Mecanisme de Protectie a Cetatenilor Uniunii Europene

Mecanisme de protecție a cetățenilor Uniunii Europene

Cetățenia Uniunii Europene a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht, în 1992, reprezentând o nouă etapă în procesul de creare a Uniunii, în aceeași măsură unind popoarele din care acest era formată. Cetățenia unională vine în completarea celei naționale, fără a o înlocui pe aceasta din urmă; conferă cetățenilor state membre UE o serie de drepturi ce sunt înglobate în tratatele Uniunii, precum și în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Printre principalele drepturi de care beneficiază cei care dețin cetățenia UE se numără dreptul de a sesiza Ombudsmanul European, dreptul la inițiativă cetățenească (drept introdus prin Tratatul de la Lisabona), dreptul de a vota și de a fi ales în cadrul alegerilor locale, respectiv europene, dreptul de a transmite petiții Parlamentului European, dreptul la protecție diplomatică și consulară din partea oricărui stat membru precum și o serie de libertăți, printre care amintim libertatea de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre UE.

În același timp, statele membre și instituțiile acestora, precum și Uniunea alături de instituțiile sale au rol tot mai activ în viața cetățenilor Uniunii Europene, iar relațiile stabilite între părți pot duce la situații în care cetățenii vor reclama serviciile administrației (fie că sunt administrațiile naționale, fie că sunt cele europene), calitatea acestor servicii, cazuri de administrare defectuoasă. Pot fi, de asemenea, întâlnite situații în care administrația încalcă drepturile cetățenilor așa cum sunt prevăzute în tratate, caz în care cetățenii pot apela la o serie de mecanisme și instituții independente care au scopul și misiunea de a proteja cetățeanul în astfel de probleme.

O parte din aceste mecanisme sunt abordate în detaliu în prezenta lucrare, cele analizate fiind: Ombudsmanul European, Comisia pentru petiții a Parlamentului European și protecția diplomatică și consulară. Aspecte generale cu privire la acestea au fost prezentate în primul capitol al prezentei lucrări.

Trebuie menționat că și aceste mecanisme vin în completarea cetățeniei Uniunii Europene, iar dacă ne referim la protecția diplomatică și consulară acordată de autoritățile oricărui stat membru UE se poate vorbi chiar de identificarea cetățeanului cu Uniunea Europeană, fiind accentuat sentimentul de apartenență.

Revenind la mecanismele menționate anterior, acestea sunt analizate din perspectiva cetățeanului, punând accent pe procedurile necesare pentru a adresa plângeri sau petiții, pentru a solicita protecție diplomatică și consulară, fiind abordate și situațiile în care cetățenii pot face apel la aceste mecanisme. În situația în care instituțiile nu au competența de a soluționa problemele expuse, cazurile prezentate vor fi redirecționate către autoritățile competente. Cel mai bun exemplu este Ombudsmanul European care colaborează Ombudsmanii naționali din cadrul Rețelei Europene a Ombudsmanilor și dacă se constată că probleme semnalate sunt de competența acestora, cazul va fi redirecționat. Cel de-al doilea capitol prezintă în detaliu aceste mecanisme și procedurile pe care cetățenii trebuie să le urmeze în vederea soluționării problemelor semnalate. Rezultate ale activității acestor instituții sunt prezentate în acest capitol, punțnd în balanță cazurile soluționate și cele încă deschise.

Un alt mecanism care a făcut obiectul acestei cercetări este unul juridic și presupune aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, introducând în sistemul jurisdicțional o nouă instituție: Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Întregul proces este explicat în ultimul capitol al prezentei lucrări, fiind abordate instrumentele legislative care vizează acest proces de aderare; în același timp au fost expuse și o serie de potențiale dificultăți ce pot apărea pe parcursul procesului de aderare, dar și ulterior finalizării acestuia și în ce mod îi pot afecta pe cetățenii Uniunii Europene. Stadiul actual al negocierilor este, de asemenea, prezentat punctând momentele și etapele în care părțile semnatare ale tratatului de aderare au întâmpinat la rândul lor dificultăți.

Alegerea acestei teme a fost fondată pe importanța drepturilor cetățenilor Uninii Europene, dar mai ales importanța mecanismelor protecție a acestora, care pot contribui la reducerea deficitiulu democratic la nivelul UE, la îmbunătățirea activității administrației și instituțiilor și cel mai important la asigurarea aplicării/respectării drepturilor cetățenești.

În ceea ce privește aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au reprezentat un punct de interes procesul de negociere în vederea aderării, motivele pentru blocarea negocierior și în principal reluarea acestora. În același timp, analiza din perspectiva cetățeanului s-a concetrat asupra elementelor de noutate de care acesta poate beneficia și în ce măsură va asigura protecția drepturilor cetățenilor UE și a drepturilor omului în cazul Uniunii.

1. Considerații generale

Cetățenia Uniunii Europene își are rădăcina în dispozițiile Tratatelor de la Paris (CECO) și de la Roma (CEE și EURATOM) cu privire la libertatea de circulație a lucrătorilor. Primul tratat prevedea o Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, urmând ca prin Tratatul de la Roma să se stabilească o Comunitate Economică Europeană, iar toate acestea acordau lucrătorilor mobilitate pe piața muncii. Lucrătorii au beneficiat nu doar de egalitate de tratatament la locul de muncă, dar și de alte drepturi privind protecția socială în statele în care aceștia erau activi din punct de vedere profesional. Astfel, toate aceste drepturi s-au regăsit mai târziu în Carta Socială Europeană, adoptată în 1961, drepturi care oferă lucrătorilor europeni standarde de viață mai bune, o protecție socială bine reglementată, demnitate și libertate.

Fondatorii Comunităților Europene au avut încă de la început o viziune asupra cetățeniei europene, pe care au dezvoltat-o treptat, inclusiv la nivel normativ. Drept urmare, în anii ’70, statele membre ale Comuntiăților și-au exprimat dorința de a forma o comunitate de drept și democrație care să țină cont de nevoile indivizilor și să conserve varietatea de culturi naționale, iar în 1973 a fost prezentată la Copenhaga „Declarația asupra Identății Europene”.

În același deceniu au avut loc și primele alegeri europaralmentare (1979), apoi introducerea unui pașaport uniform în 1981, perspectiva eliminării controalelor la frontierele din interiorul Comunităților au promovat dinamic ideea creării unei cetățenii a Uniunii Europene.

Prin Tratatul de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeană, în vigoare de la 1 noiembrie 1993) a fost instituită cetățenia Uniunii Europene, care vine în completarea celei naționale și nu o înlocuiește pe aceasta din urmă.

Tratatul prevede că orice persoană având cetățenia unui stat membru va dobândi și cetățenia europeană, împreună cu drepturile și obligațiile ce decurg din tratate, dar și din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Cetățenii Uniunii au dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritorul statelor membre sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratatul de la Maastricht și de dispozițiile de aplicare a acestuia.

Acestor drepturi au fost adăugate o serie de alte drepturi menite să întregească cetățenia Uniunii: dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a adresa petiții Parlamentului European și Ombudsmanului European, dreptul la protecție consulară și diplomatică pentru cetățenii europeni aflați în afara UE.

Articolul 8c din Tratatul de la Maastricht prevede dreptul unui cetățean al Uniunii Europene de a beneficia de protecție consulară și diplomatică din partea autorităților unui stat membru pe teritorul unui stat terț în care nu este reprezentat statul membru al cărui resortisant este. Cetățeanul va beneficia de protecție consulară și diplomatică în aceleași condiții ca cetățenii acelui stat.

Potrivit articolului 138 d din Tratatul de la Maastricht, „orice cetățean al Uniunii, precum și orice altă persoană fizică sau juridică cu reședința sau sediul social în cadrul unui stat membru, poate adresa Parlamentului European petiții privind un subiect care ține de domeniile de activitatea la UE și care și care îl privește în mod direct”. Această prevedere a fost păstrată în Tratatul privind Funcționarea Uniunea Europeană și în urma modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona.

În cadrul aceluiași articol este prevăzut dreptul cetățenilor UE de a înainta Ombudsmanului European plângeri cu privire la activitatea instituțiilor, agențiilor, oficiilor și a altor organisme ale Uniunii Europene.

Cetățenia Uniunii Europene a fost descrisă în literatura de specialitate drept o mulțime de drepturi înscrise în tratatele europene, însă fără a se stabili exact și obligațiile ce decurg ca urmare a dobândirii cetățeniei. Precum am menționat și în rândurile de mai sus, Tratatul de la Maastricht prevede o serie de drepturi ce le revin cetățenilor Uniunii Europene (dreptul de liberă circulație și ședere în statele membre UE, dreptul de a alege și a de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European și cele locale, protecție diplomatică și consulară din partea unui stat membru pe teritorului unui stat terț, dreptul de a adresa petiții Parlamentului Europea, dreptul de a adresa plângeri Ombudsmanului European). Alte drepturi de care cetățenii Uniunii Europene beneficiază sunt protecția împotriva discriminării, dreptul la bună administrare, egalitate de tratament, drepturi care sunt înscrise și în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Cu toate acestea, Tratatul de la Maastricht nu prevede obligațiile cetățenilor UE; în această categorie poate fi, însă, adăugată obligația de a vota (în acele state membre unde votul este obligatoriu).

Instituirea cetățeniei Uniunii Europene a reprezentat încercarea de a reduce deficitul democratic de care UE a fost acuzată, consolidând principiile democratice ce au stat la baza construcției europene. De asmenea, prin instituirea cetățeniei UE, cetățenii statelor membre se pot identifica cu Uniunea, scopul acesteia extinzându-se de la unul pur economic. Astfel, se dezvoltă solidaritatea între popoarele europene, aducând cetățenii mai aproape de construcția UE.

1.1 Mecanisme de protecție a cetățenilor la nivelul statelor membre

Cetățenii pot beneficia de mecanisme de protecție atât la nivel național, fiind puse la dispoziție de autoritățile competente ale statelor membre, dar și la nivelul Uniunii Europene, aceste instituții având misiunea de a asigura respectarea drepturilor acestora. Bineînțeles, trebuie precizat că în funcție de cazurile cu care cetățenii se confruntă (cazuri de încălcare a drepturilor de către instituții/administrație, cazuri de proastă administrare, lipsa reprezentanțelor diplomatice pe teritoriul altor state), aceștia pot apela la diferite instituții independente competente în soluționarea problemelor semnalate.

Instituția Ombudsmanului reprezintă un model suedez de mecanism de protecție a cetățenilor statului în fața acțiunilor administrației statului, având rolul unui mediator, model care a fost preluat în multe state europene, nu doar membre ale Uniunii, precum veți observa în capitolele ce urmează.

În cele mai multe cazuri, mecanismele de protecție cetățenilor, incluzând și mecanismele juridice, sunt reglementate de Constituțiile și actele constituționale ale statelor.

În dreptul anglo-saxon, protecția juridică egală a cetățenilor este reglementată de documente precum Magna Carta Libertatum, Petiția Drepturilor, Habeas Corpus Act sau Bill of Rights. Această protecție este asigurată împotriva oricărei instituții, chiar și împotriva regelui.

Unul dintre cele mai active state la nivelul Uniunii Europene este Polnia, care consfințește dreptul cetățenilor dreptul de a depune reclamații, petiții, propuneri în interes public, în interes propriu sau în interesul altor persoane. Cetățenii pot depune aceste reclamații la organele, autoritățile, instituțiile competente în domeniu. Polonia consideră dreptul la petiționare nu doar unul subiectiv, dar și obiectiv. De asemenea, a dedicat un capitol din Constituție pentru a reglementa protecția drepturilor cetățenilor statului.

Un alt stat care a acordată o importanță majoră mecanismelor de protecție a drepturilor cetățenilor este Finlanda, care pe lângă protecția drepturilor a consfințit în Constituție și alte drepturi subsecvente, precum dreptul la procedură publică, dreptul de a fi ascultat; toate acest dispoziții vizează mecanismele de protecție juridică.

În secțiunile ce vor urma o parte din mecanismele de protecție a cetățenilor de către autoritățile comptente ale statelor vor fi prezentate, punând accent pe beneficiile aduse cetățenilor.

1.2 Ombudsmanul la nivelul statelor membre UE și Ombudsmanul European

Ombudsmanul European este una dintre cele mai importante noutăți introduse prin Tratatul de la Maastricht, care este împuternicit să primească plângeri de la orice cetățean al UE, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ombudsmanul European este numit de Paramentul European, iar anual prezintă un raport acestui din urmă cu privire la rezultatele investigațiilor sale. Ombudsmanul este ales după fiecare alegere a Parlamentului Europea, pe durata legislaturii, iar mandatul său poate fi reînnoit. Acesta își desfășoară activitatea în deplină independență, nu acceptă și nu solicită instrucțiuni din partea guvernelor naționale sau a altor instituții. Pe durata funcțiilor sale, Ombudsmanul nu poate desfășura alte activități profesionale, fie că sunt remunerate sau nu.

Odată cu încheierea mandatului său, funcțiile Ombudsmanului încetează, iar în afara cazului în care este destituit, acesta ramâne în funcție până la înlocuirea sa. Dacă mandatul Ombudsmanului încetează înainte de termen, în termen de 3 luni va fi numit un succesor pentru exercitarea funcțiilor până la finalizarea mandatului.

Misiunea Ombudsmanului este de a efectua investigațiile pe care le consideră justificate, poate efectua aceste investigații din proprie inițiativă sau pe baza plângerilor primite de la cetățenii Uniunii Europene, cu excepția cazului în care faptele fac sau au făcut obiectul unei proceduri judiciare. În situația în care Ombudsmanul a constatat un caz de administrare defectuoasă, acesta sesizează instituția în cauză, care are la dispoziție 3 luni pentru a-și comunica punctul de vedere. Ombudsmanul transmite apoi un raport Parlamentului European și instituției mai sus menționate. Cetățeanul care a formulat plângerea va fi informat cu privire la rezultatele investigației efectuate de Ombudsman.

La nivelul Uniunii Europene, Ombudsmanul a apărut ca urmare a propunerii venite din partea Guvernului Spaniei, care a primit imediat susținerea Danemarcei. Ombudsmanul European a fost prima dată menționat într-o rezoluție a Parlamentului European în anul 1979, urmând ca peste mai mult de un deceniu, această instituție să fie reglementată prin Tratatul privind Uniunea Europeană.

În propunerea redactată, Spania a punctat necesitatea existemței unui Ombudsman la nivelul fiecărui stat membru cu rolul de a proteja respectarea drepturilor individual și de a primi plângeri de la cetățeni. Alte state membre au fost mai ezitante decât cele două și decât majoritatea de Parlamentul European. Acesta din urmă este garantul respectării drepturilor cetățenilor UE, fiind instituția care îi reprezintă la nivelul Uniunii și în fața Comisiei și a Consiliului.

În această situație ne putem întreba în ce măsură poate fi privit Ombudsmanul European drept un competitor al Parlamentului European în materie de protecție a drepturilor cetățenilor. Parlamentul European dispunea deja de o Comisiei pentru petiții, căreia cetățenii UE putea trimite plângeri cu privire la activitatea administrației comunitare. Pornind de la această întrebare au existat multe dezbateri, care au adus în prim-plan atât păreri pentru, cât și împotriva instituirii Ombudsmanului European.

Instituția Ombudsmanului este o creație suedeză, aceasta adaptându-se schimbărilor de la nivel politic, înainte de extinderea acesteia și în alte colțuri ale lumii. Instituția își are originile într-o eră a monarhiei autoritare din Suedia, mai exact în anul 1809 Regele Suediei a instituit această funcție pentru a se asigura că administrația respectă și aplică legile. Cei care ocupau această funcție erau funcțioanri publici care aveau misiunea de a întări autoritatea monarhiei. Funcția a fost menținută și în urma modificărilor regimului, iar în prezent instituția Ombudsmanului este un element important în controlul constituțional din Suedia.

Instituția Ombudmsnului s-a răspândit în a doua jumătate a secolului al XX-lea, statele nordice fiind primele care au preluat modelul suedez, iar în 1915, statul care a creat această funcție a instituit și Ombudsmanul militar. În umrătoarele decenii, modelul suedez a fost preluat și de alte state europene, precum Spania (care a numit Ombudsmanul „Defensor del Pueblo” – Apărătorul poporului) sau Portugalia (Provedor de Justiça). În aceste două state, se consideră că instituirea Ombudsmanului au determinat restaurarea democrației, această instituție devenind unul dintre elementele cheie în statul de drept.

Modelul preluat nu a păstrat însă și metoda de lucru, astfel că în statele europene (nu doar statele membre UE) care au preluat instituția Ombudsmanului se pot observa diferențe la nivelul de organizare a instituției și de coordonare a investigațiilor.

La polul opus există și state membre care nu au un Ombudsman per se, aici pot fi enumerate Germania, Austria, dar și Luxemburg, iar în Italia, instituția (Defensore civico) funcționează doar la nivel regional. În Germania, Austria și Luxemburg, Comitetele de Petiție de la nivelul Parlamentelor naționale joacă rolul unui Ombudsman.

În cazul Belgiei, Ombudsmanul Flamand funcționează în paralel cu Comitetul de Petiții de la nivelul Parlamentului Belgian.

Protecția cetățenilor, precum și controlul asupra aplicării și respectării legilor în stat au reprezentat o nouă preocupare atât pentru conducătorii statului, cât și pentru resortisanții acestuia. Astfel, putem explica deschiderea pe care state europene au arătat-o față de această nouă instituție și faptul că a fost preluată de multe dintre acestea.

Rolul Ombudsmanului nu este doar acela de a investiga și soluționa probleme de administrare defectuoasă, dar și de a preveni astfel de cazuri care pot aduce atingere drepturilor cetățenilor, încurajând instituțiile să coopereze între ele pentru soluționarea plângerilor. În același timp, Ombudsmanul își exercită activitatea independent, fiind imparțial, asemenea unui judecător (însă fără a fi privit ca un judecător), iar în activitatea sa apelează la metode alternative de soluționare a conflictelor.

În activitatea sa, poate audia martorii și poate face apel la mărturiile scrise, dacă acesta consideră necesar pentru coordonarea investigațiilor.

Ombudsmanul se bucură în activitatea sa de o jurisducție largă de investigare, având dreptul de a investiga plângerile împotriva diferitelor departamente ale guvernului, agențiilor, corporațiilor de stat și chiar acele plângeri adresate împotiva funcționarilor din cadrul organismelor amintite anterior. Instituția Ombudsmanului nu are jurisdicție asupra activității judiciare a Curțiilor de Justiție. În mod tradițional, Ombudsmanul nu poate avea jurisdicție asupra poliției sau forțelor militare, dar există state în care Ombudsmanul se poate implica în astfel de probleme delicate, astfel că în unele state există un Ombudsman însărcinat cu investigarea problemelor ridicate exclusiv în acel domeniu (police ombudsman). În mod invariabil, legislativul nu poate fi supus unor investigații coordonate de Ombudsman.

De asemenea, rolul unui Ombudsman este de a promova „buna administrare”, elaborând principii generale publicate sub diverse forme: comunicate de presă, rapoarte, discursuri sau note. Codul European al Bunei Conduite (redactat în 1997, aprobat de Parlamentul European în 2001 și publicat în 2002) este cel mai bun exemplu în această privință, acesta cuprinzând principiile de procedură comună a instituțiilor europene. Astfel, s-a încercat codificarea unor reguli generale privind procedurile administrative comunitare, cu toate că acestea au reprezentat o formă de „soft law”. Ombudsmanul European are astfel un dublu rol, cel de a controla activitatea administrației și de a soluționa cazurile de administrare defectuoasă, pe de-o parte, dar și acela de a codifica principiile generale de „bună administrare”. În ceea ce privește procedura de investigare a plângerilor împotriva administrației presupune o cercetare formală a acestor plângeri și reclamații, la finalul cercetării având obligația de a prezenta un raport. Acesta va cuprinde rezultatele investigațiilor sale, precum și o serie de recomandări adresate instituției, organismului sau agenției împotriva căreia au fost înainte plângerile.

Cu siguranță, nu putem considera că Ombudsmanul este un judecător, însă activitatea acestuia este considerată „quasi-judiciară” prin faptul că pe lângă rolul de a proteja drepturile fundamentale ale cetățenilor, acesta desfășoară activități asemănătoare unei instanțe judecătorești. De asemenea, poziția sa neutră îi permite să medieze probleme apărute între instituții și cetățeni, având capacitatea să negocieze cu ambele în vederea găsirii unei soluții.

Trebuie subliniat faptul că Ombudsmanul European poate soluționa doar plângerile privind administrația Uniunii Europene, nu și cele referitoare la administrația națională, regională sau locală a statelor membre.

1.3 Rețeaua europeană a Ombudsmanilor

Ombudsmanii naționali și cei regionali, alături de Ombudsmanul European și Comisia pentru Petiții a Parlamentului European formează Rețeaua Europeană a Ombudsmanilor. De asemenea, acească rețea europeană cuprinde și entități similare din cadrul statelor membre ale Uniunii Europene, statele candidate și alte anumite state europene care nu sunt membre UE.

Ombudsmanii naționali și regionali, precum și celelalte organnisme similare au desemnat o persoană de contact cu toți ceilalți membri ai Rețelei.

Rețeaua europeană a Ombudsmanilor a fost creată în 1996, în prezent având oficii în peste 35 de state europene, devenind astfel un instrument puternic pentru ombudsmani, un mecanism de cooperare în vederea soluționărilor plângerilor adresate de cetățeni.

În cadrul Rețelei, motivele pentru care ombudsmanii intervin pot varia, dar în mod normal acestea au la bază plângeri legate de încălcarea drepturilor omului și a drepturilor fundamentale, diferite comportamente ilegale, nerespectarea principiile generale de drept sau a principiilor bune administrații.

Prin intermediul și în cooperare cu membrii Rețelei Europene a Ombudsmanilor, Ombudsmanul European poate răspunde plângerilor adresate de cetățenii Uniunii Europene împotriva administrațiilor naționale și a modului de aplicare a legislației UE la nivelul statelor membre.

1.4 Comisia pentru petiții Parlamentului European

Petițiile sunt o cereri scrise adresate de cetățeni autorităților competente în vederea îndreptării unor injustiții cu care aceștia s-au confruntat; iar conducătorii statului nu pot nega sau ignora acest drept al poporului. Cele mai vechi astfel de exemple datează din Antichitate și pot fi menționate cererile sclavilor egipteni care lucrau pentru construcția marilor priamide.Cu toate acestea, au existat argumente care susțineau că petițiile sunt o „invenție” a secolului al XIX- lea, acestea fiind prevăzute și în articole/legi constituționale.

În acest fel, în statele care exista o tradiție cu privire la înaintarea unor petiții pentru solicitarea îndreptării unor injustiții, acestea s-au pot dezvolta devenind o instituție și, în acest caz, multe state europene pot fi date ca exemple.

Dreptul de a adresa petiții a fost preluat și la nivelul Uniunii Europene, acestea putând fi adresat Parlamentului European, mai exact Comisiei pentru Petiții din cadrul PE.

Tratatul de la Maastricht prevede dreptul cetățenilor Uniunii de a înainta petiții Parlamentului European, fie individual, fie în asociere cu alte persoane fizice sau juridice, în legătură cu subiecte care fac parte din domeniul de activitate al PE. Articolul prin care este subliniat dreptul cetățenilor UE sau rezidenți ai unui stat membru de a adresa petiții Parlamentului European este păstrat și în urma modificărilor aduse de Tratatul de la Lisabona.

De asemenea, orice societate, organizație sau asociație care are sediul într-unul din statele membre ale Uniunii Europene are dreptul de a adresa petiții, care pot lua diferite forme (plângeri sau cereri), având ca subiect probleme de interes public, fie de interes privat . De asemenea, petiția poate fi considerată un apel adresat Parlamentului European, pe probleme de aplicare de legislației europene sau pentru a solicita poziția acestui într-o anumită speță. Astfel cetățenii Uniunii Europene pot atenționa principala instituție care îi reprezintă, cu privire la cazuri de încălcare a drepturilor acestora de către autorități, organisme sau agenții europene.

Cetățenii care adresează petiții Parlamentului European trebuie să abordeze subiecte pe domeniile de competență sau de interes ale Uniunii Europene, care vizează drepturile cetățenilor UE, chestiuni legate de mediu, de protecția consumatorului, de libertatea de circulație a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalurilor, aspecte legate de ocuparea forței de muncă și de mobilitatea acesteia, de politică socială, recunoașterea calificărilor profesionale sau alte aspecte legate de aplicarea dreptului european.

Precum am mai menționat, Ombudsmanul European a fost instituit ulterior creării Comisiei pentru Petiții a Parlamentului European, iar odată cu apariția Ombudsmanului au existat voci care au adus în discuție o posibilă concurență între cele două instituții. Ombudsamnul European a devenit o sursă de competișie pentru Parlamantul European, instituția care, în mod tradițional, reprezintă cetățenii UE în fața Comisiei și a Consiliului. Prima are, de asemenea, rolul de a proteja drepturile cetățenilor Uniunii și de a soluționa cazuri de încălcare sau neaplicare a acestora.

Prin intermediul petițiilor ce îi sunt adrsate, Parlamentul European poate atrage atenția asupra încălcării drepturilor cetățenilor europeni de către un stat membru UE, o autoritate locală sau o altă instituție publică din cadrul acestuia. Astfel, putem observa că spre deosebire de Ombudsmanul European, care nu poate interveni pentru soluționarea plângerilor împotriva administrației naționale.

Astfel, putem considera că cele două entități își completează activitatea în vederea asigurării respectării drepturilor cetățenilor Uniunii Europene, atât de către administrația UE, cât și de cea de la nivelul statelor membre. De asemenea, amintim că în cadrul Rețelei Europene a Ombudsmanilor se regăsește și Comisia pentru Petiții a Parlamentului European, Rețeaua fiind considerată un puternic mecanism de cooperare în vederea soluționării plângerilor și petițiilor adresate de cetățeni.

1.5 Protecție diplomatică și consulară

Dreptul cetățenilor europeni la protecție diplomatică și consulară a fost consacrat de Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut și ca Tratatul de la Maastricht; textul articolului 8c prevede acest drept), fiind ulterior dezvoltat prin Tratatul de la Amsterdam. De asemenea, acest drept este inclus în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene; „orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru, al cărui resortisant este, nu este reprezentat, de protecția autorităților diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat”.

Protecția diplomatică și consulară oferită cetățenilor Uniunii Europene includ:

asistență în caz de deces;

asistență în caz de accidente și boli grave;

asistență în caz de arest sau detenție;

asistență acordată victimelor unor infracțiuni violente;

ajutor sau repatrierea cetățenilor Uniunii Europene aflați în dificultate.

Trebuie menționat că această listă nu este exhaustivă, reprezențanții diplomatici și consulari pot acorda asistență și ajutor cetățenilor Uniunii care face o astfel de crere și în alte cazuri.

Un cetățean al Uniunii Europene poate beneficia de protecție diplomatică și consulară pe teritoriul unui stat terț doar în situația îndeplinrii cumulative a următoarelor condiții: lipsa reprezentării diplomatice și consulare a statului al cărui resortisant este cetățeanul european ce se află pe teritoriul unu stat terț sau absența unui Consul Onorific cu competență în astfel de probleme, conform desemnării acestuia de către statul pe care îl reprezintă (stat UE); persoana care solicită protecție diplomatică trebuie să dovedească faptul că este cetățean al Uniunii Europene.

Protecția oferită cetățenirlor UE de către reprezentanțele diplomatice și consulare constă și în punerea în aplicare a dispozițiilor Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare (1963). Aceste proceduri interstatale au fost menținute și la nivelul Uniunii Europene, cu mențiunea că dreptul statelor membre are un caracter preeminent și este privit individual în exercitarea acestor funcții. De aici, se poate concluziona faptul că se cere și acordul statului terț.

În afara situațiilor de urgență, cetățenii Uniunii care solicită asistență diplomatică și consulară din partea alti stat membru, nu pot beneficia de ajutor pecuniar sau alte cheltuieli, fără a primi acordul fără a primi statul a cărui naționalitate o are. Acordul poate fi dat și de Ministrul de Afaceri Externe al statului național.

Solicitantul se angajează să înapoieze integral ajutorul financiat acordat sau cheltuielile efectuate, și dacă este cazul, se va achita și o taxă consulară suplimentară. Autoritățile statului membru al cărui cetățean este solicitantul poate renunța la aceste exigențe. Angajamentul de a rambursa aceste sume este înscris într-un document care obligă cetățeanul la pata acestora. Solicitantul, cetățean al Uniunii Europene, va rambursa sumele menționate mai sus Guvernului statlui membru al cărui cetățean este, urmând ca acesta să restituie sumele Guvernului statului care a cordat asistența financiară.

2. Mecanisme de protecție a cetățenilor Uniunii Europene

Cetățenia Uniunii Europene este una dintre principalele element introduse prin Tratatul de la Maastricht în 1992, aceasta venind în completarea cetățeniei naționale, fără a o înlocui pe aceasta din urmă. Cetățenia UE aduce cu sine o serie de drepturi și garanții, în ceea ce privește obligațiile celor care dețin cetățenia tratatele nu fac multe precizări. Putem deduce de aici, că obligațiile sunt cele care revin prin cetățenia națională.

Prin crearea cetățeniei UE, s-a încercat reducerea deficitului democratic, problemă cu crae Uniunea s-a confruntat în ultimii 20 de ani, consolidând valorile democratice și cooperarea între statele membre.

În același timp, contribuie la stabilirea unei identăți; prin cetățenia UE instituită în 1992 cetățenii se pot identifica mai bine cu Uniunea Europeană, drepturile acestora fiind recunoscute și respectate oriunde pe teritoriul Uniunii.

Prin Tratatul de la Maastricht și mai ales prin crearea cetățeniei Uniunii Europene a fost marcată o nouă etapă în procesul de formare a unei uniunii mai strânse între popoare. Cetățenia Uniunii Europene leagă astfel aceste popoare, deținătorii având aceleași drepturi și fiind egali.

Principalele beneficii aduse prin instituirea cetățeniei unionale sunt:

posibilitatea de a se deplasa și de a-și stabili domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre;

posibilitatea de a vota și candida la la alegerile municipale și europene care se desfășoară în statul în care domiciliază;

protecție asigurată de autoritățile diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru;

dreptul de a se adresa Parlamentului European și Ombudsmanului European.

O parte dintre aceste beneficii vor fi prezentate în detaliu în secțiunile ce urmează, punând în evidență legilsația în vigoare, procedurile pe care cetățenii trebuie să le ureze, precum și posibile rezultate ale acestor acțiuni.

Dreptul de a adresa petiții Parlamentului European de a transmite plângeri Ombudsmanului European dreptul de a solicita și beneficia de protecție diplomatică și consulară din partea autorităților competent din statele membre reprezintă mecanisme mecanisme de protecție a cetățenilor Uniunii Europene. Aceștia au nevoie de protecție în situațiile în care constată că le sunt încălcate drepturile chiar de către instituțiile europene sau de către state membre.

Astfel, chiar și înainte de instituirea cetățeniei UE, aceștia și-au căutat dreptatea legală la instituții independente, precum este Ombudsmanul, fiind unanim recunoscut că reprezintă o garanție nejurisdicțională de protejare a drepturilor cetățenilor în relațiile cu administrația.

Am menționat în capitolul anterior, că multe state europene au preluat modelul suedez al Ombudsmanului fiind create autorități administrative independente asemănătoare.

Astfel, acest model a fost preluat și la nivelul Uniunii Europene, instituția fiind creată prin decizia Adunării Parlamentare nr. 262 din 9 martie 1994. Cea mai mai importantă dintre atribuțiile avute este aceea de a se ocupa de proasta administrare a activității instituțiilor, organismelor, birouriolor UE.

În capitolele ce urmează vor fi prezentate în detaliu toate aceste mecansime de protecție a cetățenilor Uniunii Europene.

2.1 Ombudsmanul European

2.1.1 Ombudsmanul European – legislația în vigoare

Instituție introdusă prin Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut și ca Tratatul de la Maastricht), Ombudsmanul European este împuternicit să primească plângeri din partea cetățenilor Uniunii Europene împotriva administrației europene, pe baza cărora acesta va desfășura anchete în vederea soluționării problemelor expuse. Dacă Ombudsmanul European consideră că problema poate fi soluționată la nivelul autorităților naționale sau de către instituțiile membre ale Rețelei Europene a Ombudsmanilor, acesta poate redirecționa cazul reclamantului către una dintre insituțiile rețelei, sfătuindu-l pe reclamant în acest sens.

Ombudsmanul European contribuie la diminuarea deficitului democratic de care Uniunea Europeană a fost acuzată în ultimii douăzeci de ani, de asemenea, este una dintre principalele instituții care apără drepturile cetățenilor înscrise în Tratatele Uniunii și în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Acesta este creatorul Codului de Bună Administrare care expune exemplele de bună administrare, după cum îi zice și numele, care este de altfel și unul dintre drepturile fundamentale de care cetățenii UE beneficiază. Activitatea Ombudsmanului European constă, în principal, în soluționarea problemelor de administrare defectuoasă (din partea administrației europene) care poate aduce atingere drepturilor cetățenilor Uniunii.

Statutul și condițiile generale de exercitare a funcției de Ombudsman sunt prevăzute în Decizia Parlamentului European din 9 martie 1994 (94/262/CECO, CE, EURATOM). Această decizie a fost fundamentată și pe caracterul independent al Ombudsmanului European în desfășurarea activității sale; de altfel, Ombudsmanul își anagajamentul solemn în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene. Activitatea sa constă în efectuarea, din proprie inițiativă sau în urma plângerii adresate de un cetățean/un grup de cetățeni UE, tuturor anchetelor considerate justificate în soluționarea problemei semnalate.

Precum am observat și în captiolul anterior, plângerile adresate Ombudsmanului European vizează cazurile de administrare defectuoasă, iar în urma anchetelor desfășurate, acesta prezintă în fața Parlamentului European un raport privind rezultatele obținute. Amintim că plângerile adresate pot fi împotriva administrației europene, nu și a celei naționale sau regionale.

În vederea exercitării funcției sale, instituțiile și organele europene au obligația de a furniza Ombudsmanului European informațiile necesare derulării anchetei, exceptând cazurile în care informațiile sunt clasate ca secrete. În acest caz, Ombundsmanul trebuie să informeze Parlamentul European cu privire la acest aspect .

Instituțiile și organele comunitare sunt obligate conform reglementărilor europene să furnizeze Ombudsmanului European informațiile necesare desfășurării anchetei pentru a clarifica și soluționa cazurile de administrație defectuoase ce i-au fost aduse la cunoștință. Însă, acestea pot refuza să furnizeze informații sau accesul la alte documente din motive ce țin de păstrarea secretului și pot fi justiicate în mod corespunzător. Articolul 3, alineat 2 din Decizia 94/262/CECO, CE, EURATOM care prevede posibilitatea instituțiilor de a refuza accesul Ombudsmanului la informații și documente secrete a fost modificat prin Decizia 2008/587/CE, Euratom, astfel că accesul la documentele clasate ca fiind secrete se va face în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei. Mai exact, articolul 9 din regulamentul mai sus menționat, prevede că documentele cu conținut extrem de sensibil vor fi supuse unui regim special . Instituțiile care acordă accesul la aceste documente secrete au obligația de a-l informa în prealabil pe Ombudsmanul European de statutul acestora, acesta din urmă având obligația de a nu divulga conținutul informațiilor. În situația aceasta, se va încheia un acord interinstituțional, între Ombudsman și instituția sau organismul european(ă) care va furniza informațiile clasificate drept secrete, cu privire la condițiile de utilizare a documentelor care fac subiectul secretului profesional.

În cazul în care documentele secrete emană de la un stat membru, Ombudsmanul European poate primi accesul la astfel de informații numai cu acordul statului respectiv, obținut ulterior informării acestuia.

De asemenea, statele membre au obligația să furnizeze informații prin intermediul reprezentanțelor acestora la nivelul UE, care pot contribui la soluționarea anchetei desfășurate de Ombudsman în vederea clarificării unui caz de administrare defectuoasă. Această ultimă dispoziție este introdusă prin Decizia de modificare a Deciziei 94/262/CECO, CE, Euratom privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului.

Precum am menționat anterior, Ombudsmanul European are obligația de a păstra secretul profesional și de a nu divulga conținutul documentelor secrete, însă această obligație le revine și funcționarilor și altor agenți din cadrul instituțiilor și organelor europene. Aceștia din urmă au obligația de a respecta dispozițiile Statutului funcționarilor, dar și de a depune mărturie la cererea Ombudsmanului.

Decizia privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului, mai exact art. 1, stipulează că Ombudsmanul European nu poate interveni într-o procedură pe rolul unei instanțe și nu poate pune la îndoială o decizie a instanței, limitele funcției sale fiind stabilite în tratate și decizii adoptate de Parlamentul European.

Plângerile pot fi adresate de orice cetățean al Uniunii și de persoane fizice sau juridice, având reședința sau sediul într-unul din statele membre UE, cu privire la situațiile de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor europene, excluzând Curtea de Justiție a UE și Tribunalul de Primă Instanță.

Alte situații care pot fi reclamate fac referire la relațiile de muncă între instituțiile europene și alte organisme ale UE și funcționarii acesteia sau alți agenți; acestea pot fi anchetate de Ombudsman dacă persoana care a înaintat plângerea a epuizat procedurile interen prevăzute în Statutul funcționarilor și ulterior expirării termenelor de răspuns din partea autorităților sesizate în acea cauză.

Potrivit Deciziei 2008/587/CE, Euratom, de modificare a Deciziei 94/262/CECO, CE, Euratom, în situația în care Ombudsmanul European ia la cunoștință de fapte care cad sub incidența dreptului penal, acesta trebuie să informeze instituțiile naționale competente, precum și instituțiile, organele sau agențiile europene care pot acționa în materie penală.

De asemenea, potrivit articolului 5 din Decizia 2008/587/CE, Euratom, pentru o mai bună desfășurare a anchetei, Ombudsmanul European poate colabora cu instituțiile de același tip respectând legislația națională în domeniu, această colaborarea având scopul de a proteja drepturile fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene.

Ombudsmanul Europea își desfășoară activitatea în condiții de independență, deși este o emanație directă a Parlamentului European, fără a solicita sau accepta instrucțiuni din partea altor instituții, organisme sau din partea guvernelor naționale.

2.1.2 Procedura de înaintare a plângerilor și desfășurarea anchetei

În ceea ce privește procedura de înaintare a plângerilor către Ombudsmanul European, legislatorul precizează în art. 2 alineatele (3) și (4) din Deciziei 94/262/CECO, CE, Euratom privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului, faptul că acestea trebuie înainte în termen de doi ani de la data la care au avut loc faptele sau acțiunile care constituie motivul plângerii și să respecte toate demersurile și procedurile administrative înscrise în legislația UE. De asemenea, în dispozițiile actului normativ este prevăzută obligația ca plângerea înaintată să menționeze obiectul acesteia și identitatea persoanei care a înaintat-o, precum și instituția împotriva căreia a fost înaintată plângerea.

Cetățenii care doresc să se informeze cu privire la procedura de înaintare a plângerilor pot găsi informații într-un ghid interactiv disponibil pe pagina de internet a Ombudsmanului European.

Plângerile pot fi adresate Ombudsmanului European în oricare dintre limbile oficiale ale UE și pot fi adresate sub formă de scrisoare sau electronic, completând un formular pus la dispoziția cetățenilor.

Nu este obligatoriu ca persoana care înaintează plângerea către Ombudsman să fie direct afectată de un caz de administrare defectuoasă, însă este prevăzută obligația de a contacta instituția, organismul sau agenția împotriva căreia a fost făcută plângerea, cu privire la situația menționată în aceasta.

Plângerile înaintate de cetățeni sunt înregistrate în termen de o săptămână de la primire, iar persoana în cauză va fi informată la rândul său cu privire la procedurile care vor urma, vor primi, de asemenea, și datele de contact ale persoanei care se va ocupa de plângerea sa, precum și o serie de informații referitoare la protecția datelor personale incluse în plângerea transmisă.

Fiecare plângere primită este analizată, determinându-se astfel dacă este de competența Ombudsmanului European, iar în caz contar persoana care înaintează această plângere este sfătuită să contacteze alte instituții competente în materie, de cele mai multe ori fiind sfătuite să contacteze instituțiile membre ale Rețelei Europene a Ombudsmanilor sau Comisia pentru Petiții a Parlamentului European, în funcție de motivul plângerii. În situația în care plângerile transmise nu sunt de competența Ombudsmanului European, echipa acestuia va explica motivele pentru care cazul relatat nu este de compoetența acestuia, oferind, așa cum am menționat anterior, sfaturi cu privire la instituțiile care pot lua măsuri în soluționarea problemei semnalate.

Când este posibil, reclamantul poate fi direcționat către instituția sau autoritatea care poate prelua cazul său.

În situația în care problema expusă în plângerea transmisă către Ombudsmanul European este de competența sa, acesta va verifica dacă plângerea întrunește condițiile de admisibilitate și va hotărî în termen de o lună dacă va fi deschisă o anchetă. Dacă răspunsul este unul negativ, Ombudsmanul trebuie să justifice reclamantului decizia sa.

În schimb, dacă se hotărăște deschiderea unei anchete, Ombudsmanul European are posbilitatea să:

solicite reclamantului mai multe informații care pot clarifica problema expusă, astfel Ombudsmanul European poate decide fie continuarea anchetei, fie încetarea acesteia sau poate solicita instituției împotriva căreia s-a formulat plângerea o poziție cu privire la problema semnalată;

poate analiza documentele emise de instituțiile în cauză, pentru a stabili dacă este nevoie să solicite acesteia mai multe informații cu privire la problema expusă;

ca alternativă la deschiderea unei anchete de administrare defectuoasă, Ombudsmanul European poate contacta (informal) instituția pentru găsirea în comun a unei soluții. De cele mai multe ori, Ombudsmanul European apelează la această alternativă în situațiile în care instituția nu a răspuns la timp unei solicitări din partea cetățeanului reclamant sau răspunsul a fost considerat inadecvat.

În 2012, conform Raportului Anual, 53 dintre cazurile prezentate Ombudsmanului au fost soluționate aplelând la această alternativă, îmbunătățind activitatea instituțiilor împotriva cărora au fost înaintate plângeri.

Pe perioada desfășurării anchetei, Ombudsmanul European informează reclamantul cu privire la fiecare procedură și acțiune întreprinsă, cu privire la pașii pe care îi presupune ancheta deschisă.

2.1.3 Activitatea Ombudsmanului European – Raportul anual 2012

Anul 2012 a fost unul activ pentru instituția Ombudsmanului European, cu o creștere de 18% a numărului de anchete deschise față de anul 2011 și cu o creștere de 23% a numărului de anchete finalizate, comparativ cu același an, iar numărul plângerilor transmise care nu erau de competența Ombudsmanului European a scăzut, fapt care reflectă succesul ghidului interactiv. Potrivit datelor prezentate în Raportul Anual, 2442 de cazuri au fost transmise Ombudsmanului European în anul 2012, față de 3046 în anul 2008, datorită faptului că plângerile sunt adresate instituțiilor competente în soluționarea lor. De exemplu, conform acelorași date, 60% din plângerile adresate în 2012 Ombudsmanului European erau de competența autorităților naționale și a membrilor Rețelei Europene a Ombudsmanilor, astfel că reclamanții au fost direcționați către acestea.

În ceea ce privește perioada medie de soluționare a plângerilor transmise, media a crescut în 2012 la 11 luni față de 2008, când perioada medie era de 10 luni; această creștere este explicată de faptul că număril plângerilor transmise către Ombudsmanul European a crescut față de 2008.

Fig. 1 – Numărul de plângeri din cadrul mandatului în prioada 2003-2012, file:///C:/Users/user/Downloads/ar_2012_ro.pdf

Din totalul plângerilor transmise către Ombudsmanul European în 2012, în jur de 53% au vizat Comisia Europeană, având în vedere că este principala instituție care ia decizii cu un impact direct asupra cetățenilor UE. Comisia este urmată de EPSO (Oficiul European pentru Selecția Personalului) împotriva căreia cetățenii Uniunii au înaintat 17% dintre plângeri, mult mai mult decât în 2008 (mai exact în 2008 au fost înaintate 42 de plângeri, iar în 2012 au fost transmise 78 de plângeri. O adevărată îngrijorare a reprezentat-o modalitatea de a răspunde la unele dintre problemele semnalate. Alte 24 de plângeri, reprezentând 5% dintre total, au fost împotriva Parlamentului European. Plângerile înaintate de către cetățenii Uniunii Europene au vizat și alte instituții europene decât cele mai sus menționate.

Principalele cazuri expuse în plângerile adresare Ombudsmanului European au vizat: deschidere și transparență, accesul la informații publice și datele personale (22% din totalul plângerilor); Comisia – gardian al Tratatelor (22% din totalul plângerilor înaintate); acordarea de granturi (7% din plângeri); executarea contractelor (4%); administrație (17% din plângeri); concursuri și proceduri de selecție (21%); aspecte legate de instituții, politici publice (12%).

Din cele 390 de plângeri soluționate în 2012, 10 dintre acestea au fost deschise din inițiativa Ombudsmanului European. Potrivit Raportului Anual, în 82% din cazuri, instituțiie, organismele și agențiile europene au urmat recomandările Ombudsmanului, impactul acestuia fiind unul pozitiv . Astfel, încrederea cetățenilor în instituțiile și organismele Uniunii Europene crește, nu doar prin faptul că plângerile înaintate sunt soluționate generând răspunsurile sau acțiunie așteptate, dar și prin faptul că instituțiile țin seamă mai departe de recomandările venite din partea Ombudsmanului, îmbunătățindu-și activitatea și dialogul cu cetățenii UE.

Revenind la numărul de plângeri adresate Ombudsmanului European în 2012, observăm în raportul elaborat că 1467 dintre plângerile elaborate au fost de competența membrilor Rețelei Europene a Ombudsmanilor.

Dintre plângerile care erau de competența Ombudsmanului European (740 de plângeri), 228 nu au îndeplinit condițiile de admisibilitate. Aceste două aspecte expuse în raport pot indica faptul că portalul Ombudsmanului European și ghidul interactiv ar trebui îmbunătățite și dezvoltate astfel încât să ofere informațiile necesare pentru a-i direcționa către instituțiile și autoritățile competente în soluționarea problemelor cu care se confruntă.

Fig. 2 – Plângeri în cadrul mandatului Ombudsmanului European, file:///C:/Users/user/Downloads/ar_2012_ro.pdf

Conform datelor din Raportul Anual din 2012, din totalul plângerilor primite 18,3% au fost examinate și apoi au fist deschise anchete în vederea soluționării problemelor, 57,1% dintre plângeri au fost finalizate prin recomandări sau au fost transferate către autoritatea competentă și în din cazuri 24,6% reclamanții au fost informați că nu se mai putea face nicio recomandare .

Fig. 3 – Evoluția număruilui de anchete, file:///C:/Users/user/Downloads/ar_2012_ro.pdf

2.2 Comisia pentru Petiții a Parlamentului European

2.2.1 Legislația în vigoare. Procedura de înaintare a petițiilor

Dreptul de petiție este un drept clasic, ce se regăsește în constituțiile naționale ale statelor membre UE și care a fost preluat la nivelul acesteia prin Tratatul de la Maastricht.

Acest drept contribuie la implicarea directă cetățenilor UE în formarea Uniunii, fiind treptat considerat un drept de libertate, un drept civil sau un drept politic.

De asemenea, dreptul de petiționare de care beneficiază rezidenții Uniunii Europene reprezintă și un mecanism de control al Parlamentului European asupra activității instituțiilor, organismelor și agențiilor europene. Astfel, observăm importanța acestui drept la nivelul Uniunii, contribuind atât la informarea și participarea directă cetățenilor în conturarea comunității, cât și la îmbuntățirea și transparentizarea activității instituțiilor europene în aplicarea tratatelor.

Este important de subliniat obligația Comisie pentru Petiții a Parlamentului European de a informa cetățenii cu privire la statutul petiției, odată ce este primită de Comisie, și care va fi decizia cu privire la aceasta. De altfel, Parlamentul European și organismele însărcinate cu soluționarea petițiilor primit pot colabora cu autoritățle naționale în vederea stabilirii cazurilor expuse în petiții și soluționării problemelor prezentate. În această situație, putem face din nou legătura cu mecanismul de control de care beneficiază Parlamentul European.

Orice cetățean al Uniunii Europene poate înainta, individual sau în asociere cu alte persoane sau alți cetățeni UE, petiții Parlamentului European, conform articolului 227 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Potrivit acestui articol, pot fi înaintate petiții „privind un subiect care ține de domeniile de activitate ale Uniunii și care îl privește în mod direct” .

De asemenea, dreptul de petiționare este reglementat și de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, astfel articolul 44 prevede posibilitatea cetățenilor UE care au reședința într-unul statele membre de transmite petiții Parlamanentului European cu privire la cazuri și probleme care au legătură cu domeniile de activitate ale UE, așa cum am relatat anterior.

Acest drept poate fi exercitat, „în tăcerea Tratatelor […] și de rezidenți din statele terțe prezenți pe teritoriul Uniunii”.

Cu privire la obiectele petițiilor și domeniile de activitatea ale UE și Parlamanentului European, mai multe pot fi găsite și pe pagina de internet a Comsiei pentru Petiții a Uniunii Europene, unde cetățenii pot apela la ghiduri interactive care au rolul de a-i informa în legătură cu drepturile lor. Potrivit unei liste exhaustive, petițiile pot avea următoarele obiecte (care se încadrează în domeniile de interes ale UE și pentru care aceasta este responsabilă):

drepturile cetățenilor Uniunii Europene ce decurg din Tratatele UE;

aspecte legate de mediu;

protecția consumatorilor;

libertatea de circulație a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și piața internă;

aspecte legate de ocuparea forței de muncă și politică socială;

recunoașterea calificărilor profesionale;

alte probleme legate de impementarea legislației UE.

După cum putem observa, petițiile vizează o gamă largă de probleme, astfel că prin intermediul acestora, Parlamentul poate atrage atenția în cazurile de încălcare a drepturilor cetățenilor UE de către statele membre și autoritățile naționale și locale sau de către alte instituții publice din cadrul acestora.

În cadrul Regulamentului Parlamentului European este prevăzut dreptul de petiționare de care beneficiază cetățenii și rezidenții Uniunii, fiind detaliată și procedura de examinare a petițiilor. Articolul 201 din regulamentul anterior menționat prevede dreptul oricărui cetățean al Uniunii Europene, precum și al oricărei persoane fizice sau juridice cu reședința sau sediul pe teritoriul statelor membre, de a transmite individual sau în asociere cu alte persoane, Parlamentului European petiții, redactate într-o limbă oficială a UE. Este prevăzută și obligația de a include în petiție numele, cetățenia și domiciul/sediul petiționarilor, iar în cazul în care petiția este semnată de mai multe persoane, acestea vor desemna un reprezentant și reprezentanți supleanți care vor fi considerați supleanți.

Conform aceluiași articol, petițiile înaintate pot fi retrase în orice moment, acestea devenind nule.

Petițiile se înscriu într-un registru general, în ordinea primirii, iar dacă acestea nu îndeplinesc condițiile de admisibilitate, vor fi arhivate. Semnatarii vor fi anunțați cu privire la decizia luată și motivele pentru care petiția a fost respinsă. Inadmisibilitatea petiției este stabilită atunci când aceasta nu se încadrează în domeniile de activitatea a Uniunii Europene, în cazul în care obiectul acesteia este de comptența autorităților naționale și nu de cel al Comisiei pentru Petiții; în funcție de obiectul acesteia, petiționarii pot fi direcționați către instituțiile competente în soluționarea problemei expuse. Astfel, acele petiții care vor avea ca obiect administrarea defectuoasă în cadrul instituțiilor europene vor fi direcționate către Ombudsmanul European, instituție competentă în analiza și soluționarea unor astfel de cazuri. Petițiile pot fi direcționate și către alte instituții pe care comisia le consideră competente, incluzând autoritățile naționale din cadrul statelor membre.

În situația în care petițiile sunt considerate admisibile, acestea vor fi incluse într-un registru electronic unde pt primi sprijinul altor cetățeni, acordat prin semnături electronice.

Comisia poate elabora un raport care va fi supus votului sau poate depune o propunere de rezoluție în Parlament care, ulterior, se vor înscrie pe ordinea de zi; de asmenea, poate solicita avizul unei alte comisii cu competențe specifice în legătură cu problema expusă. Când raportul abordează aplicarea sau interpretarea legislației UE sau propuneri de modificări legislative, comisia competentă este asociată. Comisia competentă acceptă fără vot propunerile de rezoluție sau modificări ale legislației UE. Dacă acestea nu sunt acceptate, comisia asociată le poate prezenta direct în plen.

În ceea ce privește conținutul petițiilor înregistrate, acesta se va face public din motive de transparență. Cu toate acestea Regulamentul Parlamentului European stabilește că petiționarul poate solicita Comsiei pentru Petiții a Parlamentului European să nu publice numele acestuia (solicitare pe care Parlamentul European trebuie să o respecte) sau să nu publice aspecte legate de conținutul petiției, fiind tratată în regim de confidențialitate.

Petițiile înaintate către Parlamentul European pot lua diferite forme, fie că sunt plângeri, un apel adresat PE, fie că sunt sesizări cu privire la încălcarea anumitor drepturi ce decurg din tratate sau cu privire la aplicarea legislației europene.

Există două modalități de depunere a petițiilor: în format electronic, prin completarea unui formular, sau pe suport de hârtie, prin intermediul poștei.

Nu este necesar ca cea de-a doua să respecte un format standard, însă trebuie să conțină datele și informațiile relevante, precum: numele petiționarului/petiționarilor; ocupația; naționalitatea; statul de reședință; semnătura. Dacă petiția este depusă în numele ununi grup de persoane (fizice sau juridice), este necesar ca aceste informații să fie furnizate pentru cel punțin o persoană din cadrul acestui grup.

O altă modalitate de depunere a petițiilor presupune completarea unui formular electronic, disponibil pe pagina de internet a Comisiei pentru Petiții a Parlamentului European, unde petiționarul este rugat să furnizeze aceleași informații ca în cazul celei depuse pe suport de hârtie. De asemenea, este solicitată și o adresă de mail, astfel încât petiționarul să primească un răspuns de confirmare. Orice alte informații suplimentare, anexe sau documente justificative vor fi transmise prin poștă către Comisia pentru Petiții.

Petițiile pot fi depuse la Comisia din cadrul Parlamentului European într-una dintre limbile oficiale ale Uniunii; în cazul în care o petiție este depusă într-o altă limbă decât cele menționate, aceasta va fi acceptată doar dacă va cuprinde și un rezumat sau o traducere într-o limbă a UE. În caz contrar, se va constata că nu îndeplinește condițiile de admisibilitate și va fi arhivată.

Precum am menționat și anterior, numele și conținutul petiției vor fi făcute publice, dacă nu se solicită altfel, iar numele petiționarului și numărul alocat cazului vor fi publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Dreptul de petiționare exercitat de cetățenii UE și rezidenți provenind din state terțe permite participarea activă la îmbunătățirea relației dintre Uniune și cetățenii acesteia, atrăgând atenție asupra acelor instituții ce se fac vinovate de nerespectarea dreptului european, care la rândul lor pot afecta cetățeanul.

Cetățenii și rezidenții Uniunii Europene sunt încurajați să utilizeze aceste mecanisme de protecție pentru a spori puterea cetățeanului și pentru a apropia instituțiile europene de aceștia. De asemenea, Comisia pentru Petiții are obligația de a-și consolida rolul în cadrul UE și de a promova principiile democratice, de a conlucra cu statele membre, cu Comisia Europeană, cu Ombudsmanul European, precum și cu alte instituții care garantează respectarea și aplicarea legislației europene. Procedura de depunere a petițiilor vine în completarea altor mecanisme de protecție și altor căi de atac, cum ar fi plângerile adresate Ombudsmanului European, întrucât Comisia pentru Petiții colaborează îndeaproape cu Ombudsmanul European și alte comisii din cadrul Parlamentului European.

SOLVIT (un serviciu oferit de administrația națională a fiecărei țări din UE, precum și de cele din Islanda, Liechtenstein și Norvegia), de asemenea, este un mecanism de protecție la dispoziția cetățenilor UE, care poate fi utilizat de către aceștia pentru o soluționare rapidă a acelor probleme determinate de neaplicarea sau aplicarea necorespunzătoare legislației europene în diferite domenii de activitate a UE.

2.2.2 Acitivitatea Comisiei pentru petiții a Parlamanetului European – Raportul anual 2012

Conform Raportului referitor la activitățile Comisiei pentru petiții în anul 2012, în acel an au fost înregistrate 1986 de petiții (cele mai multe dintre acestea au avut ca o biect drepturile fundamentale, mediul, piața internă, criza economică), dintre care 1406 au fost declarate admisbile, iar restul de 580 nu au îndeplinit condițiile de admisibilitate.

Petițiile primite în anul 2012, s-au axat pe probleme generate de presupuse încălcări ale dreptului Uniunii Europene în domenii precum: drepturi fundamentale, mediu, piața internă și dreptul de proprietate. Drepturile fundamentale sunt printre principalele subiecte ale petițiilor adresate Parlamentului European, expunând problemele legate de drepturile persoanelor cu handicap, drepturile copiilor, drepturile de proprietate, dreptul la libera circulație, discriminare.

Din totalul petițiilor transmise în 2012, 500 de petiții reclamă posibile încălcări ale drepturilor fundamentale, solicitând o protecție a valorilor europene; 25,1% dintre petiții au semnalat o încălcare a drepturilor înscrise în Cartă și în tratate, cu peste 4% mai mult ca în 2011 și mai mult cu 5% în comparație cu 2010. Aceste cifre sunt îngrijorătoare, mai ales că în ultimii ani putem observa o creștere a cazurilor de încălcare sau nerespectare a drepturilor fundamentale de care beneficiază cetățenii Uniunii coform tratatelor.

Instituțiile europene au sarcina și obligația de a respecta și garanta drepturile fundamentale ce decurg din tratate, iar autoritățile naționale au obligația de a aplica și respecta legislația europeană; astfel Comisia pentru Petiții a Parlamentului European are misiunea de a căuta în numele cetățenilor Uniunii căi extrajudiciare de soluționare a problemelor cu care se confruntă și de a promova principiile democratice și a drepturilor fundamentale. Se asigură în acest fel un sprijin în exercitarea drepturile cetățenești (acelea care decurg din Tratatele Uniunii Europene).

În 2012, Comisia pentru Petiții a acordat o atenție deosebită cazurilor reclamând încălcarea sau nerespectarea drepturilor cetățenilor UE, astfel că în prezenta lucrare vom aborda cu precădere petițiile cu acest subiect.

Numeroase petiții transmise în 2012 aduc în prim-plan dificultățile cu care se confruntă persoanele cu dizabilități și faptul că acestea nu se bucură de libertățile de care beneficiază potrivit Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități europene. O mare parte din eforturile Comisiei pentru Petiții au fost consacrate dezbaterii sensului „cetățeniei Uniunii Europene”, întrucât petițiile transmise dovedesc faptul că cetățenii UE și rezidenții de pe teritoriul statelor membre se confruntă cu obstacole în exercitarea drepturilor ce le revin, inclusiv cele transfrontaliere, care pot avea impact asupra activităților cotidiene și asupra bunăstării cetățenilor.

Precum am menționat anterior, 500 (25,1%) dintre petițiile înregistrate în 2012 au avut ca subiect drepturile fundamentale – pe subiecte legate de justiție au fost admise 242 de petiții (12,2%); pe subiecte legate de dizabilități 10 petiții (0,5%); pe subiecte de drepturi de proprietate au fost înregistrate 47 de petiții (24,2%).

Putem observa, analizând aceste cifre, că cei mai mulți cetățeni UE și rezidenți pe teritoriul statelor membre au semnalat posibile cazuri de injustiție în care aceștia au fost implicați și care au avut un impact major asupra lor. În comparație cu anii anteriori, numărul de petiții pe subiecte de drepturi fundamentale (dizabilități, justiție, proprietate) a crescut, de aici am putea deduce ca încă există deficiențe în aplicarea tratatelor și a legislației secundare a Uniunii, dacă în loc să prezentăm un număr mai mic de petiții pe aceste subiecte, acestea se înmulțesc.

În această privință pot apărea o serie de întrebări cu privire la activitatea instituțiilor și respectarea legislației europene, mai ales respectarea drepturilor cetățenilor și rezidenților pe teroritoriul UE. Instituțiile au sarcina de a promova principiile Uniunii și de a respecta drepturile cetățenilor așa cum decurg din tratate, dar creșterea numărului petițiilor care reclamă cazuri de încălcare sau nerespectare a drepturilor fundamentale poate aduce din nou în discuție deficitul democratic de care UE a fost acuzată în ultimii 20 de ani.

În același timp, creșterea numărului petițiilor transmise și înregistrate poate fi interpretat ca o conștientizare a dreptului de petiționare și exercitarea lui în vederea soluționării problemelor cu care se confruntă cetățenii. Prin exercitarea dreptului de petiționare există o dovadă incontestabilă a implicării cetățenilor în procesul decizional al Uniunii, prin semnalarea problemelor întâmpinate și atenționarea acelor instituții implicate în aceste probleme, urmând ca prin anchtetele desfășurate și soluțiile propuse activitatea instituțiilor sa fie îmbunătățite. Rezultatul poate consta și într-o directivă menită să îndrepte activitatea instituțiilor în ceea ce privește aplicarea dreptului Uniunii Europene.

Cele mai multe dintre petițiile înregistrate în 2012 au fost semnate de cetățeni de naționalitate germană (23,9%), urmați de cei de naționalitate spaniolă (15,7%); românii au transmis în acel an 140 de petiții (7,1%).

Din totalul de 1986 de petiții înregistrate, 1406 au fost declarate admisibile, iar dintre acestea 510 au fost închise printr-un răspuns direct; 853 au fostr trimise către Comisia Europeană pentru aviz; 59 dintre petiții au fost trimise altor instituții pentru aviz, iar restul de 297 au fost trimise altor părâi pentru informare .

2.2.3 Acitivitatea Comisiei pentru petiții a Parlamanetului European – Raportul anual 2013

Anul 2013 a fost desemnat „Anul European al Cetățenilor” și tot mai mulți cetățeni ai Uniunii și-au exercitat dreptul de petiționare, astfel că se observă o creșetere a numărului de petiții înregistrate. În comparație cu anul 2012, numărul petițiilor a crescut cu 45%, însemnând că au fost primite 2885 (în anul anterior au fost primite 2322 de petiții).

Din totalul petițiilor, Comisia pentru Petiții a procesul 989 de petiții, dintre care 654 au îndeplinit condițiile admisibilitate, iar 335 au fost declarate neadmisibile; 199 dintre petiții au fost declarate adimisibile, au fost examinate și închise.

În raport cu numărul populației de pe teritoriul Uniunii Europene se consideră că numărul de petiții primite este modest și nu reprezintă o sursă de îngrijorare, considerându-se că această creștere indică, de fapt, o mai mare implicare a cetățenilor și o conștientizare a drepturilor de care beneficiază. Dreptul la petiție le oferă posibilitatea de a se adresa instituțiilor, în special Parlamentului European și de a îmbuntăți, indirect, capacitatea legislatorului de a reacționa, oferind cetățenilor și rezidenților un mecanism democratic și transparent de obținere a unor soluții extrajudiciare la plângerile acestora.

Pe de altă parte, o sursă de îngrijorare o reprezintă numărul ridicat de petiții care nu îndeplinesc condițiile de admisibilitate, ceea ce ar putea necesita dezvoltarea portalului destinat Comsiei pentru Petiții. De asemenea, dezvoltarea unui ghid interactiv accesibil și pe înțelesul tuturor petiționarilor poate schimba aceste cifre, astfel încât să se înregistreze o îmbunătățire a calității petițiilor și tot mai multe dintre acestea să îndeplinească acele condiții de admisibilitate pentru a fi supuse mai departe procedurilor de examinare.

În raport sunt expuse și câteva aspecte regretabile cu privire la petițiile înregistrate, mai exact, față de anul anterior s-a dublat numărul petițiilor nesoluționate. Până la data de 11 februarie2014, data adoptării Raportului referitor la activitățile Comisiei pentru petiții în anul 2013, au fost evaluate doar 30% dintre petiții, reprezentând o altă sursă de îngrijorare, întrucât acest fapt poate determina întârzieri în găsirea unei soluții la problemele semnalate de cetățeni. Motivul acestor întârziere este expus și în raport, mai exact Comisia pentru Petiții este responsabil cu organizarea alegerii unui nou Ombudsman European; însă se atrage atenția ca astfel de situații să nu se repete și pe viitor.

Și în 2013 Comisia din cadrul Parlamentului European a primit petiții vizând o varietate mare de domenii: drepturile fundamentale; piața internă; sănătatea publică; drepturile copilului, mediu, discriminare pe motive de vârstă, drepturile persoanelor cu dizabilități; Uniune fiscală; drepturile animalelor; accesul la documente și informații de interes public; legea spaniolă referitoare la zonele de coastă, industria siderurgică și transporturile, precum și multe altele. Această varietate tematică indică încă din nou faptul că cetățenii Uniunii întâmpină dificultăți în multe dintre acțiunile în care sunt implcați în viața de zi cu zi, fie că vorbim de aplicarea legislației europene pe teritoriul statelor membre, fie că vorbim de relațiile transfrontaliere.

Parlamentul European este instituția care reprezintă cetățenii UE, membrii acestuia fiind aleși direct de către cei din urmă; cu alte cuvinte, este organismul la care cetățenii pot apela în primă instanță, iar dacă se dovedește că Parlamentul European și implicit Comisia pentru Petiții din cadrul acesteia nu sunt competente să soluționeze problema expus, cetățenii vor fi direcționați către autorități competente.

Și în raportul din 2013, Comisia pentru Petiții face mențiuni cu privire la rolul pe care îl are SOLVIT în soluționarea problemelor legate de aplicarea legislației europene în domenii precum piața internă, și totodată îndeamnă consolidarea acestui mecanism de soluționare alternativă a conflictelor.

Un element nou față de anul anterior este numărul relativ mare de petiții transmise în legătură cu impactul crizei economice asupra cetățenilor Uniunii Europene, asupra afacerilor economice și monetare din statele membre; de exemplu, au existat critici cu privire la băncile de pe teritoriul UE și refuzul acestora de a finanța micile întreprinderi pentru investiții.

La fel ca în anul 2012, Comisia pentru Petiții și-a îndreptat atenția către petițiile care vizau drepturile persoanelor cu dizabilități; multe dintre petițiile transmise au vizat drepturile fundamentale, fiind urmate de cele care aveau ca subiect dreptul mediului.

2.3 Protecția diplomatică și consulară

2.3.1 Legislația în vigoare

Tot mai mulți cetățeni ai Uniunii Europene au plănuit călătorii în afara spațiului UE, fie din motive profesionale, fie pentru agrament, iar conform unor statisitici, aproximativ 90 de milioane de cetățenii europeni fac anual călătorii în afara Uniunii. Este important ca toți cetățenii UE să beneficieze de drepturile ce decurg din tratate și care definesc cetățenia europeană, în acest caz facem referire la protecția diplomatică și consulară acordată acestora de către un alt stat membru, altul decât cel de care aparțin, pe teritoriul unui stat terț. Dreptul la protecție diplomatică și consulară este acordat în baza legislației europene, a dreptului internațional public, precum și a dispozițiilor Convenției de la Viena din 1963 privind relațiile consulare și ale Convenției de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice. Cel mai important acord internațional în materie de protecție consulară și diplomatică este Convenția de la Viena din 1963 privind relațiile consulare.

În ceea ce îi privește pe cetățenii Uniunii Europene, dreptul la protecție diplomatică și consulară a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht, preluat și îmbunătățit prin semnarea Tratatului de la Amsterdam și inclus în versiunea consolidată a Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene.

Dreptul cetățenilor UE la protecție diplomatică și consulară a fost introdus și în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, mai exact în Titlul V (art. 46), care este dedicat drepturilor cetățenești.

Articolul 21 lit. c) din TCE prevedea dreptul cetățenilor europeni de a beneficia de protecție diplomatică și consulară pe teritoriul unui stat terț, dacă statul al cărui resortisant este nu are reprezentanță diplomatică, urmând ca după 31 decembrie 1993, statele membre să stabilească normele necesare în vederea asigurării acestui drept. Articolul 20 din Tratatul de la Amsterdam, care prevede dreptul la protecție diplomatică și consulară, a fost apoi completat: „Statele membre stabilesc între ele normele necesare și angajează negocierile internaționale necesare în vederea asigurării acestei protecții”.

Dreptul cetățenilor UE la protecție diplomatică a fost ulterior dezvoltat prin tratatele semnate, putem observa că și prin Tratatul de la Amsterdam au fost introduse dispoziții noi cu privire la acest drept. Completări regăsim și în versiunea consolidată a Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene.

Articolul 20 din TFUE face referire la cetățenia Uniunii, fiind înscrise o parte din drepturile pe care cetățenii UE le pot exercita, iar alin. (2), lit. c) menționează în special dreptul la protecție diplomatică și consulară pe teritoriul unui stat și art. 23 precizează: „Orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru, al cărui resortisant este, nu este reprezentat, de protecția autorităților diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat”. Acest articol, include dispoziții referitoare la unul dintre drepturile cetățenilor Uniunii Europene, dar și la aplicarea principiului nediscriminării, solicitantul având parte de același tratatement ca un cetățean al statului reprezentat, precum și orice alt cetățean UE.

De asemenea, art. 23 prevede că statele membre adoptă dispozițiile necesare și angajează negocierile internaționale în vedere acordării protecției diplomatice. Consiliul poate adopta directive care să să stabilească măsurile de cooperare și coordonare pentru facilitarea protecției; Consiliul va hotărî în conformitate cu procedura legislativă specială și după consultarea Parlamentului European.

Așadar, urmărind aceste dispoziții, putem remarca faptul că se face trimitere la cooperarea interstatală și la coordonarea misiunilor diplomatice și consulare pentru ca cetățenii UE să își poată exercita acest drept în afara statelor membre.

Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană prevede prin dispozițiile articolului 35 punerea în aplicare a dreptului la protecție de către misiunile diplomatice și consulare ale statelor membre UE pe teritoriul statelor terțe.

În literatura de specialitate, se consideră că printre principalele avantaje ale cetățeniei Uniunii Europene se numără dreptul la protecție diplomatică și consulară, mai ales dacă avem în vedere datele prezentate la începutul acestui subcapitol cu privire la călătoriile dincolo de granițele Uniunii sau în alte state terțe (europene). În afara Uniunii, nu toate statele membre au reprezentanțe consulare sau diplomatice în state terțe, astfel că cetățenii UE aparținând unuia dintre statele membre pot beneficia de protecție din partea altor state membre.

Uniunea Europeană dispune, de asemenea, de o serie de instrumente legislative care asigură acordarea protecției diplomatice și consulare cetățenilor europeni aflați pe teritoriul unui stat terț. Precum am menționat anterior, Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene prevăd prin dispozițiile acestora condițiile de acordare a protecție de către reprezentanța consulară sau diplomatică unui alt stat membru, modalitatea de stabilire a cadrului legislativ, precum și implementarea acestor prevederi.

Un alt instrument legislativ îl reprezintă Decizia nr. 95/553/CE din 19 decembrie 1995, referitoare la protecția acordată cetățenilor Uniunii Europene de către reprezentanțele consulare și diplomatice. Decizia Consiliului prevede dreptul fiecărui cetățean al UE de a beneficia de protecție consulară din partea reprezentanței diplomatice și consulare a unui stat membru, în situația în statul pe al cărui teritoriu se află nu există nicio reprezentanță permanentă accesibilă sau un consul onorific accesibil și competent cu privire la acest aspect.

În dispozițiile Deciziei nr. 95/553/CE sunt incluse condițiile necesare a fi îndeplinite de către solicitanți în vederea acordării protecției diplomatice și consulare, iar articolul 2 prevede obligația reprezentanțelor consulare de a răspunde solicitării persoanei în cauze. Același articol impune și stabilirea prin acte justificative (pașaport sau carte de identitate; în caz de pierdere a acestora trebuie prezentate orice alte documente justificative) a cetățeniei persoanei solicitante. Aceasta trebuie să fie cetățean al unui stat membru al UE, dobândind astfel și cetățenia Uniunii, care vine în completarea celei naționale, fără a o înlocui pe aceasta.

Reprezentanțele diplomatice și consulare cărora solicitantul li se adresează au obligația de a acorda protecție acestuia în aceleași condiții ca și resortisanții statului reprezentat, tratându-l ca pe un cetățean al acestui stat.

Analizând articolele articolele menționate anterior din Decizia nr. 95/553/CE, precum și dispozițiile tratatelor Uniunii în domeniu, acordarea protecției diplomatice și consulare din partea reprezentanțelor consulare ale altui stat membru UE necesită îneplinirea următoarelor condiții:

solicitantul trebuie să posede cetățenia unui stat membru al Uniuinii și implicit a UE, demonstrând acest aspect prin documente justificative;

persoana care solicită protecția diplomatică și consulară se află pe teritoriul unui stat terț, în afara Uniunii Europene;

statul membru din care provine solicitantul nu are reprezentanțe diplomatice și consulare pe teritoriul statului terț pe care cetățeanul se află;

existența pe teritoriul statului terț a unei reprezentanțe diplomatice și consulare a unui aalt stat membru al Uniunii Europene.

Aceste condiții trebuie îndeplinite cumulativ astfel încât reprezentanța diplomatică sau consulară să poată acorda solicitantului protecție.

În ceea ce privește asistența acordată de reprezentanțele diplomatice și consulare, aceasta constă în:

asistență în caz de deces;

asistență în caz de accident sau boală gravă;

asistență în caz de arest sau detenție;

asistență acordată victimelor unor infracțiuni grave;

ajutor și repartierea cetățenilor Uniunii Europene aflați în dificultate.

Precum am menționat și în capitolul anterior, lista prezentată mai sus nu este exhaustivă, articolul 6, alineat (2) precizând că reprezentanțele consulare și diplomatice ale statelor membre pe teritoriul unui stat terț pot acorda asistență cetățenilor UE și în alte cazuri : „orice alt tip de ajutor poate fi acordat cetățenilor care fac cerere în acest sens” . Reprezentanțele diplomatice și consulare vor putea coopera cu autoritățile naționale din cadrul statelor membre în vederea acordării asistenței.

Referitor la acordarea asistenței, în special asistență financiară, Decizia 95/553/CE prevede că nu se poate acorda un ajutor sau un avans financiar în beneficiul unui cetățean al Uniunii Europene fără permisiunea autorităților competente din statul membru al cărui resortisant este. Permisiunea este acordată de Ministerul de Afaceri Externe a statultui respectiv sau de cea mai apropiată misiune diplomatică a acestuia. Ajutorul financiar poate fi acordat de reprezentanțele diplomatice și consulare, fără a aștepta permisiunea statului de proveniență a solicitantului, doar în situații de urgență.

Solicitantul care beneficiază de ajutor sau avans financiar are obligația de rambursa întreaga valoare a acestuia, precum și a unei taxe consulare notificată de autoritățile competente. Solicitantul poate fi scutit de rambursarea sumei, dacă autoritățile statului membru a cărui cetățenie o are va renunța la această cerință.

Angajamentul de rambursare ia forma unui act prin care cetățeanul UE solicitant este obligat la restituirea sumelor acordate acestuia de către reprezentanța unui alt stat membru. Suma și taxele consulare vor fi rambursate guvernului statului al cărui cetățean este, urmând ca acesta să restituie la rândul său aceste sume guvernului statului membru care au acordat asistența consulară. Aceste dispoziții aduc încă o dată în prim-plan relațiile interstatale și mai ales cele între autoritățile competente în acordarea de asistență diplomatică și consulară.

De cele mai multe ori, cetățenii apelează la reprezentanțele consulare în situații critice pentru aceștia, iar dreptul la protecție diplomatică și consulară inclus în tratatele Uniunii își au rădăcinile în dispozițiile dreptului internațional, care garantează aceeastă protecție.

2.3.2 Documentul de călătorie provizoriu

Una dintre situațiile tipice pentru care cetățenii UE apelează la asistență diplomatică și consulară este furtul sau pierderea pașaportului sau a altor acte de identitate; în acest caz, reprezentanțele diplomatice sau oficiile consulare pot emite un document de călătorie provizoriu, care va permite solicitantului să se întoarcă în țara de reședință (stat membru UE). Acest document poate fi emis și în cazul în care pașaportul solicitantului este deteriorat.

Documentul de călătorie provizorie poate fi utilizat o singută dată, pentru întoarcerea în țara de reședință, așa cum am precizat anterior. Acesta poate fi acordat doar dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

beneficiarul al cărui pașaport sau document de călătorie s-a pierdut, a fost furat ori distrus sau este temporar indisponibil trebuie să fie resortisant al unui stat membru și

beneficiarul să se afle pe teritoriul unei țări în care statul membru al cărui resortisant este nu are reprezentanță diplomatică sau consulară accesibilă, în măsură să elibereze un document de călătorie sau în care statul respectiv nu este reprezentat în alt mod și

dacă s-a obținut aprobarea autorităților din statul membru de origine al persoanei respective.

Potrivit Deciziei Reprezentanților Guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului din 25 iunie 1996 de instituire a unui document de călătorie provizoriu (96/409/PESC), pentru a obține acest document, solicitantul un formular și să transmită acte justificative, care fac dovada identității și cetățeniei sale. Actele doveditoare vor fi transmise prin intermediul unui curier diplomatic unei autortiăți competente desemnate de statul membru al cărui resortisant este solicitantul.

Autoritatea care emite documentul de călătorie provizoriu va percepe taxele și comisionale reținute pentru eliberarea unui pașaport în regim de urgență, iar în cazul în care solicitantul nu are posibilități financiare pentru a acoperi aceste sume vor primi fondurile necesare conform instrucțiunilor statului membru din care solicitantul provine.

Pentru stabilirea valabilității documentul de călătorie provizoriu (DCP), sunt luate în calcul opririle pe timpul nopții, precum și legăturile de călătorie ce trebuie efectuate pentru a se întoarce în țara de reședință.

Potrivit Decizie 96/409/PESC, documentul de călătorie provizoriu este valabil pentru o perioadă mai mare decât perioada minimă necesară pentru a efectua călătoria în scopul căreia acest document a fost emis. Această perioadă minimă va permite cetățeanului care a solicitat documentul de călătorie provizoriu să se întoarcă în țara în care acesta are reședința, acoperind timpul alocat pentru opririle și legăturile de călătorie.

În ceea ce privește procedurile interne de ținere a evidenței a eliberării DCP, emitentul va păstra câte o fotocopie a fiecărui document elibera, în timp ce alte copii vor fi transmise autorităților competente din cadrul statului membru al cărui resortisant este solicitantul.

Potrivit Deciziei 96/409/PESC, statele membre UE pot extinde aplicarea regulilor de acordare a documentului de călătorie provizoriu asupra altor persoane aflate în legătură cu acestea.

În cazul în care reprezentanțele diplomatice sau oficiile consulare unui alt stat membru refuză să acorde documentul de călătorie provizoriu solicitantului, acesta de urmă poate informa Secretariatul General al Comisiei Europene cu privire la situația cu care se confruntă.

3. Aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană a drepturilor omului

Convenția Europeană a Drepturilor Omului este prima convenție elaborată de Consiliul Europei, adoptată în anul 1950 la Roma, aceasta urmând să intre în vigoare la trei ani după adoptare.

De asemenea, acesta este primul instrument care stabilește crearea unei instituții suprastatale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului – fiind în aceeași măsură și un mecanism de control) și care contribuie la dezvoltarea dreptului internațional în domeniul drepturilor omului . Toate statele membre ale Consiliului Europei sunt semnatare ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Convenția a avut un rol important în conștientizarea drepturilor omului și protecția acestora la nivelul Europei, dezvoltând sistemul de protecție a drepturilor omului, scopul acestui instrument fiind de a recunoaște aplicarea acestor drepturi la nivel european.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului conține o listă de drepturi și libertăți fundamentale pe care statele trebuie să le respecte:

dreptul de la viață;

interzicerea torturii;

interzicerea sclaviei și a muncii forțate;

dreptul la libertate și la siguranță;

dreptul la un proces echitabil;

nicio pedeapsă fără lege;

dreptul la respectarea vieții private și de familie;

libertatea de gândire, de conștiință și de religie;

libertatea de exprimare;

libertatea de întrunire și asociere;

dreptul la căsătorie;

dreptul la recurs efectiv;

interzicerea discriminării.

Toate cele 47 de state membre ale Consiliului Europei, dintre care 28 sunt și membre ale Uniunii Europene, au semnat și ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instrument creat pentru a asigura protecșia drepturilor omului, a democrației și a statului de drept.

Consiliul Europei a promovat printr-o serie de campanii drepturile omuluiși nu numail, activitatea sa fiind concetrată și asupra democrației, libertății de exprimare, protecția drepturilor minorităților, în special a celei mai răspândite comunități, ceda rromă. Ajută, de asemenea, statele membre în lupta anticorupție și lupta împotriva terorismului.

O serie de alte convenții au fost elaborate de Consiliul Europei în vederea promovării drepturilor omului, drepturilor femeilor, împotriva violenței domestice etc.

Convenția europeană a fost amendată amendată de Protocoalele nr. 11 și 14 și însoțită de Protocolul adițional și de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12 și 13.

Precum am menționat anterior, toate statele membre ale Uniunii Europene fac parte și din Consiliul Europei, care prin intermediul Curții de Justiție de la Luxemburg a dezvoltat un instrument, un mecanism de protecție de a drepturilor omului și de control a respectării acestora, pe baza „principiilor generale ale dreptului”. Statele membre sunt și ele supuse controlului jurisdicțional al CEDO, fiind semnatare ale Convenției, garantând respectarea drepturilor și libertăților înscrise în Convenție, iar în situația un se constată că un stat membru încalcă dispozițiile Convenției, acesta fiind acționat în fața Curții de la Strasbourg.

Aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă un pas important în dezvoltarea sistemului de protecție a drepturilor omului. Încă din anii `70, aderarea la Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost în centrul dezbaterilor, iar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona in 2009, a fost stabilită aderarea UE la Convenție. Protocolul nr. 8 anexat la Tratatul de la Lisabona prevede aderarea Uniunii la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și libertăților fundamentale, o serie de dispoziții fiind anexate la Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Aceste dispoziții vor fi prezentate în detaliu în paginile următoare.

De asemenea, articolul 59, alineatul (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede posibilitatea ca Uniunea Europeană să adere la aceasta, însă aderarea la Comvenție a devenit o certitudine, precum am menționat și anterior, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Se poate afirma că în calea aderării au apărut dificultăți generate de tăsăturile caracteristice ale dreptului Uniunii Europene, și anume Curtea de Justiție a acceptata în foarte puține cazuri un control extern, care ar fi putut afecta autonomia ordinii juridice în UE.

Tratatul de la Lisabona aduse o serie de modificări în ceea ce privește drepturile omului și cetățenilor europeni și respectarea acestora la nivelul Uniuniii Europene, dar conferă acesteia și o nouă dimensiune pe plan internațional. Prin acest Tratat, Uniunea Europeană devine persoană juridică, având capacitatea de a încheia acorduri în numele său. Un alt element important este valoarea juridică obligatorie atribuită Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, aceeași ca în cazul tratatelor, aceasta reprezentând un catalog la drepturi, la care se adaugă acum și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform modificărilor aduse de Tratatul de la Lisabona.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene reunește drepturi ce se regăseau anterior și în alte insrumente legislative (legislațiile naționale de la nivelul statelor membre, legislația UE, convenții internaționale, Carta ONU, precum și multe altele), conferind acestor drepturi mai multă claritate și în același timp instaurând securitatea juridică în cadrul Uniunii Europene. Principalul scop a fost codificarea acestor drepturi, fiind astfel creat un instrument legislativ prin care Uniunea Europeană era obligată să le respecte și să asigure respectarea acestora.

Carta a fost adoptată în 2000, la Nisa, ulterior fiindu-i atribuite valoare juridică obligatorie și valoare de drept primar, ceea ce înseamnă că, începând cu 2009, Curtea de Justiție de la Luxemburg poate face referire directă la aceasta pentru asigurarea respectării drepturilor omului la nivelul UE. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consolidează protecția drepturilor fundamentale înscrise în aceasta, fiind mai vizibile, asigurând respectarea unorprincipii și valori comune statelor membre și Uniunii.

De asemenea, trebuie menționat că Tratatul privind instituirea unei Constituții pentru Europa includea în textul său Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, însă având în vedere eșecul tratatului și faptul că acest proiect nu a fost susținut de toate statele membre, fiind respins de Franța și Olanda. În Tratatul de la Lisabona, Carta nu este înglobată în textul tratatului așa cum s-a întâmplat în cazul Tratatului privind o Constituție pentru Europa, dar se face referire la aceasta prin articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată).

În cadrul discuțiilor pe parcursul Conferinței Interguvernamentale (CIG), Polonia și Regatul Uunit au solicita prevederi speciale referitoare la aplicarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, astfel fiind încheiat Protocolul nr. 30 privind aplicarea prevederilor Cartei de către cele două state membre UE menționate anterior.

Potrivit Protocolului nr. 30, Carta nu extinde capacitatea Curții de Justiție a UE și a niciunei instanțe juridice a Poloniei sau Regatului Unit de a considera că actele de lege și actele administrative, practicile și acțiunile administrative ale celor două state sunt incompatibile cu drepturile, libertărțile și principiile fundamentale reafirmate de Cartă. De asemenea, în situația în care una dintre dispozițiile Cartei face referire la legislațiile și practicile naționale, acestea se aplică Poloniei și Regatului Unit doar dacă principiile pe care le conține sunt recunoscute de legislațiile celor două state.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a devenit un catalog de drepturi fundamentale, acesta fiind considerat o necesitate la nivelul Uniunii pentru a asigura respectarea drepturilor fundamentale, având scopul de a întări protecția drepturilor omului în UE.

În ceea ce privește sfera de aplicare a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, aceasta este limitată la instituțiile și organele Uniunii, precum și la statele membre care pun în aplicare dreptul UE. Este de subliniat faptul că aceasta nu se adresează statelor membre ale Uniunii când își exercită propriile competențe, dacă statele respective acționează în nume propriu, în temeiul principiului subsidiarității.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene face referire și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în articolul 52, alineat (3), potrivit căruia, în situația în care Carta „conține drepturi care corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.” .

Revenind la noile reglementări introduse prin Tratatul de la Lisabona, acesta prevede în articolul 6, alineat (1) că Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care va avea aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.

La aceste dispoziții se adaugă și cea conform căreia „Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare”. La fel ca în cazul Cartei, căreia i se atribuie valoare juridică, nici această modificare nu aduce modificări competențelor Uniunii Europene.

Această nouă reglementare introdusă prin Tratatul de la Lisabona eliminiă dezbaterile referitoare la convergența celor două sisteme (Consiliul Europei și Uniunea Europeană) . Aderarea la Convenție prezintă o trăsătură distinctă și anume statele membre și UE vor fi părție la același instrument juridic. Într-o anumită manieră, părțile sunt egale, ceea ce înseamnă că statele membre și Uniunea vor avea compentențe împărțite în domeniu și vor fi părți egale.

Aderarea Uniunii Europene la Convenție se va realiza printr-un Tratat de aderare, ce va fi semnat de părți, adică de UE (ca subiect de drept internațional) și toate statele membre ale Consiliului Europei. Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt membre ale Consiliului Europei, așadar semnatare ale Tratatului de aderare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, trebuie menționat că aderarea se face în coformitate cu articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, respectând condițiile prevăzute de acesta și prezentate în rândurile de mai sus, dar și în conformitate cu Protocolul nr. 8 referitor la aderarea Uniunii la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, căruia îi va fi consacrat un subcapitol în această lucrare.

Specialiștii prezintă în literatura de specialitate o serie de probleme care pot apărarea ca urmare a impunerii respectării acestor condiții pentru aderarea. De asemenea, se constată că în 2012, negocierile au ajuns într-un „impas”, principalele dezacorduri fiind între statele membre ale UE (acestea fiind și statele membre ale Consiliului Europei) și o parte din instituțiile Uniunii. Dezacorduri există și între Uniunea Europeană și alte state membre ale Consiliului Europei, dar non-membre ale Uniunii Europene, anume Rusia și Turcia.

Printre motivele aderării Uniunii la Convenția Europeană se numără asigurarea întărrii protecției drepturilor omului în Europa, dar și la nivelul UE, totodată supunând sistemul juridic al acesteia din urmă unui control extern și independent.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului oferă protecția drepturilor civile și politice fundamentale, respectarea acestora fiind asiurată și prin Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea de Justiție de la Strasbourg), organism al Consiliului Europei; persoanele care consideră că le-au fost încălcate drepturile de către unul din statele semnatare ale Convenției pot prezenta în fața Curții de Justiție de la Strasbourg cazul/cazurile acestora, doar dacă au fost epuizate toate căile de atac oferite de instanțele naționale .

Uniunea Europeană a dezvoltat, în schimb un sistem juridic paralel, instituind Curtea de Justiție a Uniunii Europene (de la Luxemburg), în calitate de Curte Supremă. Trebuie menționat că deși UE este fondată pe respectarea drepturilor fundamentale, asigurată de mecanisme judiciare precum Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și alte mecanisme judiciare europene, nu este aplicată și actelor UE.

În trecut au mai existat încercări de a adera la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, primele dezbateri au avut loc în jurul anilor ’70, iar după semnarea Tratatului de la Maastricht aceată posibilitate a fost analizată în mod real. Curtea a analizat, în conformitate cu tratatele în vigoare în acea perioadă, cu privire la competențele suficiente pentru a adera la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acea analiză a vizat jurisprudența anterioară și s-a constat că nu există competență internă în domeniul drepturilor omului.

Comunitatea Europeană era deja legată de drepturile incluse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de Justiție de la Luxemburg exercitând jurisdicția asupra conformității cu drepturile omului a actelor juridice comunitare. Aderarea la Coonvenție ar aduce cu sine nu miodifcări cu privire la competențe, principala „schimbare constituțională” constă în faptul că instituțiile comunitare/europene pot fi supuse controlului extern, printre aceste instituții numărându-se chiar Curtea de Justiție. Acest control judiciar extern va fi realizat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce înseamnă că instanța Uniunii nu va mai fi arbitrul final al conformității cu privire la drepturile omului.

Ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, mai exact în 2010 au demarat negocierile în vederea aderării Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

3.1 Protocolul nr. 8 anexat la Tratatul de la Lisabona

Protocolul (nr. 8) cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la aderarea Uniunii la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și libertăților fundamentale a fost anexat prin Tratatul de la Lisabona. Precum indică și denumirea protocolului, în acesta au fost incluse dispozițiile referitoare la aderarea Uniunii la Convenție.

Părțile semnatare au convenit că Acordul privind aderarea trebuie să reflecte necesitatea „de a conserva caracteristicile specifice ale Uniunii și ale dreptului Uniunii, în special în ceea ce privește: a) modalitățile speciale ale participării eventuale a Uniunii la autoritățile de control ale Convenției europene; b) mecanismele necesare pentru a garanta că acțiunile formulate de statele nemembre și acțiunile individuale sunt îndreptate în mod corect împotriva statelor membre și/sau, după caz, împotriva Uniunii” .

Din acest articol reiese că părțile semnatare (Uniunea Europeană, ca subiect de drept internațional, și Consiliul Europei) vor încheia un acord în vederea aderării la Convenție.

Litera a) din articolul mai sus citat conturează noi prevederi care pot include chiar posibilitatea numirii unui judecător din partea Uniunii Europene la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum și posibilitatea ca UE să participe în mecansimul care supraveghează respectarea hotărârilor Curții Europene.

În ceea ce privește litera b), acesat reprezintă o bază juridică pentru mecanismul de „co-pârât”, o instituție nouă, necesară pentru a permite Uniunii să stea în justiție în fața Curții de la Strasbourg (CEDO).

Mai exact, în situația în care un stat membru al Uniunii Europene este chemat în judecată în fața Curții de la Strasbourg pentru că legislația națională care transpune o directivă UE încalcă un drept sau mai multe drepturi ale omlului, acțiunea va fi îndreptată și către Uniune. Aceasta din urmă va fi și ea chemată în judecată în fața CEDO, întrucât directiva în cauză provine de la UE, motiv pentru care acțiunea ar putea să fie îndreptată împotriva acesteia. În această situație, Uniunea Europeană va avea calitatea de co-pârât.

Astfel, se consideră că acțiunea nu a fost îndreptată corect doar împotriva statelor membre.

Tot Protocolul nr. 8 prevede prin articolul 2 că acordul trebuie să garanteze că aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu va aduce atingere nici competențelor UE, nici atribuțiilor instituțiilor acesteia.

Dispoziții cu privire la neafectarea competențelor Uniunii Europene sunt incluse și în Tratatul privind Uniunea Europeană, mai exact articolul 6 alineat (2), prevede că acestea nu vor fi modificate prin aderarea la Convenția europeană. Referitor la atribuțiile instituțiilor europene nu se fac precizări în TUE. Acest element suplimentar poate include chiar și Curtea de Justiție a Uniunii Europene; prin Protocolul nr. 8 se garantează ca aceasta și nici competențele sale nu vor fi afectate de acordul de aderare la Convenția europeană.

De asemenea, articolul 2 al Protocolului nr. 8 prevede că acordul nu trebuie să aducă atingere situației speciale ale statelor membre cu privire la aplicarea Convenției, „în special protocoalele acesteia, măsurile adoptate de statele membre prin derogare de la Convenția europeană, în conformitate cu articolul 15 din convenție, precum și rezervele cu privire la Convenția europeană formulate de statele membre, în conformitate cu articolul 57 din convenție”.

Acest articol obligă acordulde aderare să nu modifice pozițiile statelor membre UE față de Convenția europeană, în acest caz putând fi amintite Polonia și Regatul Unit.

Articolul 3 al protocolului sus menționat face referire la faptul că nicio dispoziție a acordului de aderare la Convenție nu va afecta art. 344 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

Articolul 344 TFUE reglementează caracterul exclusiv al jurisdicției Curții de Justiție a Uniunii Europene, statele membre angajându-se să nu supună un diferend referitor la interpretarea sau aplicarea tratatelor unui alt mod de soluționare decât cele prevăzute de acestea. Astfel, ar putea fi limitate acțiunile între părție în fața CEDO, în ceea ce privește relațiile dintre statele membre și relațiile dintre acestea și Uniunea Europeană.

De asemenea, s-ar putea susține că art. 344 TFUE ar putea interzice statelor membre să introducă acțiuni împotriva UE în fața CEDO, afectând principiul conform căruia doar Curtea de Justiție a Uniunii Europene este unica instituție competentă să interpreteze dreptul UE. În același timp se poate considera că o acțiune a unui stat membru împotriva UE în fața CEDO nu presupune interpretarea dreptului Uniunii de către Curtea de Justiție de la Strasbourg, în schimb aceasta din urmă va face o analiză cu privire la conformitatea dreptului Uniunii cu prevederile înscrise în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. CEDO poate interpreta doar prevederile Convenției, în baza căreia a fost creată.

Astfel pot apărea o serie de probleme cu privire la interpretarea dreptului Uniunii Europene , precum și cu privire la primatul dreptului UE.

Autonomia ordinii juridice presupune neafectarea competențelor Curții de Justiție de la Luxemburg de a interpreta dreptul Uniunii Europene.

Sintetizând dispozițiile cu privire la aderare la Convenția europeană prezentate anterior, se poate observa că accentul cade pe obligația de a nu afecta competențele Uniunii și atribuțiile instituțiilor europene. Obligația de neafectare este prevăzută și în textul Tratatului privind Uniunea Europeană, precum și în articolele Protocolului nr. 8 anexat la acesta.

3.2 Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Potențiale dificultăți în procesul de aderare la Convenția europeană

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost înființată prin Tratatul de la Paris, ca organism jursidicțional pentru respectarea normelor juridice ale Comunităților. Încă de la înființarea sa a fost un organism care și-a desfășurat activitatea independent, având inițial rolul de control judiciar asupra Înaltei Autorități, precum și asupra statelor membre.

Potrivit art. 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Curtea de Justiție a UE cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate, fiind însărcinată cu asigurarea respectării dreptului Uniunii în interpretarea și aplicarea acestuia.

Aceasta are în componența sa judecători și avocați numiți de guvernele statelor membre ale Uniunii Europene, mandatul acestora fiind de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reînnoit. Aceștia sunt aleși dintre personalitățile care oferă toate garanțiile de independență și dcare întrunesc toate condițiile necesare exercitării celor mai înalte funcții jurisdicționale sau care sunt jurisconsulți ale căror competențe sunt recunoscute.

Precum am menționat anterior, rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene este acela de a asigura respectarea dreptului UE în interpretarea și aplicarea acestuia, la care putem adăuga: efectuarea controlului legalităților actelor Uniunii; interpretarea unitară a tratatelor și actelor normative ale Uniunii; soluționarea acțiunilor în instanță; are competență consultativă.

În același timp, Curtea de Justiție este o instanță internațională care poate tranșa litigiile între statele membre, poate deveni o instanță arbitrală, dacă o clauză compromisorie există în acest sens; se comportă asemănător Tribunalului administrativ al ONU. Curtea poate controla legalitatea actelor elaborate de instituțiile europene (Consiliu, Comisie, Banca Centrală), precum și a recomandărilor și avizelor acestora. Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene are competențe în a se pronunța cu privire la acțiunile unui stat membru, una dintre instituțiile aparținâd triunghiului legislativ, dacă se constată încălcarea unor proceduri sau a normelor europene.

Orice persoană fizică sau juridică „poate sesiza Curtea […] în legătură cu omisiunea unei instituții, organ, oficiu sau agenție a Uniunii de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz”.

Este important de menționat că în activitatea sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene colaborează cu instanțele din cadrul statelor membre UE, pentru a asigura o cât mai bună aplicare și interpretare a dreptului Uniuniil. Orice instanță națională sesizată cu un litigiu referitor la dreptul Uniunii poate adresa Curții de Justiție întrebări preliminare, astfel, Curtea se pronunță asupra interpretării unei norme de drept al Uniunii sau verifică legalitatea acesteia. Curtea colaborează, de asemenea, și cu celelalte instanțe din care este compusă: Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. Toate aceste instanțe au drept misiune controlul legalității actelor normative ale Uniunii Europene.

În jurisprudența Curții, începând cu hotărârea Van Gend & Loos din 1963, a fost introdus principiul efectului direct al dreptului Uniunii în statele membre, care permite cetățenilor UE să invoce în mod direct normele juridice ale Uniunii în fața instanțelor judecătorești naționale.

Cetățenii Uniunii Europene sunt printre principalii care simt importanța Curții de Justiție la nivelul UE, având în vedere că mare parte din hotărârile pronunțate de aceasta au avut consecințe asupra vieții cetățenilor.

O serie de principii fundamentale ale Uniunii Europene au fost stabilite de Curtea de Justiție pe cale jurisprudențială. Unul dintre principiile dreptului Uniunii Europene a fost amintit în rândurile de mai sus, principiul efectului direct la dreptului UE, introdus prin hotărârea Van Gend & Loos din 1963. Supremația dreptului comunitar aupra dreptului intern a fost introdus prin hotărârea Costa din 1964; iar o altă noțiune importantă creată de Curte prin hotărârile sale este răspunderea unui stat membru în privința particluarilor pentru prejudiciul cauzat de acesta ca urmare a încălcării dreptului Uniunii, introdusă prin hotărârea Francovich.

Este important să nu se creeze o confuzie cu privire la Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiecare având misiuni și roluri diferite, instrumente legislative diferite.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost fondată în 1959, având competența de a statua asupra cererilor individuale sau între state privind încălcările drepturilor enunțate de Convenția europeană a drepturilor omului.

Aceasta are în componență același număr de judecători ca cel al statelor membre al Consiliului Europei, semnatare ale Convenției.

Judecătorii sunt aleși de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei dintr-o listă de 3 candidați propuși de fiecare Stat, pentru un mandat de 9 ani fără posibilitatea de a fi realeși. Aceștia sunt complet independenți și sunt aleși în numele statelor, dar aceștia judecă în mod individual, fără a reprezenta statul din care provin. Este important de menționat că aceștia au obligația de refuza un caz dacă au avut tangențe cu aceta în orice calitate; procedura poartă denumirea de recuzare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are misiunea de a aplica prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, verificând dacă statele semnater ale Convenției respectă drepturile și garanțiile prevăzute de aceasta. În cazul în care se constată o încălcare a drepturilor și garanțiilor reglementate de Convenție, Curtea poate fi sesizată printr-o plângere, introdusă fie de persoane, fie de state, însă statul care se face vinovat de încălcarea drepturilor trebuie să fie semnatar al Convenției.

Sesizarea poate fi făcută fie de persoane fizice, fie de persoane juridice, fără a exista obligația ca acestea să dețină cetățenia unui stat membru semnatar, dar le-au fost încălcate drepturile de către unul dintre statele semnatare.

Pentru a putea sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului și pentru ca aceasta să fie admisibilă este important ca cel care depune plângerea sa fi epuizat toate căile de recurs la care se poate face apel .

Prevederile Convenției sunt încorporate în dreptul Uniunii Europene ca „principii generale”, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și în conformitate cu articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, articol prezentat în secțiunile anterioare.

În prezent, Uniunea Europeană nu este parte la Convenția europeană în mod formal, ceea ce poate determina apariția unor confuzii și interpretări diferite ale normelor Convenției, având în vedere că interpretarea originară a acestora o realizează Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Aceleași norme sunt intepretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ca principii generale. De aici poate apărea întrebarea dacă vor exista interpretări divergente ale normelor Convenție și în ce măsură cetățenii Uniunii Europene pot fi afectați de aceste aspecte, mai ales că au fost întâlnite cazuri în care cele două Curți au aplicat standarde diferite cu privire la același drept.

Printre deciziile contrare se numără Hoechst c. Comisia, în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene și Niemitz în fața CEDO. În primul caz, reclamantul a solicitat anularea nei decizii a Comisiei prin care eru investigate afacerile companiei sale, în baza unor practici anti-concurențiale, recalamntul invocând respectarea dreptului la inviolabilitatea domiciului. Curtea de Justiție a Comunităților Europene a ajuns la concluzia că „nu poate identifica o încălcare a art. 8 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.

Într-o altă interpetare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că în cazul Niemitz, viața privată și domiciuliul includ și activitățile profesionale fiind în concordanță cu art. 8 din Convenție.

Articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede dreptul la respectarea vieții private și de familie.

Potrivit acestui articol, „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”. Nicio autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept, dacă această intervenție nu reprezintă o măsură necesară pentru securitatea și siguranța statului.

Cele două cazuri prezentate anterior sunt doar câteva exemple a unor situații în care cele două Curți au interpretat diferit același drept, aplicând standarde diferite, cele două instanțe hotărând diferit.

De asemenea, după Tratatul de la Amsterdam, a existat o perioada în care s-a observat dezvoltarea unei „jurisprudențe paralele”, tot mai multe cazuri fiind diferit interpretate de CEDO și CJUE.

M-am repetat pe parcursul acestei secțiuni că pot apărea interpretări diferite ale aceluiași drept din partea celor două Curți. O altă întrebare ar fi dacă cetățenii vor considera că una dintre instanțe îi pot defavoriza, în timp ce cealaltă instanță ar putea emite o hotărâre în favoarea sa.

Sunt de părere că existența unor interpretări divergente reprezintă o posibilă problemă ce poate apărea ca urmare a aderării la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O altă premisă a unor potențiale dificultăți în aderarea Uniunii Europene la Convenție ar putea fi determinate de poziția generală a Curții de Justiție față de posibilitatea ca un sistem jurisdicțional bazat pe un tratat internațional la care UE este parte să efectueze un control extern asupra dreptului Uniunii și asupra instituțiilor acesteia (incluzând chiar CJUE). De aici se poate înțelege că instanța Uniunii poate da dovadă de o oarecare „reticență” în a se spune unor jurisdicții externe; Curtea de Justiție a Uniunii Europene este instituția supremă a acestui sistem juridic, astfel că ideea unui control judiciar extern este cu greu acceptată.

În același timp sistemul jurisdicțional al Uniunii Europene este unul mai flexibil, toate cazurile care ajung în instanța de la Luxemburg trec mai întâi prin filtrul instanțelor naționale, care au rolul de a verifica caracterul unitar al jurisprudenței. Prin acest mecanism, Curtea de la Luxemburg va putea judeca doar cazurile cu adevărat importante. Acest fapt a determinat scăderea posibilităților de acșiune directă. Spre deosebire de CJUE, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a confruntat cu multe cazuri declarate inadmisibile, acestea se pot datora și faptului că acțiunea directă este caracteristică pentru acest sistem juridic, neexistând un filtru ca în cazul sistemului judiciar al Uniunii Europene.

Analizând aceste aspecte pot apărea o serie de alte potențiale dificultăți. Ne putem întreba dacă cetățenii Uniunii Europene vor considera că sistemul judiciar al Uniunii Europene este deficitar din cauza posibilităților reduse de acțiune directă.

Există opinii conform cărora nu apariția unui mecanism de control judiciar extern ar determina dificultăți, mai degrabă „cumularea dintre existența unei instanțe și suprapunerea normativă a tratatului la care Uniunea este parte cu dreptul primar”. Această afirmație poate aduce în prim-plan alte înrebări.

Putem considera că această situație se aplică și Convenției ale cărei drepturi sunt încluse și în dreptul Uniunii Europene ca „principii generale” și coincid cu cele reglementate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Articolul 52 din Cartă prevede că în măsura în care aceasta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate de Convenția europeană, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca cele prevăzute de Convenție; aceste dispoziții nu împiedică dreptul Uniunii să ofere o protecție mai largă.

Revenind la procesul de aderare a Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omulu, precum și la procesul de negociere, este important de menționat că acesta a încetat în octombrie 2011, ca urmare a abordărilor acestora.

Într-un document publicat în iunie 2011, înainte de blocarea negocierilor, au fost ridicate exigențele Comisiei Europene și ale Curții de Justiție cu privire la asigurarea autonomiei dreptului UE, precum și caracterul exclusiv al jurisdicției Curții.

În iunie 2012, având în vedere o serie de implicații politice dezvătute, negocierile cu Uniunea Europeană s-au purtat în cadrul unor întâlniri ad-hoc în format de 47+1 pentru a finaliza instrumentul legislativ prin care se va realiza aderarea la Convenție. Ultima întrunire a avut loc în aprilie 2013.

Concluzii

În urma acestei cercetări am constat că cetățenii Uniunii Europene au la dispoziție o serie de mecanisme de protecție a drepturilor, fie că sunt furnizate de autoritățile naționle, fie de Uniunea Europeană și stucturile acesteia. De asemenea, există instrumente cu valoare juridică ce consfințesc aceste drepturi și asigură protecția lor, instituind organisme, structuri și instituții competente în acest sens. O parte dintre aceste instituții și mecanisme au reprezentat obiectul prezentei lucrări, observând astfel că în domeniile în care s-a constatat că nu există instrumente specifice menite să asigure protecția drepturilor cetățenilor UE au fost create noi instrumente. Astfel, pentru a asigura o mai bună protecție a drepturilor omului la nivelul Uniunii Europene au fost demarate negocierile în vederea aderării la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Procesul de negociere a fost blocat în 2011, urmând ca un an mai târziu să fie reluat. O serie de potențiale dificultă au fost prezentate și analizate, dificultăți ce apar, în principal, din poziția Curții Europene a Drepturilor Omului față de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În ceea ce privește celelalte mecanisme de protecție a drepturilor cetățenilor Uniunii Europene (Ombudsmanul European, Comisia pentru petiții a Parlamentului European, protecția diplomatică și consulară), în urma cercetării am observat că cetățenii nu sunt de cele mai multe ori informați cu privire la activitatea acestora sau cu privire la cerințele de admisibilitate, în rapoartele anuale ale Ombudsmanului European și Comisiei pentru petiții a Parlamentului European fiind prezentate rezultatele activității acestora. Procedurile pe care cetățenii trebuie să le urmeze sunt și acestea importante, reprezentând, de asemenea, un element important al acestei cercetări. Conform rapoartelor anuale au existat cazuri pe aza cărora nu au fost deschise anchete întrucât nu îndeplineau cerințele de admisibilitate sau nu urmau întocmai procedurile necesare. În alte situații, cazurile prezentate de cetățenii UE erau redirecționate către alte instituții competente, cum este cazul Ombudsmanului European care colaborează Ombudsmanii naționali, aceștia făcând parte din Rețeaua Europeană a Ombudsmanilor.

Aceste mecanisme și instrumente ajută la consolidarea democrației în cadrul Uniunii Europene și cel mai important la contribuie la consolidarea și respectarea drepturilor cetățenilor Uniunii Europene ce decurg din tratate.

Bibliografie

Tratate și monografi:

Cărăușan, Mihaela Victorița, „Structuri, mecanisme și instituții administrative în Uniuniea Europeană”, Tritonic, București, 2012

Fuerea, Augustin, ”Manualul Uniunii Europene”, Universul Juridic, București, 2011

Gâlea, Ion, „Aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului”, C.GH.Beck, București, 2012

O’Leary, Siofra, ”European Union Citizenship: The Options for Reform”, Institute for Public Policy Research, Londra, 1996

Reif, Linda C., ” The Ombudsman, Good Governance, and the International Human Rights System”, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden, 2004

Van Voss, Lex Heerma, ”Petitions in Social History”, Cambridge University Press, Cambridge, 2002

Articole și studii de specialitate

Cadeddu, Simone, ”The proceedings of the European Ombudsman”, publicat în Law and Contemporary Problems, volum 68:161, 2004, http://scholarship.law.duke.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1308&context=lcp

Comisia Europeană (Directorate-General for Research & Innovation – Cercetare și Inovare), ”Co-creating European Union Citizenship. Policy Review”, Luxemburg, 2013

Drăgușin Claudiu, „Stadiul aderarii Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului” http://www.juridice.ro/170027/stadiul-aderarii-uniunii-europene-la-conventia-europeana-a-drepturilor-omului.html

Dr. Epaminondas Marias, ” The European Ombudsman”, European Institue of Public Administration, Maastricht, 1994 http://www.eipa.eu/files/repository/eipascope/Scop94_1.pdf

Gallop, Pippa. Stefanova, Anelia, “Citizen’s guide to European complaint mechanisms”, Bankwatch Network, Praga

Maftei, Jana, „Dimensiunea Europeană a protecției consulare”, Universitatea”Danubius” din Galați,

http://www.proceedings.univ-danubius.ro/index.php/eirp/article/download/1014/933

Magnette, Paul, ” Between parliamentary control and the rule of law: the political role of the Ombudsman in the European Union”, în Journal of European Public Policy 10:5 Octombrie 2003

Ombudsmanul European. Raport Anual 2012 , file:///C:/Users/user/Downloads/ar_2012_ro.pdf

Raport referitor la activitățile Comisiei pentru petiții în anul 2012 (2013/2013 (INI)), A7-0299/2013, din 24 septembrie 2013

Raport referitor la activitățile Comisiei pentru petiții în anul 2013 (2014/2008 (INI)), A7-0131/2014, din 19 februarie 2014

Acte normative

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010

Convenția de la Viena din 1963 cu privire la relatiile consulare, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 425 din 26/06/2007

Convenția Europeană a Drepturilor Omului amendată de Protocoalele nr. 11 și 14, însoțită de Protocolul adițional și de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12 și 13

Decizia Parlamentului European din 9 martie 1994 privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului (94/262/CECO, CE, Euratom), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 113 din 4 mai 1994

Decizia Parlamentului European din 18 iunie 2008 de modificare a Deciziei 94/262/CECO, CE, Euratom privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului (2008/587/CE, Euratom), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L189 din 17 iulie 2008

Decizia reprezentanților guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului din 19 decembrie 1995 privind protecția cetățenilor Uniunii Europene prin reprezentanțele diplomatice și consulare (95/553/CE) publicat în Jurnalul Oficial alComunităților Europene L314 din 28 decembrie 1995

Decizia reprezentanților guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului, din 25 iunie 1996 de instituire a unui document de călătorie provizoriu (96/409/PESC), publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene L168 din 6 iulie 1996

Protocolul nr. 8 cu privire la artivolul 6 alineat (2)din Tratatul pivind Uniunea Europeană referitor la aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010

Protocolul nr. 30 privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și Regatul Unit anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010

Regulamentul Parlamentului European, a șaptea legislatură –martie 2014, http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=ANN-10

Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei , publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 145 din 31 mai 2001

Avizul 1/09 [Acordul privind sistemul unificat de instanțe în domeniul bevetelor] [2011] Repertoriul Curții Europene de Justiție, 001, paragraf 89

Tratatul de la Maastricht, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene C 191 din 29 iulie 1992

Tratatul de la Amsterdam publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene C340 din 10 noiembrie 1997

Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010

Surse internet

http://www.ombudsman.europa.eu/ro/atyourservice/whocanhelpyou.faces#/page/7

http://www.ombudsman.europa.eu/ro/atyourservice/enointroduction.faces

http://ec.europa.eu/justice/citizen/consular-protection/index_fr.htm

http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/00533cec74/Petitions.html

http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/citizenship_of_the_union/l14010a_fr.htm

http://www.eucharter.org/home.php?page_id=120

http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/en/00533cec74/Petitions.html

https://www.secure.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/petition.html

http://ec.europa.eu/romania/news/270711_protectie_consulara_ro.htm

http://human-rights-convention.org/the-texts/the-convention-in-1950/

http://hub.coe.int/what-we-do/human-rights/eu-accession-to-the-convention

http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/

http://www.coe.int/t/dghl/standardsetting/hrpolicy/Accession/default_en.asp

=== bbliografie ===

Bibliografie

Tratate și monografi:

Cărăușan, Mihaela Victorița, „Structuri, mecanisme și instituții administrative în Uniuniea Europeană”, Tritonic, București, 2012

Fuerea, Augustin, ”Manualul Uniunii Europene”, Universul Juridic, București, 2011

Gâlea, Ion, „Aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului”, C.GH.Beck, București, 2012

O’Leary, Siofra, ”European Union Citizenship: The Options for Reform”, Institute for Public Policy Research, Londra, 1996

Reif, Linda C., ” The Ombudsman, Good Governance, and the International Human Rights System”, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden, 2004

Van Voss, Lex Heerma, ”Petitions in Social History”, Cambridge University Press, Cambridge, 2002

Articole și studii de specialitate

Cadeddu, Simone, ”The proceedings of the European Ombudsman”, publicat în Law and Contemporary Problems, volum 68:161, 2004, http://scholarship.law.duke.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1308&context=lcp

Comisia Europeană (Directorate-General for Research & Innovation – Cercetare și Inovare), ”Co-creating European Union Citizenship. Policy Review”, Luxemburg, 2013

Drăgușin Claudiu, „Stadiul aderarii Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului” http://www.juridice.ro/170027/stadiul-aderarii-uniunii-europene-la-conventia-europeana-a-drepturilor-omului.html

Dr. Epaminondas Marias, ” The European Ombudsman”, European Institue of Public Administration, Maastricht, 1994 http://www.eipa.eu/files/repository/eipascope/Scop94_1.pdf

Gallop, Pippa. Stefanova, Anelia, “Citizen’s guide to European complaint mechanisms”, Bankwatch Network, Praga

Maftei, Jana, „Dimensiunea Europeană a protecției consulare”, Universitatea”Danubius” din Galați,

http://www.proceedings.univ-danubius.ro/index.php/eirp/article/download/1014/933

Magnette, Paul, ” Between parliamentary control and the rule of law: the political role of the Ombudsman in the European Union”, în Journal of European Public Policy 10:5 Octombrie 2003

Ombudsmanul European. Raport Anual 2012 , file:///C:/Users/user/Downloads/ar_2012_ro.pdf

Raport referitor la activitățile Comisiei pentru petiții în anul 2012 (2013/2013 (INI)), A7-0299/2013, din 24 septembrie 2013

Raport referitor la activitățile Comisiei pentru petiții în anul 2013 (2014/2008 (INI)), A7-0131/2014, din 19 februarie 2014

Acte normative

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010

Convenția de la Viena din 1963 cu privire la relatiile consulare, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 425 din 26/06/2007

Convenția Europeană a Drepturilor Omului amendată de Protocoalele nr. 11 și 14, însoțită de Protocolul adițional și de Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12 și 13

Decizia Parlamentului European din 9 martie 1994 privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului (94/262/CECO, CE, Euratom), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 113 din 4 mai 1994

Decizia Parlamentului European din 18 iunie 2008 de modificare a Deciziei 94/262/CECO, CE, Euratom privind statutul și condițiile generale pentru exercitarea funcțiilor Ombudsmanului (2008/587/CE, Euratom), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L189 din 17 iulie 2008

Decizia reprezentanților guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului din 19 decembrie 1995 privind protecția cetățenilor Uniunii Europene prin reprezentanțele diplomatice și consulare (95/553/CE) publicat în Jurnalul Oficial alComunităților Europene L314 din 28 decembrie 1995

Decizia reprezentanților guvernelor statelor membre, reuniți în cadrul Consiliului, din 25 iunie 1996 de instituire a unui document de călătorie provizoriu (96/409/PESC), publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene L168 din 6 iulie 1996

Protocolul nr. 8 cu privire la artivolul 6 alineat (2)din Tratatul pivind Uniunea Europeană referitor la aderarea Uniunii la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010

Protocolul nr. 30 privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și Regatul Unit anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010

Regulamentul Parlamentului European, a șaptea legislatură –martie 2014, http://www.europarl.europa.eu/sides/getLastRules.do?language=RO&reference=ANN-10

Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei , publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 145 din 31 mai 2001

Avizul 1/09 [Acordul privind sistemul unificat de instanțe în domeniul bevetelor] [2011] Repertoriul Curții Europene de Justiție, 001, paragraf 89

Tratatul de la Maastricht, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene C 191 din 29 iulie 1992

Tratatul de la Amsterdam publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene C340 din 10 noiembrie 1997

Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010

Surse internet

http://www.ombudsman.europa.eu/ro/atyourservice/whocanhelpyou.faces#/page/7

http://www.ombudsman.europa.eu/ro/atyourservice/enointroduction.faces

http://ec.europa.eu/justice/citizen/consular-protection/index_fr.htm

http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/00533cec74/Petitions.html

http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/citizenship_of_the_union/l14010a_fr.htm

http://www.eucharter.org/home.php?page_id=120

http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/en/00533cec74/Petitions.html

https://www.secure.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/petition.html

http://ec.europa.eu/romania/news/270711_protectie_consulara_ro.htm

http://human-rights-convention.org/the-texts/the-convention-in-1950/

http://hub.coe.int/what-we-do/human-rights/eu-accession-to-the-convention

http://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/

http://www.coe.int/t/dghl/standardsetting/hrpolicy/Accession/default_en.asp