestor particularități și invers.

Psihicul omului se dezvoltă în funcție de vârsta acestuia, astfel încât ar fi necesar să se țină cont de raportarea la diverse perioade ale minorității, întrucât se cunoaște faptul că există diferențe de dezvoltare fizică, psihică sau intelectuală între un minor de 4 ani și un altul de 16 ani.

Cu toate acestea, s-a arătat faptul că vârsta nu este elementul în măsură să poată indica o egală dezvoltare psihică la toți minorii, întrucât starea acestei dezvoltări diferă în raport cu instruirea și educația primită, care pot fi mai ridicate la unii și mai scăzute la alții, astfel că, organele judiciare vor trebui să țină cont și de aceste aspecte.

Înclinația spre fantezie și sugestibilitate este caracteristica primară a minorului, întrucât în psihicul acestuia incomplet dezvoltat, realitatea și ficțiunea se împletesc, ajungându-se la confundarea acestora în așa fel încât să nu mai poată fi separate.

Lipsa de experiență a minorului, gândirea nematurizată, dar și neînțelegerea în mod corect a lucrurilor și evenimentelor constituie factori care-i afectează acestuia perceperea, memoria și redarea evenimentelor.

Deseori atenția minorului este orientată spre lucruri și amănunte lipsite de importanță, care însă le trezesc interesul, astfel încât aceștia nu percep ceea ce este important într-o împrejurare, ci doar amănunte care nu sunt utile anchetei, cu toate că s-a arătat faptul că ei sunt de regulă mai curioși și cu spirit de observație mai dezvoltat decât persoanele majore.

Perceperea și memorarea evenimentului judiciar de către un martor minor este îngreunată de lipsa de experiență sau gradul de cultură redus al acestuia.

La persoanele minore se întâlnesc frecvent unele stări emoționale caracterizate prin frică, care pot denatura perceperea acestora asupra unor evenimente care impresionează, cum ar fi actele de violență, iar redarea acestor evenimente va fi afectată în mare măsură de sugestibilitatea și emotivitatea lor.

În practica judiciară s-a constatat faptul că, minorii pot memora și reda în mod precis și sincer evenimentele la care au asistat, dar aceste situații sunt rare, astfel că organul judiciar va trebui să examineze cu multă atenție depozițiile acestora.

Având în vedere gradul de cultură, vârsta, experiența, dar și lipsa conștiinței martorului minor pentru anumite infracțiuni, acesta nu le va vedea ca fiind așa de grave, cum ar fi neplata unui bilet de autobuz, furtul de dulciuri sau de fructe dintr-un magazin.

Organele judiciare trebuie să manifeste o atenție sporită în cazul martorilor minori care sunt recidiviști, întrucât aceștia au un spirit practic foarte dezvoltat, perfidie, neîncredere și prezintă un comportament defensiv față de cei din jur, dar mai ales față de justiție. În schimb, acesta poate adopta o atitudine de respect față de superioritatea fizică, intelectuală, morală, determinându-l să-și schimbe aceste tipuri de comportament, caz în care acesta devine mai sincer și mai bun. Aceste tipuri de comportament sunt explicabile datorită faptului că aceste persoane au fost nevoite să se descurce singure în viață. În cazul în care minorul a fost victima unei infracțiuni, acesta va avea tendința să exagereze în relatarea faptelor a căror victimă a fost, cauzate de emoția și frica care i-au alterat perceperea, dar și de interesul de a obține avantaje materiale sau de a se răzbuna pe infractor.

Factorii decisivi care determină neîncrederea în declarațiile date de martorul minor sunt tendința acestuia spre fantezie și sugestibilitate, știut fiind faptul că acesta are aceleași trăsături psihice caracteristice care influențează depozițiile sale.

Subcapitolul 4.3.

Probleme tactice cu privire la audierea persoanelor minore

Organul legislativ a stabilit faptul că minorul poate fi audiat în calitate de martor, ascultarea acestuia până la împlinirea vârstei de 14 ani având loc doar în prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredințat spre creștere și educare.

În cazul infracțiunilor care au fost săvârșite cu violență între membrii aceleiași familii, instanța poate să dispună ca audierea martorului sub 16 ani să nu aibă loc în ședința de judecată, admițându-se prezentarea unei audieri efectuate, în prealabil, prin înregistrări audio-video.

Procedura privind audierea persoanei minore în calitate de martor este identică cu cea a ascultării majorului, particularizându-se doar în raport cu vârsta, dezvoltarea psihică și fizică, dar și a mediului din care provine sau de gradul de cultură.

Astfel, în practica judiciară s-a stabilit că vârsta minorului cuprinsă între 1-3 ani nu prezintă interes pentru organul judiciar, în timp ce aceea între 3-6 ani se caracterizează prin instabilitate și percepție neuniformă a spațiului și timpului.

Creșterea funcțiilor cognitive, dezvoltarea memoriei și a capacității de redare, dar și apariția primelor trăsături de caracter are loc între perioada de vârstă de la 6-10 ani, când minorul totodată, va putea să diferențieze adevărul de minciună.

Minorul cu vârsta cuprinsă între 10-14 ani de regulă are o conduită contradictorie, determinată de parcurgerea pubertății, când acestuia i se dezvoltă memoria și prezintă aptitudini pentru interpretarea fenomenelor, dar în același timp, poate fi influențabil, caz în care va exagera în relatarea evenimentului judiciar.

În cazul minorului cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani, organele judiciare trebuie să țină cont de lipsa acestuia de experiență.

Cercetătorul W. Stern a afirmat faptul că „depozițiilor făcute de copii trebuie să li se acorde puțin credit. Copiii sub 7 ani, sub nici un motiv nu sunt capabili de a depune mărturie. Când într-un proces singura dovadă este depoziția unui copil, declarațiile acestuia nu pot constitui o bază pentru o sentință de condamnare”.

La audierea martorului minor, organele judiciare trebuie să țină cont de faptul că atitudinea și comportamentul minorului pot fi influențate de către părinți, rude sau alte persoane interesate.

Comportamentul organului judiciar în momentul când audiază un martor minor este foarte important, acesta trebuind să manifeste răbdare și tact, iar întrebările pe care urmează să i le adreseze trebuie să fie formulate cu mare atenție și într-un limbaj accesibil, ținându-se cont de pericolul sugestionării acestora.

Martorul, persoană minoră, poate fi audiat atât la sediul organului judiciar, cât și la școală, grădiniță, cămin, domiciliu ori într-un alt loc familiar minorului.

Înainte de audierea martorului minor, organele judiciare vor strânge informații cu privire la acesta și familia sa, referitoare la eveniment, la interesul pe care aceștia îl prezintă în soluționarea cauzei precum și asupra legăturilor cu părțile. De regulă, organul judiciar obține aceste date de la vecini, colegi de școală, profesori, rude, prieteni etc.

Având în vedere aceste informații, dar și particularitățile cauzei care trebuie minuțios studiate, organul judiciar va stabili persoanele care pot și urmează să asiste la audierea minorului. Astfel, persoanele care asistă la audierea minorului sunt părinții, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se află acesta.

Un aspect foarte important în momentul audierii este prezentat de faptul că, la aceasta poate asista și o altă persoană de care minorul este legat sufletește și pentru care are respect, mai ales în situația în care părinții au o moralitate dubioasă sau au legături ori interese cu părțile implicate în proces.

Momentul alegerii de către minor a unei astfel de persoane prezintă o mare însemnătate, întrucât prezența sau sfaturile ei pot influența în mod deosebit, decisiv atitudinea și declarațiile minorului, putându-i înlătura emoția, nesiguranța, stabilind contactul psihologic și acordându-i liniștea necesară efectuării declarației.

Astfel, organul judiciar va pregăti în prealabil această persoana cu privire la amănuntele cauzei, pentru ca aceasta, sub îndrumarea anchetatorului, să aibă un rol activ la audiere pentru a-l determina pe minor să declare adevărul cu privire la informațiile pe care urmează să le furnizeze.

Un alt aspect important este reprezentat de chemarea minorului în fața organelor judiciare, fiind recomandat ca acesta să fie audiat prin surprindere, astfel încât să nu poate fi influențat și să nu se poată pregăti în prealabil.

În acest sens, organul judiciar se va adresa unității școlare unde acesta studiază sau la locul de muncă, în cazul în care acesta lucrează, audierea lui efectuându-se în acel loc.

În cazurile în care minorul trebuie chemat în fața organelor judiciare prin citare, actul procedural se va emite în așa fel încât din ziua înmânării acestuia și până la termenul stabilit pentru audiere să fie un interval cât mai scurt de timp. Minorul va fi ascultat de îndată ce se prezintă, pentru a se evita contactul acestuia cu celelalte părți implicate în proces, dar și cu ceilalți martori.

Pentru obținerea unor declarații fidele, organul judiciar trebuie să țină cont de modul în care urmează să fie audiat martorul, de întrebările ce i le va adresa, întrucât formularea și ordinea în care se vor adresa sunt de mare interes, fiind necesar ca acesta să se sfătuiască cu persoana care urmează să asiste la audiere, deoarece ea îl cunoaște mai bine pe minor, putând oferi un ajutor substanțial la stabilirea tacticii ce urmează a se aplica în cauză.

Totodată, organul judiciar va trebui să stabilească dacă minorul urmează să fie audiat mai întâi singur, și pe urmă în prezența persoanei respective sau invers, ținând seama totodată, de natura cauzei, întrucât deseori la infracțiunile contra pudoarei, minorului îi va fi rușine să facă declarații în prezența părinților sau a altor persoane.

Organul judiciar va întâmpina probleme cu privire la stabilirea contactului psihologic cu martorul persoană minoră, întrucât aceasta din urmă nu își va da seama de ce se întâmplă sau ce urmează să se întâmple, datorită neîncrederii și fricii de necunoscut a acestuia.

În acest sens, sfaturile persoanei desemnate să asiste au un rol de a ușura sarcinile organelor judiciare în stabilirea contactului psihologic cu aceștia.

Pentru a înlătura elementele care îl pot influența defavorabil pe minor, organul judiciar trebuie să creeze o atmosferă relaxantă, fără solemnitate și să nu adopte un ton autoritar față de acesta, fiind de preferat ca audierea să aibă loc într-o cameră fără obiecte care ar putea impresiona sau distrage atenția acestuia.

Totodată, se recomandă ca organele judiciare să aibă un comportament cât mai blând, prietenos, înțelegător față de minor, pentru a-i înlătura acestuia emoția, temerea, acordându-i liniștea și încrederea necesară pentru stabilirea contactului psihologic.

Minorul va fi studiat cu mare atenție de către organele judiciare fără ca acesta să observe, înlăturând pe un ton liniștit, dar ferm, atitudinile nepotrivite sau comportamentul necuviincios al acestuia, în timp ce față de minorii mincinoși, se va proceda cu abilitate și prudență.

În prima fază, organele judiciare vor purta cu martorul minor o discuție pe un ton blând, familiar despre școală, sport, jocuri, literatură sau despre alte elemente care ar putea prezenta un interes pentru minor, discuția fiind adaptată la posibilitățile intelectuale ale minorului, determinându-l pe acesta să se familiarizeze cu atmosfera, dar și să uite o eventuală depoziție învățată de mai înainte.

În cea de-a doua fază, anchetatorul, pe nesimțite, va trece la obiectul audierii, despre care nu va face vorba sub forma unei întrebări directe, ci va urmări să-l lase pe minor să relateze tot ce știe, așa cum se pricepe și în limbajul său, dirijând cu tact expunerea în cazul în care se îndepărtează prea mult de subiect. Totodată, organul judiciar nu va interveni în expunere și nu-l va ajuta pe minor să-și găsească cuvintele, întrucât îl poate sugestiona, acesta va asculta în mod liniștit și fără a face gesturi din care ar putea rezulta părerea sa.

După relatarea evenimentului, minorul va fi lăsat să răspundă singur la câteva întrebări scurte, clare și precise, formulate de către organul judiciar în așa fel încât să poată fi înțelese de acesta și fără a sugera răspunsul.

În cazul în care martorul minor încearcă să ascundă adevărul, organele judiciare îi vor explica acestuia că, justiția are încredere în seriozitatea și corectitudinea sa sufletească și că minciuna ar putea nedreptății pe alții, avertizându-l că până la urmă adevărul va ieși la iveală, cu ajutorul altor probe, astfel că este mai cinstit să dea declarații sincere. Acest avertisment se va repeta ori de câte ori va fi cazul, prima dată pe un ton blând, iar dacă se persistă în ascunderea adevărului, pe un ton serios și ferm, dar fără ca acesta să aibă un caracter de intimidare.

În cazul în care minorul manifestă tendințe de fantezie, anchetatorul va solicita acestuia cât mai multe detalii, punându-i-se întrebări de control care îi vor arăta și dovedi acestuia că nu spune adevărul.

Printre motivele care îl determină pe minor să nu spună adevărul se află sentimentul de rușine față de părinți, rude, prieteni, colegi de școală ori față de alte persoane, dar și teama acestuia față de răzbunarea infractorului sau a celor care l-au determinat pe acesta să ascundă adevărul. În acest din urmă caz, organele judiciare îi vor explica minorului că nu este cazul să ascundă adevărul și că este preferabil să arate corectitudine sufletească și să recunoască, întrucât adevărul va fi descoperit prin alte probe. Totodată, acestuia i se va explica că nu trebuie să se teamă de răzbunarea infractorului sau a altor persoane, iar cazul în care organele judiciare descoperă că aceste temeri sunt justificate, vor lua măsuri pentru a-l feri pe minor de o eventuală răzbunare.

Sinceritatea în declarațiile martorului poate fi determinată de momentele de milă față de victimă, de regretul față de fapta săvârșită, dar și de rușinea de a nu fi prins mințind, astfel încât ascultarea suspectului sau a inculpatului și martorilor minori este necesar a se efectua în prezența persoanei desemnate de anchetator să-l asiste pe minor.

Când organele judiciare apreciază că prezența altor persoane ar împiedica minorul să declare adevărul, fiindu-i rușine sau temându-se să declare, vor dispune ca acesta să fie audiat singur, iar pe urmă să fie audiat și în prezența persoanelor respective, sau invers, în funcție de împrejurări, iar declarațiile obținute vor trebui să fie repetate de minor și în prezența persoanei care-l asistă.

În cazurile în care minorul ascunde adevărul, organele judiciare vor solicita ajutorul persoanei care îl asistă și care îi poate da sfaturile necesare pentru a spune adevărul, având grijă totodată, ca intervenția acestor persoane să nu-l preseze moral pe acesta, dar nici să-l intimideze.

În momentul în care asupra stării psihice a minorului sau a dezvoltării sale intelectuale există îndoieli, organele judiciare vor solicita sprijinul unui medic psihiatru, care să asiste la ascultarea minorului. Totodată, organele judiciare pot încuviința și efectuarea unei expertize medicale, care să ateste starea psihică și dezvoltarea intelectuală a minorului.

Consemnarea declarației minorului se va efectua la sfârșitul audierii. În caz contrar, dacă minorul observă că cele declarate sunt scrise, poate avea unele reticențe sau temeri, care pot influența defavorabil declarațiile pe care acesta le face în cauză.

CONCLUZII

Aflarea adevărului în procesul penal este reglementată de legiuitor prin art. 5 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală în vigoare din data de 1 februarie 2014 și prevede la alineatul 1 faptul că „organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”, iar la alineatul 2 că „organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează conform dispozițiilor prezentului cod”.

Astfel, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului se poate realiza cu ajutorul probei testimoniale coroborate cu celelalte probe admise de legiuitor și administrate într-o cauză.

Proba cu martori are un rol foarte important pentru finalizarea unei anchete judiciare, fiind frecvent folosită în cercetarea penală, atât în fața organelor de urmărire penală cât și în fața instanței de judecată, declarațiile martorilor contribuind la aflarea adevărului, stabilirea vinovăției și a răspunderii persoanei cercetate.

Dacă în procesul penal această probă este frecvent utilizată, nu același lucru putem afirma despre utilizarea acesteia în procesele civile, întrucât în cazul celor din urmă, pentru pronunțarea unei soluții se administrează în principal probele cu înscrisuri, iar în subsidiar cele cu martori.

Pentru a întărirea afirmația prin care s-a arătat că proba cu martori are un rol important în ancheta judiciară menționăm faptul că, Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale a statuat prin art. 6 că orice acuzat are dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării.

Totodată, prin același articol se prevede faptul că orice persoană are dreptul la un proces echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

Drepturile și obligațiile părților, participanților și al martorilor în cazul nostru, în procesele civile și penale au fost evidențiate prin normele de procedură civilă și penală.

Totodată, normele procesuale au definit martorul ca fiind persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului.

Analiza comportamentelor implicate în procesul judiciar în cazul martorului se realizează cu ajutorul psihologiei.

Psihologia ca știință care are ca și obiect studierea activității psihice a omului, a stării și a însușirilor sale psihice se nuanțează cu elemente specifice în psihologia-judiciară, constând în devianță și delicvență, respectiv în acele conduite care se abat de la normele morale și legale.

Mecanismele psihologice ale mărturiei implică procese psihice senzoriale, cognitive și afective.

Astfel, procesele psihice cum sunt senzația, percepția și reprezentarea, precum și cele cognitive cum sunt memoria, atenția, limbajul, gândirea, respectiv imaginația, dar și afectivitatea, motivația și voința care aparțin proceselor psihice afective, au loc încă din fazele incipiente ale formării mărturiei, respectiv din cea de recepție senzorială, decodificare, memorare și redare a evenimentului judiciar, încheindu-se după faza de audiere a martorului în fața organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată.

Având în vedere faptul că mărturia este un proces psihic de cunoaștere, recepția senzorială reprezintă prima fază în formarea mărturiei, iar percepția este folosită într-un sens mai larg, cuprinzând atât senzația cât și percepția propriu-zisă, constituind etapa incipientă în formarea depoziției martorului.

Din momentul existenței informației și până la reactualizarea acesteia există un moment numit decodare sau prelucrare a informațiilor.

Memorarea evenimentului judiciar reprezintă totalitatea procedeelor de întipărire, păstrare, recunoaștere și reproducere a experienței dobândite anterior.

În cazul în care martorul participă la unele cazuri mai complexe, cu o succesiune rapidă și într-un interval de timp relativ scurt, va percepe și își va fixa în mod lent și deficitar informațiile care i-au parvenit, iar memorarea și reținerea acestora vor fi și ele deficitare.

Martorul va fi capabil să dea o depoziție exactă în cazul în care faptele percepute și memorate s-au desfășurat într-un interval scurt de timp, iar în caz contrar, depoziția acestuia va fi lacunară și inexactă, fiind influențată de procesul uitării.

Deseori, faptele sunt memorate în mare măsură involuntar și neintenționat, astfel că memorarea involuntară a devenit o caracteristică a mărturiei.

Ultima etapă a evenimentului judiciar este reprezentată de redarea acestuia de către martor, fiind momentul în care, cel care a perceput desfășurarea faptelor compare în fața organelor judiciare în calitate de martor.

Această reproducere a evenimentului judiciar se poate face de către martor sub 3 forme, a relatării spontane, interogatoriului, respectiv sub formă scrisă.

Astfel, în procesul penal, martorul poate fi audiat de către organele de cercetare penală sau de procuror, în faza urmăririi penale, și de către instanță, pe parcursul cercetării judecătorești a procesului. Cât privește audierea martorului în procesul civil, acesta este audiat de instanța de judecată, pe parcursul cercetării judecătorești, după încuviințarea de către aceasta a probei testimoniale solicitată de părți.

Mărturia dată într-o cauză trebuie observată sub aspectul legăturii și atitudinii martorului față de cauză, respectiv a legăturii acestuia cu părțile din proces.

Legătura și atitudinea martorului față de cauză îl pot determina să adopte o anumită nesinceritate sau parțialitate care mai apoi se va reflecta și în depoziție.

Mărturia privită din perspectiva legăturii martorului cu părțile din proces generează o poziție subiectivă față de suspect, inculpat, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, și anume acele raporturi de rudenie, prietenie, dușmănie, afecțiune, răzbunare sau teamă.

Normele Codului penal în vigoare din data de 1 februarie 2014 statuează că, fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat constituie infracțiunea de mărturie mincinoasă, pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Această infracțiune face parte din categoria infracțiunilor contra înfăptuirii justiției.

De-a lungul timpului, asupra martorului de bună-credință au existat îndoieli referitoare la faptul că dacă este de bună-credință poate relata și altceva decât realitatea obiectivă, dar psihologia a confirmat acest aspect, demonstrând că acesta poate greși din diferite motive, cum ar fi doza mare de subiectivism din partea acestuia sau când s-a aflat în eroare cu privire la anumite aspecte, chiar și în cazul în care se prezumă buna sa credință.

De asemenea, s-a afirmat că între mărturia unui individ ce relatează fapte și evenimente care s-au desfășurat într-un interval de timp mai mare și cel ce relatează o împrejurare care s-a desfășurat într-un timp foarte scurt, este necesar să se facă o diferențiere, având în vedere că în prima situație, martorul este posibil să greșească printr-o doză mare de subiectivism, întrucât amestecă în relatare și elemente de apreciere, iar cu privire la cel de-al doilea caz, acesta poate fi expus erorii.

O atenție sporită trebuie să fie acordată și în cazurile privind audierea martorilor minori, întrucât aici trebuie să se țină seama în primul rând de particularitățile biologice și psihologice ale copilăriei și adolescenței acestora, știut fiind faptul că, la copii, minciuna apare o dată cu structurarea planului rațional, iar primele neconcordanțe dintre fapte și relatarea acestora pot fi apreciate ca fiind pseudo-minciuni, imaginații.

În aceste cazuri, normele procedurale prevăd faptul că minorul poate fi audiat în calitate de martor, ascultarea acestuia până la împlinirea vârstei de 14 ani având loc doar în prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredințat spre creștere și educare. Procedura privind audierea persoanei minore în calitate de martor este identică cu cea a ascultării majorului, particularizându-se doar în raport cu vârsta, dezvoltarea psihică și fizică, dar și a mediului din care provine sau de gradul de cultură.

Mărturia persoanelor chemate în fața organelor judiciare în calitate de martori cu privire la diferite evenimente judiciare a fost un mijloc de probă folosit din cele mai vechi timpuri, constituind regula în procesul penal, astfel încât martorii au fost comparați metaforic ca fiind „ochii și urechile justiției”, având un rol major în aflarea adevărului și tragerea la răspundere a celor care au încălcat legea.

BIBLIOGRAFIE

Adler, A., Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996.

Albu, G., Introducere într-o pedagogie a libertății, Editura Polirom, Iași, 1998.

Allport, G.W., Structura și dezvoltarea personalității, Editura did. și ped., București, 1981.

Banciu, D., Rădulescu, S., Voicu, M., Introducere în sociologia devianței, București, 1985.

Banciu, D., Elemente de sociologie juridică, Editura Lex, București, 2000,

Bogdan, T., Sântea, I., Drăgan-Cornianu, R., Comportamentul uman în procesul judiciar, Serviciul Ed. și Cin., București, 1983.

Boudon R., Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997.

Butoi, T., Psihologie judiciară, Editura Trei, București, 2012.

Ciofu, I., Comportamentul simulat, Editura Acad., București, 1974.

Ciopraga, A., Criminalistica -Tratat de tactică, Editura Gama, Iași, 1996.

Cosmovici, A., Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 1996.

G. Boroi ș.a, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole / vol. I, Editura Hamangiu, 2013.

I. Neagu, M. Damaschin, Drept procesual penal – Mapă de seminarii, Ed. Universul Juridic, 2010.

Labo, G.N., Cercetarea criminalistică, Editura Pro Universitaria, București, 2013.

Labo, G.N., Elemente de tehnică criminalistică, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.

Noul Cod Civil și Legea de punere în aplicare, Editura Hamangiu, București, Ediția 2011.

Petcu, M., Abordări psihosociale ale domeniului juridic, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009.

Petcu, M., Retorică juridică, Ediție revizuită, Editura Alma Mater, 2012.

Petcu, M., Îndrumător de dezvoltare și deblocare a creativității, Ediția a 2-a, Editura Alma Mater, 2011.

Petcu, M., Mecanismele psihosociale ale juridicului, Editura Argonaut Cluj, 2005.

Petcu, M., Mecanismele psihologiei juridice, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2001.

Petcu, M., Delincvența. Repere psiho-sociale, Editura Dacia, Cluj, 1999.

Petcu, M., Psihologie juridică, Editura Argonaut, Cluj -Napoca, 1997.

Petcu, M., Eficiența cunoașterii factorilor de personalitate în orientarea școlară și profesională a elevilor, Editura Dacia Cluj, 1990.

Siserman, S., Drept procesual penal, Parte generală, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2009.

Siserman, S., Drept procesual penal, Parte specială, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2008.

Tudorel, T., Noul Cod Penal / Noul Cod de Procedură Penală, Editura Hamangiu, București, 2014.

Tudorel T., M.I. Michinici, R. Răducanu, S. Rădulețu, M. Dunea, Noul Cod Penal / comentarii pe articole, Editura Hamangiu, București, 2014.

Udroiu, M., Drept penal. Partea specială – Noul Cod penal, Sinteze și Grile, Editura C.H. Beck, București, 2014

Udroiu, M., Procedură penală. Partea generală – Noul Cod de procedură penală, Sinteze și Grile, Editura C.H. Beck, București, 2014

BIBLIOGRAFIE

Adler, A., Cunoașterea omului, Editura IRI, București, 1996.

Albu, G., Introducere într-o pedagogie a libertății, Editura Polirom, Iași, 1998.

Allport, G.W., Structura și dezvoltarea personalității, Editura did. și ped., București, 1981.

Banciu, D., Rădulescu, S., Voicu, M., Introducere în sociologia devianței, București, 1985.

Banciu, D., Elemente de sociologie juridică, Editura Lex, București, 2000,

Bogdan, T., Sântea, I., Drăgan-Cornianu, R., Comportamentul uman în procesul judiciar, Serviciul Ed. și Cin., București, 1983.

Boudon R., Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București, 1997.

Butoi, T., Psihologie judiciară, Editura Trei, București, 2012.

Ciofu, I., Comportamentul simulat, Editura Acad., București, 1974.

Ciopraga, A., Criminalistica -Tratat de tactică, Editura Gama, Iași, 1996.

Cosmovici, A., Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 1996.

G. Boroi ș.a, Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole / vol. I, Editura Hamangiu, 2013.

I. Neagu, M. Damaschin, Drept procesual penal – Mapă de seminarii, Ed. Universul Juridic, 2010.

Labo, G.N., Cercetarea criminalistică, Editura Pro Universitaria, București, 2013.

Labo, G.N., Elemente de tehnică criminalistică, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012.

Noul Cod Civil și Legea de punere în aplicare, Editura Hamangiu, București, Ediția 2011.

Petcu, M., Abordări psihosociale ale domeniului juridic, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009.

Petcu, M., Retorică juridică, Ediție revizuită, Editura Alma Mater, 2012.

Petcu, M., Îndrumător de dezvoltare și deblocare a creativității, Ediția a 2-a, Editura Alma Mater, 2011.

Petcu, M., Mecanismele psihosociale ale juridicului, Editura Argonaut Cluj, 2005.

Petcu, M., Mecanismele psihologiei juridice, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2001.

Petcu, M., Delincvența. Repere psiho-sociale, Editura Dacia, Cluj, 1999.

Petcu, M., Psihologie juridică, Editura Argonaut, Cluj -Napoca, 1997.

Petcu, M., Eficiența cunoașterii factorilor de personalitate în orientarea școlară și profesională a elevilor, Editura Dacia Cluj, 1990.

Siserman, S., Drept procesual penal, Parte generală, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2009.

Siserman, S., Drept procesual penal, Parte specială, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 2008.

Tudorel, T., Noul Cod Penal / Noul Cod de Procedură Penală, Editura Hamangiu, București, 2014.

Tudorel T., M.I. Michinici, R. Răducanu, S. Rădulețu, M. Dunea, Noul Cod Penal / comentarii pe articole, Editura Hamangiu, București, 2014.

Udroiu, M., Drept penal. Partea specială – Noul Cod penal, Sinteze și Grile, Editura C.H. Beck, București, 2014

Udroiu, M., Procedură penală. Partea generală – Noul Cod de procedură penală, Sinteze și Grile, Editura C.H. Beck, București, 2014