Maxism Si Modernism

CUPRINS

MARXISM ȘI MODERNITATE 3

NEOIOBĂGIA CA SISTEM 14

3. TACTICA ȘI VIITORUL SOCIALIST 58

4. BIBLIOGRAFIE 61

=== Maxism si Modernism ===

CUPRINS

MARXISM ȘI MODERNITATE 3

NEOIOBĂGIA CA SISTEM 14

3. TACTICA ȘI VIITORUL SOCIALIST 58

4. BIBLIOGRAFIE 61

MARXISM ȘI MODERNITATE

INTRODUCERE

Acest studiu își propune să studieze fenomenul ‘Neoiobăgiei’ așa cum poate fi el radiografiat în întreaga operă a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea și nu numai în studiul dedicat special în 1910 acestei teme de către marxistul român. Identificarea acestui punct nodal în funcție de care se va face analiza, credem că poate constitui o cheie metodologică prețioasă pentru cercetarea unui autor cu interese în multiple domenii. În primul rând, ‘neoiobăgia’, ca termen consacrat abia odata cu studiul care-i poartă numele, este un fenomen pe care Gherea începe să-l descrie încă aproape de începuturile sale publicistice și care-i servește în dubla calitate de sociolog și de teoretician și popularizator al marxismului în România. La Gherea, aceste două calități nu se opun ci sunt complementare, ceea ce reflectă, până la urmă, situația marxismului. De aceea, în al doilea rand, putem studia mult mai ușor diferitele aspecte ale conceptelor de ‘marxism’ și ‘modernitate’ în opera lui Constantin Dobrogeanu-Gherea prin intermediul fenomenului ‘neoiobăgiei’. Trebuie să subliniem aici faptul că, în concepția lui Gherea, prin intermediul Neoiobăgiei se descrie un sistem ce poate fi – și este – analizat în diferitele sale aspecte economice, sociale și politice, al cărui statut paradoxal este asemănător cu cel pe care îl are sistemul capitalist în concepția lui Marx. De aceea, rolul pe care îl joacă marxismul și modernitatea în opera lui Dobrogeanu-Gherea va fi mai ușor și mai bine surprins descriind sistemul neoiobag. Îl vom cerceta, așadar, odată cu Gherea, în diferitele sale aspecte: economic, social și politic.

În ceea ce privește metoda adoptată aici vom încerca sa abordăm opera teoreticianului marxist dintr-o dublă perspectivă – teoretică și istorică. În ciuda faptului că acest tip de abordare aparent s-ar potrivi modului în care soluționeaza problema dualismului filosofia marxistă, ea este radical diferită întrucât: a) dimensiunea sincronică – ceea ce am numit teoretic – nu este circumscrisă de o epocă istorică dată ci corespunde problemelor perene ale abordarii filosofice (o abordare tip Leo Strauss), probleme care, însă, nu rămân desprinse de viața istorică ci își dovedesc relevanța tocmai în cadrul ei, iar b) dimensiunea diacronică nu corespunde facticității dezolante (care ar trebui să fie supusă de o rațiune triumfătoare) sau celei magice care conține în sine sâmburii normelor ce trebuie scoși la iveală în mod dialectic, ci descrie situații istorice în care problemele general-umane se pun în spațiul libertății. În acest fel, se pot evita două extreme: a nihilismului problemelor eterne care face abstracție de context și a nihilismului istoricist care contextualizeză în mod absolut. Nu discutăm aici implicațiile acestui tip de abordare, spunem numai că față de perspectiva marxistă ea comportă această diferență fundamentală: dezvoltarea istorică nu este necesară ci are acel tip de contingență dat de libertatea constitutivă omului.

S-ar putea spune că acesta este și unul dintre importantele puncte de convergență dintre marxism și modernitate, anume că istoria Occidentului devine o schemă general valabilă pentru Istoria lumii. Această învestire a istoriei cu necesitatea legității datelor spiritului își înfige rădăcinile puternic în modul în care concepe creștinismul istoria, chiar dacă îl deformează.

Hegel va încerca să depășească dualismul inerent filosofiei occidentale prin găsirea unei corespondențe între subiect și obiect, între spirit și materie. La Hegel, spiritul, deși este auto-existent nu este și auto-suficient: el trebuie să se obiectiveze pentru a se recunoaște, dar pentru a se recunoaște spiritul nu poate nega lumea declarand-o o iluzie ci în negare o va asimila. Acest tip de sinteză nu poate avea loc decât în cadrul Istoriei. Istoria, devine astfel locul dialectic de manifestare a Spiritului! În mod concret, istoria Occidentului devine Istoria lumii! La Hegel, Statul este organismul care integrează Spiritul în Istoria lumii. De aceea Statul este auto-suficient deși își recrutează cadrele din sânul societății civile. Spiritul și materia (reprezentată aici de societatea civilă) se întrunesc în cadrul Statului. Conform schemei hegeliene, însă, negativitatea (dată de societatea civilă) trebuie să-și păstreze varietatea în cadrul sintezei statului, ceea înseamnă că, dialectic, se poate surprinde elementul comun 'poztivității' spiritului și 'negativității' materiei pentru a ajunge, astfel, la o sinteză care să le integreze printr-un salt calitativ și nu printr-o însumare. Ceea ce nu se poate face fără a surprinde, în cadrul negativității, o pozitivitate care trebuie scoasă la iveală din pura ei posibilitate în mod dialectic. Aici se poate face, de fapt, conexiunea cu Marx, întrucât pentru acesta materia este singura realitate ale cărei posibilități sunt dezvăluite cu ajutorul dialecticii.

Astfel, Marx, în critica pe care o face în tinerețe lui Hegel, acceptă distincția acestuia între societate civilă – stat, individ – cetățean, dar dacă pentru Hegel Statul își are fundamentul în sine, pentru Marx statul hegelian este o invenție și, ca atare, el nu poate și nu trebuie să fie decât expresia societății civile: funcțiile statului trebuie să devină funcțiile empirice ale societății, individul trebuie să integreze în sine cetățeanul. În acest context, Istoria nu mai este locul de desfășurare al Spiritului ci devine procesul dialectic în care se trece de la ‘natural’ la ‘social’ – în care individul devine om prin intermediul muncii – , de la raporturile de producție feudale la cele burgheze și de la acestea din urmă la cele care descriu societatea comunistă. Marx respinge dihotomiile filosofice – subiect – obiect, Stat – societate civilă, individ – cetățean – afirmând că acestea sunt expresia unei false conștiințe ce s-a îndepărtat de adevăratele condiții ale Umanității. Iar Umanitatea – și aceasta este poziția fundamentală a antropologiei filosofice marxiste pe care se bazeaza atât filosofia cât și teoria sa economică – își are fundamentul în ea însăși și nu în afara ei, ea devenind astfel un Absolut în propria sa finitudine. Iar umanitatea omului o constituie munca care-l ridică pe om deasupra naturii. Este important de remarcat aici că pentru Marx, natura nu există ca atare, în afara omului, ci numai pentru om, care prin intermediul muncii o umanizează. Prin muncă, omul are o precedență asupra naturii! Acesta este unul dintre punctele în care Marx se îndepărtează de positivism, iar în momentul în care Engels va supune “umanitatea legilor generale ale naturii”, făcând din “istoria umană un caz particular al acestor legi” se va marca o diferență fundamentală față de filosofia marxistă ca filosofie a praxisului.

De aceea, pentru Marx simpla critică a religiei (așa cum făcea Bruno Bauer) nu este o soluție pentru că aceasta poate migra dinspre public spre privat. Același lucru se poate spune și despre emanciparea politicii. În acest punct, Marx face de fapt critica radicală a modernității, întrucât despărțirea tranșantă între spațiul public și cel privat este una dintre cele mai importante soluții ale modernității la confruntările care au pustiit Europa la începuturile erei moderne. De aceea, pentru Marx “Scopul emancipării umane este acela de a face în așa fel încât caracterul colectiv, generic al vieții umane să-i constituie acesteia realitatea, astfel încât societatea însăși să îmbrace caracterul colectiv și să coincidă cu viața statului.” Acest lucru nu se poate realiza însă decât printr-o ’revoluționare’ a naturii umane ca atare, astfel încât revoluția devine una antropologică în primul rând, căci Marx „vede emanciparea omului ca o emancipare specific umană ce devine posibilă prin identificarea vieții publice cu cea privată, a sferei politice cu cea socială. Integrarea conștientă a societății de către individ, libera sa recunoaștere ca purtător al întregii comunități umane este, în viziunea lui Marx, modul în care omul se redescoperă și se reîntoarce la sine.” Astfel, individul uman va trebui să devină o ființă-specie.

Aici este interesantă de asemenea corelarea religiei cu politica, în sensul că critica – în sens marxist – uneia implică și critica celeilalte. Marx lovește aici în axul central al modernității care stă sau cade odată cu problema teologico-politică, încercând să-i substituie viața pură a ființei-specie în eshatonul comunist. Astfel, adevărata conștiință trebuie să dezrădăcineze falsa conștiință reprezentată în primul rând de religie; însă aceasta este abia o expresie a ceea ce o face posibilă și, de aceea, adevărata luptă se dă în societate cu condițiile care fac posibilă și susțin religia. Astfel, după ce formele sacre ale alienării umane au fost demascate, filosofia, în serviciul istoriei, trebuie să le demaște și pe cele profane, ceea ce înseamnă că, așa cum ne spune Marx, critica cerului se transformă în cea a pământului, critica religiei în critica dreptului, iar cea a teologiei în cea a politicului. Astfel, metodele de luptă sunt punerea în evidență a alienării, adâncindu-i trăsăturile!

Marx încearcă, astfel, să nu scoată norme dintr-un ideal arbitrar și fără legătură cu societatea, ci existența istorică empirică a societății în care sensul, norma, idealul există ‘în adormire’, trebuie să fundamenteze trezirea conștiinței. Pentru a nu fi falsă, conștiința trebuie să se fundamenteze pe condițiile obiective ale existenței empirice: “În viziunea lui Marx, o conștiință reformată este o condiție de bază a transformării sociale pentru că era sau putea să constituie revelarea și explicarea a ceea ce era numai implicit: pentru că dădea o formă cunoscută pentru ceea ce fuseseră de la început țintele luptei pentru emancipare, convertind astfel o tendință istorică inconștientă într-una conștientă, o direcție obiectivă într-un act de voință. Aceasta este baza a ceea ce Marx mai târziu definea prin socialismul științific.” În acest moment, Marx avea însă nevoie de o categorie cu ajutorul căreia să se poată face legătura dintre tendințele inconștiente ale istoriei și conștiință. Această categorie fundamentală, cu funcții atât în teorie cât și în practică, va fi pentru Marx proletariatul, care, deși o clasă particulară, datorită dezumanizării la care este supusă de către burghezie, este reprezentantul întregii umanități. Pentru Marx, conștiința este conștiință de clasă, ea neaparținând individului. În acest fel, Marx va încerca să evite capcanele care apar în momentul în care conștiința se atribuie individului, pentru că aici, orice s-ar spune, acțiunea se desfășoară în urma unei prealabile evaluări raționale. Dacă, însă, conștiința este conștiință de clasă, atunci momentul conștiinței se identifică cu momentul acțiunii revoluționare. Astfel, se evită momentul prealabilei evaluări raționale, care în spațiul public este o evaluare morală și care supune alegerii diferite opțiuni. Interpretată strict, acțiunea revoluționară care dezvăluie conștiința de clasă a proletariatului, nu poate fi pregătită de elite care cunosc mersul Istoriei, ceea ce în cele din urmă poate fi o invitație la inacțiune. Or, dimpotrivă marxismul se declară adevărata filosofie pentru că este o filosofie a praxisului! Marx nu dezvoltă acest punct crucial, punct care a despărțit marxismul în curente și a împărțit Internaționalele în cele mai importante facțiuni.

Astfel, la Marx, problemele metafizice și epistemologice nu își au locul, întrucât gândirea, fiind o expresie a acțiunii umane, nu mai poate fi tratată cu ajutorul categoriilor de ‘bun’ și ‘rău’, ‘adevărat’ și ‘fals’, ci numai – funcțional – în cadrul alienării sau lipsei alienării umane, care întotdeauna este o alienare a muncii. Aceasta începe cu diviziunea muncii și își găsește condițiile prielnice în dezvoltarea tehnologiei. Tocmai aceasta va facilita și apariția și dezvoltarea societății comuniste. Astfel, pentru Marx “cunoașterea nu poate avea o valoare epistemologică distinctă de valoarea sa ca organ al auto-afirmării umane. Restaurarea adevăratei conștiințe este un aspect, și nu numai un rezultat, al dez-alienării muncii. Epistemologia lui Marx este constitutivă utopiei sale sociale.”

Dacă munca constituie umanitatea omului prin transformarea sa și a naturii care există pentru el, munca alienată îl va depriva de viața-specie, omul căzând astfel în individualismul animal. Marx critică aici punctul central al teoriei cunoașterii și filosofiei politice moderne – individul. El va critica poziția cogito-ului cartezian ca fiind abstractă: pentru Marx, gândirea este o expresie a activității umane, pentru că percepțiile omului nu sunt pasive ci active: natura nu este natură în sine (res extensa) ci pentru om, ea fiind natură umanizată prin muncă. Dar, aici, punctul esențial este că gândirea își dovedește veridicitatea în măsura în care este expresia existenței ca specie, iar „…mintea poate să se elibereze de mistificare numai dacă negațiile vieții sociale de unde se naște sunt îndepărtate prin acțiune practică.” Astfel, „Gândirea poate și trebuie să fie judecată dintr-un punct de vedere absolut – deși nu raportată la o realitatea separată de om, ci raportată la o conștiință emancipată care afirmă într-o manieră absolută ’esența-specie’ a omului. […] Ținând cont, pe de-o parte, de concepția lui Marx asupra rațiunii ca fiind un organ practic al existenței colective și, pe de altă parte, de concepția lui asupra obiectului ca ceva definit, cu toate că ne-obiectivizat de rațiune, am putea să descriem epistemologia drept subiectivism generic.” Astfel, Marx substituie problemei adevărului, problema originii! S-ar putea vorbi la Marx, dacă nu de un subiectivism al individului, atunci de unul al speciei, sau și mai bine, dacă nu de un solipsism al individului, atunci de un solipsism al speciei.

Este important de subliniat aici ca, dacă îi comparăm pe socialiștii primei jumătăți de secol cu Marx, s-ar putea spune că opinia curentă care susține că cele două părți susțin aceleași scopuri (etice) cu mijloace diferite, e greșită. Dacă primii socialiști se îndreptau mai degrabă filantropic spre un proletariat decăzut din cauza sărăciei, nu luau în considerare o atotcuprinzătoare revoluție și nu credeau neaparat în necesitatea istorică a socialismului, Marx și Engels au subliniat permanent „conștiința de sine a proletariatului în inițiativa sa revoluționară, o activitate liberă care este în același timp istoric necesară.”

În orice caz, diferența fundamentală stă în faptul că, punctul de plecare al lui Marx „…nu este sărăcia ci dezumanizarea – faptul că indivizii sunt alienați de propria muncă și de consecințele sale materiale, spirituale și sociale, sub forma bunurilor, ideilor și instituțiilor politice, și nu numai de acestea ci și de semenii lor și, în cele din urmă, de ei înșiși. Embrionul socialismului în societatea capitalistă este dat de conștiința dezumanizării clasei muncitoare și nu a sărăciei sale.”

În ciuda faptului că marxismul face inoperante problemele legate de fundamentul metafizic și de criteriile epistemologice, în planul concret al activității politice lipsa acestora se resimte. Pentu că, în ciuda faptului că se declară că libertatea umană se înrădăcinează în necesitatea istorică, situațiile politice concrete obligă oamenii și partidele politice la alegeri: în ce măsură se pot susține și se susțin reformele pe care sistemul capitalist s-a văzut că le poate susține și dacă se susțin, se face pentru ele însele (pentru că duc, implicit, la comunism) sau nu! Cu toate acestea, marxismul reușește ceea ce nu a reușit filosofia modernă de la Descartes încoace: să rezolve problema dualismului prin dialectica filosofiei praxisului, facand ca spațiul public și cel privat, exteriorul și interiorul, să-și corespundă.

Ar merita să spunem aici câteva cuvinte și despre activitatea politică a lui Marx, cu atât mai mult cu cât filosofia acestuia este una a praxisului.

„De-a lungul existenței sale, Marx și-a dedicat cea mai bună parte a timpului său treburilor sale [Internaționalei], cu trei obiective principale care erau în mod special evidente în ultimii ani. Vroia ca Internaționala să devină un corp centralizat care să poată impune o politică uniformă asupra secțiilor sale; s-a luptat să facă întreaga mișcare să accepte bazele ideologice asupra cărora el însuși a lucrat; și a sperat să transforme Internaționala într-o armă împotriva Rusiei. În ciuda prestigiului său, Marx a suferit un eșec în toate aceste trei scopuri, iar politica sa a dus chiar la o ruptură în cadrul Internaționalei, politică ce a constituit o cauză majoră, dacă nu cauza principală a colapsului ei. Marx însuși nu a participat decât la un congres al Internaționalei, ultimul, ținut la Haga în 1872.”

În disputa lui Marx cu Bakunin, din cadrul acestei prime Internaționale, ultimul surprinde punctul nevralgic de maximă importanță pentru efectele în plan real ale teoriei marxiste: proletariatul, sau vârfurile acestuia, ca avangardă conștientă a Istoriei, în momentul instituirii dictaturii sale, nu va conduce la o eradicare a conflictului istoric între clase fără o schimbare a naturii umane, întărind astfel schema istorică a dictaturii unor elite. Astfel, în disputele cu Bakunin, „puterea lui Marx stă în domeniul criticii economice și în convingerea sa că un sistem al unităților productive independente ar însemna renașterea toturor astpectelor dăunătoare ale unei economii de mărfuri. Bakunin, pe de altă parte, avea un puternic argument în critica sa, anume acela al etatismului implicit în programul lui Marx. El a ridicat, astfel, adevărata problemă căreia Marx nu i-a răspuns niciodată: cum poate fi imaginată o putere economică centralizată fără coerciție politică. Și dacă societatea viitoare rămâne divizată între conducători și supuși, cum va putea să nu recreeze sistemul privilegiilor politice, care are o tendință naturală de a se perpetua. Aceste critici ale anarhiștilor și sindicaliștilor la Marx vor reveni permanent. Este destul de clar că Marx nu și-a imaginat socialismul ca un sistem despotic în care aparatul politic va menține privilegiile pe baza monopolului mijloacelor de producție; dar nu a răspuns lui Bakunin asupra acestui punct, iar acesta din urmă merită cinstea de a fi primul care a văzut leninismul în marxism.”

În ciuda faptului că poate Marx nu își imagina socialismul ca fiind un despotism, ci din contră, ca pe sistemul în care omul își va găsi în cele din urmă împlinirea, modul în care el a condus prima Internațională, încercând să impună un sistem centralizat și doctrina sa unică, amintește de dezvoltările lui Lenin, cu toate că acesta din urmă a pus bazele partidului, în varianta sa bolșevică, punând în același timp bazele teoriei elitelor revoluționare, care dețin știința Istoriei (în cadrul partidului) și știința revoluției.

Vom vedea pe parcursul acestui studiu că fără, dezvoltarea leninistă a marxismului, acesta din urmă sfârșește în irelevanță și revizionism.

NEOIOBĂGIA CA SISTEM

Concepția materialistă a istoriei

În ciuda faptului că Gherea a afirmat de multe ori că socialismul (marxist) nu este o concepție dogmatică, ceea ce lasă să se înțeleagă că permite ajustări acolo unde există puncte insuficient dezvoltate sau omisiuni, și cu toate că a fost declarat un inovator în cadrul teoriei marxiste, Gherea a urmat fidel linia ortodoxiei Internaționalei a doua, așa cum a înțeles-o Kautsky. După cum vom vedea, chiar și acolo unde argumentele care puneau sub semnul întrebării teoriile marxiste își arătau validitatea, Gherea a preferat să acopere punctele slabe prin ironii și verbozitate. Avem aici în vedere teoria valorii, răspunsul dat anarhismului care acuza marxismul că pregătește, prin dictatura proletariatului, o nouă și înfricoșătoare tiranie, reforma sistemului capitalist (care necesită o discuție specială). Se poate spune însă că cel mai important punct al fidelității sale dogmatice, ca pentru orice marxist, îl constituie viziunea generală asupra lumii – concepția materialistă asupra istoriei.

În linii mari, Gherea adoptă tripartiția pozitivismului fundamentat de Compte asupra dezvoltării cunoașterii umane: teologic – metafizic – științific. Socialismul aparține acestei ultime și glorioase trepte! Pentru Gherea, socialismul e științific nu atât prin legătura, așa cum am văzut la Marx, dintre necesitate și libertate, adică prin dialectică (chiar dacă autorul român nu o poate evita), ci pe baza empirică pe care o dă cercetarea științifică, în special cea sociologică. Acesta este, credem, punctul slab pentru marxismul lui Gherea, atât pentru expunerea teoriei marxiste cât și pentru tactica adoptată în situațiile concrete de luptă politică.

Tot în linia pozitivismului, Gherea afirmă că “Ceea ce caracterizează concepțiile științifice ale istoriei și le deosebește de concepțiile teologice și metafizice e că cele științifice admit determinismul universal.” Ceea ce deosebește socialismul de alte explicații științifice este ce anume determină istoria societății omenești: “După concepția materialistă, factorul hotărâtor în mersul istoric al omenirii n-a fost nici intelectul, nici pornirile și pasiunile omenești, ci bazele materiale ale societății, modul de producere și de împărțire a produselor trebuincioase traiului. După cum psihologul caută și găsește explicarea vieții psihice în organizația fiziologică a individului, tot astfel un sociolog poate găsi explicația vieții sociale în economia socială, care e fiziologia societății. Și, după cum toată viața sufletească a unui individ e condiționată de organizația lui fiziologică, tot astfel întreaga viață a societății (morala, gândirea, instituțiile ei juridice și politice etc.) sînt condiționate și hotărîte de organizația economică a societății, de modul cum se produc și se distribuie bogățiile în societate. Într-un cuvînt, mersul economic, procesul economic hotărăște întreg procesul istoric al omenirii.” Metoda întrebuințată, ne spune Gherea, este cea istorică, în sensul că, esența omenirii stă în istoria ei și nu în afara ei. În acest punct, Gherea pare să fie profund marxist, întrucât, așa cum am văzut, marxismul se fundamentează pe afirmația că fundamentul umanității stă în ea însăși și nu în afara ei, aici s-ar putea adăuga însă importanta afirmație că esența umanității se identifică cu devenirea sa istorică. Gherea însă nu va explicita niciodată acest punct nodal în care de fapt Engels se depărtează de Marx. Pentru Marx, într-un anume sens, Umanitatea își este auto-suficientă, astfel încât accentul cade pe Umanitate și nu pe natură. De aceea, la Marx, explicația dialectică este mai importantă decât cea empirică, astfel încât, de multe ori se poate constata cum datele empirice își pierd sensul fiind integrate într-o structură explicativă dialectică. Engels va încerca să atenueze lipsa de fundament empiric a teoriilor marxiste, iar în fața criticilor va folosi celebrul argument – ‘în ultimă instanță’ când va trebui să argumenteze că factorul determinant al dezvoltării rămâne totuși necesitatea economică. Această tensiune între dialectic și empiric (cu un mai pronunțat accent pe factorul empiric) va constitui, credem, conflictul intim atât al sociologiei gheriste, cât și al modului de abordare a realității politice românești în funcție de care autorul nostru trebuia să ia decizii care, în același timp, să nu se îndepărteze de linia dictată de marxism.

După cum se poate vedea în fragmentul citat mai sus, așa cum baza psihologiei o constituie fiziologia, baza sociologiei o constituie economia, aceasta fiind constituția fiziologică a societății. De aceea, legile care guvernează societatea umană sunt necesare: ele fac în așa fel încât odată cu dezvoltarea umanității, funcțiile sociale să se multiplice într-un organism tot mai complex. Este interesant de notat aici că pentru Gherea, societatea începe să existe ca organism, deci ca mod tipic de existență al naturalului, care tinde să fie tot mai agregat, ieșind tocmai dintr-un fel de stare de natură fragmentată: “În societatea aceasta se dezvoltă contrazicerea următoare, care o sapă din temelii: cu cât societatea se dezvoltă economicește, cu cît crește populația, cu atîta viața se socializeză, se colectivizeză, ca să zic așa, tot mai mult și mai mult cu atît, prin urmare, și organismul social devine tot mai concret, tot mai agregat – din dezagregat cum era altădată.” Pare că, pentru Gherea, omul în starea de natură, duce un fel de existență nenaturală, dacă modul lui de existență este fragmentarea. De fapt, starea de natură despre care vorbește Gherea aici este societatea capitalistă care are la bază tocmai fragmentarea, individualismul, starea precapitalistă a existenței omului putând fi definită drept comunism primitiv. Astfel, omul trebuie să iasă din această stare a comunismului primitiv pentru a o putea realiza cu adevărat, dar numai trecând prin calvarul relațiilor de producție capitaliste. Contradicția capitalismului stă tocmai în faptul că, dezvoltând organismul social, care tinde la o tot mai accentuată integrarea a funcțiilor și indivizilor, are la bază proprietatea privată asupra mijloacelor de producție: “Așadar, încă o dată viața se socializează, se colectivizează așa de mult, legătura socială devine așa de intimă, interdependența membrilor societății devine așa de mare încît cu drept cuvînt putem zice că acuma viața unei societăți atîrnă de fiecare individ și viața fiecărui individ atârnă de societate. Cu drept cuvînt putem zice iarăși că societatea poate fi numită acum un organism ale cărui părți sînt intim legate între ele. Și, totdeodată, în acest organism socializat se socializează, se colectivizează și producțiunea economică.”

Este interesant de notat aici faptul că apariția societății (pentru că se poate vorbi de societate numai odată cu apariția societății moderne, i.e. capitaliste) implică colectivizarea indivizilor și, deci, a mijloacelor de producție, pentru că în societate, individul nu poate exista decât ca individ socializat și, deci, colectivizat, în cele din urmă în cadrul societății comuniste. Aici, se poate surprinde foarte bine legătura dintre marxism și modernitate în opera lui Gherea, întrucât atomismul specific modernității se va transforma, dialectic, în holismul specific viziunii marxiste. Pentru autorul român, individul este un accident în istoria umanității, unul necesar însă! De aceea, la Gherea, în ciuda faptului că, atunci când descrie legile sociologice pe care le aplică diferitelor teme, vorbește de necesitatea acestora, aceasta nu trebuie înțeleasă ca o necesitate mecanică – a cărei structură formală este: dacă A (ceteris paribus) atunci B – ci ca o necesitate sociologică, constitutivă modului de existență a societății ca organism, putând fi denumită, astfel, necesitate organică. Când Gherea vorbește de legea relațiilor de forță aplicată realităților românești, el afirmă: “Cînd un corp se află în mișcare prin acțiunea unei anume forțe, dacă vreți să-l opriți sau să-i schimbați direcția de mișcare, trebuie să-i opuneți o forță corespunzătoare; întrebuințînd o forță prea mică, atunci corpul își va urma mersul și direcția primitivă. Dacă într-o societate unde domnesc anume puteri economico-politice și juridico-sociale ce dau o anume direcție întregii vieți a țării vreți să schimbați acea direcție, trebuie să întrebuințați puteri – reforme – corespunzătoare. Astfel, remediile și paliativele noastre nu vor opri viața socială din mersul și direcția ei primitivă, ba chiar uneori o vor ajuta în această mișcare. Prin aceasta legea sociologică se doesebește de cea mecanică: în aceasta din urmă, oricât de mică ar fi forța opritoare, ea totuși întru atîta va micșora forța inițială, pe cînd în sociologie se poate întîmpla contrariul: s-o ajute, s-o mărească.”

După cum vom vedea în cele ce urmează, această lege are la Gherea o funcție foarte importantă, atât pentru explicația sociologică pe care o dă problemei agrare în România, cât și pentru explicația marxistă a aceleiași probleme, care nu poate comporta decât o soluție în cadrul viitoarea societăți socialiste. De altfel, așa cum s-a mai sugerat aici, sociologul Gherea nu poate fi desprins de marxistul Gherea, după cum sociologia, la autorul român, nu poate fi decât marxistă pentru că socialismul este adevărata știință. Declarând însă marxismul adevărata știință, Gherea s-a supus acelorași ambiguități ca și urmașii lui Marx, întrucât, așa cum s-a văzut în istoria curentelor marxiste, pot exista numai doua tipuri de abordări: ori acumularea de date empirice va eroda edificiul marxismului dialectic sfârșind în revizionism (Bernstein), ori materialismul dialectic – ca filosofie atotcuprinzătoare ce explică totul și în mod complet – va declara, în mod arbitrar, false datele empirice sau le va manipula după bunul plac, făcându-le irelevante pentru procesul explicativ (Lenin). Calea de mijloc exprimată de Kautsky, în mod concret, neputând fi susținută, eșecul acesteia a devenit vădit odată cu prăbușirea celei de-a doua Internaționale la începutul celui de-al doilea război mondial. Iar Gherea, ca și Kautsky, a fost un centrist în cadrul acestei Internaționale. La aspectul strategiei gheriste în cadrul realității politicii românești vom mai reveni, însă, după ce vom fi tratat înainte apectul teoretic.

În cadrul concepției materialiste asupra istoriei, trebuie să mai analizăm, în opera autorului român, teoria valorii. După cum s-a văzut, în filosofia marxistă munca are o funcție dublă: atât ca fundament al teoriei economice, cât și ca fundament al concepției filosofice. Munca este cea în funcție de care se calculează valoarea unui bun, dar și criteriul în virtutea căruia două lucruri pot fi ‘comparate’ în cadrul unui schimb. Ceea ce este posibil numai dacă munca poate fi calculată în unități temporale. Pe de altă parte, așa cum am remarcat, munca este activitatea care constituie umanitatea omului. În această concepție, produsul muncii omului este constitutiv acestuia ca ființă umană, o alienare a produsului de muncă constituind astfel o alienare a ființei umane.

Gherea va face clarificările necesare în disputele sale teoretice cu adversarii marximului, spunând ca e vorba de munca socialmente necesara pentru producerea unui bun și care-i constituie valoarea. Autorul roman il urmeza, in explicație, fidel pe Marx, făcând distincția dintre valoarea de schimb și valoarea de întrebuințare. Aceasta din urmă e dată de folosința unui lucru (ține, adică, de calitățile lucrului în sine), pe când valoarea de schimb e dată de munca încorporată în producerea lucrului, ceea ce face ca două lucruri complet diferite să poată fi schimbate. Iar, evident, marimea valorii se mosoară prin timp. Gherea este fidel urmând și ambiguitățile marxiste, întrucât afirmă că, pe de-o parte, în momentul în care se ia în considerare valoarea de schimb, nimic din valoarea de întrebuințare (adică proprietățile fizice ale lucrului) nu se ia în calcul; pe de altă parte, Gherea afirmă, citându-l pe Marx: “În sfârșit, nici un lucru nu poate fi valoare fără să fie de folos. Dacă e nefolositor, oricâtă muncă ar cuprinde, acea muncă e cheltuită fără folos, prin urmare nu poate să facă valori.” Atunci, însă, munca, ca principiu al valorii este o premisă nedovedită!

Missir, cel împotriva căruia scrie Gherea lucrarea Karl Marx și economiștii noștri, punea accentul pe valoare ca atribut intrinsec al unui lucru natural și raționa: acolo unde se schimbă lucruri naturale cu prea puțin adaos al muncii omenești, de unde vine valoarea? Ironizându-l, Gherea continuă să afirme că, oricât de puțină muncă există în acel lucru (exemplul dat aici este pământul), modificându-l, valoarea lucrului e dată tot de muncă oricât de puțină ar fi. Cu toate acestea, Gherea nu a răspuns până la capăt argumentului, substituind binecunoscuta dihotomie marxista a valorii de întrebuințare și a valorii de schimb – argumentației.

Sistemul Neoiobag

Așa cum am afirmat în Introducere, la Gherea neoiobăgia este un sistem al cărui rol paradoxal în analiza sociologiei gheriste este aidoma rolului pe care îl are sistemul capitalist în viziunea lui Marx. Vom încerca să dovedim acum această afirmație.

În analiza neoiobăgiei se îmbină particularitatea cazului românesc cu o teorie asupra dezvoltării țărilor înaintate spre capitalism și, în cele din urmă, spre socialism. Pentru a surprinde cel mai bine analiza autorului asupra sistemului neoiobag vom urmări pas cu pas demonstrația lui Gherea din cartea dedicată special subiectului, completând acolo unde e necesar, cu elemente din alte scrieri care dau coerență tabloului explicativ.

După Gherea, trei atitudini față de dezvoltarea țării au ocupat spațiul public după revoluția de la 1848: aceea a reacționarilor, care în fața eșecului sau greutății cu care se implementau formele occidentale, acuzau tocmai introducerea acestora drept cauză a relelor de care suferă societatea romănească; atitudinea scepticilor revoluționari care acuzau marterialul uman pentru eșec și cea a optimiștilor demagogi care nu vedeau nici o discrepanță între formă și fond. În vremea sa, ne spune Gherea, rămâne, în linii mari, numai cea de-a doua atitudine. Dar curentul public a fost preluat de poporanism – de la cel conservator și antisemit până la cel democrat-înaintat. Neoiobăgia este de fapt un răspuns dat ultimului curent și o critică a acestuia, mai exact un răspuns dat lucrării lui Constantin Stere – Social-democratism sau poporanism. Importanța lucrării lui Gherea nu poate fi subsumată răspunsului dat poporanismului, însă detaliul este semnificativ întrucât ‘trădarea generoșilor’ care au plecat de la socialiști la liberali a lovit exact în punctul nevralgic al doctrinei socialiste așa cum era ea aplicată de un partid într-o țară considerată înapoiată ca România.

Pentru Gherea, “Lucrarea de față e o încercare de aplicare consecventă a metodei socialiste […] la analiza economică și sociologică a problemei noastre agrare și a problemelor pe care ea le implică, un studiu analitic economico-sociologic al regimului nostrum agrar.” Problema agrară nu este însă cea care le include pe celelalte ale societății românești ci este inclusă între acestea ca una vitală.

1. Originea și evoluția societății moderne

Pentru Gherea, originea și imboldul progresului în Europa occidentală a fost agricultura. Surplusul din producția agricolă a dus la o diviziune a muncii, care la rândul ei a dus la intensificarea schimbului. Intensificarea acestuia are ca rezultat o mărire a producției și, din nou, a diviziunii muncii. În acest fel, se ajunge la o creștere a populației. “Și acești factori: progresul producției, schimbului și împărțirei produselor, precum și diviziunea muncii – cooperația sub toate formele – mărirea populației și a densității ei, acești factori constituie forțele care, în profunzimea organismului social, influențîndu-se și stimulîndu-se una pe alta, lucrînd fiecare în parte și toate împreună, prin relațiile și lupta de grupări și clase sociale, fac ca societatea să se dezvolte și să evolueze, transformîndu-se treptat dintr-o epocă și treaptă de dezvoltare în altă epocă și altă treaptă, mai înaltă.” Gherea nu ne spune cum se face trecerea de la o societate în care primează agricultura la una în care încet-încet va prima industria. Nu ne spune, adică, ce anume face ca munca în agricultură să se intensifice, pentru a crea, plecând de la teoria marxistă, un surplus de la care pornind să se poată explica dezvoltarea occidentală. Putem deduce că, așa cum spune Engels, în ultimă instanță procesul economic primează. Cu toate acestea, aceasta nu este o demonstrație ci o ipoteză nedemonstrată.

Toți factorii amintiți duc la apariția unor societăți tot mai complexe în care se nasc noi funcții și care necesită o organizare mult mai eficientă și mai unitară decât în trecut: “Schimbul de producte economice într-un asemenea organism poate, de bună seamă să fie comparat cu circulația sîngelui vivifiant în organismul omenesc. Această societate, deci, cu intima ei organizație și structură economică, dezvoltată pe bazele și prin factorii sus-arătați, e un organism social organizat, e o unitate organică și deci și viața ei și funcționarea ei trebuie să fie unitare.”

În cadrul acestui organism social, Gherea identifică câteva expresii politice ale organizării economice și sociale: feudalismul – monarhia, burghezia – statul de drept. Binecunoscuta explicație marxistă prin dihotomia claselor beneficiază aici, în plus, de un argument sociologic, pentru Gherea clasa care deține pârghiile de putere și de influență într-o societate justificându-se, din punct de vedere istoric și social, atâta timp cât îndeplinește o funcție utilă în acea societate. Și, având în vedere, că statul în teoria marxistă nu este o instanță obiectivă ci expresia unei clase, în viziunea lui Gherea un regim politic va exista, la rândul lui, atâta timp cât îndeplinește o funcție utilă.

Pentru autorul român, libertatea este caracteristica fundamentală a societății moderne și a expresiei sale economice – capitalismul: de la libertatea producției, comerțului, tranzacțiilor până la cele sociale și politice: “Toate aceste libertăți din relațiile economice de producere și distribuire a bogățiilor formează și caracterizeză liberalismul politic burghez, se reflectă în diferitele instituții politico-sociale ale burghezimii, iar în relațiile juridice ale epocii burgheze se regăsesc sub felurite forme de libertăți politice, sociale și individuale.”

Să revenim acum la cazul românesc și să vedem cum influențează sistemul capitalist occidental țările înapoiate și, în special, România.

2. Capitalismul și țările înapoiate

Răspunzând criticii lui Stere din Social-democratism și poporanism , unde acesta aduce vechea acuzație – tratată mai sistematic – în sensul în care socialismul marxist este o plantă exotică într-o țară ca România, Gherea afirmă că la noi totul este de importație occidentală, astfel încât nu poate fi acuzat numai socialismul în acest sens.

La noi, nu numai factorul politico-social e o plantă exotică, dar și cel materialo-economic. „Au trebuit o dezvoltare extraordinară a producției, o dezvoltare mare a orașelor, o imensă diviziune a muncii în societate și, ca rezultat, o necesitate de mari și intense transporturi s.a.m.d., au trebuit toate acestea ca să poată lua ființă drumurile de fier.” „…aici avem a face cu un fenomen general al vieții noastre sociale, că nu numai socialismul e o plantă exotică, ci în același fel și sens, ca plantă exotică, întreaga noastră viață de stat modern; nu numai socialismul nu rezultă din condițiunile adânci sociale ale vieții noastre naționale, ci în același fel și sens nu rezultă din ele mai toate fenomenele veiții noastre moderne.”

De aici rezultă legea dezvoltării societăților înapoiate: “Țările rămase în urmă intră în orbita țărilor capitaliste înaintate, ele se mișcă în orbita acelor țări și întreaga lor viață, dezvoltare și mișcare socială sînt determinate de viața și mișcarea țărilor înaintate, sunt determinate de epoca istorică în care trăim, de epoca capitalisto-burgheză. Și această determinațiune a vieții și mișcării sociale a țărilor înapoiate prin cele înaintate e însăși condiția necesară de viață; și în această alergare ele sunt menite să facă de multe ori în ani ceea ce celelalte, care le-au distanțat așa de mult, au facut în secole; tempo-ul deci și de multe ori însuși caracterul mișcării lor trebuie să fie altul decât cel al țărilor înaintate capitaliste, de aceea mișcarea lor și toate manifestațiunile vieții lor sociale se fac de multe ori prin sărituri, prin zigzaguri, sunt sau par a fi anormale.”

Această lege pare să contrazică legile lui Marx, dar Gherea argumentează că Marx a descris sub formă de legi societatea capitalistă și nu cele semi – sau non- capitaliste. De aceea, pentru acestea din urmă, legile marxiste suferă modificări sau, mai degrabă, ajustări.

Mai mult decât atât, nu trebuie uitat că țara noastră e un organism social ce face parte dintr-un organism social mai mare în care se stabilesc “relații strânse de viață și condițiuni sociale cu alte țări mai înaintate, care determină chiar în bună parte condițiunile noastre de viață naționale.” […] Nu trebuie uitată în același timp “epoca istorică capitalistă în care trăim și care influențează și modifică procesele de viață ce se petrec în țară.”

Argumentul – inteligent – al lui Gherea este sistemic și încearcă salvarea schemei marxiste a preeminenței bazei economice față de suprastructură. În același timp, include teoria sa sociologică a dezvoltării țărilor înapoiate sub presiunea celor înaintate în aceea, mai înglobanta, a marxismului. În această dezvoltare, sistemul capitalist occidental va juca rolul bazei economice care revoluționeaza suprastructura (țările înapoiate). Se poate spune că aici Gherea este cu adevarat original, atât pentru teoria marxistă cât și pentru sociologie, întrucât dezvoltă o primă formulă a ceea ce mai târziu vor constitui teoriile sistemice globale. Aici sunt, însă, de facut mai multe amendamente, întrucât după cum se poate vedea, teoria lui Gherea nu este strict sociologică, ea este în același timp și istorică: autorul român vorbește de epoca istorică capitalistă. Astfel încât s-ar putea vorbi de o necesitate dialectică a dezvoltării țărilor înapoiate, ceea ce slăbește explicația sociologică dar întărește marxismul. În al doilea rând, influența se face într-un singur sens, țările înapoiate nereacționând la schimbare decât în sensul acceptării fără rezerve, și acesta cu atât mai mult cu cât Gherea va argumenta în Neoiobăgia tocmai îmbinarea inedită între un sistem vechi și unul nou, demonstrând tocmai faptul că schimbarea pe care o impune influența capitalistă în astfel de țări nu este chiar atât de necesară sau nu este necesară în sensul dorit de Gherea. De altfel, tocmai situația sistemului electoral cenzitar îl nedumerea cel mai mult pe Gherea în Țările Române, părându-i-se o dovadă de monstruoasă excepție sau ca efect al sistemului neoiobag, întrucât potrivit legii formulate de el țările înapoiate nu mai refac pașii pe care i-au făcut țările occidentale și adoptă de la început atât ultima tehnică cât și ultima formă a sistemului politic. Or, s-a văzut că dacă tehnica este adoptată într-adevăr, sistemul politic, nu neaparat, sau în forme hibride care reflectă o situație politică locală, tradiții etc.

Dezvoltarea economică, socială, politică și culturală a Occidentului, mai ales după Revoluția Franceză, duce la căutarea unor noi piețe de desfacere. „Așa se face că din țară cu gospodărie naturală, mai ales după Tratatul de la Adrianopol, Țările Române se transformă în țară cu gospodărie bănească. Astfel că, ceea ce pentru Occident a însemnat sute de ani de dezvoltare, pentru țările înapoiate înseamna o transformare rapidă dată de introducerea mărfurilor industriale și culturale. Dar, în acest fel, țările înapoiate devin “un membru necesar al marii diviziuni mondiale a muncii, devine părtașa civilizației capitaliste: ea trimite Occidentului de-ale mîncării și primește de la el mărfurile industriale și culturale. Într-o anumită măsură, putem zice că nici capitalismul nu mai poate fără țara noastră, nici ea fără dînsul.”

Trebuie observat aici că procesul dialectic se reface, capitalismul ajungând rupt de condițiile de producție naturale care să-l susțină. De aceea, pe de o parte, are nevoie de piețe de desfacere pentru a-și vinde marfa “inutilă” și, pe de altă parte, de produsele naturale care să-l mențină în viață. Astfel, capitalismul ar fi un fel de artificiu care trăiește, în mod real, de pe urma producției naturale (agrare). Dar logica dezvoltării capitalismului, înteleasă astfel, ar trebui să acopere întreg globul pământesc, iar în momentul în care nu ar mai exista piețe-debușeu, fiind o realitate parazitară, acest sistem ar trebui să se prăbusească făcând loc sistemului socialist. Gherea nu urmează logica implicită a argumentului său, dar dezvoltat astfel acesta anunță teoria sistemului capitalist dezvoltată de Roza Luxemburg. Păstrând paralela, am putea spune că, așa cum aceasta din urmă nu a acceptat faptul că sistemul capitalist se dovedea a fi o realitate mult mai complexă și mai maleabilă care putea suporta multiple ajustări si modificări, la fel Gherea nu a înțeles că realitatea românească nu se preta unei scheme simple în care țările dezvoltate influențează o realitate amorfă care nu are nici un cuvânt de spus.

3. Efectele capitalismului în Țările Române

Primul efect asupra economiei românesti a fost, în opinia lui Gherea, transformarea produselor naturale (în special, grâul) și a activităților adiacente (munca țăranilor) în marfă. Ceea ce face necesară eliberarea țăranilor din iobăgie, pentru că logica sistemului cere exploatarea nelimitată a muncii. Al doilea efect, este distrugerea industriei casnice țărănești prin introducerea mărfurilor ‘inutile’ mai ieftine. Introducerea banilor în orașe are și un efect asupra organizării sociale: “Felul de producere și împărțire a bogățiilor în societatea modernă face imposibilă existența corporațiilor medievale și, într-o societate bazată pe libera concurență, corporațiile sunt tot așa de imposibile ca si iobăgia sau sclavajul.” Holismul metodologic este extrem de vizibil tocmai în analiza societății moderne și, în paralel, a celei în curs de modernizare: anumite relații de producție fac posibile anumite relații sociale care la rândul lor vor favoriza un anumit regim politic. Prin infiltrarea capitalismului în Țările Române înapoiate, anumite structuri ‘medievale’ nu pot subzista, fiind înlocuite treptat cu relațiile sociale și regimul politic adecvate. Este un proces necesar, cum spune Gherea: “Libertatea economică a lucrătorului și prefacerea forței sale în marfă e faptul economic care se reflectă și care hotărăște chiar, în bună parte, sensul instituțiilor liberalo-burgheze: ea este aceea care hotărăște în relațiile de drept egalitatea tuturor înaintea legii.”

Dar „…pentru țările înapoiate, semicapitaliste, instituțiile liberale au o importanță deosebită, pe care n-au avut-o pentru țările occidentale. […] Acolo, deci, dacă putem să ne exprimăm astfel, instituțiile burghezo-liberale au mers la coada capitalismului; pe cînd în țările înapoiate, semicapitaliste, ele merg în fruntea lui, deschizîndu-i și curățindu-i drumul.

Așa dar, în rezumat: o societate înapoiată intrînd în relații cu capitalismul occidental; acesta îi modifică procesul de viață socială, îi revoluționează toate raporturile economico-sociale și morale, îi produce adînci modificări culturale: toate acestea nu numai justifică, dar necesită instituții liberalo-burgheze, după cum le necesită și propășirea ulterioară a acelei societăți.”

Transformarea pe care o aduce cu sine capitalismul are loc, din punct de vedere social, întâi de toate la oraș, trebuind să intre mai apoi și la sate, ceea ce va constitui tocmai dificultatea și motivul criticii acerbe a sociologului român. Aici intervine, însă, o ambiguitate importantă: Gherea recunoaște că schimbarea se face de sus în jos, dar prin introducerea la început a mărfurilor și relațiilor de producție capitaliste pentru ca, după aceea, să fie introduse și schimbările politico-juridice. În ciuda faptului că accepta critica maioresciană a formelor fără fond, Gherea o adaptează la concepția sa marxistă: fondul va fi dat de relațiile de producție iar forma de instituțiile politico-juridice. Cu toate acestea, într-un anume sens schema marxistă se pastrează, fondul precedând forma, influența occidentală făcându-se oarecum în întregul său, pentru că pentru Gherea nu poți să ai relații economice capitaliste fără să ai instituții juridico-politice care să le sancționeze. Schema formelor fără fond se poate menține cu adevărat, numai dacă luăm în considerare că cel care își face intrarea în țările înapoiate este capitalul ce încearcă să-și găsească piețe-debușeu, dar care ar fi făcut necesară și o critică a acestuia. „Țările capitaliste atrag în orbita mișcării lor pe cele înapoiate nu din interese ideale ci mai cu seamă din interese foarte materiale, ca să le poată trimite mărfuri, ca să le prefacă în debușeu pentru produsele industriale de care gem.”

Dincolo de acest aspect, Gherea păstrează și în Neoiobăgia viziunea sistemică din Cuvinte uitate, ieșind oarecum dintr-o argumentație axată strict pe raportul economic cauzal dintre Occident și Țările Române și introducând în explicație și situația politică internațională, căci la introducerea formelor occidentale un rol hotărâtor l-a jucat și situația politică pe care Țările Romane o aveau: „… instituțiile liberale au fost necesare pentru viața țării ca stat independent. Și într-un fel ele au fost necesare chiar pentru conservarea neamului românesc ca atare.”

„Așadar, și condițiile economice sociale rezultate din legăturile cu Occidentul european; și relațiile culturale; și necesitățile dezvoltării capitaliste ulterioare; și interesele conservării statului, independenței naționale și a neamului, toate reclamau introducerea instituțiilor liberalo-burgheze.”

4. Modele de dezvoltare

Pentru țările înapoiate în care a început procesul modernizării prin introducerea instituțiilor liberalo-burgheze și după eliberarea țăranilor din iobăgie, Gherea descrie două posibilități de a evolua – două cazuri ideale: ori pe baza proprietății rurale mari, ori pe baza celei mici. În primul caz, țăranii sunt desfăcuți de obligațiile care incumbau sistemului iobag, dar devin salariați ca și în Occident, în cel de-al doilea caz țăranii sunt împroprietăriți cu loturi de pământ, fiind desfăcuți în același timp de obligațiile tipic iobage pe care le aveau față de boier. În Țările Române, nu s-a aplicat nici una dintre soluții, și tocmai din această cauză Gherea face o critică foarte dură legii de împroprietărire a țăranilor din 1864: „Ceea ce a realizat însă împroprietărirea de la 1864 a fost un organism economico-social hibrid, absurd, monstruos, care nu era nici în folosul bine priceput al micii proprietăți, nici în al celei mari, ci in paguba amândurora.”

Este interesantă distincția pe care o notează aici Gherea, care ne atentionează că: „Bineînțeles, vorbim de interesele marii proprietăți ca o categorie economică, nu de interesele trecătoare ale marilor proprietari, care, dimpotrivă, au fost strașnic de avantajați de această împroprietărire, și doar pentru ei s-a și facut. E foarte important, mai ales la noi în țară, de a face această deosebire între marea proprietate rurală, ca o categorie economică și interesele ei permanente, și între interesele momentane și trecătoare ale marilor proprietari. Interesele acestora din urmă și a celei dintîi pot nu numai să nu coincidă, dar să fie chiar uneori opuse.”

5. Sistemul Neoiobag

Ceea ce s-a întâmplat în Țările Române o dată cu această împroprietărire este că, în ciuda faptului că țăranii au dobândit loturi de pământ pe măsura capacității lor de lucru, tendința ascunsă a fost, pentru Gherea, aceea de a face imposibilă în fapt mica proprietate prin păstrarea în bună măsură a realțiilor iobăgiste, și aceasta prin împroprietărirea țăranilor cu pământ de cele mai multe ori destul de prost sau situat în locuri îndepărtate, dar mai ales prin obligarea țăranilor la plata în muncă, sau produse. În același timp, crede Gherea, statul, ca și marii proprietari aveau nevoie de brațe de muncă, pe care nu și le puteau procura în condițiile libertății de facto a țăranilor, ci numai prin menținerea acestora într-o situație hibridă. Astfel, pentru autorul roman, concluzia nu poate fi decât următoarea: „Prin întocmirea de la 1864 s-au și dat în germene toate contradicțiile, toate anomaliile, toate antagonismele care s-au dezvoltat atît de trist pe urmă și care au ajuns la atîta monstruozitate în vremea noastră. Anul 1864 purta în sînul său anul teribil 1907.”

Din punct de vedere sociologic și istoric, ceea ce a făcut necesară întoarcerea la vechea iobăgie sub formele constituționale burgheze, deci la neoiobăgie, este că acest sistem hibrid servea interesele nu numai ale marilor proprietari dar și pe cele ale marilor arendași care s-au format mai ales odata cu dezvoltarea formelor occidentale în Țările Române: „… după cum dealtfel și sub neoiobăgie clasa veche boierească a fost mai toată expropriată de noua clasa burghezo-neoiobăgistă. Principala cauză deci a reîntoarcerii la iobăgie sub o altă formă nouă, la neoiobăgie, erau intresele marilor proprietari și arendași de atunci și, din urmă, pentru că neoiobăgia, ca sistem de exploatare a muncii, cum vom vedea clar mai departe, reprezintă niște avantaje extraordinare pentru clasa exploatatoare, niște avantaje pe care nu le avea nici iobăgia veche și pe care nu le are nici capitalismul burghez occidental.”

Aici putem proba foarte bine ceea ce am afirmat încă de la începutul acestui studiu, anume că, pentru Gherea, sistemul neoiobag are un rol similar, în gândirea marxistului român, celui pe care îl are sistemul capitalist în viziunea lui Marx. Punctul central al acestei comparații stă în faptul că, pentru Gherea, Neoiobăgia este un sistem de exploatare a muncii, o muncă eliberată formal de servituți, dar nu și de facto, ceea ce face ca exploatarea muncii în sistemul neoiobag să păstreze datele cele mai negative din ambele sisteme: iobag și capitalist. Astfel, comparând relele capitalismului în Anglia descrise de Marx în Capitalul (salarii de subzistență – muncă intensă), Gherea afirma: „Prin combinația însă a capitalismului cu iobăgismul, regimul nostru național a reușit să realizeze și în această privință niște lucruri extraordinare. El a realizat nu numai munca vizibil plătită semigratuită, dar chiar uneori munca gratuită; mai mult, o muncă ce nu numai nu primește nici o remunerație, dar mai plătește ea pe deasupra.” Pentru Gherea această semigratuitate se datorează în principal faptului că țăranul a fost făcut proprietar fiind în același timp grevat de servituțile neoiobăgiste.

Trebuie remarcat aici că, pentru Gherea, relațiile de producție neoiobage nu se caracterizează printr-o formă nouă (legi occidentale) și un fond vechi – relațiile iobage. Aici, și fondul și forma se modifică, pentru că avem de-a face cu un nou sistem care schimbă realațiile de producție: fondul păstrează conținutul cel mai detestabil al obligațiilor țărănești față de boieri, țărani ce nu mai sunt apărați de obligațiile ce le incumbau boierilor în sistemul iobăgist. Mai mult, aceștia din urmă au devenit proprietari după modelul proprietății occidentale. Situația, în termenii formali ai teoriei politice și juridice occidentale ar putea fi surprinsă astfel: țăranii au numai obligații (obligațiile cumulate ale ambelor sisteme), fără a fi apărați de drepturi (nici măcar drepturile pe care le aveau, prin cutumă, în sistemul iobăgist), pe când boierii beneficiaza de drepturile ambelor sisteme, fără a fi grevați de obligațiile aferente: „În adevăr, iobăgia – mai ales una mitijată cum a fost cea dinainte de ’64 – nu este o robie, un sclavaj; daca ea presupune servituți de ale țăranilor către boier, apoi are drept corolar anume servituți și obligații de ale boierului către țăran. Astfel, dacă țăranii datorau boierilor boierescul și claca, în schimb boierii erau datori să dea țăranului pămîntul de muncă, obligație de care căutau tot mai mult să scape, dar care a rămas neclintită pînă la 1864. Pe urmă boierii aveau obligația să dea pămînt fiilor de țărani cînd se însurau. […]

Iată, deci în ce parte legea de la 1864 a realizat împroprietărirea adevărată, libertatea în toate formele ei, în forma capitalist-occidentală pură. Dar în fața acestei forme occidentalo-capitaliste, în fața capitalului marii proprietăți, nu sta o formă capitalistă de muncă corespunzătoare, munca liberă salariată, ca în Englitera sau Belgia, de pildă, ci munca în fond iobăgistă, sub forma de așa-numită muncă învoită, munca silită. În felul acesta noi avem un regim economic agrar dublu, un regim extraordinar: pe de-o parte capitalist, pe de alta iobăgist, un regim capitalisto-iobăgist, adică un regim ridicol, absurd, odios, care fatal duce la cele mai dezastruoase consecinșe economice, morale și politico-sociale, un regim monstruos, care, dacă poate să existe de o jumătate de veac, se datorează numai faptului că prezintă avantaje extraordinare pentru clasa noastră economicește dominantă.”

Și: „Regimul nostru dublu însă, capitalisto-iobăgist, are din iobăgie dulcele avantaj al muncii silite (adică așa-zise învoite), fără dezavantajul vreunei obligații, servituți față de ea, și are din regimul capitalist absoluta libertate de exploatare a muncii, fără să îndure dezavandtajul unei munci libere. În schimb, clasa muncitoare, țărănească, în acest dublu regim are din iobăgie dezavantajul muncii silite, fără să aibă avantajele obligațiilor boierești față de ea, iară din regimul capitalist are dezavantajul unei libertăți nețărmurite de exploatare, fără să aibă avantajul unei adevarate libertăți a muncii.”

Aici, trebuie făcută însă o distincție importantă: deși Gherea vorbește de multe ori de boierime ca fiind clasa exploatatoare, el o alternează, de tot atâtea ori, cu noua clasă burgheză. Din punct de vedere sociologic, Gherea este lipsit aici de claritate, nu însă și din punct de vedere al doctrinei marxiste aplicate realităților românești, pentru că Gherea alternează și în funcție de realitățile politice românești. În orice caz, sociologic, clasa care pare sa corespundă cel mai bine descrierii sistemului neoiobag este cea a arendașilor, care cumulează beneficiile sistemului de exploatare a muncii neoiobag, în același timp neaducând nimic bun în sistemul economic românesc. Secțiuni importante din clasa boierească, ca și din cea burgheză de la orașe și de la sate intră, însă, în această nouă clasă. Ca atitudine, Gherea pendulează între a condamna nediferențiind clasa marilor boieri și cea a burgheziei – mici sau mari – care exploatează, într-un fel, de comun acord țărănimea, pe de-o parte; și a diferenția recunoscând de fapt o luptă între burghezie și boierime, luptă în care prima reprezintă totuși un factor de progres. Este important de subliniat aici faptul că, în acest punct nodal al analizei, Gherea nu reușește să fundamenteze sociologic tăieturile ideologice, ceea ce produce o breșă în sistemul explicativ marxist, cel puțin așa cum îl înțelege autorul nostru.

Pe de altă parte, nici forma institutională nu este lipsită de ambiguități, la randul ei suferind modificări importante, întrucât apar legi care sancționează regimul neoiobag în realitatea lui, dar care sunt în absolută contradicție cu spiritul și litera Constituției. Astfel, Gherea spune că sunt trei condiții ale iobăgiei: fixarea țăranilor de pământul proprietarilor, munca silită și tipul de exploatare. Toate aceste condiții se reîntâlnesc, afirmă autorul român, în noul regim prin împroprietărirea de la 1864 care stabilea inalienabilitatea pământului și prin legea tocmelilor agricole care împlineau într-un fel sau altul celelalte două condiții. Astfel, Gherea comentează unul dintre articolele legii tocmelilor agricole din 1866: „Nici o altă jurisdicție, nici o altă autoritate afară de cea cuprinsă în legea de față nu se va putea amesteca în procedurile atingătoare de tocmeli pentru lucrări agricole.”, spunând că acest articol înseamnă de fapt desființarea Constituției și învestirea primarului și dorobanțului cu puteri depline. Astfel, ne atrage atenția Gherea, acest arbitrariu sancționat chiar de lege face ca, înainte de împroprietărire și de legea tocmelilor agricole, țăranii să fie mai liberi.

a) Sistemul juridic neoiobag

Marca arendășiei neoiobăgiste este gospodăria prădalnică care, erijată în întocmire sistematică, își atinge culmea și apogeul. Agricultura sistemului neoiobăgist – una extensivă și nu intensivă – este și nerentabilă nu numai pentru țăran dar și pentru moșier: țăranul nu-și poate lucra pământul său pentru că trebuie să-l lucreze pe cel al moșierului, din care cauză îl va lucra prost. Alături de lipsa capitalului și a investițiilor, avem o agricultură de subzistență și de pradă. Singura pătură socială care iese în câștig de aici sunt, așa cum s-a sugerat mai sus, arendașii. „Cum am văzut și cum vom mai vedea, acest dezacord a fost una din bazele pe care s-a dezvoltat tocmai burghezia noastră agrară, clasa cea nouă economică, dominantă, căreia această stare de lucruri i-a servit minunat. Dimpotrivă, boierii cei vechi, întrucât n-au putut să se adapteze noilor condiții, au suferit și, în bună parte, au dispărut chiar, ca clasă socială, de la suprafața vieții economice.”

Gherea ne spune că – foarte important – acest sistem în care există o contradicție de fond, o contradicție de formă și o contradicție între formă și fond, este unul bazat pe ilegalitate sau pe o neaplicare a legilor. Astfel, una dintre caracteristicile fundamentale ale sistemului neoiobag, alături de agricultură prădalnică – baza fundamentală a economiei noastre – , este ilegalitatea. În acest sistem, tocmai aplicarea legilor (a formelor occidentale) „ar face imposibilă însăși producția țării, care se face prin relații iobăgiste. […] Și astfel noi avem la țară trei stări de drept: mai întâi e legea fundamentală occidentală, pe baza căreia se legiferează, chipurile, baza vieții noastre legale; apoi legea cutumiară, cea reală, care izvorăște din adevăratele relații de producție și de forță – va să zică până acum două stări de drept, care se contrazic atât de profund încânt se anihilează reciproc; și, în sfârșit, o lege de excepție, pe baza căreia se legiferează de asemenea și care, la rândul ei, le contrazice mai mult sau mai puțin pe primele două.”

Tulburător, în acest sistem neoiobag, este nu numai faptul că există două tipuri de legi care se află în coflict, dar că în acest sistem se obișnuiește să se legifereze plecând de la situații de excepție – care devin regula.

Rezultatul direct al ilegalității și al legilor de excepție, este o manie a legiferării „care e un unicum al vieții noastre sociale și e de asemenea un rezultat al anormalității profunde ale acestei vieți.” Însemnătatea legiferării ad libitum este că liniștește spiritele producând în același timp „o stare de spirit excitată și tulbure” Apoi, face imposibilă aplicarea legilor, întrucât: „Dacă contradicția profundă dintre starea reală de fapt și cea formală de drept face, în principiu, imposibilă realizarea celei de in urmă, hipertrofia legiferării adaugă la imposibilitatea principială o imposibilitate practică; și, bineînțeles în aceeași măsură în care împiedică realizarea unei stări de drept, ajută la întărirea celei de fapt, rezultată din raporturile de fapt neoiobăgiste, din raporturile de forțe reale.”

În cele din urmă, „o altă însemnătate socială a acestei manii legiferatoare este că dă un lustru de legalitate faptelor celor mai ilegale ale executorilor legii, în special ale administrației.”

În acest context, datorită faptului că administrația nu aplică legile formale de drept ajunge să le aplice pe cele nescrise, slujind astfel neoiobăgia. În acest fel, administrația, datorită neaplicării legilor și a hipertrofiei legislative, devine o pătură socială disproporționat de mare, ineficientă și puternică.

b) Societatea și economia în sistemul neoiobag

Unul dintre efectele cele mai importante în plan economic și social ale sistemului neoiobag sunt răscoalele care, ne spune Gherea, au periodicitatea crizelor ce caracterizează, prin comparație, sistemul capitalist. Aici s-ar putea verifica din nou ceea ce spuneam și mai sus, că sistemul neoiobag ocupă un loc similar în analiza sociologului român cu cel ocupat de sistemul capitalist în analiza lui Marx: „Răscoalele la noi au ceva comun cu crizele economice din societatea capitalistă, explicate de Karl Marx: ele au aproape aceeași periodicitate, izbucnesc cam la distanța de zece ani și devin tot mai violente, cu tendința însă de a scurta această distanță pentru a deveni cu vremea mai liniștite, dar cronice. […] Iar cauza stă în antagonismele și contradicțiile sociale.”

Pentru a explica răscoalele din 1907, Gherea face o comparație între proletariatul agricol occidental și țărănimea românească. Proletariatului agricol occidental i se va arăta că munca lui cuprinde un surplus care se transformă în capital, că lupta lui e cu acesta – și nu cu un capitalist oarecare – pentru a-l naționaliza, după cum proprietatea asupra mijloacelor de producție se va naționaliza. În acest fel, proletarul devine socialist și revoluționar – dar nu prin mijloace violente – ci prin scop, anume: „transformarea societății pe alte baze economico-sociale.”

Antagonismul dintre capital și muncă există și la noi, dar într-o formă aparte sau mai exacerbat datorită îmbinării unice dintre capitalism și iobăgie: în sistemul neoiobag antagonismul devine mai personal datorită relațiilor de facto de tip stăpân-slugă. În acest sistem se îmbină, așa cum am mai afirmat, cele două tipuri de exploatări: cea specific capitalismului (prin surplusul muncii salariate) și cea specific iobagă (prin dijme, rușfeturi etc.).

„Avem deci conflicte care provin din regimul capitalist și conflicte care provin din sistemul semiiobăgist. Dar mai avem și o a treia serie de conlicte: cele cu caracter de-a dreptul iobăgist.” Pentru Gherea, legea din 1872, prin care se folosea forța brută împotriva țăranilor, are tocmai acest caracter iobăgist.

În acest context de exploatare, Gherea face o interesantă afirmație marxistă: dacă orice stare de fapt e sancționată de o stare de drept – morală, juridică, politică și religioasă – înseamnă că regimul neoiobag obligă țăranul să trăiască în ilegalitate, situația fiind similară unui popor cucerit care rabdă dominația cuceritorului străin. Vom vedea însemnătatea crucială pe care o are această afirmație când vom face analiza sistemului politic neoiobag: oligarhia! „Această lipsă de sancțiune legală, morală, religioasă a regimului nostru agrar e de cea mai mare importanță în producerea revoltelor.” Aici se face o disjuncție cu multiple funcții în analiza gheristă: între popor și clasa conducătoare. Gherea identifică poporul cu țărănimea muncitoare, care în analiza lui ajunge să joace rolul proletariatului, iar clasa conducătoare cu o clasa parazitară care nu are nici măcar funcția pe care o are burghezia în sistemul capitalist. Analiza acestui tip de clasa conducătoare parazitară va fi cea a oligarhiei.

În mod paradoxal, dar deloc nejustificat, instigatorul principal la revoltă este tocmai statul, prin intermediul stagiului militar de trei ani unde țăranul trăiește mult mai bine decât în satul său natal. Astfel, componența socială a celor care au condus revoltele în 1907 se pare că era dată tocmai de țăranii deveniți sergenți, caporali și simpli soldați care, întorși în mediul sătesc n-au suportat traiul degradant sub „arapnicul feciorului boieresc și jandarmului rural.”

Un alt puternic instigator la revoltă e dat tocmai de presa, conservatoare sau liberală, a stăpânirii. În general, „Statul modern, reprezentând o organizație capitalisto-burgheză occidentală, el, prin toate manifestațiile sale ca atare, dizolvă în mod fatal relațiile feudale rămase; deci în mod fatal caută să dizolve și neoiobăgia noastră; și, ca atare, el lucrează și instigă în contra ei, care e la baza relațiilor noastre agrare.”

În contextul revoltei categoria care a constituit cel mai important instigator a fost tocmai burghezia și proprietatea mijlocie țărănească. Faptul nu e contradictoriu, ci e constitutiv sistemului neoiobag, întrucât atât burghezia, cât și țărănimea vor desființarea relațiilor de producție neoiobage: „Dacă arendașul invocă în apărarea drepturilor sale ceea ce a rămas feudal în neoiobăgia noastră agrară, burghezul sătesc invocă ceea ce este de un caracter juridico-burghezo-capitalist în aceeași neoiobăgie.”

Se poate constata însă aici o contradicție. Dacă la nivelul teoretic, în conflictul dintre formele occidentale și fondul iobăgist, primele vor căuta, prin chiar natura lor să impună treptat un fond corespunzător, nefiind aici nici o contradicție, la nivelul analizei sociologice, se poate observa că la Gherea, așa cum am văzut, liniile despărțitoare între boierime, arendași și burghezie nu sunt prea bine trasate, aceste clase unindu-se uneori într-un coerent sistem neoiobag – și, având în fond aceleași interese – pentru ca apoi să se despartă în funcție de conflictul amintit între formă și fond. Această inconsecvență analitică s-ar putea explica prin viziunea marxistă adoptată de Gherea, pentru că burghezia este groparul Vechiului Regim, păstrând în același timp însă importante puncte de contact cu acesta.

Ca în orice sistem, situația excepțională face vizibil conflictul de bază existent într-o societate, iar dacă în România situația excepțională a constituit-o revolta țărănească din 1907, conflictul de bază este acela, așa cum se poate vedea în citatul de mai sus, între un stat care a adoptat cel puțin în formă legislația și regulile occidentale și realiatea semiiobăgistă. Contradicția fundamentală a sistemului neoiobag este că în cele din urmă formele occidentale vor eroda acest edificiu hibrid.

c) Sistemul politic neoiobag: Oligarhia

Poate că cel mai interesant aspect al analizei gheriste cu privire la sistemul neoiobag – cel care și-a și găsit o continuitate în operele lui Lotar Rădăceanu și Șerban Voinea – este cel cu privire la Oligarhie ca sistem politic al Neoiobăgiei. Credem că studiul intitulat Despre oligarhia română este poate cea mai inspirată analiză politică scrisă de marxistul român. De asemenea, este poate primul autor român care invită la un studiu comparativ, în ceea ce privește regimul oligarhic, cu țările din America Latină.

Încă de la început, trebuie subliniat faptul că Gherea se situează, în analiza oligarhiei, într-o cultură critică a cărei descendență coboară până la analizele lui Maiorescu și-al cărei ax central este tocmai analiza și critica sistemului oligarhic.

Pentru autorul român, sistemul oligarhic își are rădăcinile atât în întocmirea economică, cât și în cea politică: ultima, prin legea electorală – dreptul cenzitar de vot; iar prima, prin faptul că clasa economică cea mai importantă o constituiau marii latifundiari. Aceștia au fost însă, în bună măsură, expropriați de noua clasă a burgheziei.

Tipologia: oligarihie deschisă, sau semi-deschisă! Ea permite recrutarea cadrelor atât din rândul foștilor boieri cât și din rândul burgheziei, dar nu și din rândul ’poporului muncitor’. Alături deci de marii proprietari intrau și „boiernașii, negustorii și negustorașii, popii, avocații (mai ales aceștia din urmă, care, prin însăși profesiunea lor, erau meniți să joace un rol covârșitor în oligarhia politică), profesiunile libere de tot felul, funcționarii (de asemenea, aspiranții la slujbe și sinecure), declasații și, mai în urmă, o clasă foarte importantă și caracteristică pentru oligarhia noastră, clasa profesioniștilor politicianismului.”

Oligarhia s-a împărțit în două partide atât datorită intereselor divergente, cât și datorită mecanismului constituțional care cerea un partid la putere și unul în opoziție. Pe de altă parte, nici resursele nu puteau fi acaparate de ambele partide deodată. Astfel că, afirmă marxistul român, lupta de interese a generat și o luptă de principii. Din momentul însă în care noua burghezie s-a făcut stăpână pe terenurile boierilor, o bună parte din aceștia din urmă au îngroșat rândurile funcționarilor și politicienilor – profesioniști ai politicianismului. Această ’expropriere’ a marilor borieri de către burghezie a introdus oligarhia română într-o nouă fază, în care diferențele și divergențele dintre Partidul Conservator și Partidul Liberal dispar treptat pentru a da adevărata măsură unui sistem oligarhic: „Astfel, ‚națiunea’ s-a prefăcut în ‚reacțiune’ , ‚reacțiunea’ în ‚națiune’ , iar hotarele între amândouă au început să devină imperceptibile. Îndată ce marea proprietate a trecut în bună parte la liberali, s-a stabilit între aceștiași proprietarii conservatori un acord patriotic, primul acord patriotic serios, asupra raporturilor de producție agrară, asupra felului mai eficace de exploatare a muncii țărănești; s-a stabilit de comun acord neoiobăgia economică și juridică.”

Aici se poate observa totuși o inconsecvență, întrucât existența a două partide cu adevărat divergente face puțin probabilă existența unei oligarhii. De aceea, s-ar putea spune că, în adevăr, putem vorbi de o oligarhie, în analiza lui Gherea, abia odată cu ’exproprierea’ marilor latifundiari și ascendentul burgheziei. Reîntâlnim aici problema sociologică a fundamentului social al neoiobăgiei. Gherea nu pare să poată identifica clasa pe care se sprijină cu adevărat sistemul! Factorul care influențează această situație se datorează, cu siguranță, și faptului că oligarhia se caracterizează prin faptul că este deschisă. Cu toate aceste, analiza sistemului neoiobag o cere! Dacă nu se poate identifica o clasă pe care să se poată sprijini analiza oligarhiei, trebuie să spunem că ceea ce dă coeziune oligarhiei trebuie să fie un principiu: într-adevăr, analiza oligarhiei se dezvoltă la Gherea tot mai mult în marginea birocrației statului. În neoiobăgie, principiul de coeziune al claselor care constituie oligarhia este raportarea față de stat. Așa cum foarte bine a subliniat Gale Stokes, în periferia est-europeană (și, am putea spune, nu numai), rolului statului este covârșitor întrucât el este agentul modernizării, dar apariția lui se datorează, în bună măsură, și sistemului european de state. De altfel, Gherea ne și spune că situația politică internațională a avut un rol hotărâtor pentru adoptarea în Țările Române a statului occidental. Mai mult, datorită faptului că, în țările înapoiate, modernizarea se face de sus în jos, putem mult mai ușor explica situația pe care o descrie Gherea în Neoiobăgia, anume că țăranii resimt regimul neoiobag ca pe o dominație străină, prin faptul că statul nou format este resimțit ca un artificiu pentru viața societății

Datorită parveniților oligarhiei, în această nouă fază, în goană după foloase, diferențele dintre cele două partide au început să se șteargă, astfel încât, trecerea partizanilor dintr-un partid în altul devine nu numai firească, dar și necesară.

Astfel, comparând societățile în care domnește o oligarhie cu cele care au o adevărată luptă de clasă și care duc la progres, oligarhiile se dovedesc a fi organisme parazitare pentru că nu îndeplinesc nici o funcție în societate, ci numai consumă resursele. În acest fel, corespondentul politic al ineficienței economice a sistemului neoiobag, este starea parazitară a regimului politic. Gherea descrie aici o situație interesantă în care, dacă chiar și statul feudal, și cel cu adevărat burghez își au rolul lor istoric, nefiind deci, inutile, regimul oligarhic neoiobag este cu adevărat inedit în rolul său parazitar. Comparația, aici, cu oligarhiile premoderne, ar fi inutilă, întrucât marca acestui tip de oligarhie este tocmai rolul covârșitor pe care îl are formarea statului modern într-o societate nemodernă. Astfel, ca o comparație cu România, Gherea ne spune că: „Luptele oligarhice din republicile sud-americane duc însă la dezolare și decadență.” Această comparație ar putea să lărgească perspectiva, iar analiza oligarhiei, la Gherea, să capete un loc important în legea formulată de autorul român, aceea a intrării țărilor înapoiate în orbita celor înaintate. De aici, s-ar putea trage concluzia că una din formele politice des întâlnite în țările în curs de modernizare este tocmai oligarhia.

Să trecem însă la analiza efectelor politice ale oligarhiilor!

Funcționarismul

Aceasta este o caracteristică a tuturor oligarhiilor, dar la noi „oligarhia burgheză, care secătuiește statul ca pe o moșie proprie, împarte partizanilor, nepoților, clintelei politice și agenților electorali slujbe.” Această caracteristică, însă, în cadrul mai larg al lipsei unui criteriu de selecție al cadrelor oligarhiei (ceea ce marchează oligarhia română ca fiind deschisă), face ca numărul clientelei să crească necontenit, iar rândurile funcționarilor să se înmulțească nemăsurat. O încercare de a interveni în sistem, încercând reforma administrației, ar compromite, crede Gherea, regimul însuși.

Două mari neajunsuri decurg de pe urma funcționarismului, unul funcțional, altul ce ține de mentalitate. În primul rând, se creează un proletariat artificial peste măsură de mizer; în al doilea rând, „Un alt neajuns e […] un curent bolnav, de la munca productivă spre parazitism. În mintea fiecărui cetățean încolțește ideea, sugerată de mecanismul regimului oligarhic, că, după cum oligarhia trăiește pe spinarea statului, fiecare cetățean român trebuie să poată trăi la fel, că de aia doar e stat.” Este interesant de remarcat aici la Gherea critica tăioasă liberală de pe poziții socialiste a statomaniei în regimul neoiobag, care este în fond o critică a birocrației oligarhice. Această situație paradoxală în care se pune Gherea – și în care s-au pus și Rădăceanu și Voinea – de-a milita pentru instaurarea de facto a relațiilor capitaliste pentru a pune bazele viitoarei societăți socialiste va nedumeri și va introduce confuzie în planul practic al acțiunii politice. Aceasta este una dintre importantele cauze pentru situarea marxismului politic gherist în irelevanță.

Arbitrariul și ilegalitatea

Spre deosebire de analiza din Neoiobăgia , Gherea remarcă aici că: „Oligarhia politică nu reprezintă ca atare interese economice speciale, deși membrii ei aparțin diferitelor clase economice privilegiate, ci, ca oligarhie propriu-zisă, reprezintă interesele unei industrii sui generis – industria politică. De aceea, neavând interese economice profunde și unitare cărora să le adapteze legile, întreaga ei legiferare poartă pecetea superficialului, a lucrului incidental, trecător.” Aici, autorul nu ne spune care este legătura dintre oligarhia economică (analizată mai ales în Neoiobăgia) și cea politică. Cu toate acestea, ne spune că în acest sistem oligarhia economică, hrănită de stat, nu va putea face față pe termen lung în conflictul cu întreprinzătorii privați care fac tot mai mari presiuni pentru taxe mai mici.

Anarhia și incuria administrativă

În sistemul oligarhic, faptul că funcționarii – fie cei superiori, fie cei inferiori – depind direct de oligarhie, generează haos administrativ. În acest context, Gherea apreciază încercările lui P.P. Carp de reformare a administrației prin inviolabilitatea funcționarilor, dar declară această soluție – ca și orice altă soluție, în cadrul sistemului – ca neavând sorți de izbândă.

Universitățile

În sistemul oligarhic românesc, universitățile nu pregătesc adevărați profesori, profesioniști, oameni de cultură – ci politicieni: „…Universitățile au ajuns adevărate pepiniere de politicianism și oligarhism politic.” Astfel, în analiza lui Gherea, în sistemul oligarhic sistemul educativ devine o importantă sursă de selectare a cadrelor pentru sistemul politic care favorizează impostura și care, oglindind starea administrației supraponderale, este suprapopulat, fiind chiar cel mai puternic bastion a ceea ce se poate numi opinie publică. În acest sens, Gherea ne spune că o revoltă studențească poate bloca un guvern.

Presa oligarhică

Presa oligarhică, ne spune Gherea, este „cea mai caracteristică excrescență a oligarhiei, a spiritului și moravurilor ei.” În regimul oligarhic, un ziarist, sub pretextul reportajului poate provoca mari neajunsuri țării. Astfel, presa, într-un sistem oligarhic devine mediu de manipulare, de creare a unor curente de opinie publică și de orientare a lor, ceea ce face din presă un mediu ocult al luării deciziilor politice, decizii care, în afara spațiului instituțional special creat pentru ele, creează cel mai ubicuu arbitrariu.

Oligarhia și politica externă

Să urmărim descrierea lui Gherea: „Odată ajunsă în stăpânirea politicii externe, oligarhia noastră a început s-o trateze și s-o conducă cu aceleași mijloace, după aceleași norme, procedee și metode după care conduce și politica internă a țării. Aceeași superficialitate, aceeași incompetență și lipsă de principii conducătoare, lipsă de scrupule, hipertrofie a intereselor personale, luptă de persoane pentru supremație și șefie; luptă violentă de gaște și clientele politice, mișcări de stradă pentru a intimida pe adversari și pe rege, toate, toate au fost introduse d’emblee din politica internă în politica externă a țării.”

Astfel, în acest tip de regim, politicianul din opoziție se comportă ca și cum ar fi la putere și tratează cu reprezentanți ai puterilor străine: „astfel, alături de guvernul oficial și responsabil, se stabilesc guverne oculte și neresponsabile, care îi paralizează și îi zădărnicesc întreaga lui politică externă.”

Concluzia lui Gherea e tranșantă în ceea ce privește sistemul oligarhic românesc, dând dovadă în același timp de o mare pătrundere analitică: „Regimul oligarhic, judecând după aparențe, este un regim foarte democratic și liberal, întrucât oligarhia uzează și abuzează de toate libertățile imaginabile. În fond însă e un regim absolutist și reacționar, la fel ca toate regimurile reacționare, întrucât exclude cu desăvârșire din viața publică masele populare, iar în vremuri excepțional de grave […] regimul oligarhic e mai rău chiar și decât un regim absolutist, pentru că acesta din urmă, atât de detestabil cât e, permite totuși, la momentul necesar unitatea de vederi și acțiune, pe când cel oligarhic o împiedică.”

Decăderea și sfârșitul oligarhiei române

„Regimul oligarhic va dispărea pentru că nu mai găsește apărători interesați, care în luptele sociale sunt cei mai siguri.” Și anume: marea proprietate rurală, negustorimea, care din cauza rapacității sistemului oligarhic pune în pericol comerțul (Gherea vorbește și de o birocratizare a comerțului), mica burghezie (care suportă taxe prea mari), funcționărimea care trăiește în condiții mizere, profesiunile libere, muncitorimea.

„Procesul acesta de descompunere care se petrece în însuși sânul oligarhiei, grăbindu-i dispariția, are două serii de cauze: prima e mai veche, cealaltă e mai recentă. Întâi e lupta diferitelor elemente din sânul oligarhiei – nu lupta dintre partidele ei, aceasta i-a fost, dimpotrivă, o condiție de viață – , lupta între elementele felurite ale aceleiași oligarhii, luptă datorită deosebirilor de clasă, deosebirilor de funcțiuni și deosebirilor de interese provenite de aici. Organismul oligarhic e orice, numai un organism solidar și armonic nu. A doua cauză e shimbarea adâncă survenită în structura și funcționarea regimului oligarhic, în anatomia și fiziologia lui, ca rezultat al dezvoltării economice, politice și cultural a țării.”

Cauza profundă a prăbușirii oligarhiei pare să fie deci tocmai deschiderea prea marea a acesteia. Dar și datorită faptului că marii proprietari și marea burghezie, cele două mari clase, încep să fie secondate la putere de burghezia mică: profesiunile liberale, negustorimea etc. În concluzie, corpul supraponderal oligarhic și formele democratice erodează sistemul, căci „Oligarhia are înțeles și poate să existe numai restrânsă; o oligarhie prea numeroasă e un nonsens și etimologic și logic și sociologic.” În continuare, sociologul român remarcă foarte bine că din fisura regimului oligarhic decurge înmulțirea partidelor.

Criza sistemului nu se poate rezolva, în opinia autorului decât prin acordarea votului universal. Această dezvoltare este nu numai o dorință ci și o necesitate care derivă atât din criza sistemului oligarhic – întrucât nu se mai pot folosi soluții intermediare, datorită contradicțiilor lăuntrice sistemului, ce s-ar ivi – , cât și datorită faptului că argumentul sociologico-istoric arată că țările înapoiate adoptă de la cele înaintate ultimele modele de tehnică, cultură și civilizație politică. Astfel, se adoptă votul universal și nu vreun model intermediar. Nu în ultimul rând, votul universal și democrația sunt, la rândul lor, un fruct politic necesar al societăților capitaliste moderne.

Disputa cu poporanismul

În ciuda faptului că miza Neoiobăgiei este mult mai mare, nu trebuie să uităm totuși că ea este un răspuns dat lucrării lui Stere Social-democratism și poporanism, în care acesta încerca să arate că socialismul reprezintă o risipă de energii, negăsindu-și locul într-o societate care este predominant agrară și care nu are proletariat. În Neoiobăgia Gherea va căuta înainte de toate să facă analiza curentului poporanist (de fapt, o continuare a narodnicismului, al cărui adept fusese și autorul nostru în tinerețe), axându-se mai ales pe soluțiile pe care adepții poporanismului le propuneau pentru problema agrară a țării.

Astfel, Gherea ne spune că în momentul în care poporanismul a devenit o forță socială, regimul trebuia să și-l alieze. Și dacă poporaniștii au îmbrățișat viziunea globală care arată că starea morală și intelectuală este cauza principală a relațiilor sociale, autorul ne spune că tocmai în acest punct s-a făcut juncțiunea dintre regim și poporanism. Este vorba, bineînțeles, de trădarea generoșilor: pentru Gherea, aceștia devin reprezentanții burghezimii. Astfel, analiza lui Gherea în acest caz devine un caz particular al analizei marxiste a regimului neoiobag. După cum bine se știe, pentru Marx, orice stat este condus de o clasă care se justifică printr-o ideologie, adică printr-o falsificare a realității și a conștiinței care se raportează la realitate, încercând să ascundă de fapt o exploatare: „Sub cuvântul și pretextul de reprezentant al intereselor poporului țărănesc (de aici și denumirea de poporanist), în fond el reprezintă mai ales interesele burgheziei țărănești, iară pe ale imensei majorități, pe ale țărănimii dezmoștenite, le reprezintă numai întrucât sunt în armonie sau cel puțin nu se ciocnesc cu cele dintâi. Când însă această ciocnire se ivește, poporanismul trece de partea burghezimii sătești împotriva mulțimii.” În același timp, „poporanistul, în calitatea sa de reprezentant ideolog al intereselor burgheziei sătești, e un strașnic adversar al marilor proprietari și arendași, dar face ochi dulci neoiobăgiei. Și pe acest teren apărătorii inteligenți ai neoiobăgiei și poporaniștii noștri se întâlnesc nu ca vrăjmași, ci ca aliați.”

O constantă a criticii lui Gherea, în ciuda faptului că a fost un reformist în stilul lui Kautsky, este că, pentru el, orice soluție ar fi adoptată în cadrul sistemului pentru reformarea acestuia va sfârși în eșec, deoarece sistemul nu poate fi reformat cu adevărat decât în societatea socialistă. Cu toatea acestea, Gherea va lupta pentru ca ponderea elementelor capitaliste din sistemul neoibag să primeze asupra celor iobage. Cum bine a afirmat H. Stahl: „Gherea este deplin convins de rigoarea acestei legi sociale. El limita deci cercetările lui la problema țărilor dezvoltate capitalist, care formează în jurul lor o ’orbită’ în care sunt fatal atrase țările subdezvoltate, provocând acolo o dezvoltare capitalistă înceată, în așteptarea timpului când, în Occident țările capitaliste ajungând a fi socialiste, și țările din ’orbita’ lor vor trece la socialism. Ceea ce implică drept concluzie afirmația că aceste țări subdezvoltate urmează a-și grăbi mersul spre maturitatea lor capitalistă, pentru ca nu cumva ’socialismul’ să le găsească nepregătite. O atare eventualitate ar fi putut avea drept consecință imitarea doar formală a socialismului occidental, deci apariția unui nou fenomen hibrid, cel de ’neocapitalism’, așa cum în țările noastre luase naștere o ’neoiobăgie’, formă hibridă de conexare a unor sisteme sociale feudale cu altele capitaliste.”

În acest fel justifică de fapt Gherea și necesitatea existenței unui partid socialist într-o țară ca România, răspunzând argumentului generoșilor că dacă pentru a ajunge la socialism trebuie întărit capitalismul, de ce să nu se ducă lupta alături de liberali, lăsând dezvoltării istorice, care oricum va aduce cu sine socialismul, instaurarea acestuia. Argumentul era foarte puternic, chiar dacă oportunist! Gherea nu-i va răspunde de fapt concludent, pentru că, de fapt, poziția lui fundamentală (aceea adoptată de Kautsky) îl obliga mai degrabă la inacțiune. Pentru Gherea realitatea economico-socială trebuia bine pregătită pentru a ajunge să se dezvolte în socialism, dar din punct de vedere al acțiunii politice, această viziune nu are nici o valoare deoarece amână acțiunea pentru un viitor foarte îndepărtat, întrucât nu se poate ști foarte bine care sunt acele semne care să arate că sistemul capitalist este pregătit pentru a putea fi transformat într-unul socialist. Cum foarte bine și ironic comenta L. Kolakowski: „Cât pentru Partidul Social-Democrat, din moment ce nu putea crea el însuși condițiile economice care să facă revoluția posibilă, era, în cuvintele lui Kautsky, un partid revoluționar dar nu un partid care să facă sau să creeze o revoluție.” Modul în care Gherea a văzut lucrurile la nivel teoretic s-a reflectat și asupra modului în care a influențat dezvoltarea P.S.D.M.R.-ului. Dintre cele două cercuri rivale ale partidului de la București și Iași, Gherea a înclinat întotdeauna balanța spre acesta din urmă, unde Nădejde sprijinea întotdeauna o strategie ’legalistă’. Pe termen lung, însă, aceasta a însemnat prăbușirea partidului, iar rezultatul – emigrarea ’generoșilor’. Obsesia legalismului (justificată, totuși, din punctul de vedere al realităților politice românești, dar nu și din punctul de vedere al organizării unui patid cu doctrină marxistă) și adoptarea integrală a liniei Internaționalei a II-a condusă de Kautsky, Bebel, Mehring, Plehanov & co., au făcut de fapt irelevant socialismul în România. Ceea ce s-a întâmplat a fost că, deși în teorie, partidul era revoluționar, în practică el era reformist. Pentru Partidul Social-Democrat German, Bernstein a tras concluziile de rigoare, pentru cel român (chiar dacă într-un mod mai oportunist) – au făcut-o generoșii.

În practică, de fapt, chiar dacă nu o afirmă explicit, teoria marxistă își cere completarea leninistă, pentru a nu sfârși în irelevanță sau revizionism. Ceea ce însemna: o teorie a elitelor revoluționare integrată unei teorii a partidului tipică iacobinismului. Ceea ce satisfăcea două importante necesități: partidul devine instanța supremă de interpretare a istoriei și criteriul ultim de distingere a adevărului de eroare (rezolvând, astfel, dilema epistemologică a marxismului), iar elita revoluționară fiind cea care știe să surprindă, interpreteze și organizeze tendințele inconștiente ale proletariatului (ceea ce rezolvă importanta problemă a acțiunii în cadrul partidului). Aici, concluzia lui L. Kolakowski, ni se pare de cea mai mare însemnătate: „Destinul operelor Rozei Luxemburg ilustrează tragedia încercării de a prezerva integritatea marxismului refuzând în același timp singurele mijloace de-a o face, și anume un corp instituțional cu autoritatea de a distinge în cele din urmă între adevăr și eroare. Rosa Luxemburg a căutat să fie campioana ortodoxiei, dar în loc să vadă partidul drept izvorul infailibil al ortodoxiei, ea a preferat să creadă în misiunea revoluționară a maselor ca sursă spontană a adevărului. Lenin nu s-a făcut vinovat de această inconsistență, iar varianta lui de marxism a fost mult mai eficientă în practică pentru că doctrina sa a devenit proprietatea exclusivă a unei organizații de revoluționari profesioniști.”

Interesant este aici că teoria elitelor care să ghideze partidul, Lenin a preluat-o – chiar dacă a dezvoltat-o – de la Kautsky. Diferența dintre tipul elitelor este următoarea: în vreame ce pentru Kautsky, elita era una a oamenilor de știință care ghidează masele proletare deținând știința angrenajului social și a ingineriei sociale, pentru Lenin elita este reprezentată de intelighenția revoluționară, care deține știința revoluției.

Pentru Gherea, justificarea socialismului stătea mai degrabă în el însuși, se impunea oarecum de la sine, era expresia tuturor năpăstuiților. Orice om de bună credință trebuia să adere la socialism. Ca și Kautsky (chiar dacă argumentele acestuia nu se situau în zona acestui tip de ‚moralism’), Gherea pur și simplu nu a reușit să înțeleagă faptul că marxismul duce cu adevărat lipsă de un principiu etic, care să argumenteze dezirabilitatea socialismului (și aceasta în ciuda faptului că s-a îmbrăcat în argumente etice!).

Critica soluțiilor poporaniste

Avem aici în vedere critica băncilor populare, casei rurale și obștilor sătești.

Gherea subliniază încă de la început că primele au fost nu numai un fiasco pentru scopul propus – ajutarea țăranilor – dar au dus la consolidarea regimului neoiobag. În primul rând, creditul agricol nu poate sluji unei țărănimi care, deși teoretic proprietară, practic lucrează pe pământurile proprietarilor mari, arendașilor sau micii burghezii. Pe de altă parte, creditul privat, care urmărea să lupte împotriva cametei dăunătoare țăranilor, s-a dovedit a fi un nesperat ajutor tocmai pentru cămătari – situație care descrie perfect sistemul neoiobag: „Și astfel băncile populare organizează camăta, îi lărgesc câmpul de activitate, ajutând la sărăcirea și robirea țăranului și la consolidarea neoiobăgiei lui.”

„Deci băncile populare, ținând seamă de scopul pentru care au fost create, au dat un complet fiasco.

Și aceasta era ușor de prevăzut. Așa trebuia să se întâmple prin jocul firesc al forțelor sociale din organizația noastră economico-agrară neoiobăgistă, așa trebuia să se întâmple în virtutea unei legi sociologice inexorabile, o lege mecanico-sociologică, legea relațiilor de forță. […]

Când într-o țară cu un nenorocit regim economic agrar, bazat pe anume relații de producție neoiobăgiste și care dă o anumită direcție vieții agrare, doriți să schimbați acea direcție, atunci nu prin paliative puteți să o faceți: acestea din urmă se vor preface și ele după chipul și asemănarea regimului neoiobag. Și tocmai aceasta s-a întâmplat și se va întâmpla cu băncile noastre populare. Fondate cu gândul de a distruge camăta și a întări mica proprietate țărănească, ele au devenit și vor deveni tot mai mult centre de organizare mai savantă a cametei și de deposedare a țărănimii, pe căi lăturalnice, de micile ei proprietăți, întărind neoiobăgia existentă.

Regimul preface băncile, în fond și în formă, în instituții neoiobăgiste. […] …camăta, din iobăgistă, a devenit neoiobăgistă.”

Gherea ne spune că e fatal să se întâmple așa cu orice reformă s-ar încerca să se reformeze sistemul, și aceasta în ciuda faptului că oamenii pot fi binintenționați. Băncile populare, Casa Rurală și Obștile sătești sunt cazurile particulare în care Gherea își verifică legea relațiilor de forță pe care am discutat-o mai sus. Aici se poate verifica poate cel mai bine faptul că pentru Gherea sistemul neoiobag joacă un rol similar celui capitalist pentru Marx. Pe de altă parte, în ciuda holismului său metodologic aplicat sistemului neoiobag, Gherea ne spune că tocmai elementele capitaliste din cadrul sistemului îl vor putea reforma.

În ceea ce privește soluția obștilor sătești, argumentele lui Gherea sunt uneori șubrede, tocmai din cauza holismului său. Să nu uităm că această soluție este una ce fusese propusă pentru prima dată de către socialiști. Primul argument – de ce nu!, valid – este că proprietarii nu vor da în arendă pământul obștilor sătești. În cazul în care, însă, o vor face argumentele lui Gherea slăbesc, pentru că el nu poate admite faptul că o soluție propusă de socialiști poate fi pusă în aplicare de către alte partide și nu de către ei. Astfel, el recurge la argumentul pentru care, tot el, îi ironiza pe poporaniști: defectele țărănimii. Pe de altă parte, la eșecul acestei soluții, ne spune Gherea, va conduce și conflictul de clasă din cadrul țărănimii: burghezia sătească nu va înceta să-i exploateze pe țărani, iar aceștia nu vor renunța la mentalitatea proprietății individuale. Nu se înțelege, însă, cum și de ce s-ar schimba țăranii și burghezia într-o societatea socialistă.

Astfel, pentru Gherea „Toate neajunsurile adânci și nenumărate pe care legile din 1907 au vrut să le înlăture decurg din însuși regimul neoiobag în vigoare la noi. Spre a le înlătura trebuie desființată – evident! – însăși cauza care le produce, adică regimul neoiobag. Legiuitorul a legiferat însă pe baza acestui regim și nu numai că n-a cătat să-l desființeze, dar, după cum vom vedea mai jos, a căutat, încă să-l fortifice, să-l consolideze. Și chiar și micile îmbunătățiri ce puteau rezulta pentru țărani din noile legi n-au putut și nu pot să fie realizate din altă cauză fundamentală: lipsa de legalitate la țară, neaplicarea și inaplicabilitatea legilor.”

TACTICA ȘI VIITORUL SOCIALIST

CONCLUZII

Merită să spunem aici cu titlu de încheiere câteva cuvinte despre tactica socialiștilor și viitoarea societate socialistă, așa cum le vede autorul nostru. Între cele două există o strictă corespondență și am văzut că o ezitare cu privire la primul punct are o influență directă asupra celui de-al doilea.

Gherea nu a încetat să repete că tactica socialiștilor, mai ales în țările înapoiate, nu poate fi decât una legalistă, că violența este apanajul anarhiștilor – de fapt, o dezvoltare a burgheziei – și al reacționarismului. Gherea spunea și credea că adevărații legaliști într-o țară ca România, adevărații constituționaliști, adevărații chiar patrioți sunt tocmai ei socialiștii, cu toate că spunea că scopul este depășirea sistemului capitalist în cel socialist după o dezvoltare gradată. Gherea era convins că dezvoltarea societăților moderne nu poate să sfârșească decât în socialism – era fatal – , cu toate acestea avem uneori impresia că instaurarea socialismului, pentru el, prezenta o perspectivă destul de îndepărtată. În acest context, Gherea vorbește destul de rar sau evită să vorbească asupra organizării societății viitoare, pentru că, ne spune el, nu se poate judeca minunata societate viitoare plecând de la datele celei prezente, cu toate că derivă, dialectic, din aceasta. Când este însă nevoit să o facă, Gherea dă dovadă de cea mai mare lipsă de rigurozitate, simțul său critic lipsind complet. El ne prezintă o societate în care se va lucra patru ore pe zi și în care echipe special desemnate de stat vor administra bunurile după un plan bine stabilit dinainte. Nu ni spune, însă, cum aceste echipe nu vor abuza de puterea uriașa care li se dă, situându-se în limitele administrării lucrurilor. El îi acuză pe anarhiști – pe bună dreptate – că sunt naivi dacă cred că numai prin eliminarea statului omul va deveni mai bun, pentru că toate relele de aici provin. Gherea argumentează nu numai că sunt naivi dar și că se află în eroare. „Socialiștii zic în adevăr că în societatea viitoare oamenii vor fi mai morali, mai umani etc., dar pe ce întemeiază ei astă afirmare? Ei o întemeiază pe un adevăr științific netăgăduit: caracterul moral și afectiv atârnă de mediul natural și artificial în care trăiește omul. Acuma, când din pricina propășirii, omul a ajuns aproape stăpân pe mediul natural, caracterul lui moral și afectiv atârnă mai ales de mijlocul social. Punând dar pe om într-un astfel de mediu social cum este organizarea societății socialiste, e foarte firesc lucru ca într-însul să se dezvelească foarte mult toate afectele și instinctele umane și să dispară cele egoiste, care iarăși sunt foarte naturale pentru un mijloc social ca astăzi, pentru un mijloc în care sunt luptă de clase, antagonismul intereselor, concurență.”

Cu toate acestea, nu am ezita să întrebăm la rândul nostru: Ce face ca natura omului să se schimbe în noua societate socialistă? Gherea a repetat încontinuu că o simplă schimbare a raporturilor de producție ce decurge din proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producție, va schimba implicit natura omului. În spațiul libertății, însă, această afirmație nu are nici o valoare, pentru că omul va alege, iar amânarea indefinită a momentului în care condițiile istorice fac posibilă societatea socialistă are efecte catastrofale tocmai asupra partidului, dar și asupra teoriei.

În ultima parte a vieții sale, Gherea s-a confruntat cu două elemente care i-au infirmat toate predicțiile. Prima a infirmat predicțiile tuturor marxiștilor occidentali, cea de-a doua numai pe a sa. Evenimentul revoluției ruse a bulversat întreaga Europă, iar în funcție de poziționarea față de acest eveniment s-au împărțit taberele în sânul familiei socialiste, care se dezbinase încă de la începutul primului război mondial când aproape toate partidele socialiste din Europa Occidentală au sprijit guvernele naționale, ceea ce golea de sens pretențiile internaționale ale socialismului.

Faptul că revoluția a avut loc în Rusia și nu în Occident, așa cum se prevăzuse, l-a pus pe Gherea într-o mare încurcătură, mai ales că fiind o figură venerabilă în cadrul mișcării socialiste românești, poziția lui încă centristă a deranjat multe spirite. Marxistul român nu a condamnat explicit Revoluția rusă, dar prin faptul că și-a menținut părerea că o societate socialistă trebuie să fie bine pregătită înainte pentru a nu colapsa, a înclinat cu siguranță balanța.

Pe de altă parte, după război, în România s-a acordat votul universal, ceea ce Gherea nu credea a fi posibil în cadrul sistemului.

BIBLIOGRAFIE

Hannah ARENDT, Originile totalitarismului, București, Humanitas, 1994.

Daniel CHIROT (coordonator), Originile înapoierii în Europa de Est, Corint, București, 2004.

Daniel CHIROT, Schimabarea socială într-o societate periferică, Corint, București, 2002.

Constantin DOBROGEANU-GHEREA, Opere Complete, vol. 1-5, București, Editura Politică, 1976-1978.

Keith HITCHINS, Mit și realitatea în istoriografia românească, Editura Enciclopedică, București, 1997.

Leszek KOLAKOWSKI, Main currents of marxism: its rise, growth and dissolution, vol. I: The founders, vol. 2: The Golden Age. Oxford: Clarendon Press, 1979.

Eugen LOVINESCU, Istoria Civilizației Române Moderne, Editura Ancora, București, 1924-1925.

Ludwig von MISES, Socialism. An Economic and Sociological Analysis, New Haven, Yale University Press, 1962.

C. RĂDULESCU-MOTRU, Cultura română și politicianismul, în Scrieri politice, Ediție îngrijită de Crisian Preda, Nemira, București, 1998.

Zigu ORNEA, Opera lui C. Dobrogeanu-Gherea, Editura Cartea Românească, București, 1983.

Z. ORNEA, Viața lui C. Dobrogeanu-Gherea, Cartea Românească, București, 1982.

Cristian PREDA, Staulul și sirena, București, Editura Nemira, 2002.

Lotar RĂDĂCEANU, Șerban VOINEA, Oligarhia română. Marxism oligarhic, Editura Do-MinoR, București, 2005.

Carl SCHMITT, Scritti su Thomas Hobbes, a cura di Carlo Galli, Milano: Giuffrè, 1986.

Carl SCHMITT, Teologia politică, Editura Universal Dalsi, București, 1996.

Henri H. STAHL, Gânditori și curente de istorie socială românească, Editura Universității din București, București, 2001.

Leo STRAUSS & Joseph CROPSEY (eds.), History of Political Philosophy, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1987.

Alexis de TOCQUEVILLE, Vechiul Regim și Revoluția, Nemira, București, 2000.