Mecanisme Europene de Protectie a Drepturilor Omului Si Libertatilor Fundamentale
CAPITOLUL I
SCURT ISTORIC AL UNIUNII EUROPENE
Odată cu lansarea, la Paris, la 9 mai 1950, a planului Schuman, începe o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene. Planul Schuman urmărea plasarea producției de oțel și cărbune sub egida unei Înalte Autorități, în cadrul unei organizații deschisă aderării altor țări europene. În cadrul acestei organizații europene luarea deciziilor cu privire la producția și distribuția oțelului și cărbunelui erau luate de către organele compuse din reprezentanții guvervelor statelor membre ale organizației. La aceste principii fundamentale ale planului Schuman au subscris șase state : Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, care în urma unor negocieri rapide au semnat la 18 aprilie 1951 Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului.1
Situației militară din acea vreme, în special războiul din Coreea, a determinat reînarmarea Germaniei, ceea ce a condus, destul de repede, la formularea unor noi propuneri franceze.
Astfel, „Planul Pleven”, prezentat în octombrie 1950, propunea să se recurgă, cu anumite adaptări, la metoda supranațională de apărare. Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) trebuia să se concretizeze în construirea unei armate europene integrate, ceea ce implica crearea, pe termen scurt, a unei Comunități politice. Un Tratat în acest sens a fost semnat la 27 mai 1952. Proiectul CEA a fost repede abandonat, ca urmare a refuzului Adunării Naționale Franceze2 de a deschide dezbaterea asupra autorizației de ratificare. Totodată, acest eșec a condus și la abandonarea ideii realizării unei Comunității politice3. Reînarmarea Germaniei intervine pe baza acordurilor de la Paris, încheiate la 23 octombrie 1954, care prevedeau, între altele, și aderarea Germaniei la NATO și la UEO.
Depăși rea crizei s-a realizat la Conferința europeană de la Messina (1–2 iunie 1955), unde a fost pusă în discuție relansarea europeană. Negocierea a fost angajată pe baza „Raportului Spaak”, din 21 aprilie 1956. Raportul avea drept temă principală crearea a două uniuni: pe de o parte, o uniune economică generală și, pe de altă parte, o uniune în domeniul utilizării pașnice a energiei atomice.
Principalul aspect asupra căruia s-au purtat negocierile se regăsește în propunerea de înființare a două noi Comunități: Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM), ce urmărea o solidaritate sectorială și Comunitatea Economică Europeană (CEE), ce viza crearea unei piețe comune generalizate. Tratatele instituind CEEA și CEE au fost semnate la 25 martie 1957. În aceeași zi, a fost semnată și Convenția cu privire la instituțiile comune (Adunarea Parlamentară Comună și Curtea de Justiție). Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, fiind încheiate pentru o perioadă nedeterminată. Noile Comunități s-au inspirat din concepțiile instituționale puse în practică, deja, de CECA. Ele se înscriu pe calea unei “uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene”, evocată în preambulul Tratatului instituind CEE, confirmând apropierea funcționalistă originală.
Astfel, cele trei Comunități Europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECA – 1951), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/EURATOM – 1957) și Comunitatea Economică Europeană (CEE – 1957), au apărut pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluții pentru dezvoltarea economică, dar și pentru interese de natură politică, în subsidiar urmărite.
Deși o perioadă au existat, în paralel, trei sisteme instituționale internaționale, încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma (1958) s-a avut în vedere reunirea instituțiilor celor trei Comunități în instituții unice, ducând, însă, la îndeplinire atribuții/competențe stabilite prin cele trei Tratate institutive. Acest lucru s-a finalizat în anul 1965, prin „Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie unică și un Consiliu unic”.
Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea unei piețe interne în 1992, această piață cuprinzând o zonă fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului este asigurată în conformitate cu dispozițiile Tratatului, precum și măsuri privind politica socială, coeziunea economică și socială, dezvoltarea științifică și tehnologică și mediul înconjurător.
După Actul Unic European cele trei comunități inițiale au fost denumite în colectiv Comunitatea Europeană, ca o recunoaștere a progreselor realizate în domeniul integrării.
O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cele 12 state membre ale Comunităților europene, la 7 februarie, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni europene. Acesta este cel mai radical instrument de modificare a celor 3 tratate constitutive.
Tratatul de la Maastricht introduce Uniunea Europeană și definește ca obiectiv al acesteia organizarea în mod coerent și solidar a relațiilor între statele membre și între popoarele lor. În realizarea acestui obiectiv s-a abirmat că se urmărește în mod special promovarea unui interes economic și social echilibrat și durabil, prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale, afirmarea identității pe scena internațională în special prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comună, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărirea protecției drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii, dezvoltarea unei cooperări mai stânse în domeniul justiției și afacerilor interne, garantându-se siguranța și securitatea popoarelor în condițiile facilitării liberei circulații a persoanelor, memținerea acquisului comunitar și dezvoltarea acestuia.
Conform Tratatului de la Maastricht Uniunea dispune de un cadru instituțional unic perfecționat și adaptat, constituit în principal, de Consiliu, Parlamentul european, Comisia și Curtea de justiție.
Tratatul de la Maastricht introduce pentru prima dată în dreptul comunitar noțiunea de cetățenie a Uniunii Europene, căreia îi acordă o amplă reglementare cu privire la condițiile de dobândire, modul de exercitare și protecția acesteia.
La 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam, tratat care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și Tratatele instituind Comunitățile Europene. Prin tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană este într-o anumită măsură transformată, în sensul că sunt definite noi obiective, rolul cetățeanului este sporit, iar caracterul democratic al instituțiilor este consolidat.1 Dacă până la tratatul de la Amsterdam, construcția comunitară s-a dezvoltat, în sens istoric, în jurul obiectivelor economice, de acum înainte, accentul este pus pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atât în interior, cât și în restul lumii.
După o conferință interguventamentală, ce a durat mai mult de un an, Tratatul de la Amsterdam avea să fie finalizat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1997 și semnat la 2 octombrie 1997.
Necesitatea adoptării acestui tratat rezidă din faptul că, deși el urmează alte două mari modificări privind competențele și instituțiile Uniunii, din 1986, Actul Unic European, și din anul 1992, Tratatul de la Maastricht, trebuia încă, oferite soluții numeroaselor probleme care au rămas încă nerezolvate. Problemele aveau în vedere rolul și drepturile cetățenilor europeni, eficacitatea și caracterul democratic al instituțiilor europene, ca și responsabilitățile internaționale ale Uniunii.
Astfel, deși tratatul de la Maastricht instituia, o cetățenie europeană, adică un cadru de drepturi și obligații suplimentare pentru cetățenii statelor membre, el nu oferea acestuia un conținut real.
Tratatul de la Maastricht a îmbunătățit funcționarea instituțiilor și a consolidat puterile de co-decizie legislativă și de control al Parlamentului European.
Prin conținutul său, Tratatul de la Amsterdam reprezintă un tratat de modificare a Tratatelor institutive.
Tratatul cuprinde 3 părți, și anume : modificări aduse tratatului privind UE, simplificarea tratatelor, dispoziții generale și finale. Acestora li se adaugă : Actul final, 13 protocoale si 58 de declarații comune și uni sau multilaterale.
Deși tratatul oferea bazele unei cooperări consolidate, cooperare ce poate fi stabilită între statele membre ale UE care doresc să avanseze mai rapid decât celelalte pe calea integrării, acesta nu modifică major competența Comunităților.
Modificările instituționale sunt multiple, dar competența Comisiei și ponderea voturilor în Consiliu nu au fost revăzute. Tratatul extinde procedura co-deciziei. Majoritatea calificată este introdusă în noi domenii, competența Curții de Justiție sunt extinse la noi materii prin comunitarizarea unei părți a celui de-al treilea pilon și a jurisdicționalizării acestui nou pilon.
Uniunea își propune ca obiective : să promoveze progresul economic și social, precum și un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și să ajute la o dezvoltare echilibrată și durabilă, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin consolidarea coeziunii economice și sociale și prin instituirea unei uniunii economice și monetare care să permită, în final, o monedă unică în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat.
Uniunea își mai propune să își afirme identitatea pe scena internațională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe și de securitate comună, inclusiv prin definirea treptată a unei politici de apărare comune care ar putea conduce la o apărare comună în conformitate cu dispozițiile tratatului, uniunea consolidează protecția drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii, să mențină și să dezvolte Uniunea ca spațiu de libertate, securitate și justiție în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul frontierelor externe, dreptul de azil, imigrare, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen. Să mențină integritatea aquis-ului comunitar și să îl dezvolte, cu scopul de a examina în ce măsură politicile și formele de cooperare instituite prin prezentul tratat, ar trebui revizuite în vederea asigurării eficienței mecanismelor și instituților comunitare.
Uniunea asigură în special coerența ansamblului acțiunii sale pe plan extern în cadrul politicilor sale în materie de relații externe, securitate, economie și dezvoltare.
În privința drepturilor cetățenilor, Tratatul de la Amsterdam insistă asupra a trei aspecte :
Obligația Uniunii de a respecta drepturilor fundaamentale, în special a celor înscrise în Convenția europeană pentru drepturile omului, adoptată de Consiliul Europei în 1950. Pentru prima dată într-un tratat care modifică și completează tratatele institutive se prevede că statele membre care nu respectă de o manieră gravă și sistematică aceste drepturi pot fi sencționate, chiar ajungându-se până la suspendarea dreptului de vot în plenul Consiliului.
În ceea ce privește procesul de aderare a țărilor candidate la statutul de membru, respectarea drepturilor findamentale devine o condiție a aderării lor la Uniune, fapt statuat, de altfel, în iunie 1993, de către Consiliul European de la Copenhaga.
Dreptul recunoscut Uniunii de a combate orice formă de discriminare bazată pe sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri politice, handicap, vărstă sau orientare sexuală.
Obligația Uniunii de a promova, în toate politicile sale, egalitatea șanselor între bărbat și femeie, acceptăndu-se chiar principiul discriminării pozitive sau măsurilor de afirmare, atunci când unul dintre cele două sexe este vizibil discriminat.
Ceea ce trebuie subliniat este faptul că Tratatul de la Amsterdam conține și răspunsuri la preocupările cetățenilor atunci când unele din drepturile lor nu sunt respectate. Este vorba de adoptarea unor reguli noi în următoarele domenii : muncă și social, securitate, libertate și justiție.
În ceea ce privește cooperarea interguvernamentală în materie penală și polițienească, principiul unanimității în luarea deciziilor a fost modificat și înlocuit de posibilitatea adoptării deciziilor cu majoritate calificată a voturilor exprimate de statele membre.
Următorul tratat adoptat a fost Tratatul de la Nisa din anul 2001, care modifică și completează tratatul privind UE și tratatele de instituire a Comunităților europene.
Tratatul este alcătuit din două părți la care se adaugă patru protocoale : unul privind extinderea Uniunii, unul privind statutul și funcționalitatea Curții de Justiție, unul privind impactul financiar al ieșirii din vigoare a Tratatului CECO, și unul privind libera circulație a persoanelor.
Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare în ianuarie 2003 după ratificarea de către toate statele membre. Tratatul de la Nisa precizează numărul de voturi pe care-l va deține fiecare stat candidat în Consiliu și numărul de reprezentanți ai țărilor candidate în Parlamentul european, ca urmare a extinderii Uniunii Europene.
Tratatul introduce următoarele modificări : Curtea de Justiție dobândește competențe în aplicarea art. 7 din Tratat, articol care reglementează suspendarea drepturilor de stat membru unui stat care încalcă grav și persistent dispozițile tratatelor. Se introduc mecanisme procedurale, astfel încât statul acuzat să poată să se apere și să se facă un raport independent care să prezinte situația juridică.
Între chestiunile instituționale legiferate, se remarcă ponderea voturilor în Consiliu, ajungându-se la așa-zisa triplă majoritate : modifică numărul parlamentarilor la 732 și stipulează o reîmpărțire a mandatelor între state, cu excepția Germaniei și Luxemburgului toate celelalte state pierzând din numărul de locuri alocat. Modifică numărul voturilor în Consiliul Uniunii și extinde numărul domeniilor în care decizia se adoptă cu majoritate calificată de voturi.
Cooperarea consolidată ia locul cooperării întărite, cel puțin la nivel terminologic.
Tratatul accentuează latura de colegislator a Parlamentului European. Se adoptă și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Tratatului i-a fost anexată și Declarația privind viitorul Uniunii Europene.
Uniunea Europeană și tratatele sale trebuiau să fie reformate profund, pe o paletă care să aibă în vedere mai multe dimensiuni organizaționale. Aceste reforme au fost urgentate pentru că extinderea iminentă cu 10 și ulterior încă 2 state ar fi putut agrava problemele existente. Acesta este motivul pentru care, de multe ori, în analizele și statisticile europene se evoluează realitățile din Europa celor 15 si EU 27.
Din cauza faptului că exista o mare distanță între Uniunea Europeană și cetățenii săi, apărea ca fiind necesară luarea unor măsuri decisive, pentru sporirea implicării acestora în realizarea proiectului european. O dată aceste măsuri, așa-zisul deficit democratic al Uniunii Europene urma a fi redus considerabil.
Ideea de reformare în cadrul Uniunii s-a conturat începând cu luna mai a anului 2000 în Gemania, și s-a concretizat în cadrul Coferinței Interguvernamentale de la Nisa în decembrie 2000. Tratatul amintit a creat cadrul necesar demarării modificărilor instituționale care au fost impuse de aderarea celor 12 țări candidate, reformele având rolul de a asigura eficiența instituților europene într-o Uniune extinsă. Astfel încâT, Consiliul European a elaborat o Declarație ce conține o serie de inițiative care sunt necesare pentru continuarea reformei, dezbatere susținută în Laeken în Belgia. S-a decis, astfel crearea Convenției privind viitorul Europei, ca forum organizat pentru dezbateri, la care să poată participa atât reprezentanți ai guvernelor și parlamentelor statelor membre, cât și reprezentanți ai statelor candidate, dar și personalități marcante ale vieții sociale, politice, universitare, economice din statele membre.
Următorul instrumentul juridic prin care se face trecerea esențială de la un anumit tip de subiect de drept internațional (organizații internaționale, având caracter supranațional, integrat) la un alt tip, este, și anume la acela având caracter atipic, non-clasic, similar confederațiilor ori federațiilor de state, oricum diferit fiind de cel anterior este Tratatul de la Lisabona care fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 si a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Acest lucru este pus în evidență, cu putere pregnant-corelativă, între altele, de faptul că Uniunea Europeană dobândește personalitate juridică, prin Tratatul de la Lisabona (art. 46A, „Dispoziții finale”, din Modificări la Tratatul privind Uniunea Europeană și la Tratatul de instituire a Comunității Europene). Toate evoluțiile, în continuare, își vor avea originile în acest amănunt important pentru tot ce se va întâmpla după intrarea în vigoare, din perspectiva efectelor juridice care se traduc, în modul cel mai simplu, prin drepturi și obligații, de data aceasta, specifice noii entități de drept internațional apărute.
Din punctul de vedere al structurii, TUE este împărțit în 6 titluri: „Dispoziții comune (I), Dispoziții privind principiile democratice (II), Dispoziții instituționale (III), Dispoziții privind cooperarea consolidată (IV), Dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii și dispoziții speciale privind politica externă și de securitate comună (V) și Dispoziții finale (VI)”.
Observăm că Titlul I („Dispoziții comune”) al actualului TUE care, între altele, include și articole care fac trimitere la valorile și obiectivele Uniunii, la relațiile dintre Uniune și statele membre, dar și la suspendarea drepturilor statelor membre se modifică, așa cum s-a convenit în cadrul CIG din anul 2006, în următoarele puncte esențiale :
– introducerea, în Preambulul Tratatului asupra Uniunii Europene, a celui de-al doilea considerent (considerent care, în timp, și el a generat multe controverse), astfel: „inspirându-se din moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale care constituie drepturile inviolabile și inalienabile ale ființei umane, precum și libertatea, democrația, egalitatea și statul de drept”;
Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, în cadrul căruia libera circulație a persoanelor este garantată împreună cu măsurile adecvate privind controalele la frontierele externe, azilul, migrația, prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.
Uniunea instituie o piață internă. Aceasta acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață foarte competitivă, care tinde spre ocuparea întregii forțe de muncă și spre progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de îmbunătățire a calității mediului. Uniunea promovează progresul științific și tehnologic.
Uniunea combate excluderea socială și discriminările și promovează justiția și protecția socială, egalitatea între femei și bărbați, solidaritatea între generații și protecția drepturilor copilului.
Aceasta promovează coeziunea economică, socială și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre. Uniunea respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european.
Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro.
În relațiile cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și promovează valorile și interesele și contribuie la protejarea cetățenilor săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea și respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil, eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului, și în special a drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite.
Uniunea își urmărește obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcție de competențele care îi sunt atribuite prin tratate”.
– textul articolului 6, privind „drepturile fundamentale” dobândește următorul conținut: „1. Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute de Carta drepturilor fundamentale adoptată la 7 decembrie 2000, astfel cum a fost modificată la [… 200721], care are aceeași valoare juridică ca și tratatele. Dispozițiile cuprinse în Cartă nu vor extinde competențele Uniunii astfel cum au fost acestea definite în tratate.
Drepturile, libertățile și principiile cuprinse în Cartă sunt interpretate în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare a explicațiilor la care face referire Carta, care prevăd originile acestor dispoziții.
Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.
Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și care rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii”1.
Articolul privind drepturile fundamentale va conține (așa cum se precizează la punctul 9 al Mandatului) o nouă referință transversală la Carta drepturilor fundamentale, așa cum s-a convenit în cadrul CIG din anul 2004, care să-i confere acesteia valoare juridică obligatorie și care să stabilească domeniul său de aplicare. Cu alte cuvinte, observăm că s-a convenit ca textul „Cartei” să nu fie inclus în tratate (Marea Britanie formulând o declarație la Cartă).
Titlul al II-lea („Dispoziții privind principiile democratice”) conține unele aspecte convenite, deja, în cadrul CIG din anul 2004 referitoare la: egalitatea democratică, democrația reprezentativă, democrația participativă și inițiativa cetățenilor. Parlamentele naționale, însă, vor avea un rol consolidat, dacă ne raportăm la dispozițiile convenite în anul 2004 cu prilejul CIG2 .
Titlul al III-lea („Dispoziții instituționale”) precizează că „modificările (…) convenite în cadrul CIG/2004 vor fi integrate parțial în TUE și, parțial, în Tratatul privind funcționarea Uniunii.Noul titlu III va oferi o imagine de ansamblu a sistemului instituțional și va prevedea (…) modificări instituționale ale actualului sistem”. În sinteză, acestea sunt:
– Parlamentul European – noua componență;
– Consiliul Europeandobândește statut de instituție, stabilindu-se, inclusiv, modalitățile de vot și înființându-se cabinetul Președintelui;
– Consiliul European – introduce sistemul de vot cu dublă majoritate (nu rădăcină pătrată, așa cum propunea Polonia), iar cu privire la președinția rotativă de 6 luni se lasă posibilitatea unor modificări ulterioare;
– Comisia Europeană – vizează noua componență și consolidarea rolului președintelui;
– Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii (propus prin Tratatul Constituțional) – își schimbă denumirea în „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate”, dobândind un nou cabinet;
– Curtea de Justiție a UE va cunoaște unele modificări în acord cu unificarea anumitor reglementări;
– sistemul de vot , „cu dublă majoritate, astfel cum s-a convenit în cadrul CIG 2004, va intra în vigoare de la 1 noiembrie 2014, dată până la care sistemul actual de vot cu majoritate calificată articolul 205 alineatul (2) TCE) va continua să se aplice. După aceea, pe durata unei perioade tranzitorii până la 31 martie 2017, când o decizie trebuie adoptată cu majoritate calificată, un membru al Consiliului poate solicita ca respectiva decizie să fie luată în conformitate cu sistemul de vot cu majoritate calificată astfel cum este prevăzut la articolul 205 alineatul (2) al actualului TCE. În plus, până la data de 31 martie 2017, dacă membrii Consiliului reprezentând cel puțin 75% din populație sau cel puțin 75% din numărul statelor membre necesar constituirii unei minorități de blocaj astfel cum este prevăzut în articolul [I-25 alineatul (2)] își manifestă opoziția față de adoptarea de către Consiliu a unui act prin vot cu majoritate calificată, mecanismul prevăzut în proiectul de decizie inclus în Declarația nr. 5 anexată actului final al CIG din 2004 se aplică. Începând cu 1 aprilie 2017, se aplică același mecanism, procentele relevante fiind de cel puțin 65% din populație sau cel puțin 55% din numărul de state membre necesar constituirii unei minorități de blocaj, astfel cum este prevăzut în articolul [I-25 alineatul (2)]”.
Titlul al IV-lea („Dispoziții privind cooperarea consolidată”), fostul Titlu VII din TUE, se referă, așa cum s-a convenit în cadrul CIG din anul 2004, la faptul că „numărul minim de state membre necesar pentru instituirea unei cooperări consolidate va fi de nouă”.
Interesante sunt și prevederile Titlului al V-lea („Dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii și dispoziții speciale privind Politica externă și de securitate comună”). Capitolul privind dispozițiile generale referitoare la acțiunea externă a Uniunii (care conține două articole) reglementează principiile și obiectivele acțiunii externe a UE, dar și rolul Consiliului European în stabilirea intereselor strategice și a obiectivelor acesteia. Capitolul al doilea (cuprinde dispozițiile titlului V al actualului TUE, așa cum s-a modificat cu prilejul CIG din anul 2004, inclusiv serviciul european pentru acțiunea externă și cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării). În plus, în acest capitol, va fi introdus un nou prim articol care prevede că „acțiunea Uniunii pe plan internațional va fi orientată de principiile, va urmări obiectivele și se va desfășura în conformitate cu prevederile generale privind acțiunea externă a Uniunii”. Tot aici, se va preciza, „în mod clar, faptul că PESC face obiectul unor proceduri și norme specifice. Va exista, de asemenea, o bază legală specifică pentru protecția datelor cu caracter personal în domeniul PESC”.
Cel din urmă titlu, Titlul al VI-lea („Dispoziții finale”), are conținutul titlului VIII din actualul TUE. Aici întâlnim cel mai mare merit al reuniunii de la Bruxelles din 21-22 iunie 2007, în sensul că „va exista (…) un articol privind personalitatea juridică a Uniunii” (se reia fostul articol 7 din Tratatul constituțional). Este pentru prima data când se consacră (așa cum făcea și Tratatul constituțional) printr-un articol distinct „retragerea voluntară din Uniune”. Articolul 48 se modifică pentru a reuni procedurile de revizuire a tratatelor (adică procedura ordinară și cele două proceduri simplificate). În ce privește procedura ordinară de revizuire, se prevede faptul că tratatele pot fi revizuite, în sensul creșterii sau reducerii competențelor Uniunii. La articolul 49, privitor la criteriile de eligibilitate și procedura de aderare la Uniune, referirea la principii se va înlocui cu o referire la valorile Uniunii și se va adăuga un angajament de promovare a acestor valori. Se precizează, de asemenea, obligația de notificare a Parlamentului European și a parlamentelor naționale în cazul unei cereri de aderare la Uniune, adăugându-se faptul că se vor lua în considerare condițiile de eligibilitate convenite de Consiliul European (stabilite prin Anexa nr. 1, titlul VI la Mandat).
Constatăm că a doua clauză din Tratatul de reformă va include modificările aduse actualului TCE, care va dobândi denumirea de „Tratatul privind funcționarea UE”.
Modificările principale se referă la: categoriile și domeniile de competență; sfera de aplicare a votului cu majoritate calificată și a co-deciziei; diferența dintre actele legislative și cele nelegislative; spațiul de libertate, securitate și justiție; clauza de solidaritate; ameliorarea administrării monedei Euro; dispoziții transversale (de ex., clauza socială); dispoziții specifice (de ex., cele privind serviciile publice, spațiul, energia, protecția civilă, ajutorul umanitar, sănătatea publică, sportul, turismul, regiunile ultraperiferice, cooperarea administrativă) și dispoziții financiare (resursele proprii, cadrul financiar multianual, noua procedură bugetară).
Față de CIG din anul 2004, se introduc o serie de modificări (înscrise în Anexa nr. 2 la Mandat), cum ar fi: noul articol 1 precizează că cele două tratate (Tratatul de reformă și Tratatul privind funcționarea UE) au aceeași valoare juridică; teza privind adoptarea de măsuri referitoare la pașapoarte, cărți de identitate, permise de ședere și alte documente similare va fi eliminată și transferată la o bază legală asemănătoare, care urmează să fie introdusă în titlul privind spațiul de libertate, securitate și justiție la articolul privind controalele la frontieră; în cadrul articolului 20 (protecția diplomatică și consulară), așa cum a fost modificat cu prilejul CIG din anul 2004, temeiul legal va fi modificat, în sensul prevederii posibilității de adoptare, în acest domeniu, a unei directive care să stabilească măsuri de coordonare și cooperare și multe altele.
Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona(inițial cunoscut ca Tratatul de Reformă) este un tratat internațional care amendează două tratate care constituie forma bazei constituționale a UE. Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 si a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea si ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene este alcătuit din Preambul și șapte părți, alcătuit din titluri și capitole. Tratatul este structurat pe sapte parti, astfel:
Partea I – Principiile (art.1-17)
Partea a doua – Nediscriminarea si cetatenia Uniunii (art.18-25)
Partea a treia – Politicile si actiunile interne ale Uniunii (art.26-197)
Partea a patra – Asocierea tarilor si teritoriilor de peste mari (art.198-204)
Partea a cincea – Actiunea externa a Uniunii (art.205-222)
Partea a sasea – Dispozitii institutionale si financiare (art.223-334)
Partea a saptea – Dispozitii generale si finale (art.335-358).
Partea I, intitulată ,,Principiile,, stabilește categoriile și domeniile de competență ale Uniunii. Potrivit acestui titlu competențele Uniunii se împart în trei categorii : competență exclusivă, competență partajată cu statele membre în domenii determinate și competență de sprijinire, coordonare sau completare a acțiunii statelor membre.
Tratatul introduce titlul II ,, Dispoziții de aplicare generală,, , Uniunea asigură coerența între diferitele sale politici și acțiuni, cu respectarea obiectivelor Uniunii și a principiului atribuirii de competență. În toate acțiunile sale, Uniunea urmărește să elimine inegalitățile și să sprijine egalitatea dintre femei și bărbați.
În definirea și punerea în aplicare a politicilor și acțiunilor sale Uniunea ține seama de cerințele privind promovarea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă, garantarea unei protecții sociale corespunzătoare, combaterea excluziunii sociale, de cerințele privind un nivel ridicat de educație, de formare profesională și de protecție a sănătății umane, caută să combată orice discriminare pe motiv de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală și orice persoană are dreptul la protecție a datelor cu caracter personal.
Orice discriminare pe bază de naționalitate sau cetățenie este strict interzisă.
Se introduce cetățenia europeană care este dobândită automat de orice cetățean al unui stat membru, fără formalități și fără ca cetățenia națională să fie înlocuită.
Partea a-III-a este intitulată ,, Politicile și acșiunile interne ale Uniunii,,, și se introduce un titlu nou cu denumirea de ,,Piața internă,,, cu privire la care Uniunea și statele membre împart competența, în timp ce Uniunea adoptă măsuri în privința instituirii și asigurării funcționării acesteia.
CAPITOLUL II
PROTECȚIA DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI
Toate statele membre UE- nu însă și Comunitățile Europene/Uniunea Europeană ca atare – sunt părți contractante ale Convenției Europene asupra drepturilor omului a Consiliului Europei.
Cu excepția unor sporadice reglementări din tratate, care se referă la drepturi fundamentale- tratatele comunitare erau ,,oarbe la drepturile fundamentaleˮ1. Ca urmare, în general evoluția apărării drepturilor fundamentale în UE și în special cristalizarea domeniului de apărare și a limitelor fiecăruia dintre drepturile fundamentale se sprijină pe dreptul jurisprudențial, fiind opera elaborării dreptului de către CJCE, care conform propriei sale metode cazuale, a dezvoltat cu intensitate crescândă, o doctrină coerentă a drepturilor fundamentale. Fundamentul Comunităților europene, esențial economic la origine, explică absența unei declarații privind protecția drepturilor fundamentale ale omului din tratatele de la Paris din 1951 și Roma din 1957. Absența s-a acoperit prin Tratatul de la Maastricht din 1992, care a introdus și noțiunea de cetățenie europeană.
Toate constituțiile statelor membre ale Uniunii, la fel ca și cele a statelor candidate, conțin, sub o formă sau alta, o declarație a drepturilor fundamentale.
Cerința existenței unui eficient sistem comunitar de apărare a drepturilor fundamentale este, totodată, o chestiune a teoriei dreptului constituțional național, care leagă transferul către deținători internaționali de suveranitate, al dreptului de suveranitate naționale de condiția unui nivel funcțional echivalent de apărare a drepturilor fundamentale.
Protecția drepturilor fundamentale în CE/UE s-a realizat în special prin Curtea de Justiție a CEC/UE. În jurisprudența ei, între timp puternic consolidată Curtea sprijină drepturile fundamentale ca pe o parte componentă a principiilor generale de drept. În această privință, ea se lasă condusă, în primul rând, de tradițiile constituționale comune ale statelor membre, considerate ca surse de găsire a soluției legale, dar ea antrenează ca mijloace de orientare ajutătoare și tratatele internaționale referitoare la apărarea drepturilor fundamentale, încheiate de către statele membre, în primul rând CEDO.
În ceea ce privește CEDO, tendința jurisprudenței CJUE este de a considera prevederile acesteia ca pe un standard minim pentru dreptul comunitar, ceea ce are scopul practic de reproducere autonomă a CEDO în ordinea de drept comunitară.
Curtea de Justiție stabilește conținutul fiecărui drept fundamental pe calea comparării evaluatoare a normelor de drept, dar ea accentuează că garantarea acestor drepturi trebuie să fie inclusă în structura și țelurile Uniunii.
Atenția principală a jurisprudenței inițiale a CJUE a fost la sursele juridice și la introducerea drepturilor fundamentale în structura generală a dreptului comunitar. Ulterior, pe plin plan a trecut conotația socială a drepturilor fundamentale. Curtea de Justiție scoate în evidență faptul că drepturile fundamentale recunoscute de către ea, trebuie privite în legătură cu funcția lor socială.
Intervenții în pozițiile relevante pentru drepturile fundamentale sunt admisibile numai în următoarele trei condiții : justificarea intervenției prin țelurile Comunității/Uniunii, care servesc binele general și proporționalitatea intervenției, ținând cont de scopul urmărit și garantarea esenței dreptului apărat.
În privința întinderii apărării, trebuie menționat faptul că drepturile fundamentale prevăzute de CE/UE îi protejează în domeniul de valabilitate a dreptului comunitar, nu numai pe cetățenii Uniunii, ci și pe toate persoanele fizice și juridice, deci și subiecte de drept din țări terțe, dacă aceste drepturi fundamentale sunt conform calității respectivei norme, adecvate în acest scop.
Pe de altă parte, drepturile fundamentale ale CE/UE angajează nu numai organele comunitare, în special pe acela având funcția de organ legislativ al Comunității, ci și statele membre, dacă acestea implementează dreptul comunitar, mai ales dacă ele îl pun în executare pe plan administrativ. Din acest punct de vedere, pentru instituțiile naționale aceasta înseamnă că ele sunt supuse unei duble obligări în privința drepturilor fundamentale, și anume, decurgând din dreptul statului respectiv și din dreptul comunitar. Pe termen mai lung, efectul reciproc, legat de acest aspect, al ambelor sfere juridice s-ar putea repercuta pozitiv asupra apărării, pe plan intern, a drepturilor fundamentale în acele state membre, al căror grad de apărare autonomă este încă inferior dreptului comunitar.
2.1. Drepturile fundamentale
Absența unori instrumente cu forță juridică în materia drepturilor omului a constituit multă vreme, o problemă de ordin atât teoretic, cât și practic, în Comunitățile Europene, și apoi în Uniunea Europeană. O dată cu diversificarea competențelor, ele depășind sfera economică, s-a pus problema legăturii între dreptul comunitar și libertățile fundamentale. O intervenție decisivă în acest sens a avut-o Curtea de Justiție a Comunităților Europene, care, încă din 1969, a elaborat o jurisprudență ce tindea să protejeze eficient unele drepturi și libertăți fundamentale.
Curtea de Justiție subliniase încă din 1970 că drepturile fundamentale garantate de constituția unui stat membru sau principiile unei structuri constituționale naționale nu pot afecta validitatea unui act comunitar și efectul său pe teritoriul în cauză.
În lipsa unui catalog de drepturi consacrat de dreptul comunitar, Curtea și-a asumat misiunea de a rezolva problema lacunelor sistemului comunitar în materia protecției drepturilor fundamentale. Instanța de la Luxembourg a subliniat că protecția drepturilor fundamentale este un principiu al dreptului comunitar, de asemenea Curtea a recurs la adoptarea ca norme de referință în materie a tradiților constituționale comune ale statelor membre, dar și a instrumentelor internaționale privind protecția drepturilor fundamentale la care statele membre au cooperat sau aderat. Astfel de instrumente internaționale, la care a făcut apel Curtea în jurisprudența sa, au fost : Carta Socială Europeană, Pactul internațional privind drepturile civile și politice, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Sub aspectul declarațiilor politice, în 1989, Parlamentul European a adoptat o declarație a drepturilor și libertăților fundamentale, dar acest document nu a fost menționat în prevederile tratatelor ulterioare, rămânănd un catalog de drepturi lipsit de forță obligatorie. Tot în 1989 a fost adoptată Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale, document cu forță programatică în domeniul protecției unor drepturi social-economice.
Eforturile jurisprudențiale ale Curții au primit consacrarea convențională prin art. F parag. 2 din Tratatul asupra Uniunii Europene, care afirmă că Uniunea respectă drepturile fundamentale așa cum sunt garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999, precum și Tratatul de la Nisa din 26 februarie 2001 conțin importante dispoziții relative la respectul drepturilor omului. Tratatele menționate pun în lumină și importanța garanției politice a drepturilor omului, al căror respect deplin a devenit o condiție de adeziune și de apartenență la Uniune.
Determinarea drepturilor fundamentale de către Curtea de la Luxembourg se face pe baza tradițiilor constituționale comune ale statelor membre și a textelor internaționale referitoare la drepturile omului. La rândul său, dreptul comunitar conține dispoziții speciale referitoare la libera circulație și la nondiscriminare. Curtea de Justiție, plecând de la dispozițiile esențialmente economice ale dreptului comunitar, a dedus, printr-o interpretare foarte liberală, și o serie de drepturi sociale.
Pentru a asigura o protecție efectivă a drepturilor fundamentale, judecătorul comunitar se referă în primul rând la textele comunitare. Cu excepția liberei circulații a persoanelor și a nondiscriminării, drepturile economice și sociale nu au decât un caracter programatic : nu pot fi invocate în justiție decât prin intermediul dispozițiilor dreptului derivat.
Principiile ce rezultă din dreptul comunitar în materia protecției unor drepturi sunt principiul liberei circulații a persoanelor și principiul nondiscriminării, ce sunt prevăzute de Tratatul CE, ce sunt principii fundamentale structurale ale Comunității.
Principiul liberei circulații se aplică în mod diferențiat, după cum este vorba de cetățeni ai statelor membre sau cetățeni ai altor state. Libera circulație implică și dreptul statelor la exercitarea unui control asupra intrării străinilor pe teritoriul lor. Tratatul CE prevede dreptul lucrătorilor de a se deplasa liber pe teritoriul statelor membre, de a rămâne pentru a munci și chiar de a rămâne după părăsirea slujbei avute.
Principiul liberei circulații a resortisanților comunitari are un câmp vast de aplicare, el acoperind atât libertatea de a se stabili pe teritoriul unui stat, cât și pe cea de a-și alege un loc de muncă într-unul din statele membre.
Libera circulație a fost consolidată și prin apariția Acordurilor de la Schengen, care au suprimat treptat controalele de frontieră în interiorul Uniunii.
Un alt principiu este acela al nondiscriminării, în dreptul comunitar, nu există o dispoziție legală și unică, care să consacre principiul nondiscriminării în toate domeniile. De aceea, Curtea Europeană de Justiție a făcut din acest principiu unul din principiile fundamentale ale dreptului comunitar. Tratatul de la Amsterdam a prevăzut faptul că, Consiliul va putea lua măsuri pentru a combate orice discriminare bazată pe sex, rasă, origine etnică, religie, sau credință, handicap, vârstă și oricentare sexuală. Tratatul CE face câteva referiri la principiul nondiscriminării. Orice discriminare este interzisă, cu excepția cazului când este legitimă, adică bazată pe o justificare obiectivă și rezonabilă, după formula, devenită clasică, a Curții de Justiție : tratamentul diferit al situațiilor comparabile și tratamentul identic al situațiilor diferite sunt interzise.1
Articolul 6 din Tratatul CE interzice, de manieră generală, discriminările bazate pe naționalitate. Această interdicție este apoi reluată în cazuri speciale. Dispoziția generală conferă o mai mare eficiență celorlalte, întărind interdicțiile și limitând excepțiile prevăzute de dispoziții speciale, în special rezerva ordinii publice sau cazul special al angajării în administrația publică.
Dreptul comunitar interzice discriminările bazate pe naționalitate doar în privința cetățenilor statelor membre ale UE. De aceea, tratamente diferite pot apărea pentru cetățeni ai altor state.
Tratatele constitutive nu conțin dispoziții generale asupra egalității sexelor, dar există numeroase texte care fac referire la aceasta, de exempllu articolul 119 al Tratatului CE, potrivit căruia statele trebuie să asigure aplicarea principiului egalității remunerațiilor între bărbat și femei, pentru muncă egală. Această prevedere este direct aplicabilă și se bucură de efect direct, particularii o pot invoca în fața instanțelor naționale. Domeniul principiului egalității se extinde și asupra egalității profesionale, securității sociale, accesului la angajare, condițiilor de muncă.
Directiva numărul 76/207 privind egalitatea profesională a conferit femeilor drepturi speciale care derogă de la principiul egalității de tratament, constituind discriminări pozitive.
Drepturile omului, sub aspect internațional sunt drepturi subiective individuale, esențiale pentru existența, demnitatea, libertatea, egalitatea, fericirea și libera dezvoltare a ființei umane, consacrate și garantate prin normele dreptului internațional public.1
Drepturile omului, consacrate și garantate internațional, sunt drepturi ale ființei umane, adică drepturi individuale.
Popoarele Europei, stabilind între ele o uniune tot mai strânsă, au hotărât să împărtășească un viitor pașnic întemeiat pe valori comune.
Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.
Uniunea contribuie la păstrarea și la dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și identitatea națională a statelor membre și organizarea autorităților lor publice la nivel național, regional și local; Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, serviciilor, mărfurilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire.
În acest scop, este necesară consolidarea protecției drepturilor fundamentale, făcându-le mai vizibile prin carta drepturilor omului, în spiritul evoluției societății, a progresului social și a dezvoltărilor științifice și tehnologice.
Cartă reafirmă, cu respectarea competențelor și sarcinilor Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest context, carta va fi interpretată de către instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre, acordând atenția cuvenită explicațiilor redactate sub autoritatea prezidiului Convenției care a elaborat carta și actualizate sub răspunderea prezidiului Convenției Europene.
Beneficiul acestor drepturi implică responsabilități și îndatoriri atât față de terți, precum și față de comunitatea umană în general și față de generațiile viitoare.
Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene a fost oficial proclamata de
Parlamentul European, Consiliu si Comisie la 7 decembrie 2000, cu ocazia Conferintei
Interguvernamentale asupra Tratatului de la Nisa. Ea a facut apoi parte integranta din
proiectul de Tratat instituind o Constitutie pentru Europa, iar, in urma esuarii acestuia, a
recapatat o existenta de sine statatoare, fiind semnata la Strasbourg in decembrie 2007 de
catre presedintele Parlamentului European, Hans-Gert Pöttering, presedintele Comisiei
Europene, José Manuel Barroso si presedintele în exercitiu al Consiliului Uniunii, José
Sócrates. Conform Tratatului de la Lisabona urmeaza sa primeasca acelasi caracter
obligatoriu ca si tratatele Uniunii.
Carta prevede urmatoarele drepturi pentru cetatenii europeni:
– dreptul de a vota si de a fi ales la alegerile Parlamentului European, în statul membru în
care are resedinta, în aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat;
– dreptul de a vota si de a fi ales la alegerile municipale în statul membru unde îsi are
resedinta, în aceleasi conditii ca cetatenii acelui stat;
– dreptul cetateanului la o buna administratie, adica dreptul ca problemele sa-i fie tratate
impartial, echitabil si într-un termen rezonabil de catre institutiile si organele Uniunii;
– dreptul de acces al oricarei persoane fizice sau juridice la documentele Parlamentului
European, Consiliului si Comisiei;
– dreptul cetatenilor si al oricarei persoane fizice sau juridice care are resedinta sau sediul
într-un stat membru de a sesiza mediatorul Uniunii pentru rea administratie în actiunile
institutiilor sau organelor Uniunii, cu exceptia exercitarii functiilor judecatoresti de catre
Curtea de Justitie si Tribunalul de prima instanta;
– dreptul la petitie în fata Parlamentului European;
– dreptul la circulatie si la libera sedere pe teritoriul statelor membre;
– dreptul cetatenilor de a beneficia de protectie diplomatica si consulara din partea
oricarui stat membru, în aceleasi conditii ca si proprii cetateni, atunci când se afla pe
teritoriul unui stat tert unde statul membru al caror cetateni sunt nu este reprezentat.
Carta este formată din Preambul și 54 de articole, grupate în șapte Capitole:
Preambulul dezvoltă obiectivul Uniunii Europene de a promova o dezvoltare echilibrată
și durabilă a Europei pe baza respectării valorilor indivizibile și universale ale demnității
umane, libertății, egalității și solidarității, întărind printr-o cartă protecția drepturilor
fundamentale în spiritul evoluției societății, a progresului social și a dezvoltărilor
științifice și tehnologice.
Titlul I: Demnitatea: conține 5 articole ce statuează demnitatea umană (II-1), dreptul la
viață(II-2), dreptul la integritate al persoanei(II-3), interzicerea torturii și a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante(II-4), interzicerea sclaviei și a muncii forțate(II-5).
Titlul II: Libertățile: dreptul la libertate și la securitate(II-6), respectarea vieții
particulare și de familie(II-7), protecția datelor cu caracter personal(II-8), dreptul de
căsătorie și dreptul de întemeiere a unei familii(II-9), libertatea de gândire, de conștiință
și religioasă(II-10), libertatea de exprimare și de informare(II-11), libertatea de întrunire
și de asociere(II-12), libertatea artelor și științelor(II-13), dreptul la educație(II-14),
libertatea profesională și dreptul la muncă(II-15), libertatea de a desfășura o activitate
comercială(II-16), dreptul de proprietate(II-17), dreptul la azil(II-18) si protecția în caz de
evacuare, expulzare sau extradare(II-19).
Titlul III: Egalitatea: egalitatea în drepturi(II-20), nediscriminarea(II-21), diversitatea
culturală, religioasă și lingvistică(II-22), egalitatea între bărbați și femei(II-23), drepturile
copilului(II-24), drepturile persoanelor în vărstă(II-25), integrarea persoanelor cu
handicap(II-26);
Titlul IV: Solidaritatea: dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul
întreprinderii(II-27), dreptul la negociere și la actiuni colective(II-28), dreptul de acces la
serviciile de plasament(II-29), protecția în cazul concedierii nejustificate(II-30), condiții
de lucru corecte și echitabile(II-31), interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la
locul de muncă(II-32), viața de familie și viața profesională(II-33), securitatea socială și
asistența socială(II-34), asistența medicală(II-35), accesul la serviciile de interes
economic general(II-36), protecția mediului(II-37), protecția consumatorilor(II-38).
Titlul V: Drepturile cetățenilor: dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul
European(II-39), dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale(II-40),
dreptul la bună administrare(II-41), dreptul de acces la documente(II-42), Mediatorul European (II-43), dreptul de petiție(II-44), libertatea de circulație și de ședere(II-45),
protecția diplomatică și consulară(II-46).
Titlul VI: Justiție: dreptul de a apela efectiv și de acces la o instanță imparțială(II-47),
prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare(II-48), principiile legalității și
proporționalității infracțiunilor și pedepselor(II- 49), dreptul de a nu fi judecat sau
pedepsit penal de doua ori pentru aceeasi infracțiune(II-50).
Titlul VII: Dispoziții generale care reglementează interpretarea și aplicarea Cartei:
domeniul de aplicare(II-51), întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor(II-52),
nivelul de protecție(II-53), interdicția abuzului de drept(II-54).
2.2 Libertățile fundamentale
2.2.1. Libera circulație a mărfurilor
Dintre cele patru libertăți pe care se întemeiază piața internă, libera circulație a mărfurilor este cea mai influentă, din punctul de vedere al impactului asupra vieții cetățenilor din Uniunea Europeană.
Prevederile legale privitoare la libera circulație a mărfurilor sunt cuprinse în principiu în Partea a treia, „Politicile și acțiunile interne ale Uniunii”, Titlul II, „Libera circulație a mărfurilor” din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Temeiul juridic al liberei circulații a mărfurilor îl constituie, în principal, dispozițiile art. 28 – 37 din TFUE.
Conform art. 28 (fost Articol 23 TCE) din TFUE „Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiilor cu țări terțe”.
Conform alin. (2) al aceluiași articol „Dispozițiile articolului 30 și ale capitolului 3 din prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre, precum și produselor care provin din țări terțe care se află în liberă circulație în statele membre”.
Unele dispoziții care reglementează această materie, precum reglementările legale referitoare la impozitele interne, nu au fost incluse în Titlul II, apărând în conținutul art. 110 (fost art. 90 TCE) din TFUE, Titlul VII, „Norme comune privind concurența, impozitarea și armonizarea legislativă”, Capitolul 2, „Dispoziții fiscale”.
Conform art. 110 din TFUE: „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție”.
Principiul libertății de circulație se aplică atât produselor care provin din statele membre, cât și produselor aflate pe teritoriul Uniunii dar care au fost importate în mod legal dintr-un stat din afara Uniunii. În momentul importului inițial, aceste produse au suportat taxele vamale aferente conform politicii tarifare comune și formalităților administrative, statistice și de igienă corespunzătoare legislației UE. Ca urmare a îndeplinirii acestor formalități, produsele primesc „dreptul la liberă circulație” în cadrul UE.
Prin "state membre" se înțelege statele membre a căror monedă este euro.
Referitor la conceptul de marfă, acesta nu a fost definit în tratate, dar potrivit teoriei de specialitate și jurisprudenței mărfurile sunt produse evaluabile în bani și susceptibile, ca atare să formeze obiectul tranzacțiilor comerciale. Această definiție înglobează nu numai produsele industriale, ci și produsele agricole, operele de artă, deșeurile refolosibile, energia solară (deși nu este un bun corporal) sau electricitatea.
Dispozițiile art. 9 alin. (1) din TCEE stabilesc că, „Comunitatea se întemeiază pe uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea, în relațiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile că țările terțe”.
Libera circulație a mărfurilor poate fi realizată prin înființarea uniunii vamale și prin înlăturarea tuturor restricțiilor cantitative la import și la export. În mod subsidiar se cere și reformarea, transformarea monopolurilor comerciale statale.
Instituirea uniunii vamale este condiționată de crearea unor condiții de concurență reală între participanții la circuitul economic și productiv și de posibilitatea apariției pe piață a unor produse competitive, la prețuri cât mai apropiate de costurile de producție.
Observăm că din dispozițiile Tratatului FUE rezultă că Uniunea vamală implică: adoptarea unui tarif vamal în relațiile cu țări terțe; interzicerea, în relațiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import și la export și a oricăror taxe cu efect echivalent acestor taxe vamale.
Uniunea vamală implică și adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țările terțe.
Interzicerea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent la nivelul Uniunii Europene
Taxele vamale sunt acele taxe care sunt percepute de stat la ieșirea sau intrarea în țară a unor mărfuri și care nu sunt percepute în cazul produselor echivalente din producția internă. Interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la nivelul Uniunii Europene.
Pe lângă taxele vamale și taxele cu efect echivalent, sunt interzise și restricțiile cantitative la import și la export, inclusiv măsurile cu efect echivalent.
Restricțiile cantitative reprezintă a doua piedică – pe lângă taxele vamale și taxele cu efect echivalent, în calea liberei circulații a mărfurilor. Dispozițiile art. 34 și 35 din TFUE interzic statelor membre să restricționeze cantitativ importul sau exportul inclusiv prin măsuri cu efect echivalent.
Nu constituie taxă cu efect echivalent impozitul intern, care se aplică în conformitate cu art. 110 – 113 din TFUE.
Prevederile art. 110 alin. 1 (fostul art. 90 TCE) din TFUE interzic discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Iar, prevederile alin. (2), interzic regimurile de protecție împotriva produselor concurente, ca parte constitutivă dintr-un sistem general de impozite percepute în cazul produselor importate și a celor care provin de pe piața internă. Diferența dintre taxa cu efect echivalent unei taxe vamale și impozitarea pe plan intern este determinată de perceperea primei taxe ca urmare a faptului că produsul traversează granița. Taxa cu efect echivalent unei taxe vamale are un caracter ilicit, fiind un obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor, pe când o prevedere referitoare la taxarea internă este ilicită în măsura în care este discriminatorie și protectivă.
În cazul în care un stat membru a impus sau a aprobat o taxă care nu este compatibilă cu dispozițiile comunitare, statul respectiv va fi obligat să restituie taxa percepută în aceste condiții.
Excepțiile de la principiul liberei circulații a mărfurilor sunt excepțiile jurisprudențiale și cele reglementate de prevederile art. 36 din TFUE (fost art. 30 din TCE).
O primă sursă de derogări rezultă din prevederile art. 36 TFUE.
Potrivit art. 36 din TFUE (fost art. 30 din TCE și fost art. 36 din TCEE), „Dispozițiile articolelor 34 și 35 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranță publică, de protecție a sănătății și a vieții persoanelor și animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecție a proprietății industriale și comerciale. Cu toate acestea, interdicțiile sau restricțiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre”.
În mod excepțional statele membre pot adopta măsuri care sunt obstacole în calea liberei circulații a mărfurilor. Astfel de măsuri sunt luate: din motive de ordine și siguranță publică, din motive de moralitate publică, pentru a împiedica încălcarea regulilor morale.
Clauzele de salvgardare permit, ca în anumite situații, să se deroge de la prevederile Tratatului.
Potrivit art. 114 din Tratatul FUE alin. (4) „În cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European și Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară menținerea dispozițiilor de drept intern justificate de cerințele importante prevăzute la articolul 36 sau referitoare la protecția mediului ambiant ori a mediului de lucru, acesta adresează Comisiei o notificare, indicând motivele menținerii acestor dispoziții”.
În acest articol s-au introdus, alături de restricțiile prevăzute în articolul 36 din TFUE și alte două motive. Astfel, dacă în urma unei măsuri luate de Consiliu un stat consideră că este necesar să aplice legislația națională pe motivele prevăzute în art. 36 va notifica Comisia. Aceasta poate fi considerată o clauză generală de salvgardare, care poate fi invocată în situații deosebite, extreme, care impun un regim derogatoriu provizoriu.
Alin. (5) al art. 114 din TFUE stabilește faptul că „În cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European și Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară introducerea unor dispoziții de drept intern întemeiate pe dovezi științifice noi referitoare la protecția mediului ambiant ori a mediului de lucru, din cauza unei probleme specifice statului membru respectiv, apărute după adoptarea măsurii de armonizare, aceasta adresează Comisiei o notificare privind măsurile avute în vedere și motivele adoptării acestora”.
În situația în care un stat membru este autorizat să mențină sau să introducă dispoziții de drept intern care derogă de la o măsură de armonizare, Comisia va examina de îndată dacă este oportun să propună o adaptare a acestei măsuri.
2.2.2. Libera circulație a persoanelor
Libera circulație a persoanelor este una din cele patru libertăți fundamentele ale dreptului comunitar, alături de libera circulație a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor, fiind unul dintre obiectivele fundamentale în vederea realizării pieței comune.
Principiul libertății de circulație a persoanelor a fost prevăzut, în Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în dispozițiile art. 3 aliniatul (1) litera (c) (în prezent abrogat) din prima parte, intitulată „Principiile”.
Astfel, conform dispozițiilor art. 3 din TCEE, acțiunea Comunității, presupune, printre altele, și: eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor, precum și a oricăror altor măsuri cu efect echivalent; stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune în raport cu statele terțe; eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulații a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor.
Libera circulație a persoanelor a fost prevăzută în articolul 8a din TCE, astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Maastricht: „Orice cetățean al Uniunii are dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și a condițiilor prevăzute de prezentul tratat și de dispozițiile de aplicare ale acestuia”.
Dreptul de liberă circulație a lucrătorilor este reglementat de prevederile Capitolului I, intitulat „Lucrătorii” din Titlul IV, „Libera circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor”, Partea a III-a din TFUE, „Politicile și acțiunile interne ale Uniunii”. Prevederea de bază – din capitol – este cea cuprinsă în art. 45 din TFUE (fost art. 39 din TCE) care dispune: libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii; libera circulație implică eliminarea discriminărilor pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă; sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică, libera circulație implică dreptul: de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă; de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre; de ședere într-un stat membru, pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate cu legile, regulamentele și normele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv; de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condițiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie, exceptarea exercitării dreptului privind posturile din administrația publică ( alin. (4) din art. 45 stabilește că, dispozițiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administrația publică).
Dispozițiile articolului 45 reglementează, de asemenea și dreptul la „tratament egal”, în baza art. 12 din TCEE, care reglementează instituția nediscrminării.
Regulamentul 1612/68 a consacrat irevocabil principiul nediscriminării sau al egalității de tratament, printr-o clauză de salvgardare, prevăzută la articolul 20.
Directiva 2004/38/CE a înlocuit Directiva 64/221/CEE, care reglementa principalele derogări de la regulile privind libera circulație și a restrâns mai mult măsura în care statele membre pot deroga de la cerințele liberei circulații.
Directiva 2004/38/CE a introdus o serie de prevederi noi, cum ar fi dreptul de ședere permanentă și o prevedere care permite statelor membre să restrîngă drepturile în caz de abuz sau de fraudă. Mai mult, directiva cuprinde, de asemenea, multe din hotărârile Curții de Justiție referitoare la prevederile relevante ale legislației anterioare.
În baza principiului liberei circulații a lucrătorilor, fiecare cetățean are dreptul de a circula liber într-un alt stat membru, pentru a desfășura o activitate salarizată și pentru a se stabili în statul respectiv. Mai mult, are dreptul la protecție împotriva discriminării în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă. Fiecare resortisant al unui stat membru are dreptul de a desfășura o activitate în alt stat membru.
În prima fază, de această libertate a beneficiat doar individul având calitatea de lucrător sau furnizor de servicii.
Libertatea de circulație a lucrătorilor, se aplică pe întreg teritoriu statelor membre și pe teritoriul Spațiului Economic European. Referitor la Spațiul Schengen, este asigurată doar circulația fără control la frontierele interne a persoanelor.
Directiva 2004/38/CE prin dispozițiile sale întărește mijloacele de protecție materiale și procedurale ale lucrătorilor migranți, extinde într-o oarecare măsură categoria membrilor de familie protejați și limitează situațiile în care statele pot deroga de la drepturile de liberă circulație sau le pot restrânge.
Mai mult, ea definește în articolele 2 și 3 ce înseamnă „membrii de familie”. Articolul 6 din directivă recunoaște un drept inițial de intrare și de ședere pentru cel mult trei luni tuturor cetățenilor UE și familiilor acestora, fără îndeplinirea altor condiții în afară de prezentarea unei cărți de identitate sau a unui pașaport. Directiva mai recunoaște în preambulul său și statutul provizoriul al persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă.
Conform art. 7 din directivă, toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni dacă:
sunt salariați sau exercită o activitate independentă în statul membru gazdă, sau
au suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o povara pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere și posedă o asigurare medicala cuprinzătoare, valabilă în statul membru gazdă, sau
sunt înscriși într-o instituție privată sau publică, acreditată sau finanțată de către statul membru gazdă, pe baza legislației sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională, și
posedă o asigurare medicală cuprinzătoare în statul membru gazdă și asigură autoritatea națională competentă, printr-o declarație sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere, sau
sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii care îndeplinește condițiile menționate anterior.
Indiferent de cetățenie, membrii familiei unui lucrator care desfășoară o activitate salariată sau independentă și care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă au dreptul de ședere permanentă în statul membru respectiv, dacă lucrătorul care desfășoară o activitate salariată sau independenta a dobândit el însuși dreptul de ședere permanentă pe teritoriul acestui stat membru.
Decesul sau plecarea cetățeanului Uniunii din statul membru gazdă nu afectează dreptul de ședere al membrilor săi de familie, care sunt resortisanți ai unui stat membru.
Divorțul, anularea căsătoriei cetățeanului Uniunii sau încetarea parteneriatului său înregistrat, nu afectează dreptul de ședere al membrilor familiei sale, care sunt resortisanți ai unui stat membru. Cetățenii Uniunii care și-au avut reședința legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani au dreptul de ședere permanentă în statul respectiv. Această regulă se aplică și în cazul membrilor de familie care nu sunt resortisanți ai unui stat membru și care și-au avut reședința legală împreună cu cetățeanul Uniunii în statul membru gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Conform legislației Uniunii Europene, lucrătorii beneficiază de anumite drepturi și nu pot fi tratați mai rău ca naționalii.
Excepțiile de la principiul liberei circulații a persoanelor sunt, pe de-o parte, cele reglementate de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și de dreptul derivat, iar, pe de altă parte, excepțiile jurisprudențiale.
Excepțiile prevăzute de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și în cadrul dreptului derivat
În baza dispozițiilor TFUE și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii, statele membre pot institui, în anumite situații, restricții de la principiul liberei circulații a persoanelor.
Astfel, limitele aduse acestui principiu se pot clasifica în două categorii:
Măsuri care se întemeiază pe dispozițiile art. 45 alin. (4) din TFUE și care au fost stabilite în funcție de natura sau caracteristicile unor activități profesionale;
Măsuri care au fost instituite luându-se în considerare conduita resortisanților statelor membre. În baza acestor măsuri, țările din Uniune pot să refuze intrarea și șederea persoanelor de cetățenie străină pe teritoriul lor. Refuzul poate fi să fie justificat prin motive care țin de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică.
Libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru este reglementată de dispozițiile art. 49 – 55 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
Conform dispozițiilor art. 49 alin. (1) din TFUE (fost art. 43 alin. (1) din TCE și fost art. 52 alin. (1) din TCEE) sunt interzise restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicție se întinde și asupra restricțiilor de creare de agenții, sucursale sau filiale, de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul unui alt stat membru.
Libertatea de stabilire este recunoscută și persoanelor juridice conform dispozițiilor Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene.
Conform dispozițiilor art. 54 din TFUE, societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și având sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfășurare a activității în cadrul Uniunii sunt asimilate, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.
Prin „societăți” se înțeleg societățile constituite în conformitate cu dispozițiile legislației civile sau comerciale, inclusiv societățile cooperative și alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția celor fără scop lucrativ.
În cazul societăților comerciale, dreptul Uniunii recunoaște doar un drept secundar de stabilire, deoarece existența lor este recunoscută numai în temeiul legii naționale ce le guvernează crearea și funcționarea.
O altă condiție este ca persoana juridică să aibă sediul statutar, administrația centrală sau sediul principal în interiorul Uniunii.
Cerința ca persoana juridică să aibă scop lucrativ este și ea înțeleasă în sens larg.
În ceea ce privește persoanelor juridice, putem concluziona următoarele: societatea trebuie să fie înființată potrivit normelor juridice dintr-un stat membru și să aibă sediul în spațiul comunitar; organizațiile de caritate, non-profit nu intră în categoria societăților reglementate; aceleași reguli se aplică și persoanelor juridice străine care și-au înființat un sediu pe teritoriul unui stat membru după care doresc să înființeze filiale sau sucursale pe teritoriul altor state membre.
Din punctul de vedere al regimului legal, societățile și firmele înregistrate pe teritoriul Uniunii vor fi tratate după aceleași principii ca persoanele fizice. Normele legale, emise sub forma directivelor au ca scop, crearea unui numitor comun pentru sistemele de drept ale statelor naționale.
Clauzele de salvgardare de la art. 346 (fost 296 TCE) și 347 (fost 297 TCE) din TFUE pot să fie invocate și în materia liberei circulații a persoanelor.
Articolul 346 TFUE prevede posibilitatea unor clauze de salvgardare, motivate de interese de securitate națională: nici un stat membru nu va fi obligat să furnizeze informații a căror dezvăluire ar fi contrară intereselor esnțiale ale siguranței sale (art. 346 alin. (1) pct. a); orice stat membru poate lua măsuri pentru protejarea intereselor legate de producția sau comerțul cu arme, muniții și materiale de război (art. 346 alin. (1) pct. b).
2.2.3. Libera circulație a serviciilor
Libera circulație a servicilor este reglementată în Capitolul III “Serviciile”, Titlul III din partea a III-a “Politicile Comunității” a Tratatului CE.
Articolul 49 din TCE (fost art. 59 din TCEE) a stabilit următoarele:
(1) În conformitate cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libertatea de a presta servicii în cadrul Comunității cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat al Comunității decât cel al beneficiarului serviciilor;
(2) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate extinde beneficiul dispozițiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt resortisanți ai unui stat terț și sunt stabiliți în cadrul Comunității.
Articolul 50 din TCE (fost art. 60 din TCEE) a stabilit, că:
(1) În înțelesul prezentului tratat, sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor;
(2) Serviciile cuprind în special:
activități cu caracter industrial;
activități cu caracter comercial;
activități artizanale;
activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale.
Fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea executării prestației, să își desfășoare temporar activitatea în țara în care prestează serviciul, în aceleași condiții care sunt impuse de această țară propriilor resortisanți.
Observăm că articolul 49 din TCE include o normă imperativă prohibitivă și anume interdicția de a restricționa și împiedica circulația serviciilor. În continuarea sa, articolul 50 TCE dă sensul legal al noțiunii de servicii, oferind și o listă exemplificativă de activități care se înscriu în sfera serviciilor.
Articolul 54 din TCE (fost art. 65 din TCEE) dispune:
Atât timp cât restricțiile impuse libertății de a presta servicii nu sunt eliminate, fiecare dintre statele membre le aplică, fără a discrimina pe motive de cetățenie ori naționalitate sau reședință ori sediu tuturor prestatorilor de servicii menționati la articolul 49 primul paragraf.
Prevederile articolului 54 coroborate cu prevederile articolelor 49 și 50 din TCE indică temeiul libertății de circulație a serviciilor ca fiind nediscriminarea resortisanților celorlalte state membre în raport cu cetățenii proprii.
Articolul 55 din TCE (fost art. 66 din TCEE) dispune:
Regula în ceea ce privește și acest principiu o constituie interdicția oricăror restricții privind libertatea de a presta servicii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat decât cel al beneficiarului serviciilor.
Ecepția de la principiul libertății de circulație a serviciilor o constituie activitățile care sunt asociate în statul membru interesat, chiar și cu titlu ocazional, exercitării autorității publice;
Limitele acestei libertăți sunt date de aceleași motive – de natură neeconomică: ordine publică, siguranță publică și sănătate publică
Tratatul CE mai conține și o clauză de salvgardare sui generis în art. 53, potrivit căreia liberalizarea completă a serviciilor este subordonată “situației economice generale și situației economice a sectorului vizat”, care trebuie să permită o asemenea liberalizare.
În fine, art. 52 alin. (2) din TCE exprimă o preferință pentru liberalizarea prioritară a anumitor categorii de servicii, respectiv cele care “afectează direct costurile de producție” sau a căror liberalizare “facilitează schimburile cu bunuri”, instituind astfel o prezumție de valoare superioară a unor servicii față de altele pe care analiza economică nu o validează.
În prezent, libera circulație a serviciilor are la bază dispozițiile art. 49 din TFUE, care se referă la dreptul de stabilire în spațiul Uniunii Europene, precum și dispozițiile art. 56 – art. 62 din TFUE.
Aceste dispoziții sunt completate cu norme de drept derivat adoptate de către instituțiile Uniunii Europene.
Conform art. 56 din TFUE:
(1) „ În conformitate cu dispozițiile ce urmează, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor”;
(2) „Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde beneficiul dispozițiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt resortisanți ai unui stat terț și sunt stabiliți în cadrul Uniunii”.
În baza acestor dispoziții, o persoană fizică sau juridică poate beneficia de dreptul de a presta servicii dacă este stabilită în cadrul Uniunii, iar în cazul în care este vorba de o persoană fizică aceasta trebuie să aibă cetățenia unui stat membru. Persoanele fizice cu dublă cetățenie, dintre care doar una aparține unui stat membru, vor beneficia de drepturile acordate de legislația comunitară dacă invocă cetățenia statului membru al Uniunii.
Articolul 57 din TFUE prevede următoarele:
(1) „În înțelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor;
(2) „Serviciile cuprind în special: activități cu caracter industrial; activități cu caracter comercial; activități artizanale; prestate în cadrul profesiunilor liberale”;
(3) „Fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul poate, în vederea executării prestației, să își desfășoare temporar activitatea în țara în care prestează serviciul, în aceleași condiții care sunt impuse de acest stat propriilor resortisanți”.
În această situație, prestatorul nu trebuie să se stabilească pe teritoriul statului unde prestează serviciul pentru că atunci ne-am afla în prezența libertății de stabilire.
Articolul 58 din TFUE exclude serviciile de transport din acest capitol și prevede că serviciile bancare și de asigurări asociate mișcărilor capitalurilor vor fi reglementate concomitent cu dispozițiile tratatului privind circulația capitalurilor.
Astfel, conform alin. (1) „Libera circulație a serviciilor în domeniul transporturilor este reglementată de dispozițiile din titlul privind transporturile” iar conform alin. (2) „Liberalizarea serviciilor bancare și de asigurări asociate mișcărilor capitalurilor trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea circulației capitalurilor”.
Reglementările art. 59 prevăd emiterea de directive de către Parlamentul European și Consiliu, în vederea liberalizării unor anumite servicii.
Dispozițiile alin. (1) stabilesc că, „Pentru realizarea liberalizării unui anumit serviciu, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, după consultarea Comitetului Economic și Social, hotărăsc prin directive” iar dispozițiile alin. (2) faptul că, „Directivele menționate la alineatul (1) vizează în general, cu prioritate, serviciile care intervin direct asupra costurilor de producție sau a căror liberalizare contribuie la facilitarea schimburilor de mărfuri”.
În dreptul Uniunii Europene, conform dispozițiilor articolului 57 alin. (1) din TFUE, sunt considerate „servicii” ansamblul prestațiilor furnizate în mod obișnuit, în schimbul unei remunerații, și care nu intră sub incidența dispozițiilor referitoare la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor și persoanelor.
Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne definește la articolul 4 intitulat „Definiții”, alin. ( 1) noțiunea de serviciu: ”orice activitate economică independentă, prestată în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, menționată la articolul 50 din tratat” (în prezent art. 57 din TFUE).
Astfel, în sensul Tratatului FUE și al Directivei privind serviciile, pentru ca o activitate să constituie un „serviciu”, trebuie să fie o activitate independentă, și anume să fie oferită de către un prestator (care poate să fie o persoană fizică sau juridică), în afara obligației unui contract de muncă.
În afară de aceasta, activitatea trebuie să fie în mod normal prestată în schimbul unei remunerații; cu alte cuvinte trebuie să fie de natură economică. Acest lucru trebuie evaluat de la caz la caz pentru fiecare activitate. Simplul fapt că o activitate este prestată de către stat, de către un organism de stat sau de către o organizație fără scop lucrativ nu înseamnă că nu poate fi considerată serviciu. Nu prezintă importanță faptul că remunerația este oferită de către beneficiarul serviciilor sau de către o parte terță.
Jurisprudența Curții de Justiție a stabilit mai multe criterii de identificare pentru servicii: prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel al beneficiarului prestației, iar prestarea serviciului să se facă cu trecerea unei frontiere interioare a Uniunii; beneficiarul de servicii se poate afla într-un alt stat membru; prestatorul să fi fost stabilit în spațiul Pieței Unice Europene; serviciul poate avea ca destinatari beneficiari dintr-un alt stat membru; prestația să fie remunerată.
2.2.4. Libera circulație a capitalurilor
Cele două noțiuni de „capitaluri” și „plăți” nu au fost definite de prevederile articolelor menționate. Rolul de a defini aceste două noțiuni a căzut în sarcina Curții de Justiție și a doctrinei.
Astfel, în ce privește capitalurile doctrina consideră că prin această noțiune se înțeleg „valorile scripturale, încoporate sau nu în titluri, ca și monedele metalice care au un curs legal în momentul operației efectuate”.
Tratatul de la Maastricht, fără a abroga Directiva 88/361, a accentuat liberalizarea mișcărilor de capitaluri. Principiul stabilit de tratat era acela al liberalizării totale între statele membre, dar și față de statele terțe.
Chiar dacă Tratatul CE nu definește sintagma „mișcare de capitaluri”, Directiva 88/361/CEE1, precum și nomenclatura aferentă, poate fi utilizată, conform unei jurisprudențe constante, în scopul definirii unei mișcări de capitaluri.
Conform Anexei nr. 1 privind Nomenclatorul Domeniilor de Circulație a Capitalului, domeniile de circulație a capitalului prevăzute în directivă se referă la: toate operațiunile necesare realizării circulației capitalului: încheierea și efectuarea tranzacțiilor și transferurilor aferente. Tranzacția se realizează, în general, între rezidenții diferitelor state membre, chiar dacă unele tipuri de deplasare a capitalului sunt efectuate de către o singură persoană, în nume propriu (de exemplu, transferuri de active aparținând emigranților); operațiunile efectuate de către o persoană fizică sau juridică, inclusiv operațiunile privind activele sau pasivele statelor membre sau ale altor instituții ale administrației publice și organizații publice; accesul operatorului economic la toate tehnicile financiare disponibile pe piață utilizate pentru efectuarea operațiunii în cauză. De exemplu, conceptul achiziționării de valori mobiliare și alte instrumente financiare cuprinde nu numai operațiunile la vedere, ci și toate tehnicile de tranzacționare disponibile: tranzacții la termen, tranzacții cu primă sau garanție, operațiuni swap contra altor active, etc. Tot astfel, conceptul de operațiuni în cont curent și în contul de depozit cu instituțiile financiare cuprinde nu numai deschiderea de conturi și plasarea de fonduri în aceste conturi, ci și tranzacțiile valutare la termen, indiferent dacă acestea acoperă riscul valutar sau adoptă o poziție valutară deschisă; operațiunile de lichidare sau cesiune a activelor, repatrierea veniturilor obținute din lichidarea acestora sau utilizarea imediată a acestor venituri în limitele obligațiilor Uniunii; operațiunile de restituire a creditelor sau împrumuturilor.
Prezentul nomenclator nu constituie o listă exhaustivă a domeniilor circulației capitalului – de unde rezultă și titlul XIII – „Alte deplasări de capital”, pct. F, intitulat „Diverse”. Prin urmare, nu trebuie interpretată ca limitând aria de aplicabilitate a principiului liberalizării depline a circulației capitalului, astfel cum este ea prezentată în articolul 1 al directivei.
Conform dispozițiile art. 1 alin. (1) din Directiva 88/361, statele membre vor elimina restricțiile asupra circulației capitalului care se realizează între rezidenții lor: Pentru a facilita aplicarea prezentei directive, circulația capitalului va fi clasificată în conformitate cu nomenclatorul prezentat în anexa I.
Iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că, transferurile legate de circulația capitalului se vor efectua în aceleași condiții ale cursului de schimb ca cele care guvernează plățile privind tranzacțiile curente.
Articolul 65 din TFUE moderează, sub anumite aspecte, reglementările prevăzute de art. 63 din același tratat.
Conform dispozițiilor art. 65 din TFUE (fost art. 58 din TCE) alin. (1) , statele membre sunt îndreptățite:
(a) să aplice dispozițiile pertinente ale legislației fiscale care stabilesc o distincție între contribuabili care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul în care capitalurile sunt investite;
(b) să adopte toate măsurile necesare pentru a împiedica încălcarea actelor lor cu putere de lege și a normelor lor administrative, îndeosebi în materie fiscală sau în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare, să stabilească proceduri de declarare a circulației capitalurilor, în scop de informare administrativă ori statistică sau să ia măsuri justificate prin motive legate de ordinea publică ori siguranță publică.
2.3. Cum protejează Uniunea Europeană drepturile și libertățile fundamentale?
Uniunea Europeană protejează drepturile și libertățile fundamentale prin mai multe modalități.
Centrele SOLVIT (network of single market contact points) reprezintă o rețea coordonată de către Comisia Europeană și creată în scopul informării, consilierii și îndrumării cetățenilor statelor membre despre conținutul mijloacelor de protecție ale drepturilor care derivă direct din cetățenia europeană.
Centrele fac parte din administrația publică și sunt obligate să ofere soluții în termen de 10 săptămâni. Prin intermediul acestor centre, statele membre colaborează pentru a încerca rezolvarea mai eficientă, mai rapidă și mai practică, fără a face apel la procedurile legale oficiale, a problemelor legate de aplicarea greșită de către autoritățile publice a dreptului comunitar. Cetățenii se pot adresa pentru consiliere atât punctelor de contact din statul din care provin, cât și punctelor de contact din statul membru în care au întâmpinat dificultăți.
Centrele SOLVIT pot rezolva litigii precum : recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale, accesul la educație, permisul de rezidență, dreptul la vot, securitate socială, accesul produselor pe piața unică.
Comisia Europeană este responsabilă pentru respectarea și aplicarea corectă a dreptului comunitar pe teritoriul statelor membre. În anumite cazuri, dacă un stat nu respectă obligațiile implementării și aplicării corespunzătoare a dreptului comunitar, Comisia poate sesiza Curtea de Justiție pentru ca aceasta să decidă dacă s-a produs sau nu o încălcare a dreptului Uniunii.
Orice persoană fizică sau juridică poate formula o plângere cu privire la o posibilă nerespectare sau aplicare greșită a dreptului comunitar de către un stat membru, fără a fi necesar să dovedească producerea unui prejudiciu.
Dacă în urma încălcării dreptului Uniunii, un anumit stat nu respectă recomandările din decizia motivată a Comisiei Eurpene, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție. Chiar dacă declanșarea procedurii a fost făcută de o persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi au fost încălcate, deciziie Curții vor viza statul membru, și nu persoane, Curtea solicitând statului să restabilească ordinea comunitară. Curtea de Justiție poate fi sesizată cu privire la următoarele tipuri de acțiuni : controlul legalității actelor comunitare, interpretarea regulilor comunitare, examinarea validității actelor instituților, soluționarea acțiunilor introduse de funcționarii publici comunitari, veghează asupra respectării drepturilor și obligațiilor care rezultă din aplicarea Constituției Europene și a Tratatelor Uniunii.
Un cetățean european se poate adresa Parlamentului European cu plângeri doar în ceea ce privește dreptul Uniunii, implementarea acestuia de către statele membre sau o măsură considerată neconformă cu dreptul comunitar, dispusă de către o autoritate publică a unui stat membru, care afectează cetățeanul respectiv în mod direct.
Plângerea va fi soluționată de către Comitetul de Petiții al Parlamentului European, care este obligat să răspundă tuturor cererilor și să informeze petentul despre evoluția cazului. Plângerile sunt soluționate în cooperare cu instanțele naționale.
Parlamentul European are un rol important în descoperirea încălcărilor comunitare, deoarece poate recomanda Comisiei Europene declanșarea procedurilor legale împotriva statului membru care nu a implementat dreptul comunitar sau nu l-a aplicat în mod corect.
De asemenea, cetățenii europeni se pot adresa Avocatului European al Poporului pentru soluționarea unei probleme apărute între un cetățean european și o instituție europeană, precum și în privința administrării defectuoase a Comisei și a celorlalte instituții europene, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene și Tribunalului. Acesta este competent să monitorizeze activitatea administrației europene și relațiile acesteia cu persoanele fizice și juridice din statele membre.
Plângerile pot avea ca obiect măsuri incorecte, neîndeplinirea obligațiilor legale, nereguli administrative sau interzicerea nejustificată în activitate : pentru toate acestea nefiind necesar ca petenții să dovedească producerea unui prejudiciu sau faptul că au fost afectați în mod direct de administrarea defectuoasă1.
Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (Fundamental Rights Agency)2 a fost înființată prin Regumaneltul nr. 168/2007 al Consiliului din 15 februarie 2007.Agenția și-a început activitatea la 1 martie 2007.
Obiectivul Agenției este de a oferi asistență și expertiză instituțiilor și organismelor comunitare și statelor membre ale Uniunii Europene (UE) cu privire la drepturile fundamentale în cadrul punerii în aplicare a legislației comunitare. Agenția urmărește să ofere sprijin instituțiilor, organismelor și statelor membre în vederea respectării depline a acestor drepturi.
Agenția adună date privind drepturile fundamentale în domeniile de competență ale Comunității enumerate în Programul său cadru multianual. Agenția este deschisă participării statelor candidate. De asemenea, Consiliul poate decide să invite țări cu care UE a încheiat un acord de stabilizare și asociere să participe la lucrările Agenției. Este facilitată astfel alinierea treptată a legislației acestor țări cu legislația comunitară și sunt susținute eforturile acestora pe calea integrării europene.
Cadrul multianual, care acoperă o perioadă de cinci ani, identifică zonele tematice ale activității Agenției. Aceste zone trebuie să includă lupta împotriva rasismului, a xenofobiei și a intoleranței asociate acestora.
Sarcinile Agenției trebuie desfășurate în limitele zonelor tematice de activitate și includ:
colectarea independentă, analiza, diseminarea și evaluarea informațiilor și a datelor relevante, obiective, viabile și comparabile cu privire la efectele specifice pe care le au acțiunile întreprinse de UE asupra drepturilor fundamentale și cu privire la bunele practici în ceea ce privește respectul și promovarea acestor drepturi; dezvoltarea, în cooperare cu Comisia și cu statele membre, a unor standarde de îmbunătățire a comparabilității, a obiectivității și a viabilității datelor la nivel european; cercetări și studii științifice, studii pregătitoare și de fezabilitate; formularea și publicarea de concluzii și de avize privind subiecte tematice specifice și privind dezvoltarea drepturilor fundamentale la punerea în aplicare a politicilor, adresate instituțiilor europene și statelor membre în cadrul implementării legislației comunitare; publicarea unui raport anual privind chestiunile referitoare la drepturile fundamentale care intră în zonele de activitate ale Agenției; publicarea de rapoarte tematice pe baza propriilor analize; publicarea unui raport anual de activitate; dezvoltarea unei strategii de comunicare și promovarea dialogului cu societatea civilă pentru a crește sensibilizarea publică în ceea ce privește drepturile fundamentale.
Agenția trebuie să își coordoneze activitatea și să stabilească o rețea de cooperare cu societatea civilă (Platforma drepturilor fundamentale), compusă din diferite entități care activează în domeniul drepturilor fundamentale. Ideea este de a face schimb de informații, de a pune în comun cunoștințele și de a asigura cooperarea dintre Agenție și părțile implicate relevante.
De asemenea, Agenția trebuie să stabilească relații instituționale strânse la nivel internațional, european și național, în special cu Consiliul Europei, cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), cu agențiile competente ale Comunității și cu agențiile guvernamentale și cu organismele publice, inclusiv instituțiile naționale pentru protecția drepturilor omului. Scopul este de a coopera și de a evita munca în paralel.
Organismele Agenției sunt structurate astfel:
consiliul de administrație (organism de planificare și monitorizare) are în componență câte o persoană independentă desemnată de fiecare stat membru, o persoană independentă desemnată de Consiliul Europei și doi reprezentanți ai Comisiei. Mandatul membrilor consiliului de administrație este de cinci ani și nu poate fi reînnoit. Consiliul de administrație adoptă programul anual de lucru și un raport anual de activitate. Acesta numește și, dacă este necesar, demite directorul Agenției. Consiliul de administrație întocmește proiectul anual de buget și bugetele finale;
comitetul executiv este format din președintele și vicepreședintele consiliului de administrație, din alți doi membri ai consiliului de administrație aleși de către consiliul de administrație și din unul dintre reprezentanții Comisiei în consiliul de administrație. Persoana desemnată de către Consiliul Europei în consiliul de administrație poate, de asemenea, să participe la ședințele comitetului executiv. Sarcina comitetului executiv este de a sprijini consiliul de administrație; comitetul științific este compus din 11 persoane independente, cu înaltă calificare în domeniul drepturilor fundamentale. Consiliul de administrație al Agenției îi desemnează pe membrii comitetului științific în urma unei proceduri de selecție și după ce a consultat comitetul competent al Parlamentului European. Mandatul membrilor comitetului științific este de cinci ani și nu se poate reînnoi. Comitetul științific garantează calitatea științifică a activității Agenției.
Directorul Agenției este numit de consiliul de administrație, ținând cont de opiniile Parlamentului European și ale Consiliului Uniunii Europene, dintr-o listă de candidați întocmită de către Comisie. Directorul răspunde în primul rând de gestionarea curentă, de îndeplinirea sarcinilor Agenției și de punerea în aplicare a bugetului acesteia.
Personalul și directorul Agenției se supun regulamentelor aplicabile funcționarilor și altor agenți ai Comunităților Europene. Agenția trebuie să dezvolte bune practici administrative pentru a asigura cel mai ridicat nivel de transparență posibil în ceea ce privește activitățile sale.
CAPITOLUL III
MECANISME EUROPENE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR
3.1. Carta drepturilor omului
La Consiliul european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene și Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.
După cum este cunoscut, Ue nu dispunea de nici un catalog cu drepturi fundamentale, formulat integral și cu valibilitate obligatorie, catalog care să corespundă ca mărime și forță de exprimare părții, din constituțiile statelor, referitoare la drepturile omului.
Respectarea drepturilor fundamentale, preluată în Tratatul de la Maastricht, referitor la Uniunea Europeană, nu specifică nici un drept individual, ci se limitează la o stabilire a obiectivului, fiind formulată ca o clauză generală, preluată din jurisprudența CJCE : ,,Uniunea respectă drepturile fundamentale, așa cum sunt ele garantate în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, și cum rezultă ele, ca principii generale ale dreptului comunitar, din tradițiile constituționale comune ale statelor membreˮ.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu a creat drepturi cu adevărat noi, ci a fixat, într-un cadru solemn, o întreagă serie de principii pe care doar juriștii experimentați le-ar fi putut repera în cadrul tratatelor, directivelor și regulamentelor comunitare și mai ales în cadrul jurisprudenței Curții de Justiție a UE.
Carta a obținut o amplă semnificație simbolică și un amplu efect politic, dar consecințele ei juridice nu țin pasul cu acestea, fiind vorba, în realitate, despre o simplă proclamație, înzestrată cu înaltă autoritate morală, dar fără obligativitate juridică.
3.2. Considerații generale
Primele preocupări în domeniul protecției drepturilor omului au început să apară cu multe secole în urmă. Dacă istoria concepțiilor articulate referitoare la drepturile omului poate fi considerată ca începând din secolul al XVII-lea, istoria propriu-zisă a instrumentelor internaționale în acest domeniu a început după cel de-al doilea război mondial, când preocupările pe această linie capătă un caracter guvernamental și generalizat.
Cu toate că nici Tratatele constitutive ale Comunităților Europene, nici Tratatul asupra Uniunii Europene nu au consacrat un catalog al drepturilor fundamentale ale omului, Curtea Europeană de Justiție a recunoscut existența drepturilor fundamentale la nivelul Comunităților, și în baza jurisprudenței acesteia, garantarea drepturilor fundamentale consacrate atât la nivelul ONU, cât și la nivelul Consiliului Europei.
Putem afirma ca Declaratia Universala a Drepturilor omului (10 decembrie 1948 la Paris) este adoptata ca o opera, o necesitate instituita de Adunarea Generala a ONU.Ea nu are forta juridica a unui tratat, deci nu poate ratifica si nici reintroduce lista drepturilor., se adreseaza individului- comparativ cu alte acte care se adreseaza statului.Este impartita in trei : drepturi civile si politice (de la art .1 la art . 21), si drepturi economice , sociale si culturale (de la art. 22 la art. 30), si drepturi de solidaritate.
Referitor la drepturile economice, sociale si culturale putem preciza urmatoarele:
Statul de drept este premiza drepturilor omului (rule of law).Primele referiri vis-a-vis de aceasta le regasim in cursurile doamnei Donna Gomien care au fost baza pentru cartea scoasa in 1994 „Introducere in Conventia Europeana”.Printre primele carti care fac referire la aceasta in 1995 si 1997 amintim pe cea a lui Vincent Berger care au fost traduse cu ajutorul Institutului Roman pentru Drepturile Omului.
Referitor la dreptul de solidaritate observam normele interactive (ius cogens) , care sunt drepturi internationale: dreptul la pace, dreptul la protectia mediului, dreptul la dezvoltare, care au o dimensiune atat individuala cat si colectiva.Toate statele sunt chemate sa asigure aceste drepturi.Tratatul drepturilor omului are un regim distinct, rezervele nefiind incurajate (este subminata institutia rezervei).
Desi o mai putem numi Tratat, Declaratia Drepturilor Omului nu este efectiv un tratat, ci doar o declaratie.Ea nu are forta si autoritate juridica a unei conventii.
Astefel, Declaratia Drepturilo Omului devine drept cutumiar international- izvorul principal de drept al tuturor statelor.
In 1966 ca urmare a Declaratiei, sunt adoptate doua pacte, despre care vom mai aminti in acest document, Pactul International pentru Drepturile Civile si Politice , si Pactul pentru Drepturile Economice, Sociale si Culturale.Aceste pacte instituie niste drepturi de perspectiva, adica statul le garanteaza cand are posibilitatea.
Tratatele, dupa cum stim , sunt creatorii si destinatare si deasemeni se pot retrage, lucru pe care nu il putem afirma despre Tratatele Uniunii Europene, care sunt total diferite.Acestea impun consolidarea obiectului organizatieisi au organe suprastatale de aplicare a normelor.Retragerea de la aceste Tratate nu este permisa.
Cu alte cuvinte, în cadrul UE s-a instituit un sistem de protecție a drepturilor omului care este, așadar, esențialmente jurisprudențial. Judecătorul comunitar a intervenit în acest scop, inspirându-se din texte scrise de drept primar și de drept derivat, din tradițiile constituționale naționale și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului – CEDO1 (adoptata in 1953)- care are caracter subsidiar.
De asemenea, în cadrul dreptului comunitar derivat cu privire la drepturile fundamentale, instituțiile comunitare trebuie să țină seama de dispozițiile internaționale în materia drepturilor omului, mai ales de cele prevăzute de CEDO. A existat chiar o inițiativă a Parlamentului European ca Uniunea să adere la Convenția amintită, dar Curtea de Justiție, într-un aviz dat în 1996, a arătat că o asemenea aderare nu este posibilă datorită diferențelor de sistem dintre Consiliul Europei și Uniunea Europeană – UE, ca organizații care au la bază metode diferite de cooperare2.
Astfel, apar doua tratate despre care amintim mai jos, unul reprezentand drepturile „pozitive” , celalalt reprezentand drepturile „negative” – de a nu face.
Acestea cuprind doua articole in plus : pentru neindeplinirea datoriilor contractuale nu se va mai face inchisoare si pentru adoptia copiilor.Acestea introduc deasemeni si o noua categorie de drepturi , drepturi nonderogabile.
Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene3 precizează faptul că unul dintre obiectivele UE este acela de a consolida protecția drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre, dar și de a menține și dezvolta Uniunea ca un spațiu al libertății, securității și justiției. Pentru a înțelege esența UE, același Tratat prevede că Uniunea este fondată pe principiile libertății, democrației, respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe statul de drept, principii care sunt comune statelor membre.
UE respectă drepturile fundamentale așa cum sunt ele garantate de CEDO și așa cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre. Totuși, absența unei enumerări a acestor drepturi implică inevitabil recursul la Curtea de Justiție, care este instituția de control în ceea ce privește acțiunea instituțiilor în această materie.
Prevederi importante conține și Tratatul de la Amsterdam4 care precizează intenția statelor de a mări posibilitatea de intervenție a Curții de Justiție în domeniul controlului respectării drepturilor fundamentale de către organele comunitare. Totodată, Tratatul pune în lumină importanța garanției politice a drepturilor omului, al căror respect deplin a devenit o condiție de aderare la UE, dar și unul dintre principiile ce guvernează, în general, relațiile externe ale Uniunii Europene. Însă, acest respect trebuie să meargă dincolo de simplele declarații de principii, luarea în considerare a acestor drepturi fiind o realitate ce se impune cu putere în relațiile UE cu statele candidate la aderare, atât în momentul negocierii, cât și al încheierii acordurilor de asociere, care vor cuprinde prevederi referitoare la drepturile omului sub forma unor clauze de condiționare1.
În cazul încălcării grave și persistente a principiilor enunțate în Tratat, și anume: libertatea , democrația, respectul drepturilor omului și al libertăților fundamentale, statul de drept, Consiliul Uniunii Europene, reunit la nivelul șefilor de stat sau de guvern, poate să adreseze recomandări statului membru aflat în această situație.
Toate aceste preocupări au generat ideea unei veritabile codificării a concepției Uniunii Europene despre drepturile omului și crearea unui sistem propriu al UE de apărare a acestor drepturi. Pe lângă aceste motive de ordin tehnic și juridic, la baza idei de a se elabora un catalog de drepturi propriu Uniunii au stat și considerente de ordin politic și filosofic: Europa, în esența, ei este în plină transformare.
De la ideea unei piețe comune și a unei uniuni economice și monetare, UE a ajuns, astăzi, la o comunitate politică și de valori fundamentale, iar atribuțiile sale au fost extinse la activități de o mare importanță: justiție, poliție, politică externă, deci, dincolo de simplele activități de gestiune economică.
De la cele 6 state semnatare ale celor trei tratate constitutive, Uniunea Europeană a ajuns treptat la 9, 12, 15 și 25 de state membre începând cu 1 mai 2004, urmând ca, probabil, din 2007 și alte state, printre care și România, să devină membre ale UE.
Această din urmă extindere a adus actori noi pe scenă ale căror tradiții și preocupări în sfera drepturilor omului nu coincid întru totul cu cele ale statelor membre. De aceea, Uniunea va trebui să contribuie la păstrarea și dezvoltarea acestor valori comune respectând diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și a identității naționale a statelor membre și a organizațiilor puterilor publice la nivel național, regional și local.
Prima concretizare a acestor noi abordări este reprezentată de acțiunea Summit-ului Consiliului European de la Cologne din iunie 1999, unde, șefii de stat sau de guvern al țărilor membre, au considerat că, în stadiul respectiv al dezvoltării UE, era necesară o creștere a importanței drepturilor omului și o garantare reală a transparenței în cadrul Uniunii. Tot atunci s-au formulat câteva principii directoare pentru redactarea unui document prin care să se garanteze drepturile omului în cadrul Uniunii Europene, și anume Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
3.3. Obiective și prevederi
Privind retrospectiv, observăm că proiectul Cartei a fost elaborat de către un organism special înființat, denumit Convenție, ale cărei componență și mod de lucru au fost stabilite de Consiliul European de la Tampere, din decembrie 1999.
Succesul formulei Convenției ține, fără îndoială, de faptul că are o formulă „dublă mixată”: amestec național-european și amestec de puteri executive –puteri legislative, iar originalitatea ei rezidă din compoziția sa, organizarea sa și modul său de lucru1.
Astfel, Convenția, prezidată de către Roman Herzog, fost președinte al RFG, avea în componența sa 62 de membri, și anume: 15 reprezentanți ai șefilor de stat sau de guvern; 1 reprezentant al Comisiei Europene; 16 membri ai Parlamentului European și 30 de membri ai parlamentelor naționale.
Convenția a fost asistată de către un Birou compus din președintele Convenției și vice-președinții desemnați de către membrii Parlamentului European, parlamentarii naționali și de președintele Consiliului Uniunii. De asemenea, au fost invitați să asiste la lucrările Convenției, în calitate de observatori, doi reprezentanți ai Curții de Justiție a Comunităților Europene și doi membri ai Consiliului Europei, dintre care unul era reprezentantul Curții europene a drepturilor omului. Comitetul economic și social, Comitetul regiunilor și Mediatorul European au fost invitați, de asemenea, să-și prezinte punctul de vedere în această materie. Totodată, opiniile statelor candidate formulate cu prilejul negocierilor aderării lor la UE au fost luate în considerare de către Convenție.
Lucrările Convenției, care potrivit deciziilor Consiliilor Europene de la Cologne și Tampere au fost publice, toate documentele elaborate fiind aduse la cunoștința cetățenilor, au început la 17 decembrie 1999 și s-au încheiat în septembrie 2000.
Ulterior, la reuniunea șefilor de stat și de guvern de la Biaritz, din octombrie 2000, s-a cerut Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene și Comisiei Europene să aprobe Carta, ceea ce s-a întâmplat la 9 decembrie 2000, la Nisa. Textul ei a fost publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene pentru ca prevederile acestei Carte să fie cunoscute de către toți cetățenii Uniunii Europene2.
În continuare, în perioada 7-11 decembrie 2000, Consiliul European a dezbătut și adoptat Tratatul de la Nisa1 care a avut în vedere mai multe aspecte: reforma instituțională din perspectiva aderării de noi state la UE, apărarea comună, Europa socială și Carta drepturilor fundamentale.
Totodată, la finalul Tratatului de la Nisa a fost anexat un document care putem spune, că a însemnat primul pas spre o viitoare Constituție Europeană. Aici ne referim la Declarația de la Nisa privind viitorul Uniunii Europene, care stabilea convocarea unei noi Conferințe Interguvernamentale care să pună în discuție printre alte probleme importante statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamate la Nisa, care nu a putut fi investită cu forță juridică, datorită opoziției unor state membre.
Uniunea Europeană a intrat într-o nouă fază a evoluției sale pe data de 28 februarie 2002, când au început la Bruxelles lucrările „Convenției privind viitorul Europei”. Creată conform hotărârilor Consiliului European de la Laeken, din decembrie 2001, Convenția prezidată de fostul șef de stat francez Valery Giscard dEstaing, a dezbătut și problema integrării Cartei drepturilor fundamentale a UE în dreptul european.
Dezbaterea privind viitorul Europei începea într-un moment când încrederea populației în instituțiile comunitare era foarte scăzută. Apropiata extindere a UE, prin admiterea a 12 țări din Europa Centrală și de Est făcea ca problema obținerii sprijinului opiniei publice să devină o necesitate acută pentru succesul acestui proiect, iar veto-ul irlandez din 2001, privind ratificarea Tratatului de la Nisa, a reprezentat un semnal de alarmă. El nu a fost un act de respingere a extinderii UE, ci un reflex de apărare al cetățeanului în fața unor decizii care i se aplicau, dar la adoptarea cărora nu fusese consultat și pe care nu le înțelege întotdeauna, datorită complexității lor tehnice. A fost un avertisment că Europa unită și integrată nu se construiește după un model abstract conceput la Bruxelles sau în cancelariile politico-diplomatice, ci ținând cont de realitatea europeană concretă. Cu alte cuvinte, era nevoie de o strategie coerentă de atragere a opiniei publice pentru sprijinirea extinderii Uniunii Europene și modelarea arhitecturii Europei de mâine.
În acest context, dezideratul a devenit realitate în a doua jumătate a anului 2003, când, membrii Convenției Europene au definitivat „Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa”.
La 18 iulie 2003, președintele Convenției remitea oficial președintelui în funcțiune a Consiliului European, Silvio Berlusconi, textul definitiv al Proiectului de Tratat instituind o Constituție Europeană. Ulterior, în cursul anului 2004, liderii Uniunii Europene au ajuns la un acord în ceea ce privește Constituția, și astfel, aceasta a fost aprobată în cadrul Consiliului European din 17-18 iunie 2004.
Apoi, la data de 29 octombrie 2004, unul dintre cele mai importante evenimente al ultimelor decenii a avut loc la Roma, prin semnarea „Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa”. Un element semnificativ este faptul că ceremonia semnării acestui tratat a avut loc în același loc unde fuseseră semnate Tratatele constitutive de la Roma. Dacă în 1957, în fața clădirii Palazzo dei Conservatori, doar șase steaguri erau înălțate față de cel 28 de astăzi: cele 25 ale statelor membre UE și cele ale României, Bulgariei și Turciei, ai căror lideri au semnat și ei documentul european. Liderii croați au fost la rândul lor prezenți la ceremonie, dar nu și-au adăugat semnătura pe acest tratat1.
Deosebit de important este faptul că Partea a II-a a Constituției este reprezentată chiar de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Carta, în forma inițială, a fost un acord inter-instituțional, care nu avea forță de constrângere nici pentru statele membre și nici pentru instituțiile comunitare, importanța ei pentru protecția europeană a drepturilor omului este în afara oricărei îndoieli. Însă, Carta va deveni o sursă de inspirație importantă pentru judecătorul comunitar în aplicarea normelor cuprinse în ordinea juridică pe care acesta este chemat să o apere prin raportare la principiile cuprinse în textul ei.
Înaintea înglobării Carte în Tratatul constituțional, s-a dorit ca acest text să fie încorporat în Tratatul de la Nisa, opoziția a șase state membre UE: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Finlanda, Suedia și Olanda, a făcut să rămână doar la nivel de document politic. Cu toate acestea, Carta produce deja efecte politice (s-au făcut referiri la ea în rapoartele privind situația din Austria, după intrarea la guvernare a partidului lui Jorg Haider), normative (decurgând din angajamentele Parlamentului European și Comisiei Europene de a considera Carta ca element de referință în adoptarea legislației comunitare) și chiar jurisdicționale (Carta este considerată un parametru de referință de către Curțile constituționale din Germania și Spania și, de asemenea, dispoziții ale Cartei se regăsesc în deliberările Tribunalului de Primă Instanță, dar și în concluziile avocaților generali, care asigură audierea preliminară a litigiilor deduse în fața Curții de Justiție a UE)2.
Dacă din punct de vedere calitativ, Carta se deosebește de CEDO tocmai prin lipsa forței juridice din momentul elaborării, din punct de vedere cantitativ ea conține atât drepturile și libertățile fundamentale – de natură civilă și politică – cuprinse, în general în CEDO, dar și drepturi sociale, inspirate de Carta socială europeană adoptată sub egida Consiliului Europei, precum și „drepturi noi”, care țin de evoluția societăților europene în diverse domenii precum bioetica, mediul înconjurător, drepturile copilului sau protecția datelor cu caracter personal1. Totodată, Carta acoperă și drepturile politice ale cetățenilor Uniunii, care, prin definiție, nu pot fi regăsite în cadrul CEDO.
În prezent, așa cum am mai spus, această Cartă face parte integrantă din Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, în care se precizează că Uniunea Europeană se bazează pe valorile respectului pentru demnitatea umană, libertate, democrație, statul de drept, pe respectarea drepturilor omului, inclusiv drepturile aparținând minorităților, dorind să fie o societate care practică toleranța, justiția și solidaritatea și având ca scop promovarea păcii, a valorilor acesteia și a bunăstării popoarelor sale.
Prin reglementarea statutului său în Tratatul constituțional, Carta – al cărei conținut nu a fost modificat în raport cu textul elaborat de Convenția condusă de Roman Herzog – dobândește atât valoare juridică obligatorie, cât și valoare constituțională. Această prevedere are caracter de noutate, întrucât discuții privind valoarea sa juridică au avut loc, așa cum am amintit și anterior, și după adoptarea sa, neîntrunindu-se un consens în direcția obligativității sale.
Carta stabilește clar faptul că scopul său este acela de a proteja doar drepturile fundamentale ale indivizilor în ceea ce privește acțiunile desfășurate de instituțiile Uniunii Europene și de statele membre în aplicarea dreptului comunitar.
Carta pornește de la generoasa idee că UE plasează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și un spațiu de libertate, securitate și justiție. Uniunea contribuie astfel la apărarea și dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversității culturale și a tradițiilor popoarelor Europei, precum și a identității naționale a statelor membre și a organizării puterilor publice la nivel național, regional și local.
Carta reafirmă respectarea competențelor și îndatoririlor Uniunii, precum și a principiului subsidiarității, precizând, totodată, că drepturile pe care ea le conține rezultă din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune asumate de statele membre, din CEDO, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și acea a Curții europene a drepturilor omului. Exercitarea acestor drepturi presupune responsabilități și îndatoriri față ceilalți, de comunitatea umană și de generațiile viitoare.
Drepturile fundamentale ale omului, atât cele garantate de CEDO, cât și cele care rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, fac parte din dreptul UE, ca principii generale. Se dorește astfel o precizare clară că Uniunea recunoaște, în plus față de Cartă, drepturile fundamentale suplimentare prevăzute de cele două surse amintite mai sus, în calitate de principii generale, ceea ce va permite Curții de Justiție de a apela la aceste surse din perspectiva evoluției viitoare.
Asadar, putem concluziona ca Declaratia universala a drepturilor omului (Carta) adoptata in 1948 ,este punctul de pornire catre urmatoarele tratate care i-au succedat , Pactul International pentru Drepturile Civile si Politice din 1966, pentru Pactul International pentru Drepturile Economice , Sociale si Civile tot din 1966, Pactul pentru Protectia Documentelor cat si cel privind abolirea pedepselor capitale din 1989.
Mecanismele acestor pacte sunte deschise tuturor statelor lumii, instituite prin intermediul Curtilor, care devin instrumente jurisdictionale.
Insa exista si mecanisme nejurisdictionale, Comitetele, care sunt mult mai multe decat cele jurisdictionale, care sunt formate in medie din 10-18 membri care monitorizeaza statele, cu privire la aspectele create de Carta drepturilor omului.Comitetele nu pronunta hotarari, ele se rezuma doar la parcurgerea unor proceduri si finalizarea acestora prin recomandari sau rapoarte.
Declaratia Universala , ca act individual nu are mecanisme.
Pactul International pentru Drepturile Civile si Politice(PIDCP) instituie creearea Comitetului pentru Drepturile Omului si are pe langa rolul de a primi rapoarte , rolul de a solutiona efectiv plangerile interesate.
Pactul International pentru Drepturile Economice, Sociale si Civile (PIDESC) instituie Comitetul pentru drepturile sociale.
Pactul pentru Protectia Documentelor instituie Comitetul pentru plangeri individuale .
Pactul privind abolirea pedepsei capitale instituie si el Comitetul aferent ideii sale de baza.
În ceea ce privește conținutul ei, Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6 din cele 7 capitole ale sale, al căror titlu reprezintă valorile fundamentale ale Uniunii Europene, și anume: demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție. Aceste capitole sunt completate cu un altul dedicat dispozițiilor generale, în care sunt precizate condițiile de armonizare a Cartei cu dreptul existent, în special cu CEDO.
I. Demnitatea
Demnitatea umană, care este inviolabilă, trebuie să fie respectată și protejată. Ea nu este numai un drept fundamental, ci, chiar baza drepturilor fundamentale, făcând parte din substanța tuturor drepturilor înscrise în Cartă. Titlul I al Cartei, consacrat demnității umane, stabilește următoarele drepturi:
Dreptul la viață a tuturor persoanelor, nimeni neputând fi condamnat la pedeapsa cu moartea și nici executat;
Dreptul oricărei persoane la integritate fizică și psihică, cu mențiunea că, în cazul medicinii și biologiei, trebuie respectate în special: consimțământul liber și clar al persoanei implicate; interdicția practicilor eugenice; interzicerea clonării umane în scopul reproducerii; interzicerea utilizării corpului uman și a părților sale pentru obținerea unui profit;
Dreptul de a nu fi supus torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
Dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau în servitute și de a nu fi constrâns la muncă forțată sau obligatorie, precum și interzicere traficului de ființe umane;
II. Libertăți
Dreptul la libertate și la securitate, adică protejarea libertății fizice a oricărei persoane împotriva oricărei arestări sau dețineri abuzive;
Dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și la secretul corespondenței;
Dreptul la protecția datelor cu caracter personal, date care vor fi folosite doar în scopuri determinate, pe baza consimțământului persoanei sau în conformitate cu legea. Respectarea acestor reguli se supune controlului unei autorități independente;
Dreptul la căsătorie și dreptul la întemeierea unei familii, drepturi garantate de legislația națională;
Libertatea de gândire, de conștiință și religioasă, drept care presupune libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile, individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățării, practicilor și îndeplinirii riturilor;
Libertatea de exprimare și de informare care presupune libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei, fără amestecul autorităților publice și indiferent de frontiere;
Libertatea de reuniune și de asociere la toate nivelurile, în special în domeniul politic, sindical și civic;
Libertatea artelor și științelor;
Dreptul la educație presupune și dreptul de acces la formare profesională și la formare continuă. El comportă posibilitatea de a urma gratuit învățământul obligatoriu. Carta precizează că libertatea de a crea instituții de învățământ cu respectarea principiilor democrației, precum și dreptul părinților de a asigura educația și învățământul copiilor lor conform convingerilor lor religioase, filosofice și pedagogice, vor fi respectate potrivit legilor naționale care reglementează exercițiul;
Libertatea profesională și dreptul de a munci – fiecare persoană are dreptul de a munci și a exercita o profesie liber aleasă sau acceptată. Fiecare cetățean al statelor membre ale UE are libertatea de a căuta o slujbă; de a munci; de a se stabili și de a presta servicii în orice stat membru al UE. Cetățenii țărilor din afara UE, care sunt autorizați să muncească pe teritoriile statelor membre ale UE, au dreptul la condiții de muncă echivalente cu cele ale cetățenilor UE;
Libertatea de a desfășura o activitate comercială;
Dreptul la proprietate, care presupune că orice persoană are dreptul de a se bucura de proprietatea bunurilor dobândite în mod legal, de a le folosi și de a dispune de ele. De asemenea, Carta precizează că proprietatea intelectuală este protejată;
Dreptul de azil;
Dreptul la protecție în caz de remitere, expulzare și extrădare;
III. Egalitate
Egalitate în drept a tuturor persoanelor;
Dreptul la nediscriminare – interzice orice discriminare bazată pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă natură, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală;
Diversitatea culturală și religioasă – este respectată de Uniune;
Egalitatea între bărbați și femei va fi asigurată în toate domeniile;
Drepturile copilului – copii au dreptul la protecție și la îngrijirea necesară bunăstării lor. Ei pot să-și exprime liber opiniile care vor fi luate în considerare în funcție de vârsta și maturitatea lor. În toate actele care trebuie să fie îndeplinite de autoritățile publice, interesul superior al copilului trebuie să fie o prioritate;
Dreptul persoanelor în vârstă la o viață demnă și independentă și de a participa la o viață socială și culturală;
Dreptul persoanelor handicapate la integrare în viața societății;
IV. Solidaritate
Dreptul la informare și la consultarea muncitorilor în cadrul întreprinderii;
Dreptul angajaților și al organizațiilor lor de a negocia și încheia contractele colective de muncă și de a recurge la acțiuni colective, în caz de conflict de interese;
Dreptul fiecărei persoane de a accede la un serviciu gratuit de plasare a forței de muncă;
Dreptul fiecărui muncitor la protecție contra concedierilor nejustificate;
Dreptul muncitorilor la condiții de muncă prin care să se respecte sănătatea, securitatea și demnitatea lor;
Interzicerea muncii copiilor și dreptul tinerilor la protecție în muncă;
Dreptul la protecția familiei în plan juridic, economic și social – fiecare are dreptul la concediu de maternitate plătit și la concediu parental după naștere, precum și dreptul de a înfia un copil;
Dreptul de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile sociale;
Dreptul persoanelor rezidente și care se deplasează legal în UE la prestații de securitate socială și la avantaje sociale;
Dreptul oricărei persoane a serviciile de prevenție în materie de sănătate și de a beneficia de îngrijiri medicale, în condițiile stabilite de legislația și practicile naționale;
Dreptul de acces la serviciile de interes economic general, în scopul coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii Europene.
Carta precizează preocupările Uniunii pentru un nivel ridicat de protecție a mediului și la ameliorarea calității acestuia.
De asemenea, protecția consumatorilor trebuie să fie asigurată la un nivel înalt în politicile Uniunii.
V. Cetățenie
Dreptul de a vota și de a fi ales la alegerile Parlamentului European, în statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și cetățenii aceluiași stat;
Dreptul de a vota și de a fi ales la alegerile municipale în statul membru în care își are reședința, în aceleași condiții ca și cetățenii aceluiași stat;
Dreptul cetățeanului la bună administrație, dreptul ca problemele să-i fie tratate imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil de către instituțiile și organele Uniunii. Cetățenii au dreptul de a se adresa instituțiilor Uniunii într-o limbă oficială și de a primi răspuns in aceeași limbă.
Dreptul de acces al oricărei persoane fizice sau juridice la documentele Parlamentului European, Consiliului și Comisiei;
Dreptul cetățenilor și al oricărei persoane fizice sau juridice care are reședința sau sediul într-un stat membru de a sesiza Mediatorul Uniunii pentru rea administrație în acțiunile instituțiilor sau organelor Uniunii, cu excepția exercitării funcțiilor judecătorești de către Curtea de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță.;
Dreptul la petiție în fața Parlamentului European; acest drept aparține și persoanelor care nu au cetățenia Uniunii, dar au reședința sau sediul într-un stat membru;
Dreptul la circulație și la liberă ședere pe teritoriul statelor membre; acest drept poate fi acordat și resortisanților statelor terțe care au reședința legală pe teritoriul unui stat membru, în conformitate cu Tratatul instituind C.E.;
Dreptul cetățenilor de a beneficia de protecția diplomatică și consulară din partea oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și proprii cetățeni, atunci când se află pe teritoriul unui stat terț unde statul membru al căror cetățeni sunt sau nu reprezentați.
VI. Justiție
Dreptul la un recurs efectiv și de a accede la un tribunal imparțial. Fiecare persoană are posibilitatea de a fi consiliată, de a se apăra și de a fi reprezentată. Dacă nu dispune de resurse suficiente, pentru a se asigura accesul efectiv la justiție, se va acorda un ajutor jurisdicțional;
Dreptul la prezumția de nevinovăție și la apărare. Acuzatul are, mai ales, următoarele drepturi: să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și într-o manieră detaliată, despre natura și cauza acuzațiilor care i se aduc; să dispună de timp și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale; să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător; să fie asistat gratuit de un interpret dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiențe;
Principiul legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau dreptului internațional și nu poate primi o pedeapsă mai mare decât aceea care era aplicabilă în acel moment;
Dreptul de a nu fi judecat sau sancționat penal de două ori pentru aceeași infracțiune.
Potrivit prevederilor finale ale Cartei, dispozițiile acesteia se adresează instituțiilor, organismelor și agenților Uniunii, cu respectarea principiul subsidiarității, precum și statelor membre, atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.
Prezenta Cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii și nici nu creează competențe sau responsabilități noi pentru Uniune și nici nu le modifică pe cele definite deja în Constituției.
În aceeași ordine de idei, amintim că Tratatul constituțional menține ideea aderării UE la CEDO, cu precizarea că aceasta nu intenționează să modifice repartiția competențelor între UE și statele membre. Acordarea personalității juridice Uniunii face posibilă aderarea acesteia la CEDO. Principala dificultate legată de aderarea Uniunii la Convenție se referă la raportul care va fi stabilit între cele două curți de justiție, fiind exprimată îngrijorarea că prin aceasta Curtea de la Strasbourg va deveni competentă să se pronunțe cu privire la dreptul comunitar, și mai ales asupra competențelor statelor membre și ale Uniunii în această materie.
În raportul său, Grupul de lucru al Convenției care a elaborat Carta a precizat că rolul Curții Europene a Drepturilor Omului este cel al unei jurisdicții specializate care veghează la respectarea de către Uniune a obligațiilor sale internaționale ce rezultă din aderarea la Convenție și nicidecum cel al unei Curți supreme, care verifică activitatea desfășurată de Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Unii autori apreciază că, în viitor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar putea avea, în raport cu Curte de Justiție a UE, rolul unei instanțe internaționale în raport cu o instanță internă.
Totodată, se mai ridică problema raporturilor dintre dispozițiile Cartei Drepturilor Fundamentale și cele ale CEDO. Soluția este precizată în textul Cartei, unde se arată că, în cazul în care un drept reglementat de Carta drepturilor fundamentale a UE este reglementat, în același timp, și de CEDO, conținutul și sfera de aplicare ale acestui drept vor fi înțelese ca cele reglementate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În același fel se reglementează, pe cale de consecință, delimitarea dintre sfera de aplicare a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Cartei drepturilor fundamentale. Astfel, CEDO se aplică statelor, în timp ce Carta drepturilor fundamentale se aplică instituțiilor, organismelor și agențiilor Uniunii, dar și statelor membre, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii.
Se observă însă că acțiunea statelor membre, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, reprezintă un element de congruență între sferele de aplicare ale celor două instrumente juridice – ceea ce este de natură să conducă la anumite dificultăți, în special în situația când UE nu este încă parte la C.E.DO.
Atunci când UE va deveni parte la CEDO, în mod clar, pentru un act al statului în domenii care nu sunt de competența UE va fi competentă Curtea de la Strasbourg, după epuizarea căilor de recurs interne. Pentru actele instituțiilor, organelor, organismelor sau agențiilor Uniunii, va fi competentă CEDO după epuizarea căilor de recurs interne care vor fi reprezentate de acțiunea în fața Curții de Justiție a UE întemeiată pe dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale.
Cât privește nivelul protecției, acesta nu va putea fi inferior nivelului de protecție al Carte drepturilor fundamentale, ceea ce înseamnă că nici o dispoziție a ei nu trebuie să fie interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute de dreptul UE, dreptul internațional și convențiile internaționale la care a aderat UE sau statele membre, în mod deosebit CEDO și constituțiile statelor membre.
Putem concluziona afirmând că Uniunea Europeana este o comunitate de valori, fiind produsul mai multor mari tradiții religioase și filozofice. Ideile grecilor și ale romanilor, creștinismul, iudaismul, umanismul și iluminismul ne-au făcut ceea ce suntem astăzi.
Experiența celui de-al doilea război mondial i-a învățat pe europeni cât de fundamentală este acceptarea unor valori comune: pace, stabilitate, prosperitate. Pe măsura însă ce Uniunea Europeană a avansat, mărindu-și dimensiunile și extinzându-și competențele, entuziasmul față de continuarea proiectului european s-a pierdut printre proceduri complexe de decizie, calcule bugetare și diferențe de abordare politică. Cu cât Uniunea va avea mai mulți membri, cu atât crește riscul ca aceste aspecte să devină mai pregnante, iar cetățenii să nu mai poată zări ceea ce este comun pentru Europa.
Așa cum am menționat anterior, un prim semnal major de alarmă a fost veto-ul irlandez față de Tratatul de la Nisa, într-o țară unde efectele pozitive ale aderării la UE sunt certe, urmat de reacția de respingere a Constituției Europene, reflectată în referendumul organizat în Franța și Olanda. Cetățenii europeni se simt tot mai departe de deciziile de la Bruxelles, care se iau în numele lor și pentru ei, dar pe care adesea nu le înțeleg datorită bizantinismului procedurilor. Crearea Convenției Europene a avut rolul de a reduce această percepție, de a da imaginea că viitorul UE se decide transparent și în consultare cu societatea civilă și cu principalii actori sociali. Tratatul constituțional este rezultatul acestui efort.
În perspectivă, interesul UE este acela ca, prin instituțiile sale democratice, să răspundă cerințelor normale ale cetățenilor săi, căci, în mod indiscutabil, statele membre ale Uniunii s-au înscris, în lumina noilor conflicte care se desfășoară pe scena internațională, într-un proces de reevaluare a opțiunilor în privința drepturilor lor și de reașezare a societății pe fundamentul democrației, cadru în care, respectul pentru drepturile omului trebuie să devină cel mai important obiectiv, cu atât mai mult cu cât, însăși securitatea internațională este strâns legată de respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Odată ratificat și intrat în vigoare, «Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa» poate reprezenta o bază juridică de lucru pentru arhitectura Uniunii Europene de mâine. Până la împlinirea acestui deziderat, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reprezintă un pas important spre edificarea unui sistem global european de protecție a drepturilor omului, alături de Convențiile Consiliului Europei și de instrumentele politice ale Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Parafrazându-l pe Winston Churchill, care afirma, cu peste 60 de ani în urmă, într-un alt context: „Acesta nu este sfârșitul; nu este nici măcar începutul sfârșitului; dar este, cu siguranță, sfârșitul începutului”, putem spune că Europa unită, imaginată la mijlocul anilor ’90 când România, alături de celelalte state central și est-europene, depunea cererea de aderare la UE, a început, în sfârșit, să prindă contur concret.
3.4 Avantaje pentru cetățenii europeni
Nu este chiar atât de îndepărtată vremea în care locuitorii celor 27 țări care acum constituie statele membre ale Uniunii Europene puteau lua cu ei doar foarte puțini bani în numerar când călătoreau în străinătate. Trebuiau să suporte așteptarea la cozi lungi la punctele vamale și la cele de control al pașapoartelor de fiecare dată când treceau o graniță.
Bunurile a căror valoare depășea 600 EURO erau imediat atrase într-un păienjeniș de documente, birocrație și taxe de import. Numai sistemul fiscal presupunea în jur de 60 milioane de documente pentru îndeplinirea formalităților vamale în fiecare an – ceea ce reprezenta o povară uriașă pentru firme care trebuiau să transfere aceste cheltuieli în sarcina clienților lor.
Acum, datorită Uniunii Europene și pieței sale unice aflate în continuă dezvoltare, beneficiem de multe libertăți noi. Acestea sunt libertatea de a călători, de a munci și face afaceri în străinătate, libertatea de a alege dintr-o gamă mai mare de bunuri și servicii și de a beneficia de toate drepturile consumatorului când îți faci cumpărăturile în afara țării tale.
Avantaje pentru cetățenii europeni :
posibilitatea de a studia în străinătate, care este considerată pozitivă de 84% dintre cetățenii Uniunii Europene.
De bursele Erasmus au beneficiat de la instituirea lor în 1987 până în prezent peste 2 milioane de tineri europeni. Prin aceste burse, studenții înscriși la facultăți din cadrul Uniunii Europene pot efectua studii în străinătate, iar la întoarcere studiile lor sunt recunoscute și echivalate. În prezent, sunt incluse în rețeaua Erasmus peste 2200 de universități din întreaga Europă.
Alt avantaj este vposibilitatea de a călători într-un alt stat membru. Majoritatea cetățenilor statelor membre (72%) consideră că este mai ușor de călătorit în UE față de condițiile de acum zece ani, în special în țările care au semnat Acordul Schengen.
Prin Acordul Schengen, numit astfel după orașul de graniță din Luxemburg unde a fost semnat în 1985, a fost eliminat controlul persoanelor care călătoresc (indiferent de naționalitatea lor) la majoritatea granițelor interne ale Uniunii, au fost armonizate controalele la granițele externe ale Uniunii și a fost adoptată o politică comună referitoare la vize. Odată ce un vizitator a intrat într-o din „spațiul Schengen”, acesta poate călători liber în toate celelalte țări fără o autorizație prealabilă și chiar fără pașaport. Numărul europenilor care își vizitează vecinii UE în timpul sărbătorilor sau vacanțelor este acum mai mare decât oricând.
dreptul de a calatori, a lucra și locui în străinătate: în ciuda restricțiilor temporare care subzistă, posibilitatea de a lucra într-un alt stat membru este considerată pozitivă de 70% dintre cetățenii europeni. Peste 15 milioane de cetățeni UE au trecut granițele pentru a lucra sau a se bucura de pensie.
Orice locuitor al Uniunii poate lucra fără permis de muncă în orice stat din interiorul UE în aceleași condiții ca și cetățenii statului respectiv
Lucrătorii UE migranți au dreptul la tratament egal în ceea ce privește angajarea, remunerarea și celelalte condiții de muncă, precum și avantajele sociale și fiscale. Aceștia pot fi însoțiți de membrii familiei, indiferent de naționalitatea acestora din urmă.
Crearea cardului european de asigurări sociale de sănătate a facilitat rambursarea îngrijirilor medicale efectuate în timpul unui sejur temporar în alt stat membru.
În decembrie 2000, șefii de state și guverne din Uniunea Europeană și-au dat girul pentru Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Aceasta reunește într-un singur text toate drepturile personale – civile, politice și sociale – care sunt garantate cetățenilor europeni.
Conceptul de cetățenie europeană nu înlocuiește cetățenia statului național ci o completează. Cetățenii europeni au nu numai posibilitatea de a candida în propria țară, dar au de asemenea dreptul de a candida pentru Parlamentul European și în alegerile municipale din statul membru al Uniunii Europene în care locuiesc.
Posibilitatea cetășenilor de a beneficia de protecție consulară și diplomatică din partea unui alt stat membru în momentul efectuării unor călatorii
Au fost adoptate o serie de legi și programe care facilitează mobilitatea cercetătorilor și garantează recunoașterea automată a diplomelor pentru profesii diverse.
Adaptarea unor standarde ridicate în domeniul politicilor sociale ce au drept scop reducerea decalajelor economice.
Legislația comunitară pune accent pe respectarea drepturilor fundamentale și egalității între cetățenii Uniunii și sprijină financiar derularea de proiecte pentru diminuarea discriminării de orice fel și la orice nivel.
Reprezentarea cetățenilor în toate instituțiilor europene.
Documentele importante vor fi traduse în limbile tuturor țărilor membre, care devin limbile oficiale ale UE.
Un sector prioritar este agricultura, care este sprijinită financiar și instituțional în vederea unei dezvoltării rurale durabile care să asigure venituri decente locuitorilor din zonele rurale, protejând totodată și mediul înconjurător.
UE acordă fonduri pentru sprijinirea dezvoltarea zonelor defavorizate din cadrul Uniunii
Oportunități de afaceri mult mai numeroase.
O gamă mai variată de bunuri și servicii de înaltă calitate: 3 din 4 cetățeni europeni (75%) consideră că posibilitatea de comercializare a produselor provenind din celelalte state membre în aceleași condiții ca produsele naționale a avut un impact pozitiv. 73% consideră că piața unică a contribuit în mod pozitiv la diversificarea ofertei de produse și servicii. 65% consideră că piața unică a contribuit în mod pozitiv la creșterea calității. Mărfurile nu mai sunt reținute ore sau zile întregi la graniță din cauza unei prelucrări greoaie a documentelor: acest lucru face ca livrările să fie efectuate într-un timp mai scurt, permițând producătorilor să economisească bani și să reducă prețurile pentru clienți. O companie internațională de mesagerie rapidă a calculat că existența șoselelor deschise a redus cheltuielile de exploatare cu 15%.
Serviciile transfrontaliere se dezvoltă rapid: asigurările, bunurile imobiliare, transporturile și turismulfac parte dintr-o gamă largă de servicii care sunt oferite de companiile cu sediul într-un stat membru clienților din alte țări.
În multe cazuri, scăderea prețurilor mărfurilor și alimentelor datorită deschiderii piețelor naționale și sporirii concurenței care a rezultat din această deschidere. 41% din cetățenii UE cred că prețurile au scăzut. 67% din cetățenii europeni percep sporirea concurenței în domenii precum transporturile, telecomunicațiile, serviciile bancare și de asigurări drept un lucru pozitiv. În domeniul telecomunicațiilor, concurența a stimulat dezvoltarea serviciilor inovatoare avansate și introducerea pe scară largă a rețelelor în bandă largă, de care beneficiază în prezent 85% din populația UE. Prețurile convorbirilor telefonice naționale și internaționale, percepute de monopolurile naționale, au scăzut în medie cu peste 40% în perioada 2000-2006.
Cumpărătorii care își fac cumpărăturile în străinătate beneficiază de drepturi depline privind protecția consumatorilor. Majoritatea cetățenilor (53%) consideră că normele privind piața internă au ridicat nivelul de protecție a consumatorilor în UE. Au fost adoptate instrumente legislative specifice care să asigure un nivel ridicat al cerințelor în materie de securitate a produselor, să prevină și combată publicitatea înșelătoare și condițiile contractuale neloiale, să definească drepturile pasagerilor curselor aeriene sau dreptul de a deschide un cont bancar într-un alt stat membru.
Odată cu introducerea monedei unice, toate costurile de conversie sunt eliminate în cadrul zonei Euro. În plus față de economiile realizate astfel, în special pentru călătorii frecvente, se înregistrează și o creștere a convenabilității. Începând cu 2002, nu va mai fi necesar să se piardă timpul cu schimbarea banilor înaintea sau în timpul unei călătorii, sau ca să se găseasca un punct de schimb valutar cu rata cât mai mică, etc. De exemplu, costurile legate de conversia valutară, înainte de introducerea monedei unice, pot fi explicate simplu astfel dacă se pleacă din Franța cu 1000 de franci, se trece prin cele 15 state membre și se convertește în fiecare monedă, la întoarcere călătorul are mai puțin cu 500 de franci, fara a fi cumparat nimic. Toate aceste costuri de conversie dispar pentru zona Euro.
Introducerea monedei euro a facilitat compararea prețurilor între statele membre. Introducerea monedei unice are ca rezultat mărirea concurenței dintre statele membre ce au adoptat noua monedă. Cum prețurile din aceste țări vor fi exprimate în Euro, transparența va fi mărita. Aceasta transparență mărita duce la mărirea concurenței și are impact asupra convergenței prețurilor, respectiv diferențele de preț foarte mari nu vor mai avea justificare. Totusi, cum prețurile pentru bunuri și servicii diferă și la nivel regional în cadrul statelor membre, unele diferențe de preț se vor menține. De exemplu, este recunoscut faptul că nivelurile de impozitare indirectă sunt diferite în funcție de țară, având ca rezultat prețuri diferite. Cu toate acestea, diferențele de preț vor fi mai greu de menținut, ele având tendința de a se limita la nivelul diferit al costurilor legate de tranzacție.
Datorită normelor mai deschise și mai competitive în materie de achiziții publice, guvernele economisesc bani, alocați apoi în domenii prioritare precum sănătatea și educația. Spre exemplu, prețul materialului rulant feroviar a scăzut cu 40%.
Transferuri de fonduri către alte țări mai ușoare și mai puțin costisitoare;
reducerea ratei dobânzii permițând reducerea costurilor relative la împrumuturi;
Cresterea economiilor si investitiilor populatiei : micsorarea fiscalitatii, prin politici de impozitare mai relaxate, îmbunatatirea substantiala a standardului de viata al populatiei.
Accesul la fondurile UE
Creștere a nivelului de trai de 480 euro pe cap de locuitor în 2006 față de situația când nu exista piața unică, ceea ce corespunde unei creșteri de 2,2% a PIB în perioada 1992-2006.
Piața unică a fost eficientă în special în ceea ce privește reducerea prețurilor și diversificarea ofertei în domenii precum transportul aerian, telecomunicațiile și plățile transfrontaliere în moneda euro.
Uniunea Europeană este percepută în bună măsură prin beneficiile pe care le asigură statelor membre, cetățenilor din aceste țări.
CAPITOLUL IV
INSTITUȚII ȘI ORGANISME EUROPENE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE
4.1. Consiliul Europei
Consiliul Europei a luat ființă în anul 1949, ca organizație europeană de cooperare interguvernamentală și parlamentară, numărând, în prezent, 46 de state membre.
Conform primului articol din Statutul său, scopul organizației este de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi pentru salvgardarea și promovarea idealurilor și principiilor care le sunt patrimoniu comun și de a favoriza progresul lor economic și social, cultural, științific, juridic și administrativ.
Principiile statutare ale Consiliului Europei sunt: democrația pluralistă, respectul drepturilor omului și statul de drept.
Activitățile Consiliului Europei acoperă principalele domenii ce preocupă diversele societăți, cu excepția celui militar, și anume: drepturile omului, mass-media, cooperare juridică, probleme sociale și economice, sănătate, educație, cultură, sport, tineret, administrație locală și regională, mediu.
În termenii articolului 3 al Statutului Consiliului European, semnat la Londra la 5 mai 1949, "orice membru al Consiliului Europei recunoaște principiul preeminenței dreptului și principiului în virtutea căruia orice persoană plasată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului".
Respectul preeminenței dreptului, al drepturilor omului și al libertăților fundamentale constituie, în același timp, principalul criteriu al admiterii în cadrul Consiliului Europei, ca și obligația esențială pe care și-o asumă statele membre.
Normele Consiliului Europei au dat conținut noțiunii statului de drept. Aceasta implică principiul legalității, dreptul la o bună administrare a justiției, accesul la un tribunal, garantarea unui proces echitabil și public, imparțialitatea judecătorului, proporționalitatea pedepselor. Aceste principii trebuie să caracterizeze acțiunea executivului și administrației, ca și aceea a puterii judecătorești și legislative.
Cât privește respectul drepturilor omului, acesta a fost obiectivul major al Consiliului Europei, sistemul instituit în acest scop având un dublu fundament convențional: Convenția europeană a drepturilor omului (1950) și Carta socială europeană (1961).
Consiliul Europei are două organe principale: Comitetul Miniștrilor și Adunarea Parlamentară. Acestea sunt asistate de un Secretariat, plasat sub autoritatea unui secretar general ales de Adunarea Parlamentară. De asemenea, mai funcționează un Congres al puterilor locale și regionale, compus dintr-o Cameră a puterilor locale și o cameră a regiunilor Comitetul Miniștrilor este organul de decizie al Consiliului Europei. El se compune, de regulă, din miniștrii de externe ai țărilor membre ca titulari, putând fi supliniți, în anumite situații, și de alți miniștri. Ei se reunesc de cel puțin două ori pe an pentru a analiza stadiul cooperării la nivel european și pentru a discuta probleme de interes politic.
Adjuncții miniștrilor sunt reprezentanți permanenți ai guvernelor la Consiliul Europei. Aceștia se întrunesc câte o săptămână în fiecare lună și au, practic, aceleași puteri cu cele ale miniștrilor, supervizând activitățile Consiliului.
Deciziile Comitetului Miniștrilor se fundamentează pe recomandările Adunării Parlamentare, pe propunerile comitetelor de experți guvernamentali și pe cele ale conferinței specializate ale miniștrilor și ale Secretariatului General al Consiliului Europei.
Deciziile Comitetului Miniștrilor se concretizează fie în recomandări către guvernele statelor membre, fie în convenții și acorduri europene, acestea din urmă având un caracter obligatoriu pentru statele ce le ratifică.
Comitetul adoptă, de asemenea, declarații și rezoluții în probleme politice internaționale.
Cea mai mare parte a deciziilor necesită o majoritate de 2/3 din voturile exprimate. Anumite decizii importante, cum ar fi adoptarea unor recomandări adresate guvernelor, trebuie luate în unanimitate. În problemele de procedură, majoritatea simplă este suficientă.
Comitetul Miniștrilor poate decide crearea unor comitete de experți guvernamentali care devin responsabile pentru un sector determinat. Cele mai reprezentative comitete directoare sau europene, cum mai sunt denumite, au ca obiect de activitate drepturile omului, politica socială, securitatea socială, populația, sănătatea, migrația și azilul, cooperarea juridică, problemele criminalității ș.a.
Trebuiesc amintite, totodată, conferințele miniștrilor din țările europene, care au un important rol în fundamentarea deciziilor Comitetului Miniștrilor. Astfel, începând din anul 1959 se desfășoară periodic conferințele miniștrilor însărcinați cu problemele familiale, precum și cele ale miniștrilor educației, din anul 1961 ale miniștrilor justiției, din anul 1972 ale miniștrilor muncii, din 1979 ale miniștrilor securității sociale, din 1980 ale miniștrilor însărcinați cu problemele migrației, din 1986 ale responsabililor ministeriali însărcinați cu problemele egalității dintre femei și bărbați.
Cel de-al doilea organ reprezentativ al Consiliului Europei, Adunarea Parlamentară, este, spre deosebire de Comitetul Miniștrilor, care este un organ de decizie, un organ consultativ, fără putere de legiferare. Numărul reprezentanților fiecărui stat membru (între 2 și 18) este stabilit în funcție de populația țării respective, compoziția delegațiilor reflectând raportul de forțe între partidele politice din statul respectiv. Parlamentarii se pronunță, însă, în nume propriu și nu în numele parlamentului care i-a desemnat sau al partidului pe care-l reprezintă.
În cadrul Adunării Parlamentare, s-au format următoarele grupuri politice: socialist, partidul popular european, grupul democraților europeani, liberal, grupul democratic și reformator, grupul pentru stânga unitară europeană.
România este reprezentată de un număr de 10 parlamentari.
Hotărârile Adunării Parlamentare se constituie în orientări pentru guvernele statelor membre, respectiv pentru parlamentele naționale.
Pe lângă Adunare sunt organizate o serie de comitete de experți în diverse domenii, inclusiv în cel al relațiilor cu statele nemembre.
Adunarea întreține un dialog permanent, la toate nivelurile, cu Comitetul Miniștrilor, căruia îi prezintă rapoarte și recomandări.
În sarcina Adunării Parlamentare stă alegerea Secretarului General al Consiliului Europei, a Secretarului General adjunct, a judecătorilor Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și a grefierului Adunării.
Activitatea normativă a Consiliului Europei s-a concretizat în elaborarea a 196 de convenții și acorduri europene până în anul 2005, precum și protocoale la acestea, majoritatea deschise spre ratificare sau aderare și statelor care nu fac parte din organizație.
Spre deosebire de instrumentele normative adoptate în cadrul Uniunii Europene, care sunt obligatorii pentru statele membre, convențiile Consiliului Europei sunt obligatorii doar în țările care le semnează și le ratifică sau aderă la acestea. Așadar, ele nu conferă un caracter supranațional Consiliului Europei.
Pe de altă parte, convențiile și acordurile neratificate se constituie într-o sursă de inspirație sau de inițiativă pentru guvernele statelor membre.
Pe lângă convenții, au fost adoptate de către Consiliul Europei numeroase recomandări adresate statelor membre, ce stabilesc orientări în diverse probleme. Nefiind documente strict juridice, cu caracter obligatoriu, ele trasează direcții de acțiune ale organizației, putând fi transformate în convenții sau acorduri.
Este interesant de amintit că prin cele 196 de convenții și acorduri încheiate sub egida Consiliului Europei se acoperă ceea ce ar fi trebuit să se reglementeze în zeci de mii de tratate bilaterale. Se învederează, astfel, eficiența constituirii organizației europene în girarea relațiilor atât de complexe interstatale prin intermediul tratatelor multilaterale.
Actele normative adoptate în cadrul Consiliului Europei acoperă aproape toate domeniile dreptului: dreptul civil, inclusiv dreptul familiei, dreptul administrativ, drept internațional, drept penal etc.
Întreg acest edificiu normativ vizează crearea unei infrastructuri care să favorizeze cooperarea interstatală în Europa, să stimuleze actualizarea sistemelor naționale de drept, precum și să acopere, când e cazul, unele lacune legislative.
4.2. Comisia europeană
“Activitatea Comunitatilor și Uniunii Europene se deruleaza prin mijlocirea unui sistem instituțional comunitar, acestea fiind expresia puterii Comunităților organizata pe trepte ierarhice, dar în același timp și cadrul prin intermediul căruia se asigură poparele europene posibilitatea de a participa în mod organizat la conducerea destinelor lor.
Instituțiile comunitare deși sunt alcătuite, la un anumit nivel, din reprezentanți ai statelor membre, au o independența totală în raport cu acestea și cu instituțiile lor naționale. Chiar dacă între instituțiile comunitare și cele naționale există unele asemănări, totuși ca o apreciere generală trebuie să constatam că sunt preponderente deosebirile, acestea fiind date de originea și specificul multinațional al primelor, comparativ cu tradițiile istorico-naționale în care s-au construit secundele, precum și de structura și modul lor aparte de funcționare.”1
La începuturi fiecare Comunitate a avut instituțiile sale proprii, treptat, în timp a aparut nevoia de unificare. În anul 1965 la Bruxelles s-a semnat Tratatul conform căruia pentru toate cele trei Comunitatati să funcționeze câte o singura instituție. Mai târziua au aparut noi instituții și organisme comunitare și s-a acționat și în reorganizarea celor deja existente.
Așadar la nivelul Uniunii Europene exista mai multe instituții prin intermediul cărora obiectivele stabilite în tratate sunt duse la indeplinire. Aceste instituții sunt de două categorii: Instituții Europene propriu-zise și alte instituții (agenții, oficii etc.).
“În prezent potrivit dispozițiilor Tratatelor institutive și celui de la Maastricht, sistemul instituțional comunitar este alcătuit din următoarele instituții: Parlamentul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție și Curtea de conturi, alături de care întâlnim și alte organisme comuntare: Banca Centrală Europeană, Sistemul European al Băncilor Centrale, Banca Europeană de Investiții, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor. LA acestea se adauga Consiliul European, care este singura instituție specifică Uniunii Europene, modul său de organizare și de funcționare, după cum vom vedea din cele ce urmează, fiind reglementat doar în cuprinsul Tratatului privind Uniunea Europeană, cu modificările aduse prin Tratatul de la Amsterdam. ”1
Comisia Europeană este o instituție a Uniunii Europene ca Organ executiv. “Acestă instituție, denumită în Tratatele comunitare ‘COMISIA’ , iar potrivit deciziei Consiliului din anul 1993 ‘COMISIA EUROPEANA’ , s-a născut o dată cu începuturile construcției Europene, sub forma unei înalte Autorități, înființată prin Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și a două comisii organizate prin Tratatele instituind Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, care în anul 1967, prin Tratatul de fuziune de la Burxelles, au fost reorganizate într-o singură instituție.
Dacă pentru Consiliu particularitatea constă în faptul căel este principala instituție comunitară cu funcții legislative, Comisia este organul executive, ei revenindu-I în principal rolul de a asigura punerea în executare a politicilor comunitare. Alături de acestă trăsătura definitorie, care fixează locul Comisiei în ansamblul mencanismelor comunitare, în cazul acestei instituții reținem următorul specific:
-în cadrul trunghiului instituțional (Consiliu, Comisie, Parlament European) Comisia reprezintă interesul general al Comunităților, cu precizrea că ea nu ignoră interesele statelor member, în cadrul procesului decizional Directoratele sale solicitând opiniile unor experți ai atatelor comunitare, grupați în comitete naționale de experți, în acest fel amortizându-se interesul comunitar cu cel național;
-este o instituție supranațională, întrucât este compunsă din reprezentați ai statelor member, candidaturile fiind propuse de către guvernele acestora;
-deși este o instituție supranațională, membrii Comisiei își exercită atribuțiile numai în interesul Comunităților, beneficiind de o deplină independență, materializată în faptul cănu pot primi dispozitie din partea statelor ai căror reprezentanți sunt;
– activitatea Comisiei are un character permanent;
-deține monopolul de inițiativă legislativă;
-asigură punerea în executare și supraveghează respectarea dispozițiilor tratatelor comunitare și a restului actelor normative emise în vederea punerii lor în executare, de către statele member și celelalte instituții comunitare;
-răspunderea membrilor Comisiei pentru actele emise de către instituție este colegială.
Modul de organizare și de funcționare al Comisiei este stabilit în cadrul oferit de dispozițiile art. 155-163 din Tratatul instuind Comunitatea Europeană, astfel cum au fost ele modificate prin Tratatul privind Uniunea Europeană (art. G pct. 48) și Tratatul de la Amsterdam (art.2 pct. 40 și 41).
Sediul Comisiei este la Bruxelles, iar o parte din serviciile sale auxiliare funcționează în Luxemburg. ”1
Conform dispozitiei art. 211 pp din Tratatul CE și art. 124 pp EURATOM Comisia este un organ comunitar. În viitoarea Constituție Europeană cadrul legal al Comisiei este reglementat de art. 25, III-250 din proiectul de constituție. Comisia nu a avut până acum mari competențe în domeniul Colaborării polițienești și justițiare în domeniul penal, precum și în cel al Politicii externe și de securitate comune a UE (deci în sfera definită de cel de-al II-lea și al III-lea pilon). Acest lucru se poate însă schimba odată cu noua constituție elaborată de Conventul European, cu condiția ca aceasta să fie ratificată de toate cele 27 de state membre și deci să intre în vigoare.2
“Componența Comisiei Europene a variat de-a lungul timpului. Astfel, conform art 9 TCECO, art. 157 TCEE și art. 126 TCEEA, Comisia a fost compusă inițial din 9 membri, apoi a trecut la 13 (după aderarea Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei), la 14 (după aderarea Greciei) și la 17 (după aderarea Spaniei și a Portugaliei), începând din anul 1995 Comisia a avut 20 de membri, iar din anul 2004, odată cu extinderea Uniunii Europene la 25 de state, numărul membrilor Comisiei s-a ridicat la 30. Astfel, cele 15 state deja membre ale UE și-au păstrat numărul de 20 de reprezentanți în cadrul Comisiei, acestora adăugând-li-se câte un reprezentant din cele 10 noi state membre. Noii membri nu au deținut un portofoliu propriu și au fost repartizați timp de șase luni (în perioada l ianuarie – l noiembrie) pe lângă vechii comisari
În perioada l noiembrie 2004 – l ianuarie 2007, Comisia Europeană a numărat 25 de membri, câte unul pentru fiecare stat membru, începând cu l ianuarie 2007, odată cu aderarea României și a Bulgariei, Comisia are 27 de membri .
Tratatul de la Lisabona prevede că, începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia va fi compusă dintr-un număr de membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.
Totuși, la solicitarea Irlandei, Consiliul European din 11-12 decembrie decis în unanimitate că va acționa în sensul menținerii sistemului un stat/un comisar pentru structura Comisiei și după 2014. ”1
Membrii acestei Comisii sunt numiți de Guvernele statelor din Comunitatea Europeană, avand un mandat de 5 ani. Ei sunt aleși în Comisia Europeană pe baza competenței generale pe care le deține pe baza angajamentului lor față de Uniunea Europeană dintre personalitățile care oferă niște garanții de independență și imparțialitate. Aceștia sunt recrutați dintre cei mai profesioniști din unele sectoare de activitate având o vastă experiență în politică și în management, având și conduită de nereproșat. Comunitatea Europeană nu stabilește cerințe pentru un viitor candidat la această funcție, fiind obligatoriu doar să fie un reprezentant al fiecărui stat membru, dar nu mai mult de doi în funcție de mărimea fiecărui stat și puterea sa economică.
“Procedura de numire a membrilor Comisiei este următoarea:
– guvernele statelor member desemnează, de comun accord cu persoana pe care intenționează să o numească în funcția de Președinte al Comisiei;
– în continuare, aceleași guverne, de comun acord cu președintele deja stabilit, desemnează celelalte persoane pe care intenționează să le numească ca membrii ai Comisiei;
– președintele și membrii Comisiei, desemnați conform procedurii de mai sus, sunt supuși spre aprobare Parlamentului european, ca organ colegial;
– după aprobarea în Parlament, președintele și membrii Comisiei sunt numiți de guvernele statelor membre, de comun acord. ”2
În situația în care majoritatea nu este întrunită procedura se repetă.
Repartizarea locurilor membrilor este urmatoare: din Germania, Marea Britanie, Franța, Italia și Spania sunt recrutați câte doi membrii, iar din restul statelor comunitare câte unul.
Membrii Comisiei europene (comisarii europeni) nu pot sa primească ordine, instrucțiuni, îndrumări din partea statelor membre de unde provin pe întreaga durată a mandatului. Membrii Comisiei europene nu au voie să exercite nici un fel de altă activitate remunerată sau nu la instalarea în funcție angajându-se solemn să respecte pe durata mandatului obligațiile pe care le impune mandatul de comisar și în principal obligațiile de prudență și onestitate. În cazul în care un membru al Comisiei Europene nu respectă obligațiile atunci Curtea de Justiție la sesizarea Consiliului sau la sesizarea Comisiei europene poate să hotărască destituirea din funcție a personalului în cauza sau decăderea acestuia sau alte privilegii. Obligația de a acționa cu prudență și onestitate există chiar și după ce respectiva persoană nu mai este comisar european fiind ținută să acționeze cu prudență în funcția pe care eventual o va desfășura.
“Mandatul membrilor Comisiei încetează: la expirarea perioadei de cinci ani pentru care au fost numiți (mandate care poate fi reînnoit), prin deces, demisie individuală sau prin demisionarea în bloc, în cazurile în care Parlamentul adoptă moțiuni de cenzură și prin demitere.
În cazul decesului, demisiei sau demiterii unui membrii, Consiliul, cu votul unanim, fie va hotărî înlocuirea celui în cauză cu o altă persoană ( cu respectarea procedurii de numire) pentru durata de mandate care a mai rămas de executat, fie, în situațiile în care mandatul se apropie de final, va decide că nu mai este cazul să facă o astfel de înlocuire.
Dacă Președintele Comisiei a decedat ori și-a dat demisia, înlocuirea lui pentru restul de mandate este obligatorie.
Demiterea unui membru al Comisiei se hotărăște de către Curtea de Justiție, la cererea Consiliului sau a Comisiei în ansamblul ei, în situațiile în care se constată că persoana în cauză și-a încălcat obligațiile asumate la preluarea funcției, nu mai îndeplinește condițiile necesare pentru exercițiul mandatului sau a comis o faptă de o culpabilitate gravă. ”1
La nivelul Comisiei Europene funcționează și un înalt reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe în politica de securitate. Acest înalt reprezentant este numit de Consiliul European cu majoritatea calificată după ce obține și acordul președintelui Comisiei Europene. Înaltul reprezentant conduce politica executivă și de securitate comună a Uniunii Europene, contribuie la elaborarea politicii externe a Uniunii, duce la îndeplinire în calitate de reprezentant al Consiliului Politicii Externe a Uniunii Europene. Înaltul reprezentant este persoana care prezidează Consiliul de Afaceri Externe din cadrul Consiliului și este unul dintre vicepreședinții Comisiei Europene. Hotărârile se iau cu majoritatea membrilor Comisiei.
“Conducerea Comisiei este realizată de către Președinte și doi vicepreședinți, aceștia din urmă desemnați după aceiași procedură ca și președintele.
Președintelui îi revin următoarele prerogative: repartizarea sectoarelor de activitate pe care le coordonează membrii Comisiei, coordonarea activității globale, prezidarea ședințelor, coordonarea activității, aparatului de lucru al instituției, prezentarea programului annual și a raportului general annual de activitate în fața Parlamentului European, la care se mai adaugă și faptul că el repreyintă Comisia la lucrările Consiliului și ăn relațiile cu celelate instituții comunitare, state și organisme internaționale.
La rândul lor, vicepreședinții coordonează relațiile Comisiei cu statele terțe, grupate pe zone geografice, iar restul membrilor Comisiei, în funcție de repartizarea făcută de către Președinte, coordonează activitatea unui sector aflat în sfera de competențe a instituției, motiv pentru care răspunde de activitatea unuia sau mai multor directorate, dispunând în acest sens de un grup propriu de specialiști. ”2
Pe lângă acestea mai funcționează și un secretariat general care îl asistă pe Președinte în îndeplinirea atribuțiilor de coordonare a activității organismelor și directoratele generale care sunt organizate pe diverse domenii de activitate.
Atributiile Comisiei sunt stabilite in art. 211 din Tratatul CE. Astfel, Comisia are atributii legislative, atributii administrative, atributii executive si atributii judiciare.
In legatura cu procesul de legislativ, Comisia joaca un rol central, avand drept de initiativa legislativa. Acest drept de initiativa legislativa plaseaza Comisia in prim-planul dezvoltarii politice comunitare. A doua modalitate de implicare a Comisiei in procesul legilativ il constituie elaborarea planului general de legiferare pentru fiecare an. De asemenea, Comisia poate afecta politica unionala intr-un al treilea mod, prin dezvoltarea strategiilor de politica generala a Comunitatii. A patra modalitate de exercitare a atributiilor legilative ale Comisiei este data de posibilitatea acesteia de a adopta norme comunitare. De asemenea, Comisia poate exercita atributii legilative prin delegare, Consiliul putand delega Comisiei atributii de legiferare in anumite domenii.
Comisia are „drept de initiativa”. Cu alte cuvinte, Comisiei ii revine responsabilitatea totala de a elabora propuneri de legislatie europeana, pe care le prezinta Parlamentului si Consiliului. Aceste propuneri trebuie sa aiba ca obiectiv apararea intereselor Uniunii si ale cetatenilor sai si nu pe cele ale unor anumite tari sau industrii.
Inainte de a face o propunere, Comisia trebuie să aiba cunostinta de situatiile si problemele de actualitate existente in Europa si trebuie sa stabileasca daca legislatia UE reprezinta cea mai buna modalitate de tratare a acestora. Din acest motiv, Comisia psstrează legatura cu o gamă largă de grupuri de interese si cu două organisme consultative – Comitetul Economic si Social European si Comitetul Regiunilor. De asemenea, Comisia ia în considerare avizele parlamentelor si guvernelor nationale.
Comisia va propune actiuni la nivelul UE numai in cazul in care considera ca o problema nu poate fi rezolvata mai eficient printr-o actiune nationala, regionala sau locala („principiul subsidiaritatii”). In cazul in care concluzioneaza ca este necesara o lege europeana Comisia elaboreaza o propunere legislativa care, din punctul sau de vedere, va solutiona problema in mod eficient si va satisface un numar de interese cat mai mare. Pentru a obtine detalii tehnice corecte, Comisia consulta experti din diverse comitete si grupuri consultative.
Cat priveste atributiile administrative ale Comisiei, acestea se refera la supravegherea exercitata de catre Comisie pentru a se asigura ca normele sunt respectate in mod uniform si aplicate in mod corespunzator pe teritoriul statelor membre.
Comisia actioneaza ca „gardian al tratatelor”. Comisia, alaturi de Curtea de Justitie, are responsanbilitatea de a se asigura ca legislatia UE se aplica in mod adecvat in toate statele membre. In cazul in care constata ca un stat membru UE nu aplică o lege comunitara, Comisia demarează un proces denumit „procedura privind incalcarea dreptului comunitar”. În prima etapa se trimite guvernului o scrisoare oficiala, prin care Comisia il informează cu privire la incalcarea legislatiei UE, mentionand motivele pentru care considera ca legislatia UE este incalcata si stabilind un termen pentru transmiterea unei explicații detaliate. In cazul in care statul membru nu prezinta o explicatie satisfacatoare sau nu remediaza situatia, Comisia va trimite o alta scrisoare prin care confirma incalcarea legislatiei UE in statul respectiv si stabileste un termen pentru remedierea situatiei. Daca statul membru nu ia masuri pentru remedierea situatiei, Comisia transmite cazul Curtii de Justitie in vederea adoptarii unei decizii. Sentintele Curtii sunt obligatorii pentru statele membre si institutiile UE. Daca statele membre nu respecta o sentinta, Curtea poate impune sanctiuni financiare.
Comisiei ii revin si atributii de natura executiva. Doua dintre acestea sunt de cea mai mare insemnatate: cele legate de buget si cele care privesc relatiile externe. Comisia joaca un rol impportant in stabilirea bugetului Comunitatii. De asemenea ea detine atributii semnificative in ceea ce priveste cheltuielile, in special cele legate de ajutoarele acordate in agricultura, carora le este alocata o parte substantiala din bugetul anual al Comunitatii. Comisia mai exercita atributii executive si in ceea ce priveste sfera relatiilor externe.
Referitor la atributiile judiciare, trebuie mentionat faptul ca exista doua tipuri de atributii judiciare pe care le poate exercita Comisia. Aceasta poate actiona impotriva statelor membre atunci cand acestea incalca dreptul comunitar. Comisia va incerca mai intai sa solutioneze problema pe calea negocierilor si numai daca acestea esueaza va recurge la o actiune in justitie. In anumite domenii, Comisia actioneaza ca investigator si judecator in prima instanta cu privire la incalcarea tratatelor, fie de intreprinderi private, fie de catre statele membre.1
Cele mai importante competențe ale acestui organism de execuție sunt legate de punerea în executare a dispozițiilor tratatelor si a actelor normative comunitare, dar și supravegherea modului în care sunt realizate.
“Cadrul general al funțiilor pe care această instituție este fixat în cuprinsul art. 155 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, iar competența sa este indicată într-o multitudine de articole din cuprinsul Tratatelor comunitare.
1. Principala Competență a comisiei este aceea de a veghea asupra felului în care statele și instituțiile comunitare pun în aplicare dispozițiile tratatelor și a restului de documente emise în executarea lor.
2. Atunci când Tratatele comunitare dispun, Comisia participă la derularea procesului decizional care are loc la nivelul altor instituții comunitare, sens în care emite avize și recomandări, la solicitarea Parlamentului European, a Consiliului sau din proprie inițiativă, atunci când consideră acest lucru ca fiind necesar. 3
3. Comisia, în virtutea dispozițiilor art. 155 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, dispune și de o putere de decizie proprie, actele sale fiind emise după parcurgerea unui proces legislativ specific.
4. între competențele Comisiei se înscrie și aceea de a prpune proecte legislative, postură în care aceasta deține rolul principal în ansamblul instituțional comunitar.
5. în sfârșit pe lângă cele patru competențe menționate mai sus, Comisiei i-au fost oferite și comptențe de reprezentare, ea fiind cea care derulează negocierile pentru încheierea unor acorduri între Comunitate și terțele state sau organizații. ”1
4.3. Uniunea Europeană și statele terțe în materia drepturilor și libertăților fundamentale ale omului
Respectul drepturilor omului a devenit o condiție de aderare la UE, dar și unul dintre principiile ce guvernează în general relațiile externe ale Uniunii. Respectul drepturilor fundamentale trebuie să meargă dincolo de simplele declarații de principii : luarea în considerare a acestor drepturi este o realitate ce se impune cu putere în relațiile UE cu statele candidate la aderare, atât în momentul negocierii cât și al încheierii acordurilor de asociere. Acordurile de asociere cuprind, astfel, prevederi referitoare la drepturile omului sub forma unor clauze de condiționare.
Apartenența la Consiliul Europei și aderarea la Cpnvenția Europeană a Drepturilor Omului constituie uneori o etapă prealabilă pentru aderarea la UE. Această condiție necesară, dar nu suficientă, este deosebit de importantă mai ales pentru statele fost comuniste unde respectul drepturilor omului nu fusese una din preocupările majore și unde s-au făcut pași importanți spre o schimbare de legislații, mentalități și practici.1
4.4. Alte organisme cu rol în promovarea și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale
Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.)
În doctrina internațională clasică, O.N.U. este singura organizație cu vocație universală, în sânul căreia toate statele se bucură de egalitate, conform principiilor democratice.
Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluțiile sale, ce consemnează marile principii, joacă un rol capital în integrarea comunității internaționale, iar Consiliul de Securitate apare a fi garantul ordinii mondiale, grație puterilor de constrângere armată pe care i le conferă Carta O.N.U. În plan juridic, Curtea Internațională de Justiție, compusă din judecători aparținând unor culturi diferite, este menită a asigura uniformizarea dreptului internațional.
Puterea Curții Internaționale de Justiție poate fi apreciată ca atare, dacă observăm că, și ipoteza în care un stat acceptă să se prezinte în fața ei, în timpul procedurii poate pleca, și aceasta se întâmplă, aproape în toate situațiile în care acel stat consideră că în declararea competenței sale, Curtea a greșit. Alteori, acel stat își retrage declarația de acceptare a jurisdicției Curții. Toate acestea se întâmplă, fiindcă normele O.N.U. nu interzic contrariul.
De aceea, O.N.U. i se atribuie mai mult un rol politic, decât unul juridic. Este motivul pentru care se considerat că în materia drepturilor omului, normele elaborate de această organizație au caracter general, rămânând în sfera principiilor.
Nu se poate însă nega faptul că cel mai important tratat internațional din istoria omenirii rămâne Carta Națiunilor Unite, care abordează drepturile omului în Preambul și în șase din articolele sale. Articolul 1 (3) al Cartei ONU declară următorul scop ca fiind unul din obiectivele ONU: ,,Realizarea cooperării internaționale în soluționarea problemelor internaționale de natură economică, socială, culturală sau umanitară și promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă și religie”.1
Scopurile ONU, prevăzute în art. 55 din Cartă, sunt legate de:2
ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a forței de muncă și condiții de progres și dezvoltare economică și socială;
rezolvarea problemelor internaționale în domeniul economic, social, sanitar și altele și cooperarea internațională în domeniile culturii și educației;
respectarea universală și efectivă a drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Îndeplinirea acestor scopuri se realizează prin executarea obligațiilor înscrise în art. 56 potrivit căruia, „toți membrii se obligă să întreprindă acte în comun și separat în colaborare cu Organizația, pentru realizarea scopurilor prevăzute în art. 55”. Asemenea obligații sunt concretizate în art. 73, 76. Astfel, în art.76 lit. c este înscrisă obligația încurajării respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie și de a dezvolta sentimentul de interdependență popoarelor lumii”, iar la litera d este înscrisă obligația „de a asuma … egalitatea de tratament în administrarea justiției …”.
Deși asistăm la enunțuri formale referitoare la drepturile omului, nu putem să nu observăm modalitățile de acțiune utilizate de O.N.U. pentru realizarea scopurilor sale. Astfel, Carta O.N.U. împuternicește organele sale, precum Adunarea Generală, Consiliul Economic și social, Consiliul de tutelă, să favorizeze sau să încurajeze respectarea drepturilor omului. La acestea se adaugă acțiunile statelor membre la care Carta obligă prin instrumentele sale.
Regulile fixate de O.N.U. au trecut din sfera declarativă în sfera acțiunii prin intermediul instituțiilor specializate din sistemul Națiunilor Unite, cât și prin intermediul altor instrumente.
Este suficient să amintim: Comisia pentru drepturile omului, Subcomisia condiției femeii, create de Consiliul Economic și Social, apoi, Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru refugiați, Organizația Internațională pentru Migrații, Comisia de Drept Internațional a O.N.U., Centrul pentru drepturile Omului – toate cu largi competențe în sfera drepturilor omului.1
Organizația Internațională a Muncii (O.I.M)
Această organizație s-a înființat la 11 aprilie 1919 cu scopul de a ocroti demnitatea muncitorilor, de a contribui la îmbunătățirea condițiilor lor de muncă și a nivelului de trai, de a realiza bunăstarea economică, de a ocroti sănătatea muncitorilor, protecția mamei și a copilului, de a asigura posibilități egale în domeniul pregătirii profesionale și învățământului.
Scopurile acestei organizații pot fi descoperite și înțelese prin observarea Constituției O.I.M.1, care întemeiază necesitatea protecției muncitorilor pe simțământul de justiție și omenie, pe dorința de a asigura o pace trainică în lume.
La 10 mai 1944, O.I.M. adoptă Declarația de la Philadelphia privind scopurile și obiectivele O.I.M., principiile acesteia. Ele rezidă în următoarele reguli:
– munca nu este o marfă;
– libertatea cuvântului și libertatea de asociere este esențială pentru un progres continuu;
– mizeria oriunde există, constituie o amenințare pentru bunăstarea tuturor;
– lupta împotriva sărăciei trebuie să fie preocupare fiecărui stat, la care se impune adăugarea unor eforturi internaționale permanente și unitare12.
Punerea în aplicare a acestor reguli se realizează prin acțiunile O.I.M., aceasta fiind abilitată să elaboreze convenții și recomandări care stabilesc normele internaționale ale muncii3, formulează principii și programe internaționale destinate îmbunătățirii condițiilor de muncă și de trai, promovării drepturilor fundamentale ale omului, stabilesc norme internaționale de muncă pentru orientarea autorităților naționale în vederea realizării acestor obiective, organizează programe de cooperare tehnică internațională pentru sprijinirea guvernelor în aplicarea acestor reguli, desfășoară activități de învățământ, cercetare, instruire, etc.
Din 1946 această organizație interguvernamentală are statut de instituție specializată a Națiunilor Unite.
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (U.N.E.S.C.O.)
Înființată la 4 noiembrie 1945, având statut de instituție specializată a Națiunilor Unite, UNESCO are drept scop de a contribui la menținerea păcii și securității internaționale, prin educație, știință, cultură și comunicație, educarea națiunilor în vederea asigurării respectului universal al justiției, legii, al drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, fără discriminări.
Deviza activității organizației rezidă în convingerea potrivit căreia „războaiele iau naștere în mințile oamenilor”, motiv pentru care, în mințile oamenilor trebuie înrădăcinată ideea apărării păcii și întrucât demnitatea omului presupune răspândirea culturii și educației în spiritul libertății, păcii, dreptății, această grijă se impune a fi asumată de toate popoarele, care au datoria de a asigura un acces deplin, egal la educație, cultură, informație, și prin acesta, la adevăr.
Scopul organizației se realizează prin puterea ei de a da recomandări statelor pentru încheierea de acorduri internaționale care să permită circuitul liber al ideilor, prin cuvânt și imagine, acțiune demnă de a contribui la educație și răspândirea culturii, a științei.
Acțiunile practice ale U.N.E.S.C.O. vizează:
repunerea în funcțiune a sistemelor de învățământ, dezorganizate în urma conflictelor armate;
organizarea de acțiuni pilot;
difuzarea de directive în domeniul educației, toate menite a conduce la afirmarea, promovarea drepturilor omului și libertăților fundamentale într-o lume în care spațiul libertății, deseori, tinde a fi cotropit de diferite forțe, conflicte, idei.
Organizația Mondială a Sănătății (O.S.M.)
Înființată la New York la 22 iulie 1946, are statut similar celorlalte organizații, analizate deja. Deviza sa este: „o stare de perfectă sănătate pe care trebuie s-o atingă orice om constituie un drept fundamental al oricărei ființe umane, indiferent de rasă, religie, vederi politice, situație economică sau socială”1.
Sănătatea popoarelor este o condiție fundamentală a păcii în lume și a sănătății, motiv pentru care guvernele trebuie să ia măsuri sanitare și sociale adecvate.
Țelul organizației poate fi atins, întrucât ea este abilitată să acționeze ca o autoritate conducătoare și coordonatoare în domeniul sănătății, sens în care acordă asistența guvernelor pentru întărirea serviciilor de sănătate. Desfășoară, în același timp, acțiuni de eradicarea epidemiilor. Inițiază convenții, acorduri și regulamente pentru realizarea aceluiași scop1.
BIBLIOGRAFIE
Protecția internațională a drepturilor omului, editura universității Titu Maiorescu, autor Augustin Fuerea, an 2006
Tratat de drept european al drepturilor omului, editura Hamangiu, autor Jean-Francois Renucci, an 2009
Protecția juridică a drepturilor omului, autor Victor Duculescu, editura Lumina Lex, an 1998
Manualul Uniunii Europene, an 2011, editura Universul Juridic, autor Augustin Fuerea
Uniunea Europeană, an 2012, editura Universul Juridic, autor Gabriel-Liviu Ispas
Introducere în drept european, autor Marin Voicu, editura Universul Juridic, an 2007, București
Protecția internațională a drepturilor omului, autor Corneliu-Liviu Popescu, editura CH Beck, an 2000
Drepturile și libertățile fundamentale în jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului, editura All Beck, an 2005
Europa și drepturile omului, autor Lidia Barac, editura Lumina Lex, București, an 2001
Drepturile omului, autor Vasile Val Popa, Liviu Vâtcă, editura All Beck, an 2005
Protecția europeană a drepturilor omului, Bianca Selejan-Guțan, editura All Beck, an 2004
Drepturile omului, autor Dumitru Mazilu, editura Lumina Lex, București, an 2008
Drept european și internațional al drepturilor omului, Frederic Sudre, editura Polirom, an 2006
Protecția europeană a drepturilor omului, autor Bianca Selejan-Guțan, editura CH Beck, București, an 2008
Protecția internațională a drepturilor omului, editura Renaissance, autor Nicolae Voiculescu, București, 2010
Manualul Uniunii Europene, autor Augustin Fuerea, editura Universul Juridic, an 2011
Manualul Consiliului Europei, Biroul de informare al Consiliului Europei, București, 2003
Drept comunitar european, Partea generală, autor Augustin Fuerea, editura All Beck, București, 2003
Uniunea Europeană, autor Stelian Scaunas, editura All Beck, București, 2005
Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, București, Editura C.H. Beck, 2006, p. 101.
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Partea Specială. Politicile Comunitare, Editura Lumina Lex, București, 2007
Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III-a revăzută și adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010
Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002, Institutul European din România, Competitivitatea sectorului serviciilor din România, în persepectiva liberalizării acestora în UE”, Studiul nr. 2, autori: Anca Bobircă, Cristiana Cristureanu, Dragoș Negrescu, București, 2007.
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Specială, Politicile Comunitare, Editura Lumina Lex, București, 2007
C. Gavalda, G. Parleani, Traite de droit communaitaire des affaires, XIIed, Litec, Paris, 1992
Bianca Seleja-Guțan, „Sistemul jurisdicțioanal european de protecție a drepturilor omului”, Editura Universității Lucian Blaga, 2003
Vlad Constantinesco, „LA CHARTE DES DROITS FONDAMENTAUX DE DE L’UNION EUROPEENE”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Editura Rosetti, nr.1 din 2002 (ianuarie-martie)
Augustin Fuerea, „Respectarea drepturilor omului – preocupare esențială pentru viitorul Uniunii Europene”, în Analele Universității Româno-Germane din Sibiu, Seria Științe Juridice și Administrative, nr.2 din 2003
Ion Gâlea – coordonator, Aniela Băluț, Augustina Dumitrașcu, Cristina Morariu, „Tratatul instituind o Constituție pentru Europa – text comentat și adnotat -”, octombrie 2004, lucrare apărută sub egida Ministerului Afacerilor Externe al României
Dr. Ion Jinga „Convenția privind viitorul Europei: În căutarea arhitecturii UE de mâine”
Corneliu Bîrsan, „Uniunea Europeană și Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Corneliu Bîrsan, „Uniunea Europeană și Convenția Europeană a Drepturilor Omului:unitate sau dualitate în protecția europeană a drepturilor omului?”, în Revista română de drept comunitar, Editura Rosetti, București, nr.1-2003 (sept.-oct.)
Cotea Felician, Drept comunitar institutional, Ed. Aeternitas, Alba Iulia 2004
Cloșcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995
Dreptul muncii european, autor Nicolae Voiculescu, editura E Perfect, București, an 2011
Tratatele Uniunii Europene, autor Beatrice Andreșan-Grigoriu și Tudorel Ștefan, editura Hamangiu, an 2011
www.scribd.com
www.europa.eu
www.fra.europa.eu
www.curia.europa.eu
BIBLIOGRAFIE
Protecția internațională a drepturilor omului, editura universității Titu Maiorescu, autor Augustin Fuerea, an 2006
Tratat de drept european al drepturilor omului, editura Hamangiu, autor Jean-Francois Renucci, an 2009
Protecția juridică a drepturilor omului, autor Victor Duculescu, editura Lumina Lex, an 1998
Manualul Uniunii Europene, an 2011, editura Universul Juridic, autor Augustin Fuerea
Uniunea Europeană, an 2012, editura Universul Juridic, autor Gabriel-Liviu Ispas
Introducere în drept european, autor Marin Voicu, editura Universul Juridic, an 2007, București
Protecția internațională a drepturilor omului, autor Corneliu-Liviu Popescu, editura CH Beck, an 2000
Drepturile și libertățile fundamentale în jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului, editura All Beck, an 2005
Europa și drepturile omului, autor Lidia Barac, editura Lumina Lex, București, an 2001
Drepturile omului, autor Vasile Val Popa, Liviu Vâtcă, editura All Beck, an 2005
Protecția europeană a drepturilor omului, Bianca Selejan-Guțan, editura All Beck, an 2004
Drepturile omului, autor Dumitru Mazilu, editura Lumina Lex, București, an 2008
Drept european și internațional al drepturilor omului, Frederic Sudre, editura Polirom, an 2006
Protecția europeană a drepturilor omului, autor Bianca Selejan-Guțan, editura CH Beck, București, an 2008
Protecția internațională a drepturilor omului, editura Renaissance, autor Nicolae Voiculescu, București, 2010
Manualul Uniunii Europene, autor Augustin Fuerea, editura Universul Juridic, an 2011
Manualul Consiliului Europei, Biroul de informare al Consiliului Europei, București, 2003
Drept comunitar european, Partea generală, autor Augustin Fuerea, editura All Beck, București, 2003
Uniunea Europeană, autor Stelian Scaunas, editura All Beck, București, 2005
Tudorel Ștefan, Introducere în dreptul comunitar, București, Editura C.H. Beck, 2006, p. 101.
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Partea Specială. Politicile Comunitare, Editura Lumina Lex, București, 2007
Gyula Fábián, Drept instituțional comunitar, Ediția a III-a revăzută și adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010
Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002, Institutul European din România, Competitivitatea sectorului serviciilor din România, în persepectiva liberalizării acestora în UE”, Studiul nr. 2, autori: Anca Bobircă, Cristiana Cristureanu, Dragoș Negrescu, București, 2007.
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Specială, Politicile Comunitare, Editura Lumina Lex, București, 2007
C. Gavalda, G. Parleani, Traite de droit communaitaire des affaires, XIIed, Litec, Paris, 1992
Bianca Seleja-Guțan, „Sistemul jurisdicțioanal european de protecție a drepturilor omului”, Editura Universității Lucian Blaga, 2003
Vlad Constantinesco, „LA CHARTE DES DROITS FONDAMENTAUX DE DE L’UNION EUROPEENE”, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai Cluj-Napoca, Editura Rosetti, nr.1 din 2002 (ianuarie-martie)
Augustin Fuerea, „Respectarea drepturilor omului – preocupare esențială pentru viitorul Uniunii Europene”, în Analele Universității Româno-Germane din Sibiu, Seria Științe Juridice și Administrative, nr.2 din 2003
Ion Gâlea – coordonator, Aniela Băluț, Augustina Dumitrașcu, Cristina Morariu, „Tratatul instituind o Constituție pentru Europa – text comentat și adnotat -”, octombrie 2004, lucrare apărută sub egida Ministerului Afacerilor Externe al României
Dr. Ion Jinga „Convenția privind viitorul Europei: În căutarea arhitecturii UE de mâine”
Corneliu Bîrsan, „Uniunea Europeană și Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Corneliu Bîrsan, „Uniunea Europeană și Convenția Europeană a Drepturilor Omului:unitate sau dualitate în protecția europeană a drepturilor omului?”, în Revista română de drept comunitar, Editura Rosetti, București, nr.1-2003 (sept.-oct.)
Cotea Felician, Drept comunitar institutional, Ed. Aeternitas, Alba Iulia 2004
Cloșcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, 1995
Dreptul muncii european, autor Nicolae Voiculescu, editura E Perfect, București, an 2011
Tratatele Uniunii Europene, autor Beatrice Andreșan-Grigoriu și Tudorel Ștefan, editura Hamangiu, an 2011
www.scribd.com
www.europa.eu
www.fra.europa.eu
www.curia.europa.eu
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mecanisme Europene de Protectie a Drepturilor Omului Si Libertatilor Fundamentale (ID: 128492)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.