Max Blecher Si Sindromul Bacovian

Argument

La prima lectură a romanelor lui Max Blecher: Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate și Vizuina luminată am făcut corelarea cu opera lui George Bacovia, datorită tentelor preluate din acest tip de literatură. Ofer spre exemplu tăcerea. Aceasta este prezentă atât în lirica bacoviană, cât și în proza blecheriană. Dacă ar fi să ne folosim imaginația, să încercăm o transpunere în ambele universuri literare, am ajunge la concluzia că nu este nimic acolo. La Bacovia ar fi o lume mohorâtă, cenușie, ploioasă, iar undeva în depărtare s-ar zări o colibă de unde eul liric contemplă peisajul dezolant sau pe sine însuși, asta fiind imaginea din majoritatea poeziilor, dar mai mult de atât, în acest univers, nu se întâmplă nimic. Ceea ce este transpus în scris sunt doar gândurile eului bacovian, deși se formează impresia de o continuă vorbărie. Același lucru se întâmplă și în universul blecherian; găsim o lume asemănătoare unui oraș miniatural, iar undeva este plasat un sanatoriu, de unde naratorul sau Emanuel au parte de plimbările zilnice, atât în natură cât și la prieteni, sau de consultațiile medicale din cauza bolii de care suferă, dar în rest domină tăcerea. Într-adevăr sunt situații când au loc întâlniri de ordin amical sau amoros, dar sunt de scurtă durată; nici petrecerile nu au atmosfera tipică de veselie; din contră, vibrația pozitivă ține puțin, iar după aceea se instalează monotonia și tăcerea. Cert este că ambii protagoniști ai liricii și epicului în această tăcere au răgazul de a analiza sub lupă sufletul și organismul uman. Practic, nimic nu se întâmplă în aceste universuri literare, dar din punct de vedere teoretic totul ia o altă întorsătură; după cum afirmam mai sus, analiza intrinsecă și extrinsecă joacă un rol important în ambele tipuri de scrieri, iar tăcerea creează un ambient propice pentru această cercetare.

Acesta este un exemplu, din cele câteva, care apropie literatura blecheriană de opera lui Bacovia. Și nu numai din punct de vedere literar cei doi sunt asemănători; mai târziu am cercetat biografiile celor doi scriitori respectiv Bacovia. Viața poetului, o povestire a vieții acestuia scrisă de soția sa, Agatha Grigorescu-Bacovia, iar pentru Blecher am citit corespondențele, toate strânse în cartea Mădălinei Lascu, Max Blecher mai puțin cunoscut. Ca orice om și cei doi scriitori au avut personalitatea unică, dar tot au lucruri comune și în viața reală. De pildă, amândoi desenau, cântau la un instrument muzical, precum vioara, respectiv acodeonul și, nu în cele din urmă, se refugiau în opera lor. Scrisul pentru amândoi a însemnat o evadare din cotidian, acest lucru este valabil pentru Bacovia, iar Blecher scria mai mult pentru a-și distrage atenția de la durerile bolii. De asemenea, tot legat de biografia acestora sunt și datele de naștere și cele de deces care sunt asemănătoare, diferența fiind doar anii. Astfel, Max Blecher s-a născut la data de opt septembrie și George Bacovia pe data de patru a aceleași luni, iar datele de deces sunt pe treizeci și unu, respectiv douăzeci și doi mai. Dacă ar fi să ne raportăm din punct de vedere astrologic, cei doi s-au născut sub același semn zodiacal al Fecioarei care are următoarele caracteristici: spiritul de analiză, are o predilecție pentru culorile de galben și nuanțe de humă și ca persoană tind să aibă realizări și să fie utili. Aceste trăsături sunt de recunoscut, dacă nu în viața reală, în cea literară, pentru că își fac apariția în mod constant. Spiritul de analiză este prezent atât în poezia bacoviană, cât și în proza blecheriană, pentru că acești doi autori au examinat ființa umană atât din punct de vedere intrinsec, cât și extrinsec. De asemenea culorile de galben și nuanțele de humă sunt prezente atât în culorile pământului cât și în sursele de lumină. Aceste lucruri țin strict de partea literară, dar pe partea de dezvoltare personală ambii scriitori și-au dorit să fie utili și să aibă realizări în viață, pentru a-și întreține familia, acest lucru este în cazul lui Bacovia, iar în cazul lui Blecher, a fost pentru a-și ajuta financiar familia, din cauza cheltuielilor cu boala necruțătoare pe care a avut-o.

Alt aspect privitor la viața scriitorilor este legat de sănătate. Bacovia a suferit de o boală de ordin cronic, ce l-a forțat să viziteze sanatoriile pentru tratament și recuperare, iar Blecher încă de la vârsta de nouăsprezece ani a întâmpinat dificultăți ce privesc sănătatea. El a avut boala Morbul lui Pott, adică tuberculoză osoasă; o boală necruțătoare ce l-a condamnat pe scriitor la o viață de chinuri și suferințe. Poate această tortură fizică a fost cel mai bine redată în jurnalul lui Mihail Sebastian unde povestea despre chinurile prin care trece Blecher: „Am pleca de acolo copleșit, uzat. Aveam impresia că nu voi putea reintra în viață. Totul mi se părea inutil, absurd. […] Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea nerușinarea să am capricii, indispoziții, enervări? … El trăiește în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu temen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect. Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susține? Nu e nici măcar disperat. Nu înțeleg, mărturisesc că nu înțeleg. De cîteva ori aș fi izbucnit în lacrimi privindu-l. Noaptea l-am auzit gemând din odaia lui, țipând – și am simțit că mai e cineva în casă, afară de noi, cineva care era moartea, destinul – nu știu cine. Am plecat de acolo răvășit, amețit.”

Dar această boală nu a fost numai de ordin fizic; scriitorul a fost atacat și la nivel spiritual, pentru că boala îl obliga să stea în singurătate. Oricum, toate acestea nu au fost în van, pentru că, poate tocmai datorită acestor lucruri, Max Blecher s-a format ca persoană capabilă să ilustreze viața sa dramatică într-un mod artistic literar și să lase o moștenire pentru cultura românească, totodată un semnal de alarmă pentru cei care citesc romanele sale: un om poate să ajungă ușor doar un „sac de piele”, astfel condiția tragică umană este mult dezbătut în trilogie. Acest concept legat de om se regăsește și în lirica bacoviană, dar față de romane, poezia comprimă tot „avertismentul” în idei, dar totul are o încărcătură profundă. Așadar s-a conturat încă un element ce-l apropie pe Blecher de Bacovia.

Pe lângă aceste asemănări literare trebuie să se ia în calcul și diferențele, iar cea mai importantă o reprezintă viziunea artistică. Fiecare scriitor are o manieră diferită de a analiza ființa umană; Bacovia se folosește de elementele naturale, pe când Blecher se bazează pe concret, de pildă, organismul uman, trăiri și sentimente, poate foarte rar să folosească elementele naturii. Cam acestea ar formula motivele pentru care am ales o paralelistică între poezie și proză. M-au impresionat foarte mult viețile acestor doi scriitori, dar și mai mult operele lor, datorită încărcăturilor spirituale puternice pe care le transmit cititorilor și a unei învățături, tot de ordin spirtual, pe care o lasă în urma lor.

Astfel, din motivele mai sus expuse, a luat formă lucrarea de față. Mi se pare un clișeu compararea literaturii românești cu cea universală. Într-adevăr, străinii au fost cei care au creat atâtea noi modalități de a transpune realul sau imaginarul în literatură și nimeni nu le poate lua acest drept, dar și scriitori români au reușit să devină unici prin opera lor, și merită a fi comparați între ei, nu doar amintiți prin nume într-o critică literară expeditivă. Cultura românească, de asemenea, deține nume grele precum Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, Mircea Eliade ș.a. care au lăsat o comoară culturală în spatele lor. Îl luăm exemplu tot pe Bacovia. Acesta s-a format sub aripa lui Alexandru Macedonski, dar a reușit să îmbunătățească simbolismul, atât prin sensibilitatea sa exacerbată, cât și prin franchețea pe care o folosește în scrieri; important este că are acel ceva aparte care a reușit să-l individualizeze de alți scriitori simboliști. De aceea am pornit de la afirmația lui Vladimir Streinu și anume că Bacovia este „unic în literatura noastră și, dacă nu ne-ar fi teamă de zeflemeaua anonimă a cititorului român, am afirma că este unic chiar în cadre mai largi decât ale literaturii noastre.” și susțin cu tărie această afirmație, pentru că Bacovia a creat mai mult în jurul caracteristicilor simboliste, construind cu totul un nou tip de literatură, și anume cel bacovian. Acest concept a fost mult discutat de către criticii români, care i-au recunoscut și admirat opera literară mai mult postum, născând ideea de bacovianism literar cam tot în acea perioadă. Este de adăugat că această respingere a operei lui Bacovia a fost și din cauza publicării volumului de poezie Plumb cam în pragul Primului Război Mondial, iar al doilea volum, Scântei galbene, a fost mai greu de adus la lumină din cauza falimentului editurii respective. A fost un drum anevoios pentru opera bacoviană, dar într-un final și-a câștigat locul în literatura românească, pentru unicitatea sa, pentru că Bacovia, mai bine spus eul liric bacovian, a fost „singurul care a coborât în Infern” și a adus cu sine o nouă viziune artistică unde „suferința și expresia” sunt contopite; „poate la nici un alt poet român poezia nu este trăită într-un asemenea grad”.

Acest talent cu care Bacovia și-a născocit scrierile, țin să cred că s-a extins și asupra lui Blecher, ca un fel de boală care a avut aproape aceleași simptome la nivelul operelor literare. De aceea susțin cu tărie că Blecher este cel mai bun continuator al operei bacoviene; chiar dacă a avut o viață scurtă, acesta a reușit să facă versurile-idee ale lui Bacovia mult mai ample, în unele cazuri parcă se oferă o explicație a acestora prin proza blecheriană. Max Blecher, de asemenea, a contopit suferința și expresia și a reușit să creeze o trilogie epică unde ființa umană este literalmente disecată pentru a fi examinată până la cel mai ascuns gând. Astfel, cel mai mare punct comun al celor doi scriitori este că în opera lor au atins conceptul de condiție tragică a omului, care este foarte bine evidențiat și explicat.

Acestea sunt motivele pentru care am ales această temă. Am dorit să explic și să exemplific ideea curentă de a compara lirica bacoviană cu proza blecheriană cu scopul de a arată similitudinile existente între cei doi scriitori atât în viața personală, cât și în cea literară. Nu prea am găsit în critica literară românească o comparație completă între Blecher și Bacovia. Probabil singurul care a încercat a fost Nicolae Manolescu în Arca lui Noe, unde panopticumul blecherian este comparat cu cel din poezia Panoramă a lui George Bacovia, dar într-o manieră simplistă a fost atinsă această idee. Oricum, a reprezentat un alt punct de plecare cu origine critică, de această dată, pentru lucrarea de față, în scopul de a justifica acest sindrom bacovian la nivelul operei lui Blecher.

Astfel lucrarea de față este împărțită în trei capitole. Primul, intitulat O simplă reamintire, conține elemente biografice ale celor doi scriitori, astfel încât să se reîmprospăteze sau să se ia la cunoștință evenimente din viața celor doi; iar la sfârșitul acestui capitol am încercat să fac o asemănare între elementele biografice ale lui Blecher și Bacovia, întrucât s-au format potriviri între viețile acestora. În al doilea capitol am decis să discut despre conceptele de Bacovianism și blecherianism, ca la final, din nou să le alătur pentru a extrage asemănările și, de asemenea deosebirile, dintre ele. De exemplu, în ambele tipuri de scrieri se pot distinge amalgamuri de curente literare: expresionism, impresionism, teatrul absurdului și respectiv simbolism și suprarealism. Și în ultimul capitol am extras paragrafe din romanele lui Max Blecher, iar alături câte o poezie care să se asemene din Bacovia. Am considerat că în acest mod se pot urmări mai bine elementele comune discutate în capitolul anterior. În consecință, a luat formă lucrarea Max Blecher și sindromul bacovian unde cei doi protagoniști ai lucrării sunt puși față în față pentru a dezvolta împreună noțiunea de condiție tragică a ființei umane.

Capitolul I

O simplă reamintire

Prima lectură a romanelor lui Max Blecher m-a lasat perplexă și nu am fost singura etichetându-l ca fiind un alt Bacovia al literaturii române. Poate fi acesta un „sindrom”? Oricum, pentru a pune un diagnostic trebuie parcurse pas cu pas, nu numai scrierile acestora, ci și viața lor, iar acesta va fi punctul de plecare al acestei lucrări, trecerea în revistă a celor mai importante momente care au marcat existența celor doi scriitori, Max Blecher și George Bacovia.

I.1. Inadaptatul spiritual

Despre viața lui Gheorghe Vasiliu sunt puține de spus. A fost născut la data de 4 septembrie 1881 și, crescând ca fiind un copil cuminte, firav, înzestrat cu o sensibilitate exacerbată, el părea că mai mult „privește și ascultă”, decât să se joace. Școala i-a displăcut, din simplul fapt că profesorii erau severi și metodele de învățare si predare erau lipsite de imaginație, lucruri ce îl constrângeau, pentru că nu avea libertatea de a se dezvolta, din punct de vedere intelectual, după bunul plac. Din aceasta cauză și a neputinței de a face ceva, devine o fire contemplativă, taciurnă și singuratică.

La vârsta de șaptesprezece ani, datorită plăcerii de a studia materiile umaniste, printre care și latina, își alege pseudonimul de Bacovia. „Spunea deseori că înseamnă Bacho Via, tradus: Calea lui Bachus, deși au mai fost și alte motive: analogia fonetică cu numele orașului natal, precum și acel ordin Bacoviensis, franciscan, ce se statornicise de prin secolul al XVII- lea prin Bacău, unde clădise dioceza […]”, astfel a luat naștere un poet important pentru literatura româna, si viața acestuia are multe de spus.

George Bacovia era preocupat de statutul său intelectual, de desen și de vioară, și, contrar firii sale închise și a poeziilor sale lugubre, iubea viața și natura. Din cauza firii sensibile a fost internat deseori la sanatoriul de boli nervoase din București; la această boală psihică au contribuit și nedreptățile burgheze din acea perioadă și imposibilitatea de a se întreține singur. Tratamentele aplicate de către doctorii din acel loc au lăsat o rană pe sufletul poetului care a ramas cu o oroare de acele locuri. A avut dese căderi de nervi, dar reușea sa le învingă, își găsea motive de a se ridica din propria deznădejde. Dintre aceste motive a făcut parte și Agatha Grigorescu, soția scriitorului. Mereu găsea în ea un prieten, un sprijin, o cale de salvare. Și a avut, într-adevar, nevoie de acest sprijin, pentru că societatea din acea vreme nu înțelegea capacitatea lui Bacovia, el fiind mai mereu respins din activitatea ei.

Bacovia își dorea sa fie de folos, să ajute, să conteze și aceste necesități sufletești se reflectă în trăirile și operele sale. Tinerețea i-a fost plină de neacceptare din partea societății, atât literar cât și social. Toate acestea au contribuit la neputința de adaptare în societate. Dar aceasta nu l-a oprit din a scrie, pentru că el „accepta o viață oricât de grea fiindcă iubea viața, deși il dureau deseori cruzimile ce-i rezerva” după cum spune soția sa, Agatha Grigorescu, în cartea intitulată Bacovia. După izbucnirea celui de-al II- lea Război Mondial și bombardament, politica se schimbă și pe Bacovia îl încântă această schimbare, devine mai activ, își găsește loc de muncă, fiind bibliotecar; din aceste motive până și starea de sănătate se întremează. Treptat, începe să fie recunoscut ca poet, la adevărata lui valoare; lumea îl sărbătorește și îi apreciază poezia, iar Bacovia simte, în sfârșit, că munca sa artistică a început sa conteze. La bătrânețe a preferat să stea singur și să urmărească politica la radio. Singura îngrijorare, în această perioadă, o are din partea fiului său, Gabriel, care moștenește firea sensibilă a tatălui. Este nevoit să reducă din țigări și vin pentru că sănătatea i se șubrezise, fiind găsit cu o tumoare vezicală.

Datorită iubirii de viață s-a luptat până in ultima clipă să trăiască, până la data de 22 mai 1957, când a avut parte de o moarte liniștită și rapidă.

I.2. Un „Iona” real

Din nefericire, viața lui Max Blecher poate fi spusă într-un singur cuvânt, și anume: suferință. Tinerețea i-a fost curmată brusc de o boală terifiantă, „Morbul lui Pott”, ce l-a țintuit la pat într-un corset din ghips din ce nu avea să scape până la moarte.

Deși a fost într-un calvar continuu de la vârsta de nouăsprezece ani până la vârsta de treizeci si nouă de ani, Max Blecher nu a lăsat ca boala să pună monopol pe întreaga sa viață. Acesta a încercat, deși țintuit la pat, să-și trăiască viața prin diferite activitați precum: cântatul la acordeon, creare de porțelanuri mici, desenul, scrisul și mai ales, corespondența. Datorită singurătății în fața căreia era pus, Max Blecher coresponda cu mulți prieteni, precum Geo Bogza sau Lucia Demetriade-Bălăcescu pentru a nu cădea în însingurare totală. Totodată, aceste scrisori ne dezvăluie felul de a gândi al scriitorului. Prin acestea dovedește cât de mult însemna scrisul pentru el, dar și cât de necesar îi era; de exemplu, într-o scrisoare adresată prietenului său cel mai bun, Geo Bogza, afirmă: „ Pentru mine de mult literatura, poezia, și chiar însăși întreaga realitate au pierdut iremediabil orice atracție, si dacă continui să trăiesc, să mă ocup de ceva, să scriu, e pentru că n-am altceva mai bun de făcut în condiția de acum a vieții mele.”. Din cauza condiției sale fizice de invalid, îi era imposibil de a alege alte activități în afară de cele enumerate mai sus. Dar, scrisul nu era doar o unealta contra plictiselii, ci și o evadare din realitatea cruntă în care exista, o transpunere a existenței sale într-o altă dimensiune. „În afară de scris viața mea nu are sens, e haotică, e vagă și fără interes…”. Odată cu scrisul și-a stabilit și un țel, și anume, romanele la care lucra să fie publicate, iar profitul să fie oferit părinților săi, din simplul fapt că voia să-i ajute financiar.

După cum am mai spus, din aria scrisului face parte și corespondența. Ținea foarte mult la această formă de comunicare. Atunci când nu putea să scrie din cauza bolii sau somnului ( îi era recomandat de către doctor să doarmă câte șaisprezece ore pe zi) starea de spirit îi era afectată, dar cu primele semne de restabilire a sănătații revenea la redactarea scrisorilor pentru prietenii săi. Datorită singurătății la care era damnat, atrăgând după sine și imposibilitatea de a comunica oral cu cineva, această necesitate și-a transpus-o în scris: redacta eseuri despre poezie și alți scriitori, își exprima antipatia față de burghezie, scria poezii și romane.

Max Blecher cuprindea în concepția sa despre viață două lucruri importante: una discutată, cea a puterii scrisului și cea de-a doua, ce cuprinde prietenii. Se simțea foarte bine când îi avea lângă el pentru că nu-i plăcea să fie singur și după cum i-a mărturisit lui Sașa Pană: „sunt zile în care nu am prilejul să rostesc o sută de cuvinte.”

Ce am constatat din corespondențele lui Max Blecher a fost faptul că nu dădea detalii privitoare la starea lui de sănătate; el nu dorea să provoace milă celor care îl înconjurau, fie ei familie, prieteni, ori chiar străini. Orice om din aceste trei arii era profund marcat de condiția fizică a lui Max Blecher pentru că acesta era obligat „să stea la pat, cu fața în sus, aproape nemișcat, în vată și pansamente. În aceeași poziție scrie, citește și meditează îndelung.”, dar și de puterea pe care o avea să își facă musafirii să se simtă ca la ei acasă și să treacă peste bariera bolii pentru ei.

Ideea propusă de Carmen Ion, aceea de a-l numi pe Max Blecher un Iona, este dovedită nu numai prin romanele sale, dar și prin viața acestuia. Neliniștea provocată de propriul său viitor apropiat, singuratatea în care este aruncat și boala ce-l frământă și-l limitează sunt principalele cercuri din care nu poate evada. De această dată nu mai este nevoie de burți de pește pentru a simboliza destinul tragic, ci realul joacă rolul important, iar singura eliberare, la fel ca și în cazul lui Iona, a lui Marin Sorescu, rămâne moartea. Max Blecher se stinge din viața la 31 mai 1938 în casa de la Roman.

I.3. Puncte comune pe axa vieții

După cum spuneam, la prima lectură a romanelor lui Max Blecher m-am dus cu gândul la scriitorul Bacovia, dar am ajuns la concluzia că, deși nota sumbră a scrierilor lor reprezintă un punct comun, fiecare și-a personalizat creația literară după viața lor.

De la acest punct comun a venit și ideea de „sindrom” definit în dicționar ca fiind „un grup de semne și simptome care apar împreună în cursul unei boli, alcătuind nota ei caracteristică”, dar în acest context „boala” afectează atât latura concepției despre viață cît și pe cea literară. Astfel, din cele discutate, George Bacovia si Max Blecher, pe lângă diferențele frapante au avut și puncte comune.

Primul punct comun este legat de opera literară creată de către cei doi scriitori. Din această cauză au fost neînteleși, pentru că opera nu le-a fost receptată corect de către cititori, iar valoarea scrierilor a fost recunoscută abia după moarte. Ca o detașare în acest context al operelor, Max Blecher scria mai mult din necesitate, de a nu se simți singur, pe când Bacovia scria din motivul necesitații culturale. Legat de singurătate se conturează un al doilea punct comun. Amândoi scriitorii detestau singurătatea, Bacovia creându-și chiar o imagine a propriei umbre ca fiind un companion, doar ca să nu se creadă singur, dar viața i-a împins pe amândoi către solitudine fie din incapacitatea lumii să-i înțeleagă, fie din cauza bolii.

Al treilea punct comun îl constituie tristețea apăsătoare pe care o aveau când cineva apropiat suferea. De exemplu, Bacovia a suferit alături de sora sa mai mică, Virginia, când aceasta a avut tuberculoză pulmonară sau Blecher, care nu suporta să-și vadă apropiații în suferință și chiar își dorea să le preia durerile.

Al patrulea punct comun este atitudinea asumată de critici la adresa operelor proprii. Bacovia obișnuia să mediteze îndelung la poeziile sale până când acesta considera că au ajuns la forma finală, dând dovadă de maturitate la capitolul de operă literară, pe când Blecher dorea și o a doua opinie asupra la ceea ce scria, dar dacă el considera că nu sunt bune prefera să le ardă. Amândoi își doreau să atingă perfecțiunea în scrieri, de aceea de multe ori, numeroase opere literare au fost salvate din coșurile de gunoi.

Lucrul ce-i diferențiază este concepția despre moarte. Bacovia nu a îmbrătișat-o nici până în ultima clipă, a preferat să lupte pentru viață ca să descopere mai multe și să se bucure de ea în felul său. Pe de altă parte Blecher, la o vizită de-a lui Mihail Sebastian, i-a mărturisit acestuia că își dorea să moară, chiar să se sinucidă din cauza chinurilor prin care era nevoit să treacă.

Deși această concepție îi desparte destul de mult, nu se pot nega similitudinile de gânduri, simțiri și sentimente, chiar și la datele de naștere și moarte; s-au născut în aceeași lună, septembrie, și s-au stins din viață în luna mai. Dat fiind că George Bacovia este recunoscut pentru operele sale literare în care evocă melancolia, singurătatea, funebrul, lugubrul se poate afirma că aceste „simptome” se regăsesc și în sfera literară a lui Max Blecher. Acest sindrom bacovian nu s-a limitat numai la creație literară, ci și la modul de a trăi, ce a fost discutat mai sus. Semnele acestei „boli” s-au manifestat la Max Blecher similar cu cele ale lui Bacovia: aceeași frică de singurătate, aceeași necesitate de perfecțiune în scris, aceeași îngrijorare pentru cei aflați în suferință, dar această boală s-a încheiat tragic, pentru unul chiar înaite de vreme. Ceea ce este important îl constituie faptul că au reușit să lase in urmă o creație literară aparte, care le poartă definitiv amprenta.

Capitolul II

Bacovianism și blecherianism

Primul capitol al acestei lucrari a ajutat la trecerea în revista a unor aspecte din viata celor doi scriitori, iar în continuarea acestui capitol acest lucru va ajuta la descoperirea a ce impact au avut momentele din viața acestora în operele lor.

De asemenea se va încerca să se stabilească o legatură între bacovianism și blecherianism, deși cei doi nu au avut tangențe unul cu altul în perioada în care au trăit, au avut mai multe în comun decât și-ar fi putut imagina. Din punctul meu de vedere, precursor al operei lui Bacovia este Max Blecher. Fac aceasta analogie între proza suprarealistă și poezia simbolistă pentru că am convingerea că cei doi au îmbinat mai multe orientari literare în creațiile lor, așa cum am spus mai sus despre bacovianism, apropiându-i foarte mult de esența pe care au vrut să o transmită publicului, și anume dezvăluirea tragismului condiției umane. Amîndoi au urmărit acest punct, dar amândoi în alt mod: Bacovia a fost înzestrat și totodată damnat cu o sensibilitate ieșită din comun, iar Blecher a cunoscut lumea prin ochii suferinței și amândoi, alăturați, construiesc un tot unitar excepțional în a dezvălui sufletul uman. Aceste lucruri se vor urmari în continuarea acestei lucrări, șI anume cum microbul bacovianismul a reușit să contamineze alte opere literare.

II.1. Bacovianismul

Vladimir Streinu a scris în Pagini de critică literară că bacovianismul este „Unic în literatura noastră și, dacă nu ne-ar fi teamă de zeflemeaua anonimă a cititorului român, am afirma ca este unic chiar în cadre mai largi decât ale literaturii noastre.” Într-adevăr, opera lui George Bacovia nu a fost receptată pozitiv la momentul potrivit, ci a fost mai mult recunoscută și apreciată la senectute sau postum, dar acest lucru nu îi afectează unicitatea în literatura română. Poetul descrie, pe lângă tabloul naturii înconjuratoare și sentimente ascunse, atât din sufletul eului liric, cât și din cel al omului de rând. Toate poeziile sunt conturate prin meditație sau contemplare, care i-au acaparat viața, pe care le folosește în mod constant pentru a defini peisajul, atât pe cel exterior cât și pe cel interior, încadrând totul într-o ramă cu aspect lugubru, tipic bacovian.

Din critica română aflăm că Alexandru Macedonski a jucat un rol important în literatura autohtonă. Pe lângă rondelurile sale, el este cunoscut și pentru teoretizarea simbolismului românesc, iar sub îndrumarea lui s-au afirmat scriitori precum Mircea Demetriad, Alexandru Pretoff, George Bacovia etc.

George Bacovia a fost singurul care a exploatat o nouă ramură a simbolismului „care moștenește în bună parte tradiția gălăgiosului romantism policrom și violent muntenesc, detașându-se de acesta și mergând uneori chiar împotriva sa”; astfel, pe lângă simbolul folosit drept caracteristică a noii poezii, Bacovia exploatează și cromatica, muzicalitatea și spleen-ul în poezie, luând naștere noțiunea de bacovianism.

Bacovianismul are fundamentul pe percepția lumii înconjurătoare a creatorului său. George Bacovia, după cum afirmam în capitolul întâi al acestei lucrari, este cunoscut pentru sensibilitatea spirituală exarcerbată, de aceea de multe ori, cititorii nu resimt poezia ca fiind numai simbolistă, ci o încadreză ca pe o descriere de natură receptată într-un mod unic. Pentru că de multe ori se creează un fel de peisaj înrămat atât din punctul de vedere al materialului, cât și al vibrației emoționale pe care îl transmite, poezia se situează astfel în sfera expresionismului. Spun aceasta pentru că expresionismul este caracterizat de acea tendință de a evidenția stările umane, precum stări de spaimă, durere etc. Revenind la cele enunțate mai sus, bacovianismul are o mare încărcătură spirituală și fizică. Spirituală, pentru că fiecare poezie are o legătură la nivel emoțional, descriind cel mai sumbru colț al sufletului eului liric, iar latura fizică este sugerată prin senzații palpabile ce reies din descrierile de natură.

Latura personală domină opera, astfel încât singurătatea, tăcerea și, în special spleen-ul își găsesc loc în descrierea acestui fenomen cultural, de asemenea starea de nemișcare sau „conștiința fixării”, după cum o denumește Mihai Cimpoi și repetiția fac parte din bacovianism, pentru că scriitorul era genul de persoană care prefera singurătatea și liniștea din jurul său, cât și suprarealist, expresionist, existențialist sau chiar că prelua din teatrul absurd și postmodern sau după cum afirma Mihai Cimpoi, „chiar dacă ilustrează una din aceste orientări literare contemplând astfel lumea.

Receptarea poeziei bacoviene este diferită atât printre cititori cât și printre critici, după cum menționam mai devreme. Astfel, în rândul acestora, Bacovia era considerat atât scriitor simbolist cât și expresionist.

Bacovia e un poet cu o identitate absolut neîncadrabilă în vreo convenție. Nu ancorează la nici un „țărm”, ci se află mereu în derivă, rătăcirea, deambularea delirantă fiindu-i datul esențial” , altfel spus „așa om, așa poezie”, pentru că majoritatea sentimentelor și gândurilor lui Bacovia sunt transpuse în poezia sa, dar fiecare într-o manieră personală.

De pildă poezia Negru poate fi considerată glossă, pentru că, citind-o de la sfârșit la început, își păstrează sensul, și anume, de spațiu din care nu ai scăpare și, din cauza carbonizării, atât la nivelul extrinsec, cât și la nivelul intrinsec, nu mai există vreo cale de speranță din evadarea abisului.

Alt exemplu îl poate constitui și poezia postumă Amurguri, pe care o gasesc a fi expresionistă; în această poezie ni se prezintă o lume subiectivă, transmițând o stare de frustrare din cauza artificialității care a cuprins până și sfera naturalului, dându-i o tentă de monotonie pentru simplul fapt că preia din „spoielile” și „boielile” societății de atunci, iar aceasta „contaminare” lasă fără speranțe acea sau această lume. Cu aceasta se ocupă expresionismul, redă o imagine a lumii deformată pentru a transmite o stare de spirit., iar această poezie se încadrează în acest aspect. Un al treilea exemplu este poezia Dormitând, de data aceasta fiind cu tentă suprarealistă. Primele trei versuri ale poeziei marchează intrarea în lumea viselor sau a subconștientului, fumul sugerând calea dintre cele două posibile „dimensiuni”, iar felinarele, sursa de lumină specifică bacovianismului, sugerează unica legatură dintre real și imaginar, iar restul poeziei este un continuu balans între cele două lumi; dubla repetiție a versului „În creierul meu plânge un nemilos taifas” accentuează sentimentul de regret.

În așa mod oscilează poezia bacoviană, de la simbolism, la expresionism și suprarealism. Substratul poeziei este mult mai complex, dar ideea fundamentală, tipic bacoviană, se pastrează, și anume cea de spleen, monotonie, nevroză etc.

Astfel se prezintă lirica lui Bacovia, care este un amestec din toate orientările literare expuse mai sus, astfel creându-se unicitatea acestui bacovianism. Un amestec, pentru că pe lângă ideea de sugestie, Bacovia încearcă să exprime o existență cu ajutorul simțurilor (metafizica) și să pună în lumină într-o maniera exagerată viața interioară ( expresionismul) sau să adauge poeziilor sale o tentă suprarealistă, iar toate acestea sunt cuprinse în termenul de bacovianism.

Bacovia „prin introspecție își înțelesese de foarte tânăr toate devenirile, ceilalți aveau să i le sesizeze mult mai pe urmă și mult mai în zadar” , pentru că el avea o lume a lui pe care o contempla; îi plăcea natura, oamenii, dar paradoxal poezia sa transmite cu totul altceva: natura dezolantă, mirosuri puternice, zgomote, singurătate, întuneric, etc., „însă el se descifrase înainte ca alții să fii presupus măcar că au a descifra ceva într-însul” , observa totul cu minuțiozitate și reconstruind-o, i-a atribuit alte înțelesuri datorită sentimentelor negative pe care le avea în legatură cu neadaptarea la nivel social.

Singurătatea, aș afirma că este acceptată, nefiind o condiție socială pentru că totul „impresie, senzație, amintire, sentiment, gând – se topește în această stare totală”, creându-se universul literar al lui Bacovia.

Această lirică bacoviană dă senzația de o continuă conversație între eul liric și un receptor, dar din punctul meu de vedere este o vorbărie aparentă, iluzorie, pentru că în fond tot ceea ce se aude este șuieratul vântului, ploaia si „scârțâitul coroanelor de plumb” pe scena poeziei bacoviene, iar eul liric transmite asupra cititorului un monolog interior unde își conturează emoțiile, deschizându-se astfel în fața auditoriului pentru a se face „auzit”. Toată această monologare și contemplare îl condamnă pe eu la izolare, iar aceasta din urmă cuprinde mai multe cercuri concentrice sau zone de claustrare, precum: orașul, mahalaua, piața, parcul, casa, etc. Claustrarea este „ de natură metafizică” pentru că, de exemplu, casa este considerată un refugiu „de unde scoate cu timiditate, cornițele gelatinoase foarte sensibile la ceea ce se întâmplă afară” pentru a percepe fenomene ce depășesc cadrul existenței:

„Te uită cum ninge decembre,

Spre geamuri, iubito, privește-

………………………………

Și mână fotoliul spre sobă,

La horn să ascult vijelia.”

(Decembre)

II.1.1. Solitudinea

Singurătatea este definită ca fiind o „stare a celui care trăiește singur” , iar termenul de singur însemnând „neînsoțit de nimeni, fără nimeni alături, izolat, retras” . Această stare atrage după sine tăcerea, iar tăcerea creează un monolog, iar monologul duce la izolare, marginalizare sau chiar închidere. Tot acest lanț al slăbiciunilor îl găsim în scrierile lui Bacovia. La prima lectură a poeziilor sale ne întâmpină o lume fără culori: „Prin măhălăli mai neagră noaptea pare..// E-o noapte udă, grea, te-neci afară.” , unde eul liric pare singura ființă din lumea parcă izolată de orice agitație cotidiană. Starea de singurătate este dată de golul resimțit în toată poezia bacoviană. Inconsistența materiei, neputința palpabilă, neexprimarea stărilor, incapabilitatea legării unei conversații pentru că, deși totul se conturează ca pe scena unui teatru, eul liric este înconjurat de lucruri lipsite de sens și aflat în locuri fără o anumită justificare. Decorul scenei bacoviene este creat doar pentru a evidenția mai mult stările eului liric, pentru că Bacovia folosește o paletă de trăiri maladive pentru a dezvălui subconștientul și interiorul sufletului eului, deoarece făcând o raportare la viața autorului, poezia bacoviană își dezvăluie sensul, fiindcă pe parcursul existenței, Bacovia s-a lovit de cerințele mult prea rigide ale sistemului social în care trăia, fără a avea flexibilitatea necesară pentru a se mula după ele.

Poezia Pălind este sugestivă pentru descrierea acestor efecte ale singurătății. Prin citirea poeziei se zugrăvește o imagine dezolantă dintr-o piață pustie în care domină tonuri de negru și gri, ce sugerează o atmosferă grea, apăsătoare, parcă de „plumb”. Acest spațiu de claustrare parcă este menit de a sustrage energia; „pălind” sugerează această lipsă de vitalitate, precum ofilirea unei flori așa și sufletul eului liric se veștejește. Acest tablou zugrăvit al unei naturi artificializate este finisat cu sentimentul singurătății. Această copleșitoare solitudine este foarte mult accentuat și de repetiția versului „Sunt solitarul pustiilor piețe” ce ajută la crearea unui peisaj abisal al singurătății unde unicii parteneri sunt „râsul hidos si cu umbra”. Aceste caractere abstracte sunt inconsecvente, deoarece ele pot să dispară la lumină, dar, datorită ambientului sufocant, ele parcă iau amploare și pun stăpânire pe eul liric, iar acesta din urmă nu mai are putere să evadeze din subjugarea celor două abstractități.

II.1.2. Meteosensibilitate

Bacovianismul este caracterizat și de meteorologie, ce descrie sau accentuează stările de spirit. Meteorografia se ocupă cu descrierea fenomenelor naturale, iar în majoritatea poeziilor bacoviene această meteorografie este de găsit și creează o extensie a sentimentelor lugubre și a stărilor taciturne; așadar, și natura participă la emoțiile trăite – la contemplarea obsesivă a naturii parcă și trăirile se mulează după fenomenele meteorologice sau invers „ Ca și zarea, gândul meu se înnegri…”

La Bacovia natura este de doua feluri: una artificială regăsită în descrierile de parcuri, piețe, casă, etc. și una realistă cu descrieri de peisaje sau anotimpuri „bolnave”, în special al toamnei, al iernii sau al primăverii. Deși Bacovia se ajută și de nuanțe de suprarealism, existențialism și metafizică, în poeziile sale descrierea își are fundamentul pe estetica simbolistă, astfel capriciile vremii, pe lângă construirea scenei bacoviene, au și alte conotații; de exemplu, cele patru elemente ale naturii: apă, foc, vânt și aer care sunt prezente în majoritatea poeziilor și au semnificația în mare parte de a sufoca sau de a întrista.

Toamna bacoviană, în loc de belșug prevestește moartea, așa cum anotimpul își reia locul din ce în ce mai mult, parcă nu numai flora se ofilește, ci și sufletul eului liric care preia din vibrațiile melancolice ale toamnei:

„Și mereu delirând,

Pe vreme de toamnă,

M-adoarme un gând

Ce mă-ndeamnă:

-Dispari mai curând…”

(Spre toamnă)

Acest anotimp al deprimării forțează sufletul uman să intre într-o comă sau într-o stare de somnambulism și toate acestea se reflectă și în natura înconjurătoare:

„Amanții, mai bolnavi, mai triști,

Pe drumuri fac gesturi ciudate –

Iar frunze de veșnicul somn,

Cad grele,udate.”

(Nervi de toamnă)

Superlativul „mai” accentuează senzațiile tomnatice maladive până la exarcerbarea acestora, iar frunzele „[…] de veșnicul somn, / Cad grele, udate.” ar trimite la starea muribundă a oamenilor care precum frunzele cedează vremii ce nu permite șanse de dezvoltare, ci mai mult de suprimare a vieții. Această umiditate sufletească îmbolnăvește fiecare scânteie de vitalitate din sufletul eului liric sau cel uman, transformându-l într-un mecanism ruginit, pierzându-și astfel umanitatea.

Același sentiment este regăsit și în semnificația iernii, ea fiind cauzatoare de pustiire sufletească și fizică, pentru că de multe ori peisajele iernatice bacoviene dau senzația de o înzăpezire de unde nu se mai poate ieși, efectul fiind unul de izolare:

„[…]Te uită, zăpada-i cât gardul,

…………………………………

Potop e-napoi și-nainte, […]”

(Decembre)

sau în Plumb de iarnă:

„Ninge secular, tăcere, pare a fi bine,

………………………………………..

Ninge, parcă toți muriră, parcă toți au reînviat…”

În versurile citate mai sus, „parcă toți muriră” sugerează incapacitatea de a comunica; o tăcere apăsătoare ce este întreruptă de corbi, de șuieratul vântului sau chiar de moarte.

Nici primăvara nu se lasă mai prejos. În loc de sentimentul de bucurie pentru că natura renaște, Bacovia preferă să arate partea negativă a acestui anotimp considerat în mod tradițional frumos.

„[…]O nouă primăvară pe vechile dureri …” (Nervi de primavară)

Parcă natura renaște pe același loc unde a și murit, astfel efemeritatea, tragediile și suferințele sunt înveșmântate iar și iar în „haine” noi, dar fără ca trecutul să dispară.

Vara, mai rar abordată, are prilejul de a „bucura” cadrul natural prin mirosuri organice puternice în descompunere „ … Pe catafalc, de căldura-n oraș, / Încet, cadavrele se descompun. // Cei vii se mișcă si ei descompuși, / Cu lutul de căldură asudat …” (Cuptor)

Astfel anotimpurile bacoviene sunt descrise, după cum spuneam, în concordanță cu emoțiile eului liric.

II.1.3. Sub protecția lui Thanatos

Poezia bacoviană are o încărcătură puternică din sfera funerară, atât prin elemente tipice acestui câmp lexical cât și prin sentimentul thanatic, ce domină universul poeziei din simpla dorință de a evada din pustiul ce amenință lumea lirică bacoviană: „Chemări de dispariție mă sorb”. Poate cea mai sugestivă poezie ce reprezintă acest sentiment rămâne Plumb. Plumbul este prezent în majoritatea poeziilor bacoviene fiind reprezentat direct, prin obiecte sau chiar sentimente. Sentimentul thanatic este chiar mai puternic în prezența acestui metal, care acaparează mai întai naturalul, referindu-ne la poezia Plumb, și se extinde până la sufletul eului liric, prezent în a doua strofă. Această extindere se manifestă precum o infecție ce sufocă până și „amorul”; acest „mort” îl putem considera a fi viața însăși, acea scânteie a vieții după care ființa umană este flămândă, în cazul de față, avem de-a face cu un sisific, ce dorește să găsească lumina sau echilibrul și să înceteze cu această pustietate tasată de plumb. Dar infecție pune capat acestui „amor”, sub care se ascunde viața, prin atrofierea „aripilor”, simbol al libertății și al speranței, transformându-l într-un nou supus al morții și al pustiului. Astfel eul liric rămâne în continuare captiv într-o buclă continuă abisală.

Uneori, din cauza infectării naturalului și a propriei ființe, eul liric își dorește propria anihilare. De exemplu, în poezia Tablou de iarnă, unde titlul este foarte sugestiv, întrucât scriitorul „pictează” cu ajutorul cuvintelor un tablou hibernal, iar culorile utilizate: albastrul închis („zarea-nnoptată”), roșu („sânge cald”), galben („geamuri triste se aprind”) trimit spre expresionism, unde „culoarea devine sursa unui limbaj subiectiv, pur literar, impus diverselor realități de spiritul inventiv al poetului”. Așadar, prin aceste simbolurile cromatice cu tentă expresionistă se creează acea atmosferă funebră, sufocantă, menită să anunțe anihilarea oricărei forme de viață, inclusiv cea a eului liric; același rol îl îndeplinește și sintagmele „ninge grozav” și „ninge mereu”. Iar în acest mod se naște vidul sau pustiul. „-Iubito,sunt eu la ușa înghețată…”. Această anunțare pare mai mult implorare, o chemare a iubitei pentru a-l ajuta pe eul liric să evadeze din pustiul funebru ce amenință să înghită tot, dar chemarea aceasta nu are niciun răspuns, astfel, eul este „damnat să rătăcească într-o ambianță alb-negră, crepusculară și devitalizată” și „se consumă steril în această condiție fără scăpare”.

II.1.4. Un spațiu blestemat

Totuși, după cum aminteam mai sus, sentimentul thanatic este în strânsă legătură cu pustiul sau cu spațiul. „Pe poet, spațiile limitate, dar deschise, îl interesează mai mult decât cele ilimitate; marginile ce pot fi depașite sunt, vizibil, mai ispititoare și, în același timp, mai liniștitoare neprovocând groaza sugerată de pustiu”, pentru că starea de neliniște atât de mult prezentă în lirica bacoviană este generată de lipsa unor puncte concrete, stabile, menite să echilibreze eul liric, dar totul este anihilat de către „Nimic”, astfel, „ceea ce este material, ceea ce este sens, este înghițit de acest gol al nimicului, adevarata gaură neagră a cosmicului”: Imensitate, veșnicie,/ Tu, haos care toate-aduni…/ În golul tău e nebunie, – / Și tu ne faci pe toți nebuni.” ( Pulvis ). Acest pustiu biblic, de la începutul începuturilor are puterea de a neutraliza absolut tot, iar eului liric de abia îi mai rămâne cuvântul pentru a nu rămâne inert: „Nu-ți mai pot cânta/ Romanțe, / Toate tac/ În jurul meu, / Fals se duce/ Cursul vieții, / Negăsind/ Un cântec nou…”( Vanitas ), dar, deși nu are cu cine a comunica, eul liric tot se folosește de cuvânt, pentru că acesta reprezintă singurul lucru cert din universul bacovian.

„Tăcerea este, alături de întuneric, veșnicie și imensitate spațială, una din întruchipările pustiului”, astfel, universul bacovian plutește într-o gaură neagră, într-un abis, unde doar cuvântul mai rezistă. „Pustiul este rodul pierderii reperelor și speranța se numără printre ele” pentru că prin pierderea reperelor se naște angoasa, iar speranța este înlocuită de sentimentul morții. Astfel thanaticul acaparează totul amorțind și anihilând atât mediul înconjurator cât și nivelul psihic și sentimental al eului liric, și creează din acesta un mort absolut, după cum îl numeste Mihai Cimpoi, pentru că el duce o luptă cu abisul, rămânând fără trăiri interioare, decât, cu sentimentul morții în gând și fără vreo putere de a câștiga în fața acestui pustiu. Dar, pe lângă această funcție de nimicire a thanaticului, moartea reprezintă și o cale de scăpare din fața vidului. De exemplu, poezia Melancolie: prima strofă a acestei poezii are un ritm alert, de parcă totul amenință că se prăbușește din cadrul mediului natural, pe când în strofa a doua, eul liric se înconjoară de un sentiment de resemnare față de apocaliptica natură și totul o să se liniștească atunci când pământul îl va adăposti, dar pe vecie. Astfel moartea are un dublu rol în poezia bacoviană: una de a absorbi totul și de a da uitării, iar altă funcție o reprezintă salvarea și speranța unui nou început.

II.1.5. Maladivul

O altă marcă tipică bacoviană o reprezintă boala, care este prezentă în orice element sau ființă din acest univers liric. Este precum o extensie a sentimentului thanatic sau o avertizare înaintea dispariției totale. Maladivitatea este găsită atât la nivel structural, cât și la nivel psihic, astfel totul este sensibilizat: „Buciumă toamna/ Agonic – …” (Pastel), „La geam tușește-o fată / În bolnavul amurg…” (Amurg), „Și galbeni trec bolnavii.” (Moină), „Un bec agonizează, există, nu există…” (Nocturnă); nici eul liric nu scapă de această boală permanentă „Pălind în tăcere și-n paralizie”. „Poetul Plumbului își împinge în mod expresionist gândurile, trăirile, stările, senzațiile în zona delirului”, astfel, el se situează în sfera nebuniei și a geniului:

„Când iar nebun și bolnav,

Prin sanatorii, sau spitale,

Voi sta privind

Al vieții vals

Și câte sunt, – ca un adio…

Prin sanatorii, sau spitale,

Oricum, fără voința mea –

Poate voi fi singur.

Apoi, tăcere…

Ca toamna, un amurg de jale…”

(Elegie)

Delirul este definit ca fiind o „tulburare a conștiinței, caracterizată prin halucinații, aiurări, iluzii și care este întâlnită în anumite boli mintale sau în stări febrile”, așadar, această boală are un rol estetic, pur literar; iar, dacă, facem o legătură și cu modul de viață adoptat de Bacovia, înțelegem că a fost dintotdeauna un om retras, taciturn și bolnav, iar sensibilitatea cu care a fost înzestrat a ajutat și mai mult la crearea operei sale literare. Astfel, poezia bacoviană, o putem considera o „maladie a literaturii”, cu o încărcătură sentimentală provenită de la un poet-geniu, pentru că prin aceste caracteristici, Georgie Bacovia a reușit să extragă esența condiției umane, și anume destinul tragic ce urmărește fiecare suflet în parte.

II.2. Blecherianismul

După cum afirmam pe la începutul capitolului II, Blecher nu se distanțează prea mult de viziunea bacoviană, pentru că amandoi au vrut să evidențieze condiția tragică a oamenilor.

Majoritatea cititorilor cunosc viața tulburătoare a lui Max Blecher și ar fi fost imposibil ca acesta să nu se folosească de experiențele prin care a trecut, pentru a lăsa în urma sa o morală sau un semnal de alarmă, și anume, că viața este mult mai fragilă decât ne-o putem închipui. Țintuit la pat de la vârsta de nouăsprezece ani de o boală necruțătoare, Morbul lui Pott, Max Blecher a încercat să nu renunțe la viață, așadar, el s-a refugiat în activități culturale, prin vizite și conversații sau prin corespondență cu cei apropiați. Astfel, el a încercat să se adapteze spiritual, dacă nu fizic, la cotidian, pentru a putea face față bolii; a fost precum „o formă de a fi în lume, o anestezie a suferinței”. Mulți critici îl blamau pe scriitor pentru că aveau impresia că Blecher se folosea de boală doar ca să i se publice scrierile, dar acești critici nu vedeau adevărata față a scrierilor și nici intenția autorului, aceea de a-și ajuta parinții financiar și de a simți că a făcut sau că a lăsat ceva, în ciuda bolii care nu îi dădea mai multe posibilități, decât să scrie. Astfel, a luat naștere o literatură unde realitatea nu este „așa cum se înfățișează ea nouă, ci cum se află în starea ei de pură esență, sensibilă doar unei mari lucidități sau unui halucinant”; și, dacă, facem referire din nou la viața scriitorului, boala respectivă provoca o temperatură a corpului foarte mare ce putea cauza delirul sau durerile care erau ameliorate cu doctorii sau substanțe puternice, sau în momentele în care boala nu-l chinuia și nu avea vreo vizită, scriitorul era forțat să rămână în singurătate, așadar în aceste momente mediul înconjurător capăta o altă dinamică, un alt sens, iar „luciditatea d-lui Blecher nu se oprește niciodată la psihologie, la efecte, la periferia sufletului, care n-are decât să rămână, și de-acum înainte, în stăpânirea netulburată a așa-zisei «literaturi de autoanaliză»”.

Blecherianismul are fundamentul pe percepția lumii înconjurătoare, pe înțelesul esențelor lucrurilor și trăirilor, și chiar sentimentelor, ce creează romane pline de o „intensă viață spirituală, de episoade epice de o rară frumusețe”. Din cauza acestui fundament complex abordat în scrierile blecheriene, încă de la apariția primului său roman, Întâmplări în irealitatea imediată, încadrarea într-o specie a fost greu stabilită. Criticii au întâmpinat aceste probleme din cauza noutații prozei, a trăirilor analizate și a experiențelor unice expuse. Unii dintre aceștia, precum Eugen Lovinescu, consideră că Max Blecher a scris o „literatură confesională de ultimă emisie” în care „realitatea se transformă în substanță sufletească, morbidă”, sau Mihail Sebastian cum că opera este „jurnalul unei sensibilități, al unei inteligențe, al unei singurătăți”. Alți critici precum Pompiliu Constantinescu se abțin din încadrarea Întâmplărilor în irealitatea imediată într-o anumită specie: „cartea d-lui Blechernu e un roman, dar nici un eseu, nu e un poem și nici un jurnal intim.” Adevărul este undeva la mijloc, deoarece proza lui Max Blecher preia o parte din viața chinuitoare a sa, dar totul este transpuns într-o ficțiune literară, astfel opera capătă anumite caracteristici ce o fac a fi unică și specială în literatura română.

Precum curent literar, proza blecheriană se adaptează suprarealismului, adică se pune accentul pe „activitatea spontană a imaginației și pe exploatarea zonelor iraționalului în creația artistică”. Eugen Lovinescu remarcă în Istoria literaturii române contemporane 1900-1937, că Max Blecher are un talent aparte de a percepe realitatea altfel, „de a o izola în contururi precise”, de a se contopi cu ea și, la sfârșit, de a o expanda până la fantastic: „Acest personagiu abstract și persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forțe egale.”, iar, astfel, se face o paralelă între lumea reală și cea ireală, unde Blecher este capabil să construiască o punte și să o treacă oricând dorește. Deși este încadrat în acest curent literar al suprarealismului, putem afirma că Blecher nu se oprește numai aici; datorită acestei competențe de a deforma realitatea și prin această insolitudine să descrie și, totodată, să analizeze anumite stări sufletești, creația blecheriană nu se distanțează de expresionism. De exemplu, în paragraful: „Teribila întrebare «cine anume sunt» trăiește atunci în mine ca un corp în întregime nou, crescut în mine cu o piele și niște organe ce-mi sunt complet necunoscute.”. Aici, Blecher nu numai că folosește tehnică expresionistă, dar și ajută la creionarea în imaginația cititorului a unui tablou în care o persoană este capabilă să se dedubleze pentru a descoperi răspunsul la întrebarea existențială.

Cu cât se înaintează mai mult în operele blecheriene, cititorii simt unele urme ale simbolismului. Acest curent literar se folosește de tehnica sugestiei pentru a descrie stări, sentimente, trăiri, obiecte sau chiar fenomene, căutând să le descifreze. De exemplu, Max Blecher în Vizuina luminată se folosește de stârvul calului pentru a descrie viața ostilă din sanatoriu: „Iată, astea erau găurile negre care mă priveau, care ma priveau pe dinăuntru. Eram în craniu, în craniul calului, în splendidul și uscatul gol al oaselor lui uscate. […] În care colț mă uitam regăseam craniul, interiorul de ivoriu și oase, crăpăturile pereților nu erau decât încheieturile cu care se strângeau oasele. Și rândul acela de obiecte galbene și lungi, rânjind la mine erau cărți sau dinți? erau dinți, cu adevărat dinții calului, și eu eram în craniu, în craniul lui. În spatele meu, departe, se întindea stârvul în putreziciune. Tot sanatoriul putrezea acolo alungit, cu totul descompus, cu coastele afară, foșnind de gândaci și de viermi care îi rodeau stârvul. Și nu numai gândacii îl rodeau, erau și șoarecii care îl invadaseră și care ronțăiau și ei cu bucurie din hoit, din sanatoriul putred, plin de purulențe și de cărnuri descompuse, uitat în vitejie, sub croncănitul corbilor și urletul vânturilor.”. Totodată, în fragmentul citat mai sus se întâlnesc alte simboluri, precum cel al gândacilor și al viermilor, care indică spre pacientii sanatoriului, iar soarecii, făcând o corelație cu Întâmplări în irealitatea imediată, ar putea sugera doctorii, pentru că în opera reamintită se vorbește la un moment dat de metamorfoza imaginară a unui doctor într-un șoarece.

Așadar, opera lui Max Blecher nu se oprește doar la utilizarea suprarealismului; el îmbină și caracteristici din expresionism și simbolism, astfel, opera sa devine complexă și unică în literatura română, fiind capabilă să descrie și să analizeze trăiri.

De asemenea, blecherianismul preia din influențele proustiene, și anume puterea mirosului asupra subconștientului uman poate avea valențe de revelație sau deja-vu, de asemenea influențe baudelariene caracterizate prin oferirea unor informații ample în descrierea locurilor, a persoanelor sau a experiențelor. De exemplu, descrierea prăvăliei lui Eugen și a Clarei, ajută la stabilirea unui plan secundar spațial și definitoriu pentru capitolul doi al Întîmplărilor în irealitatea imediată, iar acest lucru parcă ar prelua din caracteristicile unei scene de teatru, menite să creeze ambianță pentru imaginația cititorului; alt exemplu îl poate reprezenta descrierea doctorului, din același roman, ce preia trăsături fizice ale unui șoarece, iar acest lucru, la rândul său, devine definitoriu pentru întreaga opera blecheriană, pentru că se pot face conexiuni între aceste două ființe, în încercarea de a înțelege intenția autorului. Cititorul, fiind ghidat de aceste descrieri, poate ajunge la spusele lui Mihail Gresian: „nu știi ce să admiri mai înaite: imaginația de detaliu, cu acea pactizare a concretului sau exasperanta luciditate a unui baudelairian, realizat într-o estetică de cel mai autentic conținut artistic” sau la afirmația lui Mihail Sebastian, cum că „ e o bogăție de culori în scrisul lui Blecher, o diversitate de expresie, un accent de sinceritate directă, o putere plastică, o magică forță de a atinge prin cuvinte esența lucrurilor, încât fiecare pagină pare un tablou viu, o stampă însuflețită”. Folosirea atâtor tehnici sau influențe îmbogățește literatura blecheriană în sensuri și în puterea de analiză la nivel intrinsec. „Inconștientul e, așadar, un teritoriu privilegiat pentru creația blecheriană. Este depozitarul tuturor himerelor, sursa imaginarului, combustia discusului narativ, originea delirului bine temperat care alimentează revelația și inspirația.”, așadar, este un motiv pentru a da un început de discuții pe tema celui mai controversat tip de literatură românescă.

Într-adevăr, datorită bolii care i-a marcat existența și până și scrierile, Max Blecher survolează în jurul acesteia atingând totodată și subiectul singurătății, al spațiului și al timpului, al delirului și nu în cele din urmă, thanaticul. Toate acestea fac parte din viața personală, dar toate sunt îmbinate și ținute de puterea fantasticului literar.

II.2.1. Dubla personalitate

Ceea ce frapează, pe lângă „organizitatea” literară, este puterea de dedublare a naratorului-personaj sau a personajului în sine. În cele trei romane blecheriene Întâmplări în irealitatea imediată, Inimi cicatrizate și Vizuina luminată, personajul-narator și Emanuel ajung să aibă la un moment dat o dublă personalitate. Aceasta ajută atât la creația literară, cât și la puterea autorului de a reda ca într-o artă a filigranului, imaginea din interiorul sufletului uman: trăiri, sentimente, gândire, până și visele au un rol important în aceast talent literar.

„Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identității mele de departe ca și cum aș fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest personagiu abstract și persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forțe egale.” așa începe Întâmplări în irealitatea imediată. Din primul paragraf suntem avertizați de această dedublare, astfel pe întregul fir narativ al romanului avem de-a face cu două perspective: una reală și una ficțională, prin cele două este posibilă analiza exterioară umană, iar treptat se ajunge la interioritatea cu accente biografice. Toată această maiestrie a disecției realului și imaginarului stă în puterea și în talentul autorului de a-și organiza epic viziunile și trăirile. Paragraful de mai sus este valabil și pentru celelate două romane ale lui Blecher, astfel ne asumăm condiția de trilogie a lor, nu numai din motivul dedublării regăsit în ele, ci și din continuitatea pe care și-o oferă reciproc unui altuia.

„Puterea inconștientului este foarte mare. Un inconștient bine organizat (…) ne poate aduce idei la care conștientul nostru n-ar fi ajuns niciodată. Astfel, citez două manifestări caracteristice ale acestei puteri: revelația și inspirația.”, așadar realul în opera blecheriană reprezintă doar un start pentru inconștient, care la rândul său este „depozitarul tuturor himerelor, sursa imaginarului, combustia discursului narativ, originea delirului bine temperat care alimentează revelația și inspirația”. Deși se poate dedubla, această acțiune nu este permanentă, „faptul de a rămâne tu însuți îi apare ca un prizonierat între granițele infranșisabile. Identitatea poate fi suspendată, o clipă, dar nu pierdută.”, pentru că acesta este adevărata temere a naratorului, faptul că este damnat sa fie el însuși fără posibilitatea de a scăpa. În așa fel dedublarea este construită și folosită, ajutându-l pe autor să se plaseze nu pe partea realului sau a fantasticului, ci exact pe granița dintre acestea ca să aibă punți de acces către cele mai primitive trăiri din sufletul uman.

II.2.2. Singurătatea

Datorită acestui balans dintre cele două lumi, real și imaginar, singurătatea devine din ce în ce mai prezentă. În universul lui Max Blecher se pot deosebi două tipuri de singurătate: una acceptată și una anihilantă. Dacă facem referință la boala Morbul lui Pott, în perioada trăită de Max Blecher, aceasta era tratată cu imobilizare și repaus la pat, astfel pacienții erau oarecum eliminați din viața cotidiană și lăsați să se odihnească pentru a se reface, dar acest tratament avea ca „efect advers” singuratatea. Max Blecher descrie acest sentiment de izolare morală până în cel mai ascuns țesut al ei, atât partea bună, cât și partea rea sunt evidențiate în operă.

Singurătatea acceptată este atunci când personajul blecherian își petrece timpul în natură, când se contopește cu aceasta sau se integrează, pentru că acțiunile naturale sunt un prilej pentru personajul narator să se înteleaga mai bine din punct de vedere, nu numai spiritual, dar și organic: „În aerul desuet al vechii clădiri, în transparența vieții pe care o ducea acum, nu se mai închega nici o umbră din acelea care odinioară îl parcurgeau tăcute. Zăcea în soare, răspândit, iluminat și limpede, clar ca o apă prin care nici o imagine nu putea trece lăsând urme. Își dădea acum seama cât de profundă și cât de fragilă fusese dragostea lor. Și cât de fragilă fusese însăși viața lui până atunci, cât de inconsistentă era toată realitatea zilelor care treceau prin el ca un râu liniștit, a cărui scurgereo simțea bine printr-însul când rămânea inert, cu ochii închiși.”. În astfel de tablouri se conturează starea de liniște din cadrul singurătății, în natură, într-un spațiu unde libertatea este simțită prin ajutorul spiritului și al minții.

Al doilea tip de singurătate este întâlnit în momentele când personajul sau personajul-narator este limitat în cadre artificiale; în aceste cazuri, singurătatea devine sufocantă, iritantă, menită să ofere stari de angoasă: „…Emanuel rămase în odaia răcoroasă, în solitudinea desăvârșită a vilei… Pentru întâia oară se găsea singur în toată clădirea. Când îi văzu pe toți dispărând în dosul dunelor, fu cuprins de o vagă neliniște.”. Izolarea în astfel de locuri limitate provoacă până si repugnă față de cadrele naturale; totul devine agasant, irespirabil, apăsător sau monoton.

Cert este că ambele tipuri de singurătăți , fie momentele de liniște, fie cele tulburi, sunt menite să esteticizeze sau să stilizeze durerea atât psihică, cât și fizică.

II.2.3. Non-comunicarea

Strâns legat de singurătate este tăcerea, sau mai bine zis, imposibilitatea de comunicare. Romanele lui Blecher, într-adevăr, au parte de conversații între personaje, dar pe parcursul firului epic, cel mai des întalnim naratorul sau personajul principal singur, într-o stare de contemplare, ori într-una de tulburare psihică. Fluxul conștiinței este puternic folosit și este transpus în formă de monolog, astfel momentele de vorbire cu sine însuși sunt perfecte pentru o analiza cadrul exterior și lăuntrul sufletului uman: „Blocul compact al tăcerii nu căpătase decât o singură fisură, dar pentru a se scurge pe acolo în întregime. Era în fond aceeași nerăbdare cu iritația de a vorbi, conținând aceeași prezență ca și constrângerea de a tăcea.” P. 53 Inimi cicatrizate

II.2.4. Claustrofobia

Locul acțiunii în romanele blecheriene este de două feluri: unul închis și al doilea este ilimitat. Spațiile închise nu au semnificații pozitive, pentru că naratorul sau personajul principal din cauza bolii care îl obligă să poarte un ghips pe corp și să umble pe o gutieră, nu dorește a fi limitat și vizual și din punct de vedere al plimbărilor, chiar dacă acestea sunt efectuate, tot în spații îngrădite. Corsetul din ghips este primordial în lista acestor spații, nu numai că acesta îl împiedică pe purtător să aibă anumite activități, dar este și simbolul bolii și al unei noi vieți lipsite de mobilitate sau de sens: „Carapacea îl ținea închis ermetic, imobil, copleșit de ea, zdrobit pe loc ca de un bolovan. «Adio Emanuel! își spuse el. Ai devenit un om mort» și un nod dureros i se urcă în gât. […] Emanuel, deposedat de toate mișcările lui normale, avu o senzație teribilă de abolire pe care n-o mai simțise decât în vis.”. Această ermeticitate îl reduce pe narator sau pe personaj la o existență claustrantă, ce treptat îl aduce la o stare de degringoladă, dar cu timpul devine starea normală a personajului.

Astfel, starea de damnat pune monopol mai mult atunci când pe lângă corsetul de ghips, se adaugă încăperile din sanatoriu, unde plictiseala și inutilitatea câștigă mai mult teren, devenind un „prizonierat teribil”.

Camera de sanatoriu este al doilea cerc de claustrare din jurul naratorului care are ca scop sufocarea identității acestuia și a vitalității vieții: „Când mă întorceam însă la sanatoriu, regăseam în șoapte, vechile lui dureri și mucegăita lui viață cu miros de cloroform, închisă în sumbre coridoare și în odăi numerotate, în spațiul cărora dramele se consumau și se stingeau […]”. Toate momentele de cumplită durere, de plictis, de iritare sau tulburare, de nervozitate, de solitudine se petrec între cei patru pereții ai încăperii din sanatoriul de la Berck, Elveția sau Marea Neagră. Camera cu cea mai mare importanță din romanele lui Blecher o reprezintă, probabil, cea descrisă din finalul Vizuinii luminate, cuprinzând probabil cea mai completă descriere a unei astfel de încăperi.

Pe lângă prezentarea dură, rigidă și de nepătruns a camerei, a lugrubrului ce emană din descriere, naratorul ramâne totuși fermecat de frumusețea și curățenia acesteia, dar doar atât, răceala, mirosurile, ecourile durerilor tot acolo rămân pentru a înăbuși până la ultima scânteie de vitalitate. Pentru a completa întru totul, acest tablou este continuat de către restul corpului acestui cal ce face referință la sanatoriu: „În spatele meu, departe, se întindea stârvul în putreziciune. Tot sanatoriul putrezea acolo alungit, cu totul descompus, cu coastele afară, foșnind de gândaci și de viermi care îi rodeau stârvul. Și nu numai gândacii îl rodeau, erau și șoarecii care îl invadaseră și care ronțăiau și ei cu bucurie din hoit, din sanatoriul putred, plin de purulențe și de cărnuri descompuse, uitat în vijelie, sub croncănitul corbilor și urletul vânturilor.”

Astfel se prezintă sanatoriul și camerele din acesta, primul este menit, la fel ca și camera, să ocluzioneze persone, să le reducă existența și sentimentele la lucruri tipice pentru bolnavi, să-i mecanizeze pe această concepție de trai. De asemenea se întâlnesc și spații precum pivnițe, poduri, subsolul scenei, cinematograf, bâlci, panopticum, „toate sunt locuri închise, secrete, supraîncărcate de obiecte ieșite din uz, uitate sub straturi groase de praf, și de care imaginația naratorului leagă un anumit mister.”.

Spațiile deschise sunt foarte clar delimitate față de cele închise, deoarece ele sunt reprezentate de către cadrele naturale, unde dedublarea autorului poate să simtă libertatea, măcar într-o mică măsură. Aceste spații sunt cauzatoare de revelații sau de contemplare a unor evenimente întâmplate și pentru a lăsa, după cum se afirma mai sus, sentimentul de libertate. Dar, deși sunt deschise, aceste spații, la un moment dat, tot au parte de îngrădire. De exemplu, grădina castelului din romanul Vizuina luminată; autorul are parte de o manifestare a sublimului în acel spațiu, care este îngrădit; plaja, de asemenea, ajunge la un moment dat să fie limitată, dunele, pădurea, dar oceanul pare a fi o altă lume, astfel devine o modalitate de a ieși din ocluziune. Astfel toate spațiile în care naratorul sau personajul se manifestă au o graniță vazută sau mai puțin vizibilă.

Cert este că spațiile, fie limitate, fie ilimitate, devin precum niște cercuri de claustrare în jurul protagonistului „e limpede că unele din aceste locuri provoacă leșinuri, vertije, crize, iar altele o stare de împăcare cu sine și cu lumea, o euforie inexplicabilă.”, de asemenea granița dintre cele două este destul de firavă, pentru că naratorul sau personajul poate să oscileze cu ușurință între angoasă si sublim. Protagonistul caută mereu o ieșire din aceste cercuri, dar nu reușește.

II.2.5. Pacea absolută

Treptat se ajunge la concluzia că singura speranță o reprezintă vidul absolut, și anume moartea. Ipseitatea de care suferă naratorul și de anxietatea provocată de aceasta îl trage spre gânduri thanatice. Vidul absolut poate să reprezinte singura cale de a fi liber cu adevărat, de a scăpa de constrângerile și obiectele lumești și de povara bolii: „ aștept cu imensă dorință, cu calm, cu o răbdare câteodată exasperantă, întunericul definitiv al morții.”. Acest vid thanatic are proprietatea de a escamota materia, după cum afirmă însuși autorul: „În întuneric se evaporează viețile omenești, din întuneric vin și în întuneric se răspândesc ca funul viselor celor ce dorm, în întuneric dispare realitatea de zi și toate obiectele ce conțin, întunericul absoarbe și dizolvă.”. Această îngurgitare a materiei de către întuneric, de la un banal obiect până la corpul uman, este văzut nici bine, nici rău. Este un proces menit să elibereze, în acest caz, sufletul pentru a fi cu adevărat descătușat, o altă lume neștiută sau un finis total al spiritului, al gândirii, al existenței, ca un repaus total al realității.

Altă categorie de vid este cel din interioritatea umană, astfel corpul devine și el un obiect, iar conținutul său este alcătuit din întuneric. „Interioritatea e ca un vas gol și găurit ce se umple, pentru câteva clipe, de imaginile lumii, de trecut ca și de prezent, de reprezentare și de percepție, amestecate asemeni atomilor de oxigen și de hidrogen în molecula de apă”, Astfel Nicolae Manolescu percepe omul blecherian ca devenind „ființa-burete”, ce absoarbe materia din lume, invadează interioritatea umană exact ca întunericul absolut. Totul, treptat, se înăbușă, ajungându-se tot la un vid. Astfel omul devine „un obiect ce poate fi privit, ca oricare altul, marginal și inert, deposedat de dreptul exclusiv de a fi considerat «viu» sau «real»”, probabil acesta este motivul de ce Max Blecher se limitează la descrierea organica a ființei umane și mai putin pe sentimente, dar se compensează cu balansul facut între conștiință și inconștient. Aceaste simțăminte sau interiorități sunt considerate un alt recipient făcut din gânduri și trăiri, ce conține nimic și care la rândul său este amenințat de același vid absoarbe. Totul se dizolvă ăn acest spațiu.

„Cred că am avut crize mult mai intense și mai dureroase decât acelea pentru durerile mele fizice. Poate pentru a vorbi de ele am și povestit întâmplarea aceasta, pentru că mi se pare că unul din faptele cele mai uluitoare din lume și din viața unui om este să se stârnească în grămada aceasta călduță de mușchi, intestine și de sânge care este un om, o suferință ce nu ține de ele și nu ține de nici o alternare organică exterioară și de nimic ce poate fi pipăit și văzut, stârnindu-se în întunericul interior din nimic și măcinând totul în grozave suferințe ce nu au nici un atom de materie în constituția lor. Este uluitor și demențial.”, astfel se construiește problema cea mai mare din universul blecherian. Această luptă de cunoaștere de sine și de a scăpa de persoana proprie.

II.2.6 Materia o plagă infectată

Alt punct imporant în opera lui Max Blecher o constituie organicul, fie în plin proces de descompunere, fie în plină activitate sanguină. Corpul uman, la exterior, este descris într-o manieră lugubră, măcinat de gândaci, viermi și șoareci sau măcinat de boli, abcese sau cangrenă, dar interiorul organismului devine cel interesant și plin de activitate. Circuitul sângelui pare una dintre cele mai pure descrieri din organismul uman unde totul se varsă și se menține curat; autorul își imaginează această perfecțiune a circulației sângelui prin artelele și vasele de sânge, cum oamenii și-ar păstra forma, chiar dacă nu ar avea pielea, mușchii si oasele. Acest filigran format ajută la menținerea vieții și leagă fiecare organ important, așa cum apele se strâng într-un ocean și fac legături între ele. Astfel, în universul blecherian și natura capată valențe organice, de la oceanul sugerat mai sus ca fiind „sângele planetei”, până la șănțulețele formate pe plajă de către apă ce dau impresia de a fi vase de sânge.

Boala joacă un alt rol important în romanele blecheriene. Acest univers de la floră, la faună și până la om este în suferință. „Max Blecher nu vede în boală doar o temă artei ca oricare alta, nu descrie doar simptomele ei exterioare, ci o și trăiește la modul dramatic în fiecare clipă”, dar este de luat în calcul și că prin folosirea acestei teme autorul nu a vrut să atragă cititori sau publicarea scrierilor sale, doar că prin prisma acesteia se poate ajunge ușor la condiția tragică a fiecărui om, a fragilității corpului uman și a incapacității acestuia de a observa această problemă existențială. Totodată, prin această prismă organică bolnavă se fac legături și de interioritatea omului, care la rându-i este atacat de maladivitatea exterioară. Această extindere tenebroasă a bolii atât pe plan exter, cât și pe plan intern are aceeasși finalitate, și anume cicatrizarea. Acest nou țesut este inert, nu simte frig, cald sau atingeri, așa ajunge și un bolnav, din cauza atâtor nenorociri, treptat se transformă într-un țesut cicatrizat, dar frapant este că această confesiune este menită tuturor oamenilor, nu numai celor bolnavi, pentru că toti avem câte o cicatrice înlăuntrul nostru, astfel se conturează o altă condiție tragică a existenței umane: „Cred că viața omului e tragică prin acest nimic care îl poate durea atăt de amarnic și că devine acceptabilă când o clipă un nimic divers ne distrage de la unul care ne face să suferim. Și astfel trăim toate zilele vieții în neantul acesta sensibil, cu contracțiuni dureroase și neînțelegeri definitive. În vidul acesta creăm sentimente care sunt parcele de vid și care nu există decât în spațiul nostru imaterial interior și în vidul acesta credem că trăim în lume, în timp ce el absoarbe totul pentru totdeauna”.

Anotimpurile în opera lui Max Blecher iau două forme: una cu o vreme caniculară și alta cu o vreme ploioasă, în ciuda faptului că șirurile narative se petrec pe firul a celor patru anotimpuri. Vremea caniculară are o conotație negativă, nu numai că amplifică mirosurile grele din mediul înconjurător, ci și copleșește bolnavii. Naratorul sau personajul principal, fiind imobilizat pe gutieră și constrâns să poarte un corset de ghips, este incomodat de căldura mare, disconfort ce este intensificat din cauza problemei întreținerii igienii, a nevoilor și dorințelor primare și a incapacității de a te feri de aceasta. Daca facem referință la corespondența lui Blecher, acesta, precum și dedublările ficționale, nu agrea căldura din aceleași motive; iată o secvență dintr-o scrisoare adresată bunului său amic, Geo Bogza, care să ateste cele spuse mai sus: „ […] căldura excesivă care mă distruge, mă enervează, mă înnebunește […] sunt într-o situație infernală pur și simplu și abia aștept toamna ca să mai răsuflu.”. Într-adevăr, evenimentele iau altă față atunci când atmosfera este răcoroasă, atât în viața reala a lui Blecher, cât și în universul literar al acestuia: „Când plouă, numai atunci sufletul meu își exfoliează bucuriile ca o plantă grasă care are nevoie de apă și se dezvoltă bine în umezeală.”; totul devine mai suportabil, mai comod, făcând viață un pic mai ușoară și mai agreabilă.

Datorită acestei plăceri cauzate de ploaie, apa devine un element demn de urmărit în opera blecheriană. Simbolistica acesteia se leagă de trei teme, conform Dicționarului de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant; apa are referințe către regenescență, origine a vieții sau să reprezinte un mijloc de purificare. Datorită acestor conotații Max Blecher oferă operei sale o nouă lumină. Apa luată ca atare, ocean, mare, salivă, fântâni și alți termeni care fac parte din acest câmp lexical, iau treptat toate semnificațiile oferite de către dicționar în opera blecheriană. Existența dramatică de care a avut parte Blecher, l-a ajutat să creeze un alt tip de literatură uimitoare, dar și să-ți dorească dedublarea ficțională, iar acest tip de alter ego, la rândul său încearcă să depășească boala, apelând inclusiv la puterea apei, care de multe ori nu are efectul dorit. Ploaia are mai mult semnificația de purificare, oferind un început pentru alte suferințe, dar nu înainte de a le șterge pe cele de din-nainte, iar oceanul simbolizează speranța, probabil pentru o nouă viață. Cert este că în majoritatea semnificațiilor apa este „centru al păcii și al luminii”, dar are de asemenea valențe negative; de exemplu, scena noroiului, unde apa este amestecată cu pământ, este precum o conștientizare a efemerității ființei, că în univers nu dispare nimic, ci totul se transformă sau se poate face o analogie cu Biblia, când omul este creat din pământ și naratorul dorește o renaștere originară, dar totodată, noroiul are și menirea de a înghiți, de exemplu, în cazul lui Quintonce când coșciugul acesteia a fost înghițit de noroi, astfel „apa este generatoare de viață și generatoare de moarte, creatoare și distrugătoare”.

Pe lângă peisajele frumoase și conotațiile pozitive ale apei, aceasta reprezintă și abisul, mai ales în cazul oceanelor, ce amenință să acapareze ființa umană, cascadele ce duc la starea de cădere fizică și spirituală, băutul apei de după operație pentru că îi face rău naratorului, toate au o anumită simbolistică pentru a oferi un strat profund operei blecheriene. Astfel simbolurile au un rol important la Max Blecher, iar acesta nu se oprește la apă; altă obsesie o constituie motivul calului, foarte des folosit. Calul are două caracteristici, una pozitivă și o alta negativă. Pozitivitatea se vede atunci când, de exemplu calul este înhămat la trăsură, acționând ca un ghid pentru cel care ține hamurile, sau asemănarea iubitei cu imaginea calului, oferindu-i acesteia o înfățișare a blândeții absolute; dar, totodată, calul poate avea si o parte negativă, ghidarea spre frumusețea naturalului se poate transforma ușor într-una spre moarte. Astfel de termeni cu încărcătură simbolică se vor întâlni în scrierile supuse analizei noastre.

Datorită elementelor de mai sus Max Blecher prin introspecție și extrospecție, creează imagini „o bogăție de culori […], o diversitate de expresie, un accent de sinceritate directă, o putere plastică, o magică forță de a atinge prin cuvinte esența lucrurilor, încât fiecare pagină pare un tablou viu, o stampă însuflețită”, iar prin intermediul acestora se deschide o lume nouă, dar construită pe o bază de realitate, unde viața este invadata de irealitate. Tablourile de natură sunt singurele care dau o lumină plăcută în dezolantul univers blecherian, dar, această lume, totodată, exprimă adevarata față a ceea ce ne înconjoară. Starea thanatică este dată de boala ce se extinde până la cel mai ascuns colț din lăuntrul uman, trecând și până peste granițele realului, de mirosurile ce au puterea de a declanșa revelații sau amintiri și de analiza directă a autorului care a avut parte de o existență dramatică. Trăgând o linie la toate acestea, Max Blecher a creat o operă în care „nu știi ce să admiri mai întâi: imaginația de detaliu, cu acea minunată pactizare a concretului sau exasperanta luciditate a unui baudelairian, realizat într-o estetică de cel mai autentic conținut artistic”.

II.3. Punți de acces literare

II.3.1.

În subcapitolele precedente am discutat despre semnificația termenilor de bacovianism și blecherianism, pentru ca în acestă parte să putem să le reluam și să stabilim asemănările dintre cele două tipuri de literatură, chiar dacă una aparține genului liric și alta a celui epic.

Frați întru suferință. Deși au o diferență de două zeci și opt de ani între ei, Max Blecher se asemănă nu numai la operă cu George Bacovia, lucruri care vor fi urmărite mai jos, ci și la viață. Ambii au suferit din cauza bolilor, una de ordin nervos și renal, iar altul din cauza tuberculozei osoase, fapt ce le-a oferit o altă perspectivă asupra lumii și le-au exploatat în așa manieră încăt să creeze opere literare de valoare pentru cultura românească.

Pasiuni comune. Până și pasiunile erau similare; amândurora le placea să schițeze pe lângă ceea ce scriau și pe deasupra să cânte la un instrument muzical, Bacovia prefera vioara, iar Blecher vioara și acordeonul. Pe lângă acestea se mai adaugă și plăcerea contemplării a ceea ce îi înconjoară, astfel au ajuns la performanța de a transpune totul pentru a analiza limitele umane.

Tematica. Atât Bacovia, cât și Blecher în operele lor au atins tema condiției umane, în maniere diferite și stiluri diferite, dar cu trăsături asemănătoare, în ciuda faptului că cei doi nu au avut tangențe, cu excepția uneia, și anume că Max Blecher a tradus câteva din poeziile lui Bacovia în franceză, dar acestea au fost publicate în postumitatea primului scriitor, așadar nu a avut impact asupra scrierilor sale, și totuși operele au câteva puncte comune.

Caracteristici. Ambele tipuri de literatură au fundamentul pe percepția lumii înconjurătoare, atât Max Blecher, cât și George Bacovia se folosesc de sensibilitatea lor pentru a crea opere menite să deschidă ochii cititorului în privința condiției tragice și a efemerițății sale. Acestea se evidențiează prin imaginile construite din sentimentul singurătății, prin thanatic, ironie, simbolistică, mirosuri, boală și spațiu. Toate acestea contribuie la zugrăvirea de tablouri, prin puterea cuvântului, menite să descrie și să analizeze, prin propriul exemplu, omul. Ambii scriitori se folosesc drept cobai pentru a transmite mesajul pe care îl doresc pentru cititori. Persoana întâi folosită, oferă operelor un ton de confesie, apropiindu-l pe cititor de universul literar construit cu atâta pedanterie.

II.3.2 Frica de

George Bacovia este cunoscut datorită curentului literar al simbolismului, iar Max Blecher pentru cel al suprarealismului, totuși, ambii pe lângă acestea, abordează și altele precum: existențialismul, expresionismul sau teatrul absurdului. Existențialismul este caracterizat de concepte ca de pildă: inutilitatea ființei umane, fraglitatea acesteia și sentimentul morții, importanța trăirilor sufletești, nu numai a celor raționale, alienarea mintală, singurătatea și neantul, pe scurt, se pune accentul pe individ și pe subiectivitate. În operele celor doi scriitori se cunosc influențele existențialiste; amândoi scot în relief condiția tragică a omului, a fragilității accestuia și a persuasiunii morții la fiecare pas făcut. Pentru a îndeplini aceste caracteristici, ambii creează tablouri dezolante folosind atât fenomele meteo sau elementele naturii cât și interioritatea spirituală și mentală a omului. Bacovia, prin puterea de contemplare a celor ce se petrec în jurul său, de la fenomenele naturale până la sentimentele ce se strâng, reușește să exprime anxietatea, spleen-ul față de activitățile cotidiene și față de existența omului. Acesta din urmă, este redat prin prisma eului liric, care se luptă cu singurătatea, cu moartea și cu vidul care amenință să înghită tot. Max Blecher, la fel ca și Bacovia, se folosește tot de atitudinea de meditație, de contemplare sau de observare pentru a reda condiția umană. Acesta, pe lângă tonul confesiv, de persoana întâi a vocii naratoriale, folosește și funcția de personaj pentru a evidenția tragismul uman. Precum Bacovia, utilizează elementele naturii, dar nu numai pe cele de ordin meteorologic, ci și pe cele care țin de organismul uman pentru a reliefa direct fragilitatea acestuia. Aceste lucruri, din partea ambilor scriitori, sunt menite pentru a sublinia că efemeritatea este un lucru obișnuit, dar angoasa provocată de acest sentiment contribuie la dramatismul operelor, iar alienarea își croiește drum spre viețile trecătoare. Atât la Bacovia cât și la Blecher, singuratatea capată valențe negative. Aceasta amenință cu dispariția, este precum un avertisment înaintea vidului care este menit să înghită totul. Neantul joacă un rol important în operele celor doi scriitori, întrucât totul provine din nonexistență și se întoarce tot în acest spațiu; acest lucru este chiar specificat de către autorul Vizuinei luminate, care prin întuneric se referă la neant și că „viețile omenești din întuneric vin și în întuneric se răspândesc”, iar Bacovia se axează mai mult pe disoluția ființei umane în acest necunoscut. Așadar, din aceste concepții existențialiste, invidualitatea este supusă unei disecții atât la nivel fizic,ce provine mai mult din partea lui Max Blecher, cât și la nivel spiritual, care este reprezentanta operei bacoviene. Cert este că prin alăturarea celor doi scriitori se creează un întreg al ființei umane, unde totul este analizat și damnat în același timp, dar oferă cititorul imaginea propriului sfârșit și a propriei ființe.

Expresionismul este construit din încercările scriitorilor de a reda perspectiva lor din ceea ce înteleg ei din realitate, cu scopul de a transmite anumite stări de spirit celor ce citesc. Max Blecher și George Bacovia, se folosesc și de acest curent literar, prin maniere diferite, dar cu aceași finalitate. Opera blecheriană se folosește de irealitate pentru a contura acest curent. Granița dintre real și imaginar este firavă, astfel se creează o balanță ale cărei talere încearcă să păstreze un echilibru, amestecând cele două tipuri de existență de parcă ar constitui lumea „reală”; această escapadă în lumea nou construită este propice și pentru dedublarea autorului ce încearcă să fugă de existența tragică, dar nu scapă de soarta hărăzită. De tragismul ființei omenești este imposibil să te eliberezi sau să îl schimbi. Folosirea directă a bolii de care suferă, a efectelor pe care le are asupra corpului uman, dar și cicatricile pe care le lasă pe sufletul acestuia reprezintă startul irealității blecheriene, unde realitatea capată un sens și o lecție de viață. Delirul oniric este folosit și de Bacovia, dar acesta transpune trăirile sufletești prin meteopatie și de asemenea universul liric, deși are ca bază realitatea, tot cade, treptat, în vis, sau mai degrabă, în coșmar. Astfel, cei doi scriitori se folosesc și de curentul expresionist în operele lor, cu scopul de a accentua interioritatea umană și de a exprima adevarat față a ceea ce ne înconjoară.

Elemente ale teatrului absurd sunt ușor de descoperit în lirica bacoviană. Repetiția este foarte des folosită, de pildă, în poezia Rar, repetiția contribuie la accentuarea unor obsesii și la sugestia timpului ce trece, și o altă caracteristică o constituie trăsăturile existențialiste care cer lămuriri cu privire la condiția umană; omul este prins în rutină și este controlat de mai multe forțe astfel se formează un portret tragic al umanității. Și Blecher folosește aceste trăsături, deși sunt puțin mai vizibile decât ca în opera bacoviană. Primul element absurd îl constituie rutina la care personajele sunt supuse, inclusiv naratorul: coborârea la masă, pansatul, plimbările și evadarea în vis sunt activitățile ce se repet în opera blecheriană. Al doilea element este reprezentat de repetiție; nu este des întălnită și nici atât de evidentă precum o utilizează Bacovia; de pildă în Vizuina luminată: „Era ca un punct într-o frază, priveam, priveam în vale, pe stradă, brazii, apoi reveneam la piatră, punct și tot așa de la capăt”. Fraza citată descrie începutul unei obsesii, față de piatra respectivă, de care naratorul are impresia că prin atingerea acesteia se va vindeca, sau, un alt exemplu, îl constituie sfârșitul romanului Întâmplări în irealitatea imediată: „Întotdeauna a fost așa, întotdeauna, întotdeauna.”. Această continuitate se referă la granița dintre realitate și irealitate, unde naratorul dorește să fie trezit din prima lume, nu din cea din urmă, pentru că realul este prea copleșitor, astfel repetiția adverbului devine o preocupare psihică dureroasă și obsedantă. Iar al treilea element, dar nu cel din urmă, este reprezentat de imaginile tragice folosite în trilogia blecheriană, menite să contureze drama ființei omenești. Așadar și elemente din teatrul absurd sunt un alt punct comun între Blecher și Bacovia.

Simbolismul este un alt curent literar care face parte din operele celor doi scriitori. Ambii folosesc termeni, dar cu alt sens oferit de puterea sugestiei și ,de asemenea, teme și motive specifice curentului simbolist, precum: anxietatea, spleen-ul, natura ca stare de spirit, disoluția materiei, iubirea agasantă, singurătatea, thanaticul, apa și olfactivul. Fenomenele meteo, după cum am învățat de la Bacovia, au puterea de a exprima stările sufletești, de a le descrie și, totodată, de a le analiza. La Blecher, fenomenele meteo, sunt descriptive atât pentru stările de spirit, cât și pentru a arăta frumusețea naturii. Ploaia este punctul comun al celor doi, ea poate sugera renaștere sau purificare și în acelați timp distrugere. La Bacovia, trăirile parcă iau vibrațiile ploii, totul devenind monoton și sufocant, parcă ploaia amenință cu disoluția, nu cu regenerarea, iar la Blecher, ploaia transmite aceleași energii, dar de data aceasta ea are mai mult conotații pozitive decât negative, ce reprezintă purificarea, dar dacă se face o analogie cu oceanul, ar putea sugera, precum la Bacovia, disoluția. Altă asemănare de origine simbolistică o reprezintă singurătatea. Atât la Blecher cât și la Bacovia, izolarea este de două tipuri: una dorită și o alta menită să dea o stare de angoasă. Singurătatea este acceptată în momentul când naratorul sau eul liric au nevoie de spațiu pentru a medita asupra unor lucruri sau stari, iar când izolarea amenință este din cauză lucrurilor din jurul acestora care le compromite liniștea și le oferă starea de angoasă. Datorită schimbărilor de spirit atât de brusc și mediul înconjurător capătă altă înfățișare; treptat totul se schimbă într-o atmosferă funebră, atât în liric, cât și în epic. Starea thanatică pare a fi primordială în operele lui Bacovia și Max Blecher, pentru că amândoi încearcă să o surpindă cât mai bine. Efemeritatea și fragilitatea umană sunt evidențiate și transpuse în imagini tragice și închise. Astfel imaginarul artistic combină elementele simbolistice pentru a reda stratul de profunzime a operelor.

Și de suprarealism se poate discuta în ambele opere. Ambii scriitori se folosesc de oniric, de vis, sau de delir pentru a scăpa de constrangerile conștiinței. La Blecher majoritatea firului epic este petrecut în irealitate, iar granița dintre acesta și real este trecută de fiecare dată într-o subtilitate desăvârșită. La Bacovia, același lucru se petrece; imaginația se imbină cu realul. Astfel, amândoi au o libertate de exprimare și arată „adevărata funcție a gândului. Gând dictat în absența oricărui control dictat de rațiune, și în afara tuturor preocupărilor morale și estetice.”.

Toate aceste curente literare se îmbină pentru a crea „realitatea” din aceste două tipuri de scrieri, pentru că Max Blecher și George Bacovia au încercat să arate existența obiectivă prin prisma imaginarului lor. Rezultatul acestora a fost unul spectaculos, pentru că despre poezia bacoviană criticii declară că o văd ca pe un nou gen literar, iar romanele lui Blecher au fost îndelung discutate pentru a le stabili o aparținere la o specie, dar Geo Bogza preferă ca romanele blecheriene să rămână simple cărți „de esențe filtrate îndelung, un material pur, neaservit nici unei rețete” unde s-a lucrat „în fiecare capitol cu tehnica pe care o cerea ritmul lui lăuntric.”. Doi oameni diferiți, totuși asemănători mai ales în operele care au rămas ca mărturie a trecerii lor. Au trecut peste limita condiției umane și au exploatat-o , iar la final le-a rămas doar pentru a o dezvălui, astfel cei doi scriitori au cel mai bun aliat pentru crearea acestu tip de literatură, și anume experianța de viață.

Capitolul III

Disecție literară

În capitolul precedent s-au stabilit caracteristicile fiecărei opere ale scriitorilor Max Blecher și George Bacovia, respectiv ale blecheriasnismului și bacovianismului. Prin definirea acestor termeni s-au determinat și asemănările dintre cele două tipuri de scriere, pentru ca analiza literară pe text, care va urma în cursul acestui capitol, să fie înțeleasă mai ușor. Dar, mai întâi, revenim la ideea principală a acestei lucrări, anume că Max Blecher are aceeași „maladie” la nivel literar pe care George Bacovia o posedă. Datorită asemănărilor dintre cele două tipuri de scrieri, se poate afima faptul că cel mai bun continuator al bacovianismului putea să fie Blecher, din păcate viața sa nu a durat mai mult de douăzeci și nouă de ani pentru a dovedi acest lucru. Însă acest motiv nu este o piedică pentru a stabili semnele suferinței bacoviene în literatura lui Blecher.

Amalgamul de curente literare, de motive, de teme și puterea de a analiza ceea ce se vede și ce se percepe, sentimentele de angoasă, spleen și imaginile tragice încadrate într-o ramă lugrubră sunt tipice liricii bacoviene, unde sentimente profunde se pot redescoperi și într-o poezie de două strofe, atât de sugestivă poate fi imaginea creată de George Bacovia. Dar, toate acestea se regăsesc și în proza blecheriană, însă într-o formă mult mai amplă și organică. Singurătatea și efectele sale, vidul sau întunericul, care pune în primejdie nu numai ființa umană, ci și totul din universul literar, mirosurile puternice, delirul și alte trăsături sunt abordate de ambii scriitori, dar dacă sunt alăturați, Blecher ar putea cu ușurință să continue opera bacoviană, și chiar să îi ofere o formă mai amplă cu ajutorul paragrafelor din romanele sale.

Îmi propun ca din fiecare roman blecherian se vor extrage câteva paragrafe, iar concomitent cu acestea li se vor adauga câte o poezie bacoviană pentru a urmări elementele expuse mai sus, adăugându-se sentimentul de solitudine si efectele pe care le provoacă și conceptele de dragoste.

Dacă romanele blecheriene abundă în descrieri, poeziile bacoviene sunt precum niște simple idei alăturate, astfel, datorită asemanărilor dintre scrieri, se poate vorbi despre o continuitate a ideii lirismului bacovian cu ajutorul prozei lui Blecher, dar trebuie să se țină cont și de faptul că, deși sunt destul de asemănătoare manierele, operele „suferă” de unicitatea viziunii artistice a fiecărui autor. Așadar, se vor găsi și anumite diferențe între cei doi scriitori, iar astfel de lucruri se vor urmări spre finalul acestui capitol; până atunci, surprinderea, asemănarea și analizarea vor avea cea mai mare pondere.

III.1. Întâmplări în irealitatea imediată

Primul roman al lui Max Blecher a fost inițial intitulat Exerciții în irealitatea imediată și nu întâmplător, pentru că naratorul reușește să răstoarne perspectivele realității în așa fel încât să descopere o altă față a acesteia și, totodată, să evadeze într-o nouă dimensiune pentru a încerca să se distanțeze de drama în care este obligat să trăiască. Astfel, prin irealitate se poate abandona imaginarului și lucrurile iau o alta întorsătură. Concomitent cu ficțiunea literară se conturează și conceptul pe care Max Blecher l-a urmat și anume că metarealitatea nu face mai mult decât să ajute la afișarea efemerității omului.

Firul epic al romanului este început de un vers din P.B Shelly ce ilustrează motto-ul romanului. Acesta, de asemenea, reprezintă cheia a ceea ce urmează în roman; astfel, tema este anunțață încă din motto-ul romanului. I pant, I sink, I tremble, I expire… acesta este deviza pe care autorul Întâmplărilor o folosește în începerea romanului. Traducerea în română a versului ar fi următoarea: „Gâfâi, mă prăbușesc, tremur, mă sfârșesc”. Toate aceste stări sunt întâlnite și aprofundate pe parcursul narațiunii; autorul romanului își are coordonatele bine stabilite în ceea ce urmează să facă și anume să examineze „labirintul sufletesc” pentru a „extrage esențe și noțiuni din haosul lăuntrului omenesc.”. Altă avanpremieră a ceea ce urmează a fi analizat pe parcursul romanului o reprezintă primul paragraf, unde se face un rezumat a ceea ce va urma. Apariția dedublării este insinuată încă din aceste prime rânduri, astfel cititorul este avertizat de traversările între conștient și inconștient sau real și imaginar. Inconștientul este primordial în firul epic pentru că „în subteranele spiritului inconștient dormitează tot ce este inavuabil sufletului conștient ulterior diferențiat”. Această tranziție este propice pentru a observa, analiza și diseca efectele pe care le oferă interiorității umane.

Max Blecher, pe lângă elementele expuse mai sus, atinge și alte componente, dar vor fi discutate într-o paralelistică cu lirica bacoviană. Astfel, în continuare vom analiza anumite paragrafe din Întâmplări în irealitatea imediată concomitent cu o poezie bacoviană ce se aseamană în esență, teme, motive și simboluri.

Se va porni cu un fragment extras de la începutul acestui roman, unde sunt discutate elemente precum dedublarea, obiectele din cameră și elementul acvatic. Acestea vor fi comentate în paralel cu poezia Singur scrisă de George Bacovia, unde aceleași motive sunt reluate:

Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identității mele de departe ca și cum aș fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest personagiu abstract și persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forțe egale. În clipa următoare identitatea mea se regăsește, ca în acele vederi stereoscopice unde cele două imagini se separă uneori din eroare și numai când operatorul le pune la punct, suprapunându-le, dau deodată iluzia reliefului. Odaia îmi apare atunci de o prospețime ce n-a avut-o mai înainte. Ea revine la consistența ei anterioară iar obiectele din ea se depun la locurile lor, așa cum într-o sticlă cu apă un bulgăr de pământ sfărâmat, se așează în straturi de elemente diferite, bine definite și de culori variate. Elementele odăii se stratifică în propriul lor contur și în coloritul vechii amintiri ce o am despre ele. Senzația de depărtare și singurătate în momentele când persoana mea cotidiană s-a dizolvat în inconsistență, e diferită de orice alte senzații. Când durează mai mult, ea devine o frică, o spaimă de a nu mă putea regăsi niciodată, în depărtare, persistă din mine o o siluetă nesigură, înconjurată de o mare luminozitate așa cum apar unele obiecte în ceață.

Odaia mea mă înspăimântă

Cu brâie negre zugrăvită –

Prin noapte, toamna despletită

În mii de fluiere cântă.

– Odaie, plină de mistere,

În pacea ta e nebunie;

Dorm umbre negre prin unghere;

Pe masă arde o făclie.

– Odaie, plină de ecouri,

Când plânsu-ncepe să mă prindă,

Stau triste negrele tablouri –

Făclia tremură-n oglindă.

Odaia mea mă înspăimântă…

Aici n-ar sta nici o iubită, –

Prin noapte, toamna despletită

În mii de fluiere cântă.

(Singur)

În paragraful citat se conturează tema de bază a primului său roman, unde dedublarea este primordială în analiza sufletească pe care o abordează nu numai aici, ci în toate romanele sale.

De la primele fraze ești prins „într-un peisaj sufletesc pe care îl simți pentru întâia oară adus la lumină”. Modul în care transpune simplul fapt al fixării privirii într-o viziune artistică și de a-l transforma într-o primă etapă a dedublării este de-a dreptul extraordinar. Așa se întâmplă și în poezia lui Bacovia. Dedublarea există la nivelul liric, dar este subtil folosită; de exemplu, în versul „În pacea ta e nebunie” sugerează că odaia în consistență din liniștea nopții ascunde un haos ce poate fi descoperit prin contemplare și prin evadarea în imaginar. Așadar, poetul și prozatorul oscilează între empiric și creator. Cele două stări, de empirism și creativitate, nu numai că fac referință la ambele fețe ale scriitorilor, dar sunt „întotdeauna complementare, niciodată în clivaj total”.

Cel mai interesant lucru din compararea acestor două tipuri de scrieri este faptul că se complementează una pe cealaltă. Bacovia „oferă” ideea, iar Blecher o extinde prin descrieri ample. Odaia „plină de mistere” și ”plină de ecouri” este explicată în paragraful din Întâmplări în irealitatea imediată, unde efectele sunt resimțite din cauza misticismului camerei care provoacă teamă, dar această angoasă este dată mai mult de probabilitatea de neputință a întoarcerii în real, ca totul să fie înghițit de necunoscut, inclusiv a persoanelor din încăpere amenințate de „dizolvare în inconsistență”. Așadar camera este menită să înspăimânte în timpul acesta de fixare a privirii într-un anumit punct și de a face o cale de acces spre imaginar, unde totul este posibil, inclusiv a umbrelor ce sunt prezente în ambele paragrafe. Silueta nesigură și umbrele negre din unghere sunt, probabil, dublurile imaginare ale celor doi scriitori. Ambii termeni sunt considerați imagini ale sufletului, dar ambii au o altă referință. Conform Dicționarului de motive și simboluri literare, umbra sugerează moarte sau „imaginea lucrurilor trecătoare, ireale și schimbătoare”, iar pe de altă parte „prin permeabilitatea absolută a trupului în fața luminii determinată de purificare sau de ieșirea în afara limitelor existenței corporale, aceasta fiind condiția Nemuritorilor”. Astfel, umbra reprezintă a două persoană a fiecărui scriitor. Pentru Blecher reprezintă, după cum este spus mai sus, o ieșire de scurtă durată din propria ființă, dar cu scopul de a se purifica în lumină de organicitatea în care este supus să existe, pe când la Bacovia umbra este la plural, întrucât se poate vorbi de mai multe duplicări, reflecții ale fiecărei personalități de sorginte negativă ce zace în lăuntrul eului liric dar temătoare de lumină, pentru că aceasta le poate dispersa, ajungându-se la purificarea eului. Astfel cea din urmă caracteristică a umbrei din dicționar se aplică fragmentului din Întâmplări în irealitatea imediată, pentru că umbra este înconjurată de lumină, aceasta devenind vagă dar prezentă și, totodată, purificată; iar prima definire este valabilă pentru poezia bacoviană citată. Dubla atribuire a culorii negru din „umbre negre” sugerează profunzimea substanței acesteia și prin odihna lor în colțurile camerei sugerează o oarecare temere față de sursa de lumină.

Obiectele din camera eului și a prozatorului „se stratifică în propriul lor contur”, prin urmare multitudinea de obiecte stratificate au diferite semnificații; la Blecher amenință cu supra-aglomerarea și are ca efect sufocarea, pe când la Bacovia obiectele capată profunzime și devin amenințătoare, „negrele tablouri”, prin simplul fapt că pot sugera uși pentru întunericul ce inundă încăperea.

Alt element comun între cele două scrieri citate o reprezintă simbolul apei. În paragraf și în poezie apa este amestecată cu alte corpuri, adică nu este în formă pură. Lacrima este ca o apă sărată dar cu referințe de deznădejde și de durere, ceea ce este clar în poezia Singur: această disperare este cauzată de către încăperea care amenință să dispară în întuneric. La Blecher apa amestecată cu țărână are simbolistica îndreptată spre „dorință pământească” . Aceste aspirații spre care autorul Întâmplărilor în irealitatea imediată tinde „se așează în straturi de elemente diferite, bine definite și de culori variate„ precum pământul peste care trec mii de ani pentru a se depune un nou strat de glie peste cel vechi. Dacă facem o analogie cu aceste dorințe, care se așează una peste alta, înseamnă ca nu au putut fi îndeplinite, astfel se poate lega de sentimentul de deznădejde, precum la Bacovia, numai că la cel din urmă exprimarea este mult mai directă decât cea a lui Blecher, unde totul este analizat până la cel mai mic element, încât deznădejdea este mai puțin vizibilă.

Acestea sunt elementele comune dintre poezie și paragraful citat: alunecarea în imaginar și efectele pe care le produce, camera și obiectele din aceasta, umbra și apa. Sunt punctele comune găsite între scrierile citate ale celor doi scriitori, fapt ce dovedește continuitatea dintre literatura lor.

În continuare vom analiza în același mod alte pasaje din Întâmplări în irealitatea imediată concomitent cu o poezie a lui Bacovia. Paragraful ales conține descrierea unui panopticum, dar nu este vorba de unul obișnuit, pentru că prin sensibilitatea exacerbată și prin viziunea artistică, Max Blecher realizează un adevărat univers, de fapt este o dublură a orașului cu tot felul de tipuri umane. Același lucru este de găsit și în poezia Panoramă a lui George Bacovia, unde „muzeul pustiu” și figurile de ceară sunt reprezentantele urbei. Astfel, la cei doi scriitori conturează un „oraș mic simbolist” unde nimic nu se întâmplă. „În acest mediu existența se consumă lent, obscur, într-o apăsătoare plictiseală”, de aceea eul și naratorul se simt singuri și izolați în acest nou oraș. Viziunea artistică de a compara un panopticum cu o urbe „reflectă în primul rând o experiență reală”. Aceleași stări erau de găsit în rândul oamenilor de din-naintea Primului Război Mondial, unde orașele erau murdare și înnoroiate, iar melancolia, tristețea și evenimentele cotidiene formau din oameni figurine din ceară (adică fețele oamenilor absobiți de activitățile cotidiene emană boală și letargie). Aceste lucruri vor fi urmărite în comparația dintre textul citat din Blecher și poezia Panoramă a lui George Bacovia.

Impresia generală și elementară de spectacular devenea o adevărată teroare îndată ce intram într-un panopticum cu figuri de ceară. Era o spaimă amestecată cu un inel de vagă plăcere și oarecum, cu senzația aceea bizară pe care o avem fiecare câteodată de a mai fi trăit cândva într-un anumit decor. Cred că dacă ar naște vreodată în mine instinctul unui scop în viață și dacă această pornire ar trebui să fie legată de ceva ce într-adevăr este profund, esențial și iremediabil în mine, atunci corpul meu ar trebui să devie o statuie de ceară într-un panopticum și viața mea o simplă și nesfârșită contemplație a vitrinelor din panoramă. […] În panopticum, și numai acolo, nu exista nici o contradicție între ceea ce făceam și ceea ce se întâmpla. Personagiile de ceară erau singurul lucru autentic din lume; ele singure falsificau viața în mod ostentativ, făcând parte, prin imobilitatea lor stranie și artificială din aerul adevărat al lumii. Uniforma ciuruită de gloanțe și pătată de sânge a vreunui arhiduce austriac, cu figura galbenă și tristă, era infinit mai tragică decât orice moarte adevărată, într-o ladă de cristal zăcea o femeie îmbrăcată în dantele negre, cu fața lucioasă și palidă. Un trandafir uluitor de roșu stătea fixat între sâni, iar peruca blondă la marginea frunții începea să se dezlipească, în timp ce în nări palpita culoarea roză a fardului și ochii albaștri, limpezi ca sticla, mă priveau imobili. Era imposibil ca femeia de ceară să n-aibă o semnificație adâncă și turburătoare pe care nimeni n-o știa. Cu cât o contemplam mai mult cu atât înțelesul ei părea că se face mai limpede, persistând vag undeva în mine ca un cuvânt de care aș fi vrut să-mi amintesc și din care nu sesizam decât un ritm îndepărtat.

Naratorul Întâmplărilor în irealitatea imediată, în paragraful citat mai sus, regăsește „într-o manieră concentrată, toate locurile comune ce formează însăși esența lumii”, iar această revelație ia contur prin starea de deja-vu pe care o manifestă la intrarea în panopticum. Conform dicționarului starea de deja-vu este definită ca fiind o impresie intensă, în fața unei situații prezente care fost trăită în trecut; aceeași intensitate o prezintă și naratorul pentru că panopticumul este de fapt reprezentarea orașului în care acesta își petrece vremea, iar figurile de ceară sunt doar reflecții ale locuitorilor urbei. Teroarea manifestată la pătrunderea în acest tip de muzeu este datorită impactului cu realul din această incintă. Exactitatea reproducerii fiecărei trăsături a figurinelor de ceară este sfâșietoare, pentru că și omul, inclusiv naratorul, pot fi asemuiți cu acest obiect. Se conturează ideea că organismul uman nu este decât un lucru care poate fi ușor de înlocuit; ce rămâne important este sufletul, care are posibilitatea să fie liber și unic. Dar multitudinea de detalii și obiecte este copleșitoare, și dacă e să adăugăm și muzeul care are o construcție circulară atmosfera devine agasantă și producătoare de anxietate pentru ambii scriitori. Eul liric bacovian are aceleași impresii puternice precum naratorul blecherian. Figurile de ceară sunt umanizate prin substantivul „corpurile”, ce indică asemănarea cu un om urât și îmbolnăvit din cauza letargiei emanată de oraș, iar panopticumul are aceeași simbolistică ca la Blecher; este o reprezentarea a urbei.

După cum se afirma mai sus, circularitatea panopticului este cauzatoare de anxietate, iar aceasta, este mai vizibilă la eul liric decât la naratorul blecherian. Acesta este îngrozit atât de figurile de ceară, cât și de spațiul închis care copleșește ființa eului ce cauzează panica și spaima, ambele tipice liricii bacoviene. Astfel, eul liric reprezintă o mai mare temere față de acest spațiu în comparație cu naratorul blecherian. Cel din urmă compensează spaima prin contemplarea obiectelor din jur și acordă atenție celor care au „rolul de a circumscrie taina eternului feminin”. Aceleași interes este conturat și în poezia lui Bacovia „ […] prințese/ Oftau în dantele, mecanic.”. Impresionant este faptul că ambii scriitori descriu imaginea unei figuri feminine din ceară ce este întinsă într-o „raclă”, respectiv „ladă” din sticlă, îmbrăcată în dantelă. În spatele acestei imagini se ascund „semnificații tulburătoare, pe care nimeni nu le înțelege.”

Prin astfel de elemente, încă o dată se verifică asemănarea dintre cei doi scriitori. Panopticul este propagarea în real a orașului, iar elementele care abundă din interioritatea muzeului reprezintă materialitatea din lumea reală care amenință să acapareze ființa umană.

III.2. Inimi cicatrizate

Al doilea roman al lui Max Blecher este intitulat Inimi cicatrizate, care totodată este o continuare al Întâmplărilor în irealitatea imediată, cel puțin așa afirma Max Blecher în corespondența cu Geo Bogza; și cititorul poate face o legătură între cele două romane, întru-cât naratorul Întâmplărilor poate fi identificat cu Emanuel, personajul Inimilor cicatrizate și în același timp acesta este un alter ego al scriitorului însuși, Max Blecher.

Câțiva colegi scriitori, precum Mihail Gresian sau Tiberiu Iliescu, consideră romanul Inimi cicatrizate un jurnal, datorită elementelor autobiografice ce se regăsesc de-a lungul firului narativ, dar desigur, cartea este scrisă din perspectivă artistică. „Spiritul acestui roman este acela al unei terori de putrefiere” adică efemeritatea umană este mult scoasă la lumină și nu numai aceasta, ci și condiția tragică a existenței umane. „Max Blecher a vrut să facă un roman cu moarte. A reușit să realizeze câteva foi […]. Dar foile acestea valorează cât o viață de zdruncin urmărită atent, îngrijat, ca un crepuscul”.

Se poate înțelege că personajele din Inimi cicatrizate sunt regăsite în viața de zi cu zi, nu numai în sanatoriile de la Berck sau din altă parte. Tipurile de oameni deși, sunt bolnave își trăiesc viața precum un „om normal”, dar această normalitatea este de discutat; și de aici reiese frumusețea romanului: deși toți suntem „normali”, boala nu ocolește pe nimeni, pentru că organismul uman este firav și trecător. Astfel romanul nu este adresat numai bolnavilor, ci tuturor, deoarece această carte ar putea fi un avertisment asupra tragitității condiției umane, și

nu numai un jurnal de sanatoriu îmbinat cu elemente artistice. „Cine crede că Inimi cicatrizate este romanul unui sanatoriu n-a înțeles nimic din această admirabilă carte.”

Maladivitatea este dusă la cote maxime în acest roman, dar nu este vorba numai de boală la nivel fizic, ci și cea la nivel spiritual. Durerile și rănile făcute în ambele fețe ce construiesc ființa umană nu fac altceva decât să se cicatrizeze cu timpul, reconstruind astfel un alt om din țesuturi incapabile să mai simtă ceva, iar din această nouă stare sunt oferite două posibilități în viață: ori se continuă existența în această nouă stare, ori viața ia sfârșit.

Totodată, în acest roman este discutată singurătatea, deși are epicitate, iar întâlnirile și discuțiile între personaje sunt existente. „Inimi cicatrizate este într-adevăr o carte de singurătate. Trec prin ea numeroși eroi, foarte diverse personaje, o sumă de figuri pitorești […] și totuși în urma lor rămâne un implacabil sentiment de singurătate. Toate aceste voci sunt insuficiente pentru a acoperi suferința de a fi singur, fără salvare singur, fără sfărșit singur.”

Așadar, în paralelel cu poezia bacoviană se vor urmări, în special, două elemente: maladivitatea și singurătatea. Atât Blecher, cât și Bacovia au reușit să se ferească de singurătate prin literatură, iar acest fapt se concretizează foarte mult în scrierile lor. În universurile lor literare unde pustiul sau vidul amenință, cuvintele rămân ultima salvare pentru existența lor. Astfel de elemente se vor urmări în compararea celor doi.

Datorită amestecului firului narativ cu intervenții ale altor personaje textele citate vor fi alcătuite din mai multe fragmente, astfel încât să se înțeleagă mai bine comparația cu poezia bacoviană. În consecință următorul text este compus din mai multe paragrafe citate din romanul Inimi cicatrizate, care va urmări ideea unei încăperi dezolante, iar singurătatea se instalează rapind în acest spațiu.

[…] Emanuel, rămas singur, avu o scurtă ezitare. Se găsea acum în fața unei vieți necunoscute și teribile. Ce trebuia să facă? Ce i se va întâmpla? Există momente simple în realitate, clipe banale de singurătate, oriunde, pe stradă, când deodată aerul lumii se schimbă și capătă brusc o nouă semnificație, mai grea și mai obositoare. 15 […]

[…]Emanuel se regăsi singur în odaia lui și ziua îi apăru mai goală… mai dezolantă… în piept i se scobise un vid atroce, ca o nevoie adâncă de respirație, ori de plânset. 21[…]

Textele citate despre singurătate sunt doar cateva extrase din multitudinea ce acaparează firul narativ al romanului. Poezia aleasă, Singurătate eu nu te-am voit, exprimă clar efectele pe care le are solitudinea asupra ființei umane. Singurătatea este menită să țină în prizonierat pe oricine, inclusiv gândurile ce se cer a fi impărtășite, dar efectul de nihilism al singurătății este prea puternic: Singurătate/ Ochiul tău/ Privește înghețat/ În ochiul gândului/ Neîmpărtășit…Astfel primul efect al acesteia este tăcerea. Același efect de „supremă povară existențială” este regăsit și în paragrafele blecheriene citate mai sus, când atmosfera calmă a singurătății este răsturnată brusc de spaima și neliniștea pe care o provoacă tot aceasta. De aceea despre Emanuel se poate spune că este „un singuratec care fuge de singurătate dar revine la ea printr-o mișcare de pendul, care îl face când s-o dedeste, când s-o iubească.” Sentimentul de ură față de solitudine este intens atunci când se află izolat de restul lumii, fără putința de a vorbi și totul devine compact ca într-o suferință; astfel, intervin întrebările retorice Ce trebuia să facă? Ce i se va întâmpla, care, adresate în fața singurătății, nu fac altceva decât să adâncească angoasa. Însuși eul liric bacovian, din atâtea lupte contra acesteia se lasă cuprins de pustietate, întrucât atmosfera devine mai grea și mai obositoare. Iar singurul lucru pe care cei doi, Emanuel și eul liric, îl mai au de făcut este să accepte această izolare menită să distrugă tot ce a mai ramas din ființa umană, și anume cuvântul. De aceea de multe ori în proza blecheriană monologul și starea de contemplare sunt des întâlnite, precum în lirica bacoviană, sunt singurele șanse rămase ca cei doi să nu fie absorbiți de pustietate și să dispară lent în inconsistența acesteia. Dar, deseori se lasă pradă singurătății, iar acest sentiment copleșitor le dau de ales între tânguire sau dispariție totală. Așadar asemenea cărți și poezii „se scriu dintr-o necesitate dramatică de eliberare. Ele sunt poate o încercare disperată de a ieși din singurătate. Este ceva de strigăt și de chemare, în accentul lor pasionat, în febrilitatea lor, în neliniștea lor și sunt anumite strigăte care nu se ridică decât o singură dată.”

Primul paragraf ales este legat de imaginea unui salon din romanul blecherian, care este asemănător cu cel din poezia Poem în oglindă a lui George Bacovia. Motivul oglinzii este prezent în ambele texte citate mai jos:

Sala zăcea pustie, tăcută și îmbâcsită de fum … Era o tăcere impresionantă în restaurant, ca după un cataclism… În jurul lui, pereții acoperiți de oglinzi mari cu rame bronzate, reflectau din compartiment în compartiment, aceeași sală vidă cu aerul din ce în ce mai șters și mai verzui, până ce în ultimele oglinzi îndepărtate, sala devenea apoasă ca acvariumul din salonașul doctorului.

Conform Dicționarului de motive și simboluri literare, oglinda are 3 valori: una de a fi o replică a realității cu scopul de a arăta esența celui care o privește, o alta reflectă un univers asemănător cu cel real, dar fără să fie la fel și cea de-a treia valoare, oglinda este un simbol al morții „în sensul că dincolo de viață începe o reflectare a vieții, în care sunt alte dimensiuni decât cele cunoscute”

În citatele de mai sus oglinda reflectă un univers paralel cu cel real: la Blecher se resfrânge în mai multe dimensiuni, iar pustiul din sală, în oglinzi, este treptat înlocuit de un vid mult mai pătrunzător și izolat, iar diminuarea sălii este cauzată tot de reflexia în oglinzile din acea încăpere, totul rezumându-se la un portret de acvariu, pe când la Bacovia spațiile naturale în oglindă își reflectă esența, prin asemănarea cu tablourile, pentru că la acest poet și cadrele naturale sunt condamnate la efemeritate, deoarece acestea sunt în concordanță cu trăirile intense ale eului liric. Așadar diferența este dată de lucrurile care sunt reflectate; la Bacovia este natura, iar la Blecher este încăperea unde se află, dar locul de pornire a acestor peregrinări rămâne salonul, iar instrumentul este oglinda. „Dublate de oglindă, peisajele și gesturile își pierd palpitul viu, transformându-se în răsfrângeri. Ele devin o suită de tablouri ce-și relevă doar atributele estetice.”, dar prin personificarea toamnei și a efectelor sale, natura devine ceva mai mult decât simple tablouri, sau duplicări ale realității pentru că toate acestea sunt capabile să arate oameni și acțiuni care urmează să aibă loc sau chiar esența eului, astfel eul liric bacovian, este prins în această oglindă grandioasă unde totul amenință să fie în derivă. Acestă stare de captivitate o are și personajul blecherian, pentru că el se găsește în prizonierat ca într-un acvariu prin refractarea oglinzilor; astfel, ambii scriitori sunt îngrădiți în lumea oglinzilor, o lume pe cât de adevărată, pe atât de înșelătoare.

Anotimpul toamna, de asemnea este realizat prin manieră bacoviană, întu-cât sunt prezente elemente naturale cu încărcătură lugrubă:

[…]Toamna își sfârșea zilele însorite și reci. Veștejeau ierburile prin grădini și claritatea obosită a după-amiezii foșnea calm prin copacii cu frunzele roșii și închircite. Străzile păreau abandonate… Emanuel își plimba privirile pe casele necunoscute, pe vilele cu obloanele trase, în orășelul acesta, pierdut undeva în lume sub un cer vaporos de toamnă. Pag 15[…]Toată ziua stătuse închis într-un salon, împreună cu alți bolnavi. Plouase tot timpul, o ploaie rece și mohorâtă cu rafale aspre de vânt ce arunca apa în ferești. In tot sanatoriul domnea o tăcere îngrozitoare de loc pustiu. 16 […]Cântecul însă în loc să-i anime și să-i trezească, îi înfundă mai rău în toropeală. Ploaia afară răpăia în geamuri, vântul șuiera cu lamentări intense și prelungite. Toată lumea rămase închisă în amețeală ca într-o adâncă preocupare interioară pe care o rumega în tăcere. 18[…]

Pentru a evidenția mai bine anotimpul preferat al acestor doi scriitori, și anume cel autumnal, sunt mai multe citate extrase. Toamna bacoviană este cunoscută pentru concordanța pe care o are cu sentimentele și trăirile eului liric, astfel ea devine într-un fel sau altul organică. „Asupra cadrului cosmic poetul proiectează sensibilitatea sa, printr-un puternic transfer emoțional” și cum eul liric este întotdeauna într-o criză existențială sau spleen, astfel toamna este cel mai potrivit anotimp pentru a da contur interiorității bacoviene. „Momentul cel mai pătrunzător din această poezie a toamnei este însă, fără îndoială, ploaia, ale cărei corespondențe simboliste sunt insistente și de prim ordin.”. Apa la Bacovia are referințe către dizolvare sau înec și către depresii și melancolie, ploaia nu are conotații care să vizeze fertilitatea și belșugul, din contră, ideea pe care o sugerează Bacovia este aceea că ploaia are menirea să sufoce semințele sau plantele, iar legătura cu sufletul eului bacovian este ușoară, pentru că semințele menite să germineze sunt reprezentantele speranțelor, dar care prin căderea continuă a ploii sunt înăbușite în adâncul sufletului eului liric, cauzând starea de angoasă. Aceeași stare o are și personajul blecherian, pentru că, din cauza vremii ploioase, personajul este condamnat la solitudine și la contemplarea naturii, care se desenează cu tușe din descrierile bacoviene. Dar ploaia blecheriană nu are același rol apăsător și amenințător: aceasta este diferența dintre cei doi scriitori. Blecher, datorită purtării ghipsului, nu suporta căldura, în schimb ploaia îi alina suferința, iar această recunoștință este observată în descrierile pluvioase. Într-adevăr, în paragrafele citate mai sus din Inimi cicatrizate, anotimpul respectiv preia din agitația și amenințarea bacoviană. Poate și la Blecher sentimentele sunt propagate în exterior și natura le preia: o ploaie rece și mohorâtă cu rafale aspre de vânt, încât sentimentele personajului au ajuns la o limită din cauza claustrării și singurătății la care este supus, astfel la nivel intrinsec el devine monoton și rigid și, totodată, conștient de incapabilitatea de a se opune forțelor naturale, încât el acceptă situația în care se află fără a se împotrivi. Dar acestea pot rămâne simple filozofii.

Cert este, că datorită vremii ploioase, singurătatea se instalează comod printre personaj și eul liric. Ambele universuri literare sunt mohorâte și pustiite din cauza acestei vremi: „Străzile păreau abandonate”, unde cândva erau aglomerate, acum plasează orașul în incertitudine, „pierdut undeva în lume” și lasă în urmă o „tăcere îngrozitoare de loc pustiu”. La Bacovia, acest oraș „gol” este dus până la superlativ, pentru că este comparat cu „întreg pământul” , care datorită acestei pustiiri „pare un mormânt”. Printre atâta singurătate, tăcerea este ca un fel de afluent al ei, pentru că și aceasta se acomodează ușor în viețile celor doi protagoniști. Apatia oamenilor și blocul de tăcere este spart de vânt; acesta din urmă posedă o simbolistică a dezechilibrului și a frâmântărilor sufletești. Pe lângă șuieratul vântului, zgomotul ploii este un alt element ce sparge tăcerea: „ploaia dă cuvânt”; este un alt lucru ce indică faptul că elementele naturii pot distruge ființa umană prin furia pe care o poate dezlănțui.

Pe lângă agitația tomnatică se alătură și cea iernatică: Ziua era sumbră, pustiită de vânt și de ploaie. Cădeau fulgi de zăpadă amestecați cu apă, formând un strat subțire de noroi în care parcă clipoceau toate lucrurile, tot aerul, toate vorbele rostite… Iarna la Berck aducea un vânt vijelios din nord cu ploi dezlănțuite ca niște cataracte deschise. Curgea adesea o moină cețoasă acoperind tot orașul cu murdărie. Câteodată cerul se făcea negru, de cărbune, apoi se lichefia în mase de nori spălăciți și cenușii ca o scursură de mlaștină deasupra caselor.

Acest pasaj citat parcă este rupt din scrierile bacoviene și nu este de contestat că această manifestare a sezonului alb este amenințătoare, în contextul în care are rol de pustiire și de anihilare sufletească . Toate acestea aduc aminte de poezia Moină a lui George Bacovia:

În poezia citată mai sus elementele toamnei și ale iernii sunt într-o continuă pendulare pentru a câștiga teritoriu, dar această luptă nu face mai mult decât să agaseze eul liric. Aceeași stare este preluată și de personajul blecherian, iar cel mai dezagreabil efect al războiului dintre anotimpuri îl constituie faptul că, la nivelul solului, totul își pierde echilibrul. Noroiul format inundă orașul de murdărie, iar moina nu face altceva decât să dea o stare de frig. Revenind la noroi, acesta ar putea face referire la materia primordială, ca un fel de renaștere, datorită infiltrării în tot orașul, dar de fapt este contrar acestei interpretări, pentru că apa este cea care este profanată de către pământ și conform Dicționarului de simboluri, acest noroi format din apă și din glie „va avea drept un proces involutiv, un început de degradare”. Noroiul, pe lângă acapararea lucrurilor materiale, atacă și „tot aerul, toate vorbele rostite”, astfel se face o referire la anihilarea atât aerului, cât și a comunicării, două lucruri importante pentru ființa umană pentru a exista. Aerul, în ambele texte citate, este invadat de o ceață, ce-l face greu de respirat și restul elementelor urbane își au contururile greu de descoperit, ceea ce dovedește că noroiul a fost premonitoriu, atât pentru cadrul natural, cât și pentru ființa umană, pentru că și aceasta este amenințată de vidul cețos ce acaparează totul, până și ultima șansă a omului de a exista în nimic, și anume, cuvântul.

Altă asemănare cu bacovianismul, o poate reprezenta râsul hidos, ce este cauzat de sentimentul copleșitor de singurătate, de asemenea, la rândul său determină apariția simptomelor de nebunie.

În textele citate diferența constă în cauzele ce au determinat apariția acestui gen de râs. La Blecher sunt activitățile cotidiene, pe când la Bacovia sunt elementele naturale, ceea ce nu-i de mirare, pentru că, așa cum s-a mai afirmat, Bacovia este în strânsă legătură cu meteorologia. Oricum, ambele cazuri sunt dăunătoare stării mentale a celor doi protagoniști, Emanuel și eul liric. Lucrurile îngrozitoare și degringolada produc o stare sufletească în care personajul nu își dă seama de acțiunile pe care le îndeplinește, în acest caz, este râsul, iar la Bacovia, eul liric este copleșit de forțele naturale și de „pustiul adânc”, iar reacția este aceeși ca al peronajului blecherian: râsul hidos este singura activitate de care mai este capabilă o ființă umană ca să facă față acestor „lucruri îngrozitoare”.

La citirea poeziei Ego a lui George Bacovia, toată atenția se îndreaptă către relația lui Emanuel cu Solange. Mai sus s-a discutat despre singurătatea la care Emanuel este expus, dar de asemenea, ca pe tot parcursul romanului, acesta pendulează între o singurătate acceptată și una care are rol de nihilism. Iar această iubire creează oportunitatea de a analiza o față a singurătății, și anume cea acceptată. După o perioadă de iubire grotească între cei doi îndrăgostiți, Emanuel își acceptă tot mai mult condiția de bolnav invalid, incapabil de a iubi și de a întreține relații intime cu persoana iubită. Această incompatibilitate, atât fizică, cât și sufletească, nu-l impinge pe acesta decât spre o nepăsare față de Solange. Același lucru este întâlnit și în poezia lui Bacovia. Singurătatea este acceptată, atunci când eul liric nu are compatibilitate cu societatea. Astfel mizantropia apare la ambii protagoniști atât pentru persoanele din jurul lor, cât și pentru persoanele, aparent iubite.

După-masă, la ora când știa că trebuia să vie Solange și că va fi nevoit să săvârșească zilnicele rituri de dragoste cu aceleași mângâieri și aceleași sărutări (pentru că dragostea lor ca și amorul cel mai suav din lume își crease obiceiurile și disciplinele lui stupide), îi venea să fugă, Solange să nu-l mai găsească… Chiar sentimentul imensei lui admirații pentru corpul ei pur începu să-l agaseze, îl plictisea și pielea ei fină și dragostea lor limpede și manierele elementare pe care ea le învățase tot de la dânsul ca să-i placă. Într-adevăr, într-adevăr, ar fi vrut să nu se mai atingă de atâta perfecțiune. Ce-i folosea libertatea și curăția altui trup? […] — Toate zilele astea fără tine nu le-am trăit deloc, murmură ea uitându-se în ochii lui cu o privire placidă de animal devotat. Emanuel tremura sub ghips, de enervare, de dezgust și mai ales împotriva indulgenței cu care accepta totul.

Dragostea pentru iubitele lor își pierde din vitalitate din cauza monotoniei la care cuplurile sunt supuse, așadar, mizantropia, adică disprețul și lipsa de încredere, se instalează în sufletele celor doi protagoniști, care, totodată îi impinge spre izolare.

Maladivul se poate aborda în majoritatea fragmentelor citate, mai ales boala la nivel intrinsec este specialitatea celor doi scriitori, dar sunt de urmărit și efecte ale maladiei din exterior. La Blecher este de luat în calcul acest pasaj care insuflă imediat ideea condiției tragice a omului: Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce din sala aceasta de mâncare cu oameni și totuși morți, încrustați în poziții rigide, întinși și mumificați în timp ce palpitau încă de viață. […] Paradoxul consta în a exista și totuși în a nu fi cu desăvârșire viu […]. Ultima frază din acest paragraf este aplicat nu numai oamenilor bolnavi, ci și oamenilor „normali”. În romanul Inimi cicatrizate este discutat acest concept de om normal, iar cititorul ajunge ușor la concluzia că nimeni nu atinge niciun grad de normalitate, pentru că acesta nu există; toți suntem bolnavi, dacă nu fizic, atunci sufletește sau mintal. Completarea acestei teorii se poate regăsi și în poezia bacoviană, precum în versurile: „Ș-auzi tușind o tuse-n sec, amară” (Sonet), „Și galbeni trec bolnavi/ Copii de la școală” (Moină), „Pe când eu tremur în delir” (Pulvis), „Cei vii se mișcă și ei descompuși/ Cu lutul de căldură asudat” (Cuptor). Cele din urmă versuri sunt relevante pentru textul extras mai sus, mai precis spus, pentru paradoxul condiției umane evidențiat de Blecher. În momentul când oamenii au prea multe probleme asupra lor sau cand au alte lucruri de făcut, se concentrează asupra lor, astfel încât uită să mai existe cu adevărat, să mai simtă, încât ei devin, treptat, mecanicizați; ei există, dar nu în deplinătatea adevăratului sens al cuvântului.

De aceea operele celor doi se adresează tuturor oamenilor, pentru a-i avertiza de fragilitatea organismului uman și de pierderea imediată a simțămintelor care ne completează în definirea existenței omenești.

III.3. Vizuina luminată

Max Blecher nu a mai apucat să-și vadă al treilea roman publicat, viața fiindu-i brusc curmată la vârsta de douăzeci și nouă de ani de boală în casa din Roman. Dar manuscrisul a fost preluat de către Sașa Pană, un prieten de-al lui Blecher, iar acesta, cu ajutorul editurii Casa Românească, a publicat Vizuina luminată.

Acest ultim roman din trilogia blecheriană îmbină atât elemente din Întâmplări în irealitatea imediată, cât și elemente din Inimi cicatrizate, încât fizicul și spiritualul au o mai mare fuziune decât în primele două scrieri. Începutul acestui roman este definitoriu pentru întreg firul narativ și totodată explicitar pentru titlu: „Și totuși, când mă gândesc la fiecare clipă care a trecut în parte, și caut s-o revăd, s-o reconstitui, adică să-i regăsesc anumita ei lumină și anumita ei tristeță sau bucurie, impresia care renaște este, înainte de toate, aceea a efemerității vieții care se scurge și apoi, aceea a lipsei totale de importanță cu care se integrează aceste clipe înceea ce numim, cu un singur cuvânt, existența unui om. S-ar zice că amintirile, în memorie, se decolorează exact ca și acelea pe care le păstrăm în sertare. […] Când stau după-amiaza în grădină, în soare și închid ochii, când sunt singur și închid ochii, ori când în mijlocul unei conversații îmi trec mâna peste obraz și strâng pleoapele, regăsesc întotdeauna aceeași întunecime nesigură, aceeași cavernă intimă și cunoscută, aceeași vizuină călduță și iluminată de pete și imagini neclare, care este interiorul trupului meu, conținutul «persoanei» mele de «dincoace» de piele.”. Astfel, autorul se concentrează asupra interiorității umane din punct de vedere organic, iar trăirile sunt plasate pe planul secund al acestui roman, încât „tot relieful interior, cu abisuri și creste accidentale, e apropiat, mărit, văzut adică prin lupă”. Parcursul durerilor este lent urmărit, fiind analizate până la ultima zvâcnire a unui muschi de pe suprafața corpului uman. Dar nu este de omis nici oniricul, care parcă este mai des folosit decât în romanele precedente, iar granița dintre vis și realitate este mai fragilă decât oricând, încât escapadele în imaginar devin normale și o modalitate de a ieși din captivitatea corpului. O altă caracteristică a oniricului o reprezintă puterea de a transmite lecții ce țin de condiția tragică umană, divulgând efecte morale al unor cauze rareori dezvăluite în realitatea lor fizică. Astfel de lucruri a încercat Blecher să analizeze în acest roman, care ar putea fi considerat o confesie bazată pe o lecție oferită personal de către viață acestui tragic scriitor. Paragraful următor este extras din articolul lui Geo Bogza, ce reconstruiește spusele lui Blecher cu privire la suferință: „Mi-ar plăcea să pot distruge mitul suferinței. Să arăt că suferința este o escrocherie. De mii de ani oamenii se complac în suferință, se compătimesc și se plâng unii pe alții pentru suferința lor. Aș vrea să le pot distruge această iluzie. Să nu mai creadă că, dacă suferă, e cine știe ce de capul lor. Nu e nici o ispravă să suferi.”. Acest citat este unul cheie pentru toată creația literară blecheriană, nu numai pentru existența lui Blecher. Toată suferința a fost transpusă în scrieri, dar nu pentru a stârni mila celor care le citesc, ci de a le arăta hidoasa față a adevăratului chin. Vizuina luminată îndeplinește pe deplin această misiune, poate mai mult decât romanele precedente, dar la fel ca scrierile de dinainte transmite condiția tragică a existenței omenești.

Datorită folosirii ca laitmotiv a organismului uman în al treilea roman al lui Blecher, comparația cu operele bacoviene va fi mai greu de realizat, pentru că Bacovia vizează foarte mult introspecția în scrierile sale. Așadar, se vor reda scurte paragrafe în acompaniamentul unor versuri care să coincidă între ele.

Unul dintre paragrafele alese este legat de boală, un motiv folosit de ambii scriitori în operele lor. Maladivitatea la Bacovia se extinde atât la cadrul natural și la organismul uman, cât și la interioritatea eului liric: „Buciumă toamna/ Agonic – …” (Pastel), „La geam tușește-o fată / În bolnavul amurg…” (Amurg), „Și galbeni trec bolnavii.” (Moină), „Un bec agonizează, există, nu există…” (Nocturnă), „Pălind în tăcere și-n paralizie”, iar Blecher vine cu explicația asupra efectelor pe care maladivitatea o are asupra corpului și a ființei umane. Întrucât boala reușește „să amestece și să indiferențieze toate sentimentele”, și să facă din luciditatea naratorului și a eului „ceva asemănător cu un noroi clisos, în care nu se reflectă nimic și n-are nicio însușire deosebită perfect discernabilă.”. Aceste lucruri se întâlnesc la nivelul operelor, pentru că, datorită elementelor maligne din universurile literare, interioritatea umană devine stearpă, incapabilă să mai reacționeze într-un mod plăcut. Totuși intrinsecul are puterea de a se vindeca, însă nu total, transformându-l pe eul liric și pe narator în ființe rigide și confuze. De aici provine și nevroza eului liric bacovian, respectiv dorința de a cunoaște și de a absorbi noi informații despre ființa umană a personajului și a naratorului blecherian, iar acesta din urmă, încă o dată oferă o explicație: „tocmai luciditatea judecăților mele interioare este aceea care s-a prăbușit în mine și m-a lăsat ceea ce sunt, adică un om care trăiește și nu înțelege nimic din jurul lui, puțin zăpăcit, puțin amețit în vârtejul de întâmplări ale lumii, fără sentimente, fără dureri și fără bucurii.”. Astfel ia naștere evadarea în imaginar, pentru că numai în acest loc cei doi protagoniști au permisiunea de a exista. Pentru că realitatea, deseori, este obscură sau în cel mai rău caz este amenințată de întunericul absolut:

„În jurul nostru zăcea întunericul ca un vin gros și noi ne făcuserăm un locșor în noapte și îl iluminarăm și ne cuibărirăm în încăperea noastră de lumină în timp ce în jurul nostru, somnul și visele dizolvate în întuneric se filtrau încet din vinul întunericului, în cupele craniene ale oamenilor care dormeau și îi îmbăta cu alcoolul lor tare de imagini și viziuni teribile. Și acolo, pe un pat în sanatoriu, zăcea „Frumoasa călugăriță“ cu bucățica ei de lumină și cu veghea ei în noapte ce se epuiza ușor, evaporându-se în întuneric. În întunericul acesta expiraseră și se evaporaseră atâtea vieți, și întunericul rămânea tot gros și des și nici urmă în el de viețile care s-au scurs într-însul.”

În paragraful mai sus citat întunericul este un fenomen pe cât de misterios, pe atât de distrugător. Acesta amenință cu absorția și cu dizolvarea a orice îi stă în cale, astfel ființa umană se simte amenințată cu dispariția sau să-și pierdă echilibrul. Acest întuneric este de asemenea cauzator de „imagini și viziuni teribile”, probabil profetice în ceea ce privește conținutul acestui nou tip de lume obscură.

Singura modalitate de a ține la distanță acest abis este puterea luminii care are menirea de a ordona haosul obscur, de a oferi speranță și de a proteja. Naratorul blecherian are parte de această ferire „divină”, pe când eul bacovian a fost deja absorbit de „noianul de negru”, de o masă nemărginită care are efecte apocaliptice asupra universului liric:

„Tonurile crepusculare, pe măsură ce fac să dispară individualitatea lucrurilor și a ființei umane, transformă culoarea în «noian». […] În devenirea ei, lumea se «înnegrește», își pierde culoarea o dată cu suflul vital”, astfel totul încetează să mai existe; până și visele agonizează în acest abis. Daca eul este atacat de acest întuneric deplin, nici călugărița din paragraful extras nu este ocolită, numai că de această dată este vorba despre o dispariție totală. Dar nu este singurul exemplu dintre personajele Vizuinii luminate care sunt înghițite de acestă obscuritate, dar deși au fost numeroase viețile pierdute în întuneric, ele nu sunt de întrevăzut, pentru că „negrul exprimă, în termeni expresioniști, pasivitatea absolută, moartea definitivă, nimicul fără șansă și tăcerea eternă, fără speranța unui viitor.” Chiar dacă totul este transpus artistic, aceste scene din sfera lirică, respectiv epică, sunt valabile în viața reală. În consecință simbolistica întunericului nu numai că fură vitalitatea mediului înconjurător, ci și pe cea a ființei umane, iar la fel ca la Bacovia, acest abis transformă interioritatea umană într-un vid, iar acesta schimbă ființa umană într-un simplu „sac de piele”: „Cred că viața omului e tragică prin acest nimic care îl poate durea atât de amarnic și că devine acceptabilă când o clipă un nimic divers ne distrage de la unul care ne face să suferim. Și astfel trăim toate zilele vieții în neantul acesta sensibil, cu contracțiuni dureroase și neînțelegeri definitive. În vidul acesta creăm sentimente care sunt parcele de vid și care nu există decât în spațiul nostru imaterial interior și în vidul acesta credem că trăim în lume, în timp ce el absoarbe totul pentru totdeauna.”

Am considerat că acestea au fost principalele paragrafe blecheriene care au avut trimiteri către poezia bacoviană, cele mai consistente și mai ofertante. Viziunea artistică diferă, dar ambii au transmis aceeași idee, și anume, cea de condiție tragică a omului.

III.4. Amalgam „organizat”

De-a lungul acestui capitol s-a încercat apropierea creației blecheriene de cea bacoviană, astfel s-au urmărit prin ajutorul paragrafelor extrase din trilogia lui Blecher în concomitent cu poezia lui Bacovia simboluri, teme și motive. În ciuda asemănărilor între aceste elemente, sunt și diferențe, nu numai cele ce țin de vizunea artistică, ci și de pendularea naratorului sau personajului blecherian între ceea ce este amenințător sau malign și între ceea ce este pur și pozitiv; de aici pornește confuzia și dedublările pe care le are pe parcursul celor trei romane.

Astfel, la categoria de simboluri se întâlește: întunericul, vidul, apa, lumina, și anotimpurile. Întunericul la ambii scriitori este amenințător atât pentru mediul înconjurător, cât și pentru propria lor ființă; acesta este menit să absoarbă și să dizolve totul în calea sa, dar la opera lui Blecher intervine și acceptarea acestui abis, adică dorința de a dispărea, ca totul să ia sfârșit, pe când eul liric bacovian nu acceptă această absorție definitivă. Dar protagoniștii tot sunt „atinși” de acest întuneric, iar efectul este crearea de vid în interioritatea umană. Acesta, la rândul său, este menit să absoarbă amintiri, sentimente și trăiri, dar cu timpul toate sunt date uitării. Atât întunericul, cât și vidul formează un întreg, iar prin prezentarea lor literară este menit să tragă un semnal de alarmă privitor la condiția tragică umană. Singura manieră de a fi protejat de acest tenebros o reprezintă lumina sau sursele de lumină, ce se regăsesc în ambele tipuri de scriere. Apa este de asemenea un element comun, întrucât aceasta este reprezentanta disoluției dar și a purificării.

La categoria de teme și motive se pot enumera foarte multe, precum frica, anxietatea, angoasa, dezinteresul, moartea ș.a., dar dacă sunt însumate toate ar indica conceptul de condiție tragică a ființei umane. Acest concept a fost primordial în scrierile lui Bacovia și ale lui Blecher, pentru că prin literatură au reușit să atragă atenția spre efemeritatea sufletului și a corpului uman asupra cărora gravitează singurătatea, pustiul, tăcerea, boala și moartea la orice pas făcut de om.

Concluzii

Lucrarea Max Blecher și sindromul bacovian presupune o alăturare a scriitorilor respectivi, cu scopul de a le dovedi asemănările dintre operele literare și de a începe a compara scriitori români cu cei din neamul respectiv, nu numai cu nume grele, străine din aria literară. Parafrazându-l pe Bacovia: „Deși am citit în tinerețe pe Rimbaud, Baudelaire, Laforgue și alții, n-am simțit sufletul românesc vibrând în ei. Alt neam, altă vârstă. Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea noastră.”. Și are perfectă dreptate, chiar dacă citatul de mai sus este legat de creația artistică literară, aceasta nu înseamnă că nu se poate aplica și pentru critica din această sferă culturală. Astfel, darul pe care Bacovia l-a avut, și anume, sensibilitatea exacerbată și capabilitatea de a uni suferința cu expresia s-au extins și spre Max Blecher, pe care îl consider un continuator al literaturii celui dintâi. Amândoi au reușit să exprime cel mai bine condiția tragică a ființei umane prin folosirea elementelor naturale și organice, a sentimentelor de spleen, angoasă, anxietate, prin folosirea simbolurilor, a tăcerii, a sentimentelor de dragoste, a stării de contemplare și analiză precum și alte elemente discutate de-a lungul acestei lucrări.

În ciuda acestor asemănări, nu înseamă că Max Blecher și George Bacovia sunt identici, din contră sunt chiar diferiți prin modul de abordare a viziunii artistice și al elementelor care i-au făcut unici în literatura românească, dar tentele de sorginte bacoviană sunt prezente în epicul blecherian și nu este de ocolit aceasta. Nici Nicolae Manolescu în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc nu a putut să nu compare panopticumul lui Blecher cu cel din poezia Panoramă a lui Bacovia. Poezia parcă este un rezumat al scenei cu figuri de ceară blecheriană.

Blecher a fost supranumit un „Kafka român” al literaturii române, datorită reprezentării realității într-o manieră halucinantă și grotescă sub curentul literar al suprarealismului și al expresionismului, dar, cum s-a mai discutat de-a lungul lucrării, Max Blecher s-a folosit și de caracteristicile curentului simbolist și ale teatrului absurd, apropiindu-se totodată de George Bacovia, pentru că nici cel din urmă nu s-a raportat doar la un curent literar. În orice caz, cei doi scriitori români, din punctul meu de vedere și-au câștigat dreptul de a fi comparați între ei. Dar mai întâi de toate trebuie să se stabilească elementele comune dintre cei doi, iar lucrarea de față a ajutat la acest aspect.

În primul capitol al lucrării s-a abordat individual aspecte din viața lui George Bacovia și a lui Max Blecher, ca la final acestea să fie unite pentru a extrage elementele comune din viața personala a celor doi. Astfel s-a putut descoperi că atât Blecher cât și Bacovia aveau ca pasiune scrisul, desenatul și să cânte la un instrument muzical. De asemenea fiecare a avut tangențe cu sanatoriul din cauza bolilor de care au suferit. Mai trist a fost pentru Max Blecher care a fost depistat cu boala Morbul lui Pott, astfel de la vârsta de nouăsprezece ani până la cea de douăzeci și nouă de ani a trăit prin spitala sau prizonier în propria casă.

Cel de-al doilea capitol este mai elaborat, întrucât pe parcursul acestuia am urmărit conceptele de bacovianism și blecherianism. După cum s-a văzut am încercat să teoretizez aceste două concepte prin prisma criticii literare existente, astfel încât la final să le pot îmbina pentru a dovedi similitudinile operei lui Blecher cu cea a lui Bacovia, toate aceste din punct de vedere teoretic; pentru ca în capitolul următor să dovedesc această teorie prin analiza de text a unor paragrafe selectate din romanele scriitorului din Botoșani concomitent cu poeziile scriitorului din Bacău. Astfel am dovedit ca unele poezii pot fi regăsite în paragrafele romanelor, în afara de panopticul regăsit în ambele tipuri de literatură; de pildă, descrierile autumnale blecheriene au rezonanță în universul liric când acest anotimp ia amploare, o mică diferență o reprezintă modurile de abordare, pentru că Bacovia este cunoscut pentru rezonanța pe care o are în corespondență cu forțele naturale pentru a exprima tumultul sufletesc, pe când Blecher folosește natura mai mult pentru decor și rareori pentru a evidenția interioritatea umană. Dar cel mai bun exemplu pentru a dovedi această asemănarea o reprezintă elementele meteorologice folosite spre sfârșitul romanului Vizuina luminată unde se poate afirma ca acestea sunt dezlănțuite în același timp cu agitația de ordin spiritual și mental. Și nu mă opresc doar la acest exemplu, un altul îl reprezintă sentimentul de singurătate, care este prezent în ambele opere literare. Bacovia este cunoscut pentru acest sentiment care predomină în lirica lui, iar Blecher de asemenea, chiar dacă în unele cazuri sunt prezente întâlnirile cu alte personaje, dar aceste întrevederi sunt rare, lăsând loc mai mult pentru desfășurarea imaginarului naratorial sau al personajul Emanuel și pentru contemplarea mediului înconjurător sau a sinelui. Dar acestea sunt doar câteva exemple din cele discutate mai sus.

Am tatonat cu aceste paragrafe și poezii până am ajuns la tema lucrării, și anume, sindromul bacovian în opera lui Blecher, și cred că am reușit în mare parte să mă achit de sarcina de a dovedi compatibilitatea dintre aceste două tipuri de literatură. „Maladivitatea literară” cu tentă de bacovianism prezentă la Blecher s-a putut recunoaște în cele trei romane ale acestuia, iar acest lucru a ajutat la realizarea lucrării de față.

Trebuie să luăm în calcul și posibilitatea că aceste asemănări între cei doi scriitori să nu aibă forța de a convinge că Blecher ar putea constitui un eventual continuator al literaturii bacoviene, sau să abordăm în stilul acestui studiu, să prezinte „simptome” bacoviene la nivelul scrierilor sale. Într-adevăr, după cum am afirmat, sunt și diferențe aferente, pentru că fiecare posedă o unicitate a lui, dar prin cele expuse până acum, am convingerea că sunt suficiente motive pentru a dovedi și contrariul, anume că există indicii în literatura blecheriană care amintesc de bacovianism. De asemenea, din punctul meu de vedere, consider că Blecher vine în continuarea poeziei lui Bacovia, adică oferă, în unele cazuri, explicații la poeziile celui din urmă. Paragrafe întregi pot funcționa ca o addenda. Bacovia și-a format lirica în așa fel încât să pară idei ale propriului conștient și inconștient, dar în ciuda acestor versuri simplificate, tot sunt purtătoare de o încărcătură puternic expresivă, iar Blecher, după cum menționam, prin romanele create, are posibilitatea de a veni în continuarea acestor poezii pentru a le explica, pentru că și acesta la rândul său se folosește de puterea conștientului și inconștientului pentru a construi romanele sale. Astfel, amândoi formează un întreg, adică se completează unul pe altul în creația literară, dar acest lucru este o părere personală, afirmată prin prisma unui împătimit cititor. Oricum ar fi, amândoi au reușit să surprindă și să evidențieze foarte bine condiția tragică a ființei umane, oferindu-se drept model pe ei înșiși prin contopirea vieților personale cu imaginația lor, astfel prin procedee artistice literare au reușit să creeze două tipuri de scrieri reprezentative pentru literatura românească și totodată, prin ajutorul puterii cuvântului au reușit să alcătuiască o beletristică a cărei paradigmă este semnal de alarmă pentru cititor, în scopul de înțelege condiția tragică pe care o are, și anume, efemeritatea, care poate apărea oricând.

Bibliografie

Corpus de text:

Bacovia, George, Versuri și proză, Editura Albatros, București, 1985

Blecher, Max, Întâmplări în irealitatea imediată, Editura Art, București, 2009

Ediții critice:

Anghelescu, Mircea în prefața la George Bacovia, Versuri și proză, Editura Albatros, București, 1985

Bote, Lidia, Simbolismul românesc, Editura pentru literatură, fără oraș, 1966

Brăvescu, Ada, M.Blecher-un caz de receptare problematic și spectaculos, Editura Tracus Arte, București, 2011

Caraion, Ion, Bacovia. Sfârșitul continuu,

Cimpoi, Mihai, Secolul Bacovia. Stanțe critice despre marginea existenței, Ed. Ideea Europeană, Bucureti, 2005

Codreanu, Theodor, Complexul Bacovian, Editura Junimea, Iași, 2002

Fanache, Vasile, Bacovia în 10 poeme, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002

Glodeanu, Gheorghe, Max Blecher și noua estetică a romanului românesc interbelic, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005

Grigorescu-Bacovia, Agatha, Bacovia. Viața poetului, Editura Eminescu, București, 1972

Iliescu, Adriana, Poezia simbolistă românească, Editura Minerva, București, 1985

Lascu, Mădălina, Max Blecher, mai puțin cunoscut, Editura Hasefer, București, 2000,

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), Editura Minerva, București, 1989

Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Editura 100+1 Gramar, București, 2000

Manolescu, Nicolae, Metamorfozele poeziei, Editura pentru literatură, fără oraș, 1968

Micu, Dumitru, Modernismul românesc, Vol. I, Editura Minerva, București, 1984

Sebastian, Mihail, Jurnal 1935 – 1944, Editura Humanitas, București, fără an

Scarlat, Mircea, George Bacovia.Nuanțări, Editura Cartea Românească, București, 1987

Scarlat, Mircea, Istoria poeziei românești, Vol. II, Editura Minerva, București, 1984

Țeposu, G. Radu, Suferințele tânărului Blecher, Editura Minerva, București, 1996

Dicționare:

Breban, Vasile, Dicționar al limbii române contemporane, Editura Știintifică și Enciclopedică, București, 1980

Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, Editura Polirom, București, 2009

Webografie:

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-lucruri-re-inut-suprarealism, accesat la data de 15.06.2015, ora 18:28

https://www.uoradea.ro/display2770 accesat pe data de 05.12.2014, ora 10:45

http://www.academia.edu/5287712/25222159-Dictionar-de-Motive-Si-Simboluri-Literare accesat la data de 30.06.2015, ora 08:45

https://drive.google.com/file/d/0BxL9M-N33roOUGx3Tm85N0NtaUU/view accesat la data de 30.06.2015 , ora 09:01

https://drive.google.com/file/d/0BxL9M-N33roOdmlLTWM5Zml5dmM/view accesat la data de 30.06.2015, ora 09:01

https://drive.google.com/file/d/0BxL9M-N33roOQlR4MGtIeUJzV2c/view accesat la data de 30.06.2015, ora 08:54

Genul proxim și diferența specifică