Mеdіatіzarеa Vіolеntеі In Prеsa Onlіnе A Problеmеі Vіolеntеі
CUPRІNS
ІNTRODUCЕRЕ
CAPІTOLUL 1: NOȚІUNІ ІNTRODUCTІVЕ PRІVІND FЕNOMЕNUL DЕ VІOLЕNȚĂ
1.1. Concеptul dе vіolеnță
1.2. Tіpologіі alе vіolеnțеі șі agrеsіvіtățіі
1.3. Sursе dе іnfluеnțarе a violenței și agrеsіvіtățіі
CAPІTOLUL 2. MASS-MЕDІA SURSĂ DЕ ІNFLUЕNȚARЕ A VІOLЕNȚЕІ ȘІ AGRЕSІVІTĂȚІІ
2.1.Efectele violenței în mass-media
2.2.Cercetării privind efectele violeței în mass.-media
2.3.Presa online
2.3.1Comunicarea în noile media
2.3.2.Presa online: Stilul și caracteristicile presei online
CAPІTOLUL 3. Libertate de exprimare sau control
3.1. Regimuri de presă
3.2. Libertatea de exprimare
3.3.Legislația ca reacție la violență.
3.3.1.Cadrul legislativ în România
STUDІU DЕ CAZ: MЕDІATІZARЕA VІOLЕNTЕІ ÎN PRЕSA ONLІNЕ A PROBLЕMЕІ VІOLЕNȚЕІ
4.1.Mеtodologіa cеrcеtărіі
4.2.Analіza dе contіnut
4.3.Rеzultatеlе cеrcеtărіі
CONCLUZІІ
BІBLІOGRAFІЕ
INTRODUCERE
Fiecare societate se confruntă cu fenomenul infracțional care, cel puțin în ultimul timp, manifestă o accetuată tendință de creștere. Studiile și cercetările intreprinse pe aceată temă, relevă că sursele violenței sunt alimentate de perpetuarea unor structuri economice, sociale și politice deficitare care sunt incapabile aă atenuezesăracia, inflația, somajul.
Articolele din presa românească, după revoluția din 1989, au atins un apogeu în ceea ce privește publicarea de violență. Mesajele violente la care suntem supuși zilnic pot avea efecte cumulate directe și un efect pe termen lung din ce în ce mai nociv asupra valorilor generale admise de societate. Acomodarea cu violența este pricipalul efect negativ al expunerii la violența din mass media, o persoană care se obișnuiește cu violența, ajunge să creadă că violența este un lucru normal și nu îi mai produce neliniște, așa cum îi provoacă la prima confruntare.
Violența beneficiază din partea mass-mediei de o extindere la scară social extrem de largă, zilnic, în mass-media românească, sunt prezentate acte de violență (crime, violuri, jafuri), cu descrierea amânunțită a procedelor, fotografii sau videoclipuri de la locul faptei.
Lucrarea este structurată pe capitole, patru la număr, acestea având după caz, mai multe sau mai puține subcapitole. În prima parte a lucrării sunt prezentate unele perspective teoretice și tipologii ale fenomenului de violență, accentul fiind pus pe însăși definiția de violență (concept), formele de manifestare și sursele de influențare.
În capitolul al doilea, sunt expuse principalele efecte ale violenței în mass media, câteva cercetării privind efectele violenței în mass media și caracteristicile presei online.
În capitolul trei sunt prezentate regimurile de presă și libertatea de exprimare în funcție de acestea.
În capitolul patru sunt analizate diferite articole din presa de tip online, din cadrul platformei Ziare.com
CAPITOLUL 1: NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND
FENOMENUL DE VIOLENȚĂ
1.1. Conceptul de violență
Violența nu este un fenomen nou, ea regăsindu-se în trecutul societății umane, cât și în prezent, apariția ei fiind legată de evoluția indivizilor grupurilor, organizațiilor, instituțiilor și societăților umane. Complexitatea manifestărilor o face greu de definit, cu toate că este un fenomen foarte cunoscut și întâlnit de fiecare dintre noi, fie în calitate de victimă a ei, fie ca observator sau ca martor al violenței. Presa scrisă sau audiovizuală, informează în permanență cu privire la diversele manifestări ale acestui fenomen. De la formele cele mai agresive, precum războaiele ori crimele terifiante, bătăile, violurile, furturile de bunuri și până la cele mai puțin șocante, cum ar fi violențele verbale, toate acestea sunt susținute de o abundență de imagini violente.
Datorită diverselor forme de manifestare, definirea conceptului de violență s-a dovedit o încercare extrem de dificilă pentru numeroși filosofi, psihologi, cercetători, criminologi, sociologi, care au încercat de-a lungul timpului să găsească o definiție exactă pentru acest concept. Cercetările din domeniu violenței se desfășoară în baza unor definiții „de lucru”, iar definirea violenței în acele domenii capătă trăsături specifice domeniului respectiv. Definițiile specifice diverselor domenii nu sunt contrare definițiilor formulate de lege, dar sunt mult mai nuanțate și particularizate la obiectul aflat în atenție. Cercetările privind violența în școli sau la locul de muncă, abuzul copilului sau a violenței domestice, sunt organizate în baza unor definiții care sunt specifice domeniilor respective. Dificultăți în definirea violenței au apărut și datorită formelor variate de violență și crimă violentă care sunt întâlnite în diverse societăți, cât și de diferențele care există în sancționarea și pedepsirea acestora.
De asemenea, definirea violenței se face în funcție de anumite criterii istorice, culturale și normative, de ordinea socială existentă la un moment dat într-o anumită societate, dar și în funcție de anumite criterii și contexte subiective și accidentale, care sunt relative spațial și temporal (atât de la o perioadă la alta, cât și de la o societate la alta). De cele mai multe ori violența este asociată și chiar confundată cu agresivitatea, cu toate că cele două concepte au atât elemente comune, dar totodată și elemente diferite.
Termenul violență are rădăcina latinească vis, care semnifică „forță”și trimite la ideea de putere, de dominație de utilizare a superiorității fizice, a forței asupra altuia. În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, violența este „însușirea, caracterul a ceea ce este violent(1); putere mare, intensitate, tărie(2); lipsa de stăpânire în vorbire sau în fapte, vehemență, furie (3); faptul de a întrebuința forța brutală, constrângere, violențare, siluire, încălcarea ordinii legale(4); fapta violentă impulsivă(5).” Eric Debardebieux, specialist în problematica violenței în mediu școlar, definește violența ca fiind „dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social și care se traduce printr-o pierdere a integrității, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, prin utilizarea forței, conștient sau inconștient, însă poate exista și violență doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenția de a face rău.” Noțiunea de violență este discutată în relație cu agresivitatea.
Termenul latin al cuvântului agresivitate este ad-gressere, care semnifică a merge către, ulterior evoluând în agredire care înseamnă a ataca. În sens etimologic agresivitatea înseamnă a avea capacitatea de a înfrunta un obstacol, de a se confrunta cu altul și de a nu da înapoi în caz de dificultate. În acest sens, agresivitatea este necesară și utilă, permițând individului în societate să se afirme, să nu dea înapoi în fața dificultăților. Sociologul român Septimiu Chelcea definește agresivitatea într-un mod foarte interesant: „agresivitatea este comportamentul verbal sau acțional care are ca scop umilirea, vătămarea sau chiar suprimarea altor persoane, care sunt motivate să evite acest comportament.” O definiție uzuală a agresivității o definește ca fiind orice act care are ca intenție producerea unui prejudiciu țintei vizate, fiind considerată o caracteristică a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, indiferent dacă acestea sunt materiale (casă, mașină etc), moral-psihologice (individul uman izolat, colectivitatea) sau mixte (vizează atât obiectele cât și ființa umană). Situațiile stresante, problematice pentru individ conduc la creșterea agresivității.
Noțiunea de violență este discutată în relație cu agresivitatea datorită faptului că, de obicei un act violent implică și agresivitate. Însă cele două elemente, cu toate că au elemente comune, totodată au și elemente diferite. O diferențiere între cele două elemente o regăsim la Michel Floro, care realizează diferențierea între cele două concepte în baza a trei criterii:
un criteriu de ordin topologic în cadrul căruia violența este văzută ca fiind mai ales externă, în timp ce agresiviatea ar fi mai ales internă;
un criteriu funcțional unde violența este de ordinul acțiunii noastre, o acțiune adaptată scopului ce trebuie atins, în timp ce agresivitatea este o potențialitate ce permite dirijarea acțiunii. Agresivitatea ține mai mult de gândire, de proiect de analiză iar violența este un raport între gândire și acțiune, care asigură funcția adaptării la circumstanțe, la contrângeri, la problemele puse de mediu;
un criteriu etic, care trimite la distincția dintre acceptabil și inacceptabil. Agresivitatea poate fi acceptată ca acceptabilă atunci când este înțeleasă ca potențialitate care îi permite individului să înfrunte probleme, în timp ce violența ca acțiune care produce durere, suferintă este inacceptabilă, indiferent dacă este vorba despre violență verbală.
Violența fizică vizează rănirea unor persoane sau distrugerea de bunuri, fiind cea mai cunoscută formă de violență. Situația socială, care definește conceptul de violență fizică sau directă este o situație în care există o relație clară între subiect și obiect. Victima (obiectul) suferă o violență exercitată de un autor (subiect). In uzul mai nou al termenului, violența este înțeleasă din ce în ce mai mult ca violență fizică, însă acest lucru este valabil numai atunci când violența este interpretată ca o acțiune care presupune utilizarea directă de forță fizică sau psihică, ca pe un concept care definește acțiunile unor persoane identificabile la modul concret. Violența structurală nu mai poate fi redusă la acțiunile unor indivizii concreți, reprezentând mai degrabă totalitatea violențelor instituționalizate dintr-o societate.
La fіnеlе anіlor ’60, Johan Galtung a adus în dіscuțіе dіfеrеnțіеrеa întrе vіolеnța pеrsonală șі cеa structurală, la acеstе două tіpurі dе vіolеnță adăugându-sе, la încеputul anіlor 90, vіolеnța culturală. În cazul violenței personale, victimele și autorii pot fi identificații fără nici o ezitare, în timp ce violența structurală, produce și ea victime, dar nu persoane, ci structuri specifice organizatorice sau sociale. Condițiile de viață sunt cele care stau la baza violenței structurale. Prin violență culturală înțelegem ideologiile, convingeriile, tradițiile, sistemele de legitimare, care fac posibilă și justifică, legitimează violența directă sau structurală.
Delictele și crimele săvârșite prin violență reprezintă acte ilegitime și antisociale care sunt comise de anumiți indivizi asupra altor persoane, prin folosirea forței și a constrângerii fizice, morale sau simbolice sau prin abuz, intimidare și frică, cu scopul de a produce prejudicii morale sau materiale sau vătămarea integrității persoanei (omor, viol, vătămare corporală) sau a bunurilor acesteia (jaf, tâlhărie). Noțiunea de delict și crimă violentă implică trei elemente:
autorul, individul, grupul, organizația sau instituția care exercită sau utilizează violența în diverse modalități, forme și scopuri;
victima, individul, grupul, organizația sau instituția care suportă și asupra căreia se exercită acțiunea agresivă și violentă;
acțiunea violentă, comisă de anumiți indivizi, grupuri și organizații, în diferite modalității și forme, prin care sunt lezate drepturile și libertățile altor indivizi, grupuri și organizații sau patrimoniului acestora.
Violența este un fenomen care nu a putut fi definit sau delimitat în mod clar de către nici o știință și nici uzul cotidian, însă reprezintă o permanență umană, fiind legată de esența umană și de funcționarea societății. În prezent ea este amplificată de actele de terorism și crimă organizată, comise cu scopul de a inspira frică, spaimă și groază în rândul opiniei publice, dar și de o serie de delicte și crime ce violează drepturile și libertățile individului(omoruri, asasinate, jafuri, agresiuni fizice etc).
1.2. Tipologii ale violențl, organizația sau instituția care suportă și asupra căreia se exercită acțiunea agresivă și violentă;
acțiunea violentă, comisă de anumiți indivizi, grupuri și organizații, în diferite modalității și forme, prin care sunt lezate drepturile și libertățile altor indivizi, grupuri și organizații sau patrimoniului acestora.
Violența este un fenomen care nu a putut fi definit sau delimitat în mod clar de către nici o știință și nici uzul cotidian, însă reprezintă o permanență umană, fiind legată de esența umană și de funcționarea societății. În prezent ea este amplificată de actele de terorism și crimă organizată, comise cu scopul de a inspira frică, spaimă și groază în rândul opiniei publice, dar și de o serie de delicte și crime ce violează drepturile și libertățile individului(omoruri, asasinate, jafuri, agresiuni fizice etc).
1.2. Tipologii ale violenței și agresivității.
Violența include numeroase acte, fapte, comportamente, acțiuni diferite atât în ceea ce privește intensitatea cât și gravitatea acestora, variind în funcție de epocă, topografie, circumstanțe, cultură, dar mai ales în funcție de evoluția moral-spirituală a comunității.
Jean Claude Chenais a realizat o clasificare concentrică a tipurilor violenței umane, mergând de la violența fizică, la cea morală trecând prin violența economică.
Violența fizică însumează toate actele fizice care se fac cu intenția de a răni sau de a face rău unei persoane. Este cea mai brutală formă de violență întrucât cauzează vătămări corporale sau chiar moartea persoanei atacate.
Violența economică privește raporturile omului cu bunurile materiale. În societățile cu grad ridicat de evoluție industrială se poate opera foarte greu la despărțirea de ceea ce ai, de ceea ce ești, întrucât individul se identifică extrem de mult ca existență cu ceea ce-i aparține ca mijloc de existență.
Violența morală se regăsește atât în viața privată, cât și în cea colectivă.
În viața privată avem:
violența criminală cu formele: violență mortală (se soldează cu decesul victimei prin omor, asasinat, otrăvire etc.), violența corporală (prin răniri, vătămări corporale), violența sexuală (violul, abuzul sexual);
violența non-criminală, cu formele: suicid și tentativă de suicid ( violența este îndreptată asupra propriului corp, individul având dublă calitate de autor și de victimă), accidentele ( de muncă, rutiere etc).
O clasificare pe mai mule nivele împarte violența în:
– violență personală,
– violență colectivă,
– violență instituțională.
Violența personală cuprinde totalitatea actelor care sunt comise de un individ împotriva altuia (violență interpersonală), a lui înșiși (suicid, automultilare), a animalelor sau a unor obiecte (distrugerea bunurilor). Locul de desfășurare al acestor comportamente violente poate fi familia, spații publice sau de agrement din comunitate, diferite instituții (școală, locul de muncă etc).
Violența colectivă este răspunsul la anumite cauze specifice, la factori de risc care acționează asupra întregului grup. Răscoalele, revoluțiile, actele de teroare comise de bande violente și alte manifestări de violență de grup fac parte din violența colectivă. Actele comise de grupuri sunt în general de o violență sporită, deoarece se petrece un fenomen de pierdere a individualității în cadrul grupului, de pierdere a sentimentului individual al repsonsabilității față de actele de violență comise. În general, grupurile devin adepte ale unei filosofii care le scuză violența și în același timp dezumanizează și desconsideră populația-tință și victimă a actelor de violență a grupului. În cadrul revoluției din anul 1989 regăsim violența colectivă, când soldații au ascultat ordinele primite din partea grupului care îl apărau (grupul avea ca obiectiv apărarea lui Nicolae Ceaușescu și a soției acestuia Elena) au tras cu focuri de armă în populația țării.
Violența instituțională este o formă de violență colectivă care are la bază interesele unei instituții. În cadrul acestui tip de violență se pot enumera acțiunile regimurilor totalitariste împotriva unor grupuri sociale, acțiunile violente ale unor grupuri religioase în numele organizației religioase cărora aparțin. Violența instituțională poate avea și forme subtile de manifestare, înscriindu-se în ceea ce numim mai degrabă neglijare decât abuz. Cu toate că violența neglijării poate fi intensă și poate conduce la moartea individului, ea nu are la bază intenție distructivă.
În funcție de formele de manifestare, de actori sociali implicații în delicte și crime comise cu violență și de mobilurile urmărite, pot fi identificate următoarele tipuri de violență și agresivitate:
violența primitivă care este de regulă ocazională, accidentală, întâmplătoare, caracterizată prin reacții necontrolate și favorizate de o serie de criminogene (consum de alcool, relații conflictuale cu victima etc);
violența pasională, generată de mobiluri de răzbunare, gelozie umilire, caracteristică indivizilor ce manifestă sentimente egocentrice și autiste sau care dovedesc o instabilitate emoțională și o diminuare sensibilă a mecanismelor voluntare de autocontrol și autoreglare;
violența utilitară, generată de mobiluri de urmăresc profitul, interesele materiale, bunuri și servicii fiind întâlnită în delictele de furt cu violență, jaf și tălhărie;
violența pseudojustițiară, generată de mobiluri ce urmăresc repararea prejudiciului și pedepsirea autorului omorului, violului sau jafului de către un grup sau o comunitate ce se substituie justiției legale (cazul vendetei, linșajului etc.);
violența simbolică, generată prin intermediu anumitor coduri, mesaje și simboluri ce acționează ca factori declanșatori ai anumitor acte de violență produse de anumiți indivizi asupra altora;
violența rațională, caracteristică crimei organizate și activităților desfășurate de organizațiile criminale, având ca finalitate obținerea de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate (omorul și răpirea de persoane, traficul de persoane, traficul de arme etc).
Viața oferă o bogată fenomenologie a violenței, reclamând o atenție mai mare corpului social. Nenumărate clasificări există în fiecare domeniu datorită faptului că violența nu a putut și nici nu poate fi vreodată exclusă din societățile umane. Natura umană are, fără îndoială, un potențial de agresivitate în structura sa. Viața modernă a rafinat însă manifestările ei și a adus în domeniul acestora forme noi legate de realitățile prezentului: violența prin Internet, violența legată de droguri, traficul de ființe umane, violența urbană.
1.3 . Surse de influențare a violenței și agresivității
Surse de influențare a violenței și agresivității sunt extrem de multe, ele crează mari probleme sociale pentru a căror rezolvare este nevoie de investiții materiale și eforturi socio-profesionale uriașe. Aceste surse pot fi clasificate în:
surse care țin de ambiața în care individul poate cunoaște violența;
surse care țin de mijloacele de comunicare în masă;
surse care țin mai mult de individ, de conduită și de reactivitatea lui comportamentală.
În prima categorie putem include:
familia, primul loc unde persoana umană cunoaște violența. În acest mediu, copilul simte agresiunea fizică – bătaia, în primul rând-, dar adesea și pe cea verbală. Maltratările familiale sunt în general o violență care naște violență, efectele se întipăresc și apoi se amplifică;
școala devine adeseori un mediu a violenței: din partea colegilor, dar și a cadrelor didactice. Violența în școală se manifestă și din partea unor persoane din afara școlii (indivizii care au terminat sau abandonat respectiva școală dar se întorc pentru a cere așa numita „taxa de protecție” sub amenintarea cu bătaia sau folosindu-se de șantaj), sau din partea elevilor asupra unor profesori mai vulnerabili (agresiuni verbale din partea elevilor, insulte la adresa profesorului și uneori chiar lovirea acestuia);
alte medii care pot fi pentru copii sau adolescenți, strada, blocul, scara blocului (locul de întâlnire al dependenților de droguri) sau chiar propria locuință atunci când este atacată de jefuitori sau de persoane care au alte mobiluri decât tâlhăria. La tineri, adulți sau bătrâni, se pot menționa cârciuma, discoteca, spectacolele muzicale în aer liber, arenele de box sau alte lupte brutale, stadioanele, stagiul militar sau regimul penitenciarelor.
Aceste ambianțe sau surse de violență și agresivitate cuprind agresiuni directe prin loviri, arme sau limbaj asupra victimelor.
În a doua categorie se pot menționa:
diverse reviste și ziare care încearcă să reziste concurenței, mărindu-și tirajul prin semnalarea actelor de violență (tâlhării, violuri, crime etc), cu descrierea amănunțită a corpurilor masacrate, cu titluri și fotografii elocvente, cu descrierea armelor și procedeelor. Prin aceasta se contribuie la crearea obsesiei față de teroarea violenței, totodată stimulând-o prin imitație. Tot aici pot fi menționate și numeroasele cărți polițiste apărute în avalanșă după revoluția din 1989;
televiziunea (prin propagarea imaginilor, cu efect amplificat prin dinamica lor) este principalul propagator de violență, în primul rând, prin difuzarea la ore de maximă audiență a filmelor care exprimă în mod exemplar violență (împușcături, tâlhării, crime, agresiuni cumplite, amenințări vulgare).
Surse care țin mai mult de individ, de conduită și de reactivitatea lui comportamentală pot fi :
frustarea este una dintre cele mai frecvente surse de influențare a agresivității. Unii psihologi și criminologii susțin că agresivitatea reprezintă un instinct sau o necesitate, un fel de răspuns sau contrarăspuns la o excitație sau la o fustrare față de anumite nevoi vitale ale individului, precum foamea, autoapărarea, sexualitatea;
durerea fizică și morală poate duce la creșterea agresivității;
căldura, foarte multe cercetări au constatat o legătură directă între temperaturile înalte și manifestarea agresivității. Studiile arată că agresivitatea crește pe măsură ce crește temperatura. Potrivit statisticilor din oricare țară occidentală, în zilele călduroase se comit mai multe crime;
aglomerația din mijloacele de transport, în casa de locuit, în dormitorul unui cămin etc. Studiile corelaționale demonstrează o relație directă între agresivitate și densitate. Acest efect dispare de îndată ce se ia în calcul statutul socio-economic sau nivelul de educație. S-a arătat că în condițiile de aglomerație, un factor crucial îl constituie percepția subiectivă – aglomerația poate fi cu totul neplăcută (în tramvai, la o oră de vărf ) sau deosebit de plăcută (la discotecă). Când aglomerația blochează îndeplinirea planurilor persoanei, tendințele agresive se accentuează.
CAPITOLUL 2. MASS-MEDIA SURSĂ DE INFLUENȚARE A VIOLENȚEI ȘI AGRESIVITĂȚII
În comunicarea de masă se realizează difuzarea unui produs realizat de un grup de specialiști către mai mulți receptori – „media” fiind fie suportul, fie tehnica, fie suma instituțiilor, fie toate acestea la un loc, prin care se asigură circulația mesajelor, într-un mod din ce în ce mai rapid, pe arii geografice din ce în ce mai extinse, către conglomerate din ce în ce mai numeroase de oamenii. La ora actuală, termenul „media” are tendința să se rupă de celălalt element al sintagmei (mass) și să acopere, singur, aria de semnificații specifice acestei construcții.
Libertatea de expresie este reglementată în Constituția României, articolul 30 care statuează că: „(1)Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2)Cenzurarea de orice fel este interzisă. (3)Libertatea presei implică și libertatea de a înființa publicații.(4) Nici o publicație nu poate fi suprimată.(…).”
Noțiunea de „a patra putere” apare în momentul în care presa devine un releu indispensabil al democrației reprezentative. „Presa nu mai este doar expresia unor poziții și opinii politice determinate; ea reprezintă acum toate pozițiile și opiniile, fără a fi subordonată nici uneia dintre ele. Presa se constituie într-o ‹a patra putere› în această nouă situație, în care toate celelalte puteri sunt obligate să facă apel la serviciile ei, fără să poată însă să o subordoneze (…); ea devine o adevărată putere în momentul în care se separă de celelalte puteri, oferindu-le însă accesul la cuvântul și imaginea publică.” „Presa este a patra putere” sau „jurnaliști sunt o putere” sunt formule care sunt foarte plăcute pentru cei care lucrează într-o instituție mass-media: ele dau senzația unei legitimității superioare, a unui mandat social sau politic, în măsură să justifice și să scuze orice acțiune a presei, orice exces și chiar orice eroare, dacă aceastea s-au petrecut într-o campanie desfășurată împotriva uneia dintre puterile (legitime) ale statutui. Din această perspectivă, misiunea de a fi a presei constă în a se opune celorlalte puteri ale statului (deși în cadrul teoriilor politice, puterile nu se opun, ci se echilibrează reciproc, prin jocul dialetic dintre autonomie și control).
2.1.Efectele violenței în mass-media
Incă de la început presa s-a făcut vinovată de practici abuzive, anumite publicații încălcau morala impusă sau provocau dezordine socială, ceea ce declanșa intervenția poliției și a tribunalelor și necesita apariția unei jurisprudențe. Mass-mediei i se reproșează faptul că se pun în slujba propagandei și a dezinformării. Mulți proprietari, în special acționari, consideră mijloacele de comunicare în masă pe care le posedă o sursă de venituri. Ei încredințează mass-media unor lideri cu misiunea de a maximiliza dividentele: unii pot fi înclinați spre manipulare, minciună, disimulare, venalitate – mai ales pentru a plăcea și nu pentru a displăcea cumpărătorilor din spațiul publicitar. Reproșurile adresate jurnaliștilor sunt formulate atât de critici avizați, cât și de utilizatori de bază. Principalele reproșurilor adresate jurnaliștilor îl constituie incompetența, lipsa de cunoștințe sau de profesionalism. La acestea se pot adăuga trândăvia și neglijența, serviabilitatea față de patroni și directori, setea de celebritate ducând la goana după exclusivitate, aroganța, refuzul de a recunoaște propriile greșeli, lipsa criticii și autocriticii, conservatorismul, adesea în sensul că orice derogare de la scopul prestabilit, orice idee nouă provoacă teamă.
Evaluarea influenței mass-media asupra indivizilor în societate constituie fără îndoială, o preocupare majoră a cercetătorilor în științele comunicării. Psihologii, sociologi, antropologi sau lingviști s-au aplecat pe rând asupra acestei probleme într-o măsură mai mare sau mai mică. Influența mass-media este o problemă cu atât mai arzătoare, cu cât ea este în strânsă legătură cu viața nostră de zi cu zi și ne privește pe toți. Pe măsură ce societățile devin tot mai complexe, mass-media furnizând servicii din ce în ce mai sofisticate, ajung trepat să fie indispensabile. Mass media nu furnizează doar diverse informații fundamentale, ci și multiple posibilități de evadare. Prin urmare, devenind un furnizor dominant de informații și divertisment, mass media înlătură progresiv alte surse, fapt cei permite să-și desfășoare efectele simultan, pe plan cognitiv, afectiv și comportamental. Potrivit acestui model psiho-social, s-au conturat câteva perspective asupra rolului pe care îl are televiziunea în comportamentul violent al tinerilor:
Abordarea catartică: televiziunea văzută ca mijloc de eliberare a agresivității, în mod similar mecanismului de sublimare despre care scria Freud;
Analizele făcute în termeni de stimuli negativi: televiziunea văzută adesea ca sursă de stimuli agresivi care determină un comportament violent prin amplificarea tensiunii emoționale. Mai mult de atât, prin modul în care sunt prezentate anumite scene, televiziunea determină ce este just și ce este injust;
Întărirea: agresivitatea prezentată în mass-media întărește, intensifică agresivitatea naturală a indivizilor. În acest mod este activată predispoziția indivizilor de a fi violenți;
Ucenicia prin observație: învățarea violenței prin imitație; comportament mimetic al celui din fața televizorului;
Cultura Violenței: programele TV induc teamă și anxietate.
Cercetările asupra efectelor mass-media au oscilat între două opțiuni privind importanța și puterea de a influența media, capacitatea lor de a produce anumite efecte. Astfel, aprecierile s-au articulat fie sub ideea efectelor atotputernice ale media, fie în ideea efectelor minore (limitate). Judecățile asupra efectelor s-au schimbat substanțial în decursul anilor, trecându-se de la ceea ce s-au numit efecte punctuale, directe, și pe termen scurt, la efecte difuze, indirecte și pe termen lung. Aceste schimbări au fost legate de modificarea imaginii asupra receptorului: de la receptorul pasiv, supus unei influențe directe a mesajelor la un utilizator activ și selectiv al mediilor și conținuturilor.
Problemele cheie abordate în aceste cercetării se referă la: puterea de influențare a media, direcțiile de influențare, tipurile de efecte, mecanismele și condițiile producerii efectelor.
Dezbaterea privind efectele mass-media a cunoscut trei faze succesive: o primă fază, în jurul anilor ’20-’30, în cursul căreia s-a crezut mai ales în autotputernicia radioului și a cinematografiei; o a doua fază, între sfârșitul anilor ’30 și începutul anilor ’60, când s-a pus accentul pe efectele limitate ale mass-media; a treia fază începe spre mijlocul anilor ’60, cu un reviriment al teoriilor care vorbesc despre efectele puternice ale mass-media.
1.Atotputernicirea media.
În acestă etapă se credea că mass-media au o putere nemăsurată de a influența direct opiniile și comportamentele, de a manipula masele. Ziarele, dar mai ales radioul și filmul păreau a fi mijlocul principal de direcționare a opiniei publice potrivit voinței comunicatorilor. Argumentarea se baza pe reflexul condiționat: individul supus unui stimul (în cazul nostru un mesaj), reacționează mai mult sau mai puțin instinctiv și întotdeauna în același mod. Câteva studii realizate în Statele Unite între între anii 1929 și 1932 în legătură cu influența filmelor asupra copiilor arătau că acestea pot provoca emoții intense, pot modifica somnul și dau naștere la comportamente de imitare a eroilor văzuți pe ecran. Imaginea procesului de influențare și a efectelor comunicării bazată pe ideea receptorilor izolați, identici în fața mesajelor media și a influenței care exercită direct cu maximă putere asupra fiecăruia s-a fixat în așa numita teorie a „glonțului -magic”, iar apoi în „teoria hipodermică” („mesajele se injectează” fiecărui receptor în parte). Ambele teorii presupun aceeași idee de bază: mesajele sunt primite în mod uniform, individual de către receptori, care „dau un răspuns direct și imediat la mesaje, reacționând ca la o injecție.” Efectul este apreciat ca direct proporționat cu doza de mesaje injectate.
2. Efectele limitate ale mass-media.
Dintre cercetările relevante acestei perioade s-au impus: studiile lui Paul Lazarsfeld și colaboratorii săi asupra campaniilor electorale în presă sau la radio, programul de cercetare privind utilizarea filmelor pentru educarea soldaților americani coordonat de Hovland etc. Studiile interprinse după o metodologie bine definită, își propuneau să testeze ipotezele privind influența media asupra opiniilor și comportamentelor politice și de consum (influența media asupra deciziilor auditorilor). Rezultatele converg spre ideea relativității efectelor mass media, zdruncinând reprezentările anterioare ale efectelor puternice și direct asupra opiniilor și comportamentelor receptorilor. Relativitatea efectelor este dată și constă în următoarele elemente: media reprezintă doar una dintre multiplele surse și factori de influențare care intersectează în fiecare context al relațiilor publice; influența este condiționată de alte componente ale mediului social; influența este mai curând directă, deci mediată de alte elemente ale mediului social, sau ale lanțului procesului comunicațional.
3. Întoarcerea la efectele puternice
Întoarcerea este legată de expansiunea televiziuni și de cercetările originale mai profunde și mai cuprinzătoare care repun în discuție teoria efectului minimal al mass media. Lărgirea perspectivelor de analiză și aprofundarea mecanismelor acțiunii media generează noi evaluări ale efectelor media. Cercetările redefinesc efectele și stabilesc tipologii mai complexe ale acestora; acordă o atenție mai mare contextului social și motivațiilor expunerii indivizilor la media și iau in considerare relațiile dintre comunicare și dinamica sistemelor de valori și modele culturale. Paradigmele întoarcerii reafirmă puterea media de a influență asupra grupurilor umane și a indivizilor. Cercetările încep să dezvăluie mecanismele mai ascunse ale producerii efectelor, punând în lumină fața nevăzută a influenței exercitate de media. Sunt puse în evidență și evaluate efectele cognitive și afective ale media, efecte pe termen lung asupra vieții sociale, influențele de ordin mai general ale media asupra sistemelor de valori. Ca urmare, puterea de influențare a mass media este reafirmată și susținută cu noi argumente, restituindu-se acestora locul cheie în ansamblul mediului social și al spațiului public. Pentru a putea întelege mai bine efectele mass media trebuie făcută distincția dintre efectele pe termen scurt și efectele pe termen lung. În general astăzi se admite că mass media nu provoacă schimbări majore pe termen scurt asupra indivizilor și numeroase studii pe această temă realizate în diferite țării dovedesc acest lucru. În schimb, se recunoaște faptul că acumularea acestor efecte limitate pe o perioadă mai lungă poate fi la originea efectelor puternice.
Efectele indirecte limitate
Procesul de influențare de către mass-media se stabilește la două niveluri: mai întâi, un curent vertical de la emițător spre liderii de opinie, apoi un curent orizontal mergând de la acești lideri spre publicul însuși. Efectele mass media sunt limitate pentru că informațiile difuzate prin mijloacele de comunicare de masă sunt supuse unui sistem de filtrare mai mult sau mai puțin eficiente. Majoritatea anchetelor care se ocupă de efectele indirecte și limitate ale mass-media se concentrează mai ales asupra indivizilor și grupurilor mici, asupra fenomenelor psihologice și cognitive din mediu imediat al receptorilor. Ele ajung în mod natural la analiza socializării indivizilor și a rolului familiei, școlii în raport cu mass-media. Mass media interferează cu mediul sociocultural în care trăiesc receptori fără să poate face mereu diferența între influența mass-media propriu-zisă și cea a societății în general. Se pare că, în urma difuzării unor imagini repetitive și stereotipe, televiziunea îi determină pe unii copii să se identifice cu eroii serialelor preferate sau cu protagoniști emisiunilor de știri. Din ce se observă mass media au o putere de incitare reală, însă destul de slabă: condițiile în care mesajul este primit sunt la fel de importante ca și conținutul programelor. Un copil, mare consumator de televiziune, a căror părinți nu sunt niciodata acasă, va avea o mai mare tendință de a fi influnețat de ceea ce vede la televizor decât unul al cărui părinți îi supraveghează atent programele și discută cu el mereu despre ceea ce a văzut.
În realitate, se pare că televiziunea, dacă nu crează situațiile de violență și de criminalitate, are totuși tendița de a le amplifica. Expunerea prelungită și insistentă la scenarii implicând violență și criminalitate favorizează sentimentul de insecuritate și de neliniște, chiar tendințe agresive.
Efecte directe și puternice
Concluziile la care ajung cei mai mulți dintre cercetătorii în privința efectelor limitate nu sunt niciodată absolut sigure, ele lasă, însă să se întrevadă apariția efectelor puternice atunci când este vorba de o durată mare de timp. Primii care au teoretizat atotputernicia mass-media au fost filosofii germani de la Școala de la Frankfurt, care au subliniat influența mediului sociopolitic și socioeconomic al mass-media. Acești cercetători au considerat că industriile culturale (producția de bunuri culturale în serie și pe scară largă), favorizează standardizarea produselor și manipularea indivizilor asaltați din toate părțile de cultura de masă. Mijloacele de comunicare întăresc ordinea stabilită și legitimează raporturile sociale existente: ele au un efect puternic asupra comportamentului receptorilor.
2.2 Cercetarii privind efectele violenței în mass-media
Mijloacele de comunicare întăresc ordinea stabilită și legitimează raporturile sociale existente: ele au un efect puternic asupra comportamentului receptorilor.Comisia Națională pentru Prevenirea și Cercetarea Cauzelor Violenței a investigat cauzele nivelului ridicat al infracționalității și violenței mai ales în societatea americană. Studiul publicat pe marginea cercetării, intitulat Violence and the Media, s-a concentrat pe relația dintre violența generalizată și mass-media americană, în special televiziunea. Cercetarea a avut în vedere două mari probleme. În primul rând cum este portretizată violența în mass media și modul cum aceste portretizării pot influența publicul american. Concluziile cercetării au evidențiat faptul că violența este o caracteristică/temă predominantă a programelor TV; 80% din programele prezentate conțin unul sau mai multe incidente violente, astfel încât unui telespectator care ar fi vrut să evite astfel de programe i-ar fi venit foarte greu. Violența este portretizată drept o modalitate eficientă de rezolvare a conflictelor, spre deosebire de metode alternative precum dezbaterea, negocierea, compromisul.
Cea de-a doua parte a cercetării a comparat lumea prezentată de TV cu lumea reală. Rezultatele obținute au arătat că există o relație puternică între normele cu privire la violență și măsura în care o astfel de experiență este cunoscută în mod direct. Persoanele care trecuseră prin situații violente tindeau să fie de acord, să aprobe un astfel de comportament. Concluzia cercetării a fost că există o suprapunere destul de fidelă între preferințele pentru un conținut violent și cunoașterea pe viu a unor situații violențe. Pe termen lung expunerea la violența TV poate să ducă nu numai la activarea predispozițiilor, formate de întâlnirea cu astfel de situații în viața reală, ci ar putea să afecteze și comportamentul normal; în concluzie violența TV poate atât să activeze, cât să și creeze un comportament violent.
Cei care urmăresc portretizările situațiilor violente învață cum să se implice în acțiuni violente și sunt dispuși să pună în aplicare ce au învățat din mass media. În acest fel, studiul anticipează unele din tendințele ulterioare în comunicarea de masă, care scot în evidență capacitatea portretizării media de a socializa indivizii în conformitate cu normele, atitudinile și valorile pe care le conțin aceste portretizării (efect pe termen lung). Un alt efect pe termen lung este că violența media, ca urmare a ponderii impresionante pe care o deține în programele de televiziune, creează sau consolidează că lumea în care trăim este una total violentă, ceea ce duce la acceptarea violenței ca o stare cvasinormală.
În 1963, Albert Bandura realizează o serie de experimente prin care arată că un copil nu trebuie să fie recompensat sau pedepsit în mod explicit pentru a învăța noi atitudini sau comportamente din programele de televiziune, ci poate să facă acest lucru pur și simplu, observând diferite modele simbolice. Acest experiment presupunea urmărirea comportamentului unor copii după ce urmăreau un film în care un actor lovea o păpușă Bobo. Unui grup i se arată că personajul este recompensat pentru acest comportament, altuia că personajul nu suferă nici o consecință, iar celui de-al treilea grup de copii că personajul este pedepsit pentru manifestările de violență. Cele trei grupuri de copii au fost puse ulterior într-o situație asemănătoare cu cea pe care o urmăriseră. Rezultatul: cei care văzuseră că personajul este recompensat ori nu suferă nici o consecință au arătat un înalt grad de imitație directă a ceea ce au văzut, în timp ce al treilea grup nu a imitat deloc comportamentul agresiv. Concluzia acestui experiment: copii învață în primul rând prin imitație, violența mediatică va fi replicată în același fel. Abilitatea de a imita nu se traduce în mod automat în comportament violent: dacă ceea ce a fost observat va fi imitat într-o nouă situație, similară celei observate, depinde de o serie de factori personali și situaționali.
Un alt grup de cercetători condus de Aletha Huston-Stein a realizat în 1972 o cercetare privind efectele violenței la TV. În cadrul acestei cercetări s-a urmărit aprecierea efectelelor vizionării atât pentru programe violente cât și pentru cele nonviolente (prosociale) prezentate la TV. Experimentul a avut loc la o grădiniță particulară din Pennsylvania State University, la experiment participând aproximativ o sută de copii preșcolari). Înainte de derularea programului copii au fost observați de cercetători în locurile de joacă și în sălile de clasă, timp de două săptămâni, pentru a aprecia nivelul de agresivitate și comportamentul prosocial manifestate de acești copii.
În timpul experimentului, copii au fost împărțiți în trei grupe, fiecare grupă urmărind un alt gen de program. Prima grupă a vizionat Batman și desene animate cu Superman, a doua grupă Mister Roger’S Neighborhood, a treia grupă a vizionat programe realizate pentru copii care nu conțin violență, nici mesaje prosociale (programe neutre). Copii au fost puși să vizioneze programele stabilite o jumătate de oră pe zi, trei zile pe săptămână, timp de patru săptămâni. Rezultatele au demonstrat că băieți care au urmărit Batman și desene animate cu Superman au fost mult mai activi, atât în sala de curs cât și la locul de joacă. Ei erau mult mai dispuși să se angajeze în bătăi și situații încurcate cu ceilalți copii, se comportau brutal cu jucăriile, smulgeau jucăriile de la alți copii și se angajau în mici altercații, erau mai agresivi. Copii din grupul care au urmărit programul prosocial au fost mult mai dispuși să se joace în grupul cu jucăriile, se ofereau voluntar să-i ajute pe profesori.
Cel mai celebru studiu asupra efectelor violenței în mass-media este efectuat de Leonard D.Eron și L.Rowell Huesman în perioada 1960-1982. Acest studiu pare să fie principala dovadă pentru susținerea diferitelor măsuri destinate reducerii violenței în media. În 1960 Eron a început studiul unui grup de 875 copii de 8 ani pentru a vedea ce legătură există între experințele din copilărie și posibilele probleme mentale de mai târziu. În 1963 s-a găsit o legătură între consumul de programele violente și comportament agresiv de la școală o corelație de 21. În 1970, 475 dintre subiecți au fost intervievați din nou găsindu-se o corelație de 31. în 1982 studiul a fost repetat, de această dată pe doar 198 de cazuri găsindu-se o corelație de 2 intre agresivitate și consumul de violență mediatică. Interesant este că agresivitatea nu era legată de consumul de violență mediatică nici la 8 ani, nici la 18, dar devine relevantă la 30 de ani. O altă cercetare efectuată de Jefrey Johnson în perioada 1975-1992 găsește o legătură între consumul media în general și comiterea de acte violente. Astfel, copii care se uitau la televizor mai puțin de o oră au comis acte violente în proporție de 5.7%, cei care se uitau între 1 și 3 ore 22.5%, iar cei care se uitau peste 3 ore 28.8%. În plus, copiii, care provin din familii cu un statut social scăzut au consum media mai mare decât ceilalți, ceea ce indică o confundare cu efectele unui alt factor, pe care toți cercetătorii îl consideră cel mai important, cel social.
În România, cercetările care au legătură cu violența mediatică sunt efectuate doar la cerere și cu finanțarea Consiliului Național al Audiovizualului (fie din fonduri publice fie din fonduri Phare). Cea mai recentă cercetare Reprezentarea violenței televizuale și protecția copilului a fost coodonată de Ioan Drăgan, cu spijinul UNICEF România. Cercetarea s-a efectuat în perioada 5-11 ianuarie 2009, pe un corpus de 348 ore și 15 minute. Rezultatele acestei cercetării relevă faptul că:
1.Numărul actelor violente care pot fi urmările într-o oră de transmisiune televizuală (exclus timpul acordat pentru publicitate și promo-uri) variază în funcție de canalul TV, de la 9 acte în medie pe oră la 23.4 acte de violență pe oră.
2. Durata maximă totală a actelor de violență care pot fi vizionate în 60 de minute de transmisie (exclus timpul acordat pentru publicitate și promo-uri) este de 22, 6 minute
3. Durata medie a unui act violent, arată cât durează, în medie un act violent; este un indicator calculat ca medie a duratelor tuturor actelor de violență. Media acestui indicator este de 37.7 secunde pentru un act de violență.
4. Tipologia violenței arată care este repartiția procentuală a tipurilor de violență pe canal. Pe primul loc ca pondere de frecvență se plasează violența verbală, cu aprox. 44%, urmată de cea fizică cu 33,6%, psihologică cu 9%, economică cu 8,4%, socială cu 4,1% și sexuală cu 1%.
5. Nu există o tendință observabilă a televiziunilor de a înfățișa o anumită categorie socio-profesională ca victimă sau agresor.
6. Locul de desfășurare a violenței este, în aproximativ un sfert din actele de violență, casa.
7. Intenționalitatea violenței prezentate – peste 85% dintre actele de violență au fost intenționate, doar 7,5% putând beneficia de justificarea accidentului.
8. Faptul că în aproape 44 % din actele de violență mediatizate nu sunt prezentate consecințele actelor de violență pentru victimă poate conduce la formarea opiniei în rândul telespectatorilor tineri și foarte tineri că violența nu are urmări asupra victimelor ei.
Prima cercetare (2004) realizată în România de Centrul Universității din București indica un număr mai ridicate de secvențe violente pe oră în programele televiziuni românești; 14,31% (televiziunile private) și 10,17% (televiziunile publice). Evaluarea pentru 2008 și 2009 indică o ușoară descreștere a indicatorilor violenței televizuale în România.
2.3. Presa online
2.3.1 Comunicarea în noile media
„Dintre realizările remarcabile ale geniului uman, nimic nu poate depăși importanța triumfului asupra spațiului și timpului, materializat în capacitatea oamenilor de a comunica aflați la mare distanță.”
La ora actuală, în peisajul comunicării de masă, pe lângă tipurile „tradiționale” de media au apărut și s-au impus forme noi de comunicare. Aceastea combină elementele textule și grafice (specifice, până de curând, presei scrise) cu sunete și imagini în mișcare (tipice audiovizualului tradițional), cu imagini de sinteză și cu facilitățile tehnologice oferite de calculator, generând produse care, prin unitățile componente, sunt similare cu cele din mass-media „clasică”, dar care, prin modul de ansamblare și de utilizare (caracterul interactiv), sunt total diferite. Nicholas Negropone, cercetător la Massachussetts Institute of Tehnology, a susținut necesitatea combinării industriilor mass-media cu industriile calculatoarelor și cu sistemele de comunicații, pentru realizarea unei noi galaxii de comunicare. În urma acestor convergențe s-au născut sistemele „on-line” ( de la poșta electronică, prin care se transmit mesaje personalizate, la World Wide Web, prin care mase enorme de oameni au acces la bănci de date strânse din diverse site-uri), teletextul (transmiterea de texte scrise prin canalele de televiziune), jocurile video, imaginile și spectacolele holografice, televiziunea digitală, presa scrisă digitală etc.
Prin unele caracteristici, aceste sisteme sunt asemănătoare cu mass-media:
au capacitatea de a atinge audiențe uriașe, eterogene, depărtate geografic;
au viteză mare de transmisie;
sunt finanțate prin cumpărare directă, închirierea dreptului de acces, sponsorizare sau vânzare de spațiu/timp pentru publicitate.
Noile media se referă la rezultatul convergenței dintre sistemul mediatic tradițional (televiziune, radio, presa scrisă), telecomunicații, tehnologia digitală și sistemele informaționale. O listă ale noilor tehnologii include: computere personale, teletextul,, sistemul de înregistrare video, videotextul, televiziunea prin cablu, sateliții de comunicații, sistemele de conferințe și de videoconferințe, mesageria vocală, instant messaging, televiziunea de înaltă tehnologie, inteligența artificială. În concluzie noile media reprezintă mai mult decât internetul sau versiunea online a cotidianelor.
În acest nou spațiu, modul de a face jurnalism se schimbă datorită intersecției mai multor factori:
convergența mediilor – jurnalistul trebuie să stăpânească tehnici profesionale diverse, deoarece este nevoit să producă mesaje cu specific atât pentru presa scrisă, cât și la radio, televiziune, blog etc;
hypermedia – crearea unor texte care, prin modalități variate de evadare din ele (de la link-ul către alte texte, până la deschiderea de ferestre audiovizuale în textul de tip „presă scrisă”), scufundă consumatorul într-o spirală nesfârșită de alte și alte mesaje;
interactivitatea – audiențele devin active, se implică în text, fie transmiterea de comentarii și informații suplimentare (în cazul forumurilor asociate produselor media), fie prin participarea la generarea textului (în cazul blogurilor);
fragmentarea și personalizarea mesajelor – jurnaliști nu mai au de a face cu o masă amorfă de oameni, ci cu publicuri active; în consecintă, aceeași informație poate fi editată diferit, pentru diferite tipuri de produse din cyberspace (spațiul virtual în care multiple comunității de internauți folosesc comunicarea mediată de calculator), deci pentru diferite tipuri de public.
Trăsături noilor media pot fi sintetizate astfel:
1.Digitalizarea, informatizarea, computerizarea. Tehnologia digitală, care a înlocuit-o pe cea analogică, combină sunetul, imaginea și textul. Noile media sunt rezultatul unui proces permanent de încrucișare între tehnologiile și inovațiile existente. Tehnologia digitală a condus la apariția celor 3C: comprimare, conversie și convergență. Ca urmare a acelor 3C, informația este disponibilă în cantității care depășesc cu mult capacitățile de asimilare ale persoanei obișnuite, iar transferul informațional este caracterizat de acuratețe. Cei 3C au condus la atingerea unei viteze amețitoare de transmitere a informației, până în punctul în care informația ajunge să fie transmisă instantaneu, „în timp real.”
2.Multifuncționalitatea. Noile media permit îndeplinirea mai multor funcții și atribuții prin utilizarea unui singur echipament, cum ar fi computerul personal se poate folosi ca televizor.
3.Ubicuitatea. Se referă la faptul că noile media au o prezență tot mai pronunțată în cele mai diverse zone ale societății – comerțul, divertismentul, locul de muncă, sistemul bancar, educația, sănătatea etc.– și îi afectează pe toți membri societății în care sunt prezente, chiar dacă nu oricine le poate utiliza sau poate avea acces la ele.
4.Bidirecționalitatea. Noile media oferă utilizatorului capacitatea nemaiîntâlnită de a modifica și de a repune în circulație mesajele/conținutul. Teoretic, receptorul are posibilitatea de a deveni producător, este implicat activ, în producerea mesajului.
5.Interactivitatea. Natura interactivă a unora dintre aceste tehnologii face dificilă diferențierea între emițător și receptor. Rolurile de emițător și receptor alternează, fie că ele sunt ocupate de persoane sau de mașini.
6.Specializarea, descentralizarea. Frecvent noile media nu provin dintr-o sursă centralizată, serviciile oferite sunt relativ specializate și oferite unui mic număr de utilizatori. Ele incorporează aspecte vocale, vizuale și scrise, transmise prin intermediu aceluiași canal electronic și în formate interactive.
7.De-mastificarea. Această trăsătură poate fi înțeleasă în sensul că un mesaj anume, personalizat, poate ajunge la un membru al unei audiențe relativ mari; un rezultat al acestei trăsături este acela ca utilizatori individuali au mai multe opțiuni, în același timp, trebuie să dețină, în prealabil, informații mult mai consistente, să depună un efort mai mare pentru a integra și pentru a înțelege informația.
8.Asincronicitatea. Noile media sunt asincrone în sensul că au capacitatea de a transmite sau de a recepta mesajul în momentul considerat potrivit de către utilizatorul individual.
9.Hyperrealitatea, virtualitatea. Digitalizarea progresivă a informațiilor (vizuale, auditive, tactile, olfactive), concomitent cu declinul senzațiilor imediate, ar putea conduce la o cedare a locului proximității în favoarea aparenței de realitate a lucrurilor tot mai îndepărtate. În timp ce media tradiționale permit accesul într-o realitate alternativă, noile media permit accesul într-o realitate virtuală, o simulare atât de exactă a realității prime încât, într-un mediu artifial, omul poate ajunge să se comporte precum în mediu natural.
10.Noua economie, net economia, cybereconomia. Noile media sunt mult mai mult influențate de factori economici și dețin un rol mult mai proeminent în funcționarea noii economii, în economia bazată pe cunoaștere și pe informație.
2.3.2 Presa online: stilul și caracteristicile presei online
Ca mijloc de nou comunicare, presa online a apărut în anul 1993, când editurile americane s-au angajat online, în timp aparițiile europene de ziare online a apărut în 1996.
Stilul presei online:
– noile medii aduc cu sine noi genuri de text și înlătură pe cele deja existente;
– mediile online reprezintă un gen de sine stătător;
– ele îndeplinesc în primul rând caracteristicile definitorii ale mass-media; sunt publice (pot fi accesate de oricine), sunt transmisibile tehnic, se adresează unui public larg, se caracterizează prin periodicitate și se raportează la realitate;
– mediile online au caracteristicii proprii: sunt multimediale (depășesc limitele impuse mijloacelor tipărite sau celor clasice), sunt digitale ( și de aceea pot fi prelucrate și dispersate) și sunt interactive (permit un feed-back direct);
– mai ales posibilitățile hipermediale ale internetului aduc o flexibilitate enormă în crearea și trasmiterea informațiilor;
– ziarul ține de un mijloc de creație și distribuție ca și cartea, revista, transmiterea pe calea undelor sau la televizor, pagina web sau CD-ROM-ul.
Caracteristicile presei online:
în ciuda costurilor ridicate și a veniturilor încă mici ziarele online sunt actualizate zilnic;
conceptul de ziar poate fi folosit în contextul internetului, deoarece păstrează caracteristicile presei scrise: periodicitate, universalitate, actualitate și periodicitate;
la ziarele online se mai adaugă două însușiri în raport cu cele tipărite; interactivitatea și hipermedialitatea;
versiunea online nu este identică cu cea a ziarului tipărit;
spre deosebire de ediția tipărită, varianta online este accesibilă unui public din toată lumea și oferă un grad mai mare de actualitate deoarece nu este legat de închiderea ediției;
la forma de reprezentare a ofertei de conținut presa online se folosește de un spectru larg de semne;
pe baza structuri de hipertext oferta de conținut poate fi mai fragmentată și astfel să ofere un spațiu mai mare pentru receptarea individuală decât oferă ziarul tipărit.
În ceea ce privește presa românească există pe internet o ofertă foarte generoasă de ziare și reviste ce pot fi citite online la adrese ca: www.ziare.com, www.ziare.ro, www.hotnews.com, www.ziareromanesti.net etc. Utilizarea acestora este ușurată de faptul că hipertextul este construit după reguli întâlnite la o pagină internațională. Se poate vorbi despre o similaritate între presa online românescă și internațională în ceea ce privește elementele de definire a căilor de navigare. În conținut paginilor se regăsesc aceeași termeni internaționali ce se întâlnesc și în presa din alte țări: site ( Academia Cațavencu, Dilema, Național, România Mare, România Liberă), web (Dimineața, România Liberă), online (Academia Cațavencu, Evenimentul Zilei), email (Evenimentul Zilei), chat (România Liberă), login, help, new, home, newsletter sau e-books. Unele din aceste împrumuturi sunt adaptate la sistemul românesc ( home – acasă, help –ajutor, login – înregistrare).
CAPITOLUL 3. Libertate de exprimare sau control
3.1 Regimuri de presă
După descoperirea tiparului, pe măsură ce mase tot mai largi erau alfabetizate, odată cu apariția de noi clase sociale interesate să participe la gestiunea puterii, tipografiile au început să imprime – alături de biblii, texte de legi, documente religioase ori acte de cancelarie – și cărți, almanahuri, buletine, reviste și apoi publicații cotidiene. În fața unei asemenea explozii de produse, instituțiile puterii au fost nevoie să găsească răspuns la o întrebare dezarmantă prin simplitatea ei, dar strivitoare prin implicațiile politice și sociale: cine are dreptul să editeze și să difuzeze cărți, reviste și ziare?
Confruntate cu întreprinderile care prin produsele lor, permit accesul unor mase din ce în ce mai largi la informația de interes public, diversele sisteme de conducere au fost obligate să definească relația dintre presă, putere și colectivitate, să instituie reguli și norme de acțiune și, inevitabil, să contureze o anumită filosofie, o anumită concepție generală referitoare la rolul presei în societate. În chip firesc, o asemenea „filosofie” se sprijină pe o seamă de principii referitoare la relațiile dintre indivizi și instituțiile sociale, dintre deținătorii puterii și restul colectivității, dintre configurația actuală a societății și imaginea ideală pe care aceasta o are despre sine, dintre cei ce vorbesc în numele societății și publicul sau instituțiile care le deleagă acest rol.
În nici un moment al istoriei mass media și în nici o țară nu poate fi identificat un singur sistem normativ corespunzător unui rol unic atribuit presei; din contră, dezvoltarea mass media dovedește că relația sa cu ideologiile, cu sistemele legislative și constituțiile, cu structurile puterii ori cu formele de guvernare a îmbrăcat forme extrem de diferite.
Mass media ocupă în lumea noastră un loc tot mai important: din moment ce nu putem vorbi despre mass media în afara unei societăți de masă, nici societatea nu poate exista fără mass media. Ea își asumă numeroase și extrem de diverse roluri, care variază, în primul rând, în funcție de mediul politic.
Cea mai cunoscută tipologie a structurilor instituționale și a variatelor filosofii privind rolul presei este cea propusă de trei profesori americani, Fred Siebert, Theodore Peterson și Wilbur Schramm, în 1956, în cartea Four Theories of the Press (Patru teorii despre presă). În viziunea profesorilor americani, cele patru mari „teorii”, apărute în momente istorice și în zone geopolitice diferite, cartografiază rolul social al presei dintr-o perspectivă istorică și pe o axă ce așează la un pol completa subordonare a presei de către instituțiile puterii și la celălalt pol, totala ei eliberare de sub controlul direct al politicului.
Există patru regimuri de presă, două despotice și două democratice. Fiecare se bazează pe o concepție proprie asupra universului și a omului. În cazul unei concepții pesimiste omului nu i se acordă nici un liber arbitru: el trebuie supravegheat, îngrădit, îndoctrinat. Această concepție consideră ființa umană pervertitâ (înger decăzut, animal brutal). Concepția optimistă socotește omul o ființă rațională și este normal ca fiecare cetățean să aibă acces la toate informațiile disponibile, să fie liber să iși exprime ideile si să conducă societatea în care trăiește.
Cele patru teorii normative sunt: modelul autoritarism, modelul liberal, modelul comunist și modelul serviciului public.
D. McQuail (1987) a identificat șase teorii: autoritaristă, liberală, a responsabilității sociale, sovietică, dezvoltaționistă și democratică-participativă. Teoria autoritaristă justifică cenzura și pedepsirea celor care publică materiale considerate dăunătoare interesului Puterii, prin ideea obligației presei de a proteja valori supreme (religia, ideologia unui partid, simbolurile naționale etc.); această teorie este specifică regimurilor dictatoriale sau militarizate, dar ea poate fi aplicată, în situații de extremă urgență, și în statele democratice. Teoria liberală pornește de la ideea că presa trebuie să fie „o piață liberă a ideilor” și solicită aplicarea drepturilor fundamentale de exprimare liberă a opiniilor, de acces neîngrădit la informații și de libertate de publicare. Teoria susține că adevărul poate apărea numai la confruntarea liberă a ideilor și că, atunci când se ivește o problemă de interes general, oamenii au dreptul să fie informații corect și să aleagă pe baza confruntării informațiilor și a punctelor de vedere transmise de mass media. Teoria sovietică atribuie presei rolul de militant, de activist politic, de mobilizator al maselor pentru transpunerea în practică a obiectivelor stabilite de partidul comunist; ea solicită subordonarea totală a presei în fața partidului și transformarea acesteia într-un instrument de propagandă și educare ideologică a maselor. Teoria responsabilității sociale susține că presa este o formă de serviciu public: în consecință, mass media de stat sau privată are obligația de a răspunde așteptărilor și cerințelor publicului; valorile acestui model sunt întemeiate pe ideea autoreglementării presei și sunt exprimate în codurile deontologice ale jurnaliștilor, în standardele profesionale ale acestora, în apariția unui „avocat al publicului” în interiorul redacțiilor sau în funcționarea unor comisii sau consilii ce impun obligațiile presei și urmăresc aplicarea acestora. Modelul dezvoltaționist a apărut pentru a preciza rolurile specifice ale presei în societățile în curs de dezvoltare, societăți care efectuează tranziția de la colonialism și sărăcie la democrație și prosperitate; în aceste țări, presa se confruntă cu lipsa unei baze economice solide, a unor instituții democratice stabile, a unei infrastructuri tehnice moderne, a deprinderilor și a conștiinței etice profesionale și a unui public educat și exigent; în aceste condiții, scopurile presei ar fi: de a susține dezvoltarea economică, socială și politică, de a lupta pentru câștigarea autonomiei culturale și a accesului liber la informații și solidaritatea cu alte țări în curs de dezvoltare. Teoria democratic-participativă susține importanța interacțiunii dintre mass media și publicul său; ea se referă îndeosebi la presa regională și locală, acolo unde legăturile cu comunitatea locală sunt mai puternice decât cu „centrul” economic al trusturilor de presă; în acest context, mass media locală, adesea non-comercială
1.Regimul autoritar
Modelul autoritarist, reprezintă prima concretizare filosofică și instituțională a relației dintre presă și stat, deci prima încercare de a defini misiunea socială a presei. La începutul secolului al XVII-lea, monarhiile vremii au perceput ca pe o amenințare directă imprimatele ocazionale care au început să capete o anumită periodicitate și să i-a forma unor publicații lunare sau săptămânale. Drept urmare, au încercat să le supună unui control riguros sau să le absoarbă.
În modul acesta a fost configurat unul din principiile de bază ale modelului autoritarist – controlul exercitat de instituțiile statului asupra funcționării organelor de presă și a conținuturilor vehiculate de acestea.
Acest model de presă, într-o formă mai mult sau mai puțin severă, a predominat în lume până la mijlocul secolului al XIX-lea. În momentul apariției tiparului, autoritățile regale și religioase s-au străduit să limiteze utilizarea lui prin mijloace devenite clasice: autorizări, monopol, depuneri de garanții, cenzură, corupție, proces, amendă, sechestru, interdicție, închisoare, violență, exil, execuție.
În secolele XVII-lea, al XVIII-lea și chiar al XIX-lea, în statele europene, sfera de acțiune a puterii și, implicit, câmpul de exercitare a puterii au fost limitate de existența proprietății private: statul nu putea interveni impotriva cadrului economic a legilor pe care le promulgase și a mersului istoriei, care promovau dezvoltarea economiei de piață.
Acest model de presă, într-o formă mai mult sau mai puțin severă, a predominat în lume până la mijlocul secolului al XIX-lea. În momentul apariției tiparului, autoritățile regale și religioase s-au străduit să limiteze utilizarea lui prin mijloace devenite clasice: autorizări, monopol, depuneri de garanții, cenzură, corupție, proces, amendă, sechestru, interdicție, închisoare, violență, exil, execuție.
De obicei mass media, într-un astfel de regim, sunt proprietate privată și autorizată să obțină profit, dar conținutul lor este sever controlat de către autorități. Numărul organelor de presă este limitat, iar presa de opoziție este interzisă ( precum în Spania între 1938 și 1975 sub regimul lui Franco).
Funcțiile mass media în acest caz sunt net distincte de cele existente într-un regim democratic. Cum informarea și divertismentul pot fi subversibile – deci periculoase -, ele sunt cenzurate. Orice dezbatere politică este exclusă. Viziunea asupra lumii și ideologia națională pe care le vehiculează mass media trebuie să fie conforme cu interesele și concepția puterii. În presă, faptele diverse sunt interzise (ele reprezintă disfuncționalități), de unde și absența cotidienelor populare în Italia pe timpul lui Mussolini între 1925 și 1943.
Lumea a treia reprezintă un caz aparte, mai cu seamă în fostele colonii europene din Sud. Odinioară se pretindea, pe drept cuvânt, că aici funcțiile mass-media trebuie să fie specifice, susținând dezvoltarea țării: ele aveau rolul de a educa populația săracă și rurală, de a consolida o națiune alcătuită din grupuri eterogene și de a apăra cultura locală.
Din perspectiva unei filosofii autoritariste indivizii ar trebui să se supună autorităților superioare, întruchipate de instanțe cu puteri aproape nelimitate – biserica, regalitatea, statul. În consecință, ei ar trebui să sprijine, prin activitatea lor, scopurile și căile de acțiune propuse de aceste instanțe, considerate capabile să cunoască mai bine decât oricine ceea ce este necesar, folositor sau deziderabil pentru fiecare ins în parte și pentru societate în ansamblu. Într-o asemenea logică, este evident că, presa nu poate acționa decât în interiorul câmpului de teme și de interese fixate de strategia generală a autorităților. Ea trebuie să sprijine intențiile și faptele acestora, să le justifice, altfel spus, să fie un intrument de promovare a intereselor lor.
Se întâmplă ca mass media să joace respectivele roluri. Totuși, foarte adesea, aceste țări erau, – sau încă sunt- dictaturi militare unde mass media rămân puțin dezvoltate și sunt utilizate în două scopuri: fie să contribuie la susținerea în funcție a unui potentant prin manipularea maselor, grație, mai ales radioului; fie să servească nevoilor unei mici elite urbane, singura care poate profita de presa scrisă și de televiziune.
Dilema sistemelor autoritariste s-ar putea rezuma la următoarea formulă: cum poate fi controlat individul fără a se atenta la valorile individualismului? Cum poate fi controlată întreprinderea de presă privată fără a se atenta la principiile economiei de piață? Sistemele autoritare au încercat să facă față acestei dificultăți utilizând două mijloace: privilegiile și restricțiile. Privilegiile au vizat îndeseobi instituțiile de presă subordonate sau obediente, care au beneficiat de atribuirea mai rapidă a dreptului de publicare, de sprijin financiar sau de scutiri de taxe și impozite, de o distribuție preferențială și de favoruri acordate liderilor sau ziariștilor care se remarcau în promovarea temelor dorite de putere. Restricțiile au vizat accesul la licență, la resurse, la distribuție, la informație și chiar la public. Un exemplu îl reprezintă „Licesing Act”, document adoptat de Parlamentul Britanic în 1962, care stabilea că nici o publicație nu putea fi creată fără a autorizare oficială. La fel, în Franța și Prusia, dreptul de a publica era acordat doar de rege. O altă formă de exercitare a restricțiilor este cea reprezentată de fixarea a unor impozite sau a unor prețuri de distribuție foarte mari pentru o intreprindere privată. „Dreptul de timbru”- taxă percepută pentru fiecare exemplar de ziar produs – existent în Anglia între 1772 și 1775, a fost de trei ori majorat, factor ce a dus la creșterea prețurilor și, implicit la limitarea posibilităților de cumpărare a ziarelor. Imediat după eșecul Revoluției din 1789, Directoratul din Franța a reintrodus taxa pe timbru, ca unul dintre cele mai eficiente mijloace de a reduce numărul de publicații și de a controla evoluția presei. De asemenea, sistemele autoritare folosesc un întreg ansamblu de legi și reglementări pentru a influența activitatea intreprinderilor de presă. Dintre acestea cele mai eficiente sunt legile referitoare la „trădare” și „instigarea la revoltă”, acte considerate o amenințare gravă la adresa siguranței și a bunului mers al unei societăți, indiferent de forma în care se manifestă. Existența unor asemenea legi nu reprezintă în sine, un semn de autoritarism; utilizarea lor excesivă și ostentativă, în chip evident impotriva jurnaliștilor relevă sindromul autoritarismului. Acuzația de încălcare a unei legi nu poate fi lansată decât după ce faptul a fost consumat. Ea trebuie dovedită și validată juridic iar sancțiunea intervine la mult timp după ce un material jurnalistic a devenit public.
Deoarece sancțiunea poate inhiba curiozitatea jurnaliștilor, dar nu poate proteja complet autoritățile de investigația jurnalistică, puterea încearcă să exercite presiuni asupra presei, prin limitări ale accesului la informații și la resursele necesare producției sau distribuției, cât și prin amenințări și hărțuiri juridice.
Pentru că nu dă un răspuns complet la problema esențială a controlului, modelul autoritarist a fost depășit de :
modelul comunist care a perfecționat tehnicile de exercitare a controlului;
modelul liberal a dezvoltat formele de emancipare sub controlul autorității.
La începutul secolului XX, apariția unor tehnologii de distribuție a mesajelor, deci a unor noi tipuri de mass-media (radioul și televiziunea), a readus în discuție problema controlului și reglementării controlului accesului la comunicare. În statele moderne, occidentale, unde spectrul autoritarismului (care a marcat începutul presei scrise), precum și cel al totalitarismului comunist stârneau fiori și unde, în egală măsură, ideea concurenței oarbe pentru frecvență era respinsă axiomatic, efortul de rezolvare a acestor probleme a condus la crearea unui nou model – cel al serviciului public..
2.Modelul comunist
Modelul comunist a fost instaurat prima dată în Rusia, la începutul anilor 20. După al doilea război mondial, a fost impus cu forța și în Europa de Est, după 1949, s-a impus și în China, iar în anii 60 în numeroase țări din lumea a treia. La începutul secolului XXI, el pare însă pe cale de dispariție, deoarece s-a dovedit a fi contrar dezvoltării economice, bunăstării sociale, expansiuni cunoașterii, păcii în lume și, binențeles, democrației politice.
Din perspectiva comunismului, presa nu poate fi altceva decât o armă a puterii, dotată cu misiuni și sarcini precise: educarea maselor, mobilizarea lor pentru îndeplinirea unor obiective politice și economice, precum combaterea dușmanilor, preamărirea realizărilor regimului etc. Presa este concepută ca o formă de exercitare și de legitimare a puterii, ca un instrument al progagandei, menit să modeleze gândirea și comportamentul indivizilor, ca o arenă a luptelor impotriva dușmanilor ideologiei, ca un loc al prezentării mitologizate a superiorității regimurilor comuniste.
Realizarea unor asemenea obiective nu era posibilă fără obținerea controlului absolut asupra sistemului mass media. Aceasta se poate exercita prin stăpânirea tuturor resurselor implicate în producția de publicații și programe audiovizuale (monopol asupra bazei materiale și financiare a presei) și prin controlarea mesajelor mass-mediei înainte de difuzarea lor. Regimul comunist se caracterizează prin distribuția centralizată a resurselor: un grup redus de oamenii monopolizează controlul asupra diferitelor categorii de resurse și fixează criteriile de distribuire, conform intereselor lor specifice. Astfel, cotele de hârtie fixate prin planurile anuale limitează producția de ziare și reviste la tirajele stabilite de Putere și anulează posibilitatea apariției unor publicații alternative; la fel numărul de frecvențe și de ore de program, atribuite cu strictețe, ancorează instituțiile din sfera audiovizualului în cadre temporale ușor de controlat; alocarea unor resurse financiare relativ reduse pentru mobilitatea jurnaliștilor conduce la restrângerea sferei lor de activitate. În plus, stăpânirea mijloacelor de producție ( fabrici de hârtie și de substanțe chimice, surse de energie, tipografii, studiouri) și a celor de transport și telecomunicații asigură difuzarea rapidă a propriilor produse mass-media și eliminarea din circuit a produselor considerate indizerabile. Controlul puterii se exercită și asupra unei alte resurse: structura organizațională. Accesul în lumea presei era controlat de aparatul de partid, care efectua selecția ”cadrelor”, conform unor criterii restrictive, de ordin social, politic și ideologic.
Redacțiile erau construite, indiferent de domeniul de activitate, după aceeași schemă piramidală, în care eșaloanele editoriale numeroase (șefi de secție, redactori șefi sau directori) aveau misiunea de a controla conținuturile produse de eșaloanele reporterilor. După redactarea și aprobarea materialelor în redacție, mai multe filtre succesive asigurau, în timpul producerii publicației sau emisiunii, verificarea repetată a materialelor și eliminarea elementelor indizerabile.
Sistemele comuniste se caracterizează printr-un control extraordinar de sever asupra celei mai importante resurse a mass-mediei: informația. Puterea creează și distribuie o entitate bastardă, amestec de adevăruri parțiale și minciuni credibile, de real și iluzoriu, de spus și presupus – acest produs hibrid este informația oficială. Ziariști erau obligați să scrie și să vorbească despre ceva diferit față de ce trăiau și vedeau în peregrinările lor de zi cu zi, să prezinte o falsă realitate a reușitelor, a progresului, a bunăstării, să producă și să reproducă un discurs oficial, golit de conținut și de adevăr.
Accesul la informație era posibil numai prin intermediu instanțelor stabilite (și controlate) de putere: comitete de propagandă, agenții de presă de stat, documente oficiale, ședințe, congrese și conferințe minuțios realizate. Informațiile oferite prin aceste instanțe erau filtrate, reorganizate, cu valoare propagandistă nu informativă. Astfel, realitatea este filtrată, ierarhizată și reconstruită cu grijă, evenimentele dispar și sunt înlocuite cu formule doctrinare; întâmplările negative sunt total diminuate; neprevăzutul este evacuat din mesajele mass-media, deoarece contrazice imaginea ideală a unei societăți perfect planificate și continuu controlate de partid.
Controlarea informației conduce la generalizarea caracterului planificat al activității mass-mediei: ziarele și revistele apar în tiraje fixe, dinainte stabilite, indiferent de reacțiile, interesele sau dorințele publicului; grilele de programe din audiovizual respectă strategii propagandiste, adeseori în contradicție cu ritmul vieții casnice a populației; temele sunt fixate conform calendarului evenimentelor oficiale (congrese și conferințe, comemorări și momente festive, inițiative economice etc). Cei care lucrează în mass-media comunistă nu mai sunt căutători ai informației neașteptate, anchetatori ai adevărurilor ascunse sau generatori ai dezbaterilor social controversate, ei devin o instanță ce reproduce, aproape mecanic, discursul oficial, neagă atributele creativității și contestării. Conținuturile informațiilor sunt verificate inainte ca ele să devină publice prin instituirea unor mecanisme diversificate de cenzură. Cenzura, în forma sa cea mai simplă, se exercita prin controlarea sumarelor și programelor, a textelor și emisiunilor aflate în pregătire. Cenzura poate fi aplicată de un grup de specialiști din afara instituție de presă sau de conducătorii din interiorul organizației.
Acest tip de control urmărește eliminarea oricăror idei, informații, opere artistice sau sensuri care ar putea dăuna imaginii ideale a sistemului sau liderilor comuniști.
În mod mai subtil, cenzura se exercită prin standardizarea temelor jurnalistice. Fixând inventarul temelor permise și a celor indizerabile, precum și modalități discursive în care ele trebuie tratate. Puterea restrânge aria subiectelor care pot fi abordate de jurnaliști și fixează cadrele limbajului în care aceștia pot comunica. Limbajul presei capătă caracteristicile limbajului de lemn deoarece nu se referă la realități vii, concrete, ci reproduce la nesfârșit aceleași formulă standard.
Marcați de aceste restricți, jurnaliști din sistemul comunist dobândesc deprinderi de autocenzură; în actul producerii materialelor de presă, ei elimină, din proprie ințiativă, acele informații și idei pe care le știu, din start, nepublicabile.
În paralel, ca o formă de apărarea identității lor profesionale, o parte dintre ei pun în mișcare diverse tehnici ale aluziei și metaforei, prin care încearcă să stabilească o punte de comunicare cu o ipotetică audiență.
Modelul comunist de presă, construit pe ideea exercitării unui control integral asupra sistemului mass-media, nu a condus niciodată și nicăieri la stăpânirea totală a fluxurilor de mesaje puse în circulație de către presă. Existența unor publicații și programe audiovizuale alternative, apariția unor voci jurnaliste disidente și mai ales, dezvoltarea tehnicilor de comunicare întemeiate pe dublul discurs au dovedit imposiblitatea transpunerii în practică a controlului total al presei și, prin aceasta, a minților oamenilor, chiar și în condițiile celei mai cumplite dictaturi.
Modelul comunist trebuie înțeles din perspectiva proceselor complexe de negocieri care legau mai multe tipuri de centre de interes:
aparatul puterii, preocupat de re-producerea sistemului și de supravețuirea în funcții de conducere;
instituțiile de presă, dominate de strategii de adaptare și de menținere a sistemului de lucru birocratic;
jurnaliști, pendulând între un comportament oficial absent-obedient și un comportament mai activ, în alte sfere ale vieții culturale;
publicul, cu tehnicile sale de evadare din discursul oficial și de interpretare ”printre rânduri” a tuturor mesajelor mass-media.
Adversarii unui astfel de regim denunță cu brutalitate mass media. Funcția primordială a acestora este de a ascunde și de a minți pentru a face să dispară tot ceea ce nu servește intereselor nomenclaturii, elita aflată la putere, indiferentă la destinul maselor.
Între modelul comunist și cel liberal nu există ruptură. La jumătatea drumului dintre cele două regimuri, a existat, până în anii 1980, o variată mai blândă a modelului etatizat, care se poate denumi „paternalistă”. Începând cu anii 20, ea s-a dezvoltat în majoritatea democrațiilor parlamentare: mass media electronice, considerate prea influente, erau menținute sub monopol de stat. Publicul primea prin radio și televiziune doar ceea ce statul considera că este bun pentru el. Aceasta nu excludea calitatea și nici independența.
3.Regimul liberal
După ce a a fost adoptat în toate țările democratice, modelul liberal a devenit norma internațională grație articolului 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului a ONU, adoptată în 1948 (în absența URSS).
„Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și a exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixiune din afară, precum și liberatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat.”
Conform doctrinei liberale apărute în secolul al XVIII-lea este suficient ca toate faptele să fie raportate cu obiectivitate și ca toate opiniile să apară pe „piața ideilor”: atunci omul este capabil să discearnă adevărul și înclină să-l utilizeze în comportamentul său. Statul nu trebuie decât să lase să se întâmple acest lucru și totul va merge de la sine. Trebuie ca liberul schimb de informații să însoțească liberul schimb de produse: în felul aceasta, va fi asigurată o servire ireproșabilă a utilizatorilor.
Această utopie nu a rezistat fenomenului de comercializare crescândă începând cu secolul XX. Majoritatea mass media care apăreau atunci aveau un scop comercial: lucrurile profitabile erau considerate bune. În plus, tendința normală a acelor întreprinderi de presă, ca și a celorlalte întreprinderi, era una de concentrare. În consecință, puterea de a informa ( sau de a nu informa), puterea de a defini marile teme de dezbatere națională, de a „stabili ordinea de zi” a țării cădea în mâinile unui număr tot mai restrâns de proprietari de presă, persoane care nu erau nici alese, nici foarte experte sau preocupate să servească publicului.
Istoria presei ca instituție este egală cu suma luptelor pentru câștigarea unui statul autonom în raport cu puterile care întemeiază statul modern. Marcată de aceste confruntări, presa a păstrat o permanentă opoziție adversativă față de puterile statului.
Atunci când Milton a adresat Parlamentului britanic celebra Areopagitica, având subtitlul “Pentru libertatea de a tipări fără autorizare sau cenzură” s-a referit insistent la libertatea editării, adică a producerii și difuzării de ziare într-un sistem de egalitate a drepturilor asemănător cu acela creat de piețele pe care se exercită comerțul cu oricare alte bunuri.
Conform concepției liberale, drepturile individului sunt sacre, iar fericirea și binele reprezintă valori supreme și scopuri ultime. Omul este considerat deținătorul unor ”drepturi naturale fundamentale și inalienabile; el poate ceda o parte din prerogativele sale unor alte instituții -statul, partidele, lideri politici-, asupra cărora își exercită puterea și controlul prin mecanismele democrației: alegeri, referendumuri, dezbateri publice, grupuri de presiune și asociații civice. Instituțiile puterii au obligația să respecte drepturile și aspirațile individului și să lucreze pentru satisfacerea lor; în caz de eșec, ele vor fi supuse judecății acestuia și, prin sistemul alegerilor, vor fi schimbate sau ameliorate.
Pentru ca indivizii să poată dezbate și lua decizii corecte, ei trebuie să cunoască adevărul. Din perspectiva teoriei liberale, adevărul se obține prin confruntarea liberă a ideilor și opiniilor. Crearea unei ”piețe libere a ideilor” este strâns legată de crearea unui instrument capabil să faciliteze circulația acestor idei, să permită confruntarea lor neîngrădită, să contribuie la accesul liber al oricărei persoane la cuvântul public. Pentru susținători acestei teorii, singura instanță în măsură să-și asume asume și să ducă la bun sfârșit o asemenea misiune este presa. Pentru ca să permită circulația corectă a ideilor (și informațiilor) presa trebuie să fie liberă de orice presiune a părților interesate – în primul rând, a reprezentanților politicului și a puterii administrative.
Presa trebuie să fie întreprindere economică stabilă, puternică, plasată, prin eficiența ei, în afara câmpului de putere și de influență a politicului. Astfel, libertatea de expresie tinde să devină sinonimă cu libertatea de a publica și, mai exact, cu libertatea de a crea o întreprindere care difuzează mesaje de interes general: libertatea presei depinde acum de proprietatea privată asupra mijloacelor de comunicare.
Conform doctrinei liberale, presa nu contribuie numai la circulația ideilor și informațiilor, ci și la controlarea instanțelor Puterii. Deoarece indivizii nu pot urmări permanent acțiunile instanțelor politice și administrative, ei ”transferă” aceste atribuții unei alte instanțe: mass-media. Aceasta va controla activitatea Puterii, în interesul cetățeanului: observând nereguli ea va informa publicul; acest lucru va duce la nașterea unei opinii publice defavorabile și va permite exercitarea unor presiuni asupra Puterii. Astfel, prin capacitatea sa de a informa, precum și prin posibilitatea de a mobiliza masele, presa se manifestă ca o ”a patra putere”.
Această sintagmă se referă la faptul că acțiunea presei este indirectă: distribuind informații și idei despre modul în care celelalte puteri își exercită mandatul, ea crează o opinie publică, mobilizează cetățenii în favoarea unei cauze, iar aceștia, prin presiunea pe care o exercită asupra factorilor politici și legislativi, obțin modificarea atitudinii ori a comportamentului celorlalte puterii. Din această cauză, statutul de „a patra putere” implică mai mult responsabilități decât drepturi: o greșeală a presei poate declanșa o mișcare publică ce poate conduce la reacții politice cu efecte deosebit de grave. Ceea ce înseamnă că nu atât libertatea de expresie definește puterea presei, cât responsabilitatea expresiei jurnalistice.
Informând publicul, presa exercită, inevitabil, o acțiune educativă: ea contribuie la formarea conștiinței civice și la construirea individului-cetățean, fără de care viața democratică este imposibilă. Oamenii, urmărind în chip lucid realizarea unor scopuri personale, au nevoie de accesul liber la informație și la exprimarea opiniilor. Acestea le sunt necesare pentru dezbaterile publice, prin care interesele individuale sunt expuse, negociate și depășite în favoarea interesului comun.
Evoluția istorică a demonstrat însă că, în presă au intrat într-o cantitate din ce în ce mai mare, alături de aceste elemente ale vieții publice, și mesajele de divertisment, exponente ale vieții private. În modul acesta, piața liberă a ideilor a fost dublată de o piață efervescentă a distracțiilor, iar individul-cetățean, preocupat de dezbaterea civică, a lăsat locul unui individ-consumator, interesat de dobândirea relaxării și a evaziunii imaginare.
În modelul liberal, legile pieți (concurență și profit) devin factorii reglatori ai sistemului mass-media. Sub presiunea acestora, presa ajunge să fie un produs vândut de două ori: o dată cititorilor și, a doua oară, firmelor care doresc să facă publicitate.
Logica cereri și a ofertei a condus astfel la un joc dublu în care presa, pe de o parte, își alcătuiește mesajele în funcție de comenzile publicului și, pe de altă parte, tinde să întărească sau (chiar) să fabrice anumite tipuri de așteptări, convenabile ei, pentru a putea menține permanent treaz interesul audienței. În felul acesta, treptat, conținutul presei se orientează spre divertisment atât în ipostaza sa informativă ( prin privilegierea știrilor senzaționale, a faptului ieșit din comun, a scandalului și a evenimentului dramatic), cât și în cea ficțională (sport, jocuri, benzi desenate etc).
Goana după profit face să dispară atât grija pentru „piața liberă a ideilor” (în favoarea unei piețe a afectelor), cât și răspunderea față de informarea individului-cetățean (în favoarea interesului față de atragerea și distrarea unui individ-consumator).
Pentru realizarea misiunii de a informa și de a oferi un forum de dezbatere, presa trebuie să apeleze la instituții din alte zone de activitate, capabile să-i asigure existența (prin forme alternative de financiare) în conformitate cu idealurile originale: astfel orice stat democratic are obligația de a sprijini sistemele mass-media orientate spre informare și spre educare, ca o garanție a menținerii bazelor democratice ale respectivului stat. Acest sprijin se concretizează atât prin pervederi constituționale, care garantează libertatea de expresie, cât și prin mecanisme de legislative și economice, care garantează existența liberă și stabilă a presei. Pe lângă acestea, statele democratice sprijină și dezvoltă dialogul cu diferite instituții preocupate de păstrarea și perfecționarea funcționării corecte a presei: asociații profesionale și sindicate, asociații ale publicului, alte asociații orientate spre cercetarea și evaluarea calității mass-mediei și a corectitudinii comportamentului jurnaliștilor.
4.Modelul serviciului public
Introducerea autorităților statele în sistemul comunicării de masă, într-un triunghi ce leagă publicul, presa și intituțiile Puterii, se face în numele unui concept esențial: acela al responsabilității sociale. În virtutea acestui model, libertatea presei devine, în fapt, o datorie publică: presa are anumite obligații față de individul-cetățean, obligații de la care nu poate abdica în numele legilor pieței (profitul) și ale succesului facil (divertismentul). Statul democratic, garant al libertăților, atât al indivizilor, cât și ale instituțiilor, trebuie să sprijine dezvoltarea acestora și să asigure, în același timp respectarea obligațiilor pe care fiecare le are în raport cu bunul mers al societății.
Modelul serviciului public a fost teoretizat și transpus în practică abia la mijlocul secolului XX, sub impulsul a trei serii de factori:
a) Revoluția tehnologică – apariția de noi sisteme de transmitere a mesajelor a condus la nașterea unor noi instituții mass-media (radioul și televiziunea) și la necesitatea stabilirii unor criterii unitare și coerente de funcționare a acestora. O asemenea conjunctură a readus în discuție problema accesului la resursele deținute de stat (frecvențele în cazul de față) și a modului cum se poate exercita controlul statal, problemă cu care se confruntaseră și monarhiile europene la începuturile presei scrise. Procesul de atribuire a frecvențelor pentru posturile de radio și televiziune (pe fondul unei crize acute declanșate de concurența haotică a posturilor care emiteau pe aceeași lungime de undă) a dus la dezbaterea unor principii și norme de funcționare, în măsură să satisfacă interesele firmelor, exigențele statului și așteptările publicului larg. Din aceste principii cu caracter general s-au dezvoltat ulterior alte criterii, cu statut de norme profesionale, care accentuau ideea responsabilității sociale a celor ce utilizează respectivele resurse.
b) Dezvoltarea conștiinței și exigențele profesionale – pe fondul creșterii rolului și a puterii presei, jurnaliștii, cercetătorii mass-mediei și educatori au devenit din ce în ce mai conștienți de răspunderea civică și morală care apasă pe umerii celor ce produc și distribuie mesaje prin presă. Acumularea de experiențe dramatice (cele două războaie mondiale, crizele economice și politice, șocurile confruntării Est-Vest) a permis definirea unor principii de acțiune bazate pe ideea responsabilității sociale a jurnaliștilor și concretizarea în numeroase coduri profesionale cu caracter național (Societatea Jurnaliștilor Profesioniști Sigma-Delta-Chi din SUA, Codul de Conduită – Germania, Carta Obligațiilor Profesionale ale Jurnaliștilor – Franța) sau internațional (Declarația Principiilor de Conduită ale Jurnaliștilor, Codul de Etică a Jurnaliștilor Latino-Americani, Codul Arab de Etică).
c)Amplificarea dezbaterilor teoretice privind rolul presei – numerosi cercetători și filosofi, martori ai creșterii puterii mass-mediei, ai dispariției unor forme de comunicare tradiționale și ai înlocuirii acestora cu tehnicile variate ale comunicării de masă au analizat aceste fenomene sau au meditat asupra lor, ajungând, nu o dată, la concluzii critice referitoare la funcționarea presei. Sub impulsul unor asemenea demersuri, mai multe foruri – științifice, guvernamentale, jurnalistice și civice – au organizat dezbaterii, sondaje, anchete și au publicat documente exprimând neliniștea față de activitatea unei prese mai puțin devotate interesului public; ele au subliniat necesitatea eliminării practicilor excesiv comerciale, a polarizărilor politice și a comportamentelor neprofesionale în favoarea unor proceduri orientate spre informarea exactă și corectă a publicului.
În esență, modelul serviciului public pornește de la premisele teoretice ale modelului liberal, considerând însă că, în evoluția sa, sistemul liberal a abdicat de la principiile sale fundamentale.
Modelul liberal a dus la o exacerbare a legilor pieței și a goanei după profit; instituțiile mass-media au abandonat adeseori misiunea de a informa în chip neutru și echilibrat și au optat pentru divertismentul facil; ele și-au mărit astfel audiențele dar au devenit, simultan, sclavele gusturilor publicului consumator.
Pe lângă privilegierea senzaționalului, evoluția, în logica ”liberală” a condus la concentrarea instituțiilor mass-media sub cupola unor trusturi extrem de puternice. În felul acesta, un grup limitat de proprietari controlează majoritatea canalelor de comunicare, în mod teoretic (și, deseori, chiar practic), accesul la comunicare este limitat, fie prin faptul că ideile expuse reflectă interesele unui asemenea grup, fie prin faptul că segmente largi ale societății nu mai pot să participe la dezbateriile publice fapt ce anulează principiul unei ”piețe libere a ideilor”. Aceste constatări au dat naștere la o întrebare simplă: cum se poate asigura autonomia financiară (evitându-se capcanele goanei după profit), independența față de autoritățile statale ( pentru a se garanta neutralitatea instituțiilor și libertatea accesului la informație) și îndeplinirea idealurilor generoase ale constituirii unei ”piețe libere a ideilor” ( informarea și educarea publicului larg)? La această dilemă există un singur răspuns: printr-o participare neinteresată a distribuitorilor de fonduri.
Astfel, atât statul, cât și grupurile economice pot spijini diferitele instituții mass-media, fără a interveni în politica acestora, fără a incerca să le influențeze sau să le impună punctul lor de vedere și interesele specifice. Rațiunile unei participări neinteresate pot fi de ordin politic (spijinirea democrației) sau filantropic ( spijinirea creației culturale). În cea mai cunoscută variantă a acestui model, concretizată în Franța, îndeosebi în sfera audiovizualului, statul spijină financiar și logistic posturile de interes public fără a interveni direct în politica acestora.
Prerogativele de reglementare și control sunt transmise de către factorii politici și administrativi unor instanțe de tip tehnocratic, constituite din specialiști sau personalități independent, ale căror prestigiu și probitate pot fi o garanție a independenței lor de acțiune.
Modelul serviciului public în audiovizual ar trebui să conducă la separarea clară a posturilor de interes public de cele comerciale, prin mai mulți factori: poziția juridico-administrativă (statal/privat); modul de finanțare (subvenții/câștiguri din activitatea proprie), conținut (generalist, bazat pe informare, educare și divertisment/specializat cu accent de divertisment de consum); profilul audiențelor (public național/ public țintă limitat). În realitate, aceste distincții de principiu, nu sunt întotdeauna integral realizate.
Cercetătorii I. Acchile și J.I. Bucno, într-o amplă sinteză consacrată televiziuni publice, consideră că, în Europa, sistemul serviciului public s-a întemeiat pe un regim de monopol statal ce acoperea trei domenii: producția, programarea și distribuția. În anii 70, apariția și generalizarea televiziunilor prin satelit sau prin cablu, precum și dezvolatarea unor firme specializate în producerea sau vânzarea de programe la prețuri mai mici decât cele practicate de televiziunea de stat au condus la pierderea monopolului; pe acest fond, politica de descentralizare promovată de guvernele europene a favorizat reducerea sprijinului statului și orientarea televiziunilor de serviciu public către un regim de existență apropiat de cel al televiziunilor comerciale. Evoluțiile recente ale peisajului european al audiovizualului se caracterizează fie prin trecerea unor posturi de anvergură națională din mâinile statului în cele ale unor grupuri particulare, fie prin dezvoltarea puterii și prestigiului unor canale comerciale, care ajung să concureze postul național.
În aceste condiții, televiziunile naționale de tip seviciu public riscă să își piardă calitatea de „televiziuni de referință”, de „instrumente indispenabile în dezvoltarea culturală a unei națiuni” și de locuri de manifestare a sferei publice, locuri unde „este federală o audiență importantă”. Dacă posturile comerciale au rate de audiență mai mari (distribuind același tip de programe), atunci ce rațiuni de existență pot invoca aceste uriașe și costisitoare instituții statale? Dacă se cantonează în sfera unor atribuții se vizează păstrarea și promovarea unor valori majore ale culturii, mai pot fi ele posturi generaliste, de masă, sau devin canale specializate, adresându-se unui public țintă?
Statul subvenționeză și o seamă de publicații cu caracter cultural științific sau educativ. Acestea, adresându-se unui public limitat, nu au posibilitatea de autofinanțare din vânzări și rețele publicitare. Din fonduri guvernamentale sunt susținute și publicațiile și (uneori) posturile de radio și televiziune dedicate minorităților naționale. În aceeași categorie intră și publicațiile, posturile sau programele produse fie pentru diaspora, fie pentru promovarea valorilor unei culturi naționale în străinătate.
Nu este obligatoriu ca numai statul să sprijine financiar o instituție de presă care, prin activitatea ei, se dovedește a fi devotată interesului public. O seamă se subvenți pot veni și de la grupuri ori persoane particulare, cel mai adesea prin intermediu unor fundații sau asociații neguvernamentale cu vocație culturală. Acestea pot menține în viață publicații științifice, literare, artistice, ziare și programe comunitare, produse mass-media etc.; intervenția dezinteresată a finanțatorului privat pornește de la ideea că asemenea produse de presă, promovând valori ale culturii și spiritului civic, îndeplinesc un rol social important și au o responsabiliate morală evidentă; în plus, existența unor prevederi legislative adecvate, care oferă reduceri de impozite pentru grupurile economice care subvenționează instituții culturale, favorizează acest mecenat modern, în formele sale cele mai variate: subvenționare, parenaj, sponsorizare etc.
Într-o lume modernă și complexă presa se poate dezvolta îndeplinind simultan mai multe roluri, astfel spus concretizând, la scara unui moment istoric sau a unei singure țări, elemente variate din mai multe teorii. Cu atât mai mult acum, când suntem martorii unei perioade de accentuată schimbare socială, este firesc ca sistemele de organizare a mass-mediei să interfereze și ea, în diferite canale sau instituții de presă, să întâlnim caracteristici ori accente care derivă din teorii diferite.
Această nouă doctrină s-a născut dintr-o percepție mai realistă asupra naturii umane și a mecanismelor economice. Așa cum a fost ea concepută de universitari și de o serie de profesioniști ai mass media, această doctrină nu o respinge pe precedenta, ci o extinde, străduindu-se să asocieze libertatea și calitatea mijloacelor de informare.
Conform acestei doctrine, este preferabil ca mass media să nu fie nici în proprietatea statului, nici sub controlul său, căci adesea interesul „statului” nu diferă de interesul celor care guvernează. În schimb, mass media nu sunt considerate drept întreprinderi private obișnuite al căror succes se poate măsura numai prin beneficii. Este absolut normal ca ele să caute profitul, dar ar trebui să își asume și responsabilitatea față de diversele grupuri care compun societatea; altfel spus, trebuie ca presa de toate tipurile să răspundă diverselor nevoi și dorințe ale acestor grupuri.
În cazul în care cetățenii sunt nemulțumiți de serviciile care le sunt puse la dispoziție, mass media trebuie să reacționeze. Ar fi de preferabil ca ele să se sancționeze singure, conform unui cod deontologic stabilit între ele. Dacă însă nu se va întâmpla acest lucru, este necesar și legitim ca Parlamentul să intervină prin intermediu legilor.
În România postcomunistă audiovizualul național își revendică, în principiu, apartenența la modelul serviciului public, la fel și publicațiile culturale subvenționate de diverse ministere, de la cel al Culturii până la cel al Transporturilor.
Marea majoritate a produselor presei scrise, precum și posturile audiovizuale comerciale se ancorează la modelul liberal. Puține ziare controlate de unele partide și unele publicații locale au comportament care amintesc de caracteristicile modelului autoritarist. În același timp, este evident că nici o instituție mass-media serioasă nu se revendică la modelul comunist.
Cele patru modele de presă nu există în stare pură. În țările cu regim autoritar, cetățenii au avut întotdeauna acces la mass media clandestine, venite din exteriorul țării sau realizate în interior – și uneori la o presă de opoziție moderată, protejată prin legăturile ei cu o elită tradițională. Același lucru se poate întâlni și într-un regim totalitarist; în URSS lumea citea romane, poeme, pamflete, benzi desenate care circulau pe sub mână. Se asculta postul de radio Liberty (post american cu studiourile la Munchen), BBC sau Vocea Americii și sute de alte mici posturi muzicale pirat.
Pe de altă parte, în democrațiile liberale, s-a considerat întotdeauna necesară, în interesul general, o limitare a activității mass media. Astfel, chiar și în SUA, unde Primul Amendament(1971) al Constituției interzice Congresului să adopte „orice lege care restrânge libertatea cuvântului și a presei” mass media sunt supuse unor legi anti-trust, legilor siguranței naționale și a unei legislații privind defăimarea, obscenitatea, rasismul sau sexismul, iar oricine vrea să difuzeze emisiuni radio sau TV trebuie să obțină mai întâi o autorizație federală.
3.2 Libertatea de exprimare
Dezvoltarea mijloacelor de comunicare a creat ceea ce se poate descrie ca „istoricitate mediatică”: percepția noastră asupra trecutului și asupra modului în care trecutul ne înfluențează astăzi, au devenit din ce în ce mai dependente de un rezervor în permanentă expansiune de forme simbolice. Majoritatea indivizilor din societățile vestice și-au derivat percepția asupra marilor evenimente ale secolului al XX-lea în primul rând din cărți, ziare, filme și programe de televiziune. Dacă mijloacele de comunicare ne-au alterat percepția asupra trecutului, ele ne-au și creat ceea ce putem numi „o mondializare mediatică”: percepția noastră asupra lumii care se află dincolo de experiența noastră personală și percepția asupra locului nostru în lume sunt din ce în ce mai modelate de formele simbolice mediatice. Difuzarea produselor media ne dă posibilitatea de a experimenta într-un anumit sens evenimentele, de a-i observa pe ceilalți și în general, de a învăța despre o lume care se extinde dincolo de sfera întâlnirilor noastre zilnice. Mesajele mass-media pot fi transmise dincolo de contextul inițial de receptare și transformate printr-un proces continuu de povestire și repovestire, de interpretare și de reînterpretare, de comentari, râs și critică.
Apariția democrațiilor liberale a fost strîns legată de proclamarea și respectarea libertății de exprimare. Atât pe continentul european cât și în Lumea Nouă apărarea dreptului de a critica guvernul a fost considerată indispensabilă pentru progresul democratic, iar rolul presei esențial.
Societățile libere din diferite țări și-au statuat în constituții sau în legile cu caracter statuar, anumite definiții ale drepturilor sau libertăților cetățenilor lor. Acestea includ în mod obișnuit, fie explicit, fie implicit, și definiții ale „libertății presei”. Chiar dacă definițiile pot diferi de la o țară la alta, demersul este, în mod fundamental, similar.
O societate liberă trebuie să fie suficient de flexibilă pentru a-i tolera pe cei ale căror acte de comunicare derivă din motive egoiste, fără a ține seama de binele social. În scopul de a păstra libertățile care constituie unicitatea unui sistem de comunicare în masă, cei care furnizează vastul conținut al mass-media trebuie să cunoască standardele de performanță ale propriei profesii și să urmeze aceste standarde.
O societate liberă impune relativ puține limitări juridice procesului comunicării. În mod obișnuit acestea se învârt în zona calomniei, dreptului la viață privată și dreptului de autor, iar o societate ordonată, care respectă legea, se va aștepta, pe bună dreptate, ca limitările impuse mass media, pentru ca acestea să nu poată încălca drepturile celorlalți, să fie rezonabile.
Produsele industriilor mass-media sunt disponibile, în principiu, unei pluralității de destinatari, înseamnă că ele sunt „deschise” sau „disponibile pentru public”. Conținutul mesajelor mass media este astfel făcut public, adică făcut vizibil și observabil de către o mulțime de indivizi care pot fi, și de obicei sunt, răspândiți în contexte diverse și dispersate. A trăi într-o lume mediatică implică o împletire permanentă a diferitelor forme de experiență. Pentru majoritatea indivizilor, pe măsură ce străbat traiectoriile spațio-temporale ale vieților cotidiene, experiența trăită continuă să exercite o influență puternică asupra proiectului de formare a sinelui, ne gândim la noi și la traiectoriile noastre de viață, în principal în relațiile cu cei care și evenimentele pe care le întâlnim în contextele practice ale vieții de zi cu zi. Scriind la începutul secolului al XIX-lea, într-o vreme în care industria ziarului din Marea Britanie organiza o campanie impotriva obligațiilor de tipărire, primi gânditori liberali, precum Jeremy Bentham, James Mill și
John Stuard Mill, au susținut o apărare elecventă a libertății presei și o descriere incitantă a rolului ei în cultivarea vieții publice dincolo de stat. Ei au văzut în libera exprimare a opiniei prin organele unei prese independente un mijloc principal prin care putea fi exprimată diversitatea punctelor de vedere, putea fi formată o opinie publică luminată, iar abuzurile puterii statului exercitate de către guverne corupte sau tiranice puteau fi verificate. O presă liberă și independentă ar fi jucat rolul unui câine de pază critic; nu numai că ar fi ascultat o diversitate de opinii și ar fi îmbogățit prin aceasta sfera cunoașterii și a dezbaterii, ci ar fi criticat activitățile celor care conduc și principiile pe care se bazează deciziile lor. Libertatea de exprimare a gândurilor și opiniilor în public, oricât de inconfortabile ar putea fi ele pentru autoritățile în exercițiu, este o trăsătură vitală a ordinii democratice moderne – o trăsătură care nu este deloc caractetistică tuturor regimurilor din lumea de astăzi. Pentru primii gânditori liberali, principala amenințare pentru libertatea individuală și libertatea de exprimare era o amenințare care provenea de la stat: drepturile individului trebuiau să fie protejate de folosirea excesivă a puterii statului. Libera exprimare a gândurilor și a opiniilor putea fi practic înfăptuită, potrivit lor, doar în măsura în care instituțiile presei erau independente de stat și situate în domeniul privat, unde își puteau desfășura activitățile cu o constrângere minimă. În teoria liberală tradițională, o abordare de tip laissez-faire a activității economice are contrapondere naturală a libertății de gândire și de exprimare a individului. Odată cu transformarea organizațiior mass-media în organizații comerciale la scară largă, libertatea de exprimare s-a confruntat tot mai mult cu o nouă amenințare care nu rezultă din folosirea excesivă a puterii statului, ci mai degrabă din creșterea neîmpiedicată a organizațiilor mass-media ca și concerne comerciale. O abordare laissez-faire a activității economice nu este în mod necesar cel mai bun garant al libertații de exprimare, întrucât o piață nereglementată se poate dezvolta într-un mod care ar reduce efectiv diversitatea și ar limita capacitatea majorității indivizilor de a-și face auzite opiniile. În Marea Britanie, de pildă, creșterea circulației generale în timpul primei jumătăți a secolului al XX-lea a fost însoțită de un declin al numărului de ziare publicate și de o tot mai mare concentrare de resurse în mâinile marilor conglomerate mass-media. Întrucât circulația generală a început să intre în declin începând de la jumătatea anilor 1950, competiția dintre ziarele rămase s-a intensificat, ducând la abandonarea titlurilor care nu erau capabile să producă un tiraj destul de mare sau un venit din publicitate suficient pentru a-și acoperi costurile. Lăsată singură, piața nu cultivă în mod necesar diversitatea și pluralismul în sfera comunicării. Ca și alte domenii ale industriei, industriile mass-media sunt conduse în principal de logica profitului și a acumulării de capital și nu există o corelație necesară între logica profitabilității și cultivarea diversității.
Legile referitoare la mass media reprezintă definiția dată de societate performanței care, prin acțiunea legislativă, este permisă sau interzisă. Încălcarea lor se pedepsește, în sistemul juridic, de obicei, prin acțiune civilă, iar câteodată penală. În majoritatea societăților libere legile referitoare la mass media sunt de obicei minimale, referindu-se în principal sau exclusiv la conflictul de interese dintre indivizi. Majoritatea acestor legi, care includ implicit orice comunicare neinterzisă în sfera libertății de exprimare, cad sub incidența legislației civile. Aceasta înseamnă că, de obicei, guvernarea nu inițiază acțiuni juridice împotriva unei persoane despre care se presupune că a încălcat legea, totuși acțiunea trebuie adusă în fața cetățenilor care reprezintă partea presupus ofensată. Judecarea unei abateri se află așadar în decizia luată de judecător jurați sau curte.
Legile sunt necesare pentru ca mijloacele de comunicare să asigure un serviciu convenabil pentru toate tipurile de public. Prin lege trebuie să se înteleagă textele votate de Parlament, reglementarile impuse de agențiile de Stat, jurisprudența tribunalelor și obligațiile contractuale (caiete de sarcini ale societăților de televiziune). Legea intervine de obicei pentru a impiedica anumite practici. Dacă toată lumea este de acod că o măsură slujește interesului public, este normal să se facă din aceasta o lege: contra defăimării, de exemplu, sau a instigării la ucidere.
Legea prin natura sa nu este restrictivă, ea poate ajuta mijloacele de comunicare să-și facă treaba. Legea suedeză a presei, de exemplu, oferă jurnaliștilor o serie de garanții: fără cenzură, chiar și în timp de război; interdicția de a-i interoga pe jurnaliști despre sursele lor; accesul la (aproape) toate arhivele oficiale; protecție deosebită în caz de proces. Puterea juridică, mai ales când este independentă, poate contribui la stimularea mijloacelor de comunicare să lucreze în mod acceptabil, și poate interpreta legile restrictive în avantajul acestora. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat jurnaliștilor britanici dreptul de a-și proteja sursele, acesta fiindu-le refuzat de tribunalele naționale.
Definițiie date de constituție sau de legile statuare referitoare la libertatea de exprimare și la presa liberă sunt adesea prost înțelese. Acolo unde se asigură garantarea acestor libertăți, ele se exind, de obicei, asupra tuturor cetățenilor, însă pe baza prezumției că cetățenii își exercită acest drept pe propria cheltuială și pe propriul risc. Un jurnalist de presă scrisă sau din audiovizual, angajat al ziarului sau postului de televiziune, nu se bucură de privilegiul de a-și exercita libertatea de exprimare în redacția instituției unde este angajat. Dacă ar acționa așa, el ar încălca dreptul la liberă exprimare al proprietarului sau managerului instituției, iar dacă acele informații ar duce la un proces civil, ele ar pune conducerea, și nu pe angajați, într-o poziție riscantă. Cetățeanul are dreptul la o liberă exprimare și la o presă liberă, dar trebuie să adăugăm, în măsura în care guvernul acordă acest drept, însă numai pe propria cheltuială și pe propriul risc. Etica mass media reprezintă judecata individuală referitoare la conduita corectă și cea greșită, în îndeplinirea îndatoriilor profesionale. Într-o analiză realistă, nici legea, nici angajatorul nu poate anticipa toate deciziile; trebuie să avem încredere în profesioniști angajați că vor lua decizii justificabile din punct de vedere etic în fiecare situație.
Prima vocație a profesionistului din mass-media, oricare ar fi celelale funcții ale sale, este aceea de a exercita libertatea de a comunica în vederea informării oamenilor cu, privire la obsevațiile sale asupra lumii inconjurătoare. Această liberatate este unul dintre drepturile umane, numite absolute deoarece corespund nevoilor vitale. Fără comunicare nu există societate, deci nu există o supraviețuire îndelungată a individului.
Instaurarea unei dictaturi, monarhice sau imperiale, militare sau coloniale, burgheze sau proletare este întotdeauna însoțită de suprimarea libertății cuvântului și a presei. Dacă este adevărat că nu există libertate reală fără limite, în schimb, nu poate exista responsabilitate fără libertate. Profesionistul are nevoie de libertate față de Stat și, de asemenea, are nevoie de o libertate economică: fără un salariu decent, se sustrage cu dificultate corupției.
Mass media reprezintă un domeniu din care preocupările etice serioase au fost înlăturate cu mult timp în urmă. Odată cu comercializarea sporită a instituțiilor mass-media idealurile morale și politice susținute de unii dintre primii antreprenori mass-media au fost tot mai mult inlocuite de criterii de eficiență și profitabilitate. Produsele mass-media au devenit tot mai standardizate si stereotipe, ele s-au trivializat și s-au aplecat asupra senzaționalului, s-au preocupat de evenimente trecătoare și și-au diminuat orice capacitate pe care au avut-o vreodată de a transcede banalitățile vieții de zi cu zi. Receptarea produselor mass-media a devenit doar o altă formă de consum, o sursă de excitație, divertisment și plăcere.
Jurnaliști afirmă că ei comunică „adevărul”. Publicul, deși de obicei afirmă că angajații din mass media trebuie să publice sau difuzeze doar „adevărul”, poate bănui că lucrurile care apar în presă, conținuturile mediatice, nu reprezintă neapărat „adevărul”. Adevărul reprezintă un scop despre care cei care lucrează în presă afirmă că este idealul conținutului mesajului presei.
3.3 LEGISLAȚIA CA REACȚIE LA VIOLENȚA
Majoritatea legislațiilor din țările occidentale conțin prevederi specifice atât la nivelul Constituțiilor cât și la acela al Codului Penal și/sau legilor specifice (inclusiv Legea Presei, acolo unde ea există) privitoare la reducerea sau chiar eliminarea mesajelor violente sau care incită la violență și care sunt distribuite pe canalele mass-media.
Instigarea la violență între majoritate și anumite grupuri constituie delic de opinie în acele țări care conservă încă o asemenea categorie de delicte. Motivul pentru care în acest domeniu continuă să se manifeste destulă confuzie și pentru care comportamentul legislatorilor este nesigur și neunitar, de la o țară la alta, este tocmai „conflictul de interese” dintre două drepturi considerate egale în importanță: de pe o parte dreptul la liberă exprimare și pe de altă parte, dreptul la o educație sănătoasă spre binele comunității.
În fiecare țară, dar și la nivelul organismelor internaționale (Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Europei, UNESCO, etc ) s-au realizat numeroase cercetării, studii și rapoarte solid argumentate sociologic în spiritul elaborării unor politici coerente de reducere a violenței. Ele nu sunt de acord cu privire la cauzele creșterii violenței, ci mai mult întrețin din motive de piață acest fenomen, care se cere ținut sub control și, în viitor, dominat pe cât posibil.
Orice încercare de delimitare, pe calea legii, a difuzarii informației cu conținut de violență este resimțită – atât de destinatarii mesajului de presă, cât și de emițătorii lui- ca o formă de cenzură. Apărătorii libertății, împătimiții ai luptelor, îi înfruntă pe cei care cenzurează violența insistând asupra faptului ca orice exprimare ar trebui protejată. Ei sunt de părere că nu neapărat programele de violență dau naștere unor comportamente violente, dar cenzurarea mesajului anunță, în mod cert, o abdicare de la democrație în favoarea feudalismului, unde exprimarea ar fi controlată, iar alegerile politice programate. O asemenea soartă, susțin ei este mai rea decât toate celelalte și evitarea ei merită riscul acordării unei libertății prea mari de interpretare.
Producțiile de ficțiune, la rândul lor o marfă pe piața liberă, se simt amenințate fie in substanța lor ideatică a mesajului, fie în această estetică în măsura în care violența ar fi motivată artistic și simbolic. De aceea în general, singurele limitări admise aproape pretutindeni, atât in privința violenței fizice, cât și cele de limbaj, în materie de filme și ficțiune se referă la orele de difuzare – în cadrul televiziunilor – și la rețelele de distribuție în cazul cinematografelor. În principiu, organismele de control al canalelor TV recomandă programarea filmelor cu conținut violent după ce audiența televiziunilor a scăzut sub un anumit nivel de masă, astfel încât copii sau chiar adulții neinteresați de asemenea producții să nu fie obligații să intre în contact cu ele. Mai mult, începând din vara anului 1993 canalele de distribuție au căzut de acord să ofere avertismente înaintea oricărui program care conține material violent. Acest acord poate reprezenta primul pas spre autoreglarea și responsabilizarea industriei mass-media.
3.3.1 Cadrul legislativ în România
Problema violenței mediatice este una relativ nouă a societații românești, ea apărând după 1990. Inainte de 1990 nu s-a pus problema violenței mediatice pe de o parte datorită contextului la nivel mediatic din perioada respectivă (cenzurarea puternică în media, atât a produselor ficționale, cât și a știrilor, ducea la epurarea violenței și a sexualității din programele televiziuni publice, al cărei discurs era unul pozitiv-ideologic; de asemenea, timpul foarte scurt de emisie din perioada comunistă), dar și absența cadrului instituțional în care ar fi putut să aibă loc studii de comunicare.
Odată cu schimbarea de regim politic pe care a adus-o decembrie 1989, asistăm la o schimbare a regimului presei, astfel, de pe o parte, la modul formal cel puțin presa ieșea din sfera propagandei de partid (jurnaliști erau asimilați, de jure și de facto, înainte de 1989, cu activiști de partid), căpătându-și libertatea necesară și devenind autonomă, adică funcționând după reguli proprii atât sub aspect juridic, cât și sub aspect economic. Apare astfel cadrul legal pentru funcționarea presei comerciale (denumită de multe ori prin sintagma „presă privată”, cu referire la capitalul privat investit în instituția de presă) ca opusă celei publice. Or, mai timid inițial, mai rapid ulterior, presa comercială a impus prin marca ei de succes, senzaționalul, care, de cele mai multe ori, se traduce prin sau se reduce la conflictual, și finalmente, la violență.
Înainte de 1989 presa era limitată, numărul ziarelor era foarte scăzut și acestea erau controlate de putere. Materialele publicate erau atent selecționate, iar cele despre violență cu prezentare de cazuri nu existau. Puterea de atunci manipula opinia publică, prin intermediu presei scrise, făcând-o să creadă că trăim într-o lume fără evenimente violente, dar de fapt realitatea era alta. După 1989, presa „a explodat”, paginile presei găzduind: violuri, jafuri, crime descriind o lume a groazei aflată în comunitatea în care trăim. Descrierea actelor violente cu detaliile lor de cruzime, produce un traumatism sensibilității afective a omului prin efectul său șocant, dar și prin instalarea fricii pentru propria existență, care exacerbează nevoia de apărare și conduce spre manifestarea agresivității latente. O pagină de ziar cu un articol captivant care descrie o anumită formă de violență reprezintă un mod de informare dar și de instruire și învățare a comportamentelor agresive. Prezentarea amănuntiță a detaliilor unor acțiuni violente, provoacă tehnologii mentale, pentru mulți potențiali ucigași sau agresori prin forța sugestiei informației. Ziarul devine un instrument de inocularea agresivități atunci cînd prezentarea unui act violent depăsește sfera informațională, iar un articol este ingroșat cu bună știință și intenții precise în scopuri comerciale.
În țara noastră nu există o lege a presei, adică un act legislativ cu caracter generic și integrator, cu toate că in jurul necesității sau inulității unei legi a presei, precum și a diferitelor proiecte propuse s-au dus numeroase bătălii parlamentare și extraparlamentare. Mass-media are nevoie de reguli particulare deoarece ea reprezintă sursa primară de informație într-o democrație. Libertatea presei este indinspensabilă democrației în societățile moderne este un obiectiv sau mai degrabă un deziderat. În mare măsură, libertatea presei este o instituție abstractă, pur relaționară, iar pentru definirea ei este nevoie de o sumă a acestor inter-relații. Deoarece este sursa primară de informație într-o democrație, mass media are nevoie de reguli particulare. Informația credibilă și corectă reprezintă elementul vital al procesului democratic, de aceea opinia publică are dreptul să pretindă un anumit nivel al comportamentului etic din partea instituțiilor media, astfel un cod deontologic este indispensabil .
Dincolo de curiozitatea publicului, chiar și știrile fierbinți trebuie să fie relatate temperat. Pentru a respecta acest criteriu, s-au enunțat reguli generale în cazul folosirii unor anumite informații cum ar fi:
1.Crimele pasionale și violurile. Crimele sunt, prin definiție, de interes public și identitatea victimelor, în general, este dezvăluită în timpul anchetelor. Dar, prin tradiție, jurnaliști omit numele victimelor violului, cu excepția cazurilor în care acestea au fost ucise sau sunt persoane cunoscute. Faptul că acestea sunt de interes public, nu justififică automat publicarea lor, mai ales din punct de vedere etic. Violul și-a mai pierdut din valoarea de stigmat social în ochii opiniei publice dar jurnaliști țin să scoată în evidență că este un fapt antisocial. Din punct de vedere al altor jurnaliști, anumite justificări, odată ce acuzările au fost aduse și se desfășoară procese într-o curte de justiție, mass media poate relata despre caz. Această politică necesită publicarea atât a numelui victimei, cât și a vinovatului deoarece problema vinovăției urmează a fi stabilită.
Consecințele pe termen lung vor apărea în sânul societății atunci când sunt dezvăluie numele victinelor unor acte sociale sau crime. S-ar putea spune că astfel de practici permit protejarea inocenților și deteriorarea acuzațiilor frivole și malițioase. Pe de altă parte, presa poate traumatiza în cotinuare victimele și le poate transforma în martori atunci când se ajunge la proces. Mai mult, o astfel de publicitate îi poate determina pe alți să nu mai declare poliției atacurile.
2. Pedofilia. Tradiționaliști ar putea obiecta că atunci când sunt făcute publice informații despre pedofili și abuzuri sexuale asupra minorilor, se interpune o piedică în încercarea reabilitării persoanelor în cauză deoarece se vor simți stânjeniți din cauza publicității. Totuși sporirea numărului de crime juvenile a căpătat interesului publicului și, baza de la care pleacă, justificarea este că majoritatea lumii (în special adolescenți), stie să facă diferența dintre bine și rău.
La ora actuală, se pare că toată lumea împărtășește ideea că se poate trăi fără o lege a presei.
Domeniul audiovizualului a fost reglementat prin două legii:
legea audiovizualului, adoptată în anul 1992 care are un caracter tehnic și stabilește modalitățile de acordare a licenței pentru posturile locale de radio, televiziune și prin cablu. Ea a condus la înființarea Consiliului Național al Audiovizualului și la declanșarea procesului de alocare a frecvențelor într-un ritm ce a depășit cu mult evoluția audiovizualului din alte țări;
a doua lege, Legea privind înființarea și funcționarea Societății de Radiodifuziune și a Societății Române de Televiziune din 1994, definește modul de funcționare specific instituțiilor audiovizuale de serviciu public.
Legile referitoare la audiovizual au încercat să dea o soluție pentru un proces paradoxal: să regularizeze procesul mass-media în concordanță cu noile principii ale pieței libere și ale pluralismului și să-l deregularizeze în concordanță cu tendințele țărilor occidentale. În acest sens sistemul legislativ autohton și evoluția audiovizualului au cunoscut atât fenomenul de re-naționalizare și privatizare, fenomene pe care diferiți analiști ai post-comunismului le-au considerat a fi principalele tendințe ale acestei etape. Preocuparea pentru rezolvarea legislativă a relației dintre sistemul public și cel comercial în audiovizual a dus la o situație aparte: presa scrisă nu este supusă unui cadru legislativ propriu, funcționează conform unor norme legale permisive.
Instituțiile din serviciu public sunt plasate în sfera publică și nu beneficiază decât de o libertate limitată, acest fapt provenind atât din controlul și presiunile Consiliului Național al Audiovizualului (CNA), cât și din conceperea libertății de exprimare jurnalistică drept o manifestare a responsabilității față de public. Această configurație, în care libertatea de expresie și responsabilitatea sunt corelate legislativ decât pentru sfera audiovizualului public, explică faptul câ în reglementările referitoare la sistemul public se prevede și se garantează dreptul la rectificare și replică, în timp ce în presa scrisă și audiovizualul comercial, singurul termen de referință a fost, până în 2001, o Lege a Presei din perioada comunistă (1974), a cărei constituționalitate implicită a fost recunsocută de către Curtea Constituțională în anul 1996, prin deciziile 8 și 56. Articolele 205, 206, 207, 236 și 239 din Codul Penal au fost obiectul a numeroase dezbaterii, contestării, apeluri, compromisuri și negocieri. Jurnaliști și reprezentanții societății civile au cerut ca insulta, calomnia și ofensa să fie tratate ca subiecte de drept civil, nu penal. De fiecare dată, însă, răspunsul primit de la guvernanți a fost o variantă mai blândă – micșorarea pedepsei, dar care nu schimbă esența problemei.
CAPITOLUL IV: MEDIATIZAREA VIOLENTEI
ÎN PRESA ONLINE
4.1.Metodologia cercetării:
În România, după Revoluția din 1989, s-a semnalat o creștere semnificativă în ceea ce privește publicarea de articole despre violență. Diverse reviste și ziare încearcă să reziste concurenței, mărindu-și tirajul prin semnalarea actelor de violență, de cele mai multe ori aceste articole fiind însoțite de fotografii sau videoclipuri de la locul faptei. O veste proastă (crimă, viol, scandaluri între soți, frați) ”se vinde” mai bine decăt orice altă informație, fiind cele mai urmărite știri.
Mesajele violente din mass media, la care suntem expuși zilnic, sunt dăunătoare pentru noi, ducând la un proces de desensibilizare față de victimă, astfel reducându-se comportamentul de întrajutorare, de milă față de cei aflati în situații dificile. Consumul masiv de articole violente duce la o stare de indiferență a oamenilor, acestia fiind mai puțin sensibili la actele de violență și la victimele violenței. Cu toate că, multe din actele violente sunt prezentate ca fiind negative și autorii lor sunt pedepsiți, violența devine, din ce în ce mai mult, ca un mijloc de rezolvare a problemelor, de satisfacere a unor interese, ca aducatoare de câștiguri.
Plecând de la ipoteza că, în presa online românească violența este publicată într-o cantitate mult prea mare, am analizat modul în care aceasta este prezentată cititorilor prin numărul mare de articole accesibile atât adulților cât și tinerilor.
Pentru a evidenția existența, aria e desfășurare și de persistență a violenței și agresivității am ales articole din presa scrisă de tip online, selectate din cadrul platformei Ziare.com. Aici sunt strânse și reproduse articole de presă scrisă (în varianta online), care au apărut și în alte ziare/site-uri românești sau străine, articolele sunt din domeniul de interes al publicului, platforma nu vizează o anumită regiune a țării sau o anumită categorie de cititori.
4.2. Analiza de conținut
Au fost selectate articole din primele 3 luni ale anului 2014 (ianuarie, februarie, martie), acele articole care cuprind termenii: violență, agresiune, crimă, jaf, pruncucidere, pedofilie, omor, vătămare corporală, violență domestică, răpire, prostituție, proxenetism, accident.
S-a ajuns în final la un corpus de 392 articole despre violență după cum se poate vedea în tabelul de mai jos (tabel 4.1):
Tabel 4.1.
Distribuția pe luni a articolelor despre violență (tabel 4.2):
Tabel 4.2.
Dintre lunile analizate, ianuarie este luna cu cele mai multe articole despre violență urmată de luna februarie și martie cu cele mai puține articole .
Tabel 4.3.
Tabel 4.4
Tabel 4.5
La o analiză mai atentă se poate observa ca media de articole pe zi care relatează despre violență este de 4.35 articole pe zi (5,61 – luna ianuarie, 4,21– luna februarie, 3.22 – luna martie).
Table 4.6
În decursul celor 3(trei) luni analizate sunt prezentate zilnic cazuri ce au la bază agresiunea, de la cea verbal la cea fizică, și în ultimă instanță, cu cel mai dramatic final –crima –. Gruparea articolelor pe domenii/sectoare de infracționalitate arată că, în decursul celor 3(trei) luni analizate, se găsesc articole despre toate tipurile de fapte și acte care intră sub jurisdicția fenomenului de violență, astfel, indiferent dacă este vorba despre răpiri, bătăi, violența în prostituție și proxenetism, violența mafiei, în decursul celor 3(trei) luni găsim cel puțin un articol din fiecare mod de săvârșire a actelor de violență. (tabel 4.7).
Tabel 4.7
4.3. Rezultatele cercetării
S-au folosit articole din cadrul presei scrise (de tip online), din cadrul platformei Ziare.com, pe o perioadă de 3(trei) luni (ianuarie 2014, februarie2014, martie 2014), fiind selecționate un număr de 392 de articole care au acoperit termenul, de violență. Au fost selecționate acele articole care conțin în titlu cuvinte care intră sub jurisdicția violenței (crimă, omor, bătaie, furt, jaf etc.) și informațiile din cadrul articolelor sunt despre acte care intră sub jurisdicția aceluiași termen.
Cele mai multe articole despre violență le găsim în luna ianuarie 174 articole (reprezentând 44,39% din totalul de articole), urmată de luna februarie cu 118 articole (reprezentând 30,10 % din totatul de articole) și pe ultimul loc luna martie cu 100 articole (reprezentând 25,51% din totalul de articole). În fiecare zi, din lunile analizate, sunt publicate cel puțin 1-2 articole despre violență, o medie de 4,35 articole pe zi (5,61articole/zi în luna ianuarie, 4,21 articole/zi în luna februarie, 3,22 articole/zi în luna martie).
Constatări principale:
Toate articolele analizate au un număr foarte mare de vizualizări (articolul cu cele mai puține accesări 199, Cambogia: Cel puțin trei morți după ce poliția a tras într-un grup de protestatari (2014.01.03), la polul opus se află Accident aviatic: Pilotul Adrian Iovan și un medic rezident au decedat – salvatori se luptă să-i aducă pe răniți la spital (2014.01.20) cu 40969 vizualizări. Articolele care dezvăluie informații despre persoane publice, care au ca final decesul persoanelor au un număr foarte mare de accesări: Sora Juliei Roberts a fost găsită moartă – 5602 vizualizări (2014.02.11); Bărbat ucis de metrou în stația Eroilor: Polițiști dezvăluie ce s-a întâmplat – 3505 vizualizări(2014.02.23).
Articolele sunt însoțite de fotografii sau videoclipuri de la locul incidentului sau, în lipsa acestora, de fotografii sugestive, care pot fi accesate de către oricine indiferent dacă ele conțin imagini violente.
Videoclipurile sunt necenzurate, pot fi accesate de către oricine și nu conțin nici un fel de avertisment cu privire la imaginile violente din videoclip. De la accidente aviatice ( Imagini cutremurătoare: Prăbușirea violentă a unui avion pe pista de aterizare – 2014.01.10), la prostituate bătute cu biciul (Prostituate bătute cu biciul, clienți lor, obligați să facă flotări – 2014.01.10) până la agenți de poliție filmați în timp ce bat minori (Șeful Poliției Piatra Neamț, filmat în timp ce bătea o minoră- 2014.03.19) pot vizionate în cadrul ziarului fără nici o restricție. Fotografiile, din articole, oferă imagini clare de la accidente (Accident de microbuz la ieșirea din Brașov – 11 răniți, doi au rămas încarcerați- 2014.01.30), fotografii cu victimele accidentelor, persoane rănite in diverse manifestării violente ( Violențe în Ucraina: Trei morți în confruntări, peste 100 de răniți – 2014.02.18) sau, în lipsa fotografiilor de la locul faptei , fotografii elocvente, care au legătură cu informațiile din articol ( mașini de poliție, pompieri, fotografii cu peisaje care arată la fel locul unde a avut loc accidentul sau diferite fotografii care duc cu gândul la informațiile din articol).
Limbajul din articole este unul violent. Prin limbaj violent utilizarea unui limbaj care să sugereze permanența ideii de agresiune/violență, a unui limbaj prin insulte, porecle etc. Încă din titlu articolelor se pot enumera cuvinte care aparțin sferei semantice a violenței: bătaie, loviri, viol, mușcătură, crimă, tortură ( Dezvăluiri înfiorătoare: Cum torturează Istraelul copii palestinieni – 2014.01.02, O asistentă a fost bătută de un pacient, dar l-a îngrijit până la spital – 2014.01.10, Vameș român ucis în chinuri de ”regele cocainei” – 2014.02.04). Limbajul folosit în cadrul articolelor este tot unul violent, de la descrierea faptei până la declarațiile martorilor, întâlnim un vocabular plin de cuvinte violente:
”o fată de 20 de ani a fost violată în public de 12 bărbați”, ”India a fost lovită de un șir de scandaluri în urma unui val de violuri în grup”, ”Statul Bengalul de Vest, în care s-au întâmplat cele mai multe din aceste incidente, rămâne însă un loc periculos.” (Șoc în India: o fată a fost violată de 12 bărbați la ordinul sfatului bătrânilor unui trib- 2014.01.23)
”Un profesor de istorie în vârstă de 50 de ani și un băiat de 17 au fost răniți prin înjunghiere”, ”în mijlocul unei dispute violente între cei doi băieți, un profesor s-a interpus și a fost lovit de un cuțit” (Scandal într-un liceu din Franța: un profesor și un elev au fost înjunghiați -2014.01.28)
”i-a înjunghiat pe cei trei șoferi, după care s-a sinucis, cu același cuțit”, „s-a dus la șoferi, înjunghiindu-i”, ”bărbatul s-a înjunghiat în piept, rană ce i-a fost fatală”( Tragedie la Hunedoara: Un polonez a înjunghiat șoferii unui autocar, după care s-a sinucis – 2014.03.09).
Informațiile din cadrul articolului dezvăluie detalii exacte despre eveniment:
locul incidentului: „pe holul școli de către un alt coleg” ( Elev din Vaslui anchetat de poliție după ce i-a rupt mâna unui coleg – 2014.02.19); „ de la casă de schimb valutar din Maramureș‘‘ ( Jaf la o casă de schimb valutar din Maramureș: hoții au fugit cu zeci de mii de euro – 2014.03.13)
cauza care a dus la provocarea respectivei infracțiuni: „tânărul nu a putut suporta gândul că va merge la închisoare, din cauză că nu va putea să achite suma uriașă pentru familia cu venituri modeste, așa că a decis să își ia viața și să îl ucidă și pe copilul său” ( Și-a omorât copilul și s-a sinucis din cauza unei țepe pe Internet – 2014.03.13);
numărul de răniți/decedați: „ un tânăr de 22 de ani a murit înjunghiat și alții 15 au fost spitalizați” (Ucraina: Un mort și peste zece răniți în violențe la Donetk -2014.04.13); „ o femeie de 63 de ani din Suceava a murit după ce a atins un cablu rupt de rafale puternice, iar doi copii din Timișoara au ajusn la spital ” (Vântul a făcut ravagii în România: Un mort, doi răniți, copacii rupți și acoperișuri smulse – 2014.03.17);
detalii despre alte activității infracționale la care au luat parte: „ un mexican judecat pentru omorârea a trei lucrători ai Consulatului american și a familiilor lor a mărturisit că avea cotă zilnică de asasinate. După 800 de victime, nu a mai ținut șirul” ( Ucigașul unui cartel al drogurilor din Mexic a comis peste 800 de asasinate – 2014.02.12);
declarații ale martorilor, autorităților cu privire la infracțiune;
Cele mai multe din actele antisociale sunt rezultatul acțiunilor desfășurate de persoane din tânăra generație din mediul urban (aproximativ 79%).
Concluzii:
Presa din România aloca foarte mult spațiu articolelor despre violență. În fiecare zi, din cele 3(trei) luni analizate, găsim cel puțin un articol despre violență atât de la noi cât și din străinătate. De la cele mai ușoare accidente (soldate doar cu răniți) până la bătăi, răpiri, sinucideri sau cele mai terifiante crime suntem informații zilnic, arătându-se astfel că se folosesc mai multe moduri în săvârșirea actelor de violență. Zilnic suntem informații despre evenimente cu caracter violent: ”Mai rău ca un film de groază: Un tânăr fura creiere umane și le vindea pe eBay” (2014.01.13), ”O asistentă a fost bătută de un pacient, dar l-a îngrijit până la spital” (2014.01.10), ”A postat pe Facebook poze cu crima – a ucis un cântăreț cu 30 de lovituri de cuțit” (2014.01.16), ”Și-au forțat fetița să bea până a murit” (2014.02.09).
Diversele studii care au fost efectuate au evidențiat faptul, că violența din mass media poate să activeze cât să și creeze un comportament violent. De asemenea, au evidențiat faptul că cei care urmăresc portretizările situațiilor violente învață cum să se implice în acțiuni violente și sunt dispuși să pună în aplicare ceea ce învață din mass media și creează sau consolidează că lumea în care trăim este una total violentă, ceea ce duce la acceptarea violenței ca o stare normală. Expunerea constantă la violență mediatică duce la acomodarea și obișnuirea cu violență, astfel că, aceasta devine din ce în ce mai mult, cel mai comun mijloc de rezolvare a problemelor. Mesajele violente din mass media au un impact negativ asupra noastră. Trăind permanent sentimentul unei agresiuni potențiale, oameni se pregătesc să răspundă violent la un eventual atac. Violența din ce în ce mai multă din jurul nostru duce la desensibilizarea oamenilor. Oamenii se obișnuiesc cu astfel de evenimente, se reduce comportamentul de milă față de cei aflați în situați dificile și sunt mai puțin dispuși să ajute victimele violenței.
Cei mai afectați de violența mediatică sunt copii și tinerii care nu știu să analizeze critic informațiile care le primesc, sunt la vârsta când personalitatea lor este în formare și asilimează ceea ce văd în jurul lor și în cele mai multe cazuri imită ceea ce văd in mass media . Un segment important din numărul faptelor antisociale sunt rezultatul acțiunilor desfășurate de persoane din tânăra generație, generație crescută cu acces neîngrădit la informațiile din mass media.
Violența din mass media se transformă violență în viața reală și în victime reale iar victimile reale înseamnă noi știri violente. Adolescenții devin mai impulsivi, mai agresivi în limbaj și comportament, sunt mai reactivi la stres și au tendința de a nu lua in considerare alte metode alternative de rezolvare a conflictelor cum ar fi negocierea sau medierea.
Articolele sunt însoțite de fotografii sau videoclipuri de la locul faptei sau fotografii sugestive care pun și mai tare în valoare fapta antisocială. Titlurile articolelor, în comparație cu presa scrisă, sunt mult mai la obiect, conțin cât mai multe informații despre articol, pentru a fi mai ușor de găsit de motoarele de căutare. De la fotografii, videoclipuri până la limbajul violent folosit folosit articole sunt pline de violență ceea ce duce, în timp, ca acceptarea violenței ca fiind necesară într-o lume violentă. Deși, incă din titlul articolului, putem vedea că informațiile din articol sunt despre un act violent, numărul mare de accesări ale articolelor analizate arată o anumită dependență a noastră față de această categorie de articole. Crimele, asasinatele, violurile se vând cel mai bine în orice ziar sau televiziune.
Articolele care informează despre evenimente care sunt intens mediatizate și in alte medii (televiziunea, radioul sau presa scrisă) sunt accesate și în cadrul presei online de un număr mare de citititori. Un exemplu este articolul Accident aviatic: Pilotul Adrian Iovan și un medic rezident au decedat – salvatori se luptă să-i aducă pe răniți la spital cu 40969 de vizualizări. Despre aceste accident aviatic s-au prezentat informații in toate mediile posibile, fiind foarte mediatizat pe parcursul a mai multor zile. Spre deosebire presa scrisă, unde informațiile apar de obicei a doua zi, în cadrul presei scrise se actualizează imediat ce apar noi informații și de multe ori aceste informații sunt incorecte. În cele mai multe cazuri prezentate în presă , la 2-3 zile au apărut informații care le contraziceau pe primele. În perioade de criză, de schimbare social rapidă audiența presei crește considerabil, fiecare individ dorește să fie informat despre ce se întâmplă, de aceea o informație neverificată poate degenera un adevărat haos. Aici intervine fenomenul de dezinformare, care are două aspect: intenționată și neintenționată. Dezinformarea intenționată se face în funcție de formele simbolice prin care sunt modificate informațiile din mesaj. Dezinformarea neintenționată este generată de mesaje deservite de neprofesioniști care pentru a stârni curiozitatea și interesul unor segmente mai largi de opinie ”colorează” conținutul informațiilor.
Violența din viața reală trebuie prezentată în mod obiectiv dar, trebuie luat în cosiderare impactul ei asupra copiilor, adolescenților și adulților. Pentru protejarea copiilor și adolescenților ar trebui impuse reglementări care să îi protejeze din punct de vedere emoțional și psihologic. Mass media poate avea un impact negative sau pozitiv asupra noastră, acest lucru depinde doar de noi. Cu cât detinem mai mult control asupra informației pe care o primim din mass media, cu atât impactul negativ asupra noastră va fi mai mic. Acest lucru îl putem realiza alegând singuri informațiile de care avem nevoie, citind doar acele articole care ne interesează și care relatează obiectiv informațiile.
BIBLIOGRAFIE :
Bertrand Claude-Jean, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 2001;
Breakenridge Deidre K., New Media, New tools, New Audiences, Person education, New Jertsey, 2008;
Chelcea Septimiu, Psihologii. Teorii, Cercetarii, Aplicații, Polirom, Iași, 2008;
Christians Clifford G., Etica Și Mass-Media, Polirom, Iași, 2007;
Coman Mihai, Introducere în sistemul mass media, Polirom, Iași, 2007;
Coman Mihai, Mass Media în România post-comunistă, Polirom, Iași, 2003;
Constituția României, Jurnal, 2007;
Deaver Frank, Etica în Mass Media, Silex, București,2004;
Dobrescu Paul, Bârgăoanu Alina, Mass-Media și Societatea, Comunicarea.ro, București, 2003;
Drăgan Ion, Sociologia Comunicării în masă, Universității din Pitești, Pitești, 2001;
Drăgan Ion, Ștefănescu Poliana, Reprezentarea violenței televizuale și protecția copilului, Vanemonde, București, 2009;
Marinescu Valentina, Mass media în România: o lectură sociologică, Triton, București, 2002;
Muntean Ana, Munteanu Anca, Violență, traumă, reziliență, Polirom, Iași, 2011;
Neculau Adrian, Ferreol Gilles, Violența. Aspecte psihologice, Polirom, Iași, 2003;
Rădulescu Sorin M., Baciu Dan, Sociologia crimei și criminalității, Șansa, București, 1996;
Teofil Tia, Cursuri violență: origini, forme, contracarare, Universității 1 Decembrie 1918, Alba Iulia, 2006;
Tompson John B. Media și Modernitatea. O teorie socială a mass media, Antet, 2007;
Velicu Anca, Revista Română de sociologie, Vol. 22, Institutul de Sociologie al Academiei Române, București, 2011;
http://dexonline.ro/;
http://www.psih.uaic.ro/~sboncu/romana/Curs_psihologie_sociala/Curs30.pdf.
BIBLIOGRAFIE :
Bertrand Claude-Jean, O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 2001;
Breakenridge Deidre K., New Media, New tools, New Audiences, Person education, New Jertsey, 2008;
Chelcea Septimiu, Psihologii. Teorii, Cercetarii, Aplicații, Polirom, Iași, 2008;
Christians Clifford G., Etica Și Mass-Media, Polirom, Iași, 2007;
Coman Mihai, Introducere în sistemul mass media, Polirom, Iași, 2007;
Coman Mihai, Mass Media în România post-comunistă, Polirom, Iași, 2003;
Constituția României, Jurnal, 2007;
Deaver Frank, Etica în Mass Media, Silex, București,2004;
Dobrescu Paul, Bârgăoanu Alina, Mass-Media și Societatea, Comunicarea.ro, București, 2003;
Drăgan Ion, Sociologia Comunicării în masă, Universității din Pitești, Pitești, 2001;
Drăgan Ion, Ștefănescu Poliana, Reprezentarea violenței televizuale și protecția copilului, Vanemonde, București, 2009;
Marinescu Valentina, Mass media în România: o lectură sociologică, Triton, București, 2002;
Muntean Ana, Munteanu Anca, Violență, traumă, reziliență, Polirom, Iași, 2011;
Neculau Adrian, Ferreol Gilles, Violența. Aspecte psihologice, Polirom, Iași, 2003;
Rădulescu Sorin M., Baciu Dan, Sociologia crimei și criminalității, Șansa, București, 1996;
Teofil Tia, Cursuri violență: origini, forme, contracarare, Universității 1 Decembrie 1918, Alba Iulia, 2006;
Tompson John B. Media și Modernitatea. O teorie socială a mass media, Antet, 2007;
Velicu Anca, Revista Română de sociologie, Vol. 22, Institutul de Sociologie al Academiei Române, București, 2011;
http://dexonline.ro/;
http://www.psih.uaic.ro/~sboncu/romana/Curs_psihologie_sociala/Curs30.pdf.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mеdіatіzarеa Vіolеntеі In Prеsa Onlіnе A Problеmеі Vіolеntеі (ID: 107433)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.