Mecanisme Motivationale ale Delicventei Juvenile Particularitati Si Factori Determinanti

Mecanisme motivaționale ale delicvenței juvenile: particularități și factori determinanți

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………………………………..3

I. Fundamentele și factorii de configurație ale delicvenței

ca formă a devianței sociale ………………………………………………………………………….7

Dimensiunile conceptuale ale fenomenului de delicvență …………………………….7

Repere teoretico-explicative ale etiogenezei comportamenteului delicvent………10

Metodica și tehnica cercetării devierilor comportamentale ………..………………15

II. Cercetarea experimentală a delicvenței juvenile (cazul or. Strășeni)…………….21

Cauze și condiții ale delicvenței juvenile……………………………………………………21

Particularitățile și factorii determinanți

ale delicvenței juvenile (cazul or. Strășeni) ……………………………………………….24

Prevenirea și tratamentul comportamentului delicvent …………………………………32

Concluzii și recomandări …………………………………………………………………………………….38

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………..41

Anexe………………………………………………………………………………………………………………..44

Introducere

Actualitatea și importanța temei

Cei mai multi oameni se conformeaza la normele sociale, însa un numar de indivizi, din motive personale sau din cauze sociale, manifestă o atitudine de opunere regulilor sociale. Aceștia se abat de la conduita generală și generează fenomenul devianței. Devianța apare ca un mod specific de a gândi și a acționa față de mecanismele sociale de reglementare a comportamentelor umane și sociale: permis – interzis, corect – incorect, just – injust, libertate – constrângere, acceptabil – inacceptabil, acord – dezacord, moral – imoral. Judecarea comportamentelor se face, obișnuit, în această dihotomie, în care unii sunt buni și alții sunt răi. În fiecare societate se stabilește cadrul legal de acțiune a individului și a grupurilor, iar dincolo de acest cadru există doar devierea de la principiile și regulile acestuia.

Studierea fenomenului mecanismenolr motivaționale ale delicvenței juvenile presupune parcurgerea mai multor domenii (la care, de fapt nu se limitează), cum ar fi:

– unitatea și diversitatea fenomenului devianței;

– teorii explicative a fenomenului deviant;

– teorii cauzale comprehensive;

– teoriile non-cauzale;

– actele deviante specifice;

– criminalitate, ca transgresiune a normelor penale.

Tineretul din Republica Moldova de azi nu este complet implicat în sistemul relațiilor sociale, drept cauză servesc posibilitățile limitate de autorealizare în calitate de subiect al acestor relații, nivelul inferior al statutului social, lipsa unui cadru legal complet ce ar asigura protecția socială a tinerilor. Tinerii optează pentru un nucleu valoric relativ constant: sănătatea, viașa de familie, copii, studii șu clutură, libertate. Acest fapt demonstrează capacitatea relativ scăzută a tinerilor de a se ntegra în sfera societății civile. Astfel ei devin orientați mai mult spre sfera vieții personale, spre realizarea sentimentului de siguranță și protecție socială afectivă, copii, locuință, relații interpersonale mai mult informale. Avâdt resurse financiare reduse, venit mic, tinerii, mai mult timp, sunt susținuți material de către părinți sau rude. O parte din ei ăși pot asigura personal locul de trai, dar fiecare al patrulea nu are un loc de muncă stabil. Inechitatea socială, posibilitățile scăzute de autoafirmare divizează tineretul în două tipuri. Primul tip de tineret, ca grup social, este format din tinerii care au un nivel înalt de dezvoltare individuală și intelectuală. Ei sunt orientați spre modele culturale specifice maturilor. Al doilea tip de tineri au mai multă agresivitate și violență. Ei se diferențiază prin mentalitate și conduită corespunzătoare tipului său.

Realitatea cu care se confruntă tinerii în Republica Moldova este una schimbătoare, așa devine și atitudinea lor față de schimbările ce se produc în țară, ceea ce duce la faptul că procesul de formare a tinerilor preia un caracter contradictoriu. Fiind dependent de societate, tinerii, la rândul lor, influențează dezvoltarea socială. Din acaest punct de vedere, tineretul trebuie mai degrabă tratat nu ca o problemă, dar ca o forță socială care poate asigura sens progresului social, economic, cultural și istoric.

Scopul cercetării constă în reliefarea mecanismelor motivaționale ale delicvenței juvenile prin cercetarea factorilor sociale (a particularităților și factorilor deteminanți) ai conduitelor de delicvență juvenilă (familie, grup educațional, grup de prieteni) și investigarea factorilor favorizanți prin evidențierea rolului grupurilor informale asupra minorilor delicvenți.

Ipoteza cercetării constă în faptul că mecanismele motivaționale ale delicvenței juvenile rezidă din relația economică a societății, nivelul de trai al populației, posibilitățile reale de afirmare a acestora pe de o prate, și politica socială a statului, responsabilitatea și rolul socializator al familiei, a instituțiilor educaționale și organizațiilor non-guvernamentale, pe de altă parte:

– delicvența este o conduită ce se dobândește pe parcursul vieții individului;

– mediul familial determină puternic dezvoltarea normală a personalității individului;

– o familie cu deficiențe reprezintă un factor de risc înalt;

– familiile monoparentale au un indicator de predicție pro-delicvent mai mare decât familiile nucleare;

– copiii insitutuționalizați sunt mai expuși riscului de delicvență decât cei din familii;

– deficiențele grupului școlar sunt direct proporționale cu rsicul de delicvență, astfel, încât minorii cu diferite forme de eșec școlar sunt mai expuși socializării negative în grupurile de semeni.

Obiectivele propuse în teză:

▪ înțelegerea etiologiei și caracteristicilor psihologice, psihopedagogice și psihosociale ale comportamentului deviant și obținerea unei imagini cât mai coerente asupra fenomenului deviant;

▪ cunoașterea tipurilor, funcțiilor și problemelor corelate fenomenului devianței;

▪ înțelegerea nivelelor explicative ale comportamentului deviant, a contribuțiilor/limitelor proprii fiecărei teorii și posibilitatea analizei comparative a acestora;

▪ însușirea informațiilor privitoare la particularitățile comportamentului simulat, suicidar și infracțional:

▪ precizarea măsurilor prin care se poate asigura profilaxia eficientă a comportamentului deviant.

Metodele de cercetare utilizate au fost:

– documentarea ca tehnică indispensabilă prin care am analizat situația științifico-teoretică existentă la privind delicvența juvenilă;

– ancheta sociologică a fost realizată prin observația neparticipativă, analiza documentelor, interviul sociologic, chestionarul prin formular cu scopul de a culege informații științificie care au pus în evidență elementele pertinente ale conduitelor studiate și ale factorilor sociali.

Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării (metode de cercetare) constă din teoriile teoretice privind fenomenul delicvenței juvenile, inclusiv a mecanismelor motivaționale ale delicvenței juvenile și a particularităților și factorilor deteminanți a cercetătorilor internaționali din perspective psihosociale, psihopedagogice, psihologice (Wallon H., Shneidman E. S., Farberow N. L., Cusson M., Bartollas C., Minois G., Lefton L., Gibbs J. D., Shneidman E. S.), a cercetătorilor din România (Pavelcu V., Rădulescu S. M., Vrabie D., Petcu M., Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T., Nistoreanu Gh., Păun C., Tomița R., Stoica M. Străchinaru I.), a cercetătorilor din Republica Moldova (Sali N., Rotari O., Șaragov N., Strulea M.)

De-asemenea au fost luate drept suport lucrările clasicilor științei sociologice (E. Durkheim, J. Quetelet, R. Merton), care caracterizează comportamentul deviant ca o stare de anomie și a dezorganizării societății. Anomia socială reprezintă devierea de la normele sociale ca urmare a discordanței dintre scopurile indivizilor și mijloacele lor de realizare de care ei dispun.

Au fost utilizate informații din documentele instituțiilor de profil ale statului, mass-media, cercetărilor monografice din țară și de peste hotare.

Lucrările autorilor menționași reprezintă nu numai un mijloc de îmbogățire a teoriei științifice despre societate, dar și contribuie la formarea personalității și educării acesteie.

Baza experimentală a cercetării a constat în preadolescenți și adolescenți cu vârste cuprinse între 12 și 18 ani, domiciliați în or. Strășeni. De-asemenea au fost chestionați specialiști în domeniul pedagogiei, dreptului și asistenței sociale.

Noutatea temei investigate constă în faptul că sunt cercetate fundamentele fenomenului delicbenței prin prisma cauzelor și condițiilor ce duc la apariția actelor de delicvență juvenilă, a particularităților și factorilor determinanți ale delicvenței juvenile. Esre cunoscut că în sociologie este mai dificil de adus elemente noi în concepte, explicații teoretice sau instrumente de investigație. Desori, originalitatea cercetării se regăsește în modalitățile de abordare. Considerăm că noutatea temei investigate a constat în modalitatea proprie de a aborda explicația teoretică a fenomenului, pentru că majoritatea autorilor se axează pe paradigma după un domeniu specific în timp, iar în prezenta teză, accent a fost pus pe subiectul acțiunii (grup sau individ).

Originalitatea lucrării constă, de-asemenea, în faptul că fenomenul delicvent, în aspectele enumerate mai sus, a fost cercetat pe un caz aparte, adică or. Strășeni. Acest studiu a permis de a vedea care este etiogeneza comportamentului delicvent într-o anumită localitate din Republica Moldova și care sunt posibilitățile și modalitățile de prevenire și tratament al comportamentului delicvent.

Teza este formată din: Introducere, două capitole, concluzii generale și recomandări, bibliografie din 55 titluri, 40 pagini de text de bază (până la Bibliografie).

Cuvintele-cheie ale tezei: delicvența, adolesenți, cauze, fenomen, etiogeneză, comportament, deviere, prevenire, tratament, factori.

I. FUNDAMENTELE ȘI FACTORII DE CONFIGURAȚIE ALE DELICVENȚEI

I.1. Dimensiunile conceptuale ale fenomenului de delicvență

Fiind o parte social-demografică specială și mai dinamică a societății, tineretul îndeplinește un rol important în progresul social, datorită faptului că dispune de un nivel de studii mai înalt, însușește noi tehnologii, valorifică și creează un nou experiment social. Cu timpul, tocmai această grupă de vârstă va ocupa pozițiile fundamentale în economie și politică, în domeniile social și spiritual. De aceea anume de eficiența procesului rezultativ depinde prezentul și viitorul progres al societății noastre.

Formarea tineretului este un proces complicat, de durată, care are scopul de a prelua de la generațiile anterioare experiența acumulată, dar și reactualizarea calitativă a acesteia pentru a fi transmisă mai departe, următoarelor generații. Tinerii trebuie să învețe să-și însușească și să reproducă activ experiența socială, dar și toate acțiunile ce țin de raporturile și relațiile din propria experiență. În acest proces de învățare sunt acumulate mai multe trăsături de caracter, atitudini, valori și convingeri care ajută tinerii de a activa în regim normal, el poate acumula și valorifica experiența societății și a relațiilor sociale.

Situația actuală în care se află Republica Moldova, reforma paradigmelor relațiilor sociale, instabilitatea și incertitudinea, alte reforme sociale nedefinitivate, tranziția influențează asupra tinerilor, și această influență nu întotdeauna este una pozitivă, favorabilă. [50, p. 48] Astfel, influențelor sunt supuse și condițiile și mecanismele care îl formează pe tînărul cetățean al Republicii Moldova.

„Delicvența juvenilă” ca termen pe care îl folosim de mai mulți ani, vine din limba franceză unde este utilizată „deliquance juvenile” ce cuprinde toate devierile de la norma socială și penală și care sunt săvârșite de minorii aflați sub vîrsta de 18 ani, acțiuni ce sunt sancționate juridic. Putem enumera mai multe noțiuni fundamentale ce se întrepătrund pe fondul acestui fenomen: devianța, problema socială, patologie, criminalitate, conflict, anomie, conformism, normativitate. Acești termeni țin de ordinea socială și sunt corelate de caracterul comportamentului uman prin forma pe care o poate prelua acțiunea indivizilor într-o anumită societate și de raportul acestora la sistemul de valori. [40, p. 63]

Manifestările deviante sunt consecințe a sporadicității orientărilor valorice, a instabilității puternice a ariei de normativitate și este caracteristică perioadelor în care au loc diferite tulburări și frământări sociale. [44, p. 16]

În Republica Moldova actuală delicvența juvenilă capătă proporții îngrijorătoare, care sunt reflectate în statisticile criminalității. Cele mai des săvârșite acte sunt: delictele de furt, viol, fraudă, escrocherie, vandalism, tulburarea liniștii și a ordinii publice, atacurite din stradă, drogurile. [43, p. 64]

Aceste fenomene au loc pentru că tinerii întâmpină multe dificultăți ce țin de modul de viață, de plasarea în câmpul muncii, de activitățile din domeniul culturii, de protecția socială a familiei, a valorilor umane.

În literatura de specialitate acest areal este survolat de termeni asemănători, uneori tratați ca sinonime, cum ar fi: forme anormale, forma anomice, forme patologice și imorale, adică ceea ce reprezintă o abatere de la ordinea socială. Când un individ comite o acțiune ce nu corespunde normei el este perceput de cei din jur ca un om „neobișnuit”, „străin”, „nenormal”, periculos adică deviant. În cazul când acțiunea pe care el a săvărșit-o are și un aspect juridico-penal, atunci el este numit ca fiind delicvent. [38, p. 29]

În cazul cercetărilor sociologice, interpretarea conduitei delicvente realizate de unii minori și tineri, se află în strânsă legătură cu interpretarea largă a câmpului social. Această interpretare înseamnă generalitatea tuturor devianțelor dar și a delicvențelor ca o parte componentă a primei și care sunt influențate de elemente psihologice. Menționăm că, în acest sens cauzalitatea și determinarea sunt de natură socială.

Atunci când vorbim despre delicvență, luăm în considerare patru elemente:

– individul, adică cel care încalcă norma, legea;

– actul, adică infracțiunea propriu-zisă;

– circumstanțele, adică acele condiții care au dus la săvârșirea actului.

– reacția și perceperea socială, adică gradul de evaluare, sau felul cum este respectivul fenomen conștientizat, dar și felul cum se acționează pentru a diminua riscurile ce urmează după respectivul act delicvent, sau a situației ca problemă socială. [33, p. 48]

Procesul de studiere a fenomenului delicvenței necesită explicarea raportului dintre cîteva concepte interdependente: ordine – dezordine, normal – deviant, logic – irațional în acțiunea umană. Luând în considerare aceste forme, sociologii doresc să explice, în cercetările sale:

– cauzele acestor concepte interdependente și existența lor în societate;

– diferențele dintre elementele constitutive ale acestora;

– necesitatea dezvoltării lor din perspectiva determinismului social. [17, p. 24]

Astfel, cercetătorii, în dorința lor de a explica raportul dintre normal și deviant, anormal și patologic, trasează paralele dintre sănătate și de boală specifice organismului uman. [37, p. 14]

În urma cercetării cazurilor de delicvență, și mai ales cea juvenilă, trebuie să menționăm că au fost stabiliți factorii ce le determină și pe care tinerii nu le pot gestiona:

– factorul neuro-psihic, care se reliefează prin faptul că tinerii, în procesul de maturizare, întîmpină multe situații, probleme, conflicte interne și externe, tulburări ai ritmului cardiac, tensiune arterială, dureri de cap, dezechilibru emoțional provocat și de dezvoltarea sexuală;

– factorul familial, care se reliefează prin faptul că personalitatea adolescentului este influențată și modelată de statutul moral al familiei, și se manifestă deseori, prin frustrare și stări conflictuale. Consecințele acestor stări pot modifica structura personalității adolecenților în sens negativ. Aceștia nu pot gestiona situația, generând proteste de diferită intensitate, care, respectiv se manifestă prin comportamente antisociale.

Aceste comportamente cunosc și cauze psiho-sociale pentru că simptomatologia personalităților delicvențiale, în condiții nefavorabile, este fundament pentru cele mai multe tipuri de agresivitate în societatea noastră. [18, p. 84]

Cercetătorii deosebesc cinci categorii de structuri psihice agresive:

– instabil;

– autoagresiv;

– heteroagresiv;

– pervers;

– reactiv.

Cel mai des aceste comportamente se răspândesc în direcția furturilor, pentru că tinerii demonstrează dorință ușor anticipată: bani, obiecte de preț, hrană, furt de buzunare etc.

Un alt aspect ce trebuie menționat, este că delicvența în Republica Moldova se derulează foarte repede printre fete prin vagabondaj și prostituție. De-asemenea se mărește numărul infracțiunilor cu caracter foarte grav, săvârșite în grup, în stare de ebrietate, virsta făptaților fiind între 14-17ani. Astfel, delicvența devine o problemă socială de o actualitate deosebită, iar politicile duse la nivel de instituții educative, de instanțe de socializare demonstrează neputință și limite, ceea ce duce, deseori la apariția efectelor negative, reduse la acte delicvente efectuate de minori și tineri ce aparțin diferitelor medii. Putem afirma că actele delicvente, comportamentele delicvente scot în relief disfuncțiile educative și socializatoare a familiei, a școlii, a mass-media, a bisericii, dar și, poate, în primul rând a influenței negative din partea grupurilor stradale. Au fost efectuate cercetări pentru a detecta cauzele și condițiile care duc la apariția și la menținerea permanentă a comportamentului infracțional al minorilor. [18, p. 93] Au fost cercetați factorii subiectivi și obiectivi care generează devianța ca fenomen de grup dar și ca fiind un fenomen individual. Analiza datelor a permis analiza fenomenului care a dus la elaborarea modelelor explicative privind aspectele delicvenței juvenile. Studierea fenomenului permite, totodată, cunoașterea și controlul lui. Dar acest control este imposibil fără dezvoltarea metodologiei de cunoaștere științifică și fără intervenții în timpul formării fenomenului supus studiilor. Experiențele și practicile din zona controlului social sunt deosebit de importante atunci când se încearcă minimalizarea efectelor diferitor factori asupra apariției fenomenului, dar și cînd este necesar de a ameliora consecințele ce decurg din discfuncțiile instanțelor de socializare care activează cu scopul de a resocializa și reintegra minorii. În acest sens este necesar de a face reforme privind protecția socială dar și a practicii judiciare. Este necesară, de-asemenea îmbunătățirea serviciilor existente, dar ar fi binevenit de a crea niște structuri operative de intervenție care ar avea ca scop de a diminual fenomenul delicvenței. [42, p. 162]

În limba vorbită, noi utilizăm frecvent, ca sinonime „delicvența” – „devianța”-„criminalitatea”. În literatura de specialitate, dimpotrivă termenul de criminalitate este identificat sau înlocuit cu termenul de delicvență, infracționalitate, devianță socială penală, adică sunt utilizate ca sinonime. [11, p. 148]

Considerăm că, în ansamblul formelor de devianță, poate fi inclusă și delicvența. Acesta din urmă include toate delictele și crimele considerate a fi ca atare din perspectivă socială. Delictul este considerat a fi un act nepermis de lege care trebuie sancționat printr-o pedeapsă corecțională. Crima este considerată a fi o violare a legii penale, fiind una dintre cele mai grave infracțiuni din toate aduse legii. Criminalitatea reprezintă totalitatea faptelor criminale considerate de către societate, inclusiv contravențiile și unele acte ce încalcă normele morale.

I.2. Repere teoretico-explicative ale etiogenezei

comportamentului delicvent

Activitățile de cunoaștere sunt specifice și individuale, adică diferă de la individ la individ, ceea ce, în totalitatea sa reprezintă un proces complex de învățare din experiență, ca rezultat al efectului de modelare și reformare a mediului înconjurător. Acest proces sugerează existența unor aptitudini care își aduc aportul în situația generală socială și culturală, care consitutie bază pentru apariția talentului ca forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor. [10, p. 68] Delicvența, în acest sens poate fi tratată ca o formă distorsionată a personalității ce demonstrează aptitudini mai deosebite decât ceilalți din jur, ca o formă denaturată a talentului. Ritmul de dezvoltare a aptitudinilor delicvențiale se află sub influența directă, nemijlocită a mediului. Doar că trebuie să înțelegem că, în cazul delicvenței, modificarea direcției exercitării actelor criminogene și a etapelor de formare a intereselor delicvențiale, duce la o cunoașterea individuală și la stabilirea unor anumite reguli sociale de consituire și dezvoltare a mediului ambiant pentru că aceste elemente sunt dominate de actul criminogen.

Bazele apariției și dezvoltării aptitudinilor cu caracter delicvent pot fi următoare:

– capacitatea specifică de a învăța din experiența mediului;

– cultivarea intereselor și aptitudinilor criminogene;

– ambianța socială cu caracter delicvențial. [26, p. 12]

Însușirile și formele individuale sunt ierarhizate și întărite printr-un proces complicat de adaptare la formele și acțiunile agresive care, în timp, se consolidează în structura psihică a minorului delicvent.

Personalitatea agresorului se formează sub influența variatelor tendințe psihice care conturează comportamentul agresiv, care depinde de mediul înconjurător, de experiența individuală și de conceptele de stimulare, condiționare, probabilitate ale reacției de răspuns.

Sistemul de valori delicvent este transmis minorului de către societate, de către familie, de instituțiile de socializare. Formarea omului, care trece printr-un complicat proces de devenire de la cel de individ la forma superioară, cea de personalitate, ține de asimilarea normelor de conduită, de diferite comportamente de acceptare și de însușire a experienței sociale, prin dinamica proceslor cognitive, prin influența educațională permanentă a mediului ambiant. Necesitățile delicvențiale se stabilesc în dependență de trăsăturile temperamentale, de trăsăturile caracteriale, de voință, de afectivitate dar și de impulsuri egoiste. Contactul permanent cu ambianța agresivă, interesele specifice criminogene integrează minorul delicvent într-un sistem ierarhic de valori negative a grupului agresional unde acesta ocupă un anumit loc, exercită un anumit rol, adică minorul se situează pe o anumită poziție, construind un model comportamental abstract și însușindu-și anumite deprinderi delicvente. [4, p. 184]

Cunoașterea și modelarea proceselor și însușirilor individuale și volitive, afective, cognitive depinde de particularitățile sistemului nervos care este responsabilă de adaptarea delicventului minor la condițiile mediului, care este determinat de echilibrul sistemului nervos care, la rândul său, este generat de interdependența proceselor nervoase. Particularitățile psihicului determină activitatea psihică a individului, ce se exprimă prin sentimente, gînduri, atitudini, acțiune. Reglarea conduitei comportamentale evidențiază aceste elemente care au caracter social derivat și care reprezintă activitatea psihică individuală. Formele temperamentale, considerate a fi relativ stabile sunt condiționate de legile generale ale activităților psihice ale activităților psihice și de intensitatea lor. Fiiind raportate la delicvență formele temperamentale de coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic reprezintă diferite caracteristici. [50, p. 213]

Spre exemplu: delicventul coleric-sangvin demonstrează o atitudine psiho-afectivă ce se exprimă prin voluntarism, impulsivitate, supraexcitare, el trece repede de la tendințele interne la acțiunea directă, acțiunea este impulsivă dar nu se evidențiază în mod nemijlocit pentru că este motivată de prezența contradicțiilor interne, delicventul coleric consideră că i-au fost afectate interesele și necesitățile, el fiind nevoit să-și exprime atitudinea față de condițiile și relațiile pe care le are cu mediul social. Supraexcitarea își pune amprenta asupra personalității delicventului în procesul devenii sale psihice, astfel el se raportează permanent la experiența proprie, la rolul reformativ al culturii și educației.

Melancolicul-flegamticul este caracterizat prin atitudine de interiorizare, tendința de a evita stările de tensiune și încordare psihică. Scopul acțiunilor sale fiind urmărirea, în sens real și conștient a realizării reglării actelor voliționale sau conțștiente. El este rezistent la eforturile fizice și intelectuale de intensitate și de durată mare. Emoțiile și sentimentele au o anumită stabilitate în raport cu realitatea înconjurătoare. El este calm în acțiune, demonstrează reflecție. Este perseverent în realizarea scopului. Se adaptează la interacțiunile sociale. Este concentrat asupra modalităților de realizare a acțiunii sau inacțiunii delicvențiale. Controlează voluntar procesele interne. Melancolicul-flegamaticul poate menține capacitatea sa psiho-comportamentală prin conservarea legăturilor cu mediul înconjurător. Poate reactiva stările acționale necesare. Manifestările sale comportamentale derivă din stările conștiinței individuale: își realizează ideile, dorințele, idealurile. Poate reconsidera posibilitățile sale acționale. [44, p. 16]

În literatura de specialitate sunt prezente mai multe teorii ce se referă la interpretarea comportamentului deviant. Astfel, devianța este explicată ca fiind prezența sau absența unor anumite conduite dar și ca produs al unui proces mai complex, ce este format din mai multe elemente, inclusiv și reacția grupului sau a societății față de un astfel de comportament. Interesant este că nu există criterii valabile pentru toate societățiile privind actele, conduita, modurile de a fi a oamenilor, care pot fi considerate deviante sau normale. Nu există reguli care ar stabili limitele sigure între ceva ce este considerat a fi normal și ceva ce este considerat a fi deviant. Din perspectiva culturală, putem vedea normalitatea și devianța ca entități relative. Și pentru că nici un individ nu se supune și chiar nu se poate supune tuturor normelor, regulilor, resticțiilor impuse de societate, avem fenomenul numit devianță. [39, p. 188]

Teoriile ce explică etiogeneza comportamentului delicvent se structurează în dependență de modul în care sunt inserate și felul cum sunt explicate evenimentele și circumstanțele care generează sau favozizează comportamentele deviante, inclusiv cele delicvente.

Teoriile criticiste sunt teoriile care analizează mediile social, cultural și istoric, cuprinzând structurile de clasă și care sunt formate, în primul rând, din teoriile marxiste privind comportamentul delicvent și marginalizarea. Teoriile criticiste susțin ideea privind un oarecare comportamentul delicvent ca fiind o caracteristică pentru straturile inferioare ale societății. Comportamentul delicvent este un rezultatul social și reprezintă o formă a devianței. Nivelul acestuia se mărește odată cu acumularea capitalului în societate, dar și odată cu reformele care au loc în societate. Ca rezultat, se mărește și numărul oamenilor „cu probleme” pentru că are loc pauperizarea absolută a clasei de muncitori. Ca rezultat al transferării principiilor marxiste în domeniul nostru de cercetare, putem ajunge la apariția unui noi aspect, care țin de critica infracțiunii. Conform acestei perspective comportamentul delicvent este un reflex al inegalității care există în fiecare raport social. Preluarea comportamentului delicvent este determintat de mai mulți factori, cum ar fi:

– intensitatera represiunii ce este exercitată de instituțiile sociale;

– utilitatea economică a acelor pături sociale pe care le putem numi a fi „cu probleme”;

– eficacitatea controlului ce este realizat de organizațiile civile. [29, p. 50]

Teoriile pozitiviste sunt formate din teoriile biologice, psihologice și sociologice, pentru că se axează pe legătura dintre segmentele particulare, care, deseori, sunt instabile și deficitare în cadrul existenței umane. Aceste raporturi generează comportamente delicvente.

Teoriile bio-antropologice se axează pe stabilirea relațiilor de determinare dintre mai multe componente de natură bio-; fizio- și antropologice, dar și de multitudinea modurilor de comportament deviant. Drept exemplu al acestui grup de teorii pot servi: teoria stării de pericol, teoria cromozomială, teoria endocrinologică a criminalității, teoria criminologiei clinice. Tot aici, credem oportun de a menționa renumita teorie elaborată de Cezare Lambroso în anul 1987 – teoria criminalului înnăscut. Această teorie a fost contestată, criticată, fiind, totodată și cea mai celebră din grupul teoriilor de orientare bio-antropologică. C. Lambroso susține că delicventul este individul ce reprezintă o specie individuală (particulară) a ființei umane. El poate fi ușor recunoscut pentru că, în opinia lui Lambroso, acesta are atribute fizice ce sunt transmise ereditar. Teoria criminalului înnăscut se sprijină pe determinismul biologic, pentru că afirmă că posesorul comportamentului delicvent primește pe care ereditară trăsături care îl fac a fi asemănător cu sălbaticii, în timp ce nu este supus degenerescenței psihice. [31, p. 112]

Un alt adept al teoriilor de orientare bio-antropologică a fost Charles Goring. Acesta a contestat teoria lui Lambroso prin argumentul că nu există diferențe fizice esențiale dintre un criminal șu un ne-criminal. Ch. Goring înlocuiește respectiva teorie cu teoria eredității și acordă un rol deosebit moștenirii comportamentului social.

În anul 1949, cercetătorul W. Sheldon efectuează descrierea criminalului ca fiind un individ musculos și atletic, adică mezomorf, conturând concepția despre tipul anomic al delicventului.

În anul 1950, cercetătorii și soții Glueck, propun ideea privind mezomorfii care sunt împuși de a comite acte criminale de către un anumit tip de personalitate. [31, p. 113]

Trebuie să menționăm că aceste teorii neglijează raportul individului cu mediul social, adică a influenței pe care acesta îl poate avea asupra conduitei umane.

O altă categori de teorii, sunt teoriile de natură psihologică. Acestea cercetează impactul particularităților psihice înnăscute și dobândite de individ asupra comportamentului delicvent. Ele susțin că există posibilitatea ca în cadrul unui grup de indivizi să se dezvolte o personalitatea psihopată sau imorală. J. Pinatel a elaborat teoria personalității criminale. Conform acestei teorii există un nucleu criminal ce este corelat cu aptitudinile fizice dar și psihice (intelectuale) ale individului criminal. Individul, din perspectiva acestei teorii, este plasat doar în sfera psiho-patologică. Respectiv, intervenția trebuie să poarte caracter strict medical. [31, p. 114]

Teoriile sociologice tratează personalitatea conduitelor devinate și cauzele acestora, bază fiind problematica delicvenței pentru că anume acesta reprezintă cele mai complicate și profunde repercusiuni asupra ordinii sociale și juridice.

În linii mari, putem spune că, premisele teoriilor ce tratează comportamentul delicvent se sumează la ideea „contractului social”, generată de filosoful englez Th. Hobbes. Acesta, utilizează, pentru prima dată noțiunea de „ordine socială” dar și a „războiului tuturor contra tuturora”, adică:

– există conflict dintre raționalitatea acțiunii ce se manifestă prin individ și alegerea căilor și mijloacelor optime de realizare a scopului și

– raționalitatea societății umane, care se manifestă prin dorința și necesitatea de cooperare a indivizilor. [19, p. 73]

Th. Hobbes propune soluția de rezolvarea a conflictului dintre „ordinea socială” și „războiul tuturor contra tuturora” prin „contractul social” adică prin participarea indivizilor în consolidarea unei proprii ordini sociale. Numai în așa caz exigențele vor corespunde propriilor valori și aspirații.

Mai târziu, aceste idei și reflecții au conturat două mari paradigme teoretice fundamentale, care au reflectat problematica delicvenței ca ramură sociologică distinctă.

Sociologul român S. Rădulescu le explică în felul următor:

paradigma conflictului (sau a coerciției), care cercetează supremația regulilor și sancțiunilor impuse de elementele de putere din societate și care, prin urmare, generează conflicte;

paradigma consensului (a integrării), care înțelege prin ordinea socială aderarea indivizilor la un set de valori care, la rândul lor, facilitează coordonarea acțiunilor indivizilor și, care generează o adevărată socialitate a ființei umane. [39, p. 148]

În încercarea de a clasifica teoriile din domeniu, s-a ajuns și la un alt principiu de clasificare, de apartenență a acestora la una din paradigmele menționate mai sus.

E. Durkheim, M. Weber, V. Pareto, T. Parsons explică paradigma integrării prin valorile ce orientează acțiunile individului, asimilate cu ajutorul procesului de socializare. Aceste acțiuni sunt foarte eficiente pentru că asigură ordinea socială mai bine decît normele impuse de factori coercitivi sau instituționalizați. Teoreticienii plasează în baza concepțiilor lor raționalul și iraționalul acțunilor umane și ordinea socială, adică relația dintre normă-normalitate-anomie. Ca rezultat ajungem la concluzia că ordinea socială poate fi realizată prin felul cum sunt asimilate valorile sociale de către fiecare membru al respectivei societăți.

I.3. Metodica și tehnica cercetării devierilor comportamentale

Condițiile, ce stau la baza comportamentului uman sunt două:

– dorința de a dobândi niște valori, careva cunoștințe, de a înțelege unele fenomene ce au loc în jurul nostru;

– dorința de efectua activități cafre definesc interesele minorului.

Activitățile din ambele categorii sunt reprezentate de activități reflexe a organismului spre diferite acțiuni practice dar, totodată și spre o anumită adaptare cognitivă.

Cum putem cerceta motivele devierilor comportamentale? Care sunt metodicile și tehnicile ce ne-ar ajuta în acest proces complicat?

Răspunsurile le putem găsi în cadrul psihologiei comportamentului delicvent care cercetează interesele delicventului minor, apariția lor, mecanismele dominante, mecanismele de adaptare sau de conservare a tendințelor delicvente. În literatura de specialitate se vehiculează intens teoria privind faptul că interesele delicvente distrug celelalte interese, primele fiind determinate de instabilitate emoțională și acțională. În același timp interesele delicvente au sens exact pentru că minorul se străduie să mențină relația sa cu mediul înconjurător prin diferite acțiuni ce îl ajută să dobândească cunoștințe necesare în procesul de stabilire și de abordare a interesului delicvent. Important este de a menționa că stabilitatea și capacitatea minorului de a coordona propriile acțiuni este în directă legătură cu capacitatea de a purta responsabilitate pentru posibilele consecințe situațiilor pe care el le creează și cu posibilitatea de a ordona și sistematiza acțiunile într-un comportament distinctiv.

Astfel, experiența agresivă pe care o primește minorul este determinată de frecvența acțiunilor agresive, iar interesul ce ține de cunoașterea faptelor pe care el le intenționează să le săvârșească este condiționat de felul în care minorul posedă sau mânuește diferite mijloace tehnice și prin felul în care el cunoaște utilitatea practică a acestora. Totodată experiența agresivă pe care o acumulează minorul depinde de fondul său genetic și de calitatea informațiilor pe care el le primește din mediul înconjurător.

În toate sistemele delicvența, ca fenomen negaiv este considerat a fi cel mai inconfortant. Pentru a găsi elementele, aspectele, tendințele, caracteristicile fenomenului, cu scop de a fi combătut și prevenit, vom menționa cele ce au un grad mai mare de pericol social:

– infracțiuni ce dăunează proprietatea publică;

– infracțiuni ce dăunează proprietatea privată;

– infracțiuni ce sunt îndreptate împotriva persoanei;

– infracțiuni ce dăunează relațiilor de conviețuire socială.

Cercetările ce se axează pe comportamentul deviant străduie în a explica rolul mecanismelor și predispoțiziilor înnăscute care duce la ceea ce putem numi originalitate în realizarea acțiunii, formele de comportament ale minorilor, structura comportamentului minorul ca rezultat al activității sociale a minorului. Dar oare întotdeauna această originalitate are loc în favoarea societății? De ce în unele cazuri această orginalitate a acțiunilor poartă caracter delicvent? Ca sprijin și răspuns la aceste întrebări vine analiza funcțională a comportamentului delicventului minor care cercetează variabilele comportamentale sporadice, independente care formează comportamentul delicvent a minorului și care cercetează dominația acestui comportament asupra celorlalte comportamente și atitudini.

Cum putem cerceta devierile comportamentale? În unele cazuri delicventul lasă urme, în timpul comiterii infracțiunii: cineva îl vede, cineva îl aude, el lasă urme, amprentele digitale, pete de sânge etc. Dar sunt cazuri când aceste urme sunt minime sau chiar lipsesc. În aceste cazuri trebuie aplicată metoda „third-degree”. Ea ajută de a obține informații, mărturii de la acuzat. Acuzatul este deprivat de mâncare și somn pentru un timp oarecare. Mai apoi, după ce acuzatul devine extenuat fizic și mintal, este continuată interogarea. În unele țări, în paralel, este folosită tortura și bătaia. Aceste mijloace sunt reprobate din punct de vedere moral pentru că valoarea lor este una umilitoare. Uneori acuzații sunt de acord să afirme orice doar pentru că se tem de a trece prin aceste torturi. Astfel metoda sus-numită este considerată a fi una inumană, dar care, totodată nu aduce claritate în caz pentru că orice om supus torturii va mărturisi orice doar pentru a nu mai fi maltratat. Deseori, în loc de a găsi adevărul, ancheta, dimpotrivă ajunge la falsificarea lui.

Pentru a evita această metodă au fost elaborate alte metode mult mai umane care pot dovedi vinovăția sau nevinovăția acuzatului pe un anumit caz. Și aici putem apela la psihologi pentru că experiențele trăite de oameni lasă urme în psihicul acestora. Psihicul unei persoane care a trecut printr-o anumită experiență se deosebește de al celor care nu au trăit experiența respectivă. În acest caz este important de a a găsi modalitatea de actualizare sau evidențiere a experienței trăite. Și acest lucru este important mai ales în cazurile când indivizii încearcă să ascundă experiențele trăite. Psihologia oferă modalitatea de „diagnosticare a stării de fapt” (tatbestandsdiagnostik). Aceasta metodă nu depinde de dorința acuzatului de a face sau nu mărturii. În acest sens amintim metoda asociației care constă în următoarele: subiectul primește o serie de cuvinte, unele dintre aceste au legătură cu delictul comis, celelalte sunt considerate a fi indiferente pentru că nu au nici o legătură cu delictul respectiv. Persoana este anunțată că vor fi pronunțate mai multe cuvinte. După rostirea cuvântului, el trebuie să pronunțe fără ezitare primul cuvânt care îi va apare în minte. Este interesant că atunci când când persoana primește un cuvânt ce are legătură cu fapta comisă el întârzie mult pentru că necesită timp pentru a găsi cuvîntul-analog. Și acest timp este mai lung ca durată decât cel de care are nevoie când pronunță cuvntul-analog pentru cuvintul neutru inițial. Fenomenul are loc din simplul motiv că, în cazul în care persoana este vinovată, ea încearcă să evite vre-un cuvânt care l-ar putea „trăda”. Important este ca experimentul să fie unul de succes, aceleași cuvinte trebuie oferite și altor persoane, care, la modul cel mai serios, nu au nici o tangență cu fapta comisă.

Metoda psihofiziologică, a fost propusă, inițial de cercetătorul american, psihologul Larson. În baza metodei se află modalitatea de a înregistra transformările corporale care apar în timpul tulburărilor emoționale. Cercetătorul dorea să formuleze o metodă ce ar permite de a detecta dacă subiectul minte, prin acele modificări ce au loc în respirație și în circulația sangvină. Aceste modificări pot fi înregistrate prin diverse aparate, în condiții de laborator. Pe parcursul interogării, subiectul are o respirație și presiunea sangvină ce sunt conectate de aparatul de înregistrare. Acest aparat a primit denumirea de „detectorul de minciuni a lui Larson”. Persoana, supusă cercetării răspunde la diferite întrebări prin „da” sau „nu”. Psihologul american a demonstrat că dacă persoana răspunde altfel decât este adevărul, aparatul schițează curbe ce diferă de curbele normale ale aceleiași persoane. Astfel, detectorului de minciuni, înregistrează o iregularitate marcantă în cazul când subiectul răspune altceva decît adevărul. Neregularitățile se observă în amplitudinea și în ritmul respirației și al circulației sangvine, dar și în modificările raportului I : E (inspirație – expirație). La patru sau cinci cicluri respiratorii ce preced stimulul care provoacă minciuna, media raporturilor I : E (durata inspirației împărțită cu durata expirației), corespunde, cu cele patru sau cinci cicluri posterioare stimulului respectiv. Astfel, se obține o diferență pozitivă în cazul sincerității și o diferență negativă în cazul unui răspuns fals. Larson a dorit să demonstreze că prin intermediul metodei elaborate răspunsurile false pot fi separate de cele adevărate cu o rată de veridicitate de 90 la sută.

Sursele de specialitatea menționează că metoda psihofiziologică poate fi utilizată și în alt mod: subiectul vede câteva fotografii, printre acestea este plasată fotografia victimei. Suspectul susține că nu a cunoscut victima. În cazul când suspectul a cunoscut victima, aparatele, care înregistrează datele obținute de la aparatul respirator și circulația sangvină, vor arăta o deviație sensibilă. Atunci când suspectul vede alte fotografii, curbele aparatelor demonstrează rezultate continue, asemănătoare cu condițiile normale de respirație și circulație.

O altă modalitate de a utiliza „detectorul de minciuni” constă în povestirea unei istorioare, care, în oarecare măsură se aseamănă cu crima săvârșită. După aceasta suspectul este rugat să reproducă această istorioară. Acesta o va reproduce, dar esența metodei constă că reproducerea va conține și părți din actul crimei săvârșite, suspectul introducîndu-le fără a o face conștient.

Aceste metode pot fi aplicate în diferite situații, pentru a detecta diferite delicte comise. Aceste acțiuni delicvente pot fi comise de adulți dar și de minori.

Deosebită importanță o au și metodele de diagnosticare a înclinațiilor (predispunerea) spre infracțiune.

Spre exemplu: avem un grup de copii despre care nu cunoaștem nimic. Ei nu au fost supuși unui examen psihologic prealabil. Dorim să depistăm acei copii care au o predispunere spre înșelăciune, minciună, furt, ș.a. Pentru a detecta onestitatea putem utiliza metoda descrisă de cercetătorul Terman. Metodă constă în a fi alcătuită o listă cu titluri de cărți, printre care cărți cu titluri inexistente. Suspectul este rugat să bifeze cărțile pe care le-a citit. Gradul de neonestitate se măsoară prin numărul de titluri fictive însemnate. Cu cât mai multe titluri inexistente el va bifa, cu atât mai mare este gradul de neonestitate și invers, cu cât numărul de titluri fictive va fi mai mic, cu atât gradul de onestitate va fi mai mare.

Cercetătorii Voelker și Cady au elaborat o altă metodă: subiectului primește o sarcină, un lucru oarecare, o problemă, pe care trebuie să o rezolve cu ochii închiși. Rezultatul la care este posibil de a ajunge cu ochii închiși este cunoscut în prealabil. Dacă subiectul a deschis ochii în încercarea lui de a rezolva problema atunci el va obține o cotă care depășește acest rezultat. Succesul efectuării probei depinde de faptul dacă suspectul a deschis ochii sau nu în rezolvarea probei. Spre exemplu: subiectul realizează un test „profil” care este compus din bucăți de lemn diferit colorate. Aceste bucăți, puse împreună corect vor rezulta într-un profil de om. Conform datelor lui Voelker, șansele de a aranja corect bucățile de lemn sunt:

– de 1 la 16 – de a le aranja corect;

– de 1 la 256 – de două ori consecutiv;

– de 1 la 4096 – de trei ori consecutiv.

Respectiv, dacă subiectul a reușit să aranjeze bucățile în mod corect de trei ori consecutiv, există probabilitatea foarte mare că a realizat proba cu ochii deschiși.

Metoda labirintelor este o altă metodă ce permite diagnosticarea onestității respondentului. Subiectul primește câteva labirinte. El este îndemnat să deseneze cu creionul o linie de la un capăt la altul al labirintului cu ochii închiși și fără a fi atinși pereții labirintului. Acest test este practic imposibil de a realiza cu ochii închiși. Această metodă poate fi aplicată cu mult succes în școală. Copiilor li se dă o probă de aritmetică. După finalizarea probei toate caietele sunt adunate. Sunt făcute copii după fiecare caiet, cu toate greșelile făcute de copil. Mai apoi, copii primesc acele caiete care, de fapt, sunt copii. El, de-asemenea primesc rezolvarea corectă a problemei care le-a fost dată, numită cheia. Ei sunt rugați să calculeze singuri numărul greșelilor efectuate, după cheia sau rezolvarea primită. Caietele din nou sunt adunate și este calculat numărul greșelilor anunțate de copii și numărul real de greșeli din copie. Acei copii care demonstrează predispunere sau înclinare spre înșelăciune sau neonestitate fac diverse corectări în caiet pentru a primi mai puține răspunsuri greșite și, respectiv, pentru a primi note mai bune. Gradul de neonestitate este invers proporțional cu numărul erorilor nemenționate.

Înclinarea spre furt este diagnosticată prin testul cu monedele. Subiecții rezolvă diferite probe de aritmetică cu diferite monede. Experimentatorul trebuie să știe câți bani i-a dat fiecărui copil Copilului trebuie să i se creieze convingerea că el nu poate fi controlat.

O altă modalitate de a diagnostica această înclinare constă în experimentul când subiectul este trimis la un comerciant să schimbe niște bani. Înainte de a fi realizat experimentul experimentatorul se înțelege cu comerciantul să-i dea un plus de bani. Întrebarea constă în ceea ce va face copilul cu banii.

Aceste teste pot fi utilizate pentru a fi detectate și alte caractere sau trăsături de caracter: brutalitatea, mila etc. Prin aceastea putem constata dacă este posibil și în ce măsură subiectul examinat prezintă deviații în caracter sau înclinări spre infracțiune.

În aceste cazuri este important de a reține că testele menționate nu pot arăta care sunt cauzele diferitelor anomalii, respectiv ele au doar caracter de constatate.