Material destinat preg ătirii examenului de [610980]

UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI” CLUJ -NAPOCA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI GESTIUNEA AFACERILOR
DEPARTAMENTUL DE ECONOMIE POLITICĂ
Material destinat preg ătirii examenului de
masterat la specializ area AI2018
AFACERI
ECONOMICE
INTERNAȚIONALE
2018

Afaceri economice interna ționale
5CUPRINS
CAP. 1 COMERȚUL INTERNAȚION AL CONTEMPORAN pag. 7
1.1. Teoria economică asupra schimburilor internaționale pag. 7
1.2. Participarea economiilor naționale la circuitul economic mondial pag. 21
CAP. 2 RISCURILE IN TRANZAC TIILE COMER CIALE
INTERNATIONALEpag. 25
2.1. Conceptul de riscuri în tranzacțiile internaționale. Tipologia
riscurilor specifice tranzacțiilor economico -financiare intern aționale.pag. 25
2.2. Metode și tehnici contractuale de protecție împotriva riscurilor pag. 27
2.3. Metode și tehnici extracontractuale de protecție împotriva riscurilor
come rcialepag. 38
CAP. 3 RISCUL DE TARA IN CO NTEXTUL AFACERILOR
INTERNATIONALEpag. 42
3.1. Analiza riscului specific de firmă pag. 42
3.2. Evaluarea riscului de ța ră pag. 45
3.3. Indicatorii macroeconomici folosiți în analiza riscului de țară pag. 51
3.4. Metode de evaluare a riscului de țară pag. 59
CAP. 4CONTRACTUL DE VANZAR E INTERNATIONALA pag. 66
4.1.Caracteristicile generale ale contractului de vânz are internațională pag. 66
4.2.Clauze și condiții ale contractelor de vânzare internațională pag. 67
4.3.Derularea contractelor de vânzare internațională pag. 82
CAP. 5OPERAȚIUNILE COMERCI ALE COMBINATE pag. 99
5.1.Factorii și condițiile care au determinat apariția și dezvoltarea
operațiunilor în contrapartidăpag. 99
5.2.Tipologia tranzacțiilor în contrapartidă pag. 100
5.3.Operațiunile de reexport și swap pag. 120
5.4.Operațiunile de switch pag. 124
CAP 6SISTEMUL POLITICILOR COME RCIALE EXTERNE pag. 133
6.1.Tipologia politicilor comerciale externe pag. 133
6.2.Instrumentele politicilor comerciale externe pag. 140
CAP 7RELATIILE VALUTAR FI NANCIAR E INTERNAȚIONALE
CONTEMPORANEpag. 177
7.1.Tipuri de cursuri va lutare. Modalități de cotare a valutelor pag. 177
7.2.Factorii care influențează mărimea și variația cursurilor valutare pag. 182
7.3.Efectele cursurilor de piață asupra relațiilor economice
internaționalepag. 183
CAP 8INSTRUMENTE SI MIJLOACE DE PLATĂ ÎN AFACERILE
INTERNAȚIONALEpag. 185
8.1.Cambia (trata)și biletul la ord in pag. 185

Afaceri economice interna ționale
68.2.Utilizarea cecului în plățile internaționale pag. 201
8.3.Specificul plăților internaționale pag. 209
8.4.Plățile prin incasso documentar pag. 210
8.5.Plățile prin acreditiv documentar pag. 213
CAP 9FINANȚAREA SCHIMBURI LOR ECONOMICE EXTERN E pag. 231
9.1.Finanțarea schimburilor de mărfuri pag. 231
9.2.Surse și instituții de finanțare și refinanțare pag. 237
9.3.Finanțarea pe termen scurt pag. 237
9.4.Finanțarea pe termen mijlociu și lung a exporturilor pag. 245
9.5.Garantarea și asigurarea creditelor pag. 256
BIBLIOGRAFIE pag. 264

Afaceri economice interna ționale
7CCaappiittoolluull11
CCoommeerrțțuulliinntteerrnnaațțiioonnaallccoonntteemmppoorraann
Economia și comerțul mondial produc, în condițiile contemporane, un i mpact
deosebit de puternic asupra tuturor statelor lumii. Participarea economiilor n aționale la
schimburile economice și financiare internaționale este o condiție și o su rsă importantă
pentru real izarea unei creșteri economice durabile. Schimburile economice externe
contemporane, indiferent de modalitățile de realizare, au dobândit o importanță deosebită
atât pentru echilibrul și creșterea ec onomică la scară națională cât și pentru dezvoltarea
econ omică regională sau la nivel de fi rmă.
1.1.Teoria economică asupra schimburilor internaționale
Teoriile formulate de -a lungul timpului asupra relațiilor economice internaționale au
căutat să ofere răspunsuri cât mai conving ătoare la cel puțin trei ches tiuni fundamentale:
Cum se explică apariția și ce elemente determină structura schimburilor econ omice
dintre două sau mai multe state.
Care sunt mecanismele ce stau la baza formării prețurilor internaționale.
Ce efecte produc schimburile economice externe asupra statelor participante.
Există în literatura economică consacrată domeniului relațiilor internaț ionale o mare
diversitate de opinii, unele abordări sunt ireductibile, chiar antag onice, iar altele au un
caracter complementar. O mare parte a teoriei s -a dezvoltat liniar, conform principiului
natura non facit saltus ,prin completarea teoriilor anterioare sau abordarea unor noi
aspecte din problematica deosebit de compl exă, dar au existat și numeroase cazuri de
negare a rezultatelor predecesorilor și pro punerea unei abordări în întregime noi.
În general maniera de abordare a problemei schimburilor este una parți ală,prin
operarea unor simplificări substanțiale, dar indispensabile formulării unor co ncluzii
pertinente. Se analizează astfel schimburile între două țări, mec anismul schimburilor doar
pentru două produse, sau specializarea internațională în cond ițiile analizării a cel mult doi
factori de producție.
Se utilizează, de asemenea, din motive de simplificare a analizei, anumite concepte
cu semnificați e pur teoretică. De multe ori premisele din literatura dedicată schimburilor
internaționale nu își găsesc reflectare largă în realitatea vieții econom ice contemporane. In
acest sens amintim ipoteza concurenței pure și perfecte sau ip oteza imobilității
internaționale a factorilor de producție. Concluzia clară este că e xtrapolările care decurg din
acest mod de abordare dau rezultate parțial valide. Precizăm însă că nu trebuie exagerate
limitele unor as emenea simplificări. Numeroase analize utilizând modele c are tind să fie
deosebit de complexe din punct de vedere matematic, au demonstrat că majoritatea
argumentațiilor rămân valabile chiar și după renunțarea la aceste circumstanțe
simplificatoare. Se consideră1practic că toate teoriile importante asupra schi mburilor au fost
validate, în anumite circumstanțe și pentru anumite țări.
Teoriile asupra schimburilor economice internaționale se fundamentează, în
principal, pe analiza diferențelor de costuri, a diferențelor între intensitatea înze strării cu
factori de producție sau a ritmului inovațiilor tehnice și tehnologice, a gr adului de noutate
1Michel Rainelli, Comerțul internațional, Ed.Arc, 2004

Afaceri economice interna ționale
8al produsului sau a modalităților de acumulare a capitalului. Teoria clasică și neoclasică
asupra schimburilor și specializării internați onale cuprinde în perspectivă ist orică mai
multe abordări sau curente pe care le vom analiza succint în cele ce urmează, insistând
îndeosebi asupra premiselor de la care s -a pornit și a r ezultatelor mai semnificative la care
s-a ajuns.
Mercantilismul1a fost primul curent de gândire care a abordat problemat ica
schimburilor internaționale. Concluziile la care au ajuns mercantiliștii derivă din specificul
doctrinei propuse de ei: preponderența capitalului comerc ial față de cel productiv,
identificarea bogăției cu metalele prețioase, consider area comerțului exterior ca singura
activitate aducătoare de bogăție2și în același timp ca joc cu sumă nulă , adică câștigul
unei țări de pe urma schimburilor se face î ntotdeauna pe seama partenerului care pierde
exact aceeași valoare. Potrivit ace stei con cepții câștigă doar exportatorii care, în schimbul
mărfurilor vândute primesc aur, în timp ce importat orii plătind, pierd.
Politica economică mercantilistă consta în esență în intervenția masivă a st atului în
economie prin protejarea activității comercian ților autohtoni împotr iva celor străini, pentru
a atrage investiții și a stimula exportul și realizarea în acest fel a unei balanțe comerciale
active. Măsurile vizate erau de factură prote cționistă, opusă celor de liber schimb. Importul
era considerat o po vară pentru economie. Carența fund amentală a concepției
mercantiliste asupra comerțului exterior, dincolo de valoarea de adevăr discutabilă a
rezultatelor, este aceea că nu a reușit să identifice și să abordeze aspectele relevante ale
comerțului intern ațional. Acestea au apărut pentru prima dată în lucrările reprezentanților
unui nou curent al gândirii economice.
Exponenții cei mai reprezentativi ai școlii clasice engleze cum ar fi Adam Smith,
Robert Torrens, David Ricardo, John Stuart Mill, au fost primii care au adresat și au
încercat să ofere răspunsuri la trei întrebări fundamentale:
Care sunt câștigurile din comerț? (beneficiază cineva de pe urma comerțului
internațional?; de unde provin câștigurile din comerț și cum sunt ele împărțite între țări?
care este costul protecționism ului?; cât de mare este costul auto -suficienței?)
Care este structura (sau modelul) comerțului? (ce bunuri se exportă și se i mportă de
către fiecare țară?; care sunt legile fundamentale care guvernează alocarea
internațională a re surselor și fluxurilor comerciale?)
Care sunt termenii comerțului?, (adică la ce prețuri sunt importate și export ate bunurile
schimbate?) .
Adam Smith în lucrarea sa fundamentală Avuția Națiunilor (1776) respinge tezele
avansate de mercantiliști atât în ce ea ce privește izvorul sau sursa bogăției cât și în ceea
ce privește modelul explicativ al schimburilor internaționale. Potrivit marelui clasic englez,
eroarea principală a mercantiliștilor a fost aceea că nu au făcut distincția între bogăție3,
care însum a stocul de bunuri consu mabile și durabile împreună cu stocul resurselor
naturale și umane și tezaur, ca stoc de metale prețioase. La baza teoriei sale asupra
comerțului internațional se află ca pre mise esențiale teoria valorii muncă -care afirmă că
munca este unicul factor de producție și că într -o economie închisă bunurile se schimbă în
funcție de munca încorporată în producerea lor -ipoteza pieței cu concurență pură și
perfectă precum și ipoteza imobilității internaționale a mu ncii.
Pornind de la prem isa că două țări dispun de aceeași cantitate de muncă dar
produc două mărfuri (necesare consumului) luate în studiu (pâ nză și grâu) cu consumuri
1Mercantilismul a fost o doctrină economică practicată de statele europene în perioada de început a
capitalismului liberei concurențe (sec.XVI -XVII) pentru a -și întări puterea economică și influența politică.
(Dicționarul de Relații Economice Internaționale, 1993)
2producția era privită ca o simplă premisă a creșterii avuției, iar comerțul intern doar o
deplasare (redistribuire) a avuției în interio rul țării
3wealth , eng.

Afaceri economice interna ționale
9diferite (de muncă, singurul factor de producție considerat), satisfacerea n evoilor se
realizează la un anumit nivel în condiții de autarhie și la un alt nivel (mai ridicat) odată cu
deschiderea piețelor (ap ariția schimburilor externe). Explicația lui Adam Smith se bazează
pe câștigurile ce rezultă pentru fiecare partener din schimburile ce au la bază diviz iunea
internațională a muncii și specializarea în producerea numai acelor b unuri la care statele
dețin avantaje absolute. Aceasta înseamnă că ele produc mai ieftin în termeni de intrări
de muncă/unitate de produs finit.
Potrivit concepției sale, Smith se declară împotriva oricărei imixtiuni în mecanismul
intim al pieței pe care îl consideră autoreglator. El consideră că a utoreglarea este
asigurată în momentul în care o mână invizibilă asigură canaliz area tuturor eforturilor
individuale determinate de interese ego iste spre realizarea binelui ge neral. Astfel,
situându -se din nou în opoziție față de mercantiliști, Adam Smith dezavuează orice formă
de protecționism, care ar minimiza potențialul de câ știg de pe urma comerțului exterior.
Amploarea crescândă a comerțului exterior al Marii Britanii în p erioada revoluției
industriale și preocupare ei pentru întărirea legăturilor cu coloniile de pe alte continente au
adus în atenția economiștilor timpului pr oblema bazelor teoretice ale relațiilor economice
internaționale și ale politicii economice externe optime. Teoria avantajelor absolute nu -și
mai găsea apl icabilitate decât în mod excepțional. Situația cea mai frecventă în comerțul
internațional era aceea în care unul dintre parteneri nu deținea avantaj abs olut la nici un
produs dintre cele care făceau obiectul schimburilor. Din acest motiv a apărut necesitatea
fundamentării teoretice a schimburilor în noile condiții.
Răspunsul a venit sub forma teoriei costurilor comparative de pr oducție și
avantajelor relative reciproce ,menită să explice cauzele și consecințele div iziunii
internaționale a muncii, principiile alocării raționale a resurselor și câșt igul care pot fi
obținute. Rudimente ale acestei teorii apar în scrierile unor me rcantiliști târzii, care privesc
comerțul int ernațional ca pe un mijloc de a obține produse care cer mai puțină muncă
decât în țara dată1.
De asemenea, noțiunea de cost comparativ poate fi găsită la englezul Robert
Torrens (1780 -1864) în lucrarea Eseu asupra comerțului exterior cu cereale (1815) încare
demonstrează că poate fi avantajos schimbul intern ațional chiar dacă mărfurile importate
au fost obținute în țara de origine cu costuri mai ridicate decât ar putea fi produse în țara
importatoare.
Cu toate acestea, paternitatea teoriei este atribuită economistului e nglez David
Ricardo , care în capitolul VII Despre comerțul exterior al cel ebrei lucrări Despre principiile
economiei politice și impunerii abordează alternat iva, mult mai probabilă, potrivit căreia nu
toți partenerii dețin avantaje abs oluteîn producția de bunuri. El demonstrează că avantajul
absolut nu este indispensabil pentru un comerț profitabil. Potrivit lui Ricardo, cauza
diviziunii internaționale a muncii și a comerțului internațional o reprezintă consacrarea
naturală a capit alului și a muncii activităților mai avantajoase, criteriul alocării raționale a
resurselor productive îl reprezintă avantajul rel ativ, iar rezultatele sunt reciproc
avantajoase pentru parteneri.
AVANTAJUL RELATIV (SAU COMPARATIV )2reprezintă posib ilitatea de a
obține o marfă cu o cheltuială de timp de muncă relativ mai mică în comparație cu
cea necesitată pentru producerea altei mărfi în aceeași țară, chiar dacă aceasta
implică mai mult timp de muncă decât în alte țări sau în țările partenere. Dacă între
două țări care desfășoară schi mburi comerciale una este mai eficientă decât cealaltă
1lucrare anonimă: Considerațiuni asupra comerțului cu Indiile Rasăritene -1701
2avantajul comparativ este, spre deosebire de avantajul absolut, un termen relativ: într -un model 2×2 (două țări,
două produse) după ce se determină avantajul comparativ al unei țări într -o ramură, se concluzionează în mod
automat că cealaltă țară deține avantaj relativ în cealaltă ramură

Afaceri economice interna ționale
10(deține avantaj absolut) în toate domeniile, potrivit lui Ricardo, țara dezvoltată are un
avantaj co mparativ în ramura în care gradul de superioritate este mai mare și un
dezavantaj comparativ în ramura în care gradul de s uperioritate este mai scăzut. În mod
similar, țara mai puțin dezvoltată deține un avantaj comp arativ în ramura în care gradul de
inferioritate al capacităților sale productive este mai scăzut, respectiv un dezavanta j
comparativ în ramura în care infer ioritatea sa este mai accentuată.
Specializarea în producție între două (sau mai multe) țări se realize ază astfel prin
alocarea resurselor în producția unor bunuri care, chiar dacă ocazionează un consum de
resurse mai ri dicat decât la partener, prin schi mburi cu acesta din urmă asigură obținerea
altor mărfuri. Obținerea acestor mărfuri în aceeași țară (prima), ar fi determinat un consum
și mai ridicat de resurse. Spec ializarea de acest fel permite creșterea generală a
consumului (în toate statele) fără modificarea resurselor utilizate pentru producție.
Comerțul liber este rec iproc avantajos în accepțiunea ricardiană dacă și numai dacă există
un avantaj comparativ. Dacă superioritatea unuia dintre parteneri este aceeași în toate
ramurile de pr oducție, atunci nu există, teoretic, nici o bază pentru schimb.
Dacă există, câștigul de pe urma schimburilor este egal cu diferența dintre raportul
de schimb intern și raportul de schimb internațional al prod usului respectiv. Pentru ț ările
producătoare raportul internațional este depe ndent nu numai de raportul de schimb din
țara parteneră ci și de cererea de pe piața ace stuia. Dacă cererea este foarte puternică
prețul internațional va fi apropiat (sau chiar egal) cu prețul intern al ță rii care nu deține
avantajul comparativ (deci foarte avantajos pentru producător), în timp ce dacă cer erea
este scăzută prețul internațional va fi apropiat de prețul (mai scăzut) al producăt orului
specializat.
Rezultă deci că avem de a face cu o repartiți e inegală1a câștigurilor între țările
participante la schimburi, cererea jucând un rol esențial în stab ilirea prețului internațional.
Specializarea se realizează deci în funcție de condițiile ofertei, în timp ce repartizarea
câștigurilor depinde într -o măsură decisivă de condițiile cererii respectiv de dimensiunile
pieței2.
David Ricardo a adoptat, la fel ca Adam Smith, o puternică poziție de dezaprobare
a prote cționismului și în favoarea liberului schimb, declarându -se împotriva celebrelor Legi
ale cere alelor3, care impuneau taxe vamale gl isante la importul de cereale (cu cât scădea
prețul în străinătate, cu atât creștea taxa de import), constituind o eficientă barieră în calea
aducerii grâului ieftin în Anglia și menținând rente nejustificat de mari pen tru pr oprietarii
funciari în dauna profiturilor întreprinzătorilor capitaliști4. Concl uzia la care ajunge Ricardo
este aceea că singurul efect al subvențiilor și tax elor este deturnarea unui capital de la
utilizarea înspre care el ar fi orientat în mod nor mal.
Teoria ricardiană a fost testată empiric în mod oficial pentru prima d ată în anul
1951 (adică la 134 de ani de la lansarea ei) de către MacDougall5, care a luat în
considerare comerțul a două țări: Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii
1cazul ideal, în care partajarea schimburilor se face în mod egal, este acela în care prețul inte rnațional se
fixează exact la mijlocul raportului dintre cele doua prețuri naționale;
2este cunoscut “ paradoxul țărilor mici ”, care se pot specializa practic complet, în timp ce, în cazul țărilor
mari, specializarea completă nu este nici posibilă nici eficientă. Astfel (p entru că țara mai mare este nevoită
să producă și în ramura în care nu deține nici măcar ava ntaj comparativ) țara mică va beneficia de o
diferență favorabilă între prețul intern (fundamentat pe costul de producție) și prețul internațional și va fi în
poziț ia de a acapara o parte mai mare a câști gurilor din comerț .
3Corn Laws , eng.
4vezi concepția ricardiană referitoare la repartiția veniturilor
5vezi Winters, op.cit.

Afaceri economice interna ționale
11în anul de referință 1937. Deoarece comerțul b ilateral era distorsionat de tarife1, deci greu
de analizat și relativ mic în comparație cu schimburile totale, MacDougall a generalizat
teoria ricardiană, afirmând că o țară care are avantaj comparati v într -un anumit bun va
deține o parte relativ î nsemnată a piețelor terțe ale bunului respectiv. Utilizând date pentru
25 de pr oduse manufacturate, el a ajuns la concluzia că rata exporturilor
britanice/exporturi amer icane depindea în mod strict invers pro porțional de cererea
relativă de muncă fizică în RU față de SUA și de costurile relative ale forței de muncă.
Rezultatele au părut să confirme ideea de bază a teoriei: ac olo unde productivitatea este
comparativ mai ridicată, exporturile sunt mai mari. Acea stă metodă de verificare a fost
criticată pentru aspecte legate de rigurozitatea d emonstrației (Bhagwati, 1964), după cum
a fost criticată și teoria ricardiană însăși2. În concluzie însă, deși predicțiile specifice teoriei
ricardiene nu sunt su sținute empi ric în mod strict (în special cele referitoare la
specializarea completă la care sunt împinși part enerii pentru a -și maximiza profitul), ideea
generală este aceea că avantajele comparative pot explica în sens larg modelul
schimburilor comerciale ale stat elor.
Pentru că teoria lui Ricardo are, vis -á-vis de realitățile contempor ane, numeroase
limite, adepți ai curentului neoclasic3au integrat teoria avantajelor comp arative într -un
model de echilibru general. În acest model oferta și cererea, respectiv sala riul și prețul au
fiecare un rol bine determinat. Principalele modificări introduse de teorie vizează în primul
rând explicarea valorii și prețurilor mărfurilor în se nsul îndepărtării de teoria valorii -muncă
și folosirea unor noi tehnici de investigare și reprezentare grafică a costurilor și avantajelor
comparative precum și a rezultatelor comerțului intern ațional.
Cei mai de seamă economiști ai timpului și -au adus o contribuție la de zvoltarea
teoriei comerțului internațional prin sublinierea sau confirmar ea unor rezultate anterioare
sau lansarea unor concepții noi. Astfel, teoria valorilor i nternaționale a lui John Stuart
Mill4reafirmă constatarea empirică a agenților economici că mărfurile pe care le importă o
țară sunt plătite cu mărfurile pe c are le ex portă în țara parteneră, iar raportul de schimb al
unei țări este cu atât mai avantajos cu cât cererea pentru mărfurile ei este mai mare, iar
cererea pr oprie pentru mărfurile străine este mai mică.
Alfred Marshall5este autorul unui compromis între teoria subie ctivă a valorii (teoria
(teoria valorii -utilitate) și prețurilor și teoria obiectivă (teoria valorii -muncă). Pe termen
scurt, el explică prețurile mărf urilor în funcție de utilitatea acestora, iar pe termen lung (ca
tendință) în funcție de costul lor de prod ucție. În concepția sa, avantajul în comerțul
internațional constă în su rplusul de cost pe care ar fi trebuit să -l suporte o țară dacă și -ar fi
produs singură marfa impo rtată, peste costul produselor exportate, pentru a -și procura
marfa respectivă. Din arg umentația lui se desprind trei concluzii mai impo rtante:
a.Pe piața internă costurile de producție coincid cu valoarea mărf urilor, dar pe
piața mondială există o deosebire între costuri și v alori, legată de oscilația
prețului la care se vinde aurul și de ra portul di ntre cererea și oferta de pe
această piață;
1exporturile britanice în SU erau afectate de barierele comerciale, cele americane în R U-de tariful britanic
și astfel comerțul bilateral era deformat de diferențele dintre cele două tarife vamale, în timp ce exporturile
într-o țară terță suportă un tratament relativ uniform
2vezi în acest sens analiza critică a teoriei ricardiene prin prisma problemelor întâmpinate de țările rămase în
urmă, realizată de Mihail Manoilescu în Forțele naționale productive și comerțul exterior , Ed. Stiințifică și
Enciclopedică, București, 1986
3avem în vedere lucrări ale unor autori ca W. Leontief, G. Habe rler, J. Viner și alții;
4Principii de economie politică cu unele din aplicațiile lor la economia socială, 1848
5Teoria pură a comerțului exterior (1879), Principiile științei economice (1890), Bani, credit și comerț (1923)

Afaceri economice interna ționale
12b.Pentru determinarea raportului de schimb1face abstracție de r olul banilor și
ajunge la concluzia că raportul este puternic influe nțat de elasticitatea cererii
unei țări pentru mărfurile din import;
c.Avantajul diferitelor țări din comerțul internațional este legat de dimensiunea țării
respe ctive.
Marginaliștii au indus prin t eoria pură a comerțului internațional o tehnicizare
accentuată a investigațiilor în domeniul comerțului internațional, examinând cu
preponderență latura cantitativă a schimburilor, încercând mod elarea lor matematică și
exprimarea grafică prin curbe de indiferență. Ei au subapr eciat rolul banilor, ceea ce a
condus la o “rupere” a teoriei pure de teoria monetară a relațiilor economice
internaționale.
Neoclasicii sunt aceia care au introdus conceptul de cost de oportun itate. Costul
de oportunitate al produsului “i” este dat de o sumă de bunuri “j” a căror producție
trebuie abandonată pentru a se disponibiliza resursele nec esare fabricăr ii unei
unități din primul produs (“i”). Cele două concepte fu ndamentale pe care se bazează
teoriile dezvoltate de neoclasici sunt costurile de oportunitate crescătoare și curbele de
indiferență la consum colective. Econ omiștii neoclasici au ridicat obiecț ii serioase premisei
ricardiene relative la costurile de oportunitate constante. În primul rând aceasta
contrazicea observația empirică că în foarte multe ramuri de produ cție se opera în condiții
de costuri crescătoare. În al doilea rând costurile de oport unitate constante conduceau la
specializarea absolută sau compl etă, care la rândul ei nu corespundea vieții economice
reale2.
De asemenea, luarea în considerare a cererii prin curbele de indif erență la consum
remedia lacuna lui Ricardo, care nu a fost în măsură să stabilească cond ițiile echilibrului
internațional deoarece modelul său considera doar oferta. Deși discutabile ca și concept3,
curbele de indiferență colective (sau sociale) permit determinarea punctelor de echilibru
potențial, a punct ului de ech ilibru stabil al schimburilor internaționale, iar rezultatele
furnizate sunt calitativ similare cu cele obținute într -un mod mult mai laborios prin
utilizarea unui model total dezagregat4.
Pe această bază specializarea internațională trebuie să țină cont de punctul de
întâlnire a costului de oportunitate (numit și rată marginală de transformare) cu rata
marginală de substituție (sau raportul de schimb), care e xprimă importurile ce se pot
realiza prin exportul unei cantități determinate de produse. În model ul folosit de Ricardo
prețurile sunt egale cu costurile unitare ale muncii, dar comparațiile reale trebuie să țină
cont și de nivelul salari ilor, respectiv de efectele ratelor de schimb ale valutelor celor două
țări asupra co sturilor și prețurilor. Luarea în calcul a acestor variabile arată că avantajele
inițiale (absolute sau relative) pot cunoaște modificări importante ca urmare a modificării
salariilor sau a cu rsurilor de schimb valutar.
Întreaga teorie neoclasică a comerțului internațional este o teorie a echilibr ului,fie
că este vorba despre analiza specializării la nivelul produselor care introd uce conceptul
extrem de util de curbă de cerere -ofertă sau cerere reciprocă sau analiza la nivelul
factorilor de produ cție.
Teoria contemporană asupra schimbu rilor economice internaționale are, în modelul
H.O.S. (Heckscher -Ohlin -Samuelson) care urmărea înnoirea și adaptarea teoriei
neoclasice tradiționale la realitatea interbelică, o repr ezentare foarte importantă. Modelul
preia din teoria clasică (și implicit din varianta iniț ială ricardiană) cel puțin patru elemente:
1raportul dintre prețurile bu nurilor care fac obiectul schimburilor
2de exemplu SUA continuau să producă șiîn interior cea mai mare parte a mărfurilor pe care le impo rtau
3comparațiile interpersonale de utilitate sunt considerate neștiințifice
4prin considerarea curbelor de indife rență individuale

Afaceri economice interna ționale
13conceptul de cost comparativ , conceptul de avantaj relativ în come rțul internațional,
conceptul de avantaj reciproc pentru partenerii comerciali și politica externă a liberului
schimb. Modelul res pinge însă orice legătură a teoriei comerțului internațional cu teoria
valorii baz ată pe muncă.
Baza metodologică a modelului HOS reconstituie teoria echilibrului economic
general, având ca punct de plecare teoria subiectivist -marginalistă despre utilitate a și
productivitatea marginală a bunurilor economice și fact orilor de producție1. Nici Ricardo și
nici Torrens nu au răspuns la întrebarea refer itoare la factorii esențiali care determină
avantajul comparativ. Potrivit teoriilor lor, el depindea de diferen țele comparative ale
productivității mu ncii (de fapt de diferențele de tehnologie) în țările participante la
schimburile internaționale, fără însă a explica care sunt bazele unor asemenea difere nțe2.
În modelul Hekscher -Ohlin3, apărut la aproximativ un se col mai târziu, cei doi
economiști suedezi au oferit o teză care a devenit explicația larg recunoscută a cauzelor
comerțului internațional. Ideea centrală se b azează pe două premise:
(a)Produsele diferă între ele în ceea ce privește necesarul de factori pen tru
fabricarea lor, sau cu alte cuvinte, în funcție de intensivitatea lor factorială.
(b)Țările diferă în înzestrarea lor cu factori de producție, respectiv în a bundența
resurselor de care dispun. Pornind de la principiul marginalist al utilității finale, a
cărei mărime este invers proporțională cu abundența bunurilor intermediare (sau
factorilor) folosite sau direct proporționale cu raritatea lor, se consideră că
avantajul relativ al fi ecărei țări depinde de acea combinație de factori de
producție care as igură o proporție comparativ mai mare din factorul mai
abundent și deci mai ieftin, care poate permite un cost de producție relativ mai
redus al mărfurilor ce urmează a fi export ate.
Sunt considerate dominante diferențele de înzestrare cu factori dintre două țări.
Aceste diferențe, în esență cele de înzestrare cu muncă sau capital, caracterizează
structura produ cției din fiecare țară prin intermediul prețurilor relative (în condiții de
autarhie), care sunt diferite și care vor deveni criteriul specializării în cond ițiile economiilor
deschise (spre schimburi externe).
Modelul Heckscher Ohlin folosește ipoteza ireversibilității intensității factorilor ,
potrivit căreia intensitatea factorială a producției unui bun față de un altul, oricare ar fi
remunerația (prod uctivitatea) factorilor este înto tdeauna de același sens (mai mare
consumatoare de capital sau de muncă). Celelalte prem ise pe care se sprijină teoria se
referă la:
numărul de țări, de factori și de bunuri luate în considerare (există două țări, fiecare
fiind înzestrată cu doi factori de producție omogeni, mu nca și capitalul și producând
două bunuri);
randamentele de scară (considerate constante);
tipul specializării (incompletă, nici una dintre țări nu se dedică în mod absolut
producției unui si ngur bun );
concurența pe piețele factorilor și bunurilor (presupusă pură și perfe ctă);
mobilitatea factorilor (considerați perfect mobili în interiorul aceleiași țări dar perfect
imobili între țări);
gusturile sau preferințele consumatorilor (similare, dar nu neap ărat ident ice);
1Elemente sintetizate în Teoria interdependenței reciproce a prețurilor de către economistul suedez Cassel
2în analiza ricardiană cauza implicită erau diferențele climatice
3geneza acestui model, astăzi celebru, s -a produs în anul 1919 , când Elie Hekscher, economist suedez,
publica un articol (considerat piatră de temelie a teoriei înzestrării cu factori) consacrat efectelor comerțului
internațional asupra repartizării veniturilor; în 1933, Bertil Ohlin, fost student a lui Hekscher, dez volta teoria
profesorului său în lucrarea “ Comerțul i nter-regional și internațional”.

Afaceri economice interna ționale
14barierele în calea schimburilor (tarife, contingente, etc.) lipsesc;
costurile de transport (zero).
Fiecare regiune este înzestrată mai bine să producă bunuri care cer o proporție mai
mare din factorii relativ abundenți în respectiva regiun e. De aici rezultă concluzia că,
comerțul internațional este un caz particular al comerțului regional și factorii de producție
sunt mobili nu doar în plan intern ci și intern ațional1.
În schimburile internaționale se formează un lanț al intensității fact oriale2pentru
diferite bunuri, iar specializarea fiecărei țări trebuie să țină cont în mod obligatoriu de
poziția fiecărui produs “pe acest lanț” și de înze strarea proprie cu factori de producție.
Creșterea prețurilor de vânzare în raport cu piața internă, ca urmare a specializării,
determină sporirea remuner ației factorului mai intensiv și diminuarea remunerației
factorului mai puțin inte nsiv3.
În măsura în care remunerația factorilor variază mai puternic decât prețul
produselor se produce un efect de ampl ificare. Acest aspect este dezvoltat mai târziu de
Rybczynski , care demonstrează că o anumită creștere a unui factor de producție
antrenează, în prețuri constante, creșterea producției de bunuri intensive în factorul
respectiv, în detrimentul altor produse . Potr ivit teoriei lui Rybczynski efectul de amplificare
determină o creștere mai puternică a producției în raport cu creșterea fact orilor.
Obiectul comerțului internațional îl constituie nu doar bunurile finale ci și bunurile
intermediare, asimilate facto rilor de producție. Ca urmare a comerț ului internațional apare
evidentă tendința de ieftinire a bunurilor rare și de scumpire a bunurilor abu ndente.
Situația este analoagă pentru factori, a căror prețuri (chiar dacă factorii ar fi imobili pe plan
internați onal) s -ar modifica ca urmare a influenței ind irecte pe care o exercită asupra
cererii lor comerțul cu produse finite4. Cu atât mai mult în condiții de mobilitate
internațională a factorilor, se produce o micșorare a d ecalajului dintre prețurile aceluiași
factor în țări diferite. Pentru că prețurile factorilor constituie ven ituri pentru proprietarii lor,
rezultă o tendință de egalizare a veniturilor din țările partenere ca urmare a desfășurării
comerțului internațional. Apare ceea ce poartă numele de parad oxul Samuelson,
deoarece statisticile naționale și internaționale nu confirmă o asemenea egaliz are.
Remunerația factorilor ar avea o tendință de egalizare, care depinde î nsă de
realizarea (sau nu) a unor prețuri internaționale unice (pentru același produs ). În realitate
prețurile internaționale nu se pot egaliza decât în condiții de liber schimb. Aceasta
deoarece, în mod obișnuit, în calea egalizării stau num eroase obstacole importante
(taxele vamale, contingentele la schimb, diferențele de fiscalitate, la cheltuielile de
transport, etc). De asemenea diferențele în pr ivința înzestrării cu factori între țări sunt
uneori foarte mari, ceea ce face imp osibilă egalizarea prețurilor internaționale,
împiedicând și egaliz area remunerării factorilor.
Acest aspect a l amplorii maximale a diferenței (minime) dintre țări ca o condiție a
realizării echilibrului internațional a fost tratat de către Land care a propus util izarea
triunghiului sau conului de diversificare. Această construcție geometrică permite
determinarea, în fun cție de dotările specifice cu factori de producție, a zonei în care
echilibrul internațional este posibil (în interiorul triunghiului sau conului), precum și a
punctelor de specializare absolută și a zon elor în care nu se poate atinge un echilibru
stabil. La toate acestea se mai adaugă lipsa unei mobilități perfecte a factorilor de
producție între se ctoare, din care cauză nu se poate realiza nici măcar o apropiere
semnificativă între nivelurile rem unerării factorilor.
1Ohlin
2șir de inegalități
3teoria Stolper -Samuelson
4când țările comercializează bunuri, ele schimbă de fapt conținutul acestora în factori de producție

Afaceri economice interna ționale
15Teoriile tradiționale asupra sch imburilor și specializării internațion ale s-au finalizat,
la începuturile anilor ‘50, prin mai multe tentative de verif icare empirică (pe baza datelor
statistice). Cea mai cunoscută tentativă se dat orează echipei de cercetători condusă de
Wassily Leontief1. În încercarea de a demonstra viabilitatea modelului H.O.S., în anul
1953 Leontief a conceput un test b azat pe tabloul input -output al economiei americane în
anul de referință 1947 și pe datele referitoare la compoziția (intensivitatea) în factori a
expor turilor pe ntru a elabora o estimare a cantităților de capital și muncă încorporate într -o
cantitate reprezent ativă de exporturi în valoare de 1 milion $. Deoarece nu se afla în
posesia a câte unui tablou input -output asemănător pentru fiecare dintre țările din care
Statele Unite realizau impo rturi, Leontief a fost nevoit să calculeze, bazându -se tot pe
datele statistice americane, intensitatea factorială a producției naționale substituite de
importuri reprezentative în valoare de 1 m ilion $.
Rezultatele cer cetărilor, cunoscute ca paradoxul lui Leontief , au infi rmat, la prima
vedere, teoria pe care și -au propus s -o valideze. Astfel, cu toate că, potrivit părerii
generale, SUA era la vremea respectivă incontestabil mai abundent înzestrată cu capital2
decât toț i partenerii săi comerciali și deci treb uia să exporte (potrivit modelului H.O.S.), în
principal, mai mult produse ale unor ramuri mai intensive în capital, după datele statistice
ale comerț ului din anul 1947, exporturile de produse intensive în muncă s -audovedit a fi
preponderente. Contrar, au predominat importurile mai intens ive în capital.
Paradoxul lui Leontief a generat o vastă cantitate de studii teoretice și cercetări
empirice menite să -l explice și să descrie mai exact atuurile și slăbic iunile mod elului
H.O.S. Principalele explicații ale paradoxului pot fi grupate as tfel:
Eficiența mai mare a forței de muncă americane este un argument invocat de însuși
Leontief, care a fost primul care a încercat să ofere o explicație plauzibilă paradoxului.
Deoare ce productivitatea muncitorilor am ericani era mult mai mare decât a celor străini,
ar fi rezultat că Statele Unite erau mai abundent înzestrate cu muncă și nu cu capital și
astfel modelul H.O.S. era confirmat. Leontief a afirmat că productivitatea muncii a r fi
fost de 3 ori mai mare decât în străinătate datorită nu angajării unei cantități mai mari
de cap ital/muncitor ci prezenței în Statele Unite a unui spirit întreprinzător, a unei
organizări superioare și unui mediu favorabil și că în consecință numărul muncit orilor
americani ar trebui multiplicat cu factorul 3. Această explicație este însă foarte greu de
acceptat deoarece factorii favorizanți anterior menț ionați afectează nu doar munca ci și
capitalul (situație în care paradoxul revine), iar în plus aleg erea cifrei 3 este în într egime
arbitrară3.
Specificul consumului americanilor a constituit o altă încercare de a explica
paradoxul. Astfel, i ntensivitatea mai mare în capital a importurilor ar fi fost explicabilă
prin preferința pronunțată a consumatorilo r spre bunurile intensive în capital.
Economiștii au fost însă unanimi în a nu considera această î nclinație de consum ca
determinantă, din cel puțin două motive: în primul rând cercetările empirice au indicat o
similitudine pronunțată a funcțiilor c ereriidin diferite țări, iar în al doilea rând pe măsură
ce venitul pe cap de locuitor crește, sporește consumul de bunuri intensive în muncă,
de tipul serv iciilor.
Reversibilitatea intensității factoriale contrazice o ipoteză centrală a mod elului
H.O.S. afirmâ nd că un bun intensiv într -un factor de producție poate fi produs în a ltă
țară ca bun intensiv în alt factor de producție4. De exemplu agricultura este intensivă în
1laureat al premiului Nobel pentru economie în 1973 pentru contribuția la dezvoltarea teoriei input -output
2capital/cap de locuitor
3potrivit unui studiu realizat de Kreinin în anul 1965, forța de muncă era într -adevăr superioară celei a
princ ipalilor parteneri c omerciali, dar superioritatea însuma maximum 20 -25 de procente și nu 300%
4Minhas, în Echange international et croissance , Economica, Paris, 1971 încearcă să demonstreze că
revers ibilitatea factorială poate fi frecventă.

Afaceri economice interna ționale
16capital în Statele Unite dar intensivă în muncă în multe alte state. Totuși, reversibilitat ea
intensității factoriale caracterizează o gamă relativ restrânsă de produse și nu poate
justifica, în sine, paradoxul.
Prezența tarifelor și a altor obstacole care distorsionează comerțul a fost luată în
considerare ca o eventuală modalitate de influenț are a importurilor, în sensul protejării
mai accentuate în Statele Unite a ramurilor mai vulnerabile care produc bunuri mai
intensive în muncă slab calific ată, în timp ce protecția bunurilor intensive în capital ar fi
comparabil mai mică. Paradoxul ar pute a fi astfel e xplicat, cel puțin parțial, deși nu este
foarte clar de ce ar dori un partener să exporte în Statele Unite produse (mai intensive
în capital) la care nu ar deține avantaj compar ativ.
Luarea în considerare a resurselor naturale ar putea inversa rezultatele paradoxului
în măsura în care acestea sunt recunoscute ca fiind puternic i ntensive în capital
(necesar extracției) și majoritatea sunt importate în Statele Unite, pentru unele dintre
ele neexistând deloc producție internă1. În tabl oul input -output al importurilor realizat
de Leontief ele nu au fost considerate.
Capitalul uman , un al treilea factor de producție2creat prin investiții în educație (sau
prin combinarea muncii cu capitalul) este considerat ca fiind o ieșire din sistem, o
modalitate plauzibilă de a explica paradoxul. Argumentul este că cel mai abu ndent
factor de producție în Statele Unite nu era capitalul fizic, ci capitalul uman, inclus de
Leontief în costurile cu munca și deci, exporturile americane fiind mai intensive în
capital u man, concluziile model ului H.O.S. erau confirmate.
Rezultatele controversate obținute în urma acestor încercări de ver ificare empirică
au determinat specialiștii să -și intensifice preocupările teoretice în două dire cții principale:
dezvoltarea modelelo r ulterioare care a dat naștere abordărilor neofactoriale și
neotehnologice, în cadrul cărora calificarea forței de muncă și in ovarea tehnologică
ocupă poziții centrale în determinarea avantajelor co mparative;
contestarea teoriilor “vechi“, odată cu încer carea de a reanaliza, prin prisma structurilor
industriale și a concurenței imperfecte (caracteristică pieței co ntemporane), noile
coordonate ale schimburilor (îndeosebi schimburile încr ucișate de produse comparabile
între țările dezvoltate).
Potrivit teoriilor neofactorial e3,țările relativ abundent înzestrate cu capital vor
exporta bunuri intensive în muncă superior calificată sau capital uman, iar celelalte vor
exporta mărfuri intensive în muncă de calificare mai r edusă.
Ipoteza tradițională a modelului HOS este bazată pe faptul că toate țările puteau
produce aceleași bunuri. Dacă vom ține cont de evoluția tehnologică și de apariția de
produse noi, atunci va fi posibil de explicat paradoxul. Preocup ările de actualizare a
modelului HOS au adus în atenția specialiștilor și problema dinamiz ăriiacestei teorii (în
esență statică) în funcție de cel mai mobil factor al creșterii economice și anume progresul
tehnic și tehnologic, strâns legat de r evoluția tehnico -științifică din perioada postbelică.
Grefate pe m odelul HOS, dar luând în considerare inegalitățile dintre țări în ceea ce
privește nivelul de dezvoltare a forțelor de producție, teoriile de factură neotehnologică4
consideră că factorul determinant al comerțului ext erior este capacitatea de inovare în
domeniul tehnicii și tehnologiei. Din această idee de bază derivă denumirea generică a
acestor teorii drept teorii ale neotehnologiilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: teoria
1așa-numitele importuri neconcu rențiale (non-competitive imports, eng.)
2alături de capital și de munca necalificată
3concluzia Findlay -Kierzkowski. O altă abordare este cea a lui Keesing în Labor Skills and Camparative
Advantage , The American Economic Review, May 1966
4avându -i caprincipali autori pe M.Posner, P. Krugman si R.Vernon

Afaceri economice interna ționale
17decalajului tehnologic sau teoria ecartului tehnologic și teoria ciclului de viață al
produsului .
Teoria ecartului tehnologic
Una dintre primele analize având ca obiectiv explicarea schimburilor i nternaționale
prin prisma evoluțiilor tehnologiilor a fost efectuată de Posner1, care a pornit de la
cercetarea corelației dintre expo rturile unei țări și eforturile de cercetare anterioare
acestora2. Posner a observat că noile produse și noile tehnologii se dezvoltă în
permanență. Țările în care inov ațiile se realizează mai întâi (adică țările în care se fac
cheltuieli mai mari de cerc etare -dezvoltare) vor deține, o perioadă de timp, avantaje
absolute asupra partenerilor lor. Produsele respective fiind exportabile; ele sunt treptat
imitate, asimilate, prin difuzarea tehnologiilor și a noutăților tehnice, c eea ce face ca
avantajele iniți ale să disp ară. Procesul de apariție a noi produse și tehnologii este practic
continuu la ora actuală.
Hufbauer testează o teorie comparabilă asupra schimburilor cu produse așa -zise
științifice ,distingând două tipuri de schimburi: comerțul de ecart te hnologic și comerțul
bazat pe costuri salariale scăzute. După o primă perioadă de exploatare a monopolului
inovației (de fapt sau legal, recunoscut prin patent), țara inov atoare tinde să transfere în
mod progresiv procedeele de fabricație în țări capabile să l e aplice la cel mai bun cost,
datorită salariilor mai scăzute. Se naște deci o scară tehnologică: țările avansate
(tehn ologic) vorexporta bunuri intensive în noile tehnologii iar celelalte țări vor exporta
doar bunuri învechite (banalizate, comune) care nu mai aduc ceva foarte nou. Modelul
Posner poate fi privit ca o generalizare și o dinamizare a modelului Ricardo.
Acest model a fost dezvoltat și aprofundat mai apoi de Krugman3, care a avut în
vedere două grupe de țări: cele din Nord și cele din Sud. Ță rile din grupa Nord sunt mai
dinamice, mai receptive la nou, aplică primele noile te hnologii, iar cele din grupa Sud intră
în posesia acestor tehnologii abia după un anumit interval de timp. Autorul arată cum noile
industrii proliferează perm anent în Nord, în scopul menținerii avantajelor (salarii și profituri
mari) pentru aceste țări, în timp ce industriile în declin sau care vor dispărea (mai
devreme sau mai târziu) ca urmare a concure nței și scăderii salariilor șia profiturilor sunt
transferate către țările din zona Sud.
Salariile și profiturile mari din zona Nord reflectă astfel renta de monopol pentru
noile tehnologii. După Krugman, monopolul tehnologic al țărilor din Nord este erodat în
mod continuu prin transferul internațional de tehnologie și nu poate fi menținut decât prin
inovarea permanentă de noi tehnologii și produse.
Teoria ciclului de viață al produsului
Punctul de plecare al acestei teorii este ideea că avantajul relativ nu este static, dat
odată pentru totdeauna, ci se poate modifica în timp, în fu ncție de modificările care pot
interveni în acțiunile întreprinse pentru valorificarea re spectivului produs pe piața mondială
și de reacțiile pe care le au față de el concurenții reali sau potenți ali.
1Posner M. International Trade and Technical Change , Oxford Economic Papers, Oct.1961, pag.323 -341
2Pentru a arăta ordinul de mărime a legăturii între cercetare (inovare) și export, au fost calc ulațio serie de
coeficienți reprezentativi: ponderea cheltuielilor de cercetare în totalul vânzărilor, ponderea personalului cu
calificare superioară în totalul angajaților unei ramuri/țări, ponderea exportului în totalul vâ nzărilor, ponderea
soldului balanței comerciale în totalul vânzărilor etc.( din SUTĂ )
3Krugman .P.A Model of Inovation, Technology Transfer, and the World Distribution of Income , publicat în
Journal of Political Economy, nr 2 din 1979

Afaceri economice interna ționale
18Primul dintre autorii care abordează cicl ul de viață al produsului pentru a explica
alte coordonate ale schimburilor economice internaționale este Raymond Vernon1. In
analiza efectuată de Vernon se combină fazele ciclului de viață a produsului cu evoluția
prezenței acestuia în comerțul internați onal. Dur ata și dimensiunea avantajului relativ,
privit în mod dinamic, depind de etapele pe care le parcurge un produs în decursul
prezenței lui pe piață.
În prima fază (introducere) produsul este intensiv în tehnologie și, de regulă, este
fabricat doar pentru piața internă. Nu este standardizat și poate încă suferi modificări.
Elasticitatea cererii în funcție de preț este slabă, produsul adresându -se în special
consumatorilor cu venituri ridicate și deci considerent ele legate de costuri sunt oarecum
secundare.
În faza a doua (creșterea ) trecerea la producția de masă (și deci la export)
necesită o intens itate mare de capital (investiții), iar firma inovatoare va profita de un
monopol tehnologic temporar. Alte state încep să -l imite pe inov ator. Piața in ternațională a
produsului crește, la fel și profiturile țării inovatoare.
Apoi, creșterea exporturilor încetinește ( maturitatea ) odată cu extinderea
producerii bunului respectiv și în alte țări și standardizarea lui compl etă.
În final intervine declinul ,produsul fiind complet banalizat, produ cția se restrânge
foarte mult, fiind posibilă apariția de importuri (pentru ac operirea nevoilor interne de
consum) efectuate din țări mai puțin dezvoltate și deci cu costuri mai scăzute.
Vernon stabilește o corelați e între ciclul de viață al produsului și c iclul acestora în
comerțul internațional. Mai întâi produsele sunt exportate de țările care dețin avantajele
tehnologice pentru ca în final exporturile să revină țăr ilor abundente în muncă slab
calificată (și înapo iate tehnologic) .Ciclul de producție și de export este decalat în timp în
funcție de nivelul de dezvoltare tehnolog ică a țărilor respective.
Numeroasele verificări empirice ale abordării neo -tehnologice2au demonstrat că
există o foarte puternică corelaț ie între performanțele la e xport ale SUA (spre exemplu) și
efortul făcut de această țară pentru cercetare și dezvolt areconcretizat în stocul de brevete
de invenții și inovații noi. Ca o concluzie g enerală se poate spune că țările care au un
nivel de dezv oltare industrial important vor avea întotdeauna tendința de a exporta
produsele noi, la care dețin s upremația.
Un domeniu care s -a bucurat, de asemenea, de cercetări intense în ult imele
decenii îl constituie SCHIMBURILE INTRARAMURA definite ca schimburi î ncrucișate
de produse aparținând aceleiași ramuri industriale . În raport cu teoria ricardiană sau
modelul HOS schimburile intraramură sunt i ncompatibile, deoarece ambele țări ar trebui
să aibă avantaj comparativ în ac eeași ramură. Dacă se procedează însă la o ierarhizare
a avantajelor comparative se obține un “șir” de țări la fiecare produs, de tipul:
a, b, c, …, i, j, …, x, y, z
Țările i,jvor importa mărfurile de la a,b,c care dețin avantaje comparative mai
substanțiale, exportând în același timp (bunuri sim ilare) către țările din coada listei ( x,y,z).
Explicarea schimburilor încrucișate nu se bazează numai pe nua nțarea avantajelor
comparative între state. În acest scop se mai ține cont și de fa ptul că bunurile nu sunt
absolut identice, diferitele particularități calitative având o influență reală, importantă
1Vernon R. “International Investment and International Trade in the Product Cycle ”, pu blicat în Quarterly
Journal of Economics, mai 1966
2cea mai nouă datează din 1987 și este datorată lui S oetel L. (The Impact of Technological Innovation on
International Trade patterns , publicat în Research Policy )

Afaceri economice interna ționale
19asupra cererii (consumatorului). Importurile se explică astfel prin nevoia de a obține
produse cu caract eristici care lipsesc produselor indigene.
Există și teorii1potrivit cărora produsele d e import comparabile cu pr odusele
naționale sunt cerute de consumatori într -o anumită măsură, ca urmare a preferințelor
acestora pentru produse străine. Se explică astfel apariția unei cereri de dif erență, a unor
schimburi între țări a căror produse sunt î n aceeași măsură exportabile sau importabile.
Statele respective nu dețin nici un fel de ava ntaj comparativ unele față de altele.
Schimburile internaționale intraramură au fost analizate si prin pri sma
caracteristicilor ofertei, în condițiile concurenței de tip oligopol sau m onopol2. Pe baza unei
simetrii perfecte între produsele luate în studiu s -au evaluat numai diferențele de factură
externă. Explicarea schimburilor este făcută prin prisma diferențelor la che ltuielile de
transport, a diferențelor de nat ură sezonieră sau pe seama diferențelor de costuri,
bunurile fiind împărț ite astfel în:
1. produse omogene aparținând comerțului de frontieră sau sezonier;
2. produse eterogene care au substitute apropiate ca producție sau co nsum: cu
intrări diferite dar care sunt foarte ușor de substituit în consum, cu intrări identice dar care
au utilizări finale diferite sau produse asemănătoare fabricate din materiale asemănătoare
(automobilele spre exemplu);
3. produse eterogene pe verticală dar aparținând aceluiași tip de proces de
producție.
Pentru schimburile intraramură care se bazează pe aceleași intrări și i eșiri în și din
procesul de producție se folosește termenul schimburi prin speci alizare intraramură pe
verticală. Acest concept arată că un produs poate fi descompus în mai multe componente,
fiecare dintre acestea putând fi fabricate într -o anumită țară, iar comercializare realizându –
se de asemenea în mai multe țări. Datele statistice arată că mai bine de 40% din
schimburile ce se realizează între țările dezv oltate sunt de acest tip. Pentru produsele
finite sau intermediare care nu se realizează prin același proces de producție, dar care
sunt puternic legate de schimburile cu produse comparabile se realizează o specializare
intraramură pe or izontală.
Din punc t de vedere practic, categoria ramură e definită destul de vag. Referința,
deși există sub forma nomenclatorului vamal utilizat în fiecare țară, nu este totuși foarte
precisă, cuprinzând un număr destul de mare de produse încadrate similar3. Cuantificarea
schimburilor intra -ramură se face cel mai frecvent cu ajutorul a doi indicatori, și anume:
Indicatorul Balassa (IB), care determină fluxurile intraramură după rel ația:
iiii
MXMXIB

unde: -Xi exprimă exporturile ramurii “i”
-Mi exprimă import urile ramurii “i”
Indicatorul poate lua valori cuprinse între -1, situație în care țara respectivă nu realizează
decât importuri și +1, când se realizează numai exporturi. I ntensitatea maximă a
schimburilor intraramură este realizată atunci când i ndicator ul are valoarea 0.
1vezi Be rnard Lassudrie -Duchene et Jean -Louis Mucchielli -Essais d’economie internationale , Economica,
Paris, 1991
2principalii autori sunt Grubel H si Lloyd P. J,Intra-Industry Trade: the Theory and Measur ement of
International Trade in Differentiated Products ,London, Mac Millan 1979
3De pildă în cadrul SITC, nomenclatorul standard folosit de statele membre ale OMC, la o singură poziție
sunt cuprinse între 300 și 1500 produse.

Afaceri economice interna ționale
20Cel de -al doilea indicator, mai relevant după opinia noastră pentru indicarea intensității
legăturilor, a fost elaborat de Grubel șiLloyd1, relația de calcul fiind urm ătoarea:
100
) () (x
MXMXMXGL
iiii ii
i  
Semnificațiile notațiilor sunt similare celor de la relația precedentă. Indicatorul poate lua
valori de la 0-situație ce exprimă absența completă a unuia dintre fluxuri, exporturi sau
importuri, la 100-situație în care exporturile sunt egale cu importurile. Cu cât indicatorul
este mai aprop iat de 100 cu atât importurile sunt mai bine acoperite prin exporturi (sau
invers).
Primul, și probabil în continuare cel mai des invocat model al co mportamentului
oligopolistic non -cooperativ este cel dezvoltat de către matematici anul francez Augusti n
Cournot in 18382. El a arătat cum deciziile necoordonate ale unor firme rivale pot
interacționa pentru a conduce la un echilibru care se situează între echilibrul monopolistic și
echilibrul concurenței pe rfecte. Cournot își ilustrează modelul pornind de la o situație de
duopol Modelul este uneori denumit model duopolistic Cournot. Concluziile pot fi
generalizate pentru mai multe firme. Premisa centrală a modelului este aceea că fiecare
duopolist consideră cantitatea de produs oferită de celălalt ca fiind fixă și ind ependentă de
propriile decizii de producție. Deși în mod explicit fiecare firmă o ignoră pe cealaltă, echilibrul
final reflectă totuși interdependența care există î ntre ele.
Aplicarea modelului Cournot asupra schimburilor internaționale a fost studiată de
Brander șiKrugman3. Studiul elaborat de ei pornește de la urm ătoarele premise: se
consideră doar două țări, fiecare având doar câte o singură firmă ce monopolizează
producția unui bun omogen pe plan mondial. La deschiderea schimburilor, cele d ouă firme
formează un tip special de duopol, fiec are încercând să exploateze piața externă ca pe
propria piață.
Ipotezele de bază folosite de model au fost următoarele:
cele două țări au caracteristici identice ;
funcțiile costurilor celor două produse su nt identice;
costurile de transport sunt nule (sau nesemnificative);
funcțiile cererii sunt identice în cele două țări;
producția este singura variabilă în strategia firmelor;
firmele se bazează pe o variație conjuncturală nulă;
cele două piețe sunt se gmentate, adică producătorii iau deciziile de producție pentru
fiecare piață în mod independent.
Studiul BK demonstrează că echilibrul se va obține numai în situația în care fiecare
din cele două firme va furniza câte jumătate din cererea caracteristică fi ecărei piețe a
celor două țări luate în calcul. Procesul de ajustare a cantit ăților furnizate se încheie
numai după ce ofertele celor două firme se întâlnesc într -un punct de echil ibru. Potrivit
modelului Brander -Krugman are loc deci un proces de dumping r eciproc, producătorii fiind
tentați să vândă mai ieftin pe piața internațională decât pe piața internă.
Dumpingul poate da naștere la schimburi internaționale, această afirm ație putând fi
ilustrată prin următorul exemplu. Presupunem existența în două țări a două firme care
produc același bun cu aceleași costuri și mai presupunem că schimburile neces ită
1Grubel H si Lloyd P. J. “ Intra -industry Trade”, Mac Millan, London 1975
2Augustin Cournot, Recherches sur les Principes Mathematiques de la Theorie des Riches
3Brander J.A, Krugman P. -A Reciprocal Dumping Model of International Trade , Journal of International
Economics, 1983

Afaceri economice interna ționale
21cheltuieli de transport. Prețurile bunului pe cele două piețe vor fi identice și deci lipsesc
stimulentele pentru inițierea comerțului î ntre cele două țări. Firmele în cauză aleg
dumpingul pentru că sunt confruntate cu o elasticitate imperfectă a cererii, în vreme ce
piața externă, fiind considerată perfect concurențială, prezintă o elasticitate perfectă a
cererii mondiale, permițând maximiz area profitului.
Existența prin intermediul dumpingului practicat de ambii parteneri, sau a
dumpingul reciproc, a schimburilor în dublu sens facilitează creșterea volumului comerțului
internațional cu bunuri similare. Chiar dacă din punct de vedere social dumpingul recipro c
poate fi interpretat ca o risipă de resurse, apariția concure nței între fostele monopoluri
naționale poate avea efecte benefice compensatorii, în plus față de satisfacerea cererii de
varietate a consumat orilor interni.
Numeroase teorii si modele contem porane au ca preocupări probl emele
protecționismului (și mai ales ale neoprotecționismului) comercial, analiza efe ctelor pe
care le produc fenomenele de integrare comercială, și a relațiilor dintre ratele de schimb si
echilibrul balanței comerciale sau de plăți externe, precum și a efectelor mobilității
capitalurilor internaționale. Capitolele următoare vor re aliza o abordare mai detaliată
asupra acestor aspecte.
1.2.Participarea economiilor naționale la circuitul economic mondial
Participarea tuturor statelor la circuitul economic mondial reprezintă, în condițiile
contemporane, o necesitate obiectivă. Complexitatea economiei mo ndiale, incidența
extrem de puternică a progresului tehnic, gradul foarte înalt de diversificare a proceselor
economice, accen tuarea interdependențelor dintre economiile n aționale, avantajele
extrem de importante care se pot obține de pe urma specializării internaționale (sau
riscurile la care se expun cei ce preferă autarhia), sunt doar o parte a cauzelor și factorilor
care au c ondus la generalizarea, pe scară planetară, a schimburilor economice
internaționale. Practic, în prezent, toate statele lumii, mari sau mici, bogate sau sărace,
dezvoltate sau în curs de dezvoltare, se preocupă intens de participarea cât mai eficientă
la economia și circuitul economic mondial.
Participarea la circuitul economic mondial trebuie, în prezent, să asigure folosirea
schimburilor economice externe ca factor al creșterii economice. Acest obiectiv este
extrem de impo rtant pentru toate statele lumii deoarece:
1.schimburile economice internaționale trebuie să asigure înzestrarea economiei
naționale cu factorii de producție. Aici avem în vedere resurse naturale, mijloace
tehnice și tehnologice, resurse financiare și resurse de muncă de o calificare
cores punzătoare noilor cerințe ale progr esului tehnic. Aceasta e necesară în condițiile
în care resursele interne nu sunt suficiente, nu sunt eficiente (problema avantajului
comparativ), sau nu sunt utilizate din considerente strategice (pentru economisirea ori
conservarea lor “pe ntru mai târziu”);
2.participarea la schimburile economice internaționale trebuie să permită valorificarea
(eficientă a) resurselor interne excedentare , sau speci alizarea pentru export în
ramurile în care țara respectivă deține avantajul compar ativ;
3.participarea la circuitul economic mondial permite diversificarea ofertei interne de
bunuri și servicii , ceea ce produce consecințe benefice pentru gradul de s atisfacere
a nevoilor de consum cât și pentru nivelul calitativ al producției intern e (ca urmare a
competiției ce se creează între aceasta și oferta exte rnă );

Afaceri economice interna ționale
224.racordarea economiei naționale la fluxurile economice internaționale permite lărgirea
seriilor de fabricație (ale producției interne) peste limitele pe care le impun
dimensiunile p ieței i nterne;
5.participarea la circuitul economice mondial creează de asemenea un climat favorabil
în plan politic, militar, etnic, religios, cultural, etc., care poate fi, la rândul său, în mod
indirect, un catalizator al creșterii economice.
6.Se afirmă1perfect întemeiat că schimbul internațional este “o cerere de diferență:
acolo unde totul este identic schimbul devine inutil ”. Econ omia mondială
contemporană este caracterizată printr -o intensitate ridicată a specializării
internați onale. Aceasta face ca, în mod practic, toate statele lumii să fie, mai mult sau
mai puțin intens, legate între ele, economiile naț ionale fiind puternic interdependente ,
iar schimburile economice externe indispensabile.
Progresul tehnico -științific contemporan a indus o asemen ea amplificare a
complexității și diversificării producției de bunuri materiale și servicii în general și a
ramurilor de vârf în special, încât, chiar în condițiile unei piețe i nterne foarte mari,
organizarea în fiecare țară a producției tuturor (sau a maj orității) tipurilor de produse a
devenit tot mai ineficientă din punct de vedere economic, chiar și pentru țările cele mai
dezvoltate. În plus, col aborarea internațională, ajutorul economic necondiționat, constituie
un factor determinant pentru progresul r apid al țărilor slab dezvo ltate din punct de vedere
economic.
În cadrul schimburilor economice internaționale se pot identifica anum ite curente
sau fluxuri între diferitele blocuri sau poli ai economiei mondiale2:
a.curentul schimburilor comerciale dintre ț ările capitaliste dezvo ltate (Nord –
Nord), care deține ponderea cea mai mare în comerțul mondial;
b.curentul schimburilor comerciale dintre țările capitaliste dezvoltate și țările în
curs de de zvoltare (Nord -Sud);
c.curentul schimburilor comerciale dintre țăr ile în curs de de zvoltare (Sud –
Sud). Acest curent urmărește o limitare a d ependenței țărilor în curs de
dezvoltare de țările dezvoltate.
d.curentul schimburilor comerciale dintre țările în tranziție sau fo ste socialiste
(Est-Est);
e.curentul schimburilor c omerciale dintre țările în tranziție sau foste socialiste
și cele nesocia liste (Est -Vest).
În strategia fiecărei economii, folosirea cât mai eficientă a relațiilor ec onomice
externe ca factor exogen al creșterii producției, veniturilor și consum uluieste expresia
sintetică a calității managementului național3, în primul rând a celui macroecon omic.
Poziția unei economii naționale în raporturile ei comerciale cu restul lumii este
reflectată în: balanța de plăți externe (BPE). Cunoașterea și anal iza BPE sunt
indispensabile în procesul elaborării politicii economice externe într -un mediu economic tot
mai i nterdependent. Potrivit manualului FMI4, balanța de plăți externe este documentul
statistic care r ezumă într -o formă sistematică tranzacțiile5unei economii cu restul lumii de –
a lungul unei p erioade de timp.
1Jacques Henry -La theorie du commerce exterieur dans le temps historique , PUF, 1991
2vezi Sută, op.cit.
3în opinia unor autori, cum este Robert Reich, conceptul de economie națională și implicit cel de int eres
economic național sunt, în noile condiții ale mediului economic internațional contemporan în care gradul de
interdependență economică este foarte ridicat, depășite
4din Popa, Ioan -Tranzacții comerciale internaționale , Ed. Economica, București, 1997
5Tranzacția este conceptul generalizator folosit pentru a desemna fluxul economic care reflectă cre area,
transformarea, schimbul, transferul sau stingerea unei valori economice și care pres upune schimbarea

Afaceri economice interna ționale
23Balanța comercială este o parte componentă a Balanței de plăți externe iar soldul
ei va fi pozitiv (excedent) sau negativ (deficit) în funcție de diferența dintre valoarea
importurilor și valoarea exportu rilor unei țări. Starea bala nței comerciale va influența BPE
într-o măsură variabilă, în funcție de ponderea operațiunilor comerciale în raport cu
celelalte operațiuni de schimb ale unei țări. Pentru măs urarea gradului de echilibru al
schimburilor se poate calcula gradul de acoperire, relativ fie la comerțul cu un anumit
produs, fie la ansamblul balanței, potrivit r elației:
Gvaloarea e xporturilo r (FOB)
Valoarea i m porturilo r (CIF)A 100
Evoluția favorabilă sau nefavorabilă a comerțului unei țări cu o altă țară sau cu un grup de
țări se poate exprima și prin rapoartele de schimb, cu ajutorul căr ora se poate determina
ce cantitate de bunuri trebuie să exporte o țară, de la o p erioadă la alta, pentru a putea
importa aceeași cantitate de bunuri.
Indicele raportului de schimb netal unei țări este dat de relația:
Iindicele p returilor exporturil or
indicele p returilor im porturil orTS 100
În funcție de acest raport se poate aprecia dacă schimburile comerciale internaționale
sunt avant ajoase sau dezavantajoase.
Diviziunea mondială a muncii și specializarea internațională sunt procese care au
cunoscut de -a lun gul timpului mutații importante, determinând importante modificări în
volumul și direcționarea fluxurilor de schimburi econ omice internaționale. Cele mai
semnificative criterii1care au stat la baza delimitării diferitelor tipuri de specializare
internațio nală au fost, urm ătoarele:
criteriul avantajului absolut (Adam Smith);
criteriul costurilor comparative și a avantajului relativ reciproc (David R icardo);
criteriul înzestrării cu factori de producție (Heckscher, Ohlin, Samuelson);
criteriul productivități i superioare nivelului mediu social (Manoilescu);
criteriul efectului de antrenare (Fr. Perroux);
criteriul cererii internaționale, ca dinamică și structură (Linder, Vernon).
Pentru a exprima gradul de specializare al unei țări în producția anumitor bunuri se
utilizează indicatorul economic numit coeficient de specializare (C S), care se calculează
potrivit formulei:
CQ
Q- (X- M)Si
i i i 100 ,
unde: -Qieste producția internă a bunului i;
-Xireprezintă exportul produsului i,
-Mieste importul produsului i.
proprietății asupra bunurilor și/sau drepturilor financiare, prestarea de servicii sau disponibilizarea de forță
demuncă și cap ital, idem
1vezi Igna t, Pralea, Economie Mondială , Ed. Synposion, Iași, 1994

Afaceri economice interna ționale
24Bunul în cauză ( i) constituie obiect al specializării internaționale pentru țara
respectivă dacă coeficientul C Sia valori peste 100%.
Pentru a cuantifica gradul de specializare a unei țări sau economii naționale în
raport cu partenerii pentru un produs ise poate utiliza coeficie ntul avantajelor
comparative (A C)determinat astfel:
AX/X
X/XCiT T
iP P 100
unde: -XiTeste exportul bunului idin țara T;
-XTreprezintă exporturile totale ale țării T;
-XiPeste exportul produsului idin țara parteneră P;
-XPreprezintă exporturile totale ale țării P.
Țările care înregistrează în relațiile bilaterale cu partenerii comerciali o valoare a
coeficientului A C>100% dețin avantaj comparativ în producția bunului în cauză (în cazul
nostru i) și se vor special iza în p roducția acestuia pentru export.
Pentru a asigura o dezvoltare echilibrată a economiei naționale și a evita o
dependență mult prea mare de exterior este necesar ca structura economiei naționale să
îmbine optim diversificarea producției și asigurarea s atisfacerii cât mai depline a nevoilor
interne de consum cu specializarea avantajoasă în pr oducția destinată exportului.

Afaceri economice interna ționale
25CCaappiittoolluull22
RRiissccuurriilleeîînnaaffaacceerriilleeccoommeerrcciiaalleeiinntteerrnnaațțiioonnaallee
2.1.Conceptul de riscuri în afaceri le internaț ionale
Mediul internațional de afaceri este influențat de evoluția contradictorie a economiei
mondiale și de fenomene de inst abilitate care caracterizează majoritatea economiilor
naționale. În viața economică intervin mulți factori și condiții a căror ap ariție, manifestare și
evoluție este greu de prognozat cu exactitate. Aceasta face ca tranzacțiile economice
internaționale să se desfășoară în condiții de riscșiincertit udine.
RISCUL ECONOMIC reprezintă o alternativă (cealaltă fiind șansa) a condiții lor de
finalizare a unei afaceri comerciale sau financiare .În cele din urmă, riscul este
cauzator de rezultate nefavorabile , care se pot materializa în cheltuieli suplimentare,
pierderi, și imposibilitatea valorificării unui moment conjunct ural favorabil, dar incert. În
același timp, șansa este cea care ocazionează obținerea sau amplif icarea unor rezultate
favorabile. Ambele alternative (riscul sau șansa) au la bază fa ctori și cauze de natură
obiectivă sau subiectivă. O parte din acești factori și cauze po ate fi prognozată cu ajutorul
probabilităților. Șansa este alternativa dorită, urmărită, în timp ce riscul trebuie mai întâi
cunoscut, evaluat, iar apoi se angajează măsurile adecvate de protecție.
Pentru caracterizarea principalelor tipuri de riscuri sp ecifice afacerilor economice,
vom examina tipologia acestora după mai multe criterii de clas ificare.
După natura lor, riscurile pot să fie:
-riscuri cu conținut economic -datorate, în principal, evoluției contradictorii a pieței
mondiale, fluctuațiilor care au loc în economie (riscul de preț și cel valutar), sau
nerespectării obligațiilor contractuale de către părțile semnatare ale contractului
(abaterile de la calitate, cantitate, sau condițiile de ambalare, nerespectarea termenului
de livrare, întârzierea sau neefectuarea pl ății);
-riscuri de altă natură -este situația unei mari varietăți de riscuri. Aici amintim riscul de
război sau de schimbare a regimului politic și riscul unor calamități naturale. Acest tip
de riscuri sunt foarte greu de prevăzut, iar protecția împotriva lor este foarte dificilă și
costisit oare.
După cauzele care determină producerea lor, riscurile pot fi:
-naturale -determină distrugerea totală sau parțială a mărfurilor (exemplu: recoltele
agricole), sau întârzierea efectuării transpor turilor. Exemple: fenomene meteorologice,
erupția vulcanilor, seisme etc.;
-politice -determină apariția unor perioade de anarhie (vid legislativ), sau instabilitate,
schimbări fundamentale ale orientărilor în politicile comerciale. Exemple: riscul
schimbă rii formei de guvernământ, lovituri de stat etc.;
-administrative -determină apariția unui climat de neîncredere, tendința de reducere a
ponderii afacerilor de dur ată, prin dezvoltarea excesivă a tranzacțiilor speculative,
conjuncturale. Exemple de astfel de riscuri: riscul schimb ării reglementărilor de comerț
exterior, a competențelor și structurilor organizatorice ale aparatului central de comerț
exterior etc.;
-de management -determină obținerea unor rezultate nesatisfăcătoare, prin
degradarea imaginii f irmei față de exterior, diminuarea profiturilor realizate. În această
categorie intră: riscul conducerii defectuoase a proceselor de producție, a activităților

Afaceri economice interna ționale
26de prospectare a pieței, a activității aparatului propriu de comerț exterior, riscul
degradării relațiilor firmei cu intermediarii;
-contractuale -determină rezultate nefavorabile în ceea ce privește păstrarea sau
câștigarea partenerilor, cât și sub aspect financiar (plata de penalități etc.). Aici putem
include: riscul privind negocierea neadecvată a clauzelor și condițiilor contractuale, sau
nerespectarea clauzelor și condițiilor acceptate în contract etc.;
-de preț -determină obținerea unor rezultate financiare nefavorabile. Aceasta constă în
riscul modif icării prețului, la elementele care compun p rodusul care este obiect al
contractului, sau la produsul final, pe piața internă sau internațională, între momentul
contractării și cel al plății;
-valutare -determină producerea, pentru una sau cealaltă dintre părțile contractuale,
unor pierderi financia re importante. Acest tip de riscuri constă în riscul fluctuațiilor în
sens nefavorabil a cursurilor valutare, a valorilor negociate la bursă, a nivelului
dobânzilor, a ratei inflației, sau n esiguranța în valorificarea capitalului investit etc.;
După locul unde se produc, riscurile pot fi:
-interne -se manifestă în cadrul național, sau în cadrul firmei angajate în tranzacții
internaționale și determină nerespectarea (cantitativă sau calitativă) a clauzelor
contractuale, sau a unor angajamente față de parten erii de afac eri;
-internaționale -se manifestă pe piața internațională, în cadrul mediului internațional
de afaceri, determinând apariția unor consecințe nefavorabile pentru importatori sau
exportatori. Exemple: conflicte armate sau comerciale, stări de te nsiune, mari fluctuații
ale prețurilor pe piața internațională sau a cursurilor valutare.
Din clasificarea anterioară, ne interesează riscurile care pot să apară în contractele care
se derulează pe plan extern. În scopul de a da o explicație cât mai preci să a elementelor
și conceptelor ce pot interveni sub aspectul tranzacțiilor economice internaționale, este
necesară explicarea conceptului de risc comercial (respectiv risc economic). Astfel,
prin RISC COMERCIAL1se înțelege posibilitatea ca un eveniment v iitor și probabil
să provoace consecințe patrimoniale negative părților la un contract comercial
internați onal, partea prejudiciată neputând trage la răspundere pe debitor . Dacă
aceste consecințe se produc, ele afectează gestiunea ec onomică a întreprinderi i
prejudiciate, proporțional cu gradul de nerealizare a încasărilor valutare scontate. Efectele
riscului comercial se pot produce atât pe planul rezultatelor operațiunii de comerț exterior,
cât și, ca o consecință a acestora, pe planul ră spunderii persoane lor care au conceput,
decis și realizat respectiva operațiune de comerț exterior prejudiciabilă. De aceea, în
etapa negocierii contractelor comerciale externe trebuie să se estimeze în permanență
riscul comercial, în vederea formulării și i ncluderii în con tract a clauzelor adecvate, cu
caracter preventiv. În afacerile economice internaționale protecția împotriva riscurilor
trebuie să ocupe un loc foarte important, tocmai datorită consecințelor lor negative asupra
oamenilor de af aceri.
Detaliem în cele ce u rmează riscurile comerciale care intervin în derularea contractelor
externe de vânzare -cumpărare:
a)riscul privind bonitatea partenerilor comerciali. Acest risc vizează capacitatea
agenților comerciali de a -și onora la timp obligațiile pe care și le asum ă prin contracte. El
poate fi atenuat prin verificarea, înaintea încheierii contractului, pe multiple căi, a bonității
partenerului de afaceri.
b)riscul privind negocierea neurmată de contractare . El poate fi evitat atât pe
cale contractuală, cât și extr acontractuală, prin diminuarea costurilor aferente proiectelor
1după Marin, George, Puiu, Alexandru, (coordonatori), Dicționar de relații economice internaționale , Editura
Enciclopedică, București, 1993, pag. 477 -478.

Afaceri economice interna ționale
27complexe de oferte, obținerea de garanții privind refuzul de încheiere a contractului după
adjudecarea ofertelor de executare de obiective industriale, convenții și garanții prealabile
privind păstrarea secretului pe timpul negocierii transferului de know -how etc.
c)riscul de scumpire a materiilor prime, materialelor și manoperei privind
exporturile complexe. Riscul de scumpire a inputurilor poate fi atenuat prin înscrierea în
contract a unor clauze împotriva riscului de preț.
d)riscul privind fluctuațiile valutare -poate fi contracarat atât prin clauze
contractuale, cât și prin operațiuni pe piața valutară.
e)riscul privind vânzările pe credit -implică eroziunea capitalului, datorită
fenomenelor inflaționiste și poate fi evitat prin determinarea prețurilor echivalente la
scadență cu prețurile actuale la data negocierii și încheierii contractului.
f)riscul privind neîncasarea prețului, sau cel privind încasarea întârziată -se
poate evit a prin scrisoarea de garanție bancară, cambie (acceptată și avalizată), ipotecă,
sau rezervarea dreptului de propri etate.
g)riscul privind modificarea condițiilor de executare a contractelor comerciale
internaționale stabilite de către părți. Se poate ev ita pe calea partajării diferențelor de
cost al navlului, sau prin clauza de readaptare a contractului numită clauză de hardship.
e)riscul privind neplata prețului -poate fi preîntâmpinat prin executarea
garanțiilor de plată, înscrierea la masa credală în cazul declarării falimentului debitorului.
f)riscul de neexecutare, executare tardivă, sau necorespunzătoare a
obligațiilor contractuale -poate fi diminuat prin înscrierea în contract a clauzei de
stabilire a unor penalități adecvate, executare coact ivă.
Dintre aceste riscuri, vom analiza în primul rând riscul valutar și riscul de preț,
respectiv măsurile de protecție împotriva lor.
2.2.Metode și tehnici contractuale de protecție împotriva riscurilor
În categoria metodelor și tehnicilor contract uale se includ o diversitate foarte mare
de tehnici și procedee, utilizabile pentru pr otecția în raport cu riscul valutar și riscul de
preț. Condiția de bază pentru folosirea lor este consensul. La această categorie de
metode și tehnici nu se poate face ap el decât în condițiile și limitele în care partenerii
implicați în afacerea respectivă sunt de acord cu înscrierea lor ca și clauze ale
contractului.
METODE ȘI TEHNICI DE PROTECȚIE ÎMPOTRIVA RISCULUI VALUTAR
În cadrul afacerilor economice internaționale contemporane, unul dintre riscurile cu
o frecvență mare și consecințe dintre cele mai grave asupra părților (exportatori,
importatori, bănci) este riscul valutar .
Prin RISCVALUTAR se înțelege posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei
tranzac ții economice sau financiare ca urmare a modificării cursului (depreciere sau
apreciere) valutei în care se face plata/ încasarea, între momentul încheierii
contractului și cel al scadenței(al plății) .Într-o accepțiune strictă, termenul de risc
valutar ar e în vedere doar pierderile care se pot înregistra. Evoluția în sens avantajos a
cursului valutar r eprezintă șansa , iar efectul direct al acesteia este câștigul .
Este de la sine înțeles faptul că riscul valutar nu intervine decât dacă între
momentul înch eierii contractului și cel al scadenței există un interval de timp mai mare de
48 de ore și numai pe ntru participanții care încasează sau plătesc în altă monedă decât
cea națională. În practica tranzacțiilor internaționale, s -a demon strat că sunt foarte ra re
situațiile în care plata se efectuează chiar în momentul încheierii tranzacției.

Afaceri economice interna ționale
28Astfel, desfășurarea tranzacției internaționale începe la momentul t 0, pe care îl
considerăm momentul negocierii și semnării contractului și se finalizează după un interv al
de timp t, la t 1, momentul plății:
Negocierea și semnarea
contractului
( t 0 )Finali zarea
contractului
(t1 )
În mod obișnuit acest t este inevitabil deoarece:
-vânzătorul nu oferă decât prin excepție mărfuri din stoc. De regulă el trebuie mai
întâi –să producă sau să procure marfa d orită de către cumpărător;
-livrarea internațională presupune –în mod uzual –parcurgerea unui traseu de
transport cuprinzător și îndeplin irea unor formalități obligatorii care cere timp ;
-importatorul are nevoie la rândul său de un anumit interval de timp pentru a
obține resursele neces are plății externe;
-însăși mecanismul plăților externe impune respectarea unui interval de timp în
care să circule documentele de plată pe traseul interbancar.
Pentru exportator (creditor), riscul valutar apare atunci când, la data încasării
sumei (t 1),valuta în care s -a efectuat plata are o putere de cumpărare mai mică decât
la momentul încheierii contractului (t 0) (valuta s -a depreciat). Pentru exportator această
depreciere are ca efect o pierdere netă, proporțională cu rata deprecierii monedei plății .
Consol idarea valutară , respective protejarea împotriva riscului valutar, din punctul său de
vedere, urmărește evitarea riscului deprecierii valutei plății, care ar duce la diminuarea
eficienței operațiunii de export , prin obținerea unei valori (exprimat ă prin cursul de
schimb) inferioare față de o terță valută (sau terțe valute) de care exportatorul are nevoie
pentru plăți vi itoare, sau față de moneda națională.
Pentru importator (debitor), riscul valutar apare atunci când, la data plății (t 1),
valuta în care s -a efectuat tranzacția are o putere de cumpărare mai mare (s-a apreciat)
față de momentul încheierii contractului (t 0). În această situație, importatorul are de făcut
un efort financiar mai mare pentru a achiziționa de pe piața valutară suma neces ară plății.
Consolidarea valutară , din punctul de vedere al importatorului , are scopul de a asigura
protej area efortului valutar pe care trebuie să -l facă pentru a obține, la scadență, sumele
necesare plății.
În timp ce deprecierea valutei plății îl dezav antajează pe exportator și, în același
timp, poate să -l avantajeze pe importator, aprecierea monedei plății produce, în generale,
efecte de sens invers. Evoluția cursurilor pe piața valutară poate fi nefavorabilă atât pentru
export ator cat și pentru import ator îndeosebi ca urmare a evoluțiilor contradictorii a
cursurilor monedelor lor naționale în raport cu m oneda plății.
Fundamentarea deciziilor pentru atenuarea riscului valutar se bazează în principal pe
informații cât mai complete, îndeosebi prognoze d e cât mai bună calitate elaborate de instituții
financiare de prestigiu, privind ev oluția raporturilor de schimb a principalelor valute.
Tehnicile contractuale folosite pentru diminuarea riscului valutar nu sunt soluții
perfecte, deoarece firmele nu sunt ferite complet de influențele negative pe care le produc
fluctuațiile cursurilor valutare. În plus, în marea lor majoritate, aceste tehnici sau clauze
contractuale conduc nu numai la diminuarea pierderilor ci și a câștig urilor.
TEHNICILE CONTRACTUALE deprevenire și diminuare a riscului valutar sunt
reprezentate de acele procedee pe care partenerii de afaceri le pot iniția și
desfășura numai în cond iții de consens , respectiv în condițiile în care ele sunt
acceptate atât de cumpărător cat și de vânzător.

Afaceri economice interna ționale
29Principalele obiective sunt:
a)alegerea celei mai bune variante pentru moneda plății;
b)anticiparea sau întârzierea efectuării plății sau înc asării prin fixarea scadenței
plății și introducerea unor marje asig urătorii în preț , corelate cu prognozele
pentru ev oluția monedei pl ății;
c)realizarea unei strategii financiar valutare, la nivelul fiecărei firme implicate în
afacerea respectivă, urmărind sincronizarea încasărilor cu plățile în aceeași
valută;
d)folosirea unor clauze valutare adecvate
e)desfășurarea corectă ș i operativă a contractului comercial internațional.
Detaliem în continuare aceste metode contractuale de protecție împotriva riscului valutar,
exemplificând cu date ipotetice acolo unde este cazul.
a)alegerea corectă a monedei contractului (valuta plăți i)
Alegerea monedei contractului (a valutei plății/încasării) are importanță esențială.
Această decizie depinde, în primul rând, de calitatea informațiilor pe care negociatorii le
dețin asupra prognozei evoluției diferitelor monede pe piața valutară inte rnațion ală, dar și
de abilitatea cu care se poartă negocierile pentru a nsamblul clauzelor contractului de
vânzare respectiv.
Decizia pentru alegerea monedei plății situează pe poziții esențial diferite interesele
exportatorului cu ale importatorului:
-vânzătorul (exportatorul) : este interesat să susțină ca plată să se efectueze în
una din valutele pentru care prognozele indică o tendință de apreciere
-cumpărătorul (importatorul) , la rândul său, pentru a -și proteja interesele, este
motivat să susțină ca pl ata să se efectueze în una din valutele pentru care
prognozele indică o tendință de depreciere
Pentru rezultatele finale ale afacerii, alegerea valutei contractului are o importanță
deosebită, și presupune ado ptarea unei decizii în condițiile în care interesele părților
sunt profund contradictorii . Pentru stabilirea monedei plății/încasării trebuie să se
ajungă la un compromis, decizia urmând a se fundamenta în raport cu câteva criterii
esențiale:
1)durata contractului , respectiv intervalul de timp în ca re se va efectua plata: la
vedere, pe termen scurt sau pe termen lung. Evoluția pe termen scurt sau foarte scurt a
cursurilor valutare este influențată de factori monetari, psihologici, politici, de multe ori
greu de prevăzut. Previziunea cursurilor valuta repe termen lung au la bază analiza
factorilor structurali. Dintre acești factori ca factori esențiali sunt starea balanței de plăți
externe și nivelul inflației. Pentru intervalele de timp mai mici de un an, un reper impo rtant
de evaluare a perspectivelo r evoluției cursului valutar este cursul la termen , stabilit zilnic
pe piața financiară. În anticiparea evol uției cursului unei valute trebuie să se țină seama
nunumai de tendința (traiectoria de bază) pentru perspectiva pe termen lung, ci și de
evoluția sa pe termen scurt, care, de regulă, este sinusoidală. În contractele pe termen scurt
aceste evoluții sinuoase față de tendința de bază, permit valorificarea -în favoarea celor
care studiază foarte atent legitățile de mișcare a cursului -celui mai favora bil mome nt
conjunctural .
2) Este necesară o analiza comparativă a evoluției unei valute în raport cu una
sau mai multe valute. Pe acea stă bază se pot evalua destul de corect costurile aferente
conversiei valutei respective în monedă națională, în momentul plății respe ctiv al
cumpărării ei.

Afaceri economice interna ționale
303) De asemenea, trebuie să se țină seama de structura activelor în valută ale
firmelor implicate în tranzacția respectivă . În acest sens, trebuie să se țină seama că
suma ce se va plăti/încasa într -o anumită valută poat e contribui la îmbun ătățirea sau
degradarea activelor valutare deținute de fiecare dintre firmele implicate în tranzacția
respectivă.
b) anticiparea sau întârzierea efectuării plății sau înc asării prin fixarea adecvată a
scadenței și introducerea unor mar je asiguratorii în preț, corelate cu prognozele
pentru evoluția monedei pl ății;
Lanegocierea contractului internațional, termenele de livrare sau de plată nu se
stabilesc, de regulă, pe zile, ci pe perioade mai largi (trimestru, lună, decadă, săptămână) .
Acest fapt oferă posibilitatea, pentru participanții la tranzacție, să adapteze calendarul
plăților în funcție de variațiile cursului valutar al monedei contractului. Pe intervale mici,
cursul poate fluctua, într -un sens sau altul, destul de mult.
Astfe l, dacă se prognozează o tendință de apreciere a valutei plății, exportatorul va
încerca să amâne, atât cât este posibil, livrarea, pentru a beneficia astfel –în mod
suplimentar –de încasarea unei sume într -o valută mai “puternică”. În caz contrar, va
grăbi livrarea respectivă, respectiv dacă moneda contractului manifestă o tendi nță de
depreciere.
La rândul său, importatorul va încerca să întârzie cât mai mult posibil plata, atunci
când valuta manifestă o tendință de depreciere, sau să devanseze la maxim um plata,
dacă valuta se apr eciază.
Folosirea cu deplină eficiență a acestei metode presupune o strânsă colaborare
între firmele exportatoare sau importatoare și bănci. Datorită flexibilității lor, aceste tehnici
sunt destul de frecvent folosite în practi că, chiar dacă, datorită unor cauze de ordin te hnic,
comercial, sau care țin de ciclul fabricației, este, în multe situații, dificil să reduci sau să
mărești volumul exporturilor/importurilor ori să devansezi sau să întârzii livrarea doar în
funcție de con siderente de o rdin valutar.
Includerea în prețul de ofertă a unei marje asiguratorii este practicată de mulți
comercianți, deoarece nu întotdeauna includerea unor clauze asiguratorii în contract în
urma negocierii îi f erește în totalitate de influențele ne gative directe sau propagate ale
fluctuațiilor valutare. În alte situații, moneda în care urmează să se efectueze plata nu este
cea dorită. Această metodă de protecție trebuie să aibă în vedere evoluția prețurilor,
inflația și vari ațiile nedorite ale cursu rilor valutare. De regulă, marja asiguratorie va fi cu
atât mai mare cu cât riscurile previzibile sunt mai mari, iar momentul încasării mai
îndepărtat. În același timp, orice preț de ofertă este de dorit a cuprinde o anumită marjă
asiguratorie , indiferent dacă în contract sunt sau nu cuprinse clauze valutare, sau dacă
se utilizează și alte metode de acoperire a riscului valutar.
Folosirea acestei tehnici de acoperire a riscului valutar este limitată, în princ ipal, de
doifactori :
-prețul internațional -deși, teoretic, marja poate atinge valori mari, mărimea ei
este limitată de nivelul înregistrat de prețul de pe piața internațională pentru produsul
respectiv, oferit în condiții s imilare de plată;
-prețul de producție intern -mărimea marjei asigurato rii este limitată și de
diferența dintre prețul intern (în v alută) al produsului exportat și prețul practicat pe piața
internațională.
Includerea marjei asiguratorii în preț trebuie să răspundă simultan la cel puțin două
cerințe : prețul produsului trebuie să rămână competitiv, iar marja as iguratorie să fie cât
mai mare. Pentru realizarea acestei corelații este necesară existența unui preț la
producător scăzut și cunoașterea exactă a prețului practicat pe piața internațională. Dacă

Afaceri economice interna ționale
31costurile interne de prod ucție sunt mari, introducerea unei marje asiguratorii prea mari
duce la creșterea excesivă a prețului de ofertă , fapt care diminuează competitivit atea
produsului în cauză.
c) realizarea unei strategii financiar valutare, la nivelul fiecărei firme implic ate în
afacerea respectivă, urmărind sincronizarea încasărilor cu plățile în aceeași v alută;
Firmele care desfășoară atât operațiuni de import, cât și operațiuni de export își pot
limita riscul valutar prin compensarea plăților și încasărilor (veniturilor și cheltuielilor) într -o
anumită valută. În acest caz, riscul va afecta doar soldul operațiunilor efectuate în aceeași
valută, sau pentru intervalele de timp în care nu se pot sincroniza plățile și încasările.
Eficiența metodei este cu atât mai mare, cu c ât se restrânge numărul valutelor utilizate în
desfășurarea operațiunilor de import și export. Sincronizarea încas ărilor cu plățile
presupune realizarea unei planificări în timp a tranzacțiilor, în așa fel încât momentele în care
urmează a se face plățile să fie cât mai apropiate (sau chiar simultane) cu cele ale înc asărilor
în aceeași valută, sumele fiind, și ele, de valori cât mai apropiate. Folosirea acestei tehnici
presupune o coordonare foarte riguroasă a întregii activități a firmei, îndeosebi a expor turilor și
importurilor, ceea ce se dovedește relativ greu de realizat în pra ctică.
d) folosirea unor clauze valutare adecvate
CLAUZA VALUTARĂ presupune legarea valutei în care se efectuează
plata/încasarea (valuta contractului) de una sau mai multe va lute, având un curs
(mai) stabil , sau de o monedă internațională (clauza DST). Practic, aceasta î nseamnă
că, la momentul semnării contractului (t 0), se negociază și stabilesc moneda (monedele)
de referință, în r aport cu care se va proceda la exprimarea ev oluției cursului
monedei plății la scadență(t 1).
În practică se poate utiliza una din următoarele variante ale clauzelor valutare:
1.CLAUZA VALUTARĂ SIMP LĂse bazează pe “legarea” (indexarea), prin
cursurile lor reciproce, a monedei contract ului de o altă valută, etalon sau de referință .
Valuta etalon se alege urmărindu -se, stabilitatea acesteia, larga ei utilizare pe plan
internațional și p osibilitatea de a estima cât mai exact evoluția sa pe piețele valutare
principale. Contractul mai trebuie să sta bilească acea componentă a pieței valutare
(instituție financiară sau bancă) ale cărei cursuri (între valuta plății și moneda de referință)
vor servi pentru cuantificarea variației cursului monedei pl ății(apreciere sau depreciere),
cât și instituția de sup raveghere (arbitraj) care va avea misiunea de a îndeplini
procedura recalc ulării sumei de plată. Totodată se fixează și limita de risc asumat , adică
variația (+/ -) maximă a cursului monedei plății (față de moneda de referință) până la care
nu se recalculea ză suma de plată. Această limită este determinată de costurile pe care le
implică folosirea serviciilor societății de supraveghere valutară. Această instituție
(societate specializată) va înregistra cursurile afișate de banca desemnată de părți la cele
două momente: t0șit1,și va proceda la determinarea oficială a coeficientului de fluctuație
valutară K fa monedei plății față de valuta etalon, după fo rmula1:
1001CCK
01
f 


 
1Precizăm că acest coeficientul de fluctuaț ie valutară este, în cazul nostru, exprimat procentual astfel că
mărimea lui ne arată variația procentuală a cursului valutar.

Afaceri economice interna ționale
32unde: C1–exprimă cursul valutar în momentul plății (t 1)
C0-cursul val utar în momentul semnării contra ctului(t 0).
Relația anterioară este valabilă pentru valutele care cotează direct1(incert).
Pentru celelalte valute, care cotează indirect2(cert), se va f olosi formula:
1001CCK
10
f 


 
Se va proceda la recalcul area sumei de plată și se va emite un document care să prevadă
modificări ale contractului. În situația în care variația cursului monedei plății depășește
marja de oscilație valutară stabilită (limita de risc asumat) pentru recalcularea sumei de
plată se u tilizează relația3:
100/fiip KSSS 
unde:
Si-suma stabilită inițial(valoarea negociată a contractului),
Sp-suma de plată recalculată.
Potrivit acestei relații, dacă moneda plății s -adepreciat4suma de plată va fi
majorată proporțional, iar dacă s -a înregi strat o apreciere față de valuta etalon, suma de
plată va fi diminuată corespunzător cu aprecierea valutei.
2.CLAUZA COȘ VALUTAR
Eficiența aplicării clauzei valutare simple depinde în mare măsură de stabilitatea
valutei alese ca etalo n. În condițiile generalizării fluctuației libere a cursurilor valutelor pe
piața valutară, instabilitatea monedelor etalon (de referință) afectează acurat ețea
comparațiilor valutei contractului cu o singură valută. De asemenea, este destul de dificil
de a les o valută etalon față de care partenerii să manifeste un interes egal. Pentru a
depăși aceste neajunsuri, pe plan internațional, este mai frecvent folosită clauza valut ară
bazată pe un coș de valute. Caracteristic clauzei coș valutar este faptul că mone da plății
este “indexată” de un grup de mai multe valute, ceea ce are ca efect compensarea
evoluțiilor contradictorii ale valutelor care compun coșul, reflectând, în același timp, mai
real tendințele evoluției cursurilor val utare. Alegerea, prin negociere, a clauzei coș valutar
presupune, de regulă, respectarea u rmătoarelor etape:
-se negociază numărul valutelor din coș (mărimea acestuia) și, după considerente
de stabilitate și importanță în tranza cțiile economice, valutele coșului. Dimensionarea
optimă a coșului are o importanță foarte mare deoarece un număr prea mic de v alute
luate în considerare nu reflectă cu deosebită acuratețe te ndințele reale înregistrate de
valuta plății (coșul nu este îndeajuns de “sensibil”), iar un coș alcătuit din prea multe va lute
ar putea determina apariția unor influențe repetate și deformatoare (multe valute sunt în
oficial ancorate de alte valute, mai importante). În această etapă sunt foarte utile serviciile
de consultanță pe care le pot oferi societățile specializate de s upraveghere valutară.
1Cotarea directă reprezintă echivalența dintre o unitate din moneda etalon și cantitatea corespunzătoare din
moneda plății.
2Cotarea indirectă reprezintă echivalența dintre o unitate din moneda plății și cantitatea corespunzătoare din
moneda etalon.
3În formula de calcul a sumei de plată se lucrează cu coeficientul de fluctuație valutară, respectiv Kf/100
4Kf>0 reflectă deprecierea monedei plății, iar Kf< 0exprimă aprecierea valutei plății față de valuta et alon;

Afaceri economice interna ționale
33-se negociază și se stabilește marja admisibilă de oscilație valutară (limita de risc
asumat), adică mărimea limită a oscilației v alutei plății față de coșul valutar până la care
nu se procedează la reca lcularea sumei de plată, și banca sau instituția financiară ale
cărei cursuri oficiale vor servi pentru determinarea coeficienților de fluctuație.
-la scadență (t 1) societatea de supraveghere valutară va proceda la determinarea
coeficienților de fluctuație(Kf 1, Kf 2, …, Kf n) a monedei contractului față de fiecare valută
din coșul valutar. Calculul se face după una din metodele prezentate la clauza valutară
simplă .Pentru exprimarea sensului mișcării (apreciere sau depreciere) și aintensității
oscilației monedei plății față de valutele din coș este necesară determinarea unui
coeficient mediu de fluctuație ( Kf).Există două metode prin care poate să fie calculat
coeficientul de fluctuație, în funcție de situația în care ponderea valutelor este egală sau
diferită:
a. metoda coș valutar simplu are la bază următoarea relație de calcul:
unde:
-Kfi–sunt coeficienții de fluctuație a monedei plății f ață de fiecare din monedele
din coș
-n–reprezintă numărul valutelor din coș
Metoda se caracterizează prin simplitate , dar prezintă și un mare inconvenient. Prin
această relație de calcul ponderea monedelor în coș este egală , deci și influențele pe
care acestea le propagă sun egale, ceea ce nu corespunde realității de pe piețele valutar
financiare.
Semnificația semnului coeficientului mediu de fluctuație este aceeași ca și a celui
de la clauza valutară simplă.
b. metoda coș valutar ponderat se bazează pe diferențierea influenței variațiilor
monedei plății în raport cu valutele din coș în raport cu importanța reală, efe ctivă pe care
acestea o au pe o piață valutară sau alta. Relația de calcul în acest caz este:
100piKfi
Kfn
1i

unde:
-pi–sunt ponderile diferitelor valute d in coș (e xprimate procentual)
-Kfi–sunt coeficienții de fluctuație a monedei plății față de fiecare din
valutele din coș
Etapele de urmat în aplicarea acestei clauze sunt similare cu cele din cazul clauzei
anterioare.Kf=Kfi
i=1n
n,

Afaceri economice interna ționale
343. CLAU ZA MONEDĂ INTERNAȚIO NALĂ
În numeroase situații, negocierea valutelor care trebuie să facă parte din coșul
valutar, a ponderilor acestora , cât și a băncii de referință este dificilă, existând, de
multe ori controverse puternice cu privire la cea mai bună d intre soluții. În practica
internațională, s -a observat că este mai ușor să se recurgă, din start, la alegerea unor
coșuri valutare “ oficiale ”, al căror curs este stabilit de autorități monetare intern aționale cu
o reputație bună. În contractele de export o astfel de clauză este clauza DST. Aceasta
presupune « legarea » monedei plății de moneda internațională DST, care este de fapt un
coș valutar ponderat oficial , și calcularea mărimii abaterii val utei plății față de această
monedă etalon. Aplicarea acesto r clauze este identică, din punctul de vedere al
mecanismului, cu cea a clauzei val utară simplă.
e)desfășurarea corectă și operativă a contractului comercial internațional
Aceasta presupune luarea în considerare a câtorva elemente foarte impo rtante:
-culegerea din vreme a informațiilor privind tranzacția respectivă, planificarea
procesului negocierii cu toate variantele posibile, desfășurarea operativă a
corespo ndenței comerciale;
-desfășurarea tranzacției prin respectarea exactă a cond ițiilor menționate în
contractul comercial;
-întocmirea corectă și operativă a documentelor de plată (evitarea întârzie rilor).
METODE ȘI TEHNICI DE PROTECȚIE CONTRACTUA LE ÎMPOTRIVA RISCULU I DE PREȚ
Problema riscului valutar nu poate, în cadrul tranzacțiilor economice inter naționale,
să fie analizată separat de problema riscului de preț.
Prin RISC DE PRET1se înțelege posibilitatea apariției unei pierderi, în cadrul
unui contract de import, de export sau de cooperare, ca urmare a modificării în timp
a prețului practicat pe piața internațională pentru un produs similar (din punct de
vedere cal itativ și al parametrilor funcționali etc.). În cele ce urmează, redăm grafic
manifestarea riscului de preț în cazul exportatorului, respectiv în cazul importatorului
TIMP TIMPt0 t1 t0 t1P1
P0P
0
P
1exportator importator PREȚPREȚ
Figura 2.1. Riscul de preț pentru exportator și pentru importator
Pentru exportator , riscul de preț apare în situația în care, după momentul
contractării până la încasarea valorii produsului, a avut loc o creștere de preț pe plan
intern ațional. Desigur, o asemenea situ ație îl avantajează pe importator.
1după Negru ș, Mariana, Plăți și garanții internaționale , Editura ALL, București, 1996, pag. 262 și următoarele.preț preț
timp timpP0
P1

Afaceri economice interna ționale
35Spre exemplu, dacă în momentul t 0, prețul internațional (și de contract) al unui produs
este de 100 EUR, iar în momentul t 1prețul aceluiași produs este de 135 EUR, exportatorul
va încasa, potrivit contra ctului (la t 1)doar 100 EUR, pierzând 35 EUR. În aceste condiții
importatorul realizează o economie substanțială, pentru că ben eficiază, în baza contractului
inițial de mărfuri la un preț mult mai mic d ecât prețul pieței din momentul livrării.
Pentru importator , riscul de preț apare când între cele două momente (t 0și t1) pe
piața internațională are loc o micșorare a prețului produsului contractat.
Dacă, spre exemplu, la momentul t 0prețul produsului este de 200 EUR, iar la t 1,
acesta scade la 170 EUR, importatorul, pl ătind prețul din contract, va avea cheltuieli de
aprovizionare cu 30 EUR mai mari. Evoluția descendentă a prețurilor îl avantajează pe
exportator.
În cadrul desfășurării activităților de comerț exterior și cooperare economică
internațională, riscurile va lutare și de preț apar împreună. Ele se pot manifesta însă
convergent sau divergent. Cu toate acestea, piața mărfurilor și cea valutară funcționează
în paralel.
Evitarea sau diminuarea riscului de preț se poate realiza prin includerea în contract
a unor clauze specifice, ceea ce contribuie la creșterea eficienței financiare a operațiunii
de comerț exterior.
Principalele clauze specifice, destinate diminuării sau evitării acestui tip de risc sunt
următoarele:
a)Clauza de actualizare a prețului
b)Clauza genera lă CEE/ONU1de recalculare a obligațiilor beneficiarului față de
furnizor
c)Clauza de consolidare a valorii (“buy -back”)
d)Clauza de rectificare a prețului în funcție de evoluția sa pe piața reprezent ativă
a produsului.
Alături de aceste clauze, care au teh nici și mecanisme specifice, se folosesc și
altele, cum ar fi: includerea în preț a marjei asiguratorii împotriva riscului de modificare a
prețului, vânzarea mărfurilor cu plata imediat, desfășurarea corectă, operativă a obligațiilor
contractuale etc.
a)Clauza de actualizare a prețului
Această clauză se folosește, de regulă, în cazul produselor cu un proces de
fabricație mai îndelungat, sau în situația în care plata este eșalonată în rate succesive, pe
parcursul unei perioade de timp mai cuprinzătoare. În aceste situații, sunt necesare
calcule de actu alizare2. Reamintim că actualizarea prețului se poate calcula astfel:
Sf= S a(1+r d)n,
unde:
Sa-suma de plată stabilită prin contract,
rd-rata anuală a dobânzii (%) -care poate să includă și rata inf lației.
n-timpul (în ani),
Sf-suma finală, actualizată.
1Comisie economică a O.N.U. pe ntru Europa.
2În tranzacțiile internaționale actualizarea constă în recalcularea sumei de plată în cazul în care diferă rata
dobânzii de la momentul încheierii contractului de rata dobânzii de la momentul scadenței

Afaceri economice interna ționale
36b) Clauza generală (CEE1/ONU) de recalculare a obligațiilor beneficiarului față de
furnizor
Această clauză este aplicabilă contra ctelor care au termene de finalizare lungi
respective peste 1 an . Aceste contracte au ca obiect vânzarea unor mașini, instalații,
utilaje complexe .Aplicarea acestei clauze urmărește asigurarea echivalenței între
prestațiile furnizorului, care, ca urmare a acț iunii unui număr foarte mare de factori (cum ar
fi modificar ea cheltuielilor cu materiile prime, materialele, co mbustibilul, salariile etc.) pot
cunoaște variații importante față de contractul inițial și suma pe care o plătește în final
beneficiarul prestației.
Formula de calcul pentru recalcularea preț ului este:
,
01
01


  LLcMMbaSSip
unde: Sp-suma de plată recalculată;
Si-suma stabilită inițial în contract (valoarea de deviz) ;
a + b + c = 1
a-coeficientul cheltuielilor fixe, sau a elementelor de preț (ex.: rata profitului) la
care nu se admite recalc ularea;
b-coeficientul cheltuielilor materiale, la care se admite recalcularea;
c-coeficientul cheltuielilor cu manopera;
M1/M0-indicele prețurilor la materiale;
L1/L0-indicele cheltuielilor cu manopera.
Pornind de la relația de mai sus, se poate stabili cu mult mai multă exactitate efortul
financiar și material realfăcut de fu rnizor până la finalizarea lucrării. Se iau în considerare
modificările de prețuri sau tarife, sau a celor cu manopera în timpul execuției, modificări
greu de prognozat înmomentul înto cmirii devizului general al lucrării. În momentul
semnării contractului, părțile stabilesc: mărimea lui Siși cei trei coeficienți ( a,bșic);
pragul de variație a pr ețurilor materiilor prime sau ale manoperei; condițiile de cooperare
dintre părți și documentele justificative pentru cheltuieli suplimentare, sau pe ntru
economii.
Formula de calcul prezentată, aferentă acestei clauze, are caracter general. În
practică, numărul termenilor poate fi majorat în funcție de elementele de referință,
apreciate ca fiind importante în structura prețului. În stabilirea și utilizarea formulei, se pot
distinge câteva momente de analiză care au în vedere:
-stabilirea structurii costului de producție la produsul care formează obie ctul
exportului;
-evoluția prețurilor internaționale la materii prime, materiale etc., ce intră în
componența produsului;
-ponderea materiilor prime, materialelor, energiei, combustibililor în stru ctura
produsului;
-evoluția salariilor și a inflației pe piața internațională sau pe piața țării importatoare.
1Comisia Economică pentru Europa (orga nism ONU)

Afaceri economice interna ționale
37c) Clauza de consolidare a valorii -BUY -BACK
Clauza de consolidare a valorii se folosește cu precădere în contractele de tip buy –
back. La rambursarea creditului inițial, în funcție de prețul efectiv al pieței r eprezentat ive a
produselor care servesc drept plată (în contrapartidă), se recalculează valoarea de piață a
fiecărui lot de produse livrat în contul rambursării creditului, până la penultima rată,
inclusiv. Suma rezultată se va scădea din valoarea totală actualizată datorată de
benefici arul prestației inițiale, care include dobânzile și comisioanele aferente perioadei de
creditare. Rezultatul se împarte la prețul efectiv al pieței din momentul ultimei l ivrări,
obnținându -se cantitatea efectivă de produse ce trebuie livrată în contul ultimei tranșe
pentru a se asigura echiv alența celor două prestații.
Utilizarea acestei clauze implică studierea atentă a conjuncturii piețelor și a
tendinței prețurilor, astfel încât riscurile care pot apărea în perspectivă să fie dimi nuate. În
acest caz, problema riscului nu poate fi abordată singular, ci conjugată cu efectul
economic al vânzării unui utilaj, a unei instalații etc. pe credit, plata u rmând a se face doar
în produse cu desfacere sigură.
d)Clauza de rectificare a prețu lui în funcție de evoluția sa pe piața reprezentativă a
produsului
În special în cazul exporturilor de mașini și utilaje, există, în practică, pos ibilitatea
includerii în contract a unei clauze prin care parte nerii convin ca prețul mărfurilor ce
formează obiectul tranzacției să fie modificat corespunzător evoluției prețurilor la
produsele respective pe piața, sau piețele reprezent ative.
Includerea în contract a unei astfel de clauze impune stabilirea pieței
reprezentative a respectivului produs, a public ației de referință, care evidențiază evoluția
prețului produsului pe aceste piețe, precum și modalitatea de aplicare șicalcul a
modificărilor de preț. Dacă publicația de referință conține prețuri e xprimate într -o altă
valută decât valuta contractului, se va lua în calcul și modificarea cursului valutar dintre
cele două valute.
În acest sens, spre exemplu, pe plan internațional se consideră că piața Ge rmaniei
este piață reprezentativă pentru mașini și utilaje.
În mod concret, prețul la care se va realiz a livrarea va fi
determinat în funcție de prețul din contract, înmulțit cu indicele prețului produsului
respectiv pe piață, s electat din publicație:
unde: Pef-prețul după aplicarea clauzei,
P0-prețul stabilit prin contract,
Ip-indicele de preț selectat dintr -o publicație, pentru pr odusul respectiv.
În cazul în care acest indice nu este publicat, el se poate calcula prin relația:
unde: Pi-este prețul produsului luat ca bază în momentele t 0și t1.
Dacă produsul exportat (mașina sau utilajul) nu se regăsește ca atare într -o
publicație, acesta poate fi asimilat, dacă este posibil, cu un alt produs asemănător, ai cărui
indici sau prețuri se publică.PefP0
100Ip  
IpP1
P0100  

Afaceri economice interna ționale
382.3.Metode și tehnici extracontractuale de protecție împotriva riscurilor
comerciale
TRANZACȚI ILE LA VEDERE ȘI LA TERMEN PE PIAȚA VALU TARĂ
Măsurile întreprinse de firme în procesul de contractare sau pe parcursul
desfășurării contractului sunt diverse și vizează gospodărirea judicioasă a disponibilităților
valutare prezente și viitoare ale acestor a. Operațiunile de arbitraj valutar se înscriu între
tehnicile de acoperire extracontractuală a riscului valutar. Ele v izează atât structura
disponibilităților valutare de care dispune firma, cât și desfășurarea, din punct de vedere
valutar, a operațiunilo r de comerț exterior. Astfel, tranzacțiile pe piața valutară cuprind:
1) acoperirea la vedere , prin operațiuni la vedere,
2) acoperirea la termen , prin operațiuni la termen.
Între criteriile care trebuie să fie avute în vedere la folosirea uneia sau altei a dintre
operațiuni, cel mai important este: compararea poziției valutare a firmei (structurii
valutelor din cont, a angajamentelor și creanțelor, pe valute și termene scadente etc.) cu
previziunea evoluției cursurilor valutare. În acest context, apelarea la operațiunile de
arbitraj valutar este subordonat apoliticii generale a firmei de gestionare eficientă a
disponibilităților valutare de care dispune, sau pe care urmează să le î ncaseze, sau să le
plătească. Deși prezintă numeroase avantaje, tranzacțiile pe piața valutară nu duc la
rezolvarea tuturor probl emelor valutare cu care se confruntă firma. Tehnica acestor
operațiuni este inoperantă în cazul operațiunilor comerciale a căror p erioadă depășește
un an (unele vânzări și cumpărări de mașini și utilaje), după cum apar probleme greu de
depășit în perioadele de tensiune pe piața valutară.
1) Acoperirea la vedere prin operațiuni la vedere
Operațiunile la vedere sunt inițiate, de regulă, în următoarele scopuri: obținerea de
valută necesară unor plăți inte rnaționale, în condițiile în care în disponibilitățile firmei
există alte v alute; modificarea structurii disponibilităților în valută potrivit unor criterii de
optimizare (având la bază cursurile valutare); obținerea unui eventual câștig. Trăsătura de
bază a acestei tehnici este aceea că, într -un interval de timp foarte scurt, deținătorii unor
disponibilități în valute aflate în pericol de a se deprecia obțin alte valute, mai bune, în
curs de apreciere. Astfel, firma “scapă” de valutele “în suferință”, proc urând altele,
denumite “valute de refugiu”. În multe situații, în procesul de convertire a unei valute mai
slabe în alta, mai stabilă sau apreciată, trebuie să se aibă în vedere ca valuta în proces de
apreciere să nu înregistreze un curs prea ridicat, pent ru ca, în perspectivă, să nu se
suporte diferențe de curs nefavorabile prea mari, în condițiile în care s -ar dori
reconvertirea monedei procurate în alte valute.
Dacă, de exemplu, o firmă are de făcut, peste trei luni, o plată în euro (EUR), iar
activele sale sunt constituite din dolari (USD), prognozele indicând o tendință de
depreciere a USD f ață de EUR, firma va putea cere băncii sale să -i constituie, în prezent,
suma în euro necesară plății ulterioare, plătind în schimb suma necesară în dolari.
Reperu l este cursul zilei, numit curs spot sau curs la vedere. Dacă prognoza se
adeverește, firma evită riscul valutar respectiv evită plata într -o valută apreciată, putând
înregistra chiar unele economii de resurse valutare. Bazându -se pe prognoze privind
evolu ția cursurilor valutare, operațiunile de acoperire la vedere nu protejează agentul

Afaceri economice interna ționale
39economic de riscul infirmării acestora de evoluția reală a fenomenelor de pe piețele
valutare.
2) Acoperirea la termen prin operațiuni la termen
Aceste operațiuni sunt fo arte des utilizate pe plan internațional, fiind destinate
diminuării sau evitării riscului valutar. Folosirea lor, de regulă, este posibilă n umai pentru
tranzacțiile ale căror termene de finalizare nu depășesc un an. Riscul val utar este
diminuat prin vânza rea sau cumpărarea la termen pe piața valutară a valutelor care
provin din încasări, sau a valutelor destinate plăților viitoare. Tranza cțiile respective se
încheie în baza unui curs forward, la termen, stabilit de către bănci. Acesta poate să difere
de cu rsul existent la scadență. Dacă cursul la termen depășește cursul la vedere inițial se
spune că valuta face „premium”. În cazul în care cursul la termen este mai mic decât
cursul la vedere atunci se spune că valuta face „deport”. Între desfășurarea contrac tului
comercial și efectuarea operațiunilor la termen trebuie să existe o legătură nemijlocită, o
corelare riguroasă, îndeosebi în ce privește scade nțele. Angajarea, în paralel cu un
contract comercial internațional și derivată din acesta, a unei operațiun i de acoperire la
termen, poate să ducă la avantaje sau dezavantaje pentru partenerii tranzacției. La
inițierea unei asemenea operațiuni se ține seama de situația valutei de contract (poziția ei
de ansamblu pe piața valutară), de cursul la vedere și de cel la termen , precum și de
dobânzile practicate pe piața valutară.
Operațiunile la termen pot să fie: simple saucomplexe .
2a)Operațiunea la termen simplă
Aceasta constă în realizarea unei tranzacții de vânzare -cumpărare de valută la un
termen dat (1,2, 3, 6 luni), în baza cursului la termen de la momentul inițierii operațiunii.
Spre exemplu, o firmă are de plătit, peste trei luni, un import în lire sterline (GBP) și,
tot atunci, urmează să încaseze o sumă în USD, provenind dintr -un contract de expor t. Cu
privire la USD există prognoze de depreciere în raport cu GBP. Pentru a evita a cest risc,
firma poate cere băncii sale să cumpere la termen suma necesară în GBP (pe care o va
primi peste 3 luni) plătind în schimb, tot peste 3 luni, suma corespunzătoa re în USD,
potrivit cursului la termen dintre aceste două valute, din momentul inițierii operațiunii.
Precizăm că acest curs la termen este un curs stabilit de către bancă la momentul inițierii
operațiunii1. Clientul se protejează prin folosirea acestui cu rs la termen împotriva unei
deprecieri și mai mari a USD.
Principalele avantaje, pentru firme, ale efectuării de operațiuni la termen si mple
sunt următoarele: evitarea sau diminuarea riscului valutar, cunoașterea anticipată și certă
a fondurilor disponib ile angajate în tranzacții, inițierea operațiunii nu este condiți onată de
existența unui disponibil în cont, în momentul angajării firmei în o perațiune, posibilitatea
obținerii unor câștiguri.
2b)Operațiunile la termen complexe
Aceste operațiuni sunt i nițiate în scopul acoperirii unor angajamente (datorii)
existente la un termen stabilit, exprimate într -o anumită valută, prin efectuarea simultană
a două operațiuni val utare: una de vânzare și alta de cumpărare , la scadențe diferite
1În aplicațiile rezolvate vom expune posibile raționamente de stabilire a cursurilor forward de către bănci.

Afaceri economice interna ționale
40(una la vedere și o al ta, la termen). De regulă, la termenul dat, structura angajamentelor și
disponibilităților exprimate în cele două valute folosite nu se schimbă.
De exemplu, o firmă dispune de o sumă în USD, necesară pentru a face o plată (în
dolari) peste șase luni. Pes te o lună firma are de plătit o sumă în yeni japonezi (JPY) de
care nu dispune, în condițiile în care, peste șase luni, urmează să încaseze valoarea unui
export în această valută. În condițiile în care se estimează o depreciere a USD, firma va
da dispoziți e băncii specializate să vândă, la vedere , suma corespunzătoare în USD,
pentru a obține suma necesară plății de peste o lună în JPY. În condițiile în care peste o
lună se estimează o depreciere a JPY, firma va solicita peste o lună încheierea unei
tranzacț iila termen pentru cumpărarea de USD necesari pentru plata pe care trebuie să o
facă peste 5 luni, în JPY. Suma în JPY va fi încasată tot atunci, însă tranzacția se va
efectua cursul la termen din ziua inițierii operațiunii.
Prin modul în care sunt conc epute și realizate, operațiunile la termen complexe pot
să fie foarte diferite. Alegerea unei tehnici sau alteia este o problemă de specialitate și
este determinată de mulți factori, reflectați îndeosebi în evoluția pieței valutare. În cele mai
multe situa ții, în solicitarea efectuării de operațiuni la termen complexe, firmele nu indică și
metoda, acesta u rmând să fie aleasă de banca specializată, potrivit momentului
conjunctural. În ansamblul lor, operațiunile la termen urmăresc, în principal, diminuarea
riscului valutar și, abia în subsidiar, obținerea unor câștiguri. De regulă, importat orulcaută
să evite riscul legat de aprecierea monedei în care urmează să efectueze plata, iar
exportatorul, pe cel în legătură cu încasarea unei sume într -o val ută care în tre timp s -a
depreciat
TEHNICI DE REALIZARE A OPERAȚIUNILOR DE H EDGING
Fiind bazate pe tehnica acoperirii la termen, operațiunile de hedging1repre zintă
modalități de acoperire extracontractuală a riscului de preț sau a riscului valutar . În
primul caz, operațiunea se numește hedging cu marfă și se efectuează pe piața bu rsieră.
HEDGINGUL CUMARFĂ constă în combinarea unei vânzări/cumpărări imediat
executabile -operațiunea propriu -zisă cu marfă fizică -cu o operațiune la termen,
respectiv executabilă l a o dată viitoare -operațiune executată printr -un contract la
termen .Spre exemplu, în cazul unei vânzări la termen, dacă prețul mărfii va crește ,
exportatorul pierde în prima operațiune (livrarea inițială), dar câștigă în cea de a doua
(operațiunea de he dging propriu -zisă) și invers. Hedgingul cu marfă2poate să fie:
-Hedging long este situația în care hedgerul cumpără contractul futures al mărfii
pe care dorește să o achiziționeze de pe piața fizică în viitor. La termenul stabilit
va vinde contractul futu res la preț de la t1. Dacă prețul de la t1 este mai mare
decât cel de la to profitul rezultat din contractul futures compensează riscul
creșterii prețului de pe piața tranzacțiilor fizicăe( și viceversa).
-Hedging short se angajează de hedgerul care deține o marfă pe piața fizică pe
care nu o poate valorifica decât ulterior; operațiunea presupune vânzarea unui
contract futures la prețul zilei to și răscumpărarea lui la prețul t1. În acest caz
hedgerul se protejează împotriva scăderii prețului mărfii de pe p iața fizică3.
-Hedging încrucișat , care implică cumpărarea/vânzarea unor contracte la
termen pentru o marfă, în momentul vânzării/cumpărării fizice a altei mărfi;
1după Marin, George, Puiu, Alexandru, idem, op.cit. , pag. 295 -296.
2O analiză mai detaliată a aspectelor de hedging de preț se regăseș te în capitolul Tranzacții la Bursă
3Bursa Mone tar-Finaciară Sibiu , Manualul Brokerului , Sibiu, 1997

Afaceri economice interna ționale
41Piața futures este destinată hedgerilor sau participanților care fac comerț cu mărfuri
fizice , dându -le posibilitatea de a reduce pierderile datorate mișcărilor adverse de pe
piața cash. Hedgerii pot fi firme sau persoane fizice ale căror activități includ aceleași
mărfuri sau mărfuri asemănătoare acelora tranzacționate pe piața futures. Hedgeru l
încearcă să își reducă riscul nesiguranței prețului prin cumpărarea sau vânzarea unor
contracte futures. Prin intermediul acestor contracte futures, hedgerii pot „bloca” eficient
un preț, fapt care face ca prețurile și costurile să fie mai previzibile.
HEDGINGUL VALUTAR se realizează pe piața valutară la termen (este un tip de
operațiune la termen complexă) și are ca scop acoperirea riscului valutar, r espectiv
contracararea efectelor nefavorabile ale modificării cursului de schimb al monedei
contractul ui, prin transferarea riscului băncii care efectuează operaț iunea .Această
operațiune constă în luarea unei poziții de sens contrar aceleia pe care operatorul o deține
într-o tranzacție anterioară. Spre exemplu, un importator se angajează, pe de o parte, s ă
plătească o sumă în valută la un anumit termen pentru o operație curentă de import la
termen, dar, pentru a evita riscul aprecierii monedei în care urmează să facă plata,
cumpără prin intermediul băncii, la termen, suma necesară plății. Clientul dă ordin băncii
sale de a cumpăra la termen suma necesară efectuării plății în cazul în care cursul la
termen va corespunde unei limite stabilită de el. Acest curs este încă nedeterminat.
Clientul cunoaște doar cursul din momentul în care dă ordinul băncii sale de cumpărare a
valutei. Cert este că banca va executa ordinul pe piața valutară la termen imediat după ce
a fost depășită marja stabilită de client iar clientul va intra în posesia valutei la termenul
specificat. În final, clientul va compara cursul de la sc adență cu cursul la care i -a făcut
banca tranzacția și va putea constata dacă s -a protejat sau nu împotriva riscului valutar.
În mod similar, un exportator , având un contract de livrare la termen, pentru a evita
riscul deprecierii monedei în care urmează să fie plătit, încheie cu banca sa o operațiune
de vânzare la termen a sumei care urmează a fi încasată. Din nou, el va preciza marja
peste care banca să vândă în numele său suma în valuta cu tendințe pe termen lung de
depreciere. Banca acționează în numel e clientului pe piața valutară. Rezultatul final
depinde de mărimea cursului spot din momentul finalizării tranzacției și se poate încheia
cu un câștig pentru exportator, dacă cursul la termen face „premium” , indicând o
apreciere, respe ctiv un câștig pentr u importator, dacă același curs la termen face
„discount” , indicând o depreciere a monedei plății.
Operațiunile de hedging valutar se realizează prin intermediul unei î nțelegeri scrise
a firmei cu banca specializată, înțelegere care poate să conțină anumi tecond ițiide
desfășurare a acestor operațiuni. Asigurarea desfășurării, din partea firmei solic itante, a
unei operațiuni de hedging eficiente presupune din partea ei:
-să dețină, sau să obțină de la specialiști informațiile necesare pentru a putea
opta, în funcție de momentul conjunctural dat, pentru o operațiune la termen
obișnuită și o operațiune de hedging;
-asigurarea unei legături între desfășurarea contractului de vânzare
intern ațională și desfășurarea operațiunii de hedging, în ceea ce privește
termenele de finalizare a lor;
-să își asume toate consecințele care decurg din rezilierea contractului sau din
decalarea plăț ilor.

Afaceri economice interna ționale
42CCaappiittoolluull33
RRiissccuullddeețțaarrăăîînnccoonntteexxttuullaaffaacceerriilloorriinntteerrnnaațțiioonnaallee
3.1 Analiza riscului specific de firmă
Strategiile economice (de afaceri) adoptate de corporațiile transnaționale se sprijină
pe câteva repere foarte bine delimitate în timp și spațiu. O parte dintre acestea vizează
analiza unor factori microeconomici amplasați la nivelul caracteristicilor economic e ale
firmei recipiente a investiției directe. Se înțelege de la sine că o corporație transnațională
nu poate să -și investească banii absolut la întâmplare, fără a cunoaște în detaliu
partenerii economici cu care intră în tranzacții de acest fel. Apare, a stfel, necesitatea
efectuării unei analize amănunțite a riscului specific de firmă , adică a elementelor care
ar putea să împieteze asupra performanțelor investiției străine, de îndată ce aceasta și -a
găsit un plasament într -un cadru local specific.
Analiza riscului specific de firmă presupune, așadar, cunoașterea condițiilor interne
ale firmei; unde urmează să fie efectuată investiția. De aceea, de la început, se impune
identificarea riguroasă a factorilor de risc ce ar putea interveni la nivel microeconomi c. Ei
ar putea fi grupați în trei mari categorii și anume1:
a)riscul economic general;
b)riscul de finanțare;
c)riscul de implantare.
Riscul economic general reflectă, într -adevăr, factorii generatori de risc ce țin de
condițiile interne și externe ale firmei re ceptoare a investiției. La rândul său, el poate fi
urmărit pe două planuri, respectiv:
-riscul nesistematic , acumulează influența tuturor factorilor care depind în
mod nemijlocit de condițiile interne ale firmei;
-riscul sistematic , sintetizează influența un or factori mai generali care
caracterizează conjunctura pieței naționale în cadrul căreia își desfășoară
activitatea firma receptoare și pot exercita o anumită presiune, în bine sau în
rău, asupra condițiilor interne ale întreprinderii intrată în circuitul internațional al
capitalului.
Riscul nesistematic, oglindind condițiile interne ale firmei, mai este denumit și risc
operațional deoarece depinde foarte mult de tipul de activitate economică desfășurată de
firmă. Rezultatele economice obținute de o firmă, performanțele ei microeconomice se
află sub incidența a numeroși factori cum ar fi:
-elasticitatea cererii pentru produsele firmei: dacă se înregistrează un coeficient
de elasticitate supraunitar, atunci volumul vânzărilor va fi mai mare, ceea ce
garanteaz ă o masă a profitului mai mare în condițiile în care costurile de
producție și prețurile de desfacere rămân constante;
-modificarea prețurilor de aprovizionare (în plus sau în minus) care se va
reflecta direct în costurile totale ale întreprinderii;
-mărimea costurilor fixe care pot afecta pragul de rentabilitate al firmei (dacă
acestea sunt prea mari, atunci va trebui ca întreprinderea să facă eforturi în
plus pe linia sporirii volumului producției și a vânzărilor până a atinge punctul
dincolo de care începe să obțină profit);
1Postelnicu, Gheorghe, Postelnicu, Cătălin, Fluxurile investițiilor internaționale , Editura
Risoprint, Cluj -Napoca, 2003, pag. 83 și următoarele.

Afaceri economice interna ționale
43-viteza de rotație a capitalului, aflată și ea în strânsă legătură cu mărimea ratei
profitului;
-competența profesională a conducătorilor unității, reflectată în oportunitatea
deciziilor luate și eficiența gestiunii.
Desigur, elementele p rezentate mai sus nu reprezintă decât o mică parte din
factorii care pot să influențeze rezultatele economice. Totodată, ele dau contur și riscului
operațional pe care și -l asumă firma din momentul în care alege să investească într -un
anumit domeniu de act ivitate și într -o anumită țară.
Riscul operațional este așadar un proces nesigur și probabil care poate cauza o
pagubă, o pierdere într -o activitate oarecare. El are, în cea mai mare parte a sa, un
caracter subiectiv, pentru că depinde de firmă, de informa țiile ce le deține, precum și de
strategiile pe care le adoptă. Deși are un caracter subiectiv, riscul operațional poate fi
măsurat cu ajutorul calculului probabilităților. Din acest punct de vedere el se distinge de
incertitudine care corespunde unui viit or absolut imprevizibil, unde nu este posibil să
măsurăm probabilitatea apariției unui eveniment dat, sau să -l definim ca o certitudine
(probabilitatea, în acest caz, fiind egală cu 1). Cu alte cuvinte, riscul operațional se
distinge de incertitudine prin faptul că el poate fi asociat unei certe probabilități ca un
anume eveniment să se verifice. În teoria economică admite că investitorii își asumă
propriile decizii în condiții de risc operațional, dar nu de incertitudine. În general, ei sunt în
măsură să p revadă viitorul acțiunii lor utilizând informațiile disponibile în prezent și
experiența acumulată în trecut.
Opoziția risc –incertitudine nu este acceptată, totuși, de toți autorii. Cei ce nu sunt
de acord cu această diferență argumentează că nu este pos ibil să se calculeze frecvența
unui fenomen aleatoriu cu o singură observare a frecvenței sale din trecut. Drept urmare,
experiența acumulată în perioadele anterioare nu ne servește la calcularea riscului
operațional.
Spre deosebire de riscul nesistematic exprimat prin forma sa principală de
manifestare –riscul operațional, cealaltă variantă a riscului economic general, respectiv
riscul sistematic este și mai greu de pus în evidență. Fiind determinat, așa cum
menționam mai înainte, de factori economici de ordin general, care țin de conjunctura unei
piețe naționale, ce vor afecta inevitabil condițiile interne ale firmei, nu poate fi evaluat
decât pe căi indirecte. Dacă investitorul are, cât de cât, posibilitatea de a acționa asupra
condițiilor interne de act ivitate a firmei, el nu are la dispoziție decât mijloace restrânse
pentru a influența conjunctura economică generală. Una din căile indirecte de măsurare a
acestui gen de risc este metoda comparației, mai concret, prin stabilirea unei legături între
conjun ctura pieței naționale pe care urmează să activăm și profitabilitatea firmei
receptoare. Comparația intervine între evoluția medie a profiturilor tuturor firmelor care
acționează pe o anumită piață și dinamica profitului întreprinderii în care dorim să
investim, sau să cooperăm. De fapt, prin aceasta reușim să determinăm gradul de
instabilitate al profitului firmei, viitoare receptoare a investiției internaționale, în funcție de
conjunctura pieței țării gazdă. Cu cât instabilitatea profitului firmei recepto are față de
conjunctura pieței este mai mare, cu atât riscul sistematic pe care și -l asumă compania
investitoare va fi mai mare.
Gradul de instabilitate poate fi evidențiat cu ajutorul unui coeficient (K) care se
determină ca un raport între:
pectivă e piața re activază ple ce e de firme r realizat rofiturilo medie a p rocentuală ificarea p modlizate firmei ana rofitului medie a p rocentuală ificarea p modK
Rezultă, așadar, că atunci când coeficientul K este supraunitar, riscul sistematic
pentru firma investitoare este mai mare decât media, deoarece profitul firmei receptoare

Afaceri economice interna ționale
44reacționează puternic la orice modificări intervenite în conjunctura ci clului economic.
O altă posibilitatea indirectă de orientare în aprecierea riscului sistematic constă în
urmărirea cursului acțiunilor firmei receptoare la bursa de valori (în cazul în care este
cotată la bursă). Pe lângă faptul că indicele bursier este un fel de barometru al conjuncturii
economice pe o anumită piață națională, cursul acțiunilor firmei cu care dorim să intrăm în
relații de cooperare investițională pune în lumină gradul de sănătate economică a acesteia
și perspectiva dezvoltării ei pe termen scurt și mediu.
În scopul diminuării atât a riscului nesistematic, cât și a riscului sistematic, pe scurt
a riscului investițional, compania transnațională are posibilitatea să -și diversifice
plasamentele de investiții, adică să opteze pentru un portofoli u de investiții mai larg.
Problema care se pune în acest caz este aceea de a echilibra proiectele de investiții cu
randamente înalte (dar și mai riscante), cu cele care dau o lichiditate și o siguranță mai
mare, însă se caracterizează prin randamente infer ioare. Găsirea celei mai bune
combinații între acestea constituie, prin urmare, o problemă de alegere a portofoliului de
investiții. Alegerea acestuia va depinde de combinația dintre creșterea venitului și cea a
capitalului, anticipată de investitor. În ac est context, trebuie să precizăm încă o dată că
portofoliul de investiții nu se confruntă cu investiția de portofoliu. După cum am menționat
în primul capitol, investiția de portofoliu constituie o formă de investiție internațională,
alături de investiția străină directă, pe când alegerea portofoliului de investiții se referă
tocmai la procesul de diversificare a proiectelor de plasament a capitalului. Se înțelege că,
investiția făcută într -o singură firmă este în principiu mult mai riscantă, decât în cazul în
care portofoliul investițional este mai diversificat, adică include mai multe investiții diferite.
Prin diversificarea portofoliului de investiții poate fi diminuat foarte mult riscul
nesistematic, deoarece se reduce considerabil riscul operațional. Es te adevărat că, prin
diversificare nu putem influența prea mult riscul sistematic, măsurat, în primul rând, prin
coeficientul „K”. Având în vedere că, de data aceasta, nu mai operăm cu o singură
variantă de proiect, ci cu mai multe, deci cu un portofoliu d e investiții diversificat,
coeficientul “K” se va determina cu o medie aritmetică ponderată, adică:
K(portofoliu) =  iiKp
unde:
pi= ponderea cu care investiția „i” intră în portofoliul investiții al firmei străine;
Ki= reprezintă coefic ientul „K” asociat investiției „i”.
Dacă riscul sistematic al fiecărei investiții exprimat prin coeficientul „K” este mic,
atunci și media ponderată referitoare la riscul sistematic al întregului portofoliu va fi mică.
Un portofoliu de investiții căruia îi corespunde un coeficient „K” mai mic decât 1 ne indică
un risc sistematic aflat sub media generală a pieței, deci favorabil.
Reducerea riscului sistematic al unei companii promotoare a investițiilor străine
directe va fi cu atât mai mare cu cât indicele t ransnaționalității ei este mai mare. Acest
indice se calculează ca o medie aritmetică simplă a patru variabile economice și anume:
-intrările de capital din partea companiei investitoare în „n” țări gazdă, calculate,
la rândul lor, ca procentaj în formarea capitalului fix brut pe ultimii trei ani;
-stocul de investiții directe deținute de compania investitoare în străinătate,
calculat ca procentaj în produsul intern brut al țărilor gazdă;
-valoarea adăugată produsă de filialele firmei investitoare amplasate în
străinătate, calculată și ea ca procentaj în totalul produsului intern brut al țărilor
gazdă;
-numărul angajaților în filialele amplasate în străinătate, calculat ca procentaj în
totalul forței de muncă ocupate din țările respective.
S-a constatat, astfel, că există o legătură destul de strânsă între indicele
transnaționalizării unei companii investitoare și mărimea riscului ei sistematic, în sensul că

Afaceri economice interna ționale
45aceasta din urmă va scădea pe măsură ce indicele transnaționalizării crește. Iată de ce
majoritatea corpor ațiilor multinaționale dezvoltă afaceri bazate pe investiții directe într -un
număr cât mai mare de țări, îndeosebi dezvoltate din punct de vedere economic, unde
conjunctura economică este mai stabilă.
În ceea ce privește riscul de finanțare generat, în pri ncipiu, de costul capitalului
investițional, poate fi urmărit și el pe alte două planuri, respectiv:
a)costul capitalului investițional propriu
b)costul capitalului investițional de împrumut.
Se înțelege că, în cazul în care firma nu apelează la capital de împ rumut, reușind
să se autofinanțeze, riscul financiar va fi nul. În realitate, de foarte multe ori întreprinderea
investitoare nu se poate baza exclusiv pe posibilitățile proprii de finanțare, respectiv
amortizarea capitalului fix și partea nedistribuită di n profit, fiind nevoită să recurgă la
împrumuturi. Din această cauză, sursele externe de capital sunt incluse întotdeauna în
strategia firmei, ele influențând nemijlocit eficiența și competitivitatea activității ei. Mai mult
decât atât, investitorul intern ațional caută să realizeze o structură eficientă a capitalului ,
adică un raport optim între capitalul propriu și capitalul de împrumut. A realiza o structură
eficientă a capitalului înseamnă, din punct de vedere economic, a obține cel mai scăzut
cost de pr ocurare a capitalului și atingerea unei mase critice a volumului capitalului pentru
care costul marginal al procurării unei unități suplimentare de capital este egal cu profitul
marginal al investirii unei unități suplimentare de capital.1
De-a lungul timp ului, economiștii au interpretat diferit problema structurii optime a
capitalului. Unii, după cum am văzut mai sus, o consideră esențială pentru evaluarea
riscului de finanțare. Alții, însă, o contestă, susținând că raportul dintre capitalul propriu și
celde împrumut nu influențează prea mult valoarea de piață a unei firme. Printre primele
încercări de abordare a acestei probleme se numără contribuția adusă de savanții
americani Franco Modingliani și Merton Miller (ambii laureați ai premiului Nobel pentru
economie), contribuție intrată în teoria economică generală sub denumirea de Teorema
Modigliani -Miller. Teorema aceasta susține în esență că, dacă nu se înregistrează alte
efecte perturbatoare pe piață, respectiv nu există alte obstacole în calea circulați ei
capitalului, cum ar fi cele de natură fiscală, valoarea de piață a unei întreprinderi nu
depinde de structura capitalului său, ci de valoarea actuală a profiturilor sale viitoare. De
aici derivă faptul că strategia financiară a firmei devine irelevantă, sau cu totul marginală,
dacă recurge la împrumuturi sau la emisiunea de titluri de valoare.
3.2. Evaluarea riscului de țară
Rating -ul de țară este asimilat, în mod curent, riscului de țară, care este un concept
mult mai complex decât riscul specific de firmă. În același timp, o lungă perioadă de timp
acesta a constituit o problemă controversată. Prin definiție, riscul de țară exprimă
expunerea la pierderi ce pot să apară într -o afacere cu un partener străin, pierderi ce pot fi
cauzate de evenimentele ca re sunt cel puțin parțial sub controlul guvernului țării
partenerului.2Pe un plan mai larg, riscul de țară reflectă posibilitatea pierderilor financiare
în afacerile internaționale datorate unor evenimente macroeconomice și politice specifice
țării gazdă a investițiilor internaționale. În funcție de natura acestor evenimente, riscul de
țară poate fi analizat pe trei paliere strâns legate între ele și anume3:
1Munteanu, Costea și Vâlsan, Călin, Investiții internaționale , Editura Oscar Print, București, p. 145.
2Dobrotă Niță (coord.) Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999, p. 408.
3Postelnicu, Gheorghe, Postelnicu, Cătălin, Fluxurile investițiil or internaționale , Editura
Risoprint, Cluj -Napoca, 2003, pag. 95 și următoarele.

Afaceri economice interna ționale
46a)riscul suveran;
b)riscul de transfer;
c)rating -ul general de țară.
Riscul suveran exprimă posibilitatea (probabilitatea) ca un stat suveran, la un
moment dat, să nu poată sau să nu dorească să -și onoreze angajamentele externe. De
exemplu, rambursarea unor credite contractate în exterior nu este condiționată neapărat
numai de performanțele economice ale proi ectelor de investiții în care acestea au fost
încorporate, ci și de dorința guvernelor de a se achita de datorie la termenele scadente.
Firește, această dorință nu trebuie interpretată doar în sens subiectiv. La baza adaptării
unei asemenea hotărâri pot să stea și factori obiectivi, uneori greu de depășit, cum ar fi
lipsa valutei pentru a plăti (risc de insolvabilitate).
Riscul de transfer se manifestă prin probabilitatea ca guvernul să nu poată sau să
nu dorească (din anumite motive) să pună la dispoziția firmelor private valuta solicitată în
schimbul monedei naționale, valută necesară achitării unor obligații externe angajate de
către acestea. De obicei, riscul de transfer apare în țările cu un deficit cronic al balanței de
plăți, dar și atunci când unele guverne impun unele restricții cu privire la circulația valutei
(de exemplu cazul în care firmele sunt obligate să cedeze statului veniturile realizate în
valută, la un curs dinainte stabilit prin lege). Dacă nu intervin astfel de restricții, iar firmele
dispun de surse independente de fonduri valutare, cu ajutorul cărora se pot achita de
datorii, atunci ele nu mai sunt dependente de guvern, riscul de transfer fiind în acest caz
nul.
Alături de riscul suveran și riscul de transfer, la nivelul unei țări rece ptoare de
investiții internaționale există și alți factori economici, sociali și politici care influențează
mediul de afaceri în care firmele naționale și străine funcționează. Acești factori sunt
grupați în categoria rating -ul general de țară . După cum am mai avut prilejul să arătăm
pe parcursul acestei lucrări, mediul de afaceri dintr -o țară este de importanță crucială
pentru corporațiile transnaționale. Astfel, o serie de modificări intervenite în condițiile
economice, sociale și politice pot să ducă la eliminarea profiturilor, sau să producă
pierderi pe termen scurt, eventual mediu și lung. Investițiile străine directe sunt deosebit
de sensibile la toate aceste schimbări, indiferent în ce țară s -ar produce ele, dezvoltată
sau aflată în curs de dezvoltare . De aceea, analiza rating -ului general de țară este absolut
necesară atât pentru perioada de lansare a investiției internaționale, cât și pentru timpul
care acoperă realizarea și funcționarea obiectivului.
Caracterul multidimensional al rating -ului genera l de țară poate fi relevat cel mai
bine prin enumerarea situațiilor care pot conduce la creșterea sau diminuarea sa. Dacă ne
referim la evenimentele economice care ar putea determina scăderea rating -ului general
de țară, atunci va trebui să avem în vedere cel puțin următoarele:
-probabilitatea confiscării, naționalizării activelor economice aparținând corporațiilor
transnaționale, sau a celor realizate cu aportul investițional al lor;
-apariția unor restricții legislative privind repatrierea profiturilor;
-adoptarea unor hotărâri din partea țării gazdă care limitează posibilitatea înființării unor
filiale străine de producție sau comercializare, pe teritoriul său;
-aplicarea unui regim fiscal sever, în sensul creșterii taxelor și impozitelor, concomitent
cu anul area unor facilități acordate inițial investitorilor străini;
-introducerea unui control strict al schimburilor valutare care poate afecta grav
capacitatea firmelor de a produce sumele necesare restituirii unor datorii.
Alte elemente economice se constituie pentru o țară în adevărate puncte
vulnerabile care pot contribui și ele la creșterea riscului general de țară. În acest sens,
avem în vedere:
-contractarea de către guvernele țărilor respective a unor mari împrumuturi pentru
consum și nu pentru dezvoltarea și modernizarea economiei reale;

Afaceri economice interna ționale
47-absența unui control bancar adecvat în țara beneficiară de investiții internaționale,
ceea ce ar îngreuna enorm decontările și ar introduce un sortiment de nesiguranță și
neîncredere în siguranța afacerilor;
-incompetența m anagerilor autohtoni;
-diminuarea capacității de absorbție a pieței interne;
-absența unor strategii de dezvoltare economică pe termen mediu și lung;
-dependența de importul unor materii prime, în special petrol;
-existența unui puternic blocaj financiar, în c are este implicat un număr important de
întreprinderi, în urma căruia raportul dintre cererea și oferta de bunuri economice este
profund dezechilibrat, cu consecințe nefavorabile asupra nivelului și dinamicii
prețurilor;
-manifestarea unei inflații galopant e generate de criza structurală internă;
-înfăptuirea lentă și inegală a privatizării;
-funcționarea anevoioasă a piețelor de capital și atragerea modestă de investiții străine;
-mărimea datoriei publice externe și interne.
Cunoașterea vulnerabilităților econ omice ale unei țări face posibilă identificarea
apariției unor dificultăți în funcționarea mecanismului mediu de afaceri. Însă, simpla
nominalizare a dificultăților nu este suficientă. Cea mai dificilă și mai importantă problemă
rămâne aprecierea pe care i nvestitorii (ca analiști ai riscului general de țară) trebuie s -o
facă în legătură cu durata lor și cu pierderile ce le pot provoca. De aceea, analiza
economică trebuie completată cu cea socială și politică.
Analiza socială (respectiv aprecierea riscului s ocial al țării) se referă la
probabilitatea apariției unor pierderi în afacerile cu investiții internaționale cauzate de
evenimente sociale (revolte, revoluții, conflicte de ordin religios, neînțelegeri sindicale
etc.). În aprecierea riscului social al țăr ii, prezintă importanță patru categorii de factori și
anume:
• cunoașterea structurii sociale a țării în cauză, precum și a modificărilor pe care
acestea le -ar putea suferi pe parcurs;
• cunoașterea amănunțită a cadrului instituțional existent;
• informați ile ce le deținem în legătură cu personalitățile ce activează pe scena
politică a țării;
• mecanismele de control și de menținere a echilibrelor sociale;
• rolul pe care în îndeplinesc sindicatele.
Structura socială a unei țări se află într -o strânsă legăt ură cu nivelul ei de
dezvoltare economică, fiind, în fond, produsul ei istoric. Experiența acumulată până acum
a scos în evidență faptul că posibilele tensiuni sociale s -au ivit pe fondul proporțiilor în
care se combină diferitele categorii ale populației și a relațiilor ce se stabilesc între ele.
Date fiind condițiile concrete ale dezvoltării, fiecare țară are o structură socială proprie,
aflată într -o continuă schimbare. Ea își modifică, așadar, forța și influența asupra
principalelor evenimente economice și politice. Din această cauză, respectiv a diferențelor
notabile care există între țări la acest capitol, este foarte greu să desprindem anumite
concluzii cu caracter generalizator. Totuși, unele elemente care ar putea fi luate în
considerare la calculul riscului social se regăsesc în configurația fiecărei țări. Avem în
vedere, în această ordine de idei, ponderea pe care o ocupă populația din mediul urban în
totalul populației, tendința de formare a unei „elite a muncii” îndeosebi în statele cu un
potenți al industrial mai ridicat, apariția clasei mijlocii, numărul celor care trăiesc în
imediata apropiere a pragului de sărăcie sau sub acesta ș.a. De -a lungul timpului s -a
observat că populația urbană are o putere mai mare de a influența cursul evenimentelor
politice dintr -o țară, decât populația rurală. Deși există posibilitatea apariției unei mișcări
de gherilă și în mediul rural, totuși, efectele sociale produse sunt mai slabe decât cel al
răscoalelor urbane. Cât privește formarea unei „elite a muncii”, nu reprezintă altceva decât

Afaceri economice interna ționale
48efectuarea segmentării pieței muncii, în sensul apariției unei categorii de salariați care se
bucură de mai mare siguranță a locurilor de muncă, de salarii mai ridicate și o poziție
socială mai înaltă. Ponderea acestei „elite a mun cii” a crescut mult în țările dezvoltate din
punct de vedere economic, ca urmare a proliferării industriilor moderne, bazate pe
tehnologii înalte. La fel stau lucrurile și cu creșterea ponderii clasei mijlocii considerată de
către sociologi ca fiind baza u nui regim democratic puternic și stabil într -o țară. Punctele
de vedere cu privire la definirea „clasei mijlocii” diferă, însă, foarte mult. Sunt și acum
numeroși specialiști care nu -i atribuie acesteia valoarea de clasă socială, ci mai degrabă
de „strat s ocial intermediar”, fie în baza unor factori obiectivi, cum este nivelul veniturilor
(cazul școlii sociologice americane), fie pe baza unor elemente subiective precum
simbolurile, idealurile și modelele culturale pe care le reprezintă (cazul școlii subiect ive).
Oricum, indiferent din ce parte sunt privite lucrurile, prezența unei clase mijlocii
numeroase într -o țară oferă o garanție mai mare pentru stabilitatea ei politică și contribuie
în mod decisiv la diminuarea riscului social –parte integrantă a riscu lui general de țară. În
fine, problemele legate de definirea sărăciei se încadrează în noua concepție privind
abordarea nivelului de trai denumită „egalitatea șanselor”. Pragul de sărăcie face parte,
așadar, din sistemul de indicatori fundamentali ce defin ește politica socială a unei țări,
condiția umană, stilul de viață ș.a.m.d. Analiza inegalităților economice și sociale, precum
și a dimensiunilor acestora, întregește, prin urmare, imaginea rating -ului de țară, deoarece
realizarea unui anumit nivel de bun ăstare socială și a unor limite decente de viață
constituie condiții absolut necesare pentru garantarea siguranței oricărei investiții.
Cadrul instituțional în general se poate distinge mai ușor decât clasele sociale. O
instituție este de fapt o codificare juridică a unor cutume și tradiții proprii fiecărei țări, care,
la rândul lor, sunt și ele produse ale istoriei. Instituțiile cele mai importante care trebuie
analizate în vederea stabilirii riscului general de țară sunt:
• structura parlamentară
• armata
• biserica
Structura parlamentară, precum și sistemul electoral practic reflectă, în linii mari,
organizarea politică internă a unui stat, consfințită generic prin constituție. Respectarea
constituției, împreună cu legile organice promulgate pe baza ei, î n primul rând a celor cu
privire la dreptul de proprietate, oferă investitorilor străini mai multă siguranță în
demararea unor afaceri pe termen mai lung. De asemenea, ea este o condiție sine qua
non a reducerii birocrației, încurajarea competenței și impl ementarea unei politici
economice coerente, eficiente.
Armata poate să aibă, la rândul ei un rol pozitiv sau negativ în viața politică a unei
țări. De obicei, strategiile economice ale guvernelor militare diferă de cele promovate de
guvernele civile, fiind mai dure, pentru că sunt rezultatul unor stări de necesitate, eventual
urgență. Drept urmare, investitorii străini manifestă o anumită reținere, de altfel pe deplin
justificată, atunci când au de -a face cu un regim de dictatură militară. Riscul general de
țară crește foarte mult în astfel de cazuri, guvernele dovedindu -se a fi extrem de instabile
și nepopulare. Probabilitatea producerii unor schimbări radicale este mare, ceea ce pune
sub semnul întrebării continuitatea unor afaceri, chiar dacă ele sunt gar antate de stat.
Biserica a reprezentat din totdeauna o instituție puternică, respectată de
majoritatea populației. De aceea, sprijinul ei, în anumite momente s -a dovedit a fi
hotărâtor, nu numai pentru reușita unor programe economice, dar și pentru consoli darea
relațiilor cu exteriorul.
Rolul personalităților a fost și rămâne controversat, deoarece aici avem de -a face
cu mai multe elemente ce pot înclina balanța riscului general de țară fie în sens pozitiv, fie
negativ. Avem în vedere, printre altele, conce pția economică pe care o promovează,
atitudinea pe care o au față de investitorii străini, grupul de interese căruia îi aparține și le

Afaceri economice interna ționale
49promovează, probabilitatea de a se menține la putere sau nu, anticipările cu privire la
succesorii lor și măsura în care aceștia își vor onora angajamentele luate de predecesori.
Toate acestea imprimă un anumit grad de incertitudine, suficient de mare pentru a -i face
pe investitorii străini mai prudenți în a aprecia prezența unui anumit lider drept o garanție
sigură a diminu ării riscului de țară.
Mecanismele de control diferă și ele de natura regimurilor politice aflate la putere
și de politicile economice promovate de acestea. În cadrul mecanismelor de control, care
urmăresc, în fond, menținerea capacității unui guvern de a implementa o politică
economică eficientă, trei verigi ni se par a fi decisive și anume: sprijinul acordat de
populație, influența exercitată de opoziție și hotărârea cu care acționează sindicatele în
apărarea și susținerea unor revendicări economice justi ficate. Sprijinul popular este
condiționat întotdeauna de obținerea unor performanțe economice care să se reflecte în
ridicarea standardului de trai și îmbunătățirea condițiilor de muncă. Creșterea veniturilor
susținută de productivitate, întărirea puterii de cumpărare prin reducerea inflației, sau
menținerea unor prețuri stabile la mărfurile de importanță vitală pentru consum, sunt de
natură să consolideze sprijinul popular de care se bucură un guvern, contribuind, astfel, la
diminuarea riscului general de țară. Dimpotrivă, atunci când un guvern se confruntă cu
dificultăți economice serioase, când, pentru a calma nemulțumirile, recurge la represiune,
la încălcări grave ale drepturilor omului, situația lui devine nesigură, accentuând riscul de
țară.
Un facto r agravant îl constituie uneori dimensiunile neobișnuit de mari ale corupției,
care poate să îmbrace cele mai diverse forme; de la deturnarea unor fonduri de interes
major pentru susținerea procesului de dezvoltare economică, până la falsificarea unor
indicatori statistici și mituirea unor lideri sau manageri. Adeseori s -a spus că înflorirea
corupției are loc pe fondul proliferării sărăciei într -o țară. Experiența istorică acumulată
până acum n -a confirmat întru totul această teză, fiindcă elemente ale coru pției s -au
afirmat și în state puternic dezvoltate, firește cu alte conotații.
Obținerea și mai ales păstrarea sprijinului popular nu este deloc ușoară. Uneori,
pentru a -l apropia unii lideri politici sau guverne recurge la o serie de măsuri cu caracter
populist cum ar fi: mărirea salariilor fără nici o justificare economică, emisiuni monetare în
totală contradicție cu starea generală a economiei, contractarea de împrumuturi externe
destinate în exclusivitate consumului ș.a. Acest gen de măsuri au repercusi uni grave
asupra imaginii de ansamblu a țării. De aceea, pentru a contracara (în măsura în care
este posibil) aceste abuzuri, un rol important în cadrul mecanismelor de control revine
opoziției politice. Ea poate oferi alternative de guvernare, poate sancț iona prompt greșelile
făcute de conducere, poate avea inițiative legislative sau să amendeze actele normative
cu impact negativ asupra bunului mers al economiei, poate să atrag atenția asupra
nemulțumirilor ivite pe parcurs și să ofere speranțe de schimbar e în mai bine. În fine, la un
moment dat și sindicatele se pot transforma în grupuri de presiune pentru guvern,
determinându -l să-și corecteze din mers unele decizii aflate în dezacord cu interesele
salariaților.
Alături de condițiile economice și sociale, în dimensionarea riscului general de țară
o importanță deosebită prezintă și evaluarea riscului politic . Unele coordonate ale
acestuia au rezultat din analiza riscului economic și, mai ales, a celui social. Ne referim,
între altele, la efectele politicii promovate de diferite guverne, schimbările ce pot interveni
ca urmare a pierderii încrederii în guvern, atitudinea adoptată de grupurile (clasele
sociale) care alcătuiesc structura socială a unei țări, eficiența mecanismelor de control,
influența exercitat ă de opoziție etc. În urma analizei acestor aspecte se poate alcătui un
tablou al problemelor politice critice dintr -o țară, care pot genera o anumită atitudine față
de afacerile internaționale și de domeniile prioritare ce trebuie avute în vedere atunci c ând
se recurge la ajutorul investițiilor internaționale. Totuși, imaginea riscului politic nu este

Afaceri economice interna ționale
50completă. Alături de elementele interne, acesta mai are și o dimensiune internațională pe
care nu o putem neglija, deoarece rareori o țară poate să se izolez e complet de
evenimentele ce au loc în regiunea geografică din care face parte, sau din întreaga lume.
Iată de ce considerăm necesar ca, pe lângă aspectele cu caracter intern ce pot influența
pozitiv sau negativ riscul politic, să mai adăugăm câțiva factor i externi apreciați a fi
semnificativi. Este vorba, între alții, de:
• stabilitatea sau instabilitatea politică din zona (pericolul declanșării unui război
local, influența unor lovituri de stat în țările vecine ș.a.);
• importanța strategică (geopolitică) a țării analizate în cadrul regiunii geografice;
• apartenența sau nu la anumite alianțe militare sau grupări economice.
Așadar, orice analiză care își propune aprecierea riscului general de țară trebuie să
ia în considerare și să încerce evaluarea releva nței factorilor menționați mai sus. S -ar
putea ca, la un moment dat, o țară să întrunească un coeficient de risc politic bun,
apreciat, însă, numai pe seama elementelor interne. Dacă lărgim analiza, luând în
considerare și vulnerabilitatea ei rezultată din riscul politic al regiunii din care face parte,
rezultatele pot să fie altele. În această situație s -a aflat și România în ultima parte a
secolului al XX -lea, datorită unor conflicte locale din zonă, cum a fost cel din Iugoslavia,
respectiv Transnistria. Datorită acestui fapt, țara noastră a fost cotată aproape constant cu
un coeficient de risc de țară ridicat, în ciuda faptului că, pe plan intern s -au înregistrat
progrese apreciabile în înfăptuirea reformei economice.
Anexa A
Instituțiile internațional e de profil, precum și alte institute economice specializate au
încercat, în ultimul timp, să simplifice acest tablou al criteriilor în baza cărora este
determinat rating -ul general al unei țări. Astfel, potrivit International Country Risk Guide ,
evaluarea rating -ului de țară se bazează, în prezent, pe 22 de componente grupate în trei
categorii de risc . Care sunt acestea?
1.Riscul politic care cuprinde, la rândul său, 12 componente :
-stabilitatea guvernamentală;
-condițiile economico -sociale;
-profilul investiți ilor;
-conflictele interne;
-conflictele externe;
-corupția;
-rolul militarilor în politică;
-tensiunile religioase;
-ordinea publică și legislația;
-tensiunile etnice;
-statul de drept;
-birocrația.
2.Riscul financiar cu alte 5 componente:
-datoria externă ca procent din P.I.B.;
-serviciul datoriei externe ca procent din exporturi;
-contul curent ca procent din exporturi;
-lichiditatea netă (rezerva valutară) și numărul de luni cât poate acoperi
importurile;
-stabilitatea cursului de schimb valutar.
3.Riscul economic cu 5 c omponente:
-P.I.B. ce revine pe locuitor;
-creșterea reală anuală a P.I.B.;
-rata anuală a inflației;

Afaceri economice interna ționale
51-deficitul bugetar ca procent din P.I.B.;
-situația contului curent din cadrul balanței de plăți externe.
3.3. Indicatorii macroeconomici folosiți în analiza riscului de țară
Deși aprecierea riscului politic este foarte importantă în conturarea riscului (rating –
ului) de țară, totuși, adevăratele lui dimensiuni sunt greu de definit din punct de vedere
cantitativ. Utilizarea unor componente din prima categorie este deocamdată limitată.
Există câțiva indicatori cu o oarecare relevanță pentru a răspunde la unele întrebări. Dar,
ei nu sunt nici pe departe suficienți. În cea mai mare parte, însă, influența lor nu poate fi
cuantificată cu precizie, ceea ce poate să i nhibe în cel mai înalt grad fluxurile de investiții
internaționale. Mult mai clar se prezintă, însă, lucrurile în cazul riscului economic, unde
putem folosi câțiva indicatori macroeconomici semnificativi în ceea ce privește aprecierea
eficienței economice interne. Din păcate, numărul lor este prea mic pentru a ne forma o
imagine clară asupra situației economice a unei țări. De aceea, marile companii
multinaționale, prin serviciile lor de specialitate, au trecut la detalierea indicatorilor
macroeconomici , în perspectiva întocmirii raportului de țară. Astfel, în analiza lor sunt
folosiți pe larg cel puțin următorii parametri macroeconomici1:
a)indicatori care reflectă performanțele economice ale unei țări
• produsul intern brut pe locuitor (P.I.B./loc.);
• ritm ul de creștere a produsului intern brut;
• investițiile interne brute ca procent din P.I.B.
b)indicatori care reflectă modul de funcționare a economiei naționale
• raportul deficit bugetar/P.I.B.;
• rata nominală și reală a dobânzii;
• nivelul și dinamica in flației;
• rata șomajului;
• evoluția datoriei publice interne;
• cursul de schimb valutar și gradul de depreciere a monedei;
c)indicatori ai balanței comerciale
• volumul și ritmul de creștere a importurilor;
• volumul și ritmul de creștere a exporturilor;
• gradul de acoperire a importurilor prin exporturi;
• volatilitatea veniturilor externe;
• deficitul balanței comerciale;
• cursul de revenire brut la import și export.
d)indicatori ai datoriei externe
• datoria externă totală și raportată la P.I.B.;
• serv iciul datoriei externe pe termen scurt, mediu și lung;
• situația rezervei valutare a statului;
e)indicatori privind fluxurile de investiții internaționale
• intrări de investiții internaționale pe anumite intervale de timp;
• ieșiri de investiții internațio nale;
• soldul intrărilor de investiții internaționale.
Să întârziem puțin asupra unora din indicatorii menționați mai sus.
Produsul intern brut reprezintă indicatorul macroeconomic cel mai important în
evaluarea performanțelor economice ale unei țări, deo arece reflectă valoarea de piață a
producției finale produse de către toți agenții economici rezidenți pe teritoriul unei țări, în
1Postelnicu, Gheorghe, Postelnicu, Cătălin, Fluxurile investițiilor internaționale , Editura
Risoprint, Cluj -Napoca, 2003, pag. 103 –104.

Afaceri economice interna ționale
52decursul unei perioade de timp, de obicei un an . Mai exact, produsul intern brut exprimă
valoarea adăugată brută a bunurilor și serviciilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului
economic .
În realitate, analiștii economici folosesc în calculele lor două expresii ale acestui
indicator și anume: produsul intern brut nominal și produsul intern brut real.
Primul măsoară valoarea b unurilor finale în prețurile curente ale perioadei de
calcul. Dar, ar fi o greșeală să interpretăm creșterea produsului intern brut în expresie
nominală ca indicând o îmbunătățire a performanțelor economice ale unei țări. Pentru a
face o astfel de aprecier e trebuie să comparăm producțiile reale obținute în diferite
perioade. Drept urmare, analiza trebuie să ia în considerare produsul intern brut real care
reflectă modificarea producției fizice prin exprimarea tuturor bunurilor finale produse în
prețurile un ui an de referință, numite prețuri constante sau comparabile. Pentru aceasta
produsului intern brut nominal i se aplică un coeficient de corecție numit deflator , care
elimină influența deformatoare a creșterii prețurilor provocate de inflație. Calcularea l ui se
face după următoarea formulă:
constante prețuriîn P.I.B.curente prețuriîn P.I.B.deflatorul Coeficient 
Rezultă, așadar, că deflatorul P.I.B. reprezintă un indice general de preț,
constituind o unitate de măsură cuprinzătoare pentru reflectarea modificărilor intervenite
în nivelul general al preț urilor sau în puterea de cumpărare a monedei naționale. Cu toate
acestea, deflatorul P.I.B. nu trebuie identificat cu indicele prețurilor de consum, cel puțin
din următoarele motive:
a)deflatorul măsoară evoluția prețurilor întregii mase de bunuri finale, pe când
indicele prețurilor de consum se referă doar la costul cumpărării unui coș de
bunuri și servicii, considerate ca reprezentative pentru achizițiile consumatorilor;
b)deflatorul ia în calcul prețurile bunurilor produse în țară, pe când indicele
prețurilo r de consum include și prețurile unor mărfuri aduse din import;
c)în fine, deflatorul P.I.B. se referă la evoluția prețurilor în economie pe perioade
mai mari (cel puțin un an), pe când IPC este calculat și publicat lunar de către
oficiile de statistică.
Statistica produsului intern brut este adeseori utilizată pentru a face unele
comparații privind standardul de trai al populației din diferite țări. Pentru aceasta cei doi
indicatori menționați mai sus nu ne ajută prea mult, ei oferindu -ne o imagine globală
asupra potențialului economic al unei țări. De aceea, este esențial să comparăm P.I.B. ce
revine pe o persoană (locuitor). Dacă, de pildă într -o anumită țară P.I.B. se dublează
(chiar în expresie reală), iar numărul populației se dublează și el, atunci nu s-a înregistrat
nici un progres economic.
Ce legătură există între mărimea P.I.B. și riscul general de țară? La prima vedere
corelația aceasta pare forțată. În realitate, însă, este extrem de importantă. Într -adevăr,
mărimea produsului intern brut exprimă măsura în care o țară știe să -și gospodărească
resursele în scopul obținerii unor bunuri și servicii necesare satisfacerii trebuințelor
economice. Indicatorul P.I.B./locuitor a servit întotdeauna aprecierii nivelului de dezvoltare a
unei țări. De asemenea, principalele componente ale P.I.B. scot în evidență structura
economiei unei țări, capacitatea acesteia de a face față unor crize interne sau externe. Un
stat cu o economie puternică și o producție diversificată va prezenta o stabilitate mai mare și
implicit mai multă încredere pentru investitori. Dimpotrivă, țările slab dezvoltate sunt cu mult
mai vulnerabile la orice formă de șoc. Capacitatea de absorbție a pieței interne a acestor țări
este foarte redusă, iar ponderea investițiilor în P.I.B. reflectă o dependență aproape totală
de sursele externe de capital. În concluzie analiza acestui indicator este esențială pentru
conturarea tabloului macroeconomic și determinarea riscului general de țară.

Afaceri economice interna ționale
53În acest context, la fel de importantă este și urmărirea ritmului de creștere a
produsului intern brut pe un anumit interval de timp. Cu acest prilej, relevăm tendința
ascendentă sau descendentă a P.I.B. în prezent și în viitorul apropiat. În fond, creșterea
P.I.B. este un rezultat, un efect direct al eficienței inv estițiilor, atât interne, cât și externe.
Investițiile interne brute reprezintă un indicator derivat, în sensul că el este un
rezultat direct al procesului de creștere economică al unei țări. După cum se știe,
investițiile interne brute sunt alcătuite din investițiile de înlocuire (a căror sursă este
amortizarea) și investițiile nete (formarea netă a capitalului pe seama profitului privită, de
data aceasta, la scară națională). Atunci când în economie suma investițiilor brute este
mai mică decât investițiil e de înlocuire, are loc o reducere a capitalului tehnic real, adică o
dezinvestiție , cu implicații nefavorabile asupra păstrării echilibrelor macroeconomice și
gradului de risc al țării. Cu cât ponderea investițiilor interne brute în P.I.B. va fi mai mare,
cu atât țara respectivă va fi mai puțin dependentă de piața internațională a capitalului,
demonstrând, prin aceasta, că este capabilă să facă față, cu eforturi proprii, menținerii în
curentul principal al dezvoltării mondiale. Desigur, decizia de a invest i acești bani în
interiorul țării sau, dimpotrivă, în exterior, se află sub incidența a o serie întreagă de
factori, dintre care reținem câțiva:
-raportul dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează să fie obținut din
investiție și costul investiției;
-raportul dintre rata venitului net actualizat și rata reală a dobânzii (costul de
oportunitate al investiției);
-cererea de investiții pe piața internă sau externă;
-fluctuațiile profitului la investițiile existente;
-randamentul viitor al investițiilor;
-tipul de tehnologie dominantă pe care dorim s -o asimilăm;
-anticipările investitorilor cu privire la evoluția vânzărilor ș.a.m.d.
Întrucât venitul realizat printr -o investiție prezentă ne apare ca un venit viitor, el
trebuie actualizat, adică adus în prezent ca mărime. Relația de calcul pentru valoarea
prezentă (V p) a unui venit ce se va obține peste „n” ani (V n) este următoarea:
nn
pd1VV
unde:
d = rata nominală a dobânzii.
Problema ponderii deficitului bugetar în totalul P.I.B. reflectă, așa c um am
menționat în paginile anterioare, modul de funcționare a unui compartiment extrem de
important al economiei naționale. În principiu, deficitul bugetar reprezintă soldul negativ
între veniturile încasate și cheltuielile efectuate până la încheierea un ui exercițiu bugetar.
Pe scurt, el reflectă acea stare a bugetului public în care cheltuielile depășesc veniturile.
Atunci când deficitul bugetar înregistrează dimensiuni prea mari sau se cronicizează, vom
avea urmări nefavorabile, determinând, în primul r ând, creșterea datoriei publice. Pentru
orientare, teoria economică apreciază că:
-între 0 -3% din P.I.B. avem o situație bună;
-între 4 -8% din P.I.B. se înregistrează un nivel prea ridicat;
-peste 8% din P.I.B. s -a depășit pragul de alarmă, care, de regulă, e ste situat în
jurul la 5%.
Ceea ce interesează cel mai mult din perspectivă macroeconomică nu este atât
nivelul mediu al deficitului bugetar, ci modul în care el răspunde condițiilor din economie și
cum oscilează în funcție de fluctuațiile ciclului economi c. Trebuie avut în vedere că orice
deficit bugetar presupune finanțarea lui. Ea se poate face în diverse moduri, dar cele mai()

Afaceri economice interna ționale
54importante căi rămân împrumuturile interne (sau externe) și emisiunea suplimentară de
monedă. Împrumuturile interne măresc însă pr esiunea pe piața monetară, determinând
creșterea dobânzilor. În cazul în care deficitul bugetar se suprapune cu o perioadă de
inflație ridicată, finanțarea lui prin împrumuturi externe mărește și mai mult anticipațiile
inflaționiste ale investitorilor.
Învederea analizării acestui indicator de la început trebuie căutate cauzele
deficitului. Analiștii economici cunosc faptul că deficitul bugetar este rezultatul unor decizii
macroeconomice discreționare sau greșite. Pe lângă aceste aspecte de ordin subiectiv , la
amplificarea sau diminuarea deficitului mai pot contribui și alți factori de natură obiectivă.
Se știe, de pildă, că în perioada unei expansiuni economice, bugetul poate să înregistreze
și excedente. Dimpotrivă, perioadele de criză accentuează deficit ul bugetar. Așadar, în
analiza pe care o întreprindem trebuie să separăm efectele generate de deciziile
discreționare de politică macroeconomică, de cele obiective determinate de meandrele
ciclului de afaceri.
Ținând seama de aceste aspecte, de ce ar trebu i să ne îngrijoreze deficitul
bugetar? Din perspectiva aprecierii riscului de țară deficitul bugetar constituie o problemă
serioasă din cel puțin următoarele puncte de vedere:
• efectul lui asupra investițiilor;
• modul de finanțare de către țara în cauză;
• posibilitatea creșterii deficitului de cont curent din cadrul balanței de plăți
externe;
• pericolul agravării lui.
În legătură cu primul efect, se știe că ori de câte ori cresc împrumuturile contractate
de guvern pe piața internă pentru finanțarea defi citului bugetar, scade volumul creditului
neguvernamental, adică cel acordat agenților economici pentru investiții în economia
reală. Or, scăderea investițiilor atrage după sine reducerea ritmului de creștere economic,
respectiv a produsului intern brut. Î n al doilea rând, dacă țara în cauză alege pentru
finanțarea deficitului bugetar calea împrumuturilor în străinătate (n -are importanță sub ce
formă, emisiunea de obligațiuni pe piețele internaționale de capital, împrumuturi directe la
bănci etc.), aceasta duce la creșterea datoriei externe, ceea ce din nou poate să
mărească neîncrederea investitorilor. În al treilea rând, creșterea deficitului bugetar poate
să fie și un rezultat al deprecierii sau aprecierii raportului de curs valutar. De multe ori,
pentru a diminua deficitul bugetar unele state recurg la unele măsuri de apreciere a
monedei naționale în termeni reali, ceea ce poate să conducă la reducerea exporturilor
(produsele destinate pieței externe devenind mai scumpe decât ale acestora) și în
continuar e la deteriorarea situației contului curent (deficitul balanței comerciale) din cadrul
balanței de plăți. În sfârșit, pe măsură ce cresc împrumuturile externe, crește și partea din
deficit generată de plățile cu dobânda aferentă datoriei. De -a lungul anilo r, s-au înregistrat
numeroase cazuri când ritmul de creștere a datoriei externe a depășit ritmul de creștere a
produsului intern brut, cu consecințe catastrofale asupra riscului de țară. Mai mult decât
atât, unele state au recurs la noi împrumuturi pentru a plăti dobânzile la cele vechi.
Nivelul și dinamica inflației contribuie, la rândul lor, la diminuarea sau creșterea
riscului general de țară. În calitate de dezechilibru macroeconomic, inflația constă în
apariția unei discrepanțe, mai mari sau mai mici, între masa monetară și oferta de bunuri,
față de o situație anterioară. Procesul acesta poate fi sesizat prin două tendințe majore
strâns legate între ele și anume:
a)creșterea generalizată a prețurilor;
b)scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Asupra naturi i și cauzelor inflației nu există un punct de vedere unitar, dar
economiștii au subliniat întotdeauna caracterul ei complex și multifactorial. Fără îndoială,
inflația afectează toate țările, însă, în proporții diferite. Astfel, intensitatea, formele pe car e

Afaceri economice interna ționale
55le îmbracă, precum și evoluția lor nu sunt aceleași. De aici și efectele pe care le produce
vor fi foarte diferite și inegale. În anumite condiții, când proporțiile inflației sunt moderate,
ar putea avea un efect pozitiv asupra creșterii economice (ritm de până la 3% anual), în
sensul că ajută la eliminarea unităților neperformante sau la restructurarea lor, în
corespondență cu cerințele pieței și nevoile de consum. De asemenea, contribuie la
reorientarea resurselor economice spre activitățile cele mai re ntabile. Dimpotrivă, atunci
când ritmurile de creștere a inflației sunt deosebit de mari, riscul de țară sporește foarte
mult pentru că determină dezorganizarea economiei și descurajează investițiile. În
general, investitorii străini evită țările cu inflaț ie mare, deoarece este foarte greu de luat
decizii și de a le adapta la starea, sensul și ritmul procesului inflaționist. În anul 2002,
România a înregistrat o rată medie a inflației de 17,8%.
Rata șomajului reprezintă un alt indicator macroeconomic cu aju torul căruia este
pusă în evidență mărimea relativă a șomajului în raport cu populația activă a unei țări. La
fel ca în cazul inflației, rata șomajului este diferită de la o țară la alta și chiar de la o
regiune la alta. Acest lucru prezintă o importanță d eosebită din punct de vedere economic
și politic, atât pentru activitățile statale, cât și pentru investitori. De regulă, investițiile
făcute în zonele cu o rată a șomajului ridicată contribuie la diminuarea ei prin crearea de
noi locuri de muncă. Pe de al tă parte, persistența șomajului, pe perioade mai lungi de
timp, atrage după sine descalificarea forței de muncă și crearea unor potențiale centre de
conflicte sociale, pe care investitorii nu au nici un motiv să le agreeze.
Datoria publică internă face par te din ansamblul obligațiilor pe care statul și le
asumă atunci când contractează împrumuturi interne, în scopul finanțării economiei. De
regulă, aceste obligații cresc atunci când statul se confruntă cu deficite bugetare majore și
insuficiența disponibili tăților bănești. Avem de -a face, în acest caz, cu intervenția
financiară a statului în economie pentru formarea de capital public necesar stimulării
investițiilor și creșterii ocupării forței de muncă. Din punct de vedere economic aceasta
este un semnal po zitiv pentru investitori. Înseamnă că țara respectivă este preocupată
pentru crearea unor resurse care să contribuie la dezvoltarea ei. Dacă, însă, mărimea
datoriei publice interne crește foarte mult, există pericolul ca ea să nu mai poată fi
returnată, ce ea ce sporește riscul general de țară. Ajungem, din nou, în situația în care
avem de -a face cu un stat puternic îndatorat. Gradul de îndatorare în cazul de față îl
putem exprima prin mărimea datoriei publice ce revine pe o unitate de produs intern brut.
Cucât nivelul acestui indicator este mai mare, cu atât datoria publică internă tinde să
devină cronică, deci mai greu de suportat. Problema care se pune aici are, însă, și o altă
conotație. De cele mai multe ori, atunci când datoria publică se cronicizează, executarea
obligațiilor asumate, adică atât rambursarea împrumuturilor, cât și achitarea dobânzilor
aferente, tinde să fie transferată generațiilor viitoare. Acestea, în lipsa altor resurse, vor
încerca să mărească taxele și impozitele, adică să înăspreas că regimul fiscal, fapt care
deranjează foarte mult pe investitorii străini. Ne învârtim, în felul acesta, într -un cerc
vicios.
Raportul de schimb valutar exprimă, în principiu, prețul unei monede exprimat într –
o altă monedă. Cu alte cuvinte, el se referă la operațiunea prin care o cantitate determinată
din monedă națională este schimbată contra unei alte cantități dintr -o valută străină.
Raportul se formează, desigur, în funcție de echilibrul dintre cererea și oferta pe piața
valutară, dar cumulează în sin e o mulțime de influențe economice, monetare, politice și
sociale din țările ale căror monede de schimb, precum și pe cele ale conjuncturii mondiale.
Cursul de schimb valutar poate să fie fixsau flexibil . Cel fix este convenit în
funcție de paritatea mone tară a valutelor celor două țări participante la tranzacție (formă la
care s -a renunțat demult), sau oscilează în anumite limite foarte restrânse, așa cum s -a
procedat în urma acordurilor de la Bretton Woods până în 15 august 1971, când S.U.A. a
renunțat l a convertibilitatea dolarului în aur. Sistemul cotației fixe comportă obligația băncii

Afaceri economice interna ționale
56centrale de a interveni ori de câte ori valuta țării respective înregistrează oscilații
superioare minimului convenit. Firește, principalul avantaj al unui asemenea regi m este
certitudinea , care permite dezvoltarea comerțului și a investițiilor internaționale în
absența unor riscuri de schimb valutar. Cei ce l -au criticat, în schimb, au insistat asupra
rigidității , în sensul orientării lui cu precădere spre respectarea pa rității declarate cu orice
preț, uneori chiar cu riscul sacrificării unor obiective economice interne.
În momentul de față, ceea ce caracterizează piața valutară nu este cursul fix, ci cel
flexibil, care poate oscila continuu. De data aceasta nu mai sunt i mpuse condiții
instituționale de paritate de către banca centrală. Totuși, trebuie să remarcăm că sunt rare
cazurile când autoritatea monetară se dezinteresează total de raportul de schimb valutar.
De cele mai multe ori, ea intervine asupra cursului de sch imb pentru ca acesta să nu se
îndepărteze foarte mult de nivelurile considerate a fi în concordanță cu obiectivele de
politică economică ale guvernului. Intervenția poate să îmbrace diverse forme, dar cea
mai des utilizată rămâne cumpărarea de valută de pe piață atunci când oferta este prea
mare, sau vânzarea de valută atunci când cererea tinde să crească prea mult.
Problemele menționate mai sus sunt prin natura lor mult mai complexe, deoarece
raportul de schimb este puternic influențat de procesul aprecier iisau, dimpotrivă,
deprecierii monedei naționale. Așa cum ne sugerează însuși termenul, aprecierea
monedei naționale înseamnă creșterea raportului de schimb valutar față de alte valute.
Într-un regim de cursuri flexibile, aprecierea unei monede în raport cu alta este rezultatul
influenței unor forțe normale ale pieței, în timp ce într -o situație de cursuri fixe ea este
efectul unor măsuri de ordin administrativ cum ar fi:
-reducerea cererii sau, după caz, creșterea ofertei de valută străină;
-reducerea infla ției, deci a prețurilor interne.
Normal ar fi ca aprecierea monedei naționale (creșterea valorii ei în raport cu alte
valute reprezentative) să fie rezultatul influenței unor forțe normale ale pieței și nu un efect
al unei decizii a autorității publice, în soțită de un act normativ. Oricum, cele două variante
de acțiune pot să se completeze reciproc. De pildă, creșterea ratei dobânzii care, în
principiu, este considerată a fi o rezultantă atât a unor forțe obiective ale pieței, cât și
subiective (decizii de politică monetară) poate să determine atragerea unor investiții din
exterior, sporind și mai mult cererea pentru moneda națională. De asemenea, aprecierea
pe piața valutară poate să intervină și în cazul unor perspective favorabile de creștere
economică în tr-o țară, ceea ce reduce riscul investițiilor internaționale. Dimpotrivă,
deprecierea monetară îndepărtează investitorii străini, deoarece ea apare ca urmare a
inflației prelungite și a dezechilibrului balanței de plăți, ambele elemente cunoscute ca
facto ri agravanți ai riscului de țară.
Desigur, deprecierea monetară, fiind sinonimă cu conceptul de devalorizare, poate
să aibă și unele efecte pozitive. De exemplu, ea poate să atragă după sine ieftinirea
exporturilor și scumpirea importurilor. În funcție de aceasta, înregistrăm ritmuri diferite de
creștere a celor doi parametri, esențiali pentru caracterizarea situației balanței comerciale
a unei țări. Subliniem că, din martie 2003, B.N.R. a hotărât schimbarea cursului de
referință, acesta fiind axat pe euro.
Volumul și ritmul de creștere a importurilor de mărfuri se referă, după cum se
știe, la o serie de operațiuni comerciale de cumpărare din străinătate a unor bunuri
materiale sau servicii în schimbul unei cantități de monedă convenită prin contract.
Import urile permit unor țări să se aprovizioneze cu resurse alimentare, tehnologice și
materii prime în cantități suficiente pentru satisfacerea cererii interne. De asemenea, ele
favorizează dezvoltarea întreprinderilor naționale, astfel încât să facă mai bine f ață
presiunii concurențiale exercitată de firmele străine. O astfel de concurență poate
amenința nivelul ocupării forței de muncă și justifică, într -un fel, reacția de apărare a
guvernelor spre deschiderea excesivă a pieței interne. În aprecierea cât mai e xactă a

Afaceri economice interna ționale
57riscului de țară prin prisma acestor indicatori trebuie să facem câteva delimitări
metodologice. Mai întâi va trebui să observăm că, în linii mari, avem de -a face cu două
categorii de importuri: definitive șitemporare . Importurile definitive vizea ză mărfurile
destinate consumului intern neproductiv. Ele pot fi supuse unor taxe vamale mai mari sau
mai mici în funcție de situația concretă a raportului dintre cerere și ofertă pe piață.
Importurile temporare, însă, se referă la materii prime, energie, combustibil, echipamente
tehnice, semifabricate și tehnologii destinate consumului productiv, adică transformării lor
în scopul obținerii altor produse finite, fabricate în totalitate sau numai parțial în țara
importatoare. Aici intervin mai multe probleme . S-ar putea ca țara respectivă să fie
dependentă de unele importuri considerate strategice (petrol, energie, alte materii prime).
În acest caz, după cum am văzut, riscul de țară crește. Pe de altă parte, importul unor
echipamente tehnice, semifabricate și tehnologii este strâns legat de activitatea
desfășurată de companiile transnaționale care, prin filialele lor amplasate în străinătate,
practică un intens schimb de mărfuri, îndeosebi industriale. Reducerea importurilor unor
astfel de produse ar obstrucți ona activitatea acestor companii, cu efecte deosebit de
negative asupra fluxurilor de investiții internaționale și, în cele din urmă, asupra procesului
de dezvoltare economică de ansamblu. Invers, dacă importurile cresc nemăsurat de mult
am putea ajunge în situația deteriorării grave a echilibrului balanței comerciale, cu
repercusiuni asupra riscului de țară. Date fiind aceste aspecte oarecum contradictorii,
rezultă că importurile trebuie analizate întotdeauna în strânsă legătură cu exporturile.
Volumul și ritmul de creștere a exporturilor reflectă totalitatea operațiunilor de
vânzare a unor bunuri și servicii către persoane fizice sau juridice dintr -o altă țară. Așadar,
aceste operațiuni vizează exportul de mărfuri (bunuri corporale, stabile) și exportul i nvizibil
(servicii). Alături de aceste elemente poate fi adăugat exportul de capital, reprezentând,
după cum am mai arătat, investiții directe și plasarea de titluri de valoare în alte țări
(investiții de portofoliu). De ce este atât de importantă analizar ea exporturilor în contextul
riscului general de țară? Pentru că el reflectă nivelul și structura economiei naționale,
precum și capacitatea acesteia de a valorifica în avantajul propriu participarea la circuitul
economic mondial. Drept urmare, o țară cu u n volum al exporturilor mare și, în același
timp, diversificat, prezintă pentru investitorii străini un risc mai mic decât un alt stat care se
bazează pe exportul unei singure mărfi sau are o pondere nesemnificativă în comerțul
internațional. Pe un plan ma i larg, exportul poate fi considerat ca un fel de cost, pe care o
națiune trebuie să -l susțină în scopul obținerii, în schimb, a unor bunuri și servicii necesare
dezvoltării sau susținerii propriei activități productive. Dacă exportul depășește importul,
atunci avem de -a face cu o balanță comercială activă (excedentară), ceea ce constituie un
indiciu al unei evoluții economice favorabile, cotată cu un risc mai mic de țară. De aceea,
pentru a exprima și mai bine starea unei economii, se calculează un coefici ent care
reflectă gradul de acoperire a importurilor prin exporturi . Se înțelege că, în cazul unei
balanțe comerciale excedentare, gradul de acoperire a importurilor prin exporturi
depășește 100%. Invers, un coeficient subunitar oglindește prezența deficit ului balanței
comerciale, cu repercusiuni asupra balanței de plăți. Desigur, pot fi întâlnite în mod
frecvent și cazuri când, în ansamblu, balanța comercială este activă, dar privită în detaliu
pe țări ea să fie excedentară sau deficitară. Acesta este moti vul pentru care în analiza
riscului de țară calculăm și volatilitatea (instabilitatea) veniturilor externe în valută. De
obicei, atunci când o țară se bazează la export pe o singură marfă sau un grup de mărfuri,
volatilitatea veniturilor externe este foart e mare, pentru că se află sub incidența directă a
conjuncturii pieței internaționale, mai exact, a creșterii sau scăderii prețurilor produselor
respective. Nu trebuie omis nici faptul că o situație favorabilă nu presupune, în mod
obligatoriu, o balanță com ercială permanent excedentară, ci o balanță comercială
echilibrată în dinamică . Cu alte cuvinte, situația economică a unei țări nu trebuie
interpretată în mod rigid, adică prin prisma unei situații de moment, ci cu o oarecare

Afaceri economice interna ționale
58larghețe, luându -se în conside rare posibila evoluție pozitivă a unor factori cu bătaie mai
lungă. Un instrument de analiză ajutător, în această privință, îl constituie urmărirea
tendinței de evoluție a cursului de revenire brut la import și export , care trebuie
întotdeauna corelat (com parat) cu cursul de schimb valutar. Dacă, de pildă, cursul de
revenire la export este egal sau mai mic decât cursul de schimb la majoritatea mărfurilor
destinate pieței externe, aceasta înseamnă că țara respectivă desfășoară o activitate de
comerț exterior eficientă, rentabilă. Dacă, dimpotrivă, cursul de revenire la export este mai
mare decât cursul de schimb, aceasta înseamnă că statul în cauză cheltuiește foarte mult
în interior cu producerea mărfurilor pentru obținerea unui dolar. Investitorii străini e vită
statele cu o situație de acest fel, considerându -le ca ineficiente sau reprezentate de un
mediu de afaceri neprielnic. Din punct de vedere valoric, anul 2002 a fost unul din cei mai
buni în ceea ce privește comerțul exterior al României. Astfel, expor turile României pe
anul 2002 s -au ridicat la 13,8 miliarde de dolari, cu 2,4 miliarde de dolari mai mult față de
realizările anului 2001. din păcate, această evoluție nu a putut anihila deficitul balanței
comerciale, care, la sfârșitul anului 2002, a fost de 3,9 miliarde de dolari.
Datoria externă a unei țări reprezintă un alt parametru macroeconomic demn de
luat în seamă atunci când încercăm să evaluăm riscul de țară. După cum se știe, ea
reprezintă suma în valută datorată, la un moment dat, de o țară alto r țări sau instituții
financiare internaționale, în baza creditelor primite de stat (guvern) și de întreprinderi
private dar cu garanția statului, sume ce urmează a fi restituite într -o perioadă mai mare
de un an. Rezultă de aici că datoria publică externă nu include creditele care au o
scadență sub un an, precum și pe cele contractate de unitățile private fără garanția
statului, indiferent de durata lor. Unii economiști consideră că în aprecierea mărimii reale a
gradului de îndatorare a unei țări ar trebui să luăm în calcul și acest aspect. Indiferent de
modul de interpretare a conceptului menționat mai sus, apar alte aspecte care pot
schimba radical datele problemei. De exemplu, în țările care se bucură de o
convertibilitate deplină a valutei lor, datoria externă este asimilată datoriei publice interne.
De altfel, în terminologia curentă aceste țări mici nu folosesc conceptul de datorie externă,
ci pe cel de dezechilibru a balanței de plăți. Aceasta deoarece ele pot achita în orice
moment împrumuturile cont ractate cu propria lor monedă, prin lansarea unor titluri de stat
pe propria lor piață (piața internă). Statele cu monedă neconvertibilă nu pot recurge la
acest procedeu. Datorită acestui fapt, conceptul de datorie externă este folosită în
literatura econo mică mai mult pentru a desemna datoria țărilor cu valută neconvertibilă,
majoritatea lor fiind state aflate în curs de dezvoltare.
Pe termen scurt, însă, ceea ce contribuie la creșterea riscului de țară nu este
datoria externă în sine, ci serviciul datorie i externe privit ca totalitate a obligațiilor de
plată externe (rate de capital scadente plus dobânzile aferente), derivate din datoria
externă, care trebuie achitate în decursul unui anumit an. De -a lungul anilor, economia
mondială a consemnat cazuri în c are unele țări au avut un serviciu al datoriei externe mai
mare decât produsul intern brut al anului respectiv. În aceste condiții, despre ce economii
mai poate fi vorba, pentru a fi transformate, apoi, în investiții?
Serviciul datoriei externe trebuie ana lizat în strânsă legătură și cu alți indicatori
macroeconomici. Unul dintre aceștia este rezerva valutară a țării. Aceasta exprimă
rezerva de aur și de valută convertibilă deținută la un moment dat de către Banca
Centrală, folosită, în caz de nevoie, pentr u a garanta împrumuturile externe ajunse la
scadență (serviciul datoriei externe) sau pentru a resorbi un eventual deficit al balanței de
plăți care s -ar dovedi a fi prea mare. Din rezerva valutară mai fac parte și drepturile
speciale de tragere (DST) de c are beneficiază o țară pe lângă Fondul Monetar
Internațional. Crearea rezervei valutare se poate face fie prin intermediul cumpărării de
valută de către Banca Centrală de pe piața valutară liberă, fie prin înregistrarea unui
excedent al balanței de plăți. În cazul înregistrării unui excedent al balanței de plăți, sunt

Afaceri economice interna ționale
59create condițiile creșterii fluxului de valută din exterior înspre țara cu pricina, în timp ce
deficitul acesteia provoacă o reducere a rezervei valutare.
3.4. Metode de evaluare a riscului de țară
O lungă perioadă de timp, evaluarea riscului de țară n -a beneficiat de metode
cantitative riguroase. Metodele folosite s -au bazat mai mult pe intuiție și experiență decât
pe raționamente matematice. Totuși, în aceste cazuri n -au lipsit încercările de a elabora
unele modele în structura cărora unele variabile cantitative. Aceste modele au intrat în
literatura economică sub denumirea de sisteme formale . Cum este construit un astfel de
sistem formal?1Forma cea mai simplă are în vedere următoarele tre pte de evoluție:
• se selectează un număr de indicatori macroeconomici mai reprezentativi cum ar
fi: ritmul creșterii economice, inflația, gradul de îndatorare etc.;
• sunt așezați acești indicatori pe o scală de la 0 la 5 sau de la 0 la 10 pentru o
țară d ată;
• se calculează, apoi, scorul total pentru țara respectivă, prin însumarea punctelor
rezultate din cea de a doua treaptă.2
Rezultă că, un scor mic pune în evidență o atractivitate mică a țării pentru
investitorii străini.
Pe parcurs, sistemele formale au fost îmbunătățite prin luarea în calcul și a unor
variabile calitative. Una din acestea este importanța pe care o prezintă indicatorii
macroeconomici aleși. Desigur, în felul acesta crește și subiectivitatea sistemului, pentru
că importanța variabilelo r macroeconomice alese diferă de la o țară la alta. Mai mult decât
atât, importanța lor se poate schimba și de la o perioadă la alta, una și aceeași variabilă
putând să primească o pondere mare și foarte mare în funcție de impactul pe care îl are la
un mom ent dat.
Totuși, dincolo de elementele menționate mai sus, metoda prezintă unele avantaje
care nu pot fi trecute cu vederea. Menționăm, în continuare, câteva:
-prezintă o mare flexibilitate și sensibilitate;
-pot fi luate în calcul un număr mare de variabile economice, astfel încât să se
asigure o cât mai bună cunoaștere a țării în cauză;
-metoda poate fi folosită și de un personal mai puțin experimentat;
-economisește timp, aplicarea ei fiind simplă și rapidă;
-este puțin costisitoare în comparație cu alte meto de;
-asigură o anumită comparabilitate între țări în ceea ce privește riscul pe care -l
prezintă.
Alături de aceste avantaje, trebuie să luăm în considerare și unele dezavantaje ,
dintre care cele mai semnificative ni se par a fi următoarele:
-s-ar putea ca un ele variabile macroeconomice să nu fie date publicității;
-unele variabile importante pentru statele dezvoltate să fie nerelevante pentru o
serie de state aflate în curs de dezvoltare și mai ales pentru cele slab
dezvoltate;
-selectarea și acordarea de ponde ri variabilelor depinde prea mult de estimarea
subiectivă a analistului;
-o problemă serioasă o constituie disponibilitatea informațiilor;
-după cum am arătat mai înainte, importanța variabilelor selectate diferă de la o
țară la alta, ceea ce poate altera co mparabilitatea și distorsiona rezultatele;
1Postelnicu, Gheorghe, Postelnicu, Cătălin, Fluxurile investițiilor internaționale , Editura
Risoprint, Cluj -Napoca, 2003, pag. 119.
2Dudian, Monica, Evaluarea riscului de țară , Editura ALL Beck, București, 1999, p. 31 -32.

Afaceri economice interna ționale
60-metoda ia prea mult în considerare evoluția trecută a variabilelor, anticiparea
viitoare a lor fiind grefată de un grad relativ mare de incertitudine.
Dezvoltarea rapidă a tehnicii informatice în ultimele decenii ale secolului XX a
permis elaborarea și aplicarea și a altor metode de estimare a riscului, îndeosebi a celui
suveran. Dintre acestea s -au remarcat tehnicile statistice , cum este de pildă analiza
comparativă . În acest caz metoda constă în alegerea unui eșa ntion de țări și împărțirea
acestora în două categorii:
a) țări care au întâmpinat dificultăți în achitarea serviciului datoriei externe;
b) țări care au reușit să -și onoreze la timp și în termenii contractelor încheiate,
datoria externă.
Modelul analizei comparative își propune, în fond, de a semnala dificultățile ce pot să
apară în servirea datoriei externe și de a semnala situațiile în care o țară nu și -a putut achita
datoria (lipsa intrărilor nete de capital, inaccesibilitatea la creditele externe, recu rgerea la
reeșalonări, pierderea încrederii comunității financiare internaționale ș.a.m.d.)
Ca și în cazul precedent, metoda analizei comparative prezintă atât avantaje, cât și
dezavantaje. Printre avantaje reținem:
-posibilitatea evidențierii câtorva indic atori care pot fi considerați relevanți din
perspectiva riscului suveran;
-modelul elimină numeroase componente subiective, deoarece indicatorii
statistici la care recurge se bucură de un grad de obiectivitate incomparabil
mai mare decât cel al modelului ca ntitativ -calitativ.
Ladezavantaje se înscriu câteva:
-modelul menționat mai sus proiectează trecutul în viitor (or, se știe că viitorul
nu este un produs integral al trecutului, el putând cunoaște schimbări
structurale majore, necunoscute în perioadele ant erioare);
-deși, de data aceasta, nu se mai pune un accent deosebit pe factorii calitativi
(în general necuantificabili), totuși, în anumite împrejurări, ei pot influența
hotărâtor capacitatea unei țări de a se achita de datoriile contractate în exterior
(de exemplu, unele decizii politice, atitudinea populației față de oamenii de
afaceri străini sau instituții financiare internaționale, etc.);
-adeseori variabilele statistice folosite în model trebuie privite cu prudență
pentru că, în cea ai mare parte, ele provin de la debitor, care nu are nici un
interes să pară insolvabil;
-în fine, împărțirea în țări care au apelat la reeșalonări și țări care n -au apelat
este într -o oarecare măsură arbitrară, deoarece sunt cunoscute destule cazuri
când unele state au fost salvate în ultimul moment de la faliment prin ștergerea
datoriei sau prin injecții masive de capital.
Ținând seama de neajunsurile semnalate mai sus, putem spune că modelul este
cam reducționist, el bazându -se pe un număr relativ redus de variabile statist ice, în
condițiile în care se știe că economia este prin definiție foarte complexă. Din această
cauză, deși modelele statistice continuă să fie folosite, totuși ele au o durată de viață
scurtă, de maximum doi -trei ani.
Din perspectiva creditorilor, chiar ș i aceste termene pot fi lungi. De ce? Deoarece
modificarea riscului de țară trebuie întotdeauna prompt observată. Drept urmare,
economiștii au căutat să identifice unele elemente de alarmare rapidă, înainte ca anumite
evenimente cu impact negativ asupra ri scului de țară să ia amploare. În felul acesta au
apărut așa -numitele sisteme de alarmare rapidă . Metoda pe care se bazează sistemele
de alarmare rapidă constă, în fapt, în monitorizarea schimbărilor economice și socio –
politice cu scopul de a anticipa difi cultățile cât mai curând posibil. Neîndeplinirea condițiilor
de performanță vor ieși foarte bine în evidență prin monitorizarea continuă a calității
managementului macroeconomic și a acțiunilor guvernamentale.

Afaceri economice interna ționale
61Evaluarea riscului de țară nu se poate rezuma doar la constatări, oricât de
pertinente ar fi acestea. De aceea, se impune estimarea cât mai corectă a probabilității de
apariție a unor evenimente negative. Pentru aceasta se recurge în mod frecvent la unele
metode probabilistice de determinare a riscul ui de țară. Aceste metode își propun să
răspundă la câteva întrebări esențiale cum ar fi:
-care este probabilitatea apariției unei situații nefavorabile în funcție de
intensitatea manifestării unor factori economici sau social -politici?
-când este posibil să apară evenimentul respectiv?
-cât de gravă este situația?
Metoda probabilistică, cum este firesc, prezintă atât avantaje cât și dezavantaje.
Dezavantajele țin de faptul că oferă o cantitate mai mare de informații pentru adoptarea
deciziilor de către invest itori și permite o analiză diferențiată a riscurilor pe capitole de
interes (politic, social și economic). Neajunsurile sunt determinate de coeficienții de
eroare, mai mari sau mai mici, ce pot rezulta din calculul matematic și din experiența celor
care co nstruiesc sistemele.
Metodele prezentate până aici oricât de elaborate ar fi pot oferi o imagine mai mult
sau mai puțin fidelă a riscului de țară la un moment dat. În virtutea principiului flexibilității
deciziilor pe care trebuie să le adopte investitorii , rezultatele obținute nu pot fi considerate
satisfăcătoare. Ei trebuie să aibă la dispoziție mai multe variante de acțiune. De aceea, în
ultimul timp s -a afirmat tot mai mult analiza pe bază de scenarii . După cum se poate
deduce chiar din titlu, metoda co nstă în elaborarea mai multor scenarii alternative a
situației politice și economice a unei țări, în funcție de valorile ce se vor lua diferiți
parametri. Analiza pe bază de scenarii este întrucâtva similară metodei simulării care
încearcă să stabilească m odul de funcționare a unor sisteme prin coordonarea unor
combinații de valori întâmplătoare variabilelor independente care descriu diferite procese
economice și sociale. Avantajul cel mai mare al metodei constă în faptul că, pe lângă
evidențierea trendului de evoluție a unor evenimente, ea oferă posibilitatea identificării
unor puncte de cotitură a acestora. Pe de altă parte, dezavantajele se referă la faptul că
scenariile pun în discuție doar cazuri particulare (de exemplu, finanțarea unui proiect de
inves tiții, posibilitatea evoluției cursului de schimb etc.) care nu pot fi generalizate și nici
nu permite realizarea unor comparații între țări.
Mult mai complete se dovedesc a fi studiile de țară care se bazează atât pe trecut,
cât și pe prezent. Cu ajutorul studiilor de țară putem obține o imagine globală a mediului
economic și politic. În plus, oferă investitorilor informații deosebit de utile cu privire la
oportunitățile de afaceri dintr -o țară. Momentul inițial al metodei bazate pe studiile de țară
îl con stituie alegerea unor grile de indicatori care să reflecte cât mai exact posibil starea
mediului economic și politic al unei țări, pe care mai apoi îi putem combina în diferite
scenarii. Studiul de țară se încheie cu un raport amănunțit asupra tuturor risc urilor pe care
le implică afacerile cu statul analizat. Se calculează, în final, un indice al credibilității
statului în cauză. Evident, în elaborarea studiilor de țară foarte importantă este
documentarea pe teritoriul statului respectiv. Aceasta presupune vizitarea țărilor în cauză,
pentru a simți la fața locului „pulsul” evenimentelor economice și politice și pentru a
înțelege mai bine sensul unor decizii guvernamentale. Analizele economice întreprinse
trebuie completate cu o serie de întrevederi cu oamen i de afaceri, politicieni și alte
personalități în vederea întregirii informațiilor de bază și cunoașterea în profunzime a
problemelor cu care se confruntă țara respectivă.
Agenții de evaluare a risului de țară
Menționam în paginile anterioare că, o lungă perioadă de timp, riscului de țară nu i
s-a acordat o atenție prea mare. Evaluarea lui se baza mai mult pe aprecieri subiective
experiență și intuiție, fiind considerată mai mult o „artă” decât o știință. Treptat, însă, pe

Afaceri economice interna ționale
62măsura extinderii activităților bancare în străinătate și a împrumuturilor publice garantate
de către guverne, problema riscului de țară a ieșit din conul de umbră în care se afla,
căpătând o importanță deosebită. Drept urmare, ea a început să se focalizeze pe
identificarea unor metode d e calcul mult mai exacte, în scopul orientării agenților
economici spre cele mai rentabile afaceri. În ultimul timp, aprecierea riscului de țară s -a
concentrat asupra componentei celei mai vehiculate și anume riscul suveran.
Precizăm de la început că, deși evaluarea riscului suveran a fost pusă mai mult pe
seama capacității unei țări de a -și onora obligațiile legate de datoria externă, în momentul
de față rezultatele legate de el sunt pe larg folosite și pentru aprecierea oportunității
investițiilor interna ționale. Într -adevăr, investitorii străini sunt foarte sensibili la valorile pe
care le ia riscul suveran, pentru că ele exprimă aproape direct capcanele la care se expun
din momentul în care se hotărăsc să -și plaseze capitalul în proiecte cu amplasare pes te
hotare. În acest context, o largă rezonanță în lumea economică o au rapoartele de rating
de țară date publicității periodic de diferite agenții specializate în acest domeniu. Astfel, în
prezent, piața mondială este dominată de trei mari agenții de evalu are a riscului de țară și
anume: Standard&Poor’s Ratings Group, Moddy’s Investors Service și Fitch –IBCA.
Standard&Poor’s grupează debitorii suverani în clase de risc care reflectă
capacitatea și voința acestora de a -și îndeplini obligațiile financiare.1Metoda de lucru
folosită se bazează pe raționamente cantitative și calitative reflectate prin intermediul unui
set de indicatori economici și variabile politice grupate pe mai multe module. Dintre
acestea remarcăm următoarele:
1.Situația politică a țării ana lizate
• forma de guvernare;
• gradul de participare a populației la guvernare;
• modul de schimbare a conducerii (violentă sau nonviolentă);
• gradul de consens a partidelor politice din arcul guvernamental asupra
principalelor obiective de strategie econ omică;
• gradul de siguranță internă;
• relațiile cu statele vecine și restul lumii;
2.Starea economiei și perspectivele ei de creștere
• nivelul P.I.B. pe locuitor;
• formele de distribuire a veniturilor în societate;
• sistemul economic existent (centraliz at, descentralizat);
• cantitatea și calitatea resurselor;
• mărimea și structura economiilor și investițiilor;
• ritmul și tipul creșterii economice;
• soldul bugetului de stat;
• flexibilitatea sistemului de impozitare
3.Datoria publică internă
• nivelul d atoriei publice interne;
• dobânda aferentă datoriei publice interne (care poate să preseze asupra
cheltuielilor bugetare);
• structura datoriei publice interne;
• obligațiile statului privind plata pensiilor;
4.Probleme privind nivelul și dinamica prețurilo r
• rata inflației;
• ritmul creșterii masei monetare și al volumului creditelor
• tendințele cursului de schimb valutar
• gradul de autonomie al băncii centrale
1Durdian, Monica, Evaluarea riscului de țară , op. cit. p. 71.

Afaceri economice interna ționale
635.Situația balanței de plăți
• structura costului curent;
• structura politicii monetare și fisc ale asupra balanței de plăți;
• gradul de integrare în comerțul mondial și în sistemul financiar internațional;
6.Datoria externă și lichiditatea
• volumul datoriei publice externe și monedele în care este exprimată;
• ponderea statului și a formelor private în structura datoriei publice externe;
• scadențele datoriei publice externe;
• mărimea serviciului datoriei externe;
• nivelul și structura rezervei valutare
Pe baza evaluării tuturor acestor indicatori agenția Standard&Poor’s formulează 10
clase de risc pe teren lung. Semnificația acestor clase de risc este următoarea:
Clasa AAAînseamnă capacitate deosebit de mare a țării respective de a -și respecta toate
angajamentele financiare asumate pe plan extern
Clasa AAechivalează cu o capacitate foarte mare de îndeplinire a obligațiilor luate față de
partenerii externi.
Clasa A capacitate mare de îndeplinire a obligațiilor
Clasa BBBcapacitate bună de îndeplinire a obligațiilor, dar există un anumit grad de
sensibilitate la condițiile economice nefavorabile ivite atât pe plan intern, cât și
extern.
Clasa BBindică o vulnerabilitate mică pe termen scurt, dar prezintă o sensibilitate mai
mare la șocurile economice, sociale și politice (cu mult mai mare decât în clasa
BBB).
Clasa Bîn prezent există capacitate a de onorare a angajamentelor externe, dar viitorul
este incert.
Clasa CCCțara este vulnerabilă în prezent , iar pentru a -și respecta angajamentele externe
depinde de condiții favorabile de afaceri.
Clasa CC foarte vulnerabilă în prezent.
Clasa Cțara în cauză a anunțat deja anumite dificultăți ivite în plata datoriei, dar nu a
încetat încă plățile.
Clasa Dau apărut dificultăți foarte mari în îndeplinirea angajamentelor financiare externe și
există pericolul iminent al încetării plăților.
SURSA : Dud ian, Monica, Evaluarea riscului de țară , Editura ALL BECK, București, 1999,
p. 72 -73.
Clasele de risc menționate mai sus pot primi semnele plus sau minus, indicând mai
exact poziția pe care o ocupă țara analizată (superioară sau inferioară) în cadrul clas ei.
De exemplu, ne putem întâlni în mod frecvent cu situații de genul acesta: BB+ eventual
BB-, sau B+ și B -. Avem de -a face în felul acesta cu o detaliere și mai amănunțită a
riscului de țară. De pildă, în ultimul timp România a oscilat între B și B -. Des igur, rămâne
de văzut dacă aceste calificative au fost sau nu absolut justificate. Cert este faptul că ele
au avut un efect inhibator în rândurile investitorilor străini, generând un sentiment de
reținere și precauție. În linii mari, însă, potrivit metodol ogiei practicate de agenția
Standard&Poor’s statele încadrate în clasele ce acoperă intervalul AAA și A –dispun de
economii performante cu un grad de risc foarte mic sau mic.
Avantajele metodologiei aplicate de Standard&Poor’s constau în primul rând în
transparență și simplitate. În plus, utilizând aceeași gamă de indicatori pentru toate țările
analizate, rezultatele obținute răspund și exigențelor de comparabilitate. Firește, metoda
are și limite. Astfel, rezultatele depind în mare măsură de disponibilita tea și acuratețea
informațiilor despre o țară.
Moody’s Investors Service reprezintă cea de a doua agenția cunoscută pe plan
internațional pentru evaluarea riscului de țară. Ca și în cazul precedent, Moody’s

Afaceri economice interna ționale
64Investitors Service încearcă să estimeze capacita tea și dorința unei țări de a face
disponibilă valuta necesară achitării serviciului datoriei externe. Un deficit cronic al
balanței de plăți sau o criză de lichiditate reprezintă un semnal negativ și pentru investitorii
străini, pentru că aceasta demonstr ează existența unei vulnerabilități specifice și anomalii
grave în dezvoltarea economică. Spre deosebire de agenția Standard&Poor’s, agenția
Moody’s folosește un evantai mult mai larg de parametri economici și socio -politici,
mergând de la tradițiile cultu rale ale unui popor, până la indicatori care fac parte din
fundamentele economice ale unei țări. Se analizează, în acest sens:
a)Structurile socio -politice
-clasele sociale și grupurile de interese;
-sursele de tensiuni interetnice sau religioase;
-stilul de vi ață tradițional;
-organizațiile sindicale și patronale;
-modalitățile de transfer a puterii;
-suportul popular al guvernului;
-caracterul constructiv sau distructiv al opoziției politice;
-dimensiunile birocrației și corupției;
-comportamentul sub stres a națiun ii.
b)Fundamentele economice
-resursele naturale, umane și de capital;
-eficiența exploatării resurselor;
-calitatea managementului macroeconomic;
-dependența de exporturi sau importuri;
-structura exporturilor și importurilor
-fluxurile internaționale de capital (intrări și ieșiri de investiții internaționale)
-prezența unor programe de austeritate și eficiența lor.
c)Situația datoriei externe
-datoria externă/P.I.B.;
-datoria externă/total exporturi de bunuri și servicii;
-accesul la credite pe piața internațională a c apitalului;
-situația rezervei valutare și structura ei;
Agenția Fitch -IBCA a luat ființă prin fuzionarea în anul 1997 a agenției britanice
IBCA cu agenția americană Fitch Investors Service. Metode de evaluare a riscului suveran
constă în întocmirea unui raport de țară structurat pe următoarele capitole:
1.situația politică și socială;
2.structura economiei;
3.politica fiscală, monetară și valutară;
4.balanța de plăți;
5.datoria externă.
În mare, fiecare din aceste capitole păstrează în structura lui internă parametri și
indicatori care se regăsesc și în analiza primelor două agenții prezentate mai înainte.
Totuși, pe lângă aceste elemente sunt analizate în plus și alte variabile economice prin
prisma impactului pe care îl au asupra procesului de creștere economică, ec onomiilor și
investițiilor. Dintre acestea reținem:
-contribuția diferitelor sectoare la crearea P.I.B.;
-contribuția investițiilor străine la creșterea exporturilor;
-exportul de mărfuri pe țări de destinație;
-„vârfurile” de sarcină în serviciul datoriei ext erne.
Raportul de țară încadrează statele monitorizate în aceleași clase de risc ca și
Standard&Poor’s pe termen lung. Noutatea constă în desprinderea din acestea a cinci
clase de risc urmărite pe termen scurt și anume:

Afaceri economice interna ționale
65• Clasa A 1= obligațiunile au cea ma i bună capacitate de plată (eventual dacă situația este foarte
favorabilă i se poate adăuga semnul +
• Clasa A 2= capacitate de plată satisfăcătoare, dar sensibilă la modificările condițiilor de afaceri;
• Clasa A 3= capacitate de plată adecvată, dar mai vulnerabilă decât în clasa anterioară;
• Clasa B = obligațiuni a căror onorare la plată depinde foarte mult de modificările favorabile sau
defavorabile ale mediului de afaceri;
• Clasa C = obligațiuni cu un risc mare de neplată, emitenții lor aflându -sedeja în încetare de plăți.
Modul cum sunt corelate clasele de risc pe termen lung cu cele cinci clase valabile
pe termen scurt se prezintă astfel:
Termen lung Termen scurt
AAA
AA+
AA A1+
AA-
A+
A
A- A2
BBB+
BBB
BBB-
BB+ A3
BB
BB-
B+ B
B
B-
CCC+
CCC
CCC – C
CC
C
SURSA : Dudian, Monica, Evaluarea riscului de țară , Editura ALL -BECK. București, 1999, p. 82.
După cum am mai arătat, România în anii tranziției economice a oscilat între B și B –
, o singură dată figurând pe locul B+. Aceasta înseamnă că, pe termen scurt, țara noastră
s-a aflat încadrată în permanență în grupa B. Principalul avantaj al metodei utilizate de
agenția Fitch -IBCA constă în faptul că oferă o analiz ă mult mai personalizată a țării vizate,
ceea ce permite investitorilor potențiali informații extrem de utile cu privire la oportunitatea
proiectelor lor.

Afaceri economice interna ționale
66CCaappiittoolluull44
CCoonnttrraaccttuullddeevvâânnzzaarreeiinntteerrnnaațțiioonnaallăă
4.1.Caracteristicile generale ale contractului de vânzare internațională
Schimburile economice externe se concretizează în principiu în acte de vânzare –
cumpărare a căror suport ju ridic îl reprezintă contractele de vânzare internațională.
CONTRACTUL DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ este un act juridico -econ omic
prin care una din părți (vân zătorul, adică exportatorul) se obligă să transmită pro –
prietatea asupra unui bun al său specificat celeilalte părți (cumpărătorului, adică
importatorului, care aparține unui alt stat) și care, la rândul său, se obligă să
plătească prețul stabilit ca valoare a bunului tranzacționat, respectiv a contractului.
Ca rezultat al procesului de negociere între parte neri de afaceri, contractele de
vânzare au unele caracteristici specifice vânzării din dreptul intern, dar și element e
specifice mediului internațional în care contractul se va realiza. Astfel, contractul de vân –
zare internațională este bilateral (încheiat între doi par teneri: vânzătorul și cumpărătorul),
consensual (exprimă un acord de voință neviciat al părților), sinalagmatic (generează
drepturi și obligații pentru ambele părți con tractante), translativ de proprietate (transmite
dreptul de proprietate asupra bunului tranzacționat de la vânzător la cumpărător, dar cu
condiția esențială ca exportatorul să fie proprieta rul autentic al bunului respectiv), cu titlu
oneros (transferul de proprietate se realizează în schimbul plății prețului negociat).
Principala caracteristică a contractului de vânzare internațională este extraneitatea ; potrivit
Convenției Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri
(Viena, 1980), criteriul de de terminare a caracterului internațional al vânzării îl consti tuie
faptul că părțile contractante își au sediul (principal) în state diferite. Consecința principală
a caracterului internațional al contractului o repre zintă obligația părților de a respecta
prevederile legislației comerciale în vigoare, atât din țara exportatorului, cât și din cea a
importatorului. În plus, pentru soluționarea eventualelor litigii, contr actul trebuie să
prevadă o lege (legea "locului" unde se negociază și se semnează con tractul, sau legea
unui terț) pe care ambele părți se obligă să o recunoască ca lege a contractului, conform
căreia se vor soluționa litigiile.
În practica negocierii și contractării internaționale se utilizează așa -numitul
contract tip , practică ce conferă comercianților o serie de avantaje legate de durata
și difi cultatea procesului de negociere, claritatea formulării, omisiunea unor clauze
importante sau chiar interpre tarea acestora.
CONTRACTUL TIP este un model de contract stan dardizat care poate fi completat
sau modificat de comun acord de către negociatori și la care părțile fac referință.
Contractele tip sunt elaborate de o serie de instituții a căror activitate co nstă în
promovarea schimburilor in ternaționale (Comisia Economică ONU pentru Europa care a
elaborat contractele tip 188 și Camera de Comerț Internațional de la Paris care a elaborat
ghiduri de re dactare a contractelor de intermediere, de know -how, de lic ență, etc.), sau de
către o serie de asociații profesio nale ale comercianților, ale căror contracte tip elaborate
sunt cele mai uzitate în comerțul exterior. În cea de -a doua categorie intră:
a) contracte tip pentru produse ca: lemn, cereale, bum bac, zah ăr rafinat, semințe
uleioase, cacao, cafea, etc.;
b) contracte tip utilizate la bursele de mărfuri, pentru care nu există nici o posibilitate
de modificare în sensul dorit de părți, singurele elemente ce pot varia fiind prețul și

Afaceri economice interna ționale
67cantitatea. Alături de co ntractul de vânzare internațională din categoria contractelor
comerciale internaționale mai fac parte următoarele tipuri: contracte de executare de
lucrări, de depozit, de mandat și reprezentare comercială, de transport și expediție
internațională, de turi sm, con tracte de leasing, de vânzare de licențe, franchising, vân zare
de know -how, consulting -engineering, etc. Contrac tele comerciale internaționale se
încheie și se modifică de regulă în formă scrisă, cu respectarea condițiilor de validitate
convenit e.
În practica schimburilor internaționale alături de contractele comerciale se utilizează
și o altă categorie de contracte: contractele de cooperare economică inter națională,
care se individualizează prin următoarele tră sături principale:
-au ca premisă existența unei comunități de interese între parteneri;
-natura specifică a părților contractante (interdependența, solidaritatea prestațiilor
părților contractante, fi ind imposibilă substituirea unui partener cu alții ori modi ficarea
felului sau a succes iunii prestațiilor față de modul în care au fost stabilite inițial);
-gradul ridicat de complexitate a obiectului contractului (contractul de cooperare se
angajează efectiv prin inter mediul mai multor contracte cu obiecte diferite, dar aflate
în strânsă interdependență);
-se încheie de regulă pe termen lung și au un caracter evolutiv (pe măsura derulării
cooperării obligațiile țărilor se schimbă, se dezvoltă).
Un exemplu în acest sens îl constituie contractul de cooperare industrială care
reprezintă de reg ulă o tranzacție de anvergură ce are drept obiectiv final re alizarea în
comun a unor activități lucrative în domeniul producției sau în sferele conexe, în condiții de
avantaj re ciproc (de exemplu, construirea unui obiectiv economic).
4.2.Clauze și condiții ale contractelor de vânzare internațională
Ca regulă generală, contractul comercial interna țional este consacrat printr –
un act scris. Complexitatea acestui document diferă funcție de operațiunea pe care
o reprezintă: poate fi foarte simplu (bon de comandă) sau dimpotrivă foarte elaborat
(la exporturile complexe), dar în toate cazurile există o serie de elemente comune
care trebuie riguros precizate pentru ca respectivul act să aibă valabilitate și să
protejeze cât mai bine interesele părților, respectiv să asigure protecția față de
riscuri și evitarea confuziilor în privința obligațiilor ce le revin. Principalele
componente de fond ale con tractului de vânzare internațională sunt clauzele și
condi țiile contractuale.
CLAUZ ELE ȘICONDIȚIILE CONTRACTUALE reprezintă prevederi cuprinse în
conținutul contractului care reglementează strict toate condițiile de desfășurare
efectivă (realizare) a tranzacției comerciale; sunt o expresie detaliată a acordului de
voință realizat între părți cu privire la aspectele asupra cărora s -a convenit (obiect,
preț, durată, reglementarea diferendelor, exonerarea de răspundere, etc.) .
Contractele comerciale cuprind două categorii de clauze:
a) clauze esențiale -sunt cele în absența cărora con tractul nu este valabil încheiat
(clauzele referitoare la păr țile contractului, la obiectul contractului, la preț, la condițiile de
livrare, condițiile de plată și termenele de execuție);
b) alte clauze -exprimă exact intențiile părților și asigură baza jur idică a derulării
tranzacției (clauza de exclusivitate, de confidențialitate, de non -concurență, clauze de
alegere a dreptului aplicabil, compromisorie, limitative de răspundere, de exonerare de
răspundere, clauze de menținere a valorii contractului, etc).

Afaceri economice interna ționale
68ANEXELE la contract detaliază o serie de aspecte tehnice, financiare sau juridice.
De regulă, anexele cu prind contracte conexe, documente suport (piese aferente
brevetelor, mărcilor, rezultate ale auditului, etc.) sau documente de plată.
4.2.1 Obie ctul contractului; condiții de ambalare și marcare
OBIECTUL CONTRACTULUI este reprezentat de marfa asupra căreia se poartă
negocierile și care va trece în proprietatea cumpărătorului după ce acesta va achita
prețul convenit vânzătorului, în conformitat e cu prevederile contractuale .
Identificarea exactă a obiectului tranzacției constă în stabilirea aspectelor legate de tipul
de marfă, cantitate, calitate, ambalaj și precizarea obligațiilor părților referitoare la
acestea.
Denumirea mărfii care face obie ctul contractului trebuie astfel specificată încât să
nu lase loc interpretărilor subiective. În cazul mărfurilor fungibile, datorită calității omogene
care face posibilă înlocuirea unui lot de marfă cu altul, este suficientă specificarea în
contract a den umirii complete și a tipului de marfă conform uzanțelor comerciale
internaționale. Pentru bunuri nefungibile șiservicii este necesară enumerarea tuturor
elementelor care individualizează produsul sau prestația: descrierea exactă, tehnologia de
fabricație sau execuție, caracteristicile tehnice reprezentative, referirea la catalog,
prospect, tip, normă tehnică, mostră, eșantion, marcă de fabrică, etc.
Cantitatea mărfii se determină prin folosirea unităților de măsură adecvate, în
funcție de uzanțele cu pri vire la măsuri și greutăți de pe piața clientului. De asemenea, în
contract trebuie să se prevadă locul unde va fi determinată cantitatea și documentul care
să ateste ce cantitate a expediat exportatorul. Cantitatea mărfii se determină, de regulă, la
locul din care se face expedierea acesteia, dar părțile pot conveni să se efectueze două
măsurători, la locul de expediție și la cel de destinație. Ultima variantă este preferabilă în
situațiile în care pe timpul transportului conservarea cantitativă a mărfii n u este certă.
În cazul în care din cauza caracteristicilor mărfii sau a mijloacelor de transport
cantitatea mărfii nu poate fi determinată cu exactitate de la început, aceasta se înscrie în
contract cu o anumită aproximație, indicându -se toleranța admisib ilă în unitatea de
măsură specifică și/sau în procente.
În cazul anumitor mărfuri, la determinarea greutății se ține seama de caracteristicile
tehnice care definesc greutatea totală fizică și greutatea substanței efective; pentru
cereale, bumbac, fibre, lâ nă, minereuri trebuie precizat procentul de umiditate, pentru
îngrășăminte chimice și minereuri este necesar să fie indicată concentrația în substanță
utilă, etc.
Calitatea mărfii se determină printr -o serie de metode și procedee specifice fiecărui
tip de marfă, iar legat de aceasta, au mare importanță alte două aspecte: ambalarea și
marcarea mărfurilor pentru export. Tipul de ambalaj este negociabil și se stabilește în
funcție de caracteristicile mărfii ambalate și de condițiile de transport. Ambalajul de export
are și o importantă funcție promoțională, alături de cele de protecție, facilitarea
manipulării, a transportului și chiar a consumului. Respectarea tipului de ambalaj
specificat în contract este o obligație importantă a exportatorului; uneori obiect ul real al
contractului îl poate constitui însuși ambalajul (în condițiile în care anumite produse sunt
prohibite la export ca mărfuri, cum ar fi lemnul, anumite metale, etc.). Dacă nu s -a
convenit în prealabil asupra ambalajului, vânzătorul este obligat, conform uzanțelor de
livrare, să predea marfa cumpărătorului într -un "ambalaj uzual de export".
Fiecărui tip de ambalaj îi corespund anumite valori ale unor indicatori specifici ce
măsoară eficiența ambalării:

Afaceri economice interna ționale
69-indicatorul de volum (I V):
100incarcaredea capacitatei ambalajulual exterior volumulIV  
(indicatorul de volum I veste mai mare decât 100, dar cu cât este mai apropiat de 100
indică un ambalaj mai eficient).
-indicatorul de greutate (I G):
100marfurilor greutateai ambalajulu greutateaIG  
(indicatorul de greutate I Geste în mod normal mai mic decât 100, iar cu cât este mai mic,
cu atât ambalajul este mai eficient).
-indicatorul de cost (I C):
100marfurilor valoareai ambalajulu valoareaIC  
(indicatorul de cost I Care în mod normal o valoare redusă iar cu cât este ma i mic, cu atât
ambalajul este mai eficient).
-indicatorul de protecție (I P)
 100marfurilor valoarea greutateanormale pierderileIP  
(indicatorul de protecție I Pexprimă nivelul pierderilor care se pot înregistra la fiecare tip de
ambalaj, care se doresc cât mai mici cu putinț ă).
Contractul de vânzare trebuie să stabilească regimul comercial al ambalajului de
export, care poate fi:
a) ambalajul însoțește marfa până la destinație, după care se returnează
exportatorului;
b) ambalajul este închiriat importatorului (pentru o sumă ce se precizează în contract)
până la consumarea mărfurilor;
c) ambalajul se vinde o dată cu marfa, situație în care printr -o clauză specială se
stabilește și modul de achitare a valorii ambalajului:
-clauza "NETO + ambalajul", adică prețul ambalajului se facturează separat de
prețul mărfii;
-clauza "BRUTO/NETO", adică prețul ambalajului se calculează în funcție de
prețul pe unitate de greutate al mărfii;
-clauza "NETO", adică prețul ambalajului este deja inclus în pr ețul negociat pentru
marfa vândută.
Marcarea ambalajului este o altă cerință importantă uzitată în contractul extern;
aceasta trebuie să asigure identificarea exportatorului și a tipului de marfă, uneori
și a importatorului. Contractul cuprinde descrierea amănunțită a marcajelor:

Afaceri economice interna ționale
70conținut, limba utilizată, locul și modul de aplicare, în unele cazuri specificarea
șabloanelor de marcare, a etichetelor, vignetelor sau a ambalajelor individuale special
imprimate. De regulă, pe fiecare colet se marchează: număru l contractului, cel al
coletului, numele exportatorului, numele și adresa destinatarului, greutatea bruto,
neto, seria utilajelor, inscripția "Made in …". Părțile pot conveni și asupra unui marcaj
special, cu însemne neutre sau codificate, și/sau cu anum ite simboluri standardizate
reprezentând o serie de informații esențiale de genul restricțiilor ce trebuie respectate
în timpul transportului sau al consumului unor anumite bunuri (de exemplu: aparate
de mare precizie, materii explozibile, obiecte fragile diverse, etc.).
Marca de fabrică sau de comerț este un element distinctiv utilizat pentru a desemna
un produs care formează obiectul proprietății comerciale. Marca de fabrică indică
proveniența produsului, constituind totodată și o garanție puternică în p rivința calității
produsului respectiv; face obiectul protecției drepturilor de proprietate industrială și poate
fi comercializată. În cazul tranzacțiilor comerciale internaționale, producătorul original
marchează mărfurile astfel încât utilizatorul produs ului să poată cunoaște proveniența
bunului (se marchează în plus " Autentic " sau " Licence by… ", etc).
4.2.2 Clauzele și condițiile cu privire la calitatea mărfurilor
Calitatea mărfurilor este unul din elementele cheie ale succesului într -o operațiune
de export -import; calitatea mărfurilor este negociabilă . Din momentul în care părțile au
convenit asupra unei anume calități (determinate și verificabile în baza uneia din clauzele
și metodele care vor fi prezentate în continuare) a mărfurilor ce trebuie să fie livrate,
respectarea acestei clauze este cea mai importantă obligație contractuală a
exportatorului.
Calitatea mărfurilor se determină prin mai multe metode:
1)determinarea calității mărfii pe bază de descriere -este metoda cea mai
utilizată în com erțul internațional, întrucât se poate aplica atât la materii prime, la semifa –
bricate, cât și la mașini și instalații complexe, produse și servicii la comandă, etc. Metoda
constă în descrierea detaliată a caracteristicilor tehnice ale produsului sau a pre stației de
servicii; pentru mașini, utilaje și echipamente se face în mod obișnuit o descriere
amănunțită în anexele contractului, fiind menționați parametrii tehnico -calitativi:
capacitatea de producție, du rata de funcționare, randamentul, consumurile sp ecifice, etc.
2)determinarea calității prin mostre -presupune ca vânzătorul să pună la
dispoziția cumpărătorului diferite mostre pe baza cărora acesta din urmă își definitivează
opțiunile. Mostra poate fi o parte reprezentativă a mărfii, de dimensiuni m ici, de obicei,
fără întrebuințări uzuale, sau poate fi un exemplar din marfa ce constituie obiectul
tranzacției. Marfa livrată trebuie să fie identică cu mostra, concordanță care se verifică prin
expertize efectuate de către cum părător la recepția lotulu i. De regulă, mostrele acceptate
se depun spre păstrare la camerele de comerț, asociații ale comer cianților, agenți de
bursă, comisii de arbitraj, etc. Mostrele îndeplinesc astfel funcția de informare a
potențialilor cli enți asupra calității mărfurilor, iar după livrarea acesteia servesc la
verificarea îndeplinirii obligațiilor contractuale cu privire la calitate. O variantă specială este
mostra sondă.
3)determinarea calității mărfii pe bază de tipuri și denumiri uzuale -constă în
utilizarea în locul mo strelor a unor așa -numite tipuri de marfă (care nu reprezintă o marfă
reală, ci o noțiune abstractă de care trebuie să se apropie cât mai mult calitatea mărfii ce
va fi livrată). Tipu rile de marfă sunt definite uneori prin standarde, de re gulă
internațio nalizate (menționăm în acest sens exis tența organizației " International

Afaceri economice interna ționale
71Standardisation Organi sation " (I.S.O.) care face recomandări organizațiilor na ționale de
standardizare în acest domeniu de activitate). Odată adaptate aceste standarde, mărfurile
pot fi comercializate cu denumirea calitativă "I.S.O.".
4)determinarea calității prin indicarea mărcii de fa brică, a celei de comerț sau
serviciu -marca de fabrică sau de comerț permite individualizarea calitativă a unui produs
dintr-o gamă de produse sim ilare care pot satis face aceeași trebuință, iar marca de serviciu
atestă cali tățile și competența firmelor prestatoare, constituind toto dată o garanție a calității.
5)determinarea calității pe baza vizionării mărfii -constă în examinarea directă
a măr fii de către cumpără tor, și poate avea două variante:
-vânzarea -cumpărarea cu clauza văzut -plăcut : presupune că importatorul a văzut
marfa înaintea încheierii contractului, declarându -se de acord cu calitatea con statată;
-vânzarea -cumpărarea cu clauza după încercare : cum părătorul trebuie să se
pronunțe asupra calității mărfii într -un interval limitat de timp (ore sau zile, funcție de
natura mărfii și de uzanțele internaționale); dacă acesta nu acceptă calitatea mărfii,
contractul se consideră reziliat . Această variantă este mai frecvent utilizată în ca zul
comerțului cu mașini, aparate, nave, automobile, etc., încercarea fiind prevăzută de obicei
în perioada de ga ranție convenită, vânzătorul angajându -se să înlo cuiască piesele defecte
și să aducă îmb unătățirile nece sare pe cheltuiala sa.
6)determinarea calității prin utilizarea unor clauze (formule) consacrate -constă
în prevederea în contract a următoarelor clauze posibile:
-formula "tel quel" : importatorul acceptă marfa "așa cum este", fără vizi onarea
acesteia, sau după ce a văzut -o. Metoda se aplică, în special, în comerțul mondial cu pro –
duse agricole, minereuri, mărfuri la care, ținând cont de locul de origine a mărfii, nu pot
interveni modificări mari în calitate. De asemenea, această metodă se poate aplica și la
livrarea unor partizi de mărfuri avariate sosite în portul de destinație.
-clauza "sănătoasă la descărcare" (sound delivered sau S.D.): importatorul nu
acceptă marfa decât dacă aceasta sosește la destinație intactă, fără degradări ca litative.
-clauza "comerțului cu secară" (rye terms sauR.T.): im portatorul este obligat să
accepte marfa chiar dacă sose ște la destinație cu unele deprecieri calitative, dar în acest
caz exportatorul trebuie să acorde o bonificație la preț.
În ceea ce privește răspunderea vânzătorului privind cantitatea și calitatea
mărfurilor livrate, se consideră că el nu și -a îndeplinit obligațiile în următoarele situații:
-când a remis o cantitate în plus sau în minus față de cea stipulată, peste toleranța
admisă în contract;
-dacă a livrat altă marfă decât cea prevăzută în contract sau un produs neconform
cu mostra, cu modelul trimis cumpărătorului, cu excepția cazului în care acestea au fost
prezentate cu titlu indicativ;
-în cazul în care marfa nu posedă calitățile n ecesare pentru utilizarea comercială;
-în general, când a remis o marfă care nu posedă cali tățile și particularitățile
prevăzute în mod expres sau tacit în contract.
În aceste cazuri, cumpărătorul trebuie să precizeze natura defectului constatat și să -l
invite pe vânzător să constate la fața locului starea mărfii în mod direct sau prin
reprezentantul său. Importatorul pierde dreptul de a beneficia de despăgubiri dacă nu -l
înștiințează pe ex portator de cele constatate într -un termen determinat de la dat a la care a
efectuat sau ar fi trebuit să efectueze examinarea. Cumpărătorul care a reclamat la timp
deficiențele poate să pretindă: executarea în continuare a contractului, rezilierea acestuia,
reducerea prețului sau plata unor penalități.

Afaceri economice interna ționale
724.2.3 Con dițiile de livrare
În cadrul derulării contractelor comerciale interna ționale sunt foarte
importante prevederile convenite de către părți privind livrarea mărfurilor ce fac
obiectul tran zacției, adică acele condiții legate de determinarea locului și
mom entului în care o dată cu trecerea mărfurilor de la vânzător la cumpărător are
loc și transferul cheltuielilor și al riscurilor pe care le implică livrarea .
CONDIȚIILE DE LIVRARE sunt prevederi contrac tuale care stabilesc obligațiile și
răspunderea părțil or în legătură cu formalitățile și cheltuielile necesare pe parcursul
expediției mărfurilor de la exportator la impor tator, precum și riscurile suportate pe
timpul transportului (inclusiv cele legate de stocarea, încărcarea, trans bordarea,
stivuirea, des cărcarea mărfurilor) .
Negocierea condițiilor de livrare presupune din partea fiecăruia dintre comercianți o
echipă de negocia tori foarte bună ,precum și asumarea unor responsabilități; omiterea
unor aspecte importante, exprimarea insuficient de precisă a unor obligații (care poate da
naștere unor int erpretări eronate ), etc., sunt riscuri care se pot finaliza în litigii greu de
soluționat.
Pentru că necesi tatea rezolvării acestor probleme devenise evidentă și presantă1,
și într -un context de dezvoltare f ără precedent a comerțului internațional în general și a
celui transatlantic în particular, în perioada interbelică, în 1936 Camera Internațională de
Comerț de la Paris a realizat formularea și publicarea unor termeni comerciali în domeniul
contractelor de vânzare -cumpărare internațională, în scopul evitării apariției unor ast fel de
situații litigioase.
Astfel, primul INCOTERMS2(International Commercial Terms) a cuprins 8
termeni (ExW, FOR, FAS, FOB, CFR, CIF, EXQ, EXS) ,care au reprezentat veritabile
reguli cu caracter internațional, ce asigurau o interpretare unitară a termenilor comerciali
cel mai frecvent utilizați în vânzările internaționale, și a însemnat un aport esențial al CCI
pentru dezvoltarea schimburilor externe. Devenind uzanțe comerciale, aceste reguli au
permis partenerilor de contract să se refere la același sens al termenilor comer ciali folosiți.
Prin utilizarea lor, pe de -o parte textul contractului este redus ,nemaifiind necesară
explicitarea obli gațiilor celor două părți, iar pe de altă parte este diminuată posibilitatea de
apariție a unor litigii generate de diferențe în interpretarea termenilor sp ecificați în
contract. INCOTERMS au fost acceptați de majoritatea comerci anților; totuși, cei britanici
și americani nu îi folosesc excl usiv. Aceștia din urmă utilizează începând din 1941 șiun alt
cod de termeni denumit R.A.F.T.D. (Revised American Fo reign Trade Definitions) ,
cuprinzând 8 termeni de livrare.
Regulile INCOTERMS au fost revizuite în 1953, 1967, 1976, 1980, 1990 ,2000 și
2010în sensul adăugării unor ter meni sau comasării altora .
Funcțiile INCOTERMS în cadrul contractelor de vânzare internațională de mărfuri
vizează în mod direct definirea completă a obligațiilor reciproce ale vânzătorului și
cumpărătorului , ocazionate de către deplasarea mărfurilor , dintr -o triplă perspectivă:
transferul costurilor;
transferul riscurilor;
setul de document e ce trebuie furnizate.
1O problemă extrem de sensibilă a comerțului internațional a reprezentat -o, pentru mult timp, faptul că o
serie întreagă de cutume, de practici, prezentau semnificații diferite pentru comercianții de pe diverse
meridiane. Un moment -cheie din această perspectiv ă îl reprezintă crearea, în 1923, a Curții Internaționale de
Arbitraj pe lângă Camera Internațională de Comerț de la Paris.
2Este vorba deci despre un cuvânt compozit, de origine anglo -saxonă, edificat pornind de la termenul
International Commercial Terms .

Afaceri economice interna ționale
73Folosirea INCOTERMS nu este subînțeleasă, fiind ne cesar ca în contractul
comercial partenerii să menționeze exp res și fără echivoc referirea la un anume termen și
versiunea documentului C.C.I. în care acesta este cu prins. Acceptarea prin clauză
contractuală a unui termen INCOTERMS fără să fi fost codificat implică aplicarea lui
integrală. În practică, termenii sun t trecuți abreviați, cu precizarea localității (eventual
fabrica) până unde se în tind obligațiile exportatorului iar marfa este preluată de importator.
Trebuie menționat faptul că regulile INCOTERMS se referă numai la relațiile dintre
vânzători și cumpăr ători părți la contractul de vânzare -cumpărare, iar în cadrul acestui
contract numai la reglementări foarte precise. Regulile INCOTERMS nu au în vedere în
mod expres celelalte contracte conexe celui de vânzare -cumpărare (contracte de
transport, asigurare, finanțare, etc.), cu toate că implicațiile asupra acestora există, prin
referirile pe care le fac asupra tuturor operațiunilor legate de vânzare -cumpărare.
În general, INCOTERMS nu se ocupă de consecințele încălcării contractelor
comerciale și nici de abso lvirea de răspundere datorată unor diverse impedimente. Aceste
probleme trebuie rezolvate în conformitate cu alte prevederi din contract și cu legile în
vigoare.
Astfel, regulile INCOTERMS fac referiri exprese asupra tuturor etapelor și
operațiunilor unei livrări internaționale, și anume:
1.Obligațiile ferme ale părților contractante : exportatorul (vânzătorul) este obligat
să livreze marfa în cantitatea și calitatea contractată, la termenul și locul convenit, în soțită
de documentele specifice livrării in ternaționale, iar importatorul (cumpărătorul) să preia
marfa și să plăteas că prețul la termenul stabilit;
2.Cheltuielile cu ambalarea mărfurilor de export : indife rent de condiția de livrare ,
acestea cad în sarcina vânză torului;
3.Controlul cantitativ și calitativ al mărfii : vânzătorul este obligat să efectueze toate
operațiunile și să suporte cheltuielile aferente controlului, punând marfa la dis poziția
cumpărătorului conform clauzelor contractuale;
4.Locul și momentul trecerii cheltuielilor și riscu rilor de la vânzător la cumpărător :
condițiile de livrare sta bilesc cu precizie aceste aspecte care nu se suprapun întotdeauna
în timp și spațiu (transferul cheltuielilor nu coincide de fiecare dată cu transferul
cheltuielilor);
5.Transportul mărfii și a vizarea partenerilor contractuali : în situația în care
angajarea cărăușului (transportatorului) cade în sarcina vânzătorului, acesta este obligat
să avizeze cărăușul asupra livrării (când marfa va fi pusă la dispoziția lui și care sunt
condițiile de livrar e) precum și cumpărătorul (cine realizează transportul și momentul
punerii mărfii la dispoziția acestuia). Dacă aceasta este obligația cumpărătorului, el trebuie
să notifice furnizorului momentul, locul și condițiile în care marfa trebuie predată
transport atorului desemnat;
6.Încheierea contractului de transport internațional șiobținerea documentelor
legate de livrare ;
7.Obținerea altor documente aferente exportului sau im portului : licențe, certificate
de origine, factură consulară, certificate sanita re, etc.;
8.Asigurarea vămuirii mărfurilor și plata taxelor vamale .
Fără îndoială, avantajele antrenate de utiliza rea Incoterms sunt substanțiale,
acestea traducându -seîn principal prin câștiguril e semnificative de timp și bani; cu toate
acestea, anumit e inconveniente pot fi semnalate, ele ținând în general de formalismul
necesar bunei utilizări a clauzelor, dar și de caracterul incomplet și încă perfectibil al
acestora.

Afaceri economice interna ționale
74INCOTERMS 2010
În prezent, se aplică INCOTERMS 2010 (intrată în vigoare la 1 ianua rie 2011) .
Aceasta a înlocuit INCOTERMS 2000, și este r ezultatul unor analize de profunzime a
clauzelor anterioare și a mecanismelor de utilizare ale acestora1.
În raport cu uzanțele Incoterms 2000, ver siune aflată în vigoare până în 2011, noile
reguli ad uc schimbări atât la nivelul formei cât și la nivelul conținutului.
Figura 4.1.Modificări la nivelul clauzelor INCOTERMS
Față de varianta 2000, cea actuală propune 11 termeni în loc de 13, modificările
vizând cele cinci clauze din cadrul c lasei „D”, înlocuite de acum cu următoarele:
DAT (Delivered at Terminal);
DAP (Delivered at Place);
DDP (Delivered Duty Paid).
Clauza DDP era preze ntă și în setul de uzanțe 2000, un caracter de noutate
prezentându -lregulile DAT și DAP, care substituie D AF, DES, DEQ și DDU. De remarcat
este faptul că noii termeni se aplică tuturor tipurilor de transport.
Această simplificare prin reducere a fost posibilă prin introducerea celor două reguli
amintite mai sus, utilizabile indiferent de modalitatea de transpo rt pentru care se optează.
În cazul ambelor, livrarea se consideră a avea loc la destinația specificată:
Pentru DAT, atunci când marfa este pusă la dispoziția cumpărătorului,
descărca tă din mijlocul de transport ;
În cazul DAP, atunci când marfa este pusă la dispoziția cumpărătorului,
pregătită pentru descărcare.
Noile prevederi au făcut ca termenii DES și DEQ ( Delivered ex Ship și respectiv
Delivered ex Quai ) să devină perimați. Terminalul specificat în cazul DAT poate să se
situeze într -un port, fapt ce permite înlocuirea cu succes a clauzei DEQ din cadrul
Incoterms 2000. În mod similar, pentru DAP „vehiculul” poate fi o navă, iar locul de
destinație un port; din această perspectivă, DAP poate fi utilizat cu succes în locul clauzei
DES.
1Revizuirea a reprezentat un demers absolut necesar, și nu doar o acțiune de imagine. O serie de mutații
semnificative ale scenei economice mondiale pot fi aduse ca argumente: noile realități ale comerțului
intracomunitar în cadrul UE, dezvoltarea tehni cilor de comunicare și informare, creșterea în importanță a
comerțului electronic, a sistemelor electronice de facturare, utilizarea semnăturilor electronice, etc.Incoterms 2000
ExW DAF
FCA DES
FAS DEQ
FOB DDU
CFR DDP
CIF
CPT
CIPIncoterms 2010
ExW DA T
FCA DAP
FAS D DP
FOB
CFR
CIF
CPT
CIP

Afaceri economice interna ționale
75Uzanțele INCOTERM S2010 cuprind 4 clase distincte de termeni comerciali:
-clasa "E"stabilește ca vânzătorul să pună mărfurile la dispoziția cumpărătorului în
spații prop rii (livrarea se face din depozitele furnizorului); cuprinde o singură condiție:
(1)Ex Works …(adresa fabricii furnizorului) __________ __EXW
-clasa "F"care prevede ca vânzătorul să predea măr furile unui cărăuș numit de
cumpărător; cuprinde 3 ter meni:
(2)Free Carrier …(locul de încărcare) ________________ _FCA
(3)Free Alongside Ship … (portul și dana) ______________ FAS
(4)Free on Board … (portul și dana) _________________ _FOB
-clasa "C" care stabilește că vânzătorul este obliga t să suporte cheltuielile cu
transportul, și în unele cazuri și cele cu asigurarea, dar fără să își asume riscul pierderii
sau al deteriorării mărfurilor și fără să suporte cheltuielile suplimentare legate de
efectuarea transportului; carac teristica princ ipală a condițiilor acestei clase este
reprezentată de faptul că punctul critic (momentul și locul) care marchează transferul
cheltuielilor nu coincide cu cel de transfer al riscurilor (de la vânzător la cum părător);
cuprinde 4 condiții:
(5)Cost and Frei ght… (port de destinație) _____________ _CFR
(6)Cost Insurance and Freight … (port de desti nație) ____ __CIF
(7)Carriage Paid to … (port de destinație) _______ ______ _CPT
(8)Carriage and Insurance Paid to … (port de destinație) __CIP
-clasa "D" care stabilește ca vânzătorul să suporte toate cheltuielile și riscurile
aferente transportului mărfu rilor până la punctul de destinație; cuprinde 5 termeni:
(9)Delivered at Terminal … (livrat la terminal )________ _DAT
(10)Delivered at Place … (loc de destinație) __________ __DAP
(11)Delivered Duty Paid … (port de destinație) ________ _DDP
Luând drept criteriu tipul de transport pentru care se optează (pe apă sau nu),
putem clasifica normele Incoterms ast fel:
Norme utilizabile pentru orice tip de transport :
EXW (Ex Works)
FCA (Free Carrier)
CPT (Carriage Paid to)
CIP (Carriage and Insurance Paid to)
DAT (Delivered at Terminal)
DAP (Delivered at Place)
DDP (Delivered Duty Paid)
Norme utilizabile pentru transportul pe apă:
FAS (Free Alongside Ship)
FOB (Free on Board)
CFR (Cost and Freight)
CIF (Cost Insurance and Freight)

Afaceri economice interna ționale
76Condițiile INCOTERMS precizează punctul geografic în care marfa este
transmisă de la vânzător la cumpără tor, cu îndeplinirea anumitor obligații după cu m
urmează:
(1) EX WORKS (EXW) -Franco fabrica …
-pentru vânzător reprezintă soluția cea mai simplă și cea mai avantajoasă deoarece
cumpărătorul preia de la poarta fabricii acestuia mărfurile, cheltuielile și riscurile.
Exportatorul își poate concentra atenția și eforturile asu pra producției (nu are nevoie
de un compartiment propriu de comerț exterior, etc.); el trebuie să pregătească mărfu –
rile pentru livrare, să le ambaleze corespunzător și să asigure documentele specifice
(factura pro -forma, certifi catele de calitate și sanitare, etc.);
-la cererea expresă a cumpărătorului, pe riscul și cheltuiala acestuia, vânzătorul are
obligația de a asigura toată asistența necesară obținerii licențelor de export sau a altor
autorizații oficiale necesare pentru exportul mărfurilor;
-cumpărătorul se folosește de această condiție de livrare pentru situațiile în care este
interesat să recepționeze mărfurile înainte de încărcarea în mijlocul de transport, el
angajează un cărăuș (sau folosește mijloace proprii de transport care -i permit să facă
economii și să se în grijească mai bine de marfă pe timpul transportului) și asigură
ridicarea mărfurilor la termenul stabilit (în caz de întârziere riscurile și cheltuielile
suplimentare îi aparțin) ocupându -se direct sa u prin cărăuș de efectu area tuturor
cheltuielilor și formalităților până la destina ție.
(2) FREE CARRIER (FCA) -Franco cărăuș (trans portator) … gara de
îmbarcare
-condiția FCA se folosește în toate situațiile în care vân zătorul se achită de oblig ații prin
predarea mărfurilor către cărăușul desemnat de cumpărător; elementul esențial pentru
utilizarea acestei clauze este stabilirea foarte pre cisă a punctului de predare a
mărfurilor;
-vânzătorul trebuie să predea mărfurile vămuite la export (ceea ce presupune
îndeplinirea tuturor formalităților de export necesare, inclusiv obținerea licențelor de
export) unui cărăuș (la locul de îmbarcare în conformitate cu in strucțiunile primite de la
cumpărător; acesta este obligat să încheie contractul de transpo rt cu o societate de
transport sau un cărăuș); transportul mărfu rilor poate fi efectuat pe apă sau pe uscat;
-dacă locul numit drept loc de livrare este localul vânzătorului, livrarea este completă
atunci când mărfurile sunt încărcate în vehiculul cumpărăto rului (cărăușului) ;
-în toate celelalte cazuri, în care punctul de livrare este diferit de localul vânzătorului,
livrarea este completă atunci când mărfurile sunt puse la dispoziția cumpărătorului fără
a fi descărcate din vehiculul vânzătorului.
(3) FREE ALONGSIDE SHIP (FAS) -Franco lângă vas …
-vânzătorul este obligat să livreze mărfurile lângă navă (la dana de încărcare), la
termenul stabilit și în portul co municat de cumpărător; el trebuie să remită importa –
torului un document curat (o rec ipisă sau garanție de port sau depozit) prin care
probează îndeplinirea obligațiilor contractuale;
-după livrarea mărfurilor lângă vas, exportatorul trebuie să informeze cumpărătorul
pentru ca acesta să poată asigura mărfurile din acest moment (împotriva ri scurilor de
pierdere sau deteriorare); cumpărătorul este obligat să preia marfa, să suporte
cheltuielile și să îndeplinească toate formalitățile în legătură cu trecerea mărfii peste

Afaceri economice interna ționale
77graniță (FAS este considerată o livrare internă );
-vânzătorul trebuie să a sigure obținerea licențelor de export și a celorlalte formalități
necesare exportului. Aceste prevederi sunt exact opusul prevederilor cuprinse în
celelalte versiuni INCOTERMS, unde aceste formalități cădeau în sarcina
cumpărătorului. Dacă se dorește contr ariul, părțile trebuie să stipuleze orice modificare
în contractul de vânzare -cumpărare.
(4) FREE ON BOARD (FOB) -Franco la bordul vasului…
-este una din condițiile principale (alături de CIF) uzitată în tranzacțiile comerciale ce
presupun transport ma ritim;
-cumpărătorul încheie contractul de transport, achită frachtul până la destinație și -l
informează pe vânzător despre acestea (denumirea vasului, termenul de sosire în port,
etc.);
-vânzătorul este obligat să livreze marfa la bordul vasului (balustrada vasului este
punctul de livrare), să furnizeze factura comercială, licența de export și orice altă
autori zație oficială, și să îndeplinească formalitățile vamale ne cesare pentru exportul
mărfii;
-din momentul în care mărfurile trec balustrada vasului toa te riscurile și cheltuielile
legate de marfă se transferă asupra cumpărătorului, inclusiv plata prețului convenit,
indiferent ce se întâmplă cu marfa după acest moment;
-dacă transportul se efectuează în condiția "liner terms" frahtul include și cheltuielil e de
încărcare -descărcare; dacă marfa este transportată cu nave de linie, vânzătorul face
aranjamentele legate de expediere (de la rezervarea spațiului de transport, în numele
său, până la obținerea conosamentului), servicii pe care le poate presta în baz a unui
contract separat, ca agent al cumpărătorului, pentru care va primi o remunerație
corespunzătoare.
(5) COST AND FREIGHT (C&F) -Costul și navlul … port de destinație
-din punctul de vedere al încărcării pe vas, condiția C&F este identică cu FOB: t recerea
mărfurilor peste balus trada vasului înseamnă săvârșirea livrării, cu deosebirea că
transferul riscurilor nu coincide cu cel al cheltuielilor; astfel, cheltuielile vânzătorului se
extind până în portul de destinație, în timp ce riscurile privind pi erderea sau
deteriorarea mărfurilor se transferă asupra cumpără torului încă din portul de
îmbarcare;
-vânzătorul trebuie să încheie contractul de transport ( Charter party în cazul navelor
tramp, sau doar Booking note pentru navele de linie), navlul plătind u-se înaintea
expedierii mărfurilor ( prepaid freight ) sau mai rar la desti nație ( freight collect) ; dacă
transportul necesită transbordare, el trebuie să plătească inclusiv încărcarea -des-
cărcarea mărfurilor în punctele de transbordare; de ase menea, vânză torul trebuie să
plătească asigurarea măr furilor pe timpul transportului (valoarea asigurată și tipul de
asigurare se negociază între părți și influențează prețul final de vânzare), și trebuie să
furnizeze cumpărătorului un conosament ( Billof lading) curat, care certifică predarea
mărfurilor în bună stare societății de transport conform contractului);
-cheltuielile cu descărcarea mărfurilor în portul de desti nație se negociază în contract sau
depind de tipul de navă utilizată pentru transport: C&F liner t erms cuprinde în navlul achitat
și aceste cheltuieli, iar C&F free out lasă cheltuielile de descărcare pe seama
cumpărătorului;
-orice cheltuială suplimentară făcută de cărăuș pe parcurs pentru a proteja mărfurile va
fi suportată de către cumpărător.

Afaceri economice interna ționale
78(6) C OST INSURANCE AND FREIGHT (CIF) -Costul, asigurarea și navlul …
portul de destinație
-vânzarea CIF este o vânzare "maritimă" ce are foarte multe elemente comune cu vânzarea
FOB; în esență, o vânzare FOB se transformă într -una CIF în situația în ca re vânzătorul
acceptă să devină agentul cumpărătorului în privința navlului și a asigurării mărfurilor;
-vânzătorul are aceleași obligații ca în cazul condiției C&F, în plus el trebuie să
efectueze asigurarea maritimă care să acopere riscul cumpărătorului d e pierdere sau
deteriorare a mărfurilor pe timpul transportului; el încheie de regulă o asigurare "FPA"
(Free form particular average -asigurarea fără avarie particulară) și plătește prima de
asigurare; asigurarea minimă trebuie să acopere prețul prevăzut în contract plus zece
la sută (adică 110% din prețul CIF) și va fi efectuată în valuta contractului; pentru
mărfurile fragile sau de valoare mare se contractează polițe de tip "All risks" sau
"Against all risks" (AAR);
-teoretic, prețul CIF însumează prețu l mărfii (un preț FOB), cheltuielile cu navlul și cele
cu asigurarea, dar în practică prețul CIF este un preț forfetar, care se nego ciază global,
cumpărătorul neputând pretinde rabat de preț pentru economiile realizate de vânzător
pe seama unei asigurări sau a unui navlu angajate de acesta în con diții mai
avantajoase (pentru exportator); livrarea CIF asigură astfel un preț bun și răspunderi
minime pentru vânzător;
-cumpărătorul este obligat să procure licența de import și orice altă autorizație oficială,
să îndeplinească formali tățile vamale de import și, dacă este cazul, pe cele nece sare
pentru tranzitarea mărfii printr -o țară terță;
-și în cazul livrării CIF vânzătorul trebuie să predea cum părătorului conosamentul
(document ce atestă predarea mărfurilor către societatea de transport reprezentată de
căpitanul vasului).
(7) CARRIAGE PAID TO (CPT) -Transportul plătit până la … locul convenit
-această condiție de livrare este utilizată mai ales în cazul transporturilor combinate;
vânzătorul plătește chel tuielile de transport până la locul convenit (pe ruta de transport)
-oricare, inclusiv cel de destinație;
-transferul riscului de la vânzător la cumpărător are loc în momentul predării mărfurilor
primului cărăuș; acesta eliberează un document de transport special numit
Conosament direct (Throught Bill of Lading ) care atestă predarea mărfurilor de către
vânzător conform clauzelor contractuale;
-toate celelalte obligații privind plata cheltuielilor de transport, privind asigurarea
mărfurilor, etc., revin cum părătorului.
(8) CARRIAGE AND INSURANCE PAID TO (CIP) -Transportul și asigurarea
plătite până la … punctul convenit
-această condiție presupune în plus față de termenul CPT că vânzătorul este obligat să
asigure mărfurile, până la același punct de pe ru ta de transport, contra ris curilor
transportului de tip multimodal; polița de asigurare și conosamentul direct se predau
cumpărătorului (aceste documente fac dovada îndeplinirii de către vânzător a tuturor
obligațiilor ce -i revin pentru o livrare CIP);
-condițiile CPT și CIP se utilizează pentru toate tipurile de transport și sunt
preferabile condiției C&F pentru că stabilesc mai precis momentul transferului
riscurilor și momentul în care cumpărătorul trebuie să plătească marfa vânzătorului.

Afaceri economice interna ționale
79(9) DELIVERED AT TERMINAL –livrat la terminal
-vânzătorul suportă cheltuielile și riscurile până în momentul în care bunurile sunt puse
la dispoziția cumpărătorului, descărcate din mijlocul de transport, la locația stabilită;
clauza înlocuiește cu succes fosta normă DE Q (Delivered Ex Quai).
(10) DELIVERED AT PLACE –livrat la locul de destinație indicat
-vânzătorul suportă cheltuielile și riscurile până în momentul în care bunurile sunt puse
la dispoziția cumpărătorului, în mijlocul de transport, pregătite pentru descă rcare, la
locul de destinație indicat; clauza înlocuiește cu succes fosta normă DDU (Delivered
Duty Unpaid).
(11) DELIVERED DUTY PAID (DDP) -Livrat cu vama plătită … port de
destinație
-vânzătorul suportă toate cheltuielile și riscurile cu privire la transportul mărfurilor până
la punctul stabilit (inclusiv trecerea peste "frontiera vamală");
-DDP asigură o vânzare în țara importatoare, deci în sarcina vânzătorului cad toate
taxele și cheltuielile ocazio nate de vămuire (inclusiv TVA, accize, etc.); un eori
fiscalitatea fiind foarte ridicată, se apelează la varianta DDP exclusive of VAT and/or
taxes prin care se scot din obligațiile vânzătorului sarcinile privind plata TVA sau a altor
taxe (accize, etc.).
Opțiunea în favoarea alegerii condiției de livrar e tre buie să țină seama de
următoarele criterii posibile:
-raportul dintre valuta de plată contractuală și valuta de plată a transportului, a
asigurării și a altor cheltuieli legate de livrare;
-situația de pe piața navlurilor, respectiv a tarifelor de tran sport terestru și aerian;
-participarea la convenții privind transportul internațional, care implică tarife și
facilități cu caracter preferențial privind expedierea mărfurilor;
-uzanțele pe piețele de desfacere sau aprovizionare.
Astfel, dacă exportatorul livrează marfa în condi ția DAT, DAP sau DDP oferă
importatorului anumite condiții de favoare, în sensul unor cheltuieli minime pe care acesta
din urmă trebuie să le suporte, dar își asigură astfel pozi ția pe piața respectivă sau chiar
cucerește segmente n oi de piață. Există situații în care exportatorul acceptă con diții ca
CFR, CIF, CPT sau CIP, deoarece vinde marfa în mod regulat și în cantități mari și poate
obține din partea societăților de transport și asigurare condiții mai avanta joase decât un
impo rtator ocazional. Exportatorul își poa te asuma riscul pe timpul transportului, alegând o
condiț ie de livrare din clasa D , numai în măsura în care sistemul de transport pe ruta
aleasă este bine or ganizat, țările prin care aceasta urmează să treacă în registrează un
număr relativ scăzut de conflicte de muncă în acest domeniu și de crize politice, iar peri –
colul aglomerărilor în porturi sau alte zone de destinație este limitat; dacă exportatorul
consideră însă că aceste riscuri sunt mari, atunci le transferă integral asupra im –
portatorului prin alegerea unui termen de livrare FAS, FOB sau CFR.
Condițiile de livrare nu conțin nici un fel de precizări în privința transmiterii
proprietății, aceasta se negociază funcție de specificul fiecărui contract în parte.

Afaceri economice interna ționale
80În continuare, propunem o reprezentare grafică sugestivă care surprinde realizarea
transferului riscurilor și a cheltuielilor de la vânzător la cumpărător, după regulile Incoterms
2010:
Transferul riscurilor și cheltuielilor în condițiile de livrare INCOTERMS 20 101
Uzanțele RAFTD'41 consacrate în comerțul exterior al SUA tratează următorii
termeni uzuali:
EX POINT OF ORIGIN -Franco loc de origine… (exem plu: Ex Factory, Ex
Warhouse, Ex Plantation, etc.) vânzătorul este obligat să suporte toate cheltuielile și ris –
curile până la termenul de livrare, când acestea vor fi preluate de cumpărător; acesta din
urmă trebuie să preia mărfurile la termenul convenit, să achite taxele de export (dacă
sunt) sau alte taxe, să suporte toate chel tuielile și ris curile de la data când este obligat să
preia mărfurile.
FOB (named inland carrier at name inland point of departure) : prețul este stabilit la
punctul de încărcare intern, vânzătorul având obligația să încarce mărfurile în vagoane,
camioane, șlepuri, avion sau autovehicule sta bilite prin contract.
1Adaptare după Rohlig logistics ( www.rohlig.com ).

Afaceri economice interna ționale
81FAS șiFAS VESSEL (named port of shipment) : pre țul fixat de vânzător include și
cheltuielile de livrare a mărfurilor lângă bordul navei maritime sub cârligul macaralei ,în
portul de expediție precizat.
FOB VESSE L: prețul stabilit include toate cheltuielile de livrare până la bordul navei
maritime navlosite de că tre sau pentru cumpărător în portul de îmbarcare.
C&F: prețul stabilit include și costul transportului până la punctul de destinație fixat.
CIF (Co st Insurance Freight named point of destination) : prețul convenit include și
asigurarea maritimă și orice alte cheltuieli până la punctul de destinație fixat.
EX DOCK : prețul fixat de vânzător include orice chel tuieli adiționale pentru livrarea
mărfurilor pe doc, în portul de import stabilit, cu taxele vamale plătite.
Aplicarea clauzelor RAFTD nu este obligatorie și pot interveni modificări de conținut
de la caz la caz, în funcție de caracteristicile specifice fiecărei tranzacții în parte.
4.2.4 Termenul de livrare
Pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale de către cele două
părți este importantă sta bilirea clară a termenului de livrare (sau a modalității de
determinare a acestuia).
TERMENUL DELIVRARE reprezintă momentul în făptui rii livrării, al predării
mărfurilor de la vânzător la cumpărător (în mod direct, prin intermediul cărăușului
sau al altui intermediar de genul antrepozitelor de mărfuri, terminalelor de
containere, etc.) .
Data sau perioada ce exprimă termenul de livrare t rebuie întotdeauna
formulată în funcție de specificul livrării (tipul de marfă, mijlocul de transport, etc.)
și de condiția de livrare negociată. La stabilirea acestui termen se iau în
considerare nevoile cumpărătorului și posibilitățile vânzătorului. De obicei,
contractarea are loc înainte ca mărfurile să fie produse, ceea ce înseamnă că
termenul de livrare trebuie să țină seama de specificul procesului de producție
(durata ciclului de fabricație, etc.). Astfel, în practică se utilizează mai multe tipuri de
termene de livrare:
-termen de livrare determinat , care poate fi la rândul lui cert sau indicativ:
-termenul de livrare cert se fixează cu maximă precizie (stabilește o dată
calendaristică fixă, iar pentru livrări deosebite -fructe proaspete, flori , etc. -chiar ora
livrării); se utilizează în toate situațiile în care vânzătorul poate determina durata în
timp a tuturor activităților componente care însoțesc livrarea, până în momentul în
care mărfurile trebuie predate cumpărătorului;
-termenul de li vrare indicativ (orientativ) stabilește un interval de timp mai
mare (decada, luna, trimestrul, etc.); se utilizează în cadrul livrărilor com plexe (mașini,
utilaje, linii tehnologice sau chiar uzine la cheie), ce presupun construcții montaj și
puneri în funcțiune, pentru a crea furnizorului posibilitatea de a face față unor situații
neprevăzute care pot interveni în timpul execuției; cumpărătorul își rezervă dreptul de
a face recepția (îndeosebi cea calitativă) doar după ce furnizorul asigură punerea în
funcțiune și atingerea parametrilor proiectați. Termenul de livrare indicativ se
recomandă, din punct de vedere al protejării intere selor vânzătorului, în toate situațiile
în care cumpărătorul preferă livrare la destinație, iar ruta de transport ridică pro bleme
neprevăzute, inclusiv legate de vămuirea mărfurilor în țara importatoare.
-termen de livrare determinabil -nu poate fi stabilit (într -o variantă sau alta) în
momentul semnării contractului, situație în care se vor fixa doar condițiile ce trebuie
îndeplinite sau în funcție de care se poate fixa termenul de livrare (ex. producția la

Afaceri economice interna ționale
82comandă, plata prin acreditiv documentar, livrări de produse din recolta anului în curs,
etc.).
În cazul în care un contract nu precizează nimic în privința datei livrări i, se
subînțelege de regulă că vânză torul este obligat să remită marfa cumpărătorului într -un
termen rezonabil, în funcție de natura mărfii și de împre jurările existente.
Data livrării este considerată data trecută pe docu mentele de transport, termen c e
indică predarea mărfii cumpărătorului sau reprezentanților acestuia; aceasta poate
confirma respectarea (sau nu) a clauzelor contractuale prin compararea cu termenul de
livrare convenit.
4.3.Derularea contractelor de vânzare internațională
DERULAREA CONTRACTELOR DE VÂNZARE INTERNAȚIONALĂ desemnează ansamblul
activităților prin care se realizează livrarea mărfurilor de la vânzător la cumpărător
pe de o parte, și efectuarea plății de către cumpărător în benefi ciul vânzătorului, pe
de altă parte .
În ceea ce privește livrarea internațională a mărfu rilor, principalele activități
componente sunt:
1.pregătirea mărfurilor în vederea exportului și facturarea la extern;
2.expediția și transportul internațional;
3.asigurarea mărfurilor;
4.vămuirea mărfurilor.
În cee a ce privește plata internațională ,problema de bază este aceea a stabilirii
mijloacelor și tehnicilor de plată
În procesul derulării operațiunilor de comerț exterior sunt implicate pe lângă părțile
contractului comercial (vânzător și cumpărător) și o ser ie de firme sau organi sme
prestatoare de servicii specializate: expeditori, intermediari de tranzit, armatori, case de
asigurări, organe vamale, instituții de control al calității, etc. Totodată, în cazul exportului
indirect sau al exportului prin comisio nar în relația comercială de bază sunt implicate trei
părți: producătorul (furnizorul mărfii pentru export), firma de comerț exterior (care poate
acționa pe cont propriu sau în calitate de comisionar) și clientul extern (intermediar,
comerciant pe cont pro priu sau beneficiar final a mărfii).
Relațiile complexe care se stabilesc între participan ții la procesul derulării unei
operațiuni de export CIF efectuat printr -o firmă de comerț exterior, în cadrul căreia plata
se efectuează prin acreditiv documentar, s unt reprezentate într -o formă simplificată în
Figura 4.2.
Baza juridică a operațiunii o constituie contractul de vânzare internațională încheiat de
firma de comerț exte rior în nume propriu, dar în contul producătorului, cu un client extern (2).
Firma acț ionează ca un comisionar, în baza contractului de intermediere semnat cu
producătorul (1).
Pentru efectuarea plății, clientul extern deschide un acreditiv, plătibil la banca
exportatorului (3a, 3b, 3c). Avizat de firma de comerț exterior că acreditivul a fost deschis,
furnizorul intern va lua măsurile necesare pentru efectu area livrării. În acest sens, firma de
comerț exterior contactează un expeditor (4) care se ocupă de toate activită țile și
formalitățile legate de transportul mărfurilor și în primul rând de angajarea unui cărăuș
(transportator) (5), care urmează să asigure transferul fizic al mărfurilor din stația de
expediție în cea de destinație (6a, 6b, 6c). Toto dată se procedează la asigurarea mărfurilor
în trafic in ternațional prin încheierea unui contract cu o casă de asigurare, acest document
(polița de asigurare) urmând să însoțească marfa pe parcursul extern, alături de cele lalte

Afaceri economice interna ționale
83documente de livrare: factura externă, documentul de transport, certificatul de origine,
certificatul de calita te, etc.
Aceleași documente fac parte din setul ce urmează a fi depus la bancă de către
exportator pentru încasarea contravalorii exportului (7); firma de comerț exterior va în casa
suma în valută reprezentând valoarea livrării (8a) și o va transfera în m onedă națională
sau valută la producătorul intern, după ce și -a reținut comisionul (8b).
În urma efectuării plății (9a, 9b) importatorul va intra în posesia documentelor care -i
permit ridicarea mărfurilor ajunse la destinație; întrucât este vorba de un exp ort CIF,
formalitățile vamale întră în sarcina sa (10).
Figura 4.2.Derularea exportului
4.3.1 Pregătirea mărfurilor la export
În cadrul obligației de livrare prevăzute în contractul extern, vânzătorul trebuie să
asigure livrarea fizică a mărfurilor care fac obiectul tranzacției, respectarea cali tății,
cantității, a modalităților de ambalare și marcare precizate în contract și încadrarea în
termenele de livrare. Atunci când exportatorul este însuși producătorul mărfu rilor, el se va
preocupa de fabricarea sau disponibi lizarea mărfii în raport cu condițiile convenite în con –
tract; când export atorul este o casă de comerț, el se va preocupa din timp de procurarea
mărfii; iar când exportul se face printr -un intermediar, acesta trebuie să ia legă tura cu
furnizorul pentru organizarea livrării.
Una din obligațiile principale ale vânzătorului este c a acesta să livreze mărfurile în
conformitate cu preved erile contractuale împreună cu toate dovezile solicitate. Astfel, el
este “ținut” să facă dovada livrării cantității pre conizate, la data și locul convenit, precum și
să asigure calitatea mărfurilor la nivelul stabilit.
Dovada cantității livrate se face în general prin documentele care certifică existența
unui document de transport (conosament, scrisoare de trăsură, etc.). Atunci când obiectul
contractului îl constituie bunuri individuali zate -mașin i, utilaje, bunuri de folosință
îndelungată, etc. -cantitatea livrată trebuie să corespundă celei stabilite prin contract; în
situația unor mărfuri de masă se admit (dacă contractul prevede) toleranțe în plus sau în
minus în raport cu cantitatea contracta tă.
Termenul la care s -a livrat marfa este cel din documentul care consemnează
momentul începerii transportului internațional. Respectarea întocmai a termenelor de
livrare, care se calculează, de regulă, de la data încheierii contractului, au o mare(1) (2)
(8b)
(7) (3a) (9b)
(3c) (8a)
(3b)
(4)
(6a) (9a)
(5)
(6b) (6c) (10)Produc ător
internFirma de
comer ț
exteriorCLIENT
extern
BANCA
exportatorulu
iBANCA
importatorului
EXPEDITOR
Cărăuș Formalități
vamaleMarfa

Afaceri economice interna ționale
84import anță pentru derularea corespunzătoare a exportului. De exemplu, în cazul exportului
cu plata prin acreditiv documentar (cazul cel mai frecvent în comerțul internațional),
respectarea termenelor de livrare este o premisă a încadrării în ter menul de valabil itate al
acreditivului, și deci a încasării prețului de către exportator în condiții de siguranță. Pe de
altă parte, livrarea mărfurilor înainte de termenul stabilit se poate face, în principiu, numai
cu acordul cumpără torului.
În ceea ce privește respect area calității , de regulă se solicită un certificat de
calitate , care face parte din setul de documente depus de către exportator la bancă în
vederea încasării contravalorii exportului. Certificatul de calitate este eliberat de
producătorul măr furilor exp ortate, putând fi atestat de o instituție speciali zată de control al
calității. Conținutul certificatului trebuie să corespundă întocmai cu prevederile
contractuale privind calitatea mărfurilor pentru ca exportatorul să poată încasa banii de la
bancă.
Undocument important în derularea contrac tului, care sintetizează aspectele
principale privind con ținutul partizii de marfă, ca și modul de ambalare și mar care în
vederea transportului, este lista de colisaj (packing list). Aceasta cuprinde numărul
colete lor în ordinea mar cării lor, denumirea reperelor de marfă care se găsesc în fiecare
colet, cu specificarea denumirilor, cantităților (fără indicarea valorii).
De multe ori, în tranzacțiile internaționale se solicită o atestare oficială a locului de
origin e a mărfurilor printr -uncertificat de origine (certificate of origin). Acest document este
emis la cererea exportatorului de către un organism specializat din țara lui (de regulă
camera de comerț), confirmă natura, cantitatea, valoarea mărfurilor livrate, locul de
fabricare și include o declarație precizând țara de origine a bunurilor respective.
Certificatul de origine îndeplinește următoarele funcții:
-permite obținerea unor facilități vamale de către impor tator: în cazul în care între
țările partenere există acorduri ce prevăd taxe preferențiale, importatorul va trebui să
dovedească cu acest certificat de origine dreptul său la o taxă vamală mai redusă sau
chiar la o scutire de taxe vamale;
-asigură respectarea măsurilor de politică comercială din țara importatoare : astfel
țările care practică licențe și contingente bilaterale doresc să se asigure că mărfurile
provin din țara care beneficiază de contingent și se în cadrează valoric în mărimea
acestuia;
-asigură protejarea unor drepturi de proprietate inte lectu ală(de exemplu: denumirea
de origine).
4.3.2 Facturarea la extern
Facturarea este o operațiune esențială în tran zacțiile comerciale internaționale, iar
factura comercială numită în comerțul exterior factură externă reprezintă documentul cel
mai i mportant în operațiunea de comerț exterior.
FACTURA EXTERNĂ (Export Invoice) este un în scris întocmit de exportator prin
care se arată condițiile în care are loc vânzarea de bunuri și servicii; cuprinde în
detaliu mărfurile comercializate și condițiile de comer cializare aferente acestora .
Factura comercială rezumă toate condițiile esențiale ale unei afaceri încheiate
(partenerii, obiectul, prețul), astfel încât din conținutul ei rezultă în mod clar drepturile și
obligațiile părților. Nu de puține ori ea c onstituie singura materializare a acordului de
voință dintre părți, atunci când acesta nu este consemnat într -un con tract scris; pe de altă
parte, în practica comercială inter națională se admite că tăcerea partenerului care a primit
factura, echivalează cu acceptarea integrală a condițiilor pe care aceasta le cuprinde.
Factura externă îndeplinește următoarele funcții:

Afaceri economice interna ționale
851. arată faptul că marfa a fost vândută;
2. mijlocește transferul de proprietate de la vânzător la cumpărător;
3. servește la încasare a contravalorii mărfurilor;
4. servește la efectuarea formalităților vamale (factura este documentul primar de
evidență, identificare și evaluare în vamă a mărfurilor de export -import).
Factura consemnează în scris existența unui act de vânzare și face parte din setul
de documente obli gatorii solicitate de bancă pentru a proceda la plata ex portului.
Factura este emisă într -un număr de exem plare care depinde de specificul
tranzacției. În exportul spre anumite țări, acesta poate fi chiar de 20 de exem plare sau mai
mult; în general, factura este întocmită pentru următoarele destinații principale:
-clientul din contract comercial;
-autoritatea care eliberează certificatul de origine;
-casa de asigurări;
-firmele de tranzit în țara exportatorului și respectiv a importatorului;
-portul de îmbarcare;
-serviciile vamale din țara exportatorului/importatorului;
-banca plătitoare, etc.
În afara facturii comerciale, în practica de comerț exterior se mai utilizează
următoarele tipuri de facturi:
Factura pro forma -este un document solicitat de importator exportatorului pentru a –
i servi la realizarea unor formalități prealabile importului (ex. obținerea li cenței de
import, deschiderea acreditivului documentar).
Factura consulară -este un document solicitat de către o rganele vamale din unele
țări importatoare pentru a servi la stabilirea taxelor vamale la mărfurile de import;
aceasta este completată de către expeditor pe formulare speciale vizate de
consulatele țărilor importatoare. Costul facturilor consulare variază de la țară la țară,
dar poate fi adesea foarte ridicat. Conform INCOTERMS, cumpărătorul este ținut să
ramburseze vânzătorului costul facturilor consulare pe care acesta din urmă le -a
procurat în contul importatorului.
Factura vamală -este un document cer ut la import în anumite țări (mai ales în
Commonwealth) pentru a determina structura prețurilor brute și a prețurilor nete (după
deducerea taxelor) pe piața țării de origine; factura vamală servește ca element de
referință pen tru calculul taxelor vamale.
4.3.3 Expediția internațională
Expediția internațională este o componentă im portantă a mecanismului de derulare
a operațiunilor de export/import.
EXPEDIȚIA INTERNAȚIONALĂ reprezintă in terfața dintre predătorul mărfii și cărăuș
(transportator), și dintr e acesta din urmă și destinatar, asigurând deru larea
fluxurilor de mărfuri în bune condiții .
Funcțiile expeditorului
EXPEDITORUL INTERNAȚIONAL este o persoană fizică sau juridică care pe baza
unui contract de mandat încheiat cu firma exportatoare se obl igă să ia mărfurile
încredințate de acesta și să efectueze ansamblul operațiunilor necesare pentru ca
marfa să ajungă la destinatar .

Afaceri economice interna ționale
86Ca regulă generală, în practica comerțului in ternațional transportatorul nu este
expeditor, iar expedi torul nu este tran sportator. Spre deosebire de expeditor,
transportatorul realizează deplasarea efectivă a mărfu rilor în spațiu, cel mai frecvent la
ordinul expeditorului și pe cheltuiala exportatorului sau importatorului, în funcție de
condiția de livrare prevăzută în con tractul de vânzare internațională.
Serviciile prestate de expeditorii internaționali cuprind atât servicii care preced
încheierea contractului cât și servicii postcontractuale. Dintre acestea men ționăm:
-alegerea mijloacelor de transport și a rutelor cel or mai convenabile pentru transportul
mărfurilor și organizarea transportului acestora la destinație;
-pregătirea calculelor pentru tarifele privind cheltuielile de transport și cheltuielile
accesorii legate de derularea ope rațiunii de export/import;
-plata cheltuielilor legate de deplasarea mărfurilor de la exportator la importator,
verificarea și decontarea acestora;
-întocmirea și perfectarea formalităților privind asigurarea mărfurilor pe parcursul
transportului;
-întocmirea documentelor și formalităților necesare ope rațiunii de export/import, inclusiv
a formalităților vamale și de tranzit;
-avizarea în timp, conform condițiilor prevăzute în con tractul de vânzare internațională,
a celor interesați în derularea transportului;
-angajarea mijloacelor de transp ort necesare;
-încheierea contractului de transport: de regulă, contractele de navlosire sunt încheiate
cu cărăușul în numele și în contul firmei de comerț exterior. Uneori, casele de expediție
și brokeraj se ocupă și cu închirierea în numele și contul unu i cărăuș a unor mijloace
de transport care prisosesc altor cărăuși, sau cu închirierea de mijloace de transport în
nume propriu;
-traficul de grupaj: expeditorul internațional având o bază tehnico -materială, are
posibilitatea de a grupa o parte din mărfuri le încredințate, în special cele de mic tonaj,
în cantități sub -vagonabile, și de a le remite cu un singur document de transport pe
adresa unui corespondent al său din străinătate, care livrează fiecare colet în parte la
destinatar;
-depozitarea și distribu irea mărfurilor din depozite: măr furile aflate în depozite pot fi
sortate, preambalate, con servate, finisate și etichetate, ambalate și marcate;
-organizarea expedierilor și transportului mărfurilor la manifestări comerciale (târguri,
expoziții, etc.): e xpeditorul internațional poate asigura expedierea mărfurilor la târ guri,
expoziții, licitații, putând asigura manipularea și așezarea exponatelor;
-întocmirea documentelor de expediție și transport (scri sori de trăsură, conosamente,
instrucțiuni și note d e expediții, etc.).
Documentele eliberate de expeditor conform regulilor Federației Internaționale a
Organizațiilor de Ex pediții (FIATA) sunt următoarele:
FCR (Forwarding Agents Certificate of Receipt) ,prin care expeditorul certifică faptul
că a prelua t o marfă corect specificată și că a primit dispoziție irevo cabilă de a expedia
marfa la destinatarul indicat în document sau să o țină la dispoziția acestuia.
FCT (Forwarding Agents Certificate of Transport) prin care expeditorul certifică
faptul că a pr eluat în vederea expedierii o partidă de marfă clar specificată, cu obligația
de a o livra conform instrucțiunilor comitentului, așa cum este indicat în acest
document. Vân zătorul va putea prezenta cumpărătorului prin banca sa FCT -ul pentru a
încasa prețu l de cumpărare în condi țiile " cash contra documente"; FCT este negociabil
când poartă mențiunea "la ordin".

Afaceri economice interna ționale
87FBL (FIATA Combined Bill of Lading) -cono samentul de casă al expeditorului
elaborat de FIATA; este un conosament direct, eliberat de expeditor în cazul
transporturilor multimodale, acoperind întregul parcurs al mărfurilor.
FWR (FIATA Warehouse Receipt) -recipisa de depo zitFIATA; este un document
eliberat de expeditor în cazul preluării mărfurilor în depozitele sale și în baza căruia
proprietat ea asupra mărfurilor poate trece de la un comerciant la altul fără deplasarea
mărfurilor, ele putând fi preluate în final din depozit de către persoana în favoarea
căreia a fost andosată ultima dată recipisa de depozit.
Formalitățile și documentele de exp ediție
Formalitățile întreprinse pentru realizarea expediției internaționale și documentele
necesare în acest sens diferă în funcție de forma de transport, condiția de livrare,
specificul tranzacției.
În cazul exportului, în condiția de livrare FOB, firma exportatoare va aviza
cumpărătorul extern cu privire la faptul că marfa este pregătită pentru livrare, a fost indi –
vidualizată ca atare și va solicita punerea la dispoziție, în locul, la momentul și de
capacitatea convenite, a navei necesare pentru expedi erea mărfurilor.
Indiferent de faptul că sarcina transportului ex tern revine exportatorului sau
importatorului, comparti mentele specializate vor întocmi dispoziția de transport și
vămuire (DTV) pentru export , care servește la or ganizarea transportului m ărfii până la
frontiera vamală a țării exportatoare și la efectuarea formalităților vamale de export. Acest
document este transmis firmei specializate în expediții internaționale. Dacă transportul va
fi efectuat pe cale terestră, expeditorul internațional va întocmi pe baza elementelor
cuprinse în DTV setul de scrisori de trăsură internaționale, care prin intermediul firmei
exportatoare în cazul contractului de intermediere sunt remise furnizorului intern și pe care
transportatorul va completa în momentul p reluării mărfii spre încărcare cantitatea mărfii și
numărul vagonului sau al camionului și va individualiza data expediției, extrem de
importantă în me canismul decontărilor prin acreditiv.
În cazul transportului maritim, în condițiile de livrare CFR și CI F, compartimentul
operativ al firmei completează și formularul numit cerere de tonaj , care este transmis
firmei de expediții internaționale în calitate de navlositor, pentru a închiria sau reține
spațiul maritim necesar.
Cererea de tonaj cuprinde date priv ind: denumirea mărfii, cantitatea, ambalajul,
porturile de încărcare (descărcare), expeditorul, destinatarul, condiția de livrare, dacă se
admit încărcări parțiale, etc. Cererea de tonaj se depune la expeditor într -un timp suficient
pentru ca ac esta să po ată prospecta piața navlurilor și să aleagă cea mai avantajoasă
rută de transport. Expeditorul remite ex portatorului avizul de navlosire, care conține date
referi toare la navlositor, armator, numele navei, anul con strucției, pavilionul, navlul și
modali tatea de plată.
În cazul în care avizul de navlosire nu corespunde condițiilor solicitate de firma
exportatoare, aceasta are dreptul să facă protest în termen de 48 de ore. Acest document
este transmis în atenția compartimentului de transporturi și expediț ii internaționale al firmei
care înregistrează datele în registrul de evidență, remițând apoi documentul
compartimentului operativ de resort.
În vederea întocmirii conosamentului conform condițiilor contractuale se
completează și transmite expeditorului fo rmularul notă comandă conosament ; clau zele
conosamentului trebuie să fie identice cu cele din contract și din acreditivul documentar.
Ca urmare a instrucțiunilor primite de la firma exportatoare, expedi torul organizează
încărcarea mărfii pe navă și obțin e semnătura căpitanului vasului pe conosament,
predând acestuia un set de documente care se înmânează la destinație primitorului mărfii.

Afaceri economice interna ționale
88Conosamentul este eliberat de căpitanul navei și transmis firmei exportatoare în numărul
de exemplare solicitat.
Firma exportatoare avizează cumpărătorul extern despre expedierea mărfii. Dacă
în contract nu se menționează informațiile pe care exportatorul trebuie să le furnizeze
importatorului în acest sens, avizarea (care se face letric sau telegrafic) cuprinde de
regulă : denu mirea navei, data plecării, portul de destinație, denumirea mărfii, număr
conosament, cantitate, greutate, număr de colete.
În cadrul livrării CIF, firma remite expeditorului avizul (cererea) de asigurare, care
servește la încheierea contractului de asigurare a mărfurilor cu o firmă speciali zată în
asigurări internaționale. În afara elementelor referitoare la marfă, expediție, destinatar, în
cererea de asigurare se includ și date privitoare la valoarea mărfu rilor, precum și riscurile
care se asigur ă.
După primirea de la firma expeditoare a dispo ziției de transport și vămuire ,
expeditorul trimite acesteia documentele de transport necesare. Ele sunt remise
furnizorului intern de către exportator o dată cu comanda internă sau separat. La acestea
se an exează și setul de declarații vamale la export. Producătorul intern pre gătește marfa
pentru livrare, iar la expedierea mărfii transmite firmei de comerț exterior următoarele
documente: copie a documentului de transport, factura in ternă, certificatul de c alitate și
alte certificate solicitate (sanitaro -veterinar, fito -sanitar, buletin de analiză), speci ficația de
greutate.
4.3.4 Transportul internațional de mărfuri
Transportul internațional se caracterizează prin faptul că marfa traversează una sau
mai multe frontiere de stat, punctele de expediere și de destinație fiind situ ate în țări
diferite.
Modalitățile de transport sunt: transportul maritim(care asigură derularea a circa
75-80% din totalul tra ficului mondial de mărfuri), transportul feroviar ,transpor tulaerian ,
transportul rutier.
Contractele de transport
Transportul maritim
Închirierea unui spațiu pe navă în vederea efectuării transportului internațional de
mărfuri se real izează pe baza unui contract de transport de navlosire (Charter P arty).
NAVLOSIREA reprezintă operațiunea de prospectare a pieței navlurilor, de
contactare a armato rilor potențiali și de negociere a ofertelor de tonaj ale acestora
în scopul încheierii contractului de transport (de navlosire); se poate face direct de
părțile interesate (armator și navlositor) sau indirect, prin reprezentanți (bro keri
navlositori) .
Principalele contracte de navlosire sunt urmă toarele:
-contract de transport pe călătorie (Voyage Charter Party ) este convenția
încheiată între armator și navlositor prin care primul se obligă să transporte celui de -al
doilea, cu o navă echipată și armată de el, o cantitate determinată de marfă de la portul
de încărcare și până la portul de descărcare în schimbul unui preț numit navlu . Contractul

Afaceri economice interna ționale
89conține numeroase clauze cu privire la navă, la marfa transportată, portul de încărcare,
navlul și modalitatea de plată a acestuia, etc.
-contract de transport pe timp (Time Charter ) este un contract de transport
maritim care are ca obiect închirierea navei și a serviciilor echipajului pe o perioadă
determinată de timp; este frecvent utilizat în practica in ternațională a navlosirilor și se
încheie de regulă pe ter men mediu și lung, conferind siguranță și stabilitate atât
armatorilor cât și navlositorilor.
Prin a cest contract de transport proprietarul navei pune la dispoziția navlositorului –
chiriaș nava împreună cu echipajul și comandantul său pentru a efectua transpor turi pe
mare în schimbul unei sume determinate, numită chirie (hire). Principalele clauze ale
contractului de transpor t se referă la nava care este închiriată, condițiile de plată a chiriei,
perioada de valabilitate a contract de transportului, dreptul navlositorului de a dirija nava în
voiajurile pe care aceasta le efectuează, suportarea cos turilo r de operare a navei, riscurile
pentru avarii suferite de marfă sau navă, suportarea riscului privind scurgerea timpului.
-contract de transport pe navă goală (Bareboat charter sauCharter by Demis )
este folosit în cazul transportului de mărfuri în cantit ăți mari cu nave tramp (curse
neregulate), caz în care charterul este însoțit întotdeauna de un conosament; prin acest
tip special de contract de transport, navlositorul obține din partea armatorului, pe o
perioadă determinată de timp, posesia și controlul complet al navei închiriate, în schimbul
plății unei anumite sume de bani (chirie). În perioada de valabilitate a contract de
transportului, navlositorul devine armator -chiriaș, asumându -și întreaga responsabilitate
pentru navigația în bune condițiuni a n avei, exploatarea și conducerea acesteia.
În cazul transportului cu nave de linie (curse regulate între anumite porturi, putând
transporta mărfuri variate) în anumite condiții conosamentul este aproape singurul
document care conține condițiile esențiale a le contract de transportului de transport
maritim.
În legătură cu condițiile de încărcare -descăr care, respectiv precizarea celui care
suportă cheltuielile respective, în practică se utilizează clauzele următoare:
FIO(free in and out), care prevede că ace ste chel tuieli nu sunt incluse în navlu, fiind
suportate de către navlositor;
FIOS (free in and out and stowed ), situație în care cad în sarcina navlositorului și
cheltuielile de stivuire a mărfurilor în hambarul navei;
Alongside (de-a lungul navei ): mărf urile trebuie aduse de navlositor în raza de
acțiune a bigilor navei (pârghii mobile fixate pe catarge);
Sotto Palanco (at ship's tackle ), situație în care navlositorul are obligația să aducă
mărfurile de -a lun gul navei, sub palanc (dispozitiv de încărcar e);
At ship's rail (la balustrada navei ): potrivit acestei clauze, marfa trebuie adusă de
navlositor la copastia navei, iar la descărcare armatorul trebuie să o predea
destinatarului în același loc, revenindu -i astfel o parte din cheltuielile de încărcare –
descărcare.
Contractele de navlosire conțin clauze referitoare la contrastalii (timpul folosit
pentru încărcarea -descărcarea mărfurilor de pe navă, după perioada de stalii -perioada
în care potrivit contract de transportului sau uzanțelor de port, nava t rebuie să stea la
dispoziția navlositorului, fără a pretinde de la acesta o plată supli mentară). Este posibil ca
navlositorul să folosească pen tru aceste operațiuni de încărcare -descărcare a mărfu rilor o
perioadă mai scurtă de timp decât perioada de sta lii; pentru timpul în minus realizat,
armatorul plătește navlositorului o sumă numită primă (despatch ). Perio adele de stalii, de
contrastalii și de despatch se înscriu într -un document numit time-sheet , semnat de

Afaceri economice interna ționale
90reprezentanții armatorului și navlositorul ui; dacă din anumite considerente nu poate fi
întocmit acest document, atunci în mod provizoriu de întocmește un alt document numit
constatator (statement of facts ).
Transportul feroviar
Condițiile transportului pe calea ferată sunt reglementate prin Co nvenția privind
transporturile internaționale feroviare ( Convention relative aux transports internationaux
ferroviaires C.O.T.I.F.) la care participă toate țările europene și unele țări din Asia (Turcia,
Iran, Irak, Siria). Documentul, cunoscut și drept Convenția CIM are ca anexă regulile cu
privire la contract de transportul de transport internațional de mărfuri pe calea ferată.
Transporturile internaționale de mărfuri se exe cută de către mai multe căi ferate în
baza unui singur document de transport înt ocmit pe tot parcursul, sub forma scrisorii de
trăsură internaționale (fraht ) care este un contract de transport de adeziune, în sensul
că expeditorul recunoaște condițiile transportului stabilite în mod unilateral de către căile
ferate membre ale C.O.T.I. F. (procurarea vagoanelor, prezentarea mărfii la transport,
răspunderea părților contract de transport, ș.a.). El se consideră încheiat din momentul în
care calea ferată de predare a primit marfa la transport, însoțită de scrisoarea de trăsură
pe care a ap licat ștampila sa; după aceasta, scrisoarea de trăsură face dovada încheierii
contractului de transport, iar data ștampilei aplicată pe scrisoarea de trăsură este
considerată ca dată a ex pedierii mărfii.
Transportul auto internațional
Contractul de trans port auto internațional este acel contract de transport prin
care un cărăuș auto profesionist se obligă să transporte unei persoane (ex portator sau
importator) o cantitate determinată de marfă de la locul de expediere până la locul de
destinație în schim bul unei sume de bani ( taxa de transport ). Acest contract de transport
se poate încheia telefonic, prin fax sau comandă de transport urmată de confirmarea
comenzii.
C.M.R. (Convenția privitoare la transporturile internațional de mărfuri pe cale
rutieră ) lacare participă și țara noastră, stabilește în mod obligatoriu forma scrisă prin
documentul numit "scrisoare de transport tip C.M.R. ". Acest document se completează
în trei exem plare originale, din care unul însoțește marfa și este pre dat destinatarului o
dată cu aceasta, un alt exemplar rămâne la expeditor dovedind încheierea contractului de
transport, predarea mărfii în custodia cărăușului și condi țiile de transport; al treilea
exemplar este reținut de cărăuș.
Transportul aerian
Contractul de transpo rt aerian de mărfuri este concretizat în scrisoarea de
transport aerian saufrahtul aerian ( Airway Bill) ce dovedește încheierea contractului
de transport, primirea mărfurilor la transport de către compania de transport aerian,
precum și condi țiile transp ortului.
Scrisoarea de transport aerian este întocmită în trei exemplare originale și predată
cărăușului împreună cu marfa; primul exemplar (pentru transportator) este semnat de
expeditor; al doilea exemplar (pentru destinatar) este semnat de expeditor și transportator
și însoțește marfa; al treilea exemplar este semnat de transportator după primirea mărfii și
rămâne la expeditor.

Afaceri economice interna ționale
91INTERMEDIARII ÎN TRANSPORT sunt prestatori de servicii reprezentând interfața
dintre firmă și transportator, de ținând informa ții utile firmei . Statutul juridic al
intermedi arilor poate fi cel al unui mandatar sau cel al unui comisionar.
Principalii intermediari în transport sunt:
-tranzitarul portuar sau aeroportuar : supraveghează operațiunile legate de
trecerea mărfurilor di ntr-un mijloc de transport în altul, în porturi și aeroporturi;
-comisionarul acceptat în vamă: se substituie ex portatorului sau importatorului
pentru a întocmi formali tățile în vamă;
-navlositorul sau brokerul navlositor : lucrează pe cont propriu sau pentru o
firmă de transport, fiind perma nent în contact cu piața navlurilor;
-colectorul (fr.le groupeur ): organizează pentru transport expediții mici pentru a
forma unități de transport complete (vagoane, containere).
Prețul transportului
În alegerea mijlocului de transport se ține seama de o serie de factori:
1. costul transportului
-costul aparent : reprezintă navlul ce trebuie plătit în cazul în care se alege
varianta cea mai ieftină de transport;
-costul real : sunt luate în calcu l elemente legate indirect de mijlocul de transport,
cum ar fi:
-asigurarea: prima de asigurare variază în funcție de modul de transport (de exemplu,
prima de asigurare este de 3 ori mai mare în cazul transportului maritim
decât în cazul transport aerian) ;
-ambalajul: trebuie adaptat la natura mărfii transpor tate, la traseul parcurs și la
mijlocul de trans port utilizat;
-depozitarea (stocarea): mijlocul de transport folosit determină o anumită frecvență a
livrărilor, cu repercusiuni asupra stocurilor;
2. Alți factori
-siguranța :
-securitatea fizică : trebuie evaluate riscurile de deteriorare, de pierdere sau de furt ale
mărfii pentru fiecare mi jloc de transport;
-respectarea termenelor : durata transportului este influ ențată de mijlocul d e transport,
încărcarea respectiv descărcarea mărfii, tranzitul vamal;
-restricțiile :
-legate de marfă : greutatea, volumul sau caracteristicile specifice ale mărfii;
-legate de condițiile geografice : distanța și accesibilitatea la destinație a mărfurilor (de ex.
infrastructura rutieră, echipamentele portuare și aero -portuare din țara de des tinație);
-imagine :
-alegerea mijlocului de transport trebuie să asigure o bună imagine a firmei și a mărfurilor
trans portate.
4.3.5 Asigurarea măr furilor în trafic internațional
ASIGURAREA se bazează pe o relație contractuală între posesorul bunului în
calitate de asigurat și o companie de asigurări în calitate de asigurător, prin care
asiguratul transferă anumite riscuri asigurătorului, plătindu -iacestuia o sumă de
bani denumită primă de asigurare, urmând ca în cazul producerii daunelor, asigu –
rătorul să îl despăgubească pe asigurat conform condi țiilor stabilite în contract .

Afaceri economice interna ționale
92Scopul economic al asigurării este de a -l repune pe asigurat în situați a patrimonială
în care se afla înainte de producerea riscului.
Condițiile de asigurare
Pe piețele de asigurare maritimă se practică diverse modalități de acoperire a
riscurilor în funcție de cererea de asigurări și de structura mărfurilor care fac obiec tul
comerțului internațional.
Condițiile de asigurare cele mai răspândite și care au devenit tradiționale în practica
asigurărilor mari time pe plan mondial sunt:
FPA sau "Fără răspundere pentru avaria particu lară" (Free from Particular
Average): acoperă numai daunele rezultate din pierderea totală a întregii încărcături
sau a unei părți a acesteia, precum și daunele de avarie particulară dacă acestea sunt
determinate de riscurile obișnuite ale mărfii;
W.A. sau "Cu răspundere pentru avaria particulară" ( With Particular Average):
acoperă daunele rezultate din avaria totală sau parțială a întregii încărcături sau a unei
părți a acesteia, pricinuite de anumite riscuri specificate în mod expres în polița de
asigurare (incendii, trăsnet, furtună, vârtej, explo zie, eșuare, răs turnare, naufragiu,
coliziune, etc.);
A.R. sau"Toate riscurile" (All Risks): acoperă, indi ferent de amploarea lor, daunele
rezultate din avaria totală sau particulară a întregii încărcături sau a unei părți a
acesteia, care au avut loc d in orice cauză cu excepția riscurilor speciale enumerate
expres în polița de asigurare.
În forma enunțată mai sus, condițiile s -au prac ticat până în 1982, când Institutul
Asigurătorilor din Lon dra a elaborat noi condiții de asigurare care să corespundă cât mai
bine intereselor asiguraților, adoptate și puse în practică și de alte țări printre care și
România. În prezent, mărfurile care fac obiectul transportului pe mare pot fi asigurate în
una din următoarele condiții prin cipale: A, B sau C, care se deo sebesc de condițiile de
asigurare folosite în trecut nu numai prin denumirea lor diferită, ci mai ales în delimitarea
mai clară și mai precisă a sferelor lor de acoperire.
Condiția de asigurare "A" este cea mai cu prinzătoare; în baza ei sunt acoperite
toate riscurile de pierdere și avarie a bunului asigurat, cu excepția unor ris curi prezentate
separat. Aceste excluderi sunt comune tuturor celor trei condiții și sunt formate din trei
grupe de riscuri excluse:
a) pierderea, avaria și cheltuiala rezultând d in sau pro vocate de:
-comportarea necorespunzătoare voită a asiguratu lui;
-scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau volum, ori uzura normală a
bunului asigurat;
-ambalarea și pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a bunului asigurat ;
-viciul propriu sau natura voiajului sau a călătoriei;
-întârzierea directă, chiar dacă se datorează unui risc asigurat (cu unele excepții
prevăzute de condițiile comune);
-pierderea voiajului sau a călătoriei;
-insolvabilitatea sau neîndeplinirea o bligațiilor financiare către proprietari,
administratori, navlositori sau operatorii navei;
-utilizarea oricărei arme de război care folosește fisiunea și/sau fuziunea atomică,
nucleară sau altă re acție asemănătoare, altă forță sau alt obiect radioactiv;
-contaminarea radioactivă;

Afaceri economice interna ționale
93-stare de nenavigabilitate a navei, faptul că nava sau containerul sunt inadecvate
pentru transportul în bune condiții al bunului asigurat, dacă asiguratul sau prepușii au
cunoștință de starea de nenavigabilitate sau de inadec vare în momentul încărcării
bunului asigurat.
Pentru aceste categorii de riscuri excluse nu există acoperire printr -o asigurare
suplimentară.
b) Riscuri de război (conflicte militare).
c) Riscuri de greve (conflicte sociale).
Aceste ultime două categorii de riscuri excluse din condițiile de bază pot fi acoperite
prin asigurare su plimentară.
Condiția de asigurare "B" : în baza acesteia sunt acoperite, cu excepția
excluderilor a), b), c) de mai sus, pierderea și avaria la bunul asigurat cauzate de: in –
cendi u sau explozie; eșuarea, scufundarea sau răs turnarea navei sau ambarcațiunii;
răsturnarea sau de raierea mijlocului de transport terestru; coliziunea sau contactul navei,
ambarcațiunii sau mijlocul de transport, container sau loc de depozitare; descărcare a
mărfurilor într -un port de refugiu; cutremur de pământ, erupție vul canică sau trăsnet;
sacrificiul în avaria comună; aruncarea mărfii sau luarea ei de valuri peste bord; intrarea
apei de mare, lac sau râu în navă, ambarcațiune, mijloc de transport, co ntainer sau loc
de depozitare; dauna to tală a unui colet pierdut peste bord sau căzut în timpul încărcării
sau descărcării pe/și de pe navă, ambarcațiune sau mijloc de transport.
Condiția de asigurare "C" are o sferă de cu prindere mai redusă de cât cond iția
"B" și acoperă (cu condiția excluderilor de mai sus) pierderea și avaria la bunul asigurat
de: incendiu sau explozie; eșuarea, scufundarea sau răsturnarea navei sau ambarcațiunii;
răsturnarea sau deraierea mijlocului de transport terestru; coliziunea sau contactul navei,
ambarcațiunii sau mijlo cului de transport cu un obiect exterior, altul decât apa;
descărcarea mărfurilor într -un port de refugiu; sacrificiul în avaria comună; aruncarea
peste bord.
Asociate cu condițiile de asigurare "B" și "C" sau s eparat, se pot practica și
următoarele condiții:
-condiția "riscuri de furt, jaf și nelivrare" : în baza ei sunt acoperite cu excepția
excluderilor a), b), c) de mai sus, pierderea și avaria la bunul asigurat cauzate de furt,
jaf și nelivrare a unui colet în treg;
-condiția "riscuri de depozitare": acoperă (cu excepția excluderilor de mai sus)
pierderea și avaria la bunul asigurat cauzate de: incendiu, trăsnet, explozie, chiar dacă
trăsnetul și explozia nu au fost urmate de incen diu; ploaie torențială, inclusi v efectele
indirecte ale ac esteia; grindină, inundație, furtună, uragan, cutremur de pământ;
prăbușire sau alunecare de teren; greu tatea stratului de zăpadă sau de gheață;
avalanșe de zăpadă și căderea pe clădiri sau alte construcții a unor corpuri; furt prin
efracție.
Existența mai multor categorii de condiții de asigurare a mărfurilor răspunde mai
bine necesităților practice ale comerțului internațional deoarece nu toate mărfurile
necesită o acoperire împotriva tuturor riscurilor. Important este ca marf a să fie asigurată
împotriva acelor riscuri care reprezintă pericole reale pentru aceasta în expediția
respectivă.

Afaceri economice interna ționale
94Formalitățile de asigurare
În vederea încheierii contractului de asigurare a mărfurilor firma de comerț exterior
remite expeditorului cererea de asigurare ; aceasta cuprinde: numele celui care dispune
emiterea poliței de asigurare; numărul contractului, acreditivului, facturii externe; condiția
de livrare; ruta de transport asigurată; modalitățile și mijloacele de transport, pavilionul și
numele navei; numărul de cono sament; date referitoare la marfă; valoarea navlului; con –
diția de asigurare; valoarea asigurată. Pe baza acestui document, expeditorul încheie cu
casa de asigurări con tractul (polița) de asigurare și îl avizează pe exportator printr -un aviz
de asigurare.
POLIȚA DEASIGURARE este documentul care atestă acordul de voință dintre
asigurat (care se obli gă să plătească o anumită sumă de bani -prima de asigurare)
și asigurător care, în schimbul primei, se obligă să -l despăgubească pe asigurat
pentru daunele pe care le -ar suferi datorită producerii riscurilor asigurate .
Polița de asigurare poate fi nominativă saula ordin , în acest din urmă caz fiind
transmisibilă către terți prin andosare.
Polițele de asigurare pot fi: maritime sau fluviale, teres tre sau aeriene, casco
(pentru mijlocul de transport), cargo (pentru marfă) și de navlu (pentru prețul transpor tului
maritim).
Polița de asigurare a mărfurilor ( polița cargo ) este de mai multe feluri:
polița de abonament (cea mai frecvent utilizată) prin care se asigură mărfurile
transportate într -un anumit interval de timp;
polița pe călătorie prin care se asigură un transport determinat de marfă;
polița flotantă prin care se stabilește un plafon valoric în limita căruia se pot face mai
multe transporturi de marfă până la epuizarea sumei prevăzute în poliță;
polița de evaluare când evaluarea mărfurilor tran sportate se face ulterior, după
avariere, pe baza fac turilor.
Asigurarea cargo se încheie pentru o valoare de bază reprezentând valoa rea
mărfurilor aflate în trafic internațional, inclusiv cheltuielile aferente transportului acestora.
Totodată, ținând cont de faptul că valoarea prejudiciului comercial suferit de asigurat în
cazul producerii riscului, se admite că valoarea asigurată poat e fi majorată cu până 20%
față de valoarea de bază. Prima de asigurare se va calcula în mod corespunzător.
Exemplu: Să presupunem că valoarea mărfii în condiția CFR este de 5.000 USD, iar
prima de asigurare este de 0,2%. Dacă avem în vedere un procent de 10% pentru
prejudiciul comercial, va loarea mărfii inclusiv asigurarea (valoarea CIP) va fi:
CIP = 5.000 + 0,2% x 1,1 x CIP
CIP = 5.000 : (1 -1,1 x 0,002 ) = 5.011,02 USD
Prima de asigurare va fi de 11,02 dolari, iar în caz de avarie și pierdere totală a mărfii,
asiguratul va primi:
5.011,02 x 1,1 = 5.512,12 dolari.

Afaceri economice interna ționale
95Perioada de asigurare se întinde din momentul preluării mărfii de către primul
cărăuș și până la preluarea acesteia de către destinatar, sau în lipsa preluării se con –
sideră :
-15 zile după sosirea la destinație, în cazul transporturilor terestre și aeriene;
-60 de zile după descărcarea mărfii, pentru transporturile maritime.
4.3.6 Vămuirea mărfurilor
Ca regulă generală, de vămuire trebuie să se ocupe partenerul care domiciliază în
țara unde se efec tuează operațiunea: exportatorul îndeplinește formalită țile de vămuire la
export, iar importatorul pe cele de im port.
Totuși, în cadrul anumitor condiții de livrare cumpărătorul se va ocupa de
îndeplinirea formalităților vamale de e xport, după cum în cazul altor condiții de livrare
vânzătorul va trebui să îndeplinească formalitățile vamale în țara importatorului.
4.3.6.1 Procedura vamală
PROCEDURA VAMALĂ reprezintă ansamblul formalităților necesare pentru
vămuire mărfurilor .
Aceas ta cuprinde:
-pregătirea mărfii pentru vămuire, respectiv prezentarea acesteia la serviciul vamal
competent, astfel încât marfa să poată fi supusă verificării;
-întocmirea unei declarații detaliate privind marfa aflată în vamă (declarația vamală);
-stabilirea regimului vamal la care este supusă marfa, în baza căruia se stabilesc taxele
ce urmează a fi plătite și controalele ce vor fi efectuate;
-efectuarea controlului (dacă este cazul) și plata efectivă a taxelor, astfel încât marfa să
fie declarată liberă de v amă.
DECLARAȚIA VAMALĂ este documentul scris, întocmit de deținătorul mărfii sau
un reprezentant al aces tuia, prin care se prezintă elementele necesare vămuirii
mărfii la export sau import .
În general se utilizează formalități diferite pen tru export, imp ort sau tranzit. În țările
Uniunii Europene, începând de la 1 ianuarie 1988 s -a introdus documentul administrativ
unic (DAU) care cuprinde în același formular declarația pentru export, tranzit și respectiv
import.
Principalele elemente ale unei declarații vamale după modelul DAU sunt
următoarele:
-indicarea tipului de operațiune (în cazul DAU este vorba de un cod care arată dacă
este vorba de schimburi intra comunitare, schimburi cu terți sau schimburi cu AELS);
-precizarea încadrării tarifare (în cazul DAU s e indică printr -un cod poziția din
nomenclatorul de produse căreia îi corespunde marfa ce face obiectul vămuirii);
-originea mărfii (în cazul DAU se are în vedere nu pro veniența acesteia, ci locul
unde marfa a suferit ultima transformare importantă);
-valoa rea în vamă ce servește ca bază de calcul pentru calcularea taxelor vamale
(în UE este vorba de valoarea franco frontieră UE, și anume valoarea de tranzacție așa
cum aceasta rezultă din facturi).

Afaceri economice interna ționale
96REGIMUL VAMAL reprezintă statutul juridic pe care -l va primi marfa în procesul
vămuirii; acesta in dică pe de -o parte, dacă și unde se vor plăti taxe vamale, iar pe de altă
parte, dacă și în ce condiții marfa va fi supusă controlului vamal.
Regimurile vamale sunt de două tipuri: comune (sau definitive) și suspensiv e.
Regimul vamal comun se aplică automat în conformitate cu legea vamală și privește
majoritatea mărfurilor de export -import. Regimurile vamale suspensive au ca efect
suspendarea plății anumitor taxe vamale sau a aplicării unor măsuri de control; ele trebu ie
să fie solicitate în mod expres. În practica vamală a UE principalele regimuri suspensive
sunt legate de operațiunile de tranzit, de importul pentru producția de export (regimul de
drawback ), de importul temporar, de depunerea mărfii în antrepozitele v ămii, etc.
4.3.6.2 Formalitățile vamale în România
Mărfurile de export/import trebuie să facă în România obiectul unei declarații
vamale, indiferent dacă acestea sunt sau nu supuse conform reglementărilor în vigoare
impunerii vamale. DECLARAȚIA VAMALĂ este un document prin care declarantul:
-solicită un regim vamal pentru marfa prezentată (export, import, reexport, etc.);
-se angajează să -și îndeplinească obligațiile ce -i revin potrivit regimului vamal (ex.
să plătească taxele vamale aferente mărfii);
-furnizează informațiile necesare pentru stabilirea obli gațiilor fiscale, asigurarea
urmăririi curente a operațiunilor de comerț exterior, precum și pentru scopuri statistice.
Declarația vamală se întocmește pe formulare tip și cuprinde o descriere detaliată a
operațiunii (par teneri, marfă, valoare factură, condiția de livrare, ter menul de livrare,
condiții de plată, etc.); întocmirea și depunerea ei se poate face de către agentul
economic (exportator sau importator) sau de o persoană juridică specializată –
comisionarul în vamă. Rolul acestuia din urmă este de a îndeplini, în numele și în contul
exportatorilor respectiv importatorilor declararea în detaliu a mărfurilor prin depunerea la
autoritățile vamale a de clarației vamale scrise, prezentarea mărfurilor declarate la
controlul vamal și achitarea la vamă a drepturilor cuve nite bugetului de stat.
Pe lângă declarația vamală, cel care solicită vămuirea trebuie să depună la
organele vamale și o serie de alte documente: factura, licența de export sau import (dacă
este cazul), documente de transport, o serie de certificate (de origine, de preferință
vamală, etc.), o serie de documente ale agentului economic (certificat de înmatriculare,
cod fiscal, etc.).
În cazul unei operațiuni de import, la Declarația vamal ă se adaugă Declarația
privind valoarea în vamă. Acest document cuprinde printre altele: elementele de
identificare a celor doi parteneri (numărul și data facturii externe, a documentului de
transport și a celui de asigu rare), existența unor legături juri dice între cei doi parte neri,
prețul net al mărfii, cheltuielile de transport, asigu rare și manipulare a mărfii pe parcurs
extern, condiția de livrare, valuta contractuală și cursul său, punctul vamal și metoda de
evaluare vamală folosită.
Valoarea în v amă -determinată în țara noastră prin aplicarea articolului III al GATT
-are la bază prețul de import al mărfii format din prețul extern în valută con form facturii
externe la care se adaugă:
-cheltuielile de transport pe parcurs extern pentru mărfu rileimportate;
-cheltuielile de încărcare, descărcare și de manipulare conexe transportului
mărfurilor importate, achitate pe parcurs extern;
-costul asigurării, precum și alte cheltuieli pe parcursul extern.

Afaceri economice interna ționale
97În acest fel, prețul extern devine un preț franco fro ntieră română (sau CIF); acest
preț este transformat în lei la cursul de schimb calculat și comunicat de Banca Națională
în acest sens.
În condițiile unei taxe ad valorem, la prețul în lei astfel obținut se adaugă:
contravaloarea taxei vamale și contravalo area comisionului vamal. Totodată se vor cal –
cula, după caz, accizele și comisionul, obținându -se suma totală datorată de agentul
economic bugetului de stat.
Exemplu: calculul drepturilor și taxelor către bugetul de stat la import.
Presupunem o marfă de import cu un preț facturat de 10.000 USD; cheltuielile cu
transportul, asigurarea și alte cheltuieli pe parcursul extern reprezintă 2.000 USD, iar
cursul de schimb este 1 USD = 2,5000 RON.
CAZUL 1 –Aplicarea Regimului Tarifar de Bază
Valoarea în vamă va fi:
VV = ( PE + T + A ) x CS ,
unde:
VV = VALOAREA ÎN VAM Ă, RESPECTIV PREȚUL FRANCO FRONTIERĂ
ROMÂNĂ, EXPRIMATĂ ÎN LEI (ROL)
PE = PREȚUL MĂRFII Î N VALUTĂ (USD), COND IȚIA FOB
T = prețul transportului pe parcurs extern
A = prețul asigurării, în valută (USD)
CS = cursul de schimb al leului (ROL).
În cazul nostru:
VV = ( 10.000 + 2.000 ) x 2,5000 = 30.000 RON
La o taxă vamală (tv) ad valorem de 10%, importatorul va trebui să plătească 3.000
RON taxe vamale:
30.000 RON x 10% = 3.000 RON
În plus, c omisionul vamal fiind de 0,5%, el va datora auto rităților vamale 150 RON:
30.000 RON x 0,5% = 150 RON
În cazul în care marfa este supusă unor taxe accize de 20%, valoarea accizelor va fi:
(30.000 + 3.000 + 150) x 20% = 6.630 RON
În sfârșit, dac ă se percepe o taxă asupra valorii adăugate de 19%, va mai trebui
plătită la bugetul de stat suma de:
(30.000 + 3.000 + 150 + 6.630) x 19% = 7.558,2 RON
După cum se observă, față de un preț de import franco frontieră de 30.000 RON,
taxele vamale, acciz ele și TVA încarcă pretul marfii cu încă:

Afaceri economice interna ționale
983.000 + 150 + 6.630 + 7.558,2 = 17.338,2 RON,
adică aproape 58% din prețul de import franco frontieră.
CAZUL 2 –aplicarea Regimului Tarifar Preferențial
Valoarea în vamă va fi:
VV = ( PE + T + A ) x CS
În cazul nostru:
VV = ( 10.000 + 2.000 ) x 2,5000 = 30.000 RON
Taxa vamală de import determinată pe baza Tarifului Vamal de Import al României,
coloana taxe vamale preferențiale Uniunea Europeană este exceptat, adică tv = 0 RON.
De asemenea, comisionul v amal de 0,5% nu se datorează, adică cv = 0 RON.
Acciza de 20% rămâne, dar de această dată, datorită regimului preferențial, baza de
calcul este valoarea în vamă:
30.000 RON x 20% = 6.000 RON
La fel, și baza de calcul pentru TVA este redusă:
(30.000 + 6.000) x 19% = 6.840 RON
Observăm deci, că în cazul tarifelor preferențiale (de ex. în comerțul cu țările
membre UE), prețul de import franco frontieră este majorat într -o măsură mai mică:
6.000 + 6.840 = 12.840 RON,
aproximativ 43% din prețul de im port franco frontieră.
După depunerea declarației vamale și a celor lalte documente, serviciul vamal
procedează la validarea declarației vamale. În acest sens, au loc următoarele activități:
controlul documentelor, confruntarea datelor din declarație cu cele din documentele
anexate, controlul fizic al mărfurilor (se verifică natura mărfurilor, cantitatea prezentată
față de cea declarată, etc.), verificarea calcu lelor drepturilor și impozitelor.
După control și verificări are loc achitarea drepturilor și taxelor vamale, iar serviciul
vamal aplică semnătura și ștampila pe declarația vamală, act ce con firmă validarea
acesteia. Din acel moment, titularul poate să dispună de mărfurile ce au făcut obiectul
declarației vamale (mărfurile sunt libere de vamă ).

Afaceri economice interna ționale
99CCaappiittoolluull55
OOppeerraațțiiuunniilleeccoommeerrcciiaalleeccoommbbiinnaattee
5.1. Factorii și condițiile care au determinat apariția și dezvoltarea
operațiunilor în contrapartidă
OPERATIUNILE COMERCIA LE COMBINATE1sunt afaceri internaționale care îmbină
elemente a le operațiunilor de export, import, prestări de servicii etc., într -un
mecanism tranzacțional unic, conceput și pus în aplicare, de regulă, de
compartimente de comerț exterior sau firme specializate în acest domeniu.
Relațiile în contrapartidă2presupun eliminarea sau reducerea folosirii
instrumentelor de plată tradiționale și în locuirea lor cu schimburile reciproce de mărfuri și
servicii, însoțite, în multe situații de diferite aranjamente financiare.
Noțiunea de CONTRAPARTIDA este utilizată în literat ura de specialitate în două
accepțiuni. În sens larg, ea se referă la toate formele de coordonare bi sau multilaterală a
schimburilor dintre parteneri, inclusiv cele din cadrul acți unilor de cooperare industrială. În
sens restrâns , operați unile în contra partidă constau în legarea importurilor de anumite
exporturi, în scopul asigurării unor schimburi comerciale echilibrate între parteneri. Dar,
deși formele pe care le ia contrapartida sunt foarte diverse, ele au un element comun :
compensarea directă, inte grală sau parțială, a unui import realizat de un partener, printr –
un export făcut de acesta către celălalt partener.
Operațiunile în contrapartidă se întemeiază, în esență, pe cea mai veche formă a
comerțului, și anume, “trocul”, schimbul de marfă contra marfă, care a precedat apariția
banilor. Însă, în mod evident, mecanis mul contrapartidei de astăzi nu se poate reduce la
trocul simplu, din vremuri preistorice.
Comerțul în contrapartidă s -a dezvoltat și a cunoscut o extindere însemnată mai
ales:
-în per ioadele de instabilitate monetară ,
-în zonele unde lichiditățile sunt insuficiente ,
-în țările cu monede mai slabe ,neconvertibile .
-între partenerii care au încercat să găsească soluții în afaceri pentru reducerea
efortului șia riscului valutar .
Dezvo ltarea acestui gen de operațiuni are la bază mai mulți factori :
1după Popa, Ioan, Tranzacții economice internaționale , Editura Economică, București, 1997, pag. 281 și
următoarele.
2după Ciobanu, Gheorghe, Curs de Tranzacții Economice Internaționale , Universitatea “Babeș -Bolyai”, Cluj –
Napoca, 1996, pag. 76 -77.

Afaceri economice interna ționale
100-“imaginația comercială”, preocuparea firmelor de comerț exterior de a oferi noi
modalități de promovare a tranzacțiilor internaționale și de sporire a profitului;
-diferențe de nivel și perform anță între țările partici pante;
-amplasarea geografică în raport cu partenerii comerciali;
-deosebiri și imperfecțiuni în mecanismele de piață dintre diferite țări;
-regimul juridic general și comercial în diferite țări;
-politica valutară și comercială a di feritelor state .
Factorii și condițiile care determină interesul firmelor private și publice, precum și
al statelor, pentru operațiunile în contrapartidă sunt, în principal:
-instabilitatea monetară concretizată în flotarea ge neralizată a cursurilor v alutare;
-criza lichidităților (inclusiv cronicizarea crizei dato riei externe a unor țări) care
afectează un număr tot mai mare de state, de pe toate continentele;
-situația de inferioritate în care se găsesc numeroase țări în raporturile lor
economice internaționale ca urmare a lipsei convertibilității monedei lor naționale;
-contrapartida oferă perspectiva cooperării în pro ducție, știință și tehnică etc.,
ceea ce duce la importante avantaje rezultate de pe urma unor eforturi investiționale
mai redus e, precum și posibilitatea realizării unor obiec tive de anvergură , care necesită
eforturi financiare, mate riale și umane foarte mari, imposibil de acoperit de o sin gură
întreprindere sau economie națională;
-se creează perspectiva menținerii dezvoltări irelațiilor reciproce , în domeniul
comercializării unor mărfuri și servicii, prin contrapartidă la nivel global (clearing);
-contrapartida oferă posibilitatea diversificării fondu lui de mărfuri și servicii
destinate piețelor, într -un cadru re gional, c u efecte benefice asupra consumatorilor,
procedeul fiind și un mijloc de testare a competitivității internaționale a unor produse;
-contrapartida este o formă de comerț puțin costisi toare , pentru că presupune o
activitate mai redusă de mar keting, precum și un aparat de comerț mai puțin numeros
decât alte forme de comercializare.
Contrapartida are și unele limite sau inconveniente care explică prudența
manifestată de unele firme față de acest gen de operațiuni. Dintre acestea, amintim:
-interesul partene rilor pentru mărfurile de care dis pune fiecare este uneori inegal ,
echilibrul menținându -se cu dificultate, sau deteriorându -se cu ușurință;
-compensarea valorică a unor schimburi de mărfuri este uneori greoaie , iar cu
timpul se pot crea dezechilibre car e pot frâna aceste operațiuni;
-unele firme, mai ales din țări dezvoltate, au tendința de a exporta mărfuri depășite
din punct de vedere tehnic, solicitând în schimb materii prime care, devin din ce în ce mai
rare la scară mondială.
Dacă avem în vedere orientarea geografică a relațiilor în contrapartidă, pot fi
evidențiate următoarele direcții de desfășurare a acestora:
-pe relația Nord -Sud, contrapartida mijlocește trans ferul de tehnologie în schimbul
unor produse cu un grad mai scăzut de prelucrare, stimulând procesele de transfor mare
din țările mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic ale lumii;
-pe relația Est -Vest, contrapartida contribuie la re alizarea programelor de trecere la
economia de piață, atât prin transferuri de tehnologie, cât și prin contribuția parte nerilor în
materie de management și marketing;
-pe relația Vest -Vest, contrapartida este practicată îndeosebi în cadrul unor
programe de cooperare industrială, în special în domeniul tehnicii și a tehnologiilor de vârf.

Afaceri economice interna ționale
1015.2.Tipologia tranzacțiilor în contrapartidă
Operațiunile în contrapartidă, sau combinate, nu tre buie interpretate ca fiind
mijloace de substituire, de subminare sau de limitare a schim burilor comerciale
tradiționale. Punerea în valoare a avantajelor lo r este legată de măsura în care se asigură
dezvoltarea susținută a schimburilor economice dintre țări, situarea lor pe baze echilibrate,
reciproc avantajoase. Este relevant în acest sens faptul că, pe fondul creșterii susținute a
comerțului mondial, tranza cțiile în contrapartidă s -au dezvoltat mai rapid decât vânzările
clasice, ajungând să dețină aproximativ 25 din schimburile mondiale cu mărfuri.
Analiza locului pe care îl ocupă operațiunile în contra partidă în cadrul comerțului
mondial contemporan treb uie să ia în considerare și gama bogată a mecanismelor și
tehnicilor pe baza cărora acestea se realizează: compensa țiile, operațiunile paralele,
clearingul.
Tranzacțiile în contrapartidă se clasifică în funcție de mai multe criterii . Astfel,
A) după gradul de compensare prin marfă și/sau servicii , se disting:
1)operațiuni paralele , care se realizează, în schim burile reciproce, parțial cu
mărfuri și/sau servicii, o parte din afacere incluzând și moneda, ca termen de
schimb;
2)compensațiile , care elimină total moneda din afacerea comercială.
B) după numărul de parteneri de afaceri:
1) operațiuni în contrapartidă bilaterale ,
2) operațiuni în contrapartidă multilaterale .
C) în funcție de nivelul la care se realizează:
1) operațiuni în con trapartidă la nivel de între prindere ,
2) operațiuni la nivel de grupuri de întreprinderi șiramuri ,
3) la nivel de state (clearing).
5.2.1. OPERATIUNILE PARALEL E
OPERATIUNILE PARALELE (engl. parallel trading )au ca obiect schimbul de mărfuri
șiservicii, constând, în esență, în condiționarea unui import de mărfuri de un ex port
concomitent, sau a unui export de un import, fapt pen tru care mai poartă denumirea
de operațiuni conexate ,conjugate ,de reciprocitate ,sautranzacții comerciale legate .
Acest tip de operațiuni se deosebesc de compensațiile propriu -zise prin următoarele
trăsături :
-valoarea celor două partizi de mărfuri, în cazul ope rațiunilor paralele, nu trebuie
să fie egală (și, în cele mai multe situații, nici nu este egală), ca în cazul com pensațiilor,
ceea ce înseamnă că numai o parte din valoarea importului este acoperită prin plata în
devize libere;
-valorile celor două partizi de mărfuri sunt decontate în valută , printr -o modalitate
de plată mai des utilizată (de exemplu, acreditiv documentar etc.);
-numărul partenerilor din cele două țări care par ticipă la operațiune nu este egal ,
el fiind diferit în funcție de firmele angrenate în realizarea operațiunii respective.
Între fluxurile de mărfuri exportate există o cond iționare reciprocă începând din
momentul încheierii tranzacției. De obicei, autorizația de import nu se acordă decât în
situația în care, în schimbul mărfurilor importate, se exportă alte mărfuri în țara parteneră.
În cazul în care între cele două țări exi stă acorduri comerciale și de plăți, operațiunile

Afaceri economice interna ționale
102paralele se desfășoară prin continuarea livrărilor, la nivelul anu mitor contingente , sau prin
livrări de mărfuri care nu au fost cuprinse deloc în listele de contingente ale acordurilor
comerciale. Mai al es faptul că la operațiunile paralele par ticipă un număr diferit de firme
din cele două țări face ca desfășurarea acestora să fie mai complicată decât cea a
compensațiilor.
După natura tranzacției , se disting mai multe tipuri de operațiuni paralele:
a)achiziționările (cumpărările) legate,
b) operațiunile iunctimate sau adresate,
c) plata în produse rezultate (“buy -back”).
a)Achiziționările (cumpărările) legate
Aceste operațiuni se bazează pe obligația exporta torului de a cumpăra o serie de
produs e naționale oferite de către partenerul din țara de import . În cadrul acestui gen de
operațiuni se realizează o serie de legături de intercondi ționare între parteneri în ceea ce
privește fluxurile de import și export care urmăresc facilitarea realizării o bligațiilor de plată
în valută de către partenerul importator. În cazul în care achiziționările legate sunt impuse
de către țara impor tatoare, scopul urmărit este de a dirija la export unele măr furi mai puțin
competitive sau depășirea unor obstacole de p olitică comercială ce afectează
competitivitatea exporturilor. De obicei, autoritățile comerciale din anumite țări nu acordă
licențe de import decât în situația în care, pentru mărfurile importate, se exportă alte
mărfuri în țara parte neră.
În multe sit uații, achiziționările legate reprezintă mo dalități de promovare a
importului de tehnologie pe relația Est -Vest sau Nord -Sud, permițând țărilor beneficiare
să-și asigure, prin exporturi în țara parteneră, o anumită parte din fondurile valutare
necesare pl ății importurilor.
Într-un contract de cumpărare legată, firma exporta toare poate fi pusă chiar în
situația de a -și asuma obligația cumpărării de produse aparținând țării importatoare care
pot să nu aibă nici o legătură cu obiectul de activitate propriu .
Principalele caracteristici ale unei operațiuni de achiziționare legată sunt:
-se încheie două contracte care operează independent unul față de celălalt și care
sunt subsumate unui acord -cadru între cele două părți;
-fiecare dintre cele două parti zi de marfă sunt factu rate în valută și plătite separat;
-valoarea bunurilor oferite spre cumpărare este, de regulă, de 30 -100din
valoarea contractului inițial de ex port;
-obligația de cumpărare este exigibilă pe o perioadă cuprinsă între 1 și 5 ani;
-în contract poate fi inserată o clauză privind transferul obligației către un terț.
Neîndeplinirea obligației de cumpărare legată este sancționată, de regulă de
contract, prin plata unor penalități reprezentând între 5 -25din valoarea cumpărări i
legate.
Mecanismul de desfășurare a acestei operațiuni este următorul:

Afaceri economice interna ționale
103
Firm a (1) din
țara A
Firm a (2) din
țara B(a)
(b)
(c)
(d)
(e)
Figura 5.1.Mecanismul achiziționărilor legate
SURSA :POPA , Ioan, “Tranzacții comerciale internaționale”, Ed. Economică, București,
1997, pag. 291.
-( a ) acord -cadru încheiat, în prealabil, între țările A și B;
-( b ) export de utilaje complexe, în baza primului contract de export;
-( c ) plata în valută, la momentul t 1, în baza primului contract;
-( d ) import desfășurat pe baza celui de -al doilea contract, “legat” de primul;
-( e) plata în valută, la momentul t 2, a valorii mărfu rilor importate prin cel de -al
doilea contract.
Pentru agenții economici din țara B, operațiunea de achiziționare legată a dat
posibilitatea ca, prin efectuarea unui export de mărfuri în țara A, în baz a celui de -al doilea
contract, să -și recupereze o parte din resursele valutare alocate plății utilajelor complexe
achiziționate prin primul contract și a facilitat plata obligațiilor lor în valută, în vii tor.
b) Operațiunile iunctimate sau adresate (comp ensații inverse, reverse
concurențiale)
Aceste operațiuni constau în faptul că o firmă care ur mează să exporte un anumit
bun, de regulă, de valoare mare, cumpără în prealabil de la clientul său o anumită marfă
industrială, îndeplinindu -și “ex ante” ob ligația în con trapartidă . Scopul principal al acestor
cumpărări în avans este de a crea capacitatea de plată a partenerului importa tor. Astfel,
de exemplu, în cazul exporturilor de echipamente pe bază de credit furnizor, cu plata
numai în avans la livrar e, exportatorul poate face un import prealabil de la partenerul său,
asigurându -i, astfel, resursele valutare ne cesare pentru plata avansului. Mecanismul
operațiunii iunc timate este următorul:

Afaceri economice interna ționale
104Firma (1)
dințara AFirma (2)
dințara B(a)
(d)
(e)
(b)
(c)
Figura 5.2.Mecanismul operațiunilor iunctimate
SURSA: POPA , Ioan, “Tranzacții comerciale internaționale”, Ed. Economică, București,
1997, pag. 291.
-(a) acord -cadru pentru desfășurarea de operațiuni în contrapartidă, încheiat
între țările A și B;
-(b) import de mărfuri diverse efectuat de către țara A din B;
-(c)-plata în valută pentru mărfurile importate de țara A;
-(d)-exportul instalației complexe în țara B;
-(e)-plata în valută a instalației complexe de către țara B.
De obicei, aceste operațiuni au loc și între țările care au încheiat acorduri de
clearing, în scopul depășirii unor blocaje ale mecanismului acestora, care pot fi
determinate de dezechilibre mai mari decât “creditul tehnic”. Pentru ca exportatorii din țara
creditoare să -și poată continua livrările, ei pot să încheie astfel de operațiuni “a dresate”,
prin care exportul lor este adresat în mod expres realizării unui import de mărfuri.
În acest caz, de regulă, operațiunile iunctimate sunt monitorizate prin deschiderea
unor conturi de evidență , în care se înregistrează separat fluxurile comercia le dintre cei
doi parteneri. Exportatorul care realizează cumpărări în avans va acumula “credite de
contrapartidă”, pe baza cărora va putea efectua exportul în țara parteneră. Dis ponibilitățile
create în acest fel și nefolosite de către firma exportatoare pot, de regulă, să fie
transferate unui terț (prin cumpărarea “creanței de contrapartidă”).
Operațiunile de contrapartidă iunctimate au fost și sunt folosite și din inițiativa unor
firme din țări dezvoltate din punct de vedere economic, care urmăresc, pe această cale,
să-și asigure surse stabile de aprovizionare cu materii prime, subansamble și chiar
produse prelucrate. Ele intro duc în contractul încheiat o clauză prin care li se acordă
dreptul de a exporta mărfuri într -o cotă mai mare decât cea stabilită inițial.
Una dintre condițiile care pot să apară în practică este de a se garanta utilizarea fondurilor
rezultate din cum părările în avans pentru plata importurilor din țara exporta toare. În acest
sens, se utilizează așa numitele “conturi de garanție” ( engl. escrow accounts ), deschise,
de regulă, la o bancă din țara exportatorului și în care se acumulează sumele rezultate din
achizițiile în avans făcute de exporta tor. Fondurile din cont sunt destinate strict pentru
plata livrărilor făcute de exportator în țara parteneră.
c)Plata în produse rezultate (‘buy -back”)

Afaceri economice interna ționale
105Aceasta este o formulă perfecționată a operațiunilor legate, fiind considerată de
către specialiști ca una din for mele de cooperare economică internațională. Acest tip de
tranzacție comercială constă in faptul că exportatorul de bunuri de echipament, instalații,
utilaje complexe, în contul valorii exportului său, importă de la beneficiarul livrării ini țiale
produse realizate cu mașinile și instalațiile respective .Acest gen de operațiuni prezi ntă
importante avantaje pentru ambii parteneri. Pentru exportatorul de mașini și uti laje,
poate să ducă la lărgirea pieței externe pentru unele echipamente ajunse în stadiul de
maturitate, asigurarea aprovizionării cu factori primari de producție pe o pe rioadă
îndelungată, valorificarea cunoștințelor tehnice, a know -how-ului. Pentru importatorul
inițial , asigură depășirea di ficultăților generate de plata în valută a importului, accesul la
tehnologie avansată, verificată din punct de vedere pro ductiv și comercial, oferă
posibilitatea promovării exportului de produse manufacturate etc.
Mecanismul operațiunii de buy -back se desfășoară după următoarele etape de bază:
Firma (1)
dințara AFirma (2)
dințara B(a)
(b)
(c)
Figura 5.3.Mecanismul operațiunii de buy -back
SURSA: POPA , Ioan, “Tranzacții comercial e internaționale”, Ed. Economică, București,
1997, pag. 292.
-(a) acord -cadru pentru desfășurarea de opera țiuni în contrapartidă;
-(b) export de mașini, instalații sau echipament tehnologic, din țara A în B;
-(c) livrări de produse rezultate din folosirea mașinilor, instalațiilor sau echipamentului
importat din A, ca plată a importului inițial (livrările de pro duse rezultate se pot eșalona
în timp, pe o anu mită perioadă, sub formă de tranșe succesive).
Acordul cadru are rolul de a pune în legătură cele două contracte de bază ale
operațiunii: contractul de livrare a unor bunuri de echipament și contractul de cumpărare a
unor produse rezultate, din țara importatoare, prin valorifi carea productivă a bunurilor de
echipament importate. Livrările de produse pot acoperi integral, sau numai parțial
obligațiile de plată ale importatorului. Firma importatoare poate apela la o casă de comerț,
care să asigure desface rea, pe piața internațională, a unei părți din producția rezul tată,
obținând, astfel, devize cu ca re își poate achita obli gațiile de plată în valută rămase
neacoperite.
Baza juridică a unei operațiuni de buy -back o repre zintă, de fapt, un sistem de
contracte: de vânzare -cumpărare, de licențiere, de asistență tehnică, de garanție și testări,
de serv ice, iar, pe de altă parte, contracte de credit, de asigurare, de garanție, fiecare fiind
rezultatul unor nego cieri separate.
Operațiunea de buy -back este considerată o formă de cooperare economică,
această definiție fiind potrivită și datorită efectelor antre nate în economia țărilor partenere.
Furnizorul de mașini, utilaje complexe, instalații, know -how, care va primi cote -părți din
produsele fabricate cu obiectivul construit sau modernizat, este interesat în livrarea de

Afaceri economice interna ționale
106utilaje de nivel tehnic ridicat, de fiabilitate superioară, deoarece de cali tatea acestora va
depinde și calitatea mărfurilor primite în contrapartidă. De asemenea, creditorul va fi
preocupat de formarea de cadre locale care să asigure funcționarea la randament maxim
a instalațiilor liv rate.
Beneficiarul de credit este interesat în obținerea cât mai rapidă a produselor finite
pentru nevoile interne de con sum și pentru sporirea exporturilor și, de aceea, sprijină re –
alizarea investiției, punând la dispoziția furnizorului de credit factor ii locali de producție
(clădiri, infrastructură, forța de muncă, uneori tehnologie complementară etc.).
De aceea, în cadrul acestui gen de operațiuni, relațiile dintre parteneri sunt, de
regulă, de lungă durată , antrenând și o serie de terți specializați , cum sunt: intermediari,
bănci finanțatoare, garanți etc. Deși operațiile de buy -back au cunoscut o anumită
extindere, contribuind la transformarea comerțului internațional într -un factor efectiv de
lichidare a subdezvoltării, totuși, în țările dezvoltate , se manifestă o atitudine reținută față
de aceste operațiuni, buy -back -ul fiind considerat o formă de protecționism, deoarece
furnizorul de credit este obligat să preia mărfuri pe care altfel nu le -ar cumpăra. De aceea,
pentru a face opera țiunile de buy -back mai elastice, intervin și firme terțe, care introduc în
circuit produse ce prezintă interes economic pentru furnizorii de mașini și instalații
complexe.
5.2.2. COMPENSAȚIILE
Schimburile de mărfuri și servicii prin compensații presupun realizarea de tranzacții
echivalente valoric, fără folosirea mijloacelor de plată internaționale .Livrările în
compensație au serie de elemente comune , cum sunt:
-partizile de mărfuri de export și de import nu se plătesc în valută, ci se compensează
reciproc, compe nsarea fiind, de regulă, integrală;
-baza juridică a operațiunii o constituie un singur contract, care se referă atât la
operațiunile de import, cât și la cele de export.
Operațiunile de compensație se pot clasifica , în func ție de sfera lor de
cuprinde re, în următoarele categorii :
A)Compensații particulare sau individuale , practi cate sub formă de tranzacții încheiate
între firme sau întreprinderi individuale din diferite țări și care privesc schimburile de
mărfuri și/sau servicii. Ele pot fi clasific ate în funcție de numărul de firme participante și de
mecanismul lor în compensații simple sau progresive.
B)Compensații globale , care se practică în cadrul acordurilor de clearing și de barter.
Ele privesc atât schimbul de mărfuri cât și pe cel de prest ații servicii la nivelul unui grup de
firme, a unei ramuri, sau a întregii economii naționale.
A.1) Compensațiile individuale simple
Se încheie între două întreprinderi din țări diferite, fiecare dintre ele apărând atât
în calitate de exportator, cât și d e importator, iar valorile celor două partizi de mărfuri sunt
egale , compensându -se reciproc.
Acest tip de operațiuni se realizează, în general, în două moduri, după cum este
redat în schema de mai jos:

Afaceri economice interna ționale
107Firma 2 din
țara BFirma 1 din
țara A
Bunuri
înmomentul
t1Bunuri
înmomentul
t2
Firma 2 din
țara BFirma 1 din
țara A
Bunuri
înmomentul
t1Bunuri
înmomentul
t1
Figura 5.4.Tipuri de compensații individuale si mple
SURSA : POPA , Ioan, “Tranzacții comerciale internaționale”, Ed. Economică, București,
1997, pag. 283 -284.
Contractul încheiat cuprinde clauza de compensație prin care este prevăzut ca
plata mărfurilor importate să se facă printr -un export de valoar e egală. Deși bunurile sunt
evaluate și facturate în valută, nu are loc nici un transfer valutar efectiv, ci numai un
schimb de documente. Operați unea este bilaterală, dar obligația de compensare poate fi,
în principiu, transferată unui terț.
Pentru o ma i mare siguranță (mecanismul acestei tehnici de comerț este relativ
vulnerabil), există o serie de practici adoptate de parteneri. Astfel:
-unul dintre parteneri poate să urmărească efectuarea unui import prealabil ,
respectiv să livreze mărfurile proprii nu mai după ce primește contrapartida de
mărfuri;
-partenerul care livrează primul mărfurile, pentru a limita riscul nelivrării
contrapartizii, poate solicita o scrisoare de garanție bancară , sau recurge la
expedierea mărfurilor pe adresa unui terț , cu dispoz iția de a le elibera numai
concomitent cu obținerea contrapartizii;
-pot fi realizate și compensații cu import și export concomitent , mai ales în
porturi și zone comerciale libere, mărfurile urmând a fi livrate aflându -se la fața
locului;
-în practică, se în tâlnesc și compensații cu import și export alternativ ,
constând în divizarea partizilor de mărfuri în loturi, care se livrează eșalonat
(alternativ), de -a lungul unei anumite perioade de timp, realizându -se
diminuarea riscului neîndeplinirii obligațiilor d e către partener.
Cu toate că prezintă unele avantaje importante, acest tip de tranzacții se realizează
cu dificultate, fiind greu de identificat partenerul străin care dispune de mărfurile nece sare
celuilalt, iar el având în același timp nevoie de măr furile pe care acesta din urmă le poate
oferi. De asemenea, pot să apară unele probleme tehnice importante, care implică costuri
mari: necesitatea stocării mărfurilor pentru formarea “partizilor” convenite, sincronizarea
livrărilor, costul supli mentar al garanțiilor bancare, sau al livrărilor către terți etc.
A.2) Compensațiile progresive sunt mult mai extinse în comerțul internațional, ele se
practică sub formă de compensații bilaterale lărgite, triunghiulare și în lanț.
-Compensațiile bilaterale lărgit ese încheie cu participarea a doi sau mai mulți
parten eri din fiecare țară, atât ca parteneri de export, cât și de im port. Întreaga operațiune
se desfășoară în cadrul unui acord încheiat între grupuri de firme din două țări. Partizile de

Afaceri economice interna ționale
108mărfuri de impo rt/export se compensează integral în natură. În această situație, mărfurile
circulă între cele două țări, iar decontările se fac în interiorul fiecăreia dintre aceste țări,
între partenerii care figurează în calitate de exportatori sau de importatori în re lațiile
externe. Aceasta implică faptul că exportatorul dintr -o țară va primi valoarea mărfurilor
expor tate de la importatorul din propria țară, în monedă națională, nefiind necesară
circulația devizelor între cele două țări.
Mecanismul unei astfel de op erațiuni de compensație poate să fie următorul:
Firma 3 din
țara B
Firma 4 din
țara BFirma 1 din
țara A
Firma 2 din
țara AȚara B Țara A
(b)
(c)(d)(d)(a)
Figura 5.5.Mecanismul compensațiilor bilaterale lărgite
SURSA: POPA , Ioan, “Tranzacții comerciale internaționale”, Ed. Economică, București,
1997, pag. 285.
-(a) acord -cadru privind desfășurarea de operațiuni în contrapartidă;
-(b) livrare strunguri necesare firmei (3), din țara B;
-(c) livrare mobilă, echivalentă valoric cu livrarea de la (b), necesară firmei (2), din
țara A;
-(d) plăți între firmele aparținând acelorași țări, în monedele lor naționale.
-Compensațiile triunghiulare și în lanț presupun participarea la operațiuni a unor
firme din trei sau mai multe țări, livrarea mărfurilor având forma unui circuit închis. În
același mod se efectuează și stingerea obligațiilor, evitându -se, și d e această dată, de –
contările valutare externe. Se încheie contracte între firmele participante din diferite țări,
operația fiind multilaterală.
Asemenea operațiuni pot fi surprinse prin următoarea schemă:

Afaceri economice interna ționale
109F irm a 2
d ințara B
F irm a 3
d ințara CF irm a 2
d ințara B
mărfurimărfurimărfuriF irm a 1
d ințara A
F irm a 4
d ințara DF irm a 3
d ințara CF irm a 1
d ințara Amărfuri
mărfuri
mărfurimărfuri
Figura 5.6.Compensații triunghiulare și în lan ț
SURSA: POPA , Ioan, “Tranzacții comerciale internaționale”, Ed. Economică, București,
1997, pag. 285.
Operațiunile de compensații lărgite sunt mai elastice decât cele simple, deoarece,
în condițiile participării mai multor întreprinderi din aceeași țară , sau din țări diferite, se
poate realiza mai ușor acordul partenerilor asupra mărfurilor care urmează să facă
obiectul schimbului. Riscurile care decurg din aceste operațiuni sunt, însă, mai mari ,
precum și costurile, ceea ce face necesar cadrul legal foa rte riguros (acorduri comerciale,
reglementări interne), prin care se sporește încrederea între parteneri.
O problemă de mare importanță (și dificultate) în ne gocierea operațiunilor de
compensație este determinarea raportului de schimb între bunurile ca re fac obiectul
fluxu rilor reciproce. Dacă, în cazul mărfurilor fungibile (materii prime, cereale, produse
petroliere etc.) stabilirea acestuia se poate face plecând de la cotațiile produselor
respective la bursă, pentru produsele manufacturate , nu există un preț de piață
consacrat. De aceea, se manifestă în multe cazuri o tendință de supralicitare a prețurilor
acestora, în decursul negocierilor, atât în scopul acoperirii riscurilor specifice operațiunilor,
cât și pentru că se urmăresc diferite avantaje un ilaterale. În consecință, acordurile pe
baza cărora se desfășoară operațiunile precizează atât bunurile care urmează a fi
schimbate cât și raportul de schimb și termenul de realizare a operațiunilor. Pe perioada
stabilită, țările participante vor schimba î ntre ele aceste bunuri la raportul de schimb
prestabilit, urmând ca la sfârșitul anului să se realizeze o echilibrare a balanței de schimb.
B)Compensațiile globale
B1) Barterul
Barterul se prezintă ca o tranzacție comercială care constă în schimbu l de bunuri și
servicii de valoare egală, fără utilizarea banilor și fără antrenarea în relație a sistemului
bancar și de credit. Tranzacțiile de barter au particularități: schimbul de mărfuri se
realizează în baza unui singur contract; mărfurile nu se fac turează în devize convertibile;
schimbul de mărfuri are loc simultan sau la un timp foarte scurt.
La rândul său, barterul poate fi barter bilateral și barter multilateral.
Barterul bilateral
Un exemplu îl reprezenta schimburile de mărfuri la frontieră înt re țările din Estul
Europei. În acest sens, au apărut schimburile directe de mărfuri. Schimburile de mărfuri
tradiționale și omo gene vizau atât completarea fondului pieței interne, cât și diversificarea
sortimentelor de bunuri de larg consum. Ele au apăru t și s -au dezvoltat la grupele de

Afaceri economice interna ționale
110mărfuri caracteri zate printr -o arie sortimentală largă: încălțăminte, tricotaje, băuturi,
produse cosmetice etc. Aceste schimburi duc la majorarea exporturilor unor produse
disponibile sau la care stocurile sunt peste nor mativ, încorporând materii prime
importante, în contrapartidă cu produse având încorporată aceeași materie primă, în
aceeași proporție.
Considerentele care au dus la apariția acestei forme a schim burilor de mărfuri au
fost atât de natură economică, cât și geografică:
-posibilitatea reducerii unor cheltuieli mari de transport pe parcurs intern,
-utilizarea mai eficientă a resurselor locale, umane și materiale,
-depărtarea acestor zone de marile centre industriale.
Schimburile de mărfuri din zonele d e frontieră s -au efectuat pe baza unor acorduri
anuale încheiate de ministerele de comerț și se caracterizau printr -o limitare geografică a
desfacerii în localitățile respective, la diversificarea gamei sortimentale. În aceste țări,
schimburile au avut loc prin organizațiile intercooperatiste. Precizăm că există și
schimburi de mărfuri intercooperatiste care se rea lizează între organizații comerciale
cooperatiste și care au drept obiect mai ales produsele specifice cererii consumatorilor
din mediul rural, având un rol important în colaborarea economică regională.
În variantă mai evoluată, barterul implică mai mulți factori și anume companii de
asigurare, societăți de transport și instituții bancare care garantează livrarea mărfii printr -o
procedură directă cunoscută. Prezentăm în cele ce urmează un exemplu de barter
bilateral:
PARTENER
„A”TRANSPORT
MARFA 1
ASIGURARE
MARFA 1
GARANTIE
MARFA 1
PARTENER
„B”
GARANTIE
MARFA 2ASIGURARE
MARFA 2TRANSPORT
MARFA 2CONTRACT
DE BARTERMARFA 1
MARFA 2
Figura 5.7.Barterul bilateral
SURSA: Georgescu Toma, Caraiani Ion, „Management și tehnici de comerț exterior”, Ed.
Lumina Lex, 2000,vol2., p.103
Barterul multilateral
Reprezint ă un angajament între trei sau mai mulți parteneri. Indiferent de gradul de
evoluție și de forma sa, angajamentele de tip barter se pot întâlni atât la nivelul
întreprinderii cât și la nivel guvernamental. Barterul sub forma unui angajament între
guvernele diferitelor țări prezintă unele trăsături specifice legate de volumul valoric al
schimburilor, durata mare a convenției, un consens privind clauzele de salvgardare. În

Afaceri economice interna ționale
111practica relațiilor economice internaționale astfel de acorduri se încheie mai ales înt re
țările în curs de dezvoltare iar obiectul lor îl constituie minereurile, mașinile agricole,
produsele agroalimentare, petrolul. Un exemplu sunt schimburile de mărfuri
intermagazine. Acestea se realizează între marile magazine universale, partizile de
mărfuri livrate în compensație fiind limitate la disponibilul și necesarul magazinelor în
cauză. În afara diversificării gamei sorti mentale a bunurilor de larg consum și creșterea
vitezei de desfacere a mărfurilor aflate în rețeaua cu amănuntul, această for mă a
schimburilor de mărfuri îndeplinește și anumite funcții specifice în comerțul interior al
fiecărui partener, cum sunt:
-testarea directă a cererii de consum a populației (pentru produsele noi, sau pentru
modalitățile de ambalare și formele de prezen tare);
-stimularea gusturilor clientelei pentru produse noi, pentru articole de modă,
-creșterea calității mărfurilor prin achiziționarea și desfacerea pe piața internă a unor
produse calitativ supe rioare, ceea ce influențează indirect eforturile de pro ducere și
desfacere a unor produse indigene de calitate tot mai bună.
Schematic, tranzacția de barter multilateral se prezintă astfel:
PARTENER
„A”PARTENER
„B”
PARTENER
„C”CONTRACT
DE
BARTERMarfa1
Marfa2
Marfa3
Figura 5.8.Barterul multilateral
SURSA: Georgescu Toma, Caraiani Ion, „Management și tehnici de comerț exterior”, Ed.
Lumina Lex, 2000,vol2., p.104
Avantajele operațiunilor de barter ar fi: depășirea dificultăților generate de penuria
de lichidități, durabilitatea în timp a relației și reglarea sortimentală a structurii cererii de
mărfuri prin exportul unor sortime nte în plus și importul unor sortimente deficitare1.
Dezavantajele unor astfel de operațiuni constau în conjugarea cu dificultate a cerințelor
partenerilor, mai ales în cazul barterului multilateral. Responsabilitatea privind calitatea
mărfurilor, promptit udinea livrărilor, sincronizarea operațiunilor se constată a fi mai reduse
în comparație cu contractele de vânzare -cumpărare tradițională. Prin barter se schimbă
mai ales mărfurile fungibile la care prețul se stabilește pe baza unor cotații la bursă.
B2)CLEARINGUL2(engl. to clear = a compensa) este un acord între două sau mai multe
țăricare are în vedere o compensare globală a fluxurilor de bunuri și servicii reci –
proce, pe o perioadă determinată de timp, de obicei un an, cu excluderea totală sau
1După Georgescu Toma, Caraiani Ion, Management și tehnici de comerț exterior , Ed. Lumina Lex,
2000,vol2., p.104
2după Popa, Ioan, ibidem, op. cit, pag. 286

Afaceri economice interna ționale
112parția lă a transferului valutar .În acest fel, se creează raporturi de tipul: importatori –
bancă de compensație -exportatori. Plata exportatorilor naționali se face în limitele
disponibilităților băncii constituite din vărsămintele importatorilor naționali. Calcul ele de
compensație se efectuează în mod global , la sfârșitul anului, iar eventualul sold urmează
a fi compensat de partea debitoare într -un mod convenit în prealabil de către cele două
părți, prin livrări de mărfuri, prestări de servicii, plăți în valută e tc.
La baza compensației globale prin sistemul de clea ring se află un acord
interguvernamental în care se menționează:
-data intrării în vigoare a acordului de clearing;
-durata sa de valabilitate;
-instituția din fiecare țară care se implică în îndeplin irea obligațiilor;
-plățile ce vor fi efectuate prin clearing și care pot să fie plăți comerciale, plăți
necomerciale, cheltuieli ac cesorii;
-băncile centrale sau alte organisme special de semnate de guvernele
semnatare ale acordului să or ganizeze și să ex ecute decontările reciproce
conform mențiunilor din contracte;
-deschiderea conturilor de clearing ;
-moneda în care se va efectua decontarea în sistem clea ring;
-condițiile de funcționare a creditului tehnic ;
-modalitățile de lichidare a soldului final .
Acordurile de clearing sunt însoțite de anexe în care sunt cuprinse mărfurile și
serviciile care pot face obiectul tranzacțiilor sub forma unui nomenclator de clearing.
Într-o formă mai complexă, clearingul cuprinde pe lângă schimburile de mărfuri, și
prestările financiare de servicii. În acest caz are loc compensarea drepturilor și obli gațiilor
bănești ale țărilor în cauză rezultate atât din comerțul vizibil cât și din comerțul invizibil
(servicii de transport, depozitare, turism, plata personalului anga jat în străinătate etc.).
Fiind vorba de o compensație globală nu este necesar să se asigure un echilibru perfect
între diferite categorii de exporturi reciproce (vizibile sau invizibile).
După numărul de țări angajate în acord, clearingul poate fi:
a)bilateral , realizat între două țări;
b)multilateral , la care participă trei sau mai multe țări, stingerea obligațiilor
făcându -se într -un mod mai elas tic, prin antrenarea mai multor parteneri.
Din punctul de vedere al tehnicii utilizate se disting:
1) clearingul cu două conturi , situație în care fiecare țară deschide câte un cont
unde se înscriu operațiile de plăți și încasări;
2) clearingul cu un singur cont , care se deschide numai într -una dintre țările
semnatare ale acordului în moneda acesteia, operațiunile comerciale fiind în registrate
numai în acest cont, cealaltă țară având poziția de client bancar obișnuit.
a)Clearingul bilateral a luat naștere după criza financi ară din 1929, în scopul
evitării transferului de valute con vertibile. Prim ele acorduri de compensație globală au fost
organizate de Camera de Comerț Internațională de la Paris în anul 1932.
Prin clearingul bilateral se realizează concentrarea plăților, în vederea lichidării lor la
o bancă centrală sau la o altă instituție finan ciară desemnată de fiecare din țările care au
încheiat acordul de clearing. Exportatorii fiecărei țări membre a acordului de clearing sunt
plătiți în moneda lor național din sumele corespunzătoare vărsate de importa torii aceleiași
țări, pentru plata produ selor importate din țara parteneră. Rezultă că prin acordul de

Afaceri economice interna ționale
113clearing pro priu-zis se realizează, în principiu, o compensare globală a datoriilor ivite din
livrările reciproce de mărfuri fără transfer de valută.
Un acord de clearing instituie în relația dintre părți un nou regim de plată diferit de
cel în devize libere. Plățile pentru operațiunile de comerț exterior se fac în valută clearing
(scripturală) și nu în valută convertibilă. Moneda acordului este desemnată prin referire la
monede naționale conv ertibile (de exemplu, dolar S.U.A.), sau monede “artificiale”: DST.
Între cursul monedei de clearing (de exemplu, dolar clearing) și cel al monedei efective
(de ex emplu, USD) vor exista diferențe mai mult sau mai puțin semnificative. Moneda de
clearing a re un curs mai scăzut decât cea efectivă deoarece monedele efective pot fi
utilizate ca mijloc de plată pentru orice fel de marfă și cu ori care partener comercial, pe
când moneda de clearing poate fi folosită pentru plăți doar în cazul mărfurilor specific ate
în nomenclatorul de clearing.
În cazul clearingului cu două conturi , operațiunile se desfășoară astfel:
-În fiecare dintre cele două țări care au încheiat un acord de clearing se înființează
câte un oficiu de clearing , de obicei în cadrul băncii centrale, sau al unei bănci de comerț
exterior. Fiecare oficiu de clearing deschide un cont de clearing al țării partenere. Între
monedele celor două țări se va stabili un curs oficial (curs de clearing), în multe situații,
țările aleg o singură monedă pen tru ținerea eviden țelor din conturi, care va fi una dintre
monedele naționale ale țărilor partenere, sau moneda unei țări terțe, considerată mai
stabilă (dolar) și care devine moneda de clearing .
-În cazul a două țări partenere, A și B, rezidenții țării A care sunt debitori față de
partenerii din țara B, sunt obli gați să verse sumele corespunzătoare în moneda lor na –
țională la banca centrală sau la oficiul de clearing. Acest organism creditează cu sumele
respective în evidențele sale oficiul de clearing al țării B și îi transmite informații în vederea
efectuării plății în monedă națională către creditorii din această țară. În mod similar
procedează și oficiul de clearing din țara B, pentru importurile realizate de firmele proprii.
-Datoriile reciproce se reglementează fără recurgerea la piața valutară, prin
organizarea unui circuit monetar închis , în cadrul căruia sumele vărsate de importatori și
alți debitori sunt utilizate în favoarea exportatorilor și a altor creditori. Acordurile de
clearing stabil esc un raport global între două circuite comerciale de sens opus, pentru a
permite țărilor partenere să asigure, în ciuda penuriei de devize, realizarea de schimburi
comerciale normale.
Mecanismul de desfășurare a clearingului cu două conturi este urmă torul:
Țara A Țara B
Banca din țara B,
la care s-a deschis
contul de clearingBanca din țara A,
la care s-a deschis
contul de clearing
Importator țara B Exportator țara A(6)
(8)
(2)
(3)(7) (5) (4)(1)

Afaceri economice interna ționale
114Figura 5.9.Clearingul cu două conturi
SURSA: POPA , Ioan, “Tranzacții comerciale internaționale”, Ed. Economică, București,
1997, pag. 288.
(1) acord de clearing existent între țările A și B, în baza căruia s -au deschis cele două
conturi de c learing, stabilindu -se moneda de clearing și creditul tehnic;
(2) contract de vânzare internațională încheiat între firma exportatoare din țara A și
firma importatoare din țara B;
(3) livrarea mărfurilor contractate;
(4) trimiterea documentelor de plată l a banca la care este deschis contul de clearing;
(5) creditarea contului firmei exportatoare;
(6) trimiterea documentelor de plată;
(7) eliberarea documentelor și debitarea contului fir mei importatoare;
(8) confirmarea plății.
Mecanismul decontărilor în r egim de clearing cu două conturi se desfășoară în
sens invers în situația în care ex portatorul aparține țării B, iar importatorul, țării A.
În practică însă, exporturile și importurile nu se desfă șoară simetric din punct de
vedere valoric, astfel încât se poate întâmpla ca la un moment dat disponibilul din contul
de clearing să nu fie suficient pentru plata exporturilor efectuate. În acest caz, exportatorii
ar trebui să aștepte până când se creează un disponibil suficient în cont prin plățile
efectuate d e importatori. Dar nici un exportator nu este dispus să aștepte pentru a -și
încasa sumele care îi re vin.De aceea, s -a conceput o procedură care să prevină și să
împiedice apariția unei astfel de situații. Potrivit acestei proceduri, în ipoteza în care of iciul
de clearing nu ar avea disponibilul care să acopere creanța unui exportator, oficiul va
achita totuși, suma cuvenită acestuia. O astfel de achi tare “deschisă” reprezintă, de fapt,
un credit acordat de ofi ciul de clearing din țara exportatorului ofi ciului de clearing din țara
importatorului, în sensul că țara importatorului a primit marfa, dar deocamdată nu
prestează nimic, aceasta a fost primită pe credit. Acest credit între oficiile de clearing se
numește credit tehnic sau “spațiu de joc” (engl. swing). El este lichidat în momentul în
care disponibilul care s -a acumulat între timp este suficient pentru a efectua acest lu cru.
Prin definiție creditul tehnic1reprezintă un pla fon valoric care are menirea de a permite
realizarea în con diții normale a exportului și care admite dezechilibrul (până la acest
nivel) ca fiind o trăsătură specifică a clearingului. Nivelul (valoarea) creditului tehnic se
negociază bilateral și trebuie să reflecte specificul (ritmicitatea sau neritmicitatea) și
intensitatea l egăturilor economice dintre parteneri. Ca regulă generală, pentru durata
prevăzută în acord (de regulă, pe termen scurt), pentru creditul tehnic nu se plătește
dobândă. Dar, dacă mărimea prevăzută a creditului tehnic este depășită, pentru diferență
se plăt ește dobânda uzuală.
Acordul de clearing mai prevede modalitatea de aco perire a eventualului sold activ
care poate să apară la sfâr șitul anului în contul de clearing al unuia dintre parteneri. În
acest caz, soldul se acoperă de către celălalt partener pr inlivrări suplimentare de
mărfuri sau prestări de servicii într -un termen stabilit -3, 6, 9 sau 12 luni -fie prin export
de capital , fie printr -uncredit obișnuit .
În situația în care părțile convin ca decontările să se efectueze printr -unclearing cu
un singur cont , cele două oficii de clearing vor funcționa, dar numai unul dintre ele va
ține un cont de clearing, avizând pe celălalt asupra operați unilor efectuate în cont. Oficiul
de clearing care nu ține un cont de clearing are o evidență a operați unilor efec tuate de
oficiul din țara parteneră. În acest caz, apare po sibilitatea unui tratament preferențial
1după Ciobanu, Gheorghe, idem op.cit, partea a II -a, pag. 89.

Afaceri economice interna ționale
115pentru țara care rea lizează înregistrările și emite ordinele de plată, deoarece exportatorii
din țara în care este deschis contul încasează val oarea mărfurilor livrate concomitent cu
depunerea documentelor, în timp ce exportatorii din țara parteneră își încasează drepturile
numai după perioada de realizare a circuitului bancar. Documentele depuse la banca din
propria țară urmează să fie trimise b ăncii din țara în care este deschis contul și, numai
după verificarea lor, aceasta va emite dispoziția de creditare. Pentru a se evita
imobilizarea în diferite subconturi a disponibilităților valutare ale țării partenere, se poate
încheia un acord de clear ing cu trans fer. Un asemenea acord face posibilă folosirea
sumelor ră mase neutilizate în diferite subconturi pentru plăți de altă natură, sau chiar
pentru plăți către o țară terță. În mod curent, clearingul cu un singur cont se utilizează în
cazurile în care o țară este creditoare a celeilalte țări dintr -o peri oadă anterioară și
urmărește ca, prin desfășurarea clear ingului, să aibă posibilitatea să lichideze total sau
parțial creanțele.
În acordul de clearing pot să apară o serie de clauze specifice. Dintre acestea,
amintim:
1)clauza de devize -are rolul de a determina părțile să depună eforturi pentru
echilibrarea conturilor în sensul că, dacă una din părți, având un deficit cronic, nu ia
măsuri de reducere a importului sau de stimulare a exporturil or, va fi obligată să acopere
diferența dintre creditul tehnic și defi citul efectiv printr -untransfer efectiv de valută
converti bilă spre țara excedentară. Introducerea acestei clauze transformă acordul de
clearing într -un acord de clearing și plăți. Clauza de devize poate să fie reversibilă sau
ireversibilă , în funcție de posibilitățile de recuperare a sumelor în valută după refacerea
echilibrului contului de clearing. De asemenea, acordurile de clearing pot să facă referire
și la mișcările de capital , fixându -le un loc bine determinat în cadrul mecanismului
respectiv.
2)Clauza switch -acordurile de clearing pot să pre vadă posibilitatea ca țara excedentară
să-și utilizeze soldul creditor efectuând una sau mai multe operațiuni cu țări terțe
(nemembr e ale acordului de clearing).
3)Clauza de rectificare (consolidare valutară) -prin aceasta se urmărește să se
preîntâmpine influențele unor devalorizări sau revalorizări ale monedei de cont prin majo –
rarea sau micșorarea soldului clearingului în mod auto mat și proporțional cu aceste
evoluții ale cursului monetar.
4)Modalități de acoperire a eventualului sold activ -care apare la sfârșitul anului în
contul de clearing al unuia dintre parteneri, în cazul în care contul de clearing nu se
încheie în mod ech ilibrat.
Acordurile de clearing prezintă unele avantaje speci fice contrapartidei, dar și unele
limite . Astfel:
-deși schema unui acord de clearing este simplă, funcționarea sa efectivă presupune
numeroase formalități și un număr relativ mare de documen te;
-acordurile de clearing nu pot funcționa în mod corespunzător decât în condițiile în
care fluxul de plăți este echilibrat în ambele sensuri. Experiența arată însă că în mod
excepțional, comerțul dintre două țări se poate echilibra de o manieră durabil ă. În mod
normal, convențiile de clearing nu impun oficiului de clearing debitor obligația de achi tare
imediată a datoriei sale printr -o remitere de devize con vertibile (o astfel de clauză ar lipsi
clearingul de principala sa rațiune de existență). Soldu l pe care oficiul de clearing creditor
îl acumulează la omologul său constituie o catego rie de active blocate care pun probleme
specifice acestui gen de active.
Dacă în clearingul bilateral apare un sold excedentar cronic în favoarea unuia
dintre partener i, exportatorii din această țară sunt evident dezavantajați de întârzierea de

Afaceri economice interna ționale
116plată care se produce, din care cauză schimburile se înceti nesc. Dacă țara debitoare nu
este dispusă să facă remiteri de devize, este necesar să se ia alte măsuri pentru
scoater ea clearingului din impas. Corectivele pot să fie de natură comercială sau
financiară și pot viza atenuarea caracterului bilateral al clearingului.
Măsurile comerciale vizează restrângerea schim burilor comerciale, în vederea
diminuării deficitului sau a s tabilizării soldului. O altă metodă care permite continuarea
unui număr minim de schimburi comerciale constă în autoriza rea executării de
compensații particulare în marja de clearing .
Măsurile financiare se clasifică în două categorii:
-cele care prevăd concesiunea de avansuri către țara debitoare
-și cele care modifică “de facto” cursul de transfor mare.
Prima metodă se referă la obligația țării debitoare de a face o remitere de devize
în momentul în care soldul de clearing atinge nivelul creditului teh nic. Atâta timp cât acest
nivel nu este depășit, oficiul de clearing creditor continuă în ciuda absenței
disponibilităților, să execute ordinele de plată primite de la omologul său, al cărui cont
devine debitor.
Prin măsurile de schimbare a cursului de tra nsfor mare oficiul de clearing cu un
sold creditor nu plătește decât parțial exportatorii proprii, cerându -le să găsească printre
importatorii din aceeași țară, firme interesate în pro dusele provenite din țara parteneră cu
sold debitor. Ca urmare a manife stării raportului cerere -ofertă, are loc schim barea cursului
de transformare efectiv și resorbirea soldului de clearing. Țara debitoare poate lua, la
rândul său, măsuri în acest sens, prin stimularea exportului (prin subvenții), fondurile
necesare fiind o bținute total sau parțial prin aplicarea de impozite asupra importurilor,
ceea ce reprezintă, în fond, tot o devalorizare, dar diferențiată (taxele și sub vențiile pot să
varieze de la un clearing la altul).
b) Clearingul multilateral constă în participa rea a trei sau mai multe țări la această
înțelegere și în încercarea de a evita dificultățile provocate de necesitatea lichidării
soldurilor finale.
Un exemplu de acord de clearing multilateral este cel stabilit de Comitetul
acordurilor de plăți, în 1947, la Paris, între Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda.
Ulterior, toate țările care beneficiau de Planul Marshall au trecut la acest sistem, a cărui
administrare a fost încredințată Băn cii Reglementelor Internaționale. Sistemul a comportat
două fa ze:
a) compensarea propriu -zisă (“perfectă”), pentru schimburile echivalente
b) plățile efectuate de o țară în favoarea altei țări, folosind moneda unei terțe țări
(plăți tri unghiulare). În acest caz a fost necesar ca una sau mai multe monede să devină
transferabile .
Prin eforturile O.C.D.E. a fost creată în 1950 Uniunea Europeană de Plăți (U.E.P.),
care a funcționat până în de cembrie 1958 (de când monedele principalelor state vest –
europene au trecut la convertibilitate) asigurând, în această perioadă, cumpărările și
transferabilitatea monedelor vest -europene.
Un sistem de decontare prin clearing multilateral a funcționat o perioadă
îndelungată în relațiile dintre țările so cialiste membre ale Consiliului de Ajutor Economic
Reciproc (C.A.E.R.), prin i ntermediul Băncii Internaționale de Colaborare Economică
(B.I.C.E.), în scopul stingerii crean țelor reciproce dintre aceste țări.
5.2.3. PARTICULARITĂȚI ALE NEGOCIERII ȘI CONTRA CTĂRII OPERAȚIUNILOR ÎN
CONTRAPARTIDĂ

Afaceri economice interna ționale
117Operațiunile în contrapartidă se dov edesc a fi afaceri economice avantajoase
pentru toți partenerii dar, în scopul desfășurării optime a acestora, este necesar să existe
un cadru legislativ și contractual riguros, să se utilizeze unele mecanisme comerciale și
financiare reciproc avantajoase, bazate pe un spirit de cooperare între părți.
Negocierea în operațiunile de contrapartidă prezintă unele caracteristici comune
oricărei afaceri economice, dar și unele particularități . Astfel, poate mai mult decât în alte
operațiuni comerciale, în cele d e contrapartidă, nego ciatorii:
-trebuie să fie buni cunoscători ai mărfurilor și servi ciilor care fac obiectul schimbului
reciproc, pentru a realiza o echivalență reală a acestora;
-trebuie să manifeste multă răbdare și mult tact deoarece, adeseori, fi nalizarea acțiunii
devine greoaie și presupune găsirea de soluții rapide și originale în rezolvarea unor
probleme cum ar fi: preluarea, transportul, depozitarea, revânzarea unor mărfuri obținute
prin compensație etc.;
-sunt nevoiți să se adapteze la o ser ie de cerințe specifice, particularități și dificultăți
care pot să apară în stabilirea unor elemente ale contractului, precum și în folosirea unor
mijloace de decontare specifice.
Atitudinea față de operațiunile de contrapartidă este diferită la firmele occidentale
față de cele situate în țări în curs de dezvoltare. Dacă, în cazul acestora din urmă, lipsa
resurselor valutare și situația balanțelor de plăți fac din contrapartidă o prioritate în
strategia afacerilor internaționale, firmele din țările dezvol tate se situează pe un spectru
larg de poziții. La una dintre extreme, multe dintre acestea consideră contrapartida un rău
necesar și încearcă să o evite sau să o eludeze ori de câte ori e posibil iar la cealaltă
extremă, un număr în creștere de companii, îndeosebi ex portatorii de bunuri de consum
sau alte produse manufacturate, văd în contrapartidă o oportunitate de afaceri.
Exportatorii în contrapartidă au la dispoziție o gamă largă de opțiuni în ceea ce
privește strategia de negociere a tranzacțiilor. Din practica internațională rezultă că ei
pot opta pentru una din formulele prezentate în cele ce ur mează, sau pentru o combinație
a acestora;
-negocierea unor importuri mai reduse în regim de contrapartidă, în schimbul unor
avantaje oferite parteneru lui, referitoare la: executarea unor lucrări în comun, pregă tirea
personalului, angajamentul de transfer parțial sau total al obligației de contrapartidă unui
terț, asocierea la unele acțiuni de marketing și comercializare pe terțe piețe etc.;
-acceptar ea parțială a plății exportului în moneda na țională a importatorului, chiar
dacă aceasta nu este con vertibilă și nu poate fi transferată în străinătate, cu condiția ca
moneda să poată fi folosită de exportator pentru plăți și investiții în țara importato rului;
-acceptarea parțială a plății exportatorului în servicii oferite de partener în țara de
import sau în străinătate, îndeosebi servicii de construcții -montaj;
-asistență acordată pentru identificarea de oportuni tăți de afaceri pe piețele
străine, beneficiile astfel rezultate pentru importator servind ca sursă de plată a livrărilor
făcute de exportator;
-subcontractarea ,licențierea sau investirea în alte proiecte din țara
importatoare, în contextul obligațiilor ex portatorului de contrapartidă.
O problemă importantă cu rol strategic se referă la modul de abordare a
contrapartidei din punct de vedere al structurilor organizatorice folosite ca “servicii de
suport” ale acestor tranzacții. În acest sens, s -au remarcat două alternative:
-crearea de st ructuri organizatorice proprii de către firma exportatoare (formula
“in-house” )
-stabilirea de relații cu o casă de comerț cu experi ență în contrapartidă.
Acele firme pentru care contrapartida reprezintă o componentă importantă a
strategiei tranzacțiil or internațion ale optează, de multe ori, pentru crearea unor structuri
proprii, specializate în acest tip de operațiuni comerciale. În acest sens, după cum se

Afaceri economice interna ționale
118remarcă1, există cinci modalități de integrare a contrapartidei în organizarea internă a
firmei :
1) crearea unui post de coordonator pentru operațiunile de contrapartidă, integrat în
serviciul comercial sau de comerț exterior;
2) un consultant pentru operațiunile de contrapartidă, care asigură asistența pentru toate
serviciile implicate în acest gen de operațiuni;
3)servicii saudirecții specializate în contrapartidă;
4) participarea la capitalul unei case de comerț, prin in termediul căreia se realizează
operațiunile de contra partidă;
5) crearea filialelor cu atribuții exclusive în acest do meniu, formulă preferată de firmele
multinaționale.
Rolul unei structuri organizatorice specializate este acela de a asista managementul
firmei în conceperea și aplicarea strategiei participării la tranzacțiile de contrapar tidă,
precum și de a crea posibilitat ea coordonării accesului informațiilor de specialitate la
diferite servicii ale firmei.
În ceea ce privește contractarea , există diferențe în funcție de tipul operațiunii în
contrapartidă -compensație sau operațiune paralelă. Astfel, se poate utiliza unsingur
contract pentru ambele fluxuri de marfă, sau două con tracte diferite , dar condiționate
din punct de ve dere juridic. În practică, extinderea mai mare o are cea de a doua variantă
de contractare, deoarece se consideră că ea oferă avantaje reale și anume grad mai
mare de flexibilitate, și adap tabilitate.
Concret, formulele de contractare mai des întâlnite sunt următoarele:
-semnarea concomitentă a două contracte para lele, unul de export și altul de import,
caz în care se urmărește de către părți o strictă corelare a conținutului acestor contracte.
În ceea ce privește: con dițiile și termenele de plată, penalitățile, garanțiile și răspunderile;
se reglementează intrarea în vigoare a fiecăruia și respectarea obligațiilor aferente.
Această modalitat e a fost folosită la exporturile occidentale de echipament către țări
O.P.E.C., cu contrapartidă în țiței.
-încheierea unui singur contract de bază , în care apar drepturile și obligațiile de
bază ale părților le gate de operațiunea de contrapartidă. Sepa rat, se încheie contracte de
export, de import, sau de co operare industrială, care se vor constitui în anexe la actul
fundamental.
-semnarea unui contract -cadru privind operațiunea în contrapartidă. Părțile
semnează, în acest caz, două contracte indepen dente , unul de export și al tul de import,
încheind, totodată, un “protocol” , sau un “acord -cadru”, care are rolul de a face legă tura
între aceste două contracte, consemnând obli gațiile părților.
Un asemenea contract -cadru cuprinde următoarele clauze principale:
-părțile contractante și terții implicați (dacă este cazul);
-referințele la contractul inițial, în legătură cu care se sta bilesc obligațiile de
contrapartidă;
-valoarea livrărilor în contrapartidă, exprimată ca o parte din contractul inițial;
-modalitățile de stabilire a prețului și de acoperire a ris cului de preț;
-eșalonarea în timp a livrărilor în contrapartidă
-lista de mărfuri și de produse care fac obiectul contra partidei și care pot să fie
selectate de către exportator din contractul iniția l;
-dreptul beneficiarului contrapartidei de a exporta pro dusele primite pe terțe
piețe ;
1după Popa, Ioan, Tranzacții economice internaționale , Editura Economică, București, 1997, pag. 297 –

Afaceri economice interna ționale
119-penalitățile pentru nerespectarea de către partener a obli gației de preluare în
contrapartidă; nivelul acestor pe nalități a crescut de la 5 -10în anii ’70, la 8 –
18în anii ’80, dar, în anumite situații, se înregistrează chiar niveluri de 50 –
100;
-modalități de soluționare a eventualelor litigii șilegea aplicabilă contractului
cadru etc.
Operațiunile în contrapartidă se particularizează și prin modalitățile de deco ntare
utilizate.
Astfel, în cazul compensațiilor, se poate folosi acredi tivul documentar reciproc, care
presupune plata unui im port prin realizarea unui export, în următoarele condiții: fie care
partener are dubla calitate de exportator și de impor tator, respectiv, beneficiar și ordonator
al acreditivului; valorile mărfurilor trebuie să fie sensibil egale; termenele de livrare a
mărfurilor trebuie să fie apropiate.
Desfășurarea contractului și a operațiunii de contra partidă necesită o atenție sporit ă
asupra păstrării echili brului prestațiilor dintre părți. Practica internațională arată că,
uneori, marile corporații au tendința de a transfera cea mai mare parte a costurilor și
riscurilor operațiunilor asupra partenerilor contractuali, de a escamota m ecanismul com –
pensatoriu, în scopul realizării unor interese proprii. O astfel de situație apare atunci când
unul dintre parteneri refuză, în mod nejustificat, preluarea mărfurilor în contrapartidă
obiectând neîndeplinirea contractului.
Pentru preîntâmpi narea unor asemenea practici, în multe state s -a stabilit prin lege
ocotă de penalizare care poate să ia valori de la 10 -15din cea a angajamentului, până
la 50 din aceasta. Atunci când unul dintre parteneri nu este interesat în produsele oferite
în com pensație, poate fi oportună implicarea în tranzacție a unui terț, care acceptă aceste
produse (compensație triunghiulară), situație în care apar cheltuieli suplimentare legate de
prospectarea pieței, negocierea și încheierea tranzacției, utilizarea unui in terme diar (care
percepe comisioane între 0,5 și 20 din valoarea tranzacției).
Dezechilibrarea raportului de schimb între cele două fluxuri de mărfuri poate să fie
cauzată de o dublă presi une:
-aceea a puterii diferite de negociere a partenerilor și
-cea a fluctuațiilor de preț de pe piața mondială.
Astfel, în multe situații, firmele solicită pentru marfa preluată în contrapartidă,
reduceri însemnate de preț (3 -30), motivând că desfacerea acestora presupune folo –
sirea unui terț specializat (b roker), implicând și un risc comercial ridicat. În plus,
modificările de preț de pe piața externă se reflectă diferențiat asupra celor doi parteneri,
defavorizând firmele din țările în curs de dezvoltare din punct de vedere economic,
exportatoare de produ se primare sau cu un grad redus de prelucrare, al căror preț pe
piața externă cunoaște, de mai mult timp, o tendință ac centuată de scădere. În acest caz,
are loc un transfer de venituri de la un partener către celălalt, de regulă, dinspre firmele
aparținâ nd țării în curs de dezvoltare, către firmele din țara dezvoltată. Ca atare, se
impune o atenție sporită în ceea ce privește:
-stabilirea riguroasă a prețurilor la cele două partizi de marfă,
-combaterea tendinței unor firme (multor corporații multinaț ionale) de a impune
prețuri de monopol la livrările de tehnologie, prin includerea în contract a unor clauze
asiguratorii împotriva riscului de preț .
În același context, se impune folosirea clauzei de es caladare sau a celei de
indexare a prețului, în ved erea corelării prețului de import cu cel de export, menținându –
se astfel un raport de schimb echitabil.

Afaceri economice interna ționale
120O altă cerință se referă la necesitatea prevenirii tendinței de dezechilibrare
structurală a fluxurilor de mărfuri dintre cei doi parteneri. Spre exem plu, de multe ori
firmele partenere solicită compensarea tehnologiei livrate numai cu produse de bază,
intermediare, sau mărfuri de bursă, fapt care contribuie la perpetuarea subdezvotării
economice a multor state.
Una dintre condițiile importante pentru desfășurarea corespunzătoare a
operațiunilor în contrapartidă este asigurarea unei finanțări avantajoase , echitabile, în
acest scop fiind, de multe ori, necesară intervenția garan țiilor guvernamentale din țara
exportatorului sau a impor tatorului, care să garanteze creditul, sau să preia o parte din
costurile asociate acestuia, spre exemplu, prin finan țarea dobânzii.
În cazul contractului de contrapartidă cu produse re zultate (contractul de buy-back )
acesta trebuie să cuprindă, în mod expres, următo arele prevederi :
-cantitatea sau valoarea bunurilor care urmează a fi cumpărate de către
exportator;
-perioada de realizare a contrapartidei, care se află în le gătură cu termenul de
dare în funcțiune a obiectivului;
-clauza de transfer , care permite exportat orului să cedeze unui terț obligația de
contrapartidă;
-specificarea piețelor pe care exportatorul poate comer cializa mărfurile
achiziționate în contrapartidă;
-acordul cu privire la prețul de prelucrare a mărfii în contrapartidă, care
cuprinde o înțelegere cu privire la prețul primei livrări buy -back și a modului de
indexare a acestui preț în raport cu factorii conjuncturali;
-stabilirea penalităților cu privire la neîndeplinirea (par țială sau totală) a
obligației de contrapartidă, sau pentru neîndeplinirea la timp, sau în condițiile
calitative presta bilite a obligației de livrare;
-clauze privind controlul calitativ al mărfurilor, clauze de forță majoră ,legea
aplicabilă , clauze de arbitraj .
5.3.Operațiunile de reexport și swap
REEXPORTUL1este o op erațiune de comerț exterior care constă în cumpărarea
și revânzarea unei mărfi în ve derea obținerii unui beneficiu rezultat din diferența de
preț, sau în scopul promovării relațiilor comerciale cu diferite țări .Diferențele
obținute între prețul de cumpăr are și cel de vân zare sunt menite a acoperi cheltuielile
ocazionate de des fășurarea operațiunii respective și a obține un beneficiu pentru
întreprinzător.
Operațiunile de reexport se pot clasifica2în funcție de scopurile urmărite în
următoarele categor ii:
1) Reexporturi destinate obținerii unui beneficiu , ca urmare a diferențelor de preț pe
diferite piețe, în funcție de factorii timp și spațiu. Reexportatorul trebuie să încheie două
contracte distincte, unul de import cu exportatorul ini țial și, altul de export cu importatorul
final. Pentru că obiectivul principal al firmei care inițiază o astfel de operați une este
1după Marin, George, Puiu, Alexandru, Dicționar de relații economice internaționale , Editura Enciclopedică,
București, 1993, pag. 461 –
2după Popa, Ioan, idem, op.cit, pag. 302 –

Afaceri economice interna ționale
121obținerea unei diferențe cât mai mari între prețul de export și cel de import, ținând seama
și de costurile su plimentare pe care firma, d e multe ori, trebuie să le suporte, operațiunile
de reexport se realizează, în multe cazuri, cu tranzitarea mărfurilor prin zone sau porturi
libere. Tranzitarea se face fără plata taxelor vamale sau a altor obligații fiscale fapt care
diminuează costurile firmei.
2) Reexporturi efectuate în vederea promovării re lațiilor comerciale reciproce. În unele
cazuri, apar situații în care unul dintre parte nerii comerciali are nevoie de produsele
celuilalt însă, neavând mijloace de plată, condiționează cumpărarea de vânzarea propriilor
produse. Asemenea reexporturi se folo sesc în special în cadrul tranzacțiilor de clearing, în
compensații și în operațiuni paralele. Aceste reexporturi contribuie la sporirea volumului
exportului, la lărgirea ariei de desfacere, la creșterea numărului partenerilor externi, având
un anumit rol promoțional. Tot în categoria reexporturilor promoționale se în cadrează și
importurile destinate completării expor turilor . Firmele exportatoare de linii tehnologice,
instalații complexe, uzin e la cheie, realizează importuri de comple tare, constând din
subansamble, agregate, piese de schimb etc., care se exportă o dată cu ansamblul
industrial princi pal. Reexporturile mai pot să aibă drept scop și testarea unor piețe pe
care să se exporte în v iitor mărfuri provenind din țara reexportatorului, similare celor
reexportate în ve derea testării pieței.
3) Reexporturi motivate de importul prealabil al unor partizi mari de marfă, făcute ca
urmare a obținerii unor avantaje comerciale (remiză de preț e tc.), dar care depășesc
posibilitățile de desfacere pe plan intern ;
4) Importul pentru constituirea unor “pachete” optime de export (gamă diversificată,
calitate superioară etc.);
5) Importul în compensație/clearing, cu reexport în valută convertibilă.
În principiu, reexportul implică existența a două acte de vânzare -cumpărare
distincte și autonome din punct de vedere juridic, dar între care se stabilește o
interdependență prin însuși mecanismul operațiunii.
Mecanismul simplificat al unei operaț iuni de reexport poate fi reprezentat prin
următoarea schemă sintetică:
Importator ( cumpărător)
dințara CExportator ( vânzător)
dințara AFirma inițiatoare a operațiunii
de reexport
(3)(4)(2) (5) (6) (1)
Figura 5.10.Operațiunea de reexport
SURSA: POPA , Ioan, “Tranzacții comerciale internaționale”, Ed. Economică, București,
1997, pag. 304.
(1) contract de import,
(2)contract de export,
(3) livrarea mărfii către cumpărătorul inițial,

Afaceri economice interna ționale
122(4) plata în valută convertibilă,
(5) livrarea mărfii către cumpărătorul final,
(6) plata în valută.
În contractare a și desfășurarea operațiunii de reexport, firma inițiatoare trebuie să
aibă în vedere câteva cerințe :
-este necesară o strictă sincronizare a clauzelor cu prinse în cele două contracte
privind garantarea calității și bunei funcționări, condițiile în car e pot fi soluționate recla –
mațiile, termenele în care pot fi trimise etc.;
-este necesar să -și ia măsuri de protecție împotriva riscului valutar (alegerea monedei
de plată din cele două contracte, înscrierea unor clauze de diminuare a riscului valutar ) ;
-alegerea celor mai potrivite condiții de livrare a mărfii, pentru creșterea profitabilității
operațiunilor;
-ca modalitate de plată, se recomandă utilizarea acreditivului back -to-back, sau a celui
transferabil care, sporesc, în cazul acestui gen de op erațiuni, gradul de sigu ranță a
încasării prețului mărfii;
Dintre principalele avantaje ale operațiunii de reexport, amintim:
a)beneficiile comerciale , care apar din diferența dintre prețul de cumpărare și cel
de vânzare a mărfii;
b)reexporturile pot conduce latransformarea în devize libere a unor disponibilități
create prin acorduri de cooperare cu conturi speciale;
c)crearea de posibilități pentru plasarea în străinătate a unor mărfuri indigene,
care nu pot fi desfăcute pe piața internă, dar care sunt export ate, prin
condiționarea impor tului altor mărfuri.
O variantă de reexport este PRELUCRAREA ÎN LOHN (operațiune denumită și reexport
cu prelucrare). Această operațiune constă dintr -un import efectuat de către o firmă
(executant) de materii prime, material e, semifabricate și prelucrarea acestora cu
propriile capacități de producție, în vederea reexportării produsului finit .
Operațiunea mai poartă și numele de “vânzare de manoperă”, deoarece, de fapt, obiectul
operațiunii este în principal folosirea forței d e muncă din cadrul firmei executante.
Operațiunea de prelucrare în lohn se diferențiază de operațiunile clasice de import
și export, prin faptul că obiectul operațiunii este prelucrarea materialelor, materiilor prime,
produselor semifabricate, aparținând uneia dintre părți (importatorul), de către cealaltă
parte (exportatorul).
Mecanismul prelucrării în lohn poate fi sintetizat prin următoarea schemă:
B e n e fic ia r
(im p o rta to ru l in iția l)
P ia ța e x te rn ăP ro d u c ă to r
(e x p o rta to r in iția l)m a n o p e r ă
p ro p rie
m a te rii p rim e ș i
m a te ria le p ro p rii(2 )
(3 )
m a te rii p rim e ș im a te ria le
d in im p o rt(1 )(1 )

Afaceri economice interna ționale
123Figura 5.11.Prelucrarea în lohn
SURSA: POPA , Ioan, “Tranzacții comerciale internaționale”, Ed. Econo mică, București,
1997, pag. 306.
(1) contract de prelucrare în lohn,
(2) comenzi,
(3) livrări,
(4) desfacere pe piața externă a mărfurilor obținute prin prelucrarea în regim de lohn.
În funcție de sensul operațiunii , se poate discuta despre:
a)Lohn activ (export de manoperă) -prin care expor tatorul prelucrează materialele
puse la dispoziție de către importator și le reexportă către proprietarul acestora. Se
realizează fără transmiterea proprietății asupra mărfurilor în cauză. De exemplu, se
impor tă marfa pentru a fi prelucrată și se retransmite beneficiarului său. Beneficiul realizat
din prelucrarea activă se va calcula ca diferență dintre manopera de prelucrare convenită
în contractul extern și manopera de prelucrare facturată de întreprinderea d in țara
prelucrătoare.
b)Lohn pasiv (import de manoperă) -este reversul primului, respectiv,
importatorul trimite materialele ce -i aparțin spre prelucrare în țara exportatorului și le
readuce în țară în formă finită. Pentru importator beneficiul se cal culează ca diferență între
prețul intern de livrare a noului produs realizat după prelucrare și suma dintre prețul
materiilor prime cumpărate intern și trimise în străinătate; cheltuielile de transport intern și
extern; manopera de prelucrare a materiilor prime în străinătate; prețul intern de livrare a
noului produs realizat după prelucrare pe piața internă.
Plata pentru munca depusă se poate face printr -o sumă compensatorie stabilită în
valută, sau prin livrări reciproce de mărfuri.
Marile avantaje aleexportatorului de manoperă con stau în faptul că acesta este
eliberat, în mare măsură, de sarcina aprovizionării cu materii prime și de preocuparea
privind valorificarea produselor obținute. Lohnul favorizează importul de tehnologie, crește
calificarea for ței de muncă angrenate în operațiune, deschide perspective de coope rare,
diminuează necesarul de active circulante etc.
Principalele motivații ale operațiunilor de prelucrare în lohn sunt următoarele:
-exploatarea diferențelor între nivelurile de salar izare dintre diferite țări;
-surplus de capacități existent în industria prelucră toare, comparativ cu capacitatea
mai redusă a industriei extractive de a furniza materiile prime necesare;
-necesitatea temporară, manifestată în unele ramuri industriale aflate sub puternica
influență a fluctuațiilor con juncturale și sezoniere, de a apela la un surplus de ma noperă,
până când industria autohtonă se adaptează la no ile cerințe.
Unele limite ale operațiunilor de prelucrare în lohn sunt:
-riscul potențial pentru exportatorul de manoperă ca, în condițiile unei conjuncturi
nefavorabile manifestate pe piața produselor respective, importatorul să renunțe la
tranzacția în lohn;
-riscurile legate de întârzieri în aprovizionarea cu materii prime sau materiale ca re pot
influența negativ procesele de producție;
-asigurarea unui venit în devize mai redus decât în cazul exportului de produse finite
de proveniență integrală din producție proprie;

Afaceri economice interna ționale
124-lipsa de specializare a exportatorului de manoperă în privința acțiu nilor de
promovare și comercializare a pro duselor pe piața externă;
-riscul de preț manifestat față de exportatorul de manoperă, în situația unei evoluții
nefavorabile a prețului la produsul finit realizat de acesta etc.
Operațiunile de swap cu marfă (“substituirea”) îm bină elemente ale contrapartidei
cu rațiuni specifice reex portului. SWAP-ulconstă, în esență, într -un aranjament între doi
exportatori de mărfuri similare, situați la distanță unul față de celălalt, prin care una
din părți livrează bun uri unui terț situat pe o piață apropiată iar cealaltă parte,
titularul obligației de livrare către terțul respectiv, livrând, în schimb marfa sa unei
firme, situate pe o piață apropiată, față de care primul partener avea obligația de
livrare .
În esență, operațiunea de swap cu marfă se desfă șoară după următorul mecanism:
Firm a B
Firm a CFirm a DFirm a A
(1) (2)(3)
(4)(5)
Figura 5.12.Operațiunea de swap cu marfă
SURSA: POPA , Ioan, “Tranzacții comerciale internaționale”, Ed. Economică, București,
1997, pag. 308.
Explicațiile schemei anterioare:
-firmele A și B au obligația de livrare către D și C, în baza contractelor (1) și (2);
-cele două firme, A și B, încheie un acord de swap (3);
-firma A livrează marfa sa firmei C, situată pe o piață mai apropiată (4);
-firma B livrează marfa sa firmei D, situată pe o piață mai apropiată (5).
Scopul principal urmărit de firmele respective prin aces te operațiuni este reducerea
cheltuielilor de livrare materializate în principal, în costul ridicat al transportului. Practica
arată că operațiunile de swap cu marfă au o frecvență mai mare în comerțul cu zahăr,
diferite metale, produse chimice etc. Condiția pentru o desfășurare adecvată a
operațiunilor este asigurarea omogenității cali tative a celor două partizi de marfă. În
situația în care exis tă diferențe calitative e ste necesar ca părțile să precizeze în acord
modul în care beneficiarii vor fi compensați.
Swap -ul se utilizează adesea și în operațiunile de pă trundere, prin filiale de
producție și comercializare, în alte țări, a corporațiilor multinaționale. Astfel, u n investitor
care vizează implantarea unei filiale într -o țară cu un grad ridicat de îndatorare, va cere să
răscumpere o parte din creanțele țării respective. Având acordul instituțiilor specializate
din țara vizată, acest investitor va putea schimba crean ța exprimată în valută, în moneda
locală creându -și astfel posibilitatea de a investi în terenuri, materii prime, forță de muncă,
nece sare investiției.

Afaceri economice interna ționale
1255.4.Operațiunile de switch
Operațiunile de SWITCH constau dintr -o întrepătrun dere a tranzacțiil or
comerciale în contrapartidă cu o serie de operațiuni v alutar -financiare, având ca
scop transformarea unor disponibilități din valută clearing, în devize libere (sau în
disponibilități pentru alte clearing -uri),sau a schimbării unor fonduri din devize
libere, în rezerve de clearing .
În cazul acestor tipuri de operațiuni tranzacția nu se încheie direct cu țara
beneficiară ci, prin intermediul unei terțe țări, folosind regimul legal al devizelor din acea
țară. Operațiunile de switch sunt, în același timp, operațiuni de arbitraj de valută și marfă.
Ele au apărut în mare măsură datorită existenței acordurilor de plăți în clearing,
respectiv, datorită dificultăți lor generate, uneori, de natura și caracteristicile acestui regim
de plată pentru desfășurarea s chimburilor comerciale normale dintre două țări. Una dintre
caracteristicile acordu lui de clearing este aceea că fondurile realizate din operați unile de
export în cadrul clearingului pot fi folosite numai în scopul efectuării importurilor din listele
demărfuri anexate la acord, cu obligația ca aceste mărfuri să provină din țara parteneră.
Datorită acestui fapt, la un moment dat, apare posibilitatea ca una dintre țări să dispună
de sume impor tante în contul de clearing, ca urmare a exporturilor efectu ate în țara
parteneră dar, să nu poată folosi aceste dis ponibilități, deoarece mărfurile care ar putea fi
importate nu prezintă interes pentru propria economie.
O altă caracteristică a clearingului este stabilirea nivelului creditului tehnic ,
denumit și “ plafon descoperit”, sau “spațiu de joc” (swing), în limita căruia se pot efectua
unilateral, sau descoperit, importurile. Majoritatea acor durilor de plăți în clearing permit
desfășurarea schimburilor reciproce de mărfuri atât timp cât soldul contului de c learing
nu depășește creditul tehnic . Dacă are loc depășirea creditului tehnic, țara importatoare
se află în impo sibilitatea de a importa în continuare mărfuri din țara par teneră, deoarece
nu dispune de mărfuri pe care să le ex porte în schimb, pentru a reduce soldul debitor al
contului său sub nivelul creditului tehnic. În acest fel, se ajunge la imposibilitatea de a
desfășura în continuare schimburi re ciproce de mărfuri.
Operațiunile de switch au fost inițiate în scopul de a da un plus de flexibilitat e
acordurilor de clearing având, în acest fel, un rol pozitiv în desfășurarea relațiilor
bilaterale, precum și în realizarea unor fonduri sau câștiguri în valută.
Unele acorduri de clearing prevăd clauza “operațiuni de switch” , prin care se
oferă posibili tatea țării care înre gistrează excedente (creditoare) să -și utilizeze soldul prin
operații triunghiulare respectiv transferuri în favoarea unor terțe țări. Alte acorduri interzic
însă, în mod expres, reexportul pro duselor către terțe piețe, situație în c are operațiunile de
switch se pot realiza numai prin intermediul unor firme specializate , cu sprijinul unor bănci
comerciale, având acordul expres al partenerilor.
Inițiativa efectuării operațiunilor de switch o poate avea atât țara debitoare cât și
țara creditoare. Inițiativa lor conjugată, sau independentă, este de natură a accelera re –
alizarea scopului final. În practică, acțiunea este realizată de firme specializate în acest fel
de operațiuni, care acționează ca intermediari între partenerii interesaț i din țările de
clearing și vânzătorii, sau cumpărătorii de pe terțe piețe, cu devize convertibile.
Operațiunile de switch presupun astfel, reexportul unei mărfi, dintr -o țară parteneră
de clearing, într -o țară terță, cu transformarea simultană a unor dis ponibilități de clearing
în rezerve de valută liber convertibilă. Invers operațiunile de switch se caracterizează prin
transformarea unor fonduri din valută liber convertibilă, în disponibilități de clearing, prin
reexportul unei mărfi pro venind de la un terț, într -o țară parteneră de clearing.

Afaceri economice interna ționale
126Operațiunile de switch se pot clasifica, în funcție de sensul alimentării contului de
clearing , în:
-operațiuni de tip aller, sau de alimentare a contului de clearing;
-operațiuni de tip retour , sau vânzarea de disponibilități de clearing;
-operațiuni de tip aller-retour prin care, com binându -se două operațiuni de sensuri
opuse, se asigură funcționarea normală a acordurilor de clearing și obținerea de
beneficii în valută. În cazul operațiunilor de switch de ti paller-retour este posibil ca,
atât faza de aller cât și cea de retour să fie de tipul “clean”, ceea ce înseamnă că
operațiunea respec tivă nu este legată de un export sau un import de mărfuri, fie el
chiar și formal, având loc doar o transformare de devi ze libere în devize clearing, sau
invers. Combinațiile care pot să apară sunt următoarele:
operațiuni de aller -retour în care faza de aller este “clean”, iar cea de retour este
cu marfă;
operațiuni de aller -retour, în care faza de aller se desfășoară cu m arfă, iar cea
de retour este de tipul “clean”;
operațiuni de tip aller -retour, în care atât faza de aller, cât și cea de retour sunt
de tipul “clean”;
operațiuni de tip aller -retour, în care ambele faze se desfășoară cu marfă.
Posibilitatea de combinare a acestor operațiuni de pinde de elasticitatea
prevederilor din acordul de clearing, precum și de unele condiții economice și
organizatorice.
După obiectul operațiunilor de switch , acestea pot fi:
-operațiuni de switch cu marfă , care se bazează pe flexibilit atea unor acorduri
comerciale și în care intervin tranzacții efective cu mărfuri;
-operațiuni de switch valutar , prin care are loc cum părarea sau vânzarea unor
poziții de clearing, recurgându -se la fonduri în valută liber convertibilă.
După numărul partic ipanților la realizarea operați unilor, acestea pot fi:
-operațiuni de switch simple, normale sau primare , la care participă trei țări
dintre care două sunt semnatare ale unui acord de clearing, iar cea de a treia
este țara pe piața căreia se negociază mărf urile care fac obiectul tran zacției
contra devize libere;
-operațiuni de switch în lanț saumultiple la care participă mai mult de trei țări,
condiția esențială fiind ca cel puțin două din participante să fie semnatare ale
unui acord de clearing.
5.4.1. MECANISMUL OPERAȚIUNIL OR DE SWITCH CU MARF Ă ȘI SWITCH VALUTAR
Pentru ca switch -ul să se poată desfășura este nevoie de cel puțin trei parteneri,
dintre care doi sunt situați, în mod obligatoriu, în țările semnatare ale acordului de
clearing. Datorită parti cipării la operațiune a partenerilor de clearing, în mecanismul de
desfășurare a acesteia vor fi prezente atât plăți și încasări în valută convertibilă , cât și în
monedă clearing . Sunt, de asemenea, necesare o serie de operațiuni auxiliare impuse de
anumit e situații și care fac parte din mecanismul de desfășurare a acestui tip de tran zacții.
Este vorba de activități legate de depozitare, sortare, reetichetare, reambalare, eliberarea
unor documente legate de proveniența și transportul mărfurilor.
Tipul un ei operațiuni de switch depinde de situația țării care urmează să furnizeze
sau să achiziționeze mărfurile care formează obiectul tranzacției: se poate urmări crearea

Afaceri economice interna ționale
127de rezerve de clearing (switch de tip aller), valorificarea dis ponibilităților de cleari ng
existente la un moment dat (switch de tip retour), sau obținerea de beneficii din diferențele
între prețurile de pe piețele de clearing și cele de pe piețele cu devize libere.
A. Operațiuni de switch cu marfă
1)Operațiunea de switch cu marfă de tip allereste inițiată de o firmă de switch din țara
care deține un sold cronic pasiv în cadrul unui acord de clearing. Țara respec tivă este
interesată să continue importurile de la partener, dar nu dispune de mărfurile care să fie
căutate pe piața aces tuia. În această situație, marfa este achiziționată de la un terț, cu
plata în valută liber convertibilă și apoi reex portată către partenerul de clearing, cu
decontare în devize clearing, din contul acestuia.
Spre exemplu, presupunem că țările A și B sunt sem natare ale unui acord de
clearing. La un moment dat, țara A ajunge să înregistreze un sold creditor care depășește
creditul tehnic stabilit prin acord. Țara B, care înregistrează un sold cronic pasiv în relația
sa cu A, dorește să deblo cheze conturile de clearing, dar nu dispune de mărfurile în care
A să fie interesată. Astfel, hotărăște să apeleze la o terță țară C, în care găsește un
furnizor al mărfurilor re spective. Se încheie un contract de vânzare internațională între
firma de switch și un partene r din țara C, la un preț stabilit în valută convertibilă, între
devizele clearing și devizele libere existând în acel moment un anumit raport.
Mecanismul operațiunii de switch cu marfă de tip aller este următorul:
Oficiul de clearing
dințara B
Creditor clearing
ȚARA ADebitor clearing
ȚARA B
Terț(din ȚARA C)Oficiul de clearing
dințara A
(1) (2)(3)
(3’)(4)(5)
(6)
Figura 5.13.Mecanismul operațiunii de switch cu marfă de tip aller
(1)întreprinderea specializată în operațiuni de switch încheie cu o firmă din țara terță C
un contract de im port de marfă, la un anumit preț unitar în valută con vertibilă, deci
plătind valută convertibilă;
(2)marfa este livra tă țării B, care
(3)o reexportă în țara A, sau: (3’) -marfa este livrată direct țării A, din C;
(4)plata unui preț echivalent în devize clearing;
(5)echilibrarea conturilor de clearing;
(6)creditarea contului de clearing al țării B.
Această operațiune deși implică unele dificultăți legate de necesitatea punerii la
dispoziție a unei sume în devize libere, prezintă avantajul foarte important al deblocării

Afaceri economice interna ționale
128contului de clearing , prin reducerea soldului pasiv înregistrat de țara importatoare. În
acest fel, țara importat oare are posibilitatea de a -și continua importurile din țara parteneră
de clearing. De asemenea, în urma realizării operațiunii, se obține o diferență favorabilă
(agio) , care revine partenerului care ini țiază operațiunea, ca urmare a faptului că prețul
plătit în devize libere este mai mic decât prețul încasat în devize clearing. Mărimea
agioului depinde de nivelul și importanța clearingului respectiv. Cu cât clearingul este mai
bine cotat, cu atât agioul este mai mare și invers. În al doilea rând, această mărime
depinde de raportul dintre cerere și ofertă. Cu cât prețurile în devize libere pe piața terță,
sunt mai mari, cu atât agioul este mai mic și invers. Agioul poate varia, în multe situații,
între 5 și 30 , putând lua și valori în afara acestui interv al. Operațiunea de switch de tip
aller are la bază două contracte independente, legătura dintre ele făcându -se prin scopul
pentru care au fost încheiate. Primul contract, de import, se încheie între firma de switch
din țara debitoare clearing și partenerul din țara terță. Cel de -al doilea contract, de export,
se încheie în baza primului, și are ca obiect aceeași marfă, cumpărătorul fiind însă par –
tenerul de clearing.
2)Operațiunea de switch cu marfă de tip retour este inițiată de firma de switch în
favoarea țării care deține un sold cronic activ . În această situație, firma de switch, în
înțelegere cu un partener de switch dintr -o țară terță, achiziționează o marfă din țara
parteneră de clearing care este debitor, pe care o reexportă unui cumpărător din țara
terță. Motivul reexportului mărfii rezidă din faptul că aceasta nu prezintă interes pentru
importatorul din țara cu sold activ, sau condițiile în care are loc valorificarea mărfii pe piața
internă a acestei țări nu asigură rentabilitatea operațiun ii inițiale de import. De data
aceasta, marfa este achiziționată cu decontare în valută clearing și este reexportată
contra valută liber convertibilă .
De exemplu, dat fiind faptul că țara B, cu un sold cronic pasiv, dispune de mărfuri,
însă A nu este inte resată în a le achiziționa în acel moment și, presupunând că ambele
țări sunt interesate în deblocarea conturilor de clearing, va avea loc o operațiune de switch
de tip retour ,pe care o va iniția țara A. Ea va căuta, prin intermediul firmei specializate î n
operațiuni de switch un partener într -o țară terță, C, căruia îi va livra, pe bază de contract
de vânzare internațională mărfurile importate din țara B. Mecanismul este următorul:

Afaceri economice interna ționale
129Oficul de clearing
dințara B
Creditor clearing
dinȚA RA ADebitor clearing
dinȚA RA B
Terț din
ȚA RA COficul de clearing
dințara A(4)
(3) (5)
(2)
(6’)(6) (1)(7)
Figura 5.14:Mecanismul operațiunii de switch cu marfă de tip retour
(1)Firma specializată în operațiuni de switch încheie un contract de export pentru marfa
respectivă, la un anumit preț în valută liber convertibilă;
(2)țara A importă formal marfa din țara B;
(3)se achită prețul în valută clearing;
(4)are loc echilibrarea conturil or de clearing;
(5)oficiul de clearing al țării B comunică creditarea contului de clearing al acesteia cu
suma corespunză toare în valută clearing;
(6)țara A reexportă către C marfa achiziționată din B;
(6’) marfa este livrată direct (în mod obișnuit) din țara B în C;
(7) țara A încasează, pe baza contractului de export, prețul în valută convertibilă.
În urma operațiunii de switch de tip retour, rezultă o diferență de preț nefavorabilă
(disagio) , care este suportată de țara inițiatoare. Însă, operațiunea prez intă avantajul
deblocării conturilor de clearing , precum și al obținerii unor fonduri în devize libere, fără
a se angaja valori materiale proprii, devize ce se pot folosi pe orice piață pen tru obținerea
unor mărfuri. Mărimea disagio -ului depinde de mai mu lți factori cum sunt: soldul acordului
de clearing, nivelul și importanța clearingului. Cu cât clearingul este co tat mai bine, cu atât
disagio -ul este mai mic, cu cât prețurile în devize libere pe piața terță sunt mai mici, cu
atât dis agio-ul este mai ma re. În general, mărfurile care fac obiectul operațiunii de switch
de tip retour sunt greu vandabile, iar pentru a putea fi plasate este necesară o reducere
de preț față de prețurile mondiale.
Un interes aparte prezintă, în practică, realizarea di feritelo r combinații între
operațiunile de switch cu marfă și implicarea în tranzacții a unui număr mai mare de
parteneri, din țări diferite, realizându -se așa numitele operațiuni de switch în lanț.
3)Operațiunea de switch de tip aller -retour este o operațiune combinată, inițiată în
momentul în care se creează dificultăți în îndeplinirea obligațiilor reciproce în acordul de
clearing, de către cele două părți, indiferent de pozițiile de cont la data apariției acestor
dificultăți. În esență, operațiunile de acest tip constau în combinarea a două switch -uri de

Afaceri economice interna ționale
130sens opus și se urmăresc mai ales avantaje materiale, adică obținerea unor câștiguri în
valută pe baza speculării diferențelor dintre prețurile de clearing și cele în devize libere.
Operațiunea de switch de ti p aller -retour poate începe fie cu faza de aller, fie cu cea de
retour, în funcție de situația balanței de clearing la momentul res pectiv. Astfel, dacă
balanța clearingului este activă , se poa te începe cu faza de retour , soldul activ permițând
deschider ea de acreditive pentru importul formal al mărfii de retour. Dacă balanța
clearingului este pasivă , operațiunea va începe cu faza de aller, pentru a crea
disponibilitățile necesare fazei de retour.
Dacă operațiunea începe cu faza de aller, ea prezintă av antajul că se înregistrează
un agio, care creează baza pentru negocierea mărimii cotei de disagio din faza de re tour.
În același timp, efectuarea operațiunii de aller la început, prezintă dezavantaje deoarece
necesită un efort valutar temporar pentru crea rea de fonduri bănești în clea ring, folosite
ulterior pentru realizarea operațiunii de retour. Perioada de timp care se derulează de la
plata în devize libere, în faza de aller, până la încasarea în devize libere, în faza de retour,
trebuie să fie cât mai redusă, în acest fel, crescând eficiența economică a firmelor
specializate în ope rațiuni de switch.
Dacă operațiunea de aller -retour începe cu faza de retour, există avantajul obținerii
de devize libere pentru faza de aller, nemaifiind necesar un event ual împrumut în devize
libere, dar apare dezavantajul că firma înregistrează o pier dere inițială (disagio). Firma de
switch trebuie să depună eforturi pentru ca, în cadrul negocierilor, să obțină o cotă mai
mare de agio, care să acopere suma corespunzătoa re cotei de disagio și să permită
obținerea unui beneficiu. Re zultă, deci, că în desfășurarea unei operațiuni de aller -retour,
nu este atât de important cum debutează aceasta, ci,â mai ales, modul în care se
combină partizile, precum și modalitățile de e fectuare a plății în cadrul celor două faze, în
așa fel încât operațiunea să se încheie cu avantaje pen tru cel care a inițiat -o.
În operațiunea de aller -retour apar următorii partici panți: firma de switch dintr -o țară
terță, firma de switch din țara p arteneră în cadrul acordului de clearing, furnizorul din țara
terță, cumpărătorul din țara parteneră de clearing, cumpărătorul dintr -o țară terță.
Pentru realizarea unor beneficii, se impune ca între prinderea care inițiază
operațiunea să ia măsuri pentr u ca produsele care fac obiectul fazei de aller să fie mărfuri
de o importanță economică și comercială mare pentru țara par teneră, iar produsele ce fac
obiectul fazei de retour să fie importante, în același sens, pentru terț. Pe această cale, se
poate asi gura o cotă mai mare de agio (la aller) și o cotă mai mică de disagio (la retour),
ceea ce conduce la obține rea unui beneficiu mai mare la nivelul întregii operațiuni de aller –
retour. Dacă suma prețurilor mărfurilor ce formează obiectul fazei de aller est e egală cu
suma prețurilor mărfu rilor din faza de retour, rezultă că nu apar modificări în ca drul
pozițiilor din cadrul acordului de clearing. În situația contrară, va avea loc fie o echilibrare
a contului de clearing, fie chiar o inversare a poziției deținute de țara care a declanșat
operațiunea.
B. Operațiuni de switch valutar
Ele reprezintă o operațiune pur financi ară, care se poate realiza prin intermediul
băncilor, sau al unor firme specializate. Operațiunile de switch valutar pot să fie, la rând ul
lor, de tip aller sau retour. Deși presupun investirea imediată a unor fonduri în devize
libere, prezintă avantajul că se realizează într -un timp mai scurt și, spre deosebire de
switch -ul cu marfă, necesită un volum mai redus de muncă, precum și riscuri și cheltuieli
mai mici.
Participanții la astfel de operațiuni sunt: o instituție bancară ce ține evidența contului
de clearing din țara care inițiază operațiunea; banca ce deține contul de clearing din țara
parteneră; firma de switch din țara debitoare și, în unele cazuri, o bancă terță.

Afaceri economice interna ționale
131Pentru alimentarea unui cont de clearing, firma de switch din țara inițiatoare
tratează direct, sau prin interme diul unei bănci terțe, cu banca la care se ține evidența
contului de clearing în țara parteneră, răscumpă rând datoria, în devize clearing, contra
devize libere, la un anumit curs, oferind un discount. Mărimea discountului variază în
funcție de nivelul și importanța clearingului, precum și de nivelul soldului pasiv. În același
timp, banca din țara parteneră co munică băncii din țara debitoare suma în moneda clea –
ring cu care a diminuat soldul pasiv al contului de clearing.
1.Operațiunile de switch valutar de tip aller se pot realiza și în situația în care țara
creditoare, pentru a -și activa fon durile imobiliza te în cadrul contului de clearing, scoate la
licitație, prin intermediul băncii sale, disponibilitățile în moneda de clearing. În acest caz,
inițiativa aparține țării creditoare, în condițiile în care țara debitoare își dă acordul pentru
aceasta. Pentru ța ra debitoare, indiferent de faptul că participă sau nu la licitație,
scoaterea la licitație de către țara creditoare a activului său reprezintă un switch valutar de
tip aller.
2. Dacă contul de clearing înregistrează un sold activ care depășește nivelul creditului
tehnic, țara creditoare poa te iniția o operațiune de switch valutar de tip retour, pentru a
demobiliza fondurile în moneda de clearing și a asigura funcționarea normală a acordului
de clearing. Respectiva țară, prin intermediul băncii care ți ne evidența contului de clearing,
sau prin intermediul unei firme de switch, oferă spre vânzare disponibilități în moneda de
clearing, contra devize libere. Cumpărătorii pot să fie bănci sau firme din țări terțe, sau din
țara parteneră, care ajung la o înț elegere cu vânzătorul cu privire la stabilirea unui anumit
discount.
5.4.2.EFICIENTA OPERATIUNI LOR DE SWITCH
Existența operațiunilor de switch în relațiile comerciale internaționale se datorează
unor avantaje pe care acestea le oferă, concretizate în efe cte materiale directe, indirecte
sau propagate, precum și efecte generale, de politică comercială.
Efectele materiale directe au ca rezultat câștiguri materiale cuantificabile în:
-creșterea încasărilor valutare fără exporturi de materii prime;
-creșterea ve niturilor în devize libere, în cadrul ope rațiunilor de tip retour;
-creșterea beneficiilor în devize libere, obținute ca re zultat al diferențelor de curs
dintre valutele de clearing și valutele liber convertibile, în operațiunile de tip
aller;
-evitarea p lății de dobânzi în faza depășirii creditului tehnic, prin alimentarea cu
mărfuri de la terți a conturilor de clearing;
-transformarea în disponibilități active de valută con vertibilă a unor disponibilități
de valută clearing, care nu sunt purtătoare de do bânzi, sau aducând dobânzi
mici.
Pentru calcularea rentabilității operațiunilor de switch este semnificativ raportul
dintre cursurile valutelor de clea ring și valutele liber convertibile. În scopul determinării
rentabilității, se calculează indicele ope rațiunii de switch .
Astfel, pentru operațiunile de switch de tip aller, indicele are următoarea formulă:
ISAIpi
IpECS100 
unde:
ISA-indicele operațiunii de switch de tip
aller;

Afaceri economice interna ționale
132Ipi-indicele prețului mărfii import ate dintr -oțară terță, pe devize libere;
IpE-indicele prețului mărfii reexportate în cadrul operațiunii de switch;
CS-coeficientul primei de switch (agio).
Pentru operațiunile de switch de tip retour , indicele este următorul:
ISRIpE
IpiCS100 
unde:
ISR-indicele operațiunii de switch de tip retour;
CS-coeficientul primei de switch (di sagio);
IpE-indicele prețurilor mărfurilor reex portate într -o țară terță (cu plata în devize libere);
Ipi-indicele prețurilor mărfurilor impor tate de la partenerul cu s old pasiv (cu plata în
devize clearing).
Pentru ca cele două tipuri de operațiuni să fie ren tabile, trebuie ca:
ISA  100 100 și ISR .
Efectele materiale indirecte se manifestă, în principal, prin impactul pe care
aceste operațiuni îl au asupra unor participanți la acest gen de operațiuni triunghiulare:
întreprinderi de comerț exterior, sau alți agenți economici al căror obiect de activitate este
importul sau exportul pro duselor în cauză. Astfel, se poate obține un nivel de preț de
import inferior celui la care firma imp ortă mărfuri simi lare, se evită concurența dintre
mărfurile indigene expor tate direct și cele deținute de parteneri străini în cadrul unor
acorduri de compensație, prin înlocuirea lor cu mărfuri de terță origine -care nu sunt
necesare economiei național e, dar pentru care există obligativitatea cumpărării prin
acorduri de clearing. Totodată, se realizează un nivel de preț de export superior celui la
care se exportă mărfu rile obișnuite.
Efectele generale, de politică economică , se referă la următoarele as pecte:
-crearea unui cadru de negociere clasic în acor durile de clearing, prin înlocuirea
în listele de mărfuri a unor poziții care nu interesează în mod direct pe partener,
diversificarea schimburilor comerciale, chiar în condițiile existenței unor aco rduri de
clearing;
-facilitarea obținerii de licențe pentru importul sau exportul de mărfuri;
-crearea de posibilități pentru plasarea mărfurilor indigene , atunci când
acestea sunt condiționate de pre luarea la import a unor mărfuri care nu prezintă un interes
direct;
-creșterea indicelui volumului comerțului exterior absolut și pe locuitor;
-acțiunea pozitivă asupra balanței comerciale a unei țări a convertibilității
monedei naționale, prin garan tarea desfășurării normale a schimburilor în cadrul acor-
durilor de clearing.
Operațiunile de switch prezintă de asemenea și o serie de riscuri și limite
caracteristice , de care este necesar să se țină seama atunci când se propune inițierii
unei astfel de operațiuni.
1) Efectuarea unor astfel de operațiun i este limitată de existența unor poziții în
acordurile de clearing care nu au fost utilizate , sau nu se intenționează a fi utilizate,
pentru importurile și exporturile destinate economiei naționale, cât și de situația soldurilor
conturilor de clearing , laun mo ment dat.

Afaceri economice interna ționale
1332) Uneori, diferența dintre prețurile mărfurilor sta bilite în clearing și cele ale
acelorași mărfuri pe piața liberă este mare , ceea ce face ca interesul pentru operațiuni de
switch să fie mai scăzut tocmai datorită dezavantajelor mater iale.
3) Un risc specific operațiunilor de switch este blocarea funcționării contului de
clearing , situație în care disponibilitățile create prin aller nu pot fi folosite pentru fi nanțarea
operațiunilor de retour.
În situația în care firma de switch ia parte în mod efec tiv și în nume propriu la
operațiunea specială, ea se expune și riscurilor comerciale obișnuite, riscuri ce se referă
la calitatea și cantitatea mărfii, termenele de livrare, efectu area plății etc. Chiar dacă firma
de switch reușește să depășească aceste riscuri, se poate întâmpla ca realizarea
operațiunii să fie inoportună datorită unor limite comerciale, de rentabilitate, pe care le
prezintă acest gen de ope rațiuni. Caracterul complex al operațiunilor de switch, riscu rile și
limitel e ce intervin în realizarea acestora, impun existența unei organizări judicioase a
desfășurării operațiunilor, identificarea căilor de valorificare a avantajelor comerciale și
financiare ale acordurilor de clearing, studierea atentă a conjuncturii și a evo luțiilor de pe
diferite piețe.
Cu toate dificultățile și limitele caracteristice operați unilor în contrapartidă, acestea
asigură totuși, afaceri economice avantajoase, care reduc sau elimină riscurile datorate
instabilității monetare. Unele variante ale acestor operațiuni bine concepute pot promova
exporturile, inclu siv fluxuri ale economiei mondiale afectate de penuria de valută.
Tranzacțiile în contrapartidă inițiază și dezvoltă spiritul de cooperare , care poate
contribui la atenuarea unor tensiuni, la obținerea unor avantaje reciproce, atât pe ter men
scurt cât și pe termen lung între parteneri inegali. Contrapartida se poate regăsi în cele
mai diferite formule de cooperare economică internațională de la formula de tip buy -back,
până la acțiuni compl exe de coproducție în între prinderi separate sau comune de tipul
societăților mixte. Contrapartida poate să vizeze și prestații comerciale, pro moționale,
cercetarea pieței, reclamă comercială, service tehnic și comercial.
Contrapartida este astfel o alt ernativă oricând posibil de folosit ca soluție de sine
stătătoare, respectiv pentru deten sionarea unor fluxuri comerciale tradiționale ajunse la
impas.
CCaappiittoolluull66
SSiisstteemmuullppoolliittiicciilloorrccoommeerrcciiaalleeeexxtteerrnnee
6.1. Tipologia politicilor comerc iale externe
Politica comercială reprezintă una dintre componentele de bază ale politicii
economice generale a fiecărui stat, vizând sfera relațiilor economice externe. Atribut al
suveranității de stat, politica comercială reprezintă unul din instrumente le principale prin

Afaceri economice interna ționale
134care se urmărește realizarea funcției externe a statului. Specificul relațiilor economice
internaționale face ca și reglementările de politică comercială să fie adaptate în mod
corespunzător, ceea ce determină existența unor deosebiri im portante între acest tip de
reglementări și alte măsuri de politică economică ale statului respectiv. Reglementările de
politică comercială vizează -în principal -exporturile, importurile și operațiunile de
cooperare economică și tehnico -științifică, ur mărind promovarea cu prioritate a intereselor
națio nale, folosirea relațiilor economice externe ca factor cât mai activ și eficient al
creșterii economice .
POLITICA COMERCIALĂ cuprinde totalitatea reglementărilor utilizate de un stat
(admini strative, buget are, financiar -bancare, valutare și de altă natură) prin care se
urmărește impu lsionarea sau restrângerea schimburilor comerciale externe, în
scopul promovării cu prioritate a intereselor economiei naționale și limitării
influențelor nedorite pe care econo mia și circuitul economic mondial le pot produce
asupra țării respective.
Politica comercială trebuie să îndeplinească trei funcții care se regă sesc, cu
ponderi sau intensități diferite, în reglementările tuturor statelor, și anume :
funcția de promovare,
funcția de protejare,
funcția de realizare a unui echilibru dinamic în balanța comercială și de plăți și,
concomitent, de sporire a rezervei valutare a statului.
Cea dintâi, funcția de promovare , asigură impulsionarea acelor fluxuri comerciale
(pe grupe de mărfuri sau țări) care sunt avantajoase pentru țara respectivă, iar cea de a
doua, funcția de protecție , folosește pârghiile prin care se diminuează sau chiar se
elimină complet legăturile economice externe neavantajoase. În plus, se poate număra tot
ca funcție a unei politici comerciale juste realizarea unui echilibru dinamic în balanța
comercială și de plăți și concomitent, sporirea rezervei valutare a statului, cu efecte
macroeconomice conexe (mai ales monetare) benefice.
Reglementările de politică c omercială se elaborează într -oviziune strategică ,
urmărind -în principal -realizarea obiectivelor pe termen lung ale statului respectiv;
aceasta neexcluzând însă posibilitatea folosirii unor reglementări cu caracter conjunctural
sau care urmăresc obiect ive imed iate.
Pe termen lung , politica comercială urmărește atingerea unor ritmuri înalte ale
creșterii economice prin intensificarea schimburilor comerciale și a exploatării și
îmbunătățirii poziției de piață a economiei naționale pe piața mondială;
Petermen scurt , obiectivele de politică comercială pot fi extrem de diverse,
deosebiri i mportante înregistrându -se de la o țara la alta, sau chiar de la o etapa la alta în
evoluția aceleiași tari. Din această grupă fac, de regulă, parte reglementările urmări nd:
îmbunătățirea structurii schimburilor comerciale, restrângerea sau stimularea exporturilor
ori a importurilor la anumite produse sau grupe de produse, modificarea orientării
geografice a schimburilor comerciale externe, îmbun ătățirea raportului de schi mb, a
cursului monedei naționale, sporirea încasărilor la bugetul de stat sau echilibrarea
Balanței comerciale (la finele unui an financiar).
În același timp, fiind un domeniu de graniță între politica economică generală și
politica e xternă, politica come rcială poate urmări și obiective (cum ar fi cele de natură
politică sau militară) care depășesc sfera propriu -zisă a intereselor economice.
Înelaborarea politicii comerciale, statele suverane, ca subiecți ai relațiilor
economice inte rnaționale adoptă, în mod autonom reglementări proprii, care trebuie să
răspundă obiectivelor naționale de ordin strategic sau imediat. Totodată, în procesul
elaborării sau al perfecționării politicilor comerciale, se ține cont de starea generală a
economiei și de tendințele ce se manifestă în relațiile economice internaționale, de

Afaceri economice interna ționale
135acordurile sau înțelegerile la nivel bi -sau multilateral (la care participă țara respectivă) cât
și de uzanțele și principiile statuate în comerțul internațional (cu condiția ca a cestea să fie
compat ibile cu interesele proprii și cu principiile ce caracterizează politica economică
internă sau internațională a statului respectiv).
Perioada postbelică se caracterizează prin instituționalizarea reglementărilor de
politică comercială, atât în plan interna țional, multilateral , o dată cu intrarea pe scena
internațională a GATT -ului, TRIPS -ului și a GATTS și ulterior, a creării Organizației
Mondiale a Comerțului, cât și în plan regional , prin formarea unor blocuri comerciale
instituționalizate, cum ar fi NAFT A, AELS -ul sau, pe un plan superior, al Uniunii Europene.
Deși se caracterizează printr -o foarte mare varietate , reglementările de politică
comercială co ntemporane au unele elemente comune , și anume:
a) reglementările vizează o sferă foarte largă de probl eme, aceluiași obiectiv fiindu -i
consacrate mai multe instrumente (cu acțiune directă sau indirectă);
b) ca regulă, măsurile care urmăresc stimularea exporturilor sunt active , în timp ce
restricțiile asupra impo rturilor au un caracter pasiv ;
c) problemele de echilibru valutar -financiar (și altele) se soluționează prin reglementări
diferite , într-un fel pentru exporturi și în alt fel pentru importuri;
d) existența unor diferențe importante între reglementările referitoare la produsele
manufacturate și cele c u privire la produsele de bază (acestea din urmă, îndeosebi cele
de proveniență agricolă beneficiind de o protecție mai ridicată);
e) sunt protejate cu intensitate si eficiență deosebite interesele diferitelor grupuri
sociale sau profesionale ori categorii de producători, in funcție de capacitatea acestora de
a face față concurenței internaționale;
f) se utilizează numeroase reglementări diferențiate de la un partener la altul;
reglementărilor generale li se adaugă extrem de numeroase “particularizări”, val abile
numai pentru legăturile come rciale cu un anumit partener (sau grup).
6.1.1 Principalele tipuri de politici comerciale
Pentru a caracteriza principalele tipuri de politică comercială vom utiliza drept
criterii orientarea generală a schimburilor și s copul principal urmărit prin politica
comercială. Analizate după aceste criterii politicile comerciale îmbracă trei forme
principale:
1.autarhia , sau substituirea importurilor ca urmare a izolării economice;
2.liberul schimb , sau liberalizarea schimburil or comerciale;
3.protecționismul și neoprotecționismul .
AUTARHIA se caracterizează printr -o stare generală de izolare a economiei,
printr -o orie ntare exclusivă spre interior, ignorându -se (cu sau fără bună știință)
avantajele ce se pot obține prin partic iparea la circuitul economic mondial . În aceste
condiții, comerțul exterior este practic i nexistent, sau înregistrează valori total
nesemnificative. Autarhia presupune măsuri foarte severe de oprire a importurilor și
eforturi deosebite pentru asigurarea, d in producția internă (indiferent de co sturi sau
condiții) a nevoilor de consum.
Un asemenea tip de politică comercială este de domeniul trecutului; la baza unor
asemenea practici, care au determinat stagnarea, ineficiența și chiar înapoierea, au stat o
serie de factori i nterni, cum ar fi bogăția resurselor sau unele programe “ambițioase” de
dezvoltare (bazate mai mult pe prejudecăți), ori factori externi (în perioadele de război,
embargo etc.) sau conjuncturali1.
1Astfel , potr ivit lui Robert Reich ( Munca Națiunilor , Ed.Paideia, București, 1996), la jumătatea acestui secol
Statele Unite nu erau deloc o țară importantă din punct de vedere comercial (doar aprox. 3 -4% din bunurile

Afaceri economice interna ționale
136LIBERUL SCHIMB are ca punct de pornire teo ria lui David Ricardo asupra avantajelor
comparative ce pot fi obținute în condițiile absenței totale a restricțiilor din calea
schimburilor intern aționale. După opinia lui David Ricardo, “avantajul relativ ar asigura în
mod spontan și automat nu numai alo carea rațională a r esurselor, deci o diviziune optimă
a muncii, ci și avantajul reciproc în favoarea tuturor partenerilor, realizând armonia
universală a intereselor acestora”1. Heckscher și O hlin au arătat cum avantajul comparativ
este bazat pe diferențel e de înzestrare cu factori și cum o țară poate beneficia exportând
bunuri intensive în fa ctorul de producție cu care este mai abundent înzestrată.
Modelele comerțului cu produse manufacturate, inclusiv comerțul intra -ramură, au
indicat modul în care schim burile bazate pe exploatarea economiilor de scară și a
diferențierii produselor pot satisface cer erea pentru varietate, spori venitul real și pot servi
ambelor părți angajate, chiar în cazurile în care proporțiile factorilor și preferințele
consumatorilor sunt identice. Toate aceste modele sugerează implicit importanța vitală a
comerțului liber pentru maximizarea avantajelor din participarea la diviziunea
internațională a mu ncii.
Înperioada interbelică , atât în teorie cât și în practică, problemele liberul ui schimb
au înre gistrat nuanțe noi: libera concurența a fost înțeleasă și practicată în condițiile
absenței barierelor vamale și netar ifare, admițându -se (prin excepție) adoptarea de măsuri
protecționiste doar pentru protejarea industriilor (ramurilor) în formare sau în domenii ce
vizau securitatea națională . Consecința generală a acestui tip de liber schimb a fost (și nici
nu putea fi alta) de menținere sau chiar agravare a decalajelor economice dintre state.
Înperioada postbelică , numeroase studii au f ost consacrate susținerii și
fundamentării do ctrinei oficiale a liberalizării dar, în practica relațiilor internaționale,
comerțul liber continuă să fie o excepție , rea lizându -se mai mult la nivel zonal sau în
cadrul unor grupări economice de tipul un iunilor vamale.
Pornind de la realitatea că, și în prezent, caracteristica de bază a comerțului
internațional este tot protecționismul, sunt tot mai frecvente și hotărâte luările de poziție în
favoarea trecerii treptate la o liberalizare reală a comerțului int ernațional, pe baze reciproc
avantajoase și care să asigure spr ijinirea efectivă a țărilor în curs de dezvoltare, respectiv
trecerea treptată de la un comerț protejat (și puternic discriminat oriu) la unul mai puțin
încorsetat de restricții, fără a fi totuș i deplin liber. În acest sens, sistemele globale de
reglementări (de tip Runda Uruguay), cât și unele reglementări regionale (pentru partea
care privește r elațiile intracomunitare), poartă tot mai vizibil amprenta unor efecte de
liberalizare și promovare a tât a comerțului și investițiilor cât și a creșterii economice în
ansamblu.
Atitudinea țărilor dezvoltate, dominantă și determinantă prin ponderea și rolul pe
care aceste țări le au în comerțul mondial, este în fapt, destul de rezervată față de
introducere a măsurilor pentru o liberalizare reală. În mod obișnuit, acceptarea programelor
de liberalizare este însoțită de introducerea unor măsuri d irect restrictive de tip
neoprotecționist . Doctrina comerțului liber organizat , servește în esență la prom ovarea
intereselor marilor producători care, în competiția cu statele sau producătorii “din linia a
doua”, își rezervă întotdeauna pozițiile privilegiate.
“Comerțul liber”, vehiculat tot mai mult în ultimul timp și alături de alți doi termeni:
“globalizare” și “lib eralizare” nu trebuie luat însă ca ceva neapărat bun în orice împrejurare
și pentru orice participant la schimburile internaționale. Deschiderea frontierelor și
admiterea masivă a i mporturilor poate produce grave dezechilibre economice dacă nu
cumpărate de americani erau produse în străinătate) , deoarece prea puține țări dezvoltate ale căror economii
fuseseră distruse de război erau în stare să vândă ceva americanilor (adică ceva ce nu ar fi putut fi cumpărat
mai bun sau mai ieftin pe piața internă) sau să cumpere ceva vândut de aceștia.
1David Ricardo, Opere alese , vol. I, Editura Academiei, Bucuresti, 1950, pag.124

Afaceri economice interna ționale
137este însoțit ă de măsuri care să ducă la stimularea comparabilă a expo rturilor. În plus,
uneori chiar dacă o țară cu o situație economică mai puțin bună exportă, câștigurile sale
din această activitate nu sunt semnificative, prețurile fiind împinse în jos în mod artifi cial
de către cumpărători1. Totuși s -a constatat empiric că țările al căror comerț exterior este
mai influențat de măsuri protecționiste sau mai distorsionat înregistrează o creștere
comparativă a productivității mai scăzută decât țările care pr omovează l iberul schimb2.
Procesul de liberalizare -pentru înfăptuirea căruia se depun eforturi considerabile
la nivel intern ațional -se înfăptuiește pe calea “pașilor mărunți”, prin ajustări ale
schimburilor comerciale la noile interese sau raporturi de forțe.
În prezent , teoria economică asupra liberalizării este concentrată asupra
argumentelor care trebuie să susțină eliminarea treptată a obstacolelor protecționiste din
calea schimburilor. În acest sens, în sprijinul ideii de liberalizare se aduc următoarele
argumente principale:
sporirea volumului producției (prin lărgirea piețelor);
creșterea competitivității producției indigene;
îmbunătățirea gradului de satisfacere a nevoilor de consum intern;
realizarea unei mai bune corelări a prețurilor de pe piețele nați onale cu cele
internaționale;
creșterea stabilității economice.
Teoria liberalizării schimburilor internaționale este conjugată cu eforturile care se
fac în direcția r estructurării diviziunii internaționale a muncii în concordanță cu noile
transformări pe care le -a înregistrat economia mondială în ultimii ani.
PROTECȚIONISMUL șiNEOPROTECȚIONISMUL comercial au ca principală trăsătură
restricțio narea accesului produselor străine pe piața națională. Trebuie, mai întâi de toate,
să facem distin cțieîntre măsur ile de protejare justificate , determinate de necesitatea de a
apăra suveranitatea și echilibrul econ omiei naționale cât și interesele producătorilor și ale
consumatorilor indigeni, pe de o parte, și măsurile de protecționism comercial, adoptate
de pe poziț ii de forță (mai ales economică), prin care se urmărește restrângerea
artificială a schimburilor în condiții de discriminare a partenerilor, pe de altă parte.
Orientarea spre protecționism poate fi argumentată de datele stati stice3, care atestă că la
mijlocul ultimului deceniu circa 50% din schimburile comerciale mondiale aveau în calea
lor diverse bariere, în special netarifare.
Argumentele interne ale protecționismului sunt în general legate de următoarele
aspecte:
1.Argumentul economic clasic în favoarea protecției este argumentul existenței unor
industrii încep ătoare a căror creștere este dificilă într -o țară mai puțin dezvoltată4, ele
trebuind să facă față concurenței acerbe din partea industriilor similare dar mature,
bine stabilite, ale altor state. Î n aceste condiții, avantajul comparativ potențial nu va
putea deveni efectiv decât după o an umită perioadă de timp, în care ramura respectivă
să crească pentru a putea realiza economii de scară sau de gamă, să dobândească
experiență etc.
2.Măsurile protecți oniste sunt însă justificate doar pe o perioadă determinată și
rezonabilă de timp, aplicate în exclusivitate acelor ramuri în care există șanse reale nu
numai de a deveni pro fitabile pe plan extern, dar de a aduce beneficii care să
1se mai pot întâlni și astăzi practici care aduc a diviziune a muncii de tip colonial: statul metropolă produce și
exportă bunuri industriale cu valoare adăugată mare și la prețur i ridicate, importând din “colonii” materii prime
și materiale de bază la prețuri foarte scăzute.
2Exemple în acest sens constituie Chile, Hong -Kong sau Singapore
3Vezi în acest sens FOCUS OMC -Bulletin d’Information no.6, oct. -nov.1995.
4Așa cum era Anglia atunci când acest argument a fost prima dată utilizat în timpul reginei Elizabeth I sau
cum era Germania atunci când doctrina protecționistă a fost popularizată de către Friederich List (1789 -1846)

Afaceri economice interna ționale
138depășească costurile imp use consumatorilor interni pe p erioada protecției. De
asemenea, măsurile protecționiste în sine nu sunt cel mai adesea suficiente pentru a
transforma ramurile potențial competitive în sectoare ale econ omiei ce aduc un avantaj
competitiv real. “La adăpostul ” acestor politici, piața capitalurilor și piața muncii trebuie
să ofere întreprinzătorilor resursele necesare dezvoltării, altfel protecționismul f iind
inutil și în plus soldându -se cu pierderi interne nete.
3.Un alt argument oarecum similar deși bazat pe a lte considerente îl constituie cel al
susținerii unor industrii îmbătrânite , cum sunt de exemplu în economiile dezvoltate
industriile sideru rgice, extractive etc., la care datorită în principal costului ridicat al forței
de muncă s -a pierdut avantajul comp arativ. Și aici măsurile trebuie să aibă un caracter
temporar , fiind justificate doar pe durata restructurărilor necesare și alocării resurselor
către alte sectoare și doar din conside rente sociale, de protecție a forței de muncă
angajată.
4.Un argument dist inct este cel al sporirii veniturilor bugetare . Creșterea nivelului
protecției este însă un factor al creșterii intrărilor la buget doar până la atingerea unui
prag sau nivel critic, care face ne rentabil (deci prohibitiv) importul și începând de la
care ve niturile se înscriu pe o pantă descendentă1.
5.Argumentul redistribuirii interne a veniturilor între ramuri sau industrii poate fi
invocat în măsura în care se urmărește protejarea sectoarelor care utilizează cu
preponderență factori rel ativ deficitari sau r ari, asigurând creșterea veniturilor realizate
în aceste domenii și determinând scăderea relativă a ven iturilor sectoarelor intensive
în factorii mai abundenți2. Taxele vamale protejează astfel veniturile fact orilor specifici
din sectoare ce nu dețin avant aje comparative pe plan extern, cum ar fi de exemplu
profiturile întreprinzătorilor și salariile forței de muncă din agricultură. S -a determinat
totuși în urma unor studii3că restricțiile comerciale de acest tip în cazul multor ramuri
pot spori de fapt pe termen lung in egalitatea veniturilor.
6.Argumentul ocupării forței de muncă este unul prezent colateral și în cadrul celorlalte
argumente prezentate mai sus, fiind însă justificat doar pe o perioadă determinată și
din conside rente ce țin de costurile restru cturării. Protecția unor ramuri care nu dețin
avantaje comparative înseamnă încurajarea specializării în producții cu costuri ridicate,
care se pot transforma în surse ale inflației interne.
7.Argumentul apărării naționale și al comerțului strategic susține că barierele la
import sunt nec esare pentru asigurarea capacității de a produce bunuri vitale în condiții
de urgență națională. Dacă acest argument pare a indica în primul rând o aplicare în
domeniul industriei apărării, cererile în favoarea pr otecției vin din partea multor altor
ramuri care pretind a fi incluse pe lista c elor considerate strategice4. Argumentul ignoră
evident posibilitatea achiziționării bunurilor strategice (a armelor de exemplu) de la
state considerate prietene precum și opțiunea stocări i prealabile a acestora.
8.Argumentul tarifului optim se aplică situațiilor în care o țară (sau un grup de țări)
deține forța economică de a influența prețurile mondiale, fiind un producător sau, după
caz, un consumator foarte important. Prin impunerea unui tarif la anumite bunuri, țara
importatoare respectivă poate forța în jos prețul mondial al bunurilor străine,
îmbunătățindu -și astfel propriul raport de schimb. Situațiile de acest gen sunt totuși
rare.
1principiul este ilustrat de curba Laffer și este aplicabil în general domeniului fiscal
2deci inversând sau compensând oarecum rezultatele demonstrate de către modelul HOS, care indica o
creștere a remunerării factorilor de producție mai abundenți în urma specializării în producția intensivă în
aceștia și diminuarea veniturilor aduse de resursele deficitare (vezi Cap. 1.1).
3Hickok, 1985
4în istoria mai îndepărtată sau mai recentă protecționismului, aproape orice, de la încălțăminte la băuturi
răcoritoare a fost considerat, pe rând, în funcție de prior itățile momentului, ca fiind “strategic”

Afaceri economice interna ționale
1399.Numeroase state inițiază politici comerciale protecți oniste din dorința (de sorginte
mercantilistă) de a elimina un deficit comercial sau de a spori un surplus de balanță.
Argumentul balanței comerciale poate fi criticat pentru lipsă de consistență,
deoarece în primul rând deficitul come rcial poate însemna d oar o creștere economică
mai rapidă în țara respectivă decât în țările par tenere, iar în al doilea rând politicile
protecționiste de reducerea a importurilor tind (într -o economie relativ deschisă) să
antreneze un declin comparabil al exporturilor.
10.În ulti mii ani au fost avansate o serie de alte argumente aplicabile într -o mai mare
măsură stat elor în curs de dezvoltare, sugerând că tariful vamal și alte instrumente de
politică comercială pot fi utilizate pentru a corecta imperfecțiunile pieței existente în
economiile naționale.
11.Argumentul efectelor colaterale1invocat pentru justificarea protejării unei industrii
conține adesea sugestia referitoare la generarea (revărsarea) unor beneficii asupra
unor industrii terțe, pentru care r amura nu este compensată. Î n ciuda legii patentelor,
se argumentează că anumite domenii nu sunt compensate suficient și cheltuielile lor
de cercetare/dezvoltare nu sunt prot ejate2. Problemele antrenate de luarea în
considerare a argumentului nu sunt ușoare, fiind legate de imposibi litatea cuantificării
transfer ului clandestin de cunoștințe tehnice și de altă natură, de dificultatea
identificării beneficiarilor acestor efecte, de pericolul apariției unor disensiuni pol itice
care să conducă spre un război comercial distructiv pentru a mbele părți.
12.Un ultim argument invocat în favoarea protecționismului este cel al menținerii unei
reciproc ități3în ceea ce privesc schimburile internaționale în sensul onestității
participanților și respectării de către ace știa a regulilor comerciale negoc iate în cadrul
GATT/OMC. Producătorii interni ai unei țări care practică liberul schimb motivează
cererea de protecție prin aceea că barierele comerciale străine îi plasează într -un
dezavantaj comparativ.
Protecționismul mai poate fi judecat și în termenii cererii și ofertei de măsuri
protecționiste la nivel național. Astfel, cererea pentru o politică comercială protecționistă
este susținută de urm ătoarele fenomene:
concentrarea de agenți economici favorabili protecției și având o mare forță de
presiune (a ngajează un procent important al forței de muncă naționale);
efectul reducerilor tarifare este difuz (fiind împărțit unei mase mari de consumatori)
și impactul său be nefic relativ scăzut;
supra -reprezentarea curentelor protecționiste în Parlament4și rea lizarea unui sistem
de alianța de tip log rolling , de susținere reciprocă între diferitele grupuri de interes
în favoarea protejării anumitor sectoare;
constituirea taxelor vamale ca surse importante de venituri în cadrul impozitelor
indirecte.
În paralel, oferta de măsuri protecționiste este asigurată de factorii politici, fiind
influențată de i mpactul presiunilor grupurilor de interes, de situația balanței comerciale. S –
a constatat că acei consumatori care agreează ideea de liber schimb nu se constituie c el
mai adesea în grupuri de presiune, în timp ce patr onatul și salariații prin sindicate
presează puternic în favoarea protecției.
În relațiile comerciale dintre țările industrializate și cele în curs de dezvoltare, în
pofida frecventelor declarații de bun e intenții din parte celor dintâi, practicile
1spillover effects, eng.
2vezi Frieden & Lake în International Political Economy , Routhledge, New -York, 1995
3keeping the playing -field level , eng.
4de exemplu agrarienii, care beneficiază de o reprezentare (și un lobby) mult peste ponderea forței de
muncă ocupată în agricultură în totalul forței de muncă naționale

Afaceri economice interna ționale
140neoprotecționiste sunt real ități care frânează, de o manieră foarte eficientă, încercările
celor din urmă de a participa mai activ, și mai ales mai eficient , la diviziunea internațională
a muncii. În esență, do ctrina neoprotecționistă are un caracter retrograd și, de regulă, nu
aduce avantaje decât pe termen scurt, fiind contrapr oductivă în esență.
Multe din măsurile din această categorie au (în plus) un caracter clandestin , fiind
folosite în totală contradicți e cu acordurile sau uzanțele internaționale, sau constau în
neaplicarea (sau întâ rzierea aplicării) unor măsuri care trebuie să devină operante (cum ar fi
reducerea unor taxe vamale, diminuarea unor obst acole netarifare, etc.) în baza unor
convenții semnat e la scara internațională (inclusiv de către statul respe ctiv). Se
înregistrează, de asemenea, o politică de proliferare a soluțiilor cu caracter “temporar” sau
bazate pe “negocieri” bilaterale (cum ar fi restricțiile volu ntare, acordurile pentru
comercial izare ordonată, și altele).
Formele protecționismului tind de asemenea să fie foarte complexe și uneori greu de
depistat, f iind nu de puține ori “camuflate” sub aspectul altor măsuri de politică economică
dar având de fapt aceeași finalitate. În multe țăr i în curs de dezvoltare spre exemplu, la
tarifele vamale de i mport se adaugă și alte taxe de frontieră , cum sunt taxele de timbru sau
taxele de consum, care se pot aplica doar pr oduselor de import sau pot înregistra rate mai
ridicate în cazul acestora decâ t în cazul bunurilor produse local. De as emenea, existența
cursurilor de schimb multiple nu pare a indica un instrument de intervenție în domeniul
comerțului, dar dacă cursul la care pot fi schimbate câștigurile din export din valuta străină în
moneda nați onală este diferit de cel al tranzacțiilor care implică i mportul, atunci măsura
poate fi identificată cu o formă de subvenționare a exportului (sau dimpotrivă, de impozitare
a acestuia, în funcție de modul de fixare a cu rsurilor, de relația de mărime dint re acestea).
Un alt exemplu este cel al politicilor industriale sau regionale în țările dezvoltate,
care pot fi inițial dedicate unor scopuri fără legătură cu comerțul1. Susținerea de către
guvern (pe calea su bvenționării) a industriei interne a cărbunelu i din motive de politică
strategică sau regională poate afecta semnificativ co mpetitivitatea internațională a altor
ramuri: electricitatea mai ieftină provenită de la termocentralele ce fun cționează cu
cărbune subvenționat acționează ca o subvenție implici tă de producție sau export pentru
industria siderurgică internă.
Doctrina protecționistă contemporană se fundamentează așadar pe intervenția
statului în relațiile economice externe, în scopul de a suplini (sau chiar substitui)
mecanismele de piață ce a cționează în comerțul internațional. Ea vizează în primul rând
produsele manufacturate provenind din țările în curs de dezvoltare sau recent
industrializate și urmărește protejarea industriilor naționale din țările dezvoltate. Este
interesant modul în care ac eastă caracteristică esențială a economiei mo ndiale
contemporane, integrarea economică regională, îmbină în fapt cele două variante de
politică comercială, liberul schimb între membri și protecționismul comun față de terți,
acesta fiind uneori mai restrict iv, rezultat din armonizarea și agregarea politicilor
comerciale ale statelor partic ipante la forma respectivă de integrare economică în funcție
de particularitățile și interesele lor spec ifice.
6.2.Instrumente le politicilor comerciale externe
Înfăptu irea politicii comerciale se bazează pe utilizarea, într -o cât mai strânsă
corelație -a unui sistem de pârghii și instrumente , dintre cele mai diverse, publice sau cu
caracter secret, gene rale ori cu caracter particular, definite pe o lungă perioadă de t imp
sau cu titlu conjunctural.
1vezi J. Williamson & C.Milner în The world economy , Harvester Wheatsheaf, 1991

Afaceri economice interna ționale
141INSTRUMENTELE DE POLITICA COMERCIALA sunt mijloace prin care statul
reglementează comportamentul agenților economici angajați în afaceri economice
internaționale . Aceste instr umente sunt adoptate prin acte normative (legi, ho tărâri de
guvern etc.) care instituie un anumit regim comercial al importurilor și exporturilor de
mărfuri și servicii, indiferent dacă aceste fluxuri comerciale se derulează prin firme de stat,
mixte sau cu capital privat. Literatura de specialitate clasi fică multitudinea de reglementări
de politică comercială după numeroase criterii. Criteriul cel mai răspândit reflectă influența
diferitelor măsuri de politică comercială asupra prețului de comercializare a bunurilor . În
conform itate cu criteriul de mai su s se disting: instrumente de protecție tarifară,
instrumente de protecție netarifară și instrumente de stimulare și promovare a
schimburilor economice externe.
6.2.1. Regimul vamal și protecția tarifară
POLITICA VAMALA , componentă de bază a politicii co merciale a unui stat, cuprinde
total itatea reglementărilor legale cu privire la formalitățile vamale, procedura de
vămuire și sistemul de taxe vamale ,aplicabile produselor care fac obiectul
activității de comerț exterior.
Taxele vamale reprezintă cea mai veche modalitate de control a statului asupra
relațiilor economice externe, aplicarea de taxe vamale echivalând cu o intervenție
indirectă a statului în afacerile pe care age nții economici indigeni le au cu parteneri din
alte tari. Taxele vamale se foloses c pe scară largă în sistemul reglementărilor de politică
comercială contemporane deoarece r elațiile de tip marfă -bani reacționează foarte prompt
la asemenea pârghii.
Importanța taxelor vamale se desprinde din rolul pe care îl au în procesul
schimbului de mărfuri pe piața mondială:
reprezintă una din principalele modalități de influențare a schimburilor comerciale
internaționale;
dețin un loc important în teoria și practica politicilor comerciale, în procesul de
formare a un iunilor vamale sau al integrării economice;
multe din instrumentele de politică comercială se elaborează în funcție de regimul
vamal al fiecărui par tener;
reprezintă un instrument simplu de politică comercială, prin care se asigură venituri
(importante) pentru bugetul de stat;
reprezintă un instrument eficient de formare a prețurilor (interne sau externe) și de
orientare a comerțului;
regimul vamal produce repercusiuni asupra raportului de schimb, a competitivității,
determină redi stribuirea veniturilor între ramuri, subramuri, clase socia le,
influențează nivelul costurilor, structura și echilibrul (sau dezechilibrul) balanței
comerciale și de plăți externe.
TAXELE VAMALE sunt instrumente de politică comercială de forma impozitelor
indirecte percepute de către stat, ce se aplică asupra măr furilor care trec (intr -un
sens sau altul) frontiera vamală a statului respectiv, având menirea de a promova –
cu prioritate –interesele producției și consumului intern. Din această definiție rezultă
că taxele vamale sunt un instrument de natură fiscală, constituind o sursă de venit la
bugetul statului, cu o incidență directă asupra prețurilor produselor care fac obiectul
comerțului exterior.
Pentru a asigura înțelegerea mai exactă a conținutului și rolului taxelor vamale în
comerțul internațional, vom u tiliza mai multe criterii de clasificare.
A. clasificarea după obiectul impunerii fiscale separă taxele vamale în:

Afaceri economice interna ționale
1421. taxele vamale de import
2. taxele vamale de export
3. taxele vamale de tranzit
1.TAXELE VAMALE DE IMPO RTsunt cele mai frecvent folosit e. Acestea se aplică
asupra mă rfurilor de import, obligația de plată (a taxelor) revenind (în mod obișnuit)
firmelor importatoare. Au rolul de a pr oteja producția și consumul intern, de a diminua
competitivitatea produselor străine și de a asigura venituri pentru bugetul de stat. Atunci
când au un nivel diminuat (sau când lipsesc) taxele vamale de import pot d etermina
încurajarea unor fluxuri comerciale (cu unele țări sau la unele grupe de mărfuri). Taxele
vamale de import sunt suportate de către consumator ul final al mărfurilor respective,
pentru că, de regulă, che ltuiala cu taxele vamale este inclusă în prețul de vânzare către
consumatori; mai rar, și parțial, taxele vamale de import sunt suportate de exportator prin
reducerea voită a prețului de ofertă, c u scopul asigurării menținerii competitivității
produselor proprii pe piața respectivă, ori ca urmare a presiunilor făcute de i mportator.
Perceperea de taxe vamale de import produce mai multe efecte (doar o parte a
acestora fiind benefice pentru economie). Pentru o succintă explicare a celor mai importante
efecte vom utiliza m etoda grafică.
Figura. 6.1.Efectele taxelor vamale de import
În absența taxelor vamale, prețul de comercializare va fi P 0, căruia îi va corespunde
o cerere solvabilă la nivelul D 0. În aceste condiții, corespunzător costului marginal pe care –
l indică linia ofertei, pr oducția internă va putea livra doar cantitatea S 0, diferența
M0= D 0–S0
urmând a fi acoperită din import. În condițiile folosirii taxelor v amale de import, prețul de
come rcializare pe piața internă se ridică la nivelul
P1= P 0+ taxa vamală
dar cererea solvabilă scade la nivelul D 1. Totodată, în noile condiții de preț, vânzările din
producția internă (care devine mai rentabilă) sporesc de l a S 0la S 1, diferența
M1= D 1-S1
urmând să fie acoperită din import.
În concluzie1, producătorii indigeni câștigă de pe urma creșterii cantității de produse
vândute și a prețurilor, ceea ce reprezintă efectul de producție , în timp ce consumatorii
1Vezi în acest sens Peter LINDERT, Economie internationale , 8éedition, Paris, 1990, pag.163.P0t
M1QP
P0oferta cererea
M0S1
S0 D0D1

Afaceri economice interna ționale
143pierd ș i sunt nevoiți să -și restrângă consumurile -efectul de consum . Impunerea unei taxe
vamale neprohibitive asigură un câștig pentru stat ( efectul de venit sau de încasare ), prin
încasări sub formă de taxe vamale pe importuri de mărime egală cu volumul import urilor
multiplicat cu cuantumul taxei vamale.
Taxa tinde să fie redistribuită de la consumator către stat (M 1x t.v.) și producătorii
interni (M 0-M1) x t.v./2, ceea ce reprezintă efectul redistributiv al protecției tarifare. Cele
mai multe piețe (poate cu excepția celor ale produselor agricole și financiare) sunt
dominate de monopoluri și ol igopoluri care întreprind un lobby susținut în favoarea
protecției prin taxe vamale a propriei lor poziții pe piața națională pentru diminuarea
competitivității produse lor concurente ( efectul compet itiv).
Scopul principal al perceperii de taxe vamale de import este deci protejarea
producției ind igene .Mărimea taxelor vamale trebuie astfel determinată încât să asigure un
raport optim între elementele ecuației :
GrpnPcimpTv
Pcautx .
.in t( .)1 0 0
unde:
Grp -Gradul de protecție (nominală)
Pc. imp -prețul complet de import
P.int (aut) -prețul produselor indigene
Tv -cuantumul taxei vamale.
Nivelul impunerii este, ca regulă, direct proporțional cu gradul de prelucrare al
produselor, din care cauză este necesar să se determine și indicatorul de protecție
efectivă:
Grpe=( ) TfxVfTmxVm
VfVmx
100,
unde:
Grpe -Gradul de protecție efectivă
Tf -taxa vamală la produsele finite (exprimată procentual ad valorem);
Tm -taxa vamală la materiile prime (idem);
Vf -prețul produselor finite;
Vm -prețul materiilor prime.
Relația de mai sus exprimă protecția asupra valorii adăugate, și arată orientarea
generală pe care sistemul taxelor vamale de import o asigură comerțul ui și producției
indigene. Din analizele concrete, pe grupe de mărfuri, se poate observa că “legiuitorul” a
intenționat să încurajeze importul de materie primă (pentru a fi prelucrat în țară) la unele
bunuri, sau direct importul de produse finite, la alte produse.
Principalii factori care influențează nivelul protecției efective sunt:
nivelul protecției nominale,
dispersia tarifară (diferența dintre taxele vamale la produsele finite și la materiile
prime) și
ponderea manoperei în prețul produsului finit (expresie a gradului de prelucrare a
produsului r espectiv).
2.TAXELE VAMALE DE EXPO RT-se percep asupra produselor destinate exportului, se
plătesc de către firmele exportatoare și, în mod normal, sunt suportate de către

Afaceri economice interna ționale
144consumatorul final al produsului respectiv. Opțiunea statelor pentru folosirea taxelor
vamale de export este fundamental di ferită de cea privind taxele de import.
Având în vedere faptul că toate statele sunt practic interesate în stimularea
exporturilor și că taxa vamală de export repre zintă o cheltuială suplimentară pentru
exportator , folosirea acestui tip de taxe vamale poate fi determinată doar de unele situații
speciale , cum ar fi:
pentru descurajarea exporturilor la produsele neprelucrate (bumbac, lână,
minereuri, etc), încur ajând a stfel prelucrarea lor în țară sau păstrarea unor rezerve.
O serie de state în curs de dezvoltare au recurs și recurg destul de frecvent la
impunerea unor taxe vamale de export la unele materii prime sau chiar
semifabricate pentru a încuraja prelucrarea în țară a unei cantități mai mari de
astfel de produse și a mări exportul de produse manufacturate rezultate prin
prelucrarea lor în industria națională.
pentru a limita exporturile în ramurile în care producția indigenă nu acoperă nevoile
de consum;
în situațiile în care prețurile mondiale sunt mai mari decât cele de pe piața internă;
în aceste situații taxele vamale de export se fixează ca pârghie de reglare a
rentabilității obținute de export atori;
în toate situațiile în care -prin forța lor economică -firmele autohtone pot controla
prețurile de pe piața externă.
La o primă vedere s -ar părea că un astfel de comportament nu ar trebui să ridice
probleme la niv elul altor state, dar efectele atât pe termen scurt cât și pe termen mediu –
lung ale unor astfel de acțiuni pot avea consecințe negative asupra mediului comercial
internațional și, în mod ironic, chiar asupra intereselor țării exportatoare. Statele vor dori
să-și diminueze/restrângă exporturile în situația în care oferta mondială a bunului
respectiv e ste în scădere și deci, veniturile din export cresc. Acest mod de a acționa poate
fi justif icat în cazul în care produsul în cauză constituie un input esențial într -o anumită
industrie națională și atunci este de dorit a se limita fluxurile exportatoare pe ntru a
menține prețurile interne la un nivel scăzut.
3.TAXELE VAMALE DE TRAN ZIT-se percep asupra mărfurilor ce tranzitează teritoriul
statului r espectiv. S -au folosit pe scară largă în perioadele de început ale utilizării taxelor
vamale, fiind surse im portante de venituri pentru autoritățile locale (nobili, orașe, etc.). În
prezent se folosesc foarte rar, doar pentru utilizarea unor amenajări speciale (canale,
tuneluri, etc.) sau în situațiile în care unele trasee scurtează su bstanțial rutele tradiționa le
de transport, și au un nivel redus . Cele mai multe state, prin convenții multilate rale, au
renunțat să mai perceapă taxe vamale de tranzit deoarece folosirea acestor taxe și în
prezent pe scara largă, ar avea drept consecință o încărcare generală și nej ustificată a
costurilor tuturor expo rturilor .Suspendarea folosirii de taxe vamale de tranzit, ca de altfel
întregul proces de reducere a presiunii fiscale la frontieră, determină, mai mult decât
compe nsatoriu, obținerea altor categorii de venituri pentru bugetul de stat (taxe de
autostradă, de depoz itare, pentru prelucrări ușoare, etc.).
B. Clasificarea după modul de percepere grupează taxele vamale în:
1. Taxe vamale ad valorem;
2. Taxe vamale specifice;
3. Taxe vamale mixte .
1.TAXELE VAMALE AD V ALOREM se percep asupra valorii (declarate) în vamă a
produselor și se stabilesc în cote procentuale care se raportează la valoarea vamală a
mărfurilor respective(de ex. 10 % din valoarea vamală a unui automobil). Valoarea vamală
este exprimată în moneda n ațională a țării importatoare și se calculează prin

Afaceri economice interna ționale
145transformarea prețului mărfii importate, exprimat într -o valută străină, în moneda națională
la un curs dat de Fondul Monetar Internațional. Avantajul principal al utilizării taxelor ad
valorem este dete rminat de faptul ca asigură o procedură de percepere foarte simplă , lista
vamală putând fi elaborată mai sintetic (pe grupe de produse). Dezavantajele acestui
mod de percepere sunt determinate de influe nțele nefavorabile pe care le pot produce
oscilațiile prețurilor de piață (scăderea prețurilor de pe piața internațională sau creșterea
celor de pe piața internă) asupra eficacității taxelor vamale și as upra veniturilor bugetului
de stat.
Totodată există pericolul evaziunii fiscale , prin înscrierea în Declar ația vamală a
unor valori mai mici decât cele reale pentru mărfurile de import. Împotriva acestui risc se
poate aplica dreptul de pree mțiune1al statului (prim -cumpărător), sau -pentru infracțiuni
mai grave ori repetate -se poate proceda la confiscarea mărfurilor respective. Pentru a
putea identifica practicile neloiale în domeniul stabilirii valorii în vamă2, organul vamal
trebuie să dispună de liste de preturi (fie preturi minimale care stabilesc valoarea în vamă
a produsului, și care sunt fixate prin h otărâri de guvern, fie liste ale preturilor efective,
practicate pe principalele piețe).
Dată fiind diversitatea foarte mare a soluțiilor folosite, ultimele două runde ale
negocierilor multilaterale (Tokyo și Uruguay) au definit o procedură ce trebuie fo losită de
toate statele membre GATT, privind stabilirea valorii în vamă a mărfii de import, și care se
bazează pe valoarea stabilită de piața mondială. Această soluție urmărește să elimine
practicile abuzive, în baza cărora valoarea în vamă se stabilea mul t peste nivelul preturilor
de pe piața mondială, ceea ce conducea la niveluri de -a dreptul prohibitive ale taxelor
vamale.
2. T AXE VAMALE SPECIFICE -se stabilesc în sumă fixă pe unitate fizică de marfă
importată sau exportată(bucată, tonă, m3etc.) și se stabilesc sub forma unei cifre (sume)
absolute în moneda țării respective (de ex. 1000 u.m. pentru o tonă de grâu, pentru un
automobil marca Ford etc.). Modul de pe rcepere asigură un nivel mult mai ridicat al
protecției tarifare iar eficiența taxelor n u este influențată de oscilația prețurilor. De
asemenea, veniturile bugetului de stat sunt mai puțin fluctuante. Protecția asigurată este
însă variabilă tocmai pentru că evoluția prețurilor produselor pe piețele internaționale nu
este luată în calcul. Taxe le vamale specifice înlătură posibilitatea apariției tentativelor de
evaz iune fiscală, dar perceperea se face cu mai multă dificultate, deoarece, pentru o
corectă încadrare și percepere a taxelor vamale, este necesară o detaliere foarte analitică
a listei vamale (practic până la nivel de produs), listă ce trebuie actualizată foarte des
(altfel existând pericolul ca produsele noi, încă necuprinse în liste, să poată fi importate
fără a se putea încasa asupra lor taxe vamale). Ta xele vamale specifice au un efe ct
protecționist mai puternic în raport cu taxele ad valorem, iar efectul protecționist este cu
atât mai mare cu cât prețurile sunt mai scăzute.
3.TAXELE VAMALE MIXTE . Pornind de la avantajele și dezavantajele folosirii celor
două moduri de percepere a ta xelor vamale, în multe state a început să se bucure de o
utilizare pe scara tot mai larga sist emul mixt de percepere. Metoda se bazează pe două
moduri de combinare a utilizării taxelor vamale a dvalorem cu specifice. Astfel, se pot
utiliza taxele vamale ad valorem, de regulă ca formă principală, pentru cele mai multe
poziții din lista vamală, combinat cu cele spec ifice, care se percep doar la bunurile la care
este necesar un grad de protecție foarte ridicat. Practica a consemnat și varianta stabilirii
1Preemțiunea reprezintă, conform Dicționarului de Relații Economice Internaționale, calitatea de care se
bucură o persoană fizică sau o persoană juridică de a fi preferată, înaintea oricărei alte persoane, la
încheierea unui con tract
2declarații vamale nesincere

Afaceri economice interna ționale
146atât de taxe vamale ad valorem cât și de taxe specifice pentru același produs, organul
vamal fiind abilitat să aplice modul de percepere care asigură protecția cea mai ridicată .
C. Clasificarea după modul de fixare , structurează taxele vamale in:
1. taxe vama leautonome;
2. taxe vamale convenționale;
3. taxe vamale autonomo -convenționale;
4. taxe vamale asimilate.
1.TAXELE VAMALE AUTONOM Ese instituie în mod independent, de către fiecare stat,
pentru mă rfurile sau relațiile comerciale cu anumite țări, c u care nusunt încă încheiate
nici un fel de înțelegeri de natură vamală. De regulă, se fixează mai multe niveluri
(maxime, minime și interm ediare), urmând ca în practică să se aplice taxe vamale
diferențiate , în funcție de interesele comerciale și de alta natură dominante la produsul
respectiv, ori în funcție de politica comercială pr omovată față de un stat sau altul. Taxele
vamale autonome se instituie ca primă formă a taxelor vamale fol osite de un stat
independent (ca taxe vamale noi sau în urma restruct urării radicale a regimului vamal
vechi).
2.TAXELE VAMALE CONVENT IONALE , (contractuale) se fixează în baza unor înțelegeri,
bi-sau multilaterale, cu alte state. Ca regulă generală, aceste taxe se percep asupra
mărfurilor provenind din țările care își aco rdă reciproc clauza națiunii celei mai favorizate
și de aici decurg două trăsături caracteristici: sunt mult mai reduse decât cele autonome,
pe care -tot de regulă, le înlocuiesc, sau împreună cu care pot coexista și, în general, fac
obiectul negocierilo r tarifare în cadrul Acordului General pentru Tarife și Comerț (respectiv
OMC).
3.TAXELE VAMALE AUTONOM O-CONVENTIONALE sunt rezultatul aplicării simultane a
primelor doua categorii de taxe vamale. Organul vamal trebuie să asigure, mai întâi,
stabilirea originii mărf urilor și abia pe urmă, în funcție de regimul comercial practicat în
relațiile cu statul respectiv, va stabili ta xele vamale corespunzătoare. Procedura de
stabilire a originii mărfurilor este relativ complicată deoarece, urmare a sistemului e xtrem
de larg de cooperare internațională, unul și același produs poate suferi transformări
succesive în unități producătoare aparținând de state di ferite. Din această cauză nu
întotdeauna țara exportatoare este una și aceeași cu “țara de origine” a produs ului.
Criteriul cel mai des utilizat pentru stabilirea originii mărfurilor este valoarea adăugată . În
baza acestui criteriu, țara de origine a unei mărfi devine aceea în care bunul respectiv a
încorporat cea mai mare parte din valoarea adăugată, sau în car e a suferit o transformare
substanțială. Este varianta ce se bucura de cea mai largă utilizare pe scară intern ațională,
deoarece permite o îmbinare fericită a tuturor intereselor ce trebuiesc promovate prin
practicarea politicilor comerciale externe.
4.TAXELE VAMALE ASIMILAT Enu mai au în prezent decât valoare istorică . S-au
practicat însă, pe scară destul de largă, îndeosebi în primele doua decenii postbelice. Din
punct de vedere tehnic taxele asimilate se bazau pe preluarea regimului vamal de la un alt
stat.Acest sistem a fost utilizat mai ales de către statele care și -au câștigat independența
de stat (fostele colonii), state care, neavând o experiență pr oprie relevantă pentru a -și
defini un regim vamal autonom, au procedat la preluarea regimului vamal a l fostei
metropole. Cum este firesc, aplicarea unui asemenea regim vamal nu putea determina
rezultatele dorite în plan comercial, drept pentru care, după o perioadă de experimentare,
necesară definirii unui regim comercial propriu, se procedează la abandon area acestor
practici.
D. Clasificarea după scopul urmărit . După acest criteriu taxele vamale se împart în:

Afaceri economice interna ționale
1471. taxe vamale protecționiste;
2. taxe vamale preferențiale;
3. taxe vamale de retorsiune.
Trebuie remarcat faptul că toate taxele vamale urmăre sc (mai mult sau mai puțin, în
funcție de nivelul co ncret al acestora) și un scop fiscal .
1.TAXELE VAMALE PROTECT IONISTE urmăresc diminuarea capacității concurențiale a
mărfurilor de import în raport cu produsele similare din producția indigenă, în bene ficiul
ramurilor proprii de producție și al balanței comerciale. Aceste taxe vamale au niveluri
relativ ridicate și se aplică, de regulă, în mod diferențiat, în funcție de natura și originea
mărfurilor respective. Se poate argumenta aici că, indiferent de scopul lor direct, toate
restricțiile tarifare au un efect protecționist i mplicit.
2.TAXELE VAMALE PREFERE NTIALE au, în raport cu celelalte taxe vamale, un nivel mai
redus, fiind aplicate tuturor sau numai anumitor mărfuri importate din anumite țări în
scopul de a stimula schimburile comerciale cu tarile respective și nu se extind asupra
mărfurilor provenite din alte țări. De regulă regimul comercial preferențial nu se e xtinde
in mod automat asupra tuturor mărfurilor sau partenerilor. Regimul comercial pre ferențial
este considerat excepție de la prevederile Clauzei națiunii celei mai favor izate, făcând
obiectul unor prevederi speciale în acordurile comerciale bilaterale sau a unor scheme de
preferințe aplicate în mod nereciproc cum ar fi Si stemul Generaliza t de Preferințe vamale.
Deși majoritatea membrilor Națiunilor Unite sunt state în curs de dezvoltare, relațiile
economice i nternaționale au fost și sunt dominate de câteva state industrializate. Pentru a
contracara această tendință și a înființa o platfo rmă pentru solicitările lor, țările mai puțin
dezvoltate au inițiat în 1964 o conferință internațională cunoscută ca UNCTAD1. Cele mai
multe dintre solicitările ță rilor în curs de dezvoltare au rezultat din dependența lor cronică
de exporturile de materii prime și produse agricole. Denumite global produse primare,
acestea formează mai mult de trei pătrimi din câștigurile lor din exporturi ne -petroliere. Mai
mult, în treizeci din aceste state trei produse primare ocupă peste 80% din total venituri.
Nemulțum irile statelor în curs de dezvoltare și cărora UNCTAD trebuie să le ofere o
soluționare adecvată izvorăsc din faptul constatat pe scară largă că termenii comerțului2
acestor țări se află într -un proces continuu de deteriorare. În privința produselor
manufa cturate, argumentele ace stor state vizează îndeosebi structura tarifelor aplicate de
către țările dezvoltate care prevăd niveluri înalte la produsele intensive în muncă și
produse pe baza unei tehnologii nesofisticate, niveluri sc ăzute sau nule la materii prime,
descurajându -se astfel industrializarea.
Pus la punct în urma acordului UNCTAD, Sistemul Generalizat de Preferințe
Vamale Ner eciproce și Nedisciminatorii (SGP) implica scutirea de taxe vamale sau
reducerea acestora la importul în țările dezvoltate a mărfurilor provenite din state care fac
parte din categoria celor în curs de dezvoltare. Aceste preferințe comerciale tarifare sunt
generalizate pentru că urmau a fi aplicate de către toate statele industrializate semnatare
și pentru ansamblul produselor manufacturate și semimanufacturate. Ele mai sunt și
nediscriminatorii, deoarece se prevedea a fi acordate tuturor țărilor în curs de dezvoltare și
în plus nereciproce , adică nu obligau statele beneficiare la nici o concesie similară pe
baze mutuale cu toat e ca SGP nu se aplică in mod uniform de către toate statele
dezvoltate ci pe baza unor scheme individuale de preferințe, acest sistem prezintă câteva
caracteristici generale: statutul juridic indică faptul că preferințele tarifare au un caracter
temporal, produsele incluse in SGP sunt in general cele manufacturate si semifabricate3,
1United Nations Conference of Trade and Development, eng.
2raportul dintre indicele prețurilor importurilor și indicele prețurilor exporturilor
3incluse în capitolele 25 și 29 ale nomenclatorului de la Bruxelles

Afaceri economice interna ționale
148si, ca excepție față de regula generală, că SGP nu este destinat produselor de bază –
unele produse agricole si alimentare; țările „donatoare” de preferințe prevăd anumite
mecan isme așa zise de salvgardare pentru a păstra controlul asupra unor eventuale
implicații negative pentru economia proprie induse de noile fluxuri de schimburi care iau
naștere ca urmare a facilitaților, caz in care aceste țări își rezervă dreptul de a modif ica,
după caz, modalitatea de aplicare sau amploarea concesiilor comerciale1.
In cadrul aplicării in practică a SGP se disting două tipuri de strategii: strategia
reducerii nivelului taxelor vamale (printr -una din următoarele metode: produs cu produs,
țară cu țară, r educere liniară sau armonizată) și respectiv strategia consolidării sau
menținerii taxelor vamale la un nivel constant (de a le împiedica să crească) pe o perioadă
de timp determinată.
3.TAXELE VAMALE DE RETO RSIUNE sunt componente ale regimulu i comercial
sancțional ; acestea se instituie -de regulă -ca măsuri de răspuns la politicile comerciale
discriminatorii sau neloiale practicate de unele state sau firme partenere. Nivelul acestor
taxe este prestabilit și este astfel calculat încât să prod ucă efe ctele urmărite, deci au
niveluri foarte ridicate atunci când se dorește obținerea efect ului prohibitiv sausuficient
de ridicat pentru a anihila avantajele pe care unii parteneri doresc să și le creeze prin
practici neloiale. Din categoria taxelor d e retorsiune (dar având o dublă natură, atât
tarifară cât și netarifară) mai cunoscute și folosite sunt taxele antidumping și cele
compensatorii.
TAXELE ANTIDUMPING se percep asupra produselor de import în scopul de a anihila
efectele dumpingului comercial practicat de unii exportatori. Fiind o măsură de retorsiune,
se aplică numai la acele produse la care strategia de penetrare pe piața internațională
este dumpingul (inclusiv cel valutar).
DUMPINGUL constă în folosirea unui preț de export mai scăzut decât cel normal
(determ inat de condițiile de producție sau de cele ale pieței respective). Ca urmare a
unei asemenea practici rezultă un avantaj important care permite firmei respective să
pătrundă, sau să -și consolideze poz iția, pe o anumită piață, în dauna c oncurenței. Pentru
realizarea acestui obiectiv (cucerirea unei piețe sau consolidarea poziției pe piețele mai
importante) firmele care practică dumpingul renunță în mod deliberat la o parte a
profiturilor (uneori prețul de ofertă fiind egal sau chiar mai m ic în raport cu costul
producției), se folosesc de piețele ce oferă forța de muncă cea mai ieftină ( dumping
social ); există situații în care practicile de dumping sunt sprijinite printr -o politică oficială de
deprec iere a monedei naționale ( dumping valutar ), practicată în scopul asigurării unei
competitivități sporite (relative și limitate ca durată -dumping sporadic saupersi stent) a
produselor indigene.
Potrivit teoriei economice, dumpingul este o formă a diferențierii prețurilor (sau
discrim inării prin prețuri) fiind posibilă în condiții de concurență imperfectă . Cel mai
adesea, o firmă pr oducătoare vinde aceleași produse la prețuri diferite pe piața națională
față de oferta pe care o face pe piața mondială în ansamblu, respectiv pe piețele terțe.
Aceas tă practică se bazează așadar în primul rând pe existența concurenței imperfecte și
posibilitatea firmei de a -și stabili în mod autonom pr opria politică de prețuri (nefiind
obligată la alinierea prețurilor), iar în al doilea rând pe segmentarea piețelor2,care se
numără printre operațiunile ce pot genera efecte anticoncurențiale, aflându -se as tfel în
atenția organismelor antitrust3și pe inexistența unei comunicații ușoare și rapide între
piețele externă și internă divizate.
1unele state stabilesc anticipat plafoane cantitative „de siguranță” pentru importurile preferențiale in scopul
salvgardării inreselor proprii si pe cele ale partenerilor
2vezi Krugman și Obstfeld, International Economics, New York 1994
3sau de protecție a concurenței

Afaceri economice interna ționale
149Firma care practică dumpingul v a vinde (de regulă) mai scump pe piața internă
(unde se pr esupune că deține o cotă de piață mai importantă) și mai ieftin la export,
vânzările în străinătate fiind (tot de regulă) confruntate cu o cerere mult mai elastică și
impactul fluctuațiilor de preț -mult mai importante datorită competiției mai intense.
Atunci când prețul de vânzare la export este foarte mult diminuat, uneori sub
costuri pe o perioadă de timp determinată, iar operațiunea este practic destinată scoaterii
de pe piață (falime ntării) con curenței și creșterii puternice a cotei sau părții de piață,
pentru ca apoi să se revină la pr ețuri normale sau crescute pentru a recupera pierderea
anterioară, avem de -a face cu ceea ce se numește dumping distrugător sauprădător . În
aceste cazuri măsuril e luate împotriva firmei iniți atoare sunt justificate.
Dumpingul este însă o practică controversată și contestată de economiști,
neînsemnând în mod n ecesar ceva rău intenționat sau neloial, ci putând face parte din
strategia de marketing proprii unei firm e în condiții de concurență normale. Așa -zisul
dumping poate fi determinat de considerente microeconomice de maximizare a profiturilor
proprii, finalitatea fiecărei întreprinderi lucrative. În aceste cazuri, măsurile antidumping
adoptate împotriva exportat orilor și solicitate de regulă de gr upuri de interes interne
reprezentând industriile naționale în cauză -au un caracter pur protecționist.
Ca mărime, taxa antidumping nupoate fi mai mare decât marja de dumping .
Aceasta se calculează ca diferență între prețul normal, practicat pe piața mondială, sau
caracteristic unei an umite piețe și prețul artificial, diminuat în mod voit, prin politica de
dumping. În practică, instituirea regimului sancțional și perceperea de taxe antidumping
nuoperează în mod automa t; procedura de instituire a regimului sancțional (vezi Runda
Tokyo și Uruguay de negocieri GATT), urmărește evitarea situațiilor conflictuale prin
efect uarea unor analize (de către experți OMC), din care să rezulte în mod indubitabil că
este vorba de o po litică de dumping și nu de altceva (nepricepere în come rcializare,
lichidarea unor stocuri etc.).
TAXELE COMPENSATORII se percep asupra mărfurilor de import care au beneficiat –
în țara de origine -de subvenții (sau prime de export, etc.) din partea buget ului de stat.
Nici în acest caz mărimea taxei nupoate depăși diferența de preț (între cel normal și cel
diminuat pe seama su bsidiilor primite din partea bugetului de stat de către exportator).
Întrucât folosirea de subvenții la produsele destinate export ului poate aduce prejudicii
partenerului, prin convenții internaționale (îndeosebi prin documentele Rundei Tokyo),
statele au decis interzicerea subvențiilor . Sunt a dmise, cu titlul de excepție, doar
subvențiile folosite de statele cele mai sărace pentru a -și sprijini pătrunderea pe piața
internațională a produselor r amurilor industriale începătoare (în formare). În celelalte
cazuri, când constată utilizarea de subvenții la pr odusele pentru export, statul importator
poate institui regimul sancțional prin per ceperea de taxe compens atorii, calculate tot ca
diferență între prețul normal de ofertă și cel artificial (datorat subvențiilor).
Prin aplicarea taxelor antidumping sau a taxelor compensatorii se urmărește
readucerea costului t otal al importului produselor respective la un nivel cât mai apropiat de
cel normal. După apl icarea taxelor în regim sancțional asupra valorii în vamă (care
cuprinde și cheltuielile cu taxele antidumping sau compensat orii făcute de importatori) se
aplică regimul comercial obișnuit (de ci se percep taxele vamale obișnuite, a ccizele sau
alte elemente de fiscalitate prevăzute pentru produsele respective).
Utilizarea taxelor vamale produce asupra funcționării economiei o serie de efecte
pozitive , între care cele mai importante sunt:
prote cția vamală -prin care se limitează sau chiar se elimină concurența (nedorită) a
firmelor și produselor străine, încurajându -se totodată ramurile și subramurile
proprii , cu importanță de osebită din punct de vedere economic, social, etc., îndeosebi
a ramur ilor tinere, aflate în plin proces de formare;

Afaceri economice interna ționale
150folosirea taxelor vamale poate conduce la reducerea importurilor și stimularea
producției ind igene, ducând la creșterea gradului de ocupare a forței de muncă; taxele
vamale de import protejează deci forța de m uncă indigenă și locurile de muncă;
un regim vamal propriu permite adoptarea de măsuri cu caracter sancțional față de
acei parteneri comerciali care promovează o politică discriminatorie sau care instituie
(în mod unilateral și nejustificat) măsuri protecț ioniste;
permite statului respectiv să participe la negocierile internaționale și să beneficieze
de consecințele pozitive ale reducerilor tarifare reciproce ori de măsurile cu caracter
preferențial;
folosirea de taxe vamale de import generează insă, pentru consumatori, pierderi
importante ca urmare a fenomenului de creștere a prețurilor pe piața internă ceea ce
determină și o reducere generală a consumului.
TARIFUL VAMAL cuprinde Nomenclatorul mărfurilor supuse impunerii vamale cât și taxele
vamale aferente fiecărui produs sau grupa de produse.Ca regulă generală, sunt cuprinse
în acest catalog și produsele scutite de impunerea vamală la importul lor pe teritoriul
vamal al țării respective (sau la export). Redactarea tarifului vamal presupune utilizarea
unuia sau mai multor criterii de clasificare a mărfurilor, criterii care servesc la ordonarea
mărfurilor înscrise în lista vamală. Principalele criterii utilizate în prezent sunt:
originea mărfurilor (produse vegetale, minerale sau animale);
gradul de prelucrar e(materii prime, semifabricate sau produse finite);
destinația mărfurilor (bunuri pentru consum sau pentru investiții).
În afara criteriilor de mai sus, mai larg răspândite, se mai utilizează și alte criterii,
de clasificare, proprii an umitor state (ex.: SUA și Canada), cu ajutorul cărora se operează
o detaliere foarte amănunțită a pozițiilor tarifare, prin care se instituie un regim va mal
protecționist foarte eficient. Urmare a eforturilor făcute la scară internațională pentru
uniform izarea sistemelor de clasificare și a Nomenclatoarelor ca atare, în prezent se
utilizează următoarele clasificări :
1.Clasificarea tip pentru comerț internațional (Standard Internațional Trade
Classification sau S.I.T.C.), elaborată de Comisia de statistică a ONU în 1950 (și revizuită
în 1975), după care mărfurile se ordonează în 1924 poziții tarifare, fiind o clasificare pe
cinci cifre (volum valoric, dinamică, structură pe mărfuri, orientarea geografică a exportului
și importului etc.).Acest nomenclator se mai utilizează în mod efectiv pentru perceperea
de taxe vamale doar de Japonia și Australia, celelalte țări folosindu -l doar la elaborarea de
statistici solicitate de ONU.
2.Nomenclatorul vamal de la Bruxelles , elaborat de Consiliul de Cooperare
Vamală în anul 1950 (cu tre i amendamente ulterioare, ultimul datând din 1978), este
folosit în prezent de circa 135 de state, inclusiv de unele grupări economice (Uniunea
Europeană, Pactul Andin, ș.a.m.d.). În acest Nomenclator mărfurile sunt grupate în 99 de
capitole, ce cuprind în total 1011 poziții, folo sindu-se drept criteriu gradul de prelucrare
combinat cu cel al originii mărfurilor. În primele 24 de capitole se cuprind produsele de
bază iar în următoarele (de la 25 la 99) produsele manufacturate .
Ca urmare a dificultăților c e decurg din folosirea în paralel a mai multor sisteme de
clasif icare a mărfurilor, Consiliul de Cooperare Vamală a adoptat “Convenția cu privire la
sistemul armonizat de descr iere și codificare a mărfurilor”. Documentul la elaborarea
căruia s -a asigurat o veritabilă cooperare internațională (au participat: Biroul de Statistică
al ONU, Organizația intern ațională pentru Standardizare -ISO, UNCTAD, GATT și,
bineînțeles, CCV) a intrat în vigoare în 1987, procesul de ratificare fiind accelerat după
finalizarea Rundei Uruguay de negocieri GATT. Acest sistem de clasificare este
considerat polivalent pentru că:
a) facilitează negocierile comerciale,

Afaceri economice interna ționale
151b) ușurează acordarea și gestionarea preferințelor tarifare,
c) asigură colectarea, prelucrarea și analiza datelo r statistice,
d) permite simplificarea și standardizarea documentelor comerciale și
e) determină accelerarea procesului de transmitere a informațiilor.
Noul Nomenclator are o structură cu nivele progresive de detaliere , alcătuită din 21
secțiuni, 96 capi tole și 1241 poziții, identificabile prin codificări de 4 cifre, și 5019 grupe de
mărfuri pentru clasificarea cărora se utilizează codificarea cu șase cifre. Nomenclatorul
propriu -zis poate fi utilizat prin transpunerea tarifelor vamale “vechi’ pe structur a noii
clasificări, proces ce presupune respe ctarea riguroasă a noilor reguli și principii care stau
la baza acestui Sistem de Codificare a Mărf urilor.
În practica relațiilor comerciale internaționale se întâlnesc două tipuri de tarife
vamale :
tarif v amal simplu ;
tarif vamal compus .
Tariful vamal SIMPLU are o singura coloana de taxe vamale pentru toate mărfurile,
indife rent de proveniența acestora. În prezent este folosit foarte rar (doar de unele țări în
curs de dezvoltare cum ar fi Tunisia sau Etiopi a) și echivalează cu nediferențierea pe
parteneri a regimului vamal.
Tariful vamal COMPUS cuprinde cel puțin două coloane de taxe vamale ,
diferențiate pe mărfuri în funcție de proveniența acestora. În mod practic, fiecare coloană
de taxe vamale fixează reg imul vamal pentru o anumită țară sau grup de țări. În unele
cazuri, cum ar fi Rusia sau China (R.P.) se folosesc doar două coloane în care sunt
stabilite taxele vamale minime și maxime, pe ntru fiecare produs; cele mai multe state
utilizează trei coloane detaxe vamale (de regulă taxele autonome , cele aferente CNF –
Clauza națiunii celei mai favorizate, și taxe preferențiale ). Un n umăr mai restrâns de țări
folosesc tarife vamale având mai mult de trei coloane de taxe; spre e xemplu SUA
utilizează 4 coloane iar Canada 5 coloane de taxe vamale.
Tarifele vamale, implicând impunerea vamală, sunt instrumente de politică
comercială admise de către GATT, cu condiția să nu fie prohibitive (în ce privește nivelul
taxelor vamale), cu ajutorul cărora se protejează piața i nternă de concurența străină, pe
baza cărora se pot negocia concesii tarifare sau se pot institui uneori măsuri de
discriminare în relațiile comerciale cu anumite state.
Negocierile internaționale, având ca obiectiv reducerea discriminării vamale și a
nivelului prote cționist, au ca punct de pornire tariful vamal al fiecărui stat. Concesiile
tarifare au în vedere aplicarea unor reduceri directe de taxe vamale la anumite mărfuri
sau grupe de mărfuri, aplicabile pentru toate statele sau doar pentru unele dintr e acestea,
sauconsolidări de taxe vamale, adică menținerea nivelului “de bază” (cel de la negocieri)
al taxelor pentru o perioadă de timp, ori neimpunerea de taxe vamale la pr odusele la care
nu au mai fost utilizate asemenea impozite. Negocierile privind reducerea taxelor vamale
se desfășoară după una din următoarele tehnici (metode):
1. reducerea directă;
2.reducerea lineară; si
3. reducerea armonizată;
Reducerea directă , sau “produs cu produs” se utilizează mai cu seamă la
negocierile bilaterale , și d oar pentru un grup restrâns de mărfuri. Prin negocierea
reducerilor tarifare după m etoda directă, se pot crea unele avantaje reale pentru parteneri,
fără a se anihila complet eficacitatea taxelor vamale la produsele respective. Negocierile
de acest tip sun t foarte laborioase, din care cauză se practică doar pe ntru produse de
foarte mare interes pentru parteneri.

Afaceri economice interna ționale
152Reducerea lineară , se practică în cazul tratativelor multilaterale .Urmărește
diminuarea efectelor protecționiste și se folosește prin aplicarea ac eluiași nivel de
reducere pentru toate poz ițiile din lista vamală, sau pentru un grup determinat de mărfuri.
Reducerile de acest fel se aplică eșalonat în timp și cu toate că determină o reducere a
“poverii fiscale”, nuconduc la diminuarea marilor diferen țe, care încă mai există între țări,
în privința gradului de protecție tarifară. Chiar dacă se ajunge la o înțelegere internațională
privind -să presupunem -reducerea cu 15% a taxelor vamale la produsele industriale,
după aplicarea acestei reduceri, se v or păstra diferențele dintre nivelurile la care sunt
impozitate mărfurile respective în diferitele state.
Reducerea armonizată urmărește nu numai diminuarea nivelului general al taxelor
vamale, ci și o reducere a dispersiei dintre mărimile acestora. Aceast ă idee a fost
avansată în cadrul Rundei Tokyo de n egocieri GATT, și se bazează pe folosirea
următoarei relații :
XAXxAZ
unde:
X-este taxa vamală inițială (care trebuie redusă);
Z-este taxa vamală nouă (redusă);
A-este o cons tantă (al cărei nivel optim este 16), de a cărei mărime depinde gradul
de armon izare obținut prin reducerile tarifare realizate prin această metodă.
Gradul (nivelul) de armonizare se calculează comparând raportul dintre :
minmax
XX
cuminmax
ZZ
Aplicarea metodei reducerii armonizate determină obținerea unei reduceri mult mai
importante la taxele mari, și mult mai scăzute la taxele mici. Folosirea acestei metode are
însă și un important inconvenient , armonizarea exagerată g enerând scăderea la un nivel
uneori inacceptabil a eficacității întregului regim vamal.
Efectele aplicării de taxe vamale
Taxele vamale se instituie în principal în scopul de a proteja producția și consumul
indigen. Introducerea de taxe vamale la import produce însă efecte mult mai ample.
P’Dd
C’
P D E C Sw
DcScSd Costul în termeni
de pro ducție
Costul de
consum al
taxei vamaleW’
0 x x’ x” x’”W

Afaceri economice interna ționale
153Figura 6.2.Efectele introducerii unei taxe vamale de import
Semnificațiile notațiilor de mai sus:
Ow — prețul mondial; prețul de import în condiții de liber
schimb;
ScSd — curba ofertei funcție de preț;
DdDc — curba cererii funcție de preț;
Ww’ — cuantumul taxei vamale;
0x”’-10.000 tone — consumul intern în condiții de liber schimb;
Xx”’-8000 tone — importul în condiții de liber schimb;
0w-2000 USD/t — prețul mondial
ScSd — crește sau scade cu 5,0 tone la o creștere sau
scădere cu 1 USD a prețului;
DdDc — crește sau scade cu 2,5 tone la o scădere sau
creștere cu 1 USD a prețului.
Presupunem că se introduce o taxă normală de 20 ad valorem, putem astfel să
determinăm:
1.Producția inter nă competitivă în condiții de comerț liber (la prețul mondial)
0x”’-xx”’ = 10.000 -8.000 = 2.000 tone
2.Producția internă competitivă în condiții de taxe vamale de 20 ad.valorem.
-cuantumul taxei vamale 2000*(20/100) = 400 USD
-creșterea ofertei int erne ca urmare a creșterii prețului de vânzare pe piața
internă
xx’ = 400 x 5 = 2000 tone
-producția internă competitivă devine
0x’ = 0x + xx’ = 2000 + 2000 = 4000 tone
Reducerea cererii interne ca urmare a creșterii prețului de vânzare
x”x”’ = 400 (-25) = -1000 tone
3.Prețul intern de vânzare în condiții de taxe vamale
0w + ww’ = 2000 + 400 = 2400 USD/tonă
4.Consumul intern în condiții de taxe vamale
0x” = 0x”’ -x”x”’ = 10000 -1000 = 9000 tone
5.Importurile în condiții de taxe vamale
x’x”= 0x” -0x’ = 9000 -4000 = 5000 tone (importurile s -au redus cu 3000 tone).
6.Costul de consum al taxei vamale
USD000.2002400 1000
2©ECEC
7.Costul de producție al taxei vamal
PDDP'.22000 400
2400000 USD
8.Câștigul producătorilor ca urmare a introducerii de taxe vamale
(' ) '..0 0
24000 2000
2400 1200000xxwwUSD  

Afaceri economice interna ționale
1549.câștigul statului = venituri din taxe vamale
x’x” . ww’ = 5000 . 400 = 2.000.000 USD
10.Pierderea consumatorului
– prin reducerea consumului = ECC’ = 200.000 USD
– prin creșterea cheltuielilor de consum
0x” . ww’ = 9000 . 400 = 3.600.000 USD
– pierderea totală a consumatorului
3.600.000 +200000=3.800.000 USD
11.Pierderea totală netă pe economia națională = pierderea la consumator -(câștigul
producătorului+câștigul statului) = 3.800.000 -(1.200.000 + 2.000.000) = 3.800.000
-3.200.000 = 600.000 USD (adică suma ariilor celor două triunghiuri)
Concluzii: Introducerea taxelor vamale de import produc următoarele efecte:
1.—protejarea economiei naționale sau producției interne;
2.—reducerea consumului intern;
3.—sporirea veniturilor bug etului de stat;
4.—redistribuirea veniturilor între producători, consumatori și stat;
5.—se modifică raportul de schimb al țării /+/;
6.—se modifică (reduce) competitivitatea producției;
7.—efecte asupra veniturilor diferitelor categorii sociale;
8.—efecte asup ra balanței comerciale și de plăți;
9.—efecte asupra costurilor interne.
6.2.2. Teritoriul vamal si principalele tipuri de blocuri comerciale
TERITORIUL VAMAL reprezintă zona geografică în interiorul căreia se aplică un
anumit regim vamal .Ca regulă, t eritoriul vamal coincide cu suprafața teritorială a statelor
independente. Exce pțiile (tot mai frecvente în ultimele decenii) arată că teritoriul vamal
poate fi mai mare saumai mic în raport cu teritoriul statelor naționale. Teritoriul vamal
poate fi maimare decât teritoriul n ațional prin formarea unor uniuni vamale, piețe comune
sau zone de liber schimb. Acestea sunt acordurile între două sau mai multe state prin care
se elimină toate barierele tarifare din calea schimburilor lor reciproce, dar mențin
importante bariere tarifare în relațiile cu terții și reprezintă de fapt blocuri comerciale.
UNIUNEA VAMALA se formează în situațiile în care două sau mai multe state
hotărăsc, printr -un acord special, desființarea barierelor comerciale (în primul rând
a celor vamale) din relațiile reciproce și instituirea unui regim vamal comun (unic) în
relațiile cu terții .Uniunile vamale determină așa numita anexiune (extindere sau
includere) vamală , noul teritoriu vamal î nsumând teritoriile statelor naționale respective .
Uniunile vamale sunt de două feluri:
a) perfecte ( complete )-atunci când înțelegerea vizează toată gama de produse
atât din r elațiile reciproce cât și din relațiile comerciale cu terții;
b) imperfecte ( incomplete )-atunci când acordul se referă doar la unele grupe de
produse din schimbur ile reciproce sau cu terții.
Prima uniune vamală a fost înființată în Europa în anul 1852 și cuprindea Austria și
Liechtenstein, o alta denumită “Zollverein” care a stat practic la baza formării statului
național german. După primul război mondial, în 1923, Liechtenstein formează o uniune
vamală cu Elveția, iar Luxemburg ș iBelgia pun bazele în 1921 a Uniunii belgo –
luxemburgheze. În prezent funcționează numeroase uniuni vamale (perfecte sau
imperfecte) cea mai imp ortantă dintre acestea fiind Uniunea Europeană.

Afaceri economice interna ționale
155PIATA COMUNA constituie o uniune vamală în care țările membre permit libera
circulație a factorilor de producție între ele (forța de muncă și capital) între ele.
UNIUNEA ECONOMICA SI MONETARA în care țările realizează unificarea politicilor
economice, bugetare, monetare și sociale, alături de politici comerciale și de politici
de imigrare și de emigrare a forței de muncă.
ZONELE DE LIBER SCHIM Breprezintă o altă formă de integrare vam ală, mai puțin
angajantă din punct de vedere al instituționalizării legăturilor dintre statele membre.
Zona de liber schimb presupune înlăturarea, de obicei treptata, a barierelor tarifare și
netarifare, din schimburile reciproce, în condițiile în care nu se ajunge la formarea unui
“bloc comercial ” în relațiile cu terții. Țările ce alcătuiesc o zonă de liber schimb nu
utilizează o politică comercială comună față de terți, elaborarea și administrarea politicii
față de terți rămânând un atribut al fiecărui st at național. Și în domeniul zonelor de liber
schimb există numeroase realizări, inclusiv la nivelul statelor aflate în tranziție, cele mai
importante fiind Spațiul Economic European (EEE) și Tratatul Nord American de Liber
Schimb (NAFTA.
În cele ce urmeaz ă sunt expuse aceste tipuri mari de blocuri comerciale de unde
reiese clar progresul acestora spre o integrare crescândă:
Tabelul 6.1.Tipuri de blocuri comerciale1
Tipul blocului Liber
schimb
între
membriTariful
vamal
extern
comunLibera
circulație a
factorilor de
producțieArmonizarea tuturor
politicilor
economice(bugetare,
monetare)
Zonă de liber –
schimb *
Uniune vamală
* *
Piață comună
* * *
Uniune economică
și monetară * * * *
Teritoriul vamal poate fi și mai mic decât teritori ul unui stat în condițiile înființării
unor ZONELIBERE ,teritorii (“zone”) bine delimitate, de regulă chiar îngrădite și păzite,
unde se desfășoară operațiuni de încărcare -descărcare, depozitare, prelucrări
(ușoare) și expedieri de mă rfuri, fără ca bunur ile să fie supuse regimului vamal al
statului respectiv. Zonele libere, forme ale regimului vamal suspensiv, se înființează cu
scopul de a favoriza dezvoltarea economică a unei regiuni sau localități prin atragerea de
investiții de capital străin, pentru a încuraja traficul de mă rfuri pe anumite rute (îndeosebi
tranzitul).
Amplasarea lor se asigură de regulă în puncte de frontieră teritorială (porturi2, stații
de cale ferată, noduri rutiere) importante, sau care trebuie să devină importante, ori în
interio rul țării respe ctive (de obicei în jurul unor aeroporturi importante). După specificul
1I Popa, N. Sută: “ Programul de pregătire a specialistilor vamali”, Ed. Economică ,București, 2000
2prima zona libera de tip PORTO FRANCO a fost creată în Cartagina, în anul 814 îen;

Afaceri economice interna ționale
156facilităților acordate, zonele libere pot fi de tranzit, de prelucrare pentru export1, destinate
importului de mărfuri, zone de promovare a investițiilor sau zone indust riale și zone libere
comerciale, care au drept scop aprovizio narea marilor piețe de consum.
Avantajele funcționării zonelor libere se împart în trei categorii: a. pentru țara pe
teritoriul căreia sunt amplasate: atragerea și dezvoltarea traficului de mărf uri, angajarea
forței de muncă autohtone, folosirea facilităților naționale de infrastructură și dezvoltarea
acesteia, utilizarea serviciilor autohtone, atragerea m asivă a investitorilor străini; b. pentru
exportatorii care utilizează zona liberă: reducere a sau scutirea de taxe vamale,
posibilitatea stocării fără plata taxelor vamale, scutirea de impozit pe cifra de afaceri
pentru mărfurile produse în zonă și exportate; c. pentru importatori: apropierea ofertei de
mărfuri de piața internă, posibilitatea de a dispune de stocuri de mă rfuri la care să se
poată apela în timp util.
Dezavantajele înființării de zone libere țin mai ales de problema sporirii traficului
clande stin cu arme, substanțe interzise, de scăderea veniturilor statului prin eliminarea
impozite lor și ta xelor, de sporirea concurenței pentru exportatori. S -a constatat însă că
efectele agregate sunt net pozitive mai ales pentru efectele de antrenare și de stimulare a
creșterii economice nu doar în zona r espectivă, dar și în alte regiuni ale teritor iului național
(de exemplu China).
Un statut similar zonelor libere îl au ANTREPOZITELE VAMALE , care sunt depozite unde
se pot pă stra (pe termen determinat) diferite mărfuri, fără a se percepe taxe vamale;
perceperea de taxe vamale o perează numai în situa țiile în care, după expirarea perioadei
de păstrare, mărfurile sunt introduse pe teritoriul național al statului respectiv. Zonele, și
deci porturile libere, au la baza concesii guvernamentale acordate acestor teritorii, care
în acest mod sunt excluse di n teritoriul vamal al statului respectiv (la noi, deocamdată,
funcționează efectiv ca zone libere porturile Sulina și Constanța -sud). Uniunile vamale și
Zonele de comerț liber2reprezintă derogări de la prevederile GATT privind acordarea
Clauzei națiunii c elei mai favorizate, determinând deformări importante ale comerțului
zonal și internațional.
Integrarea vamală cât și formarea de zone libere determină apariția fenomenelor
de creare sau deturnare de fluxuri comerciale.
CREAREA DE COMERT este înțeleasă ca procesul apariției unor fluxuri
comerciale noi, în interiorul unei uniuni vamale, prin înlocuirea furnizorilor
tradiționali, cu alții mai avantajoși, din punct de vedere al costurilor. Prin
suspendarea barierelor comerciale, îndeosebi a celor vamale, comp etitivitatea diferiților
furnizori din cadrul uniunii vamale se modifică (sporește), în detrimentul terților, ceea ce
produce o creare internă de comerț . Se poate produce și o creare externă de comerț , sau
deturnare negativă de comerț, atunci când sursele de aprovizionare din interiorul uniunii
(devenite mai puțin eficiente ca urmare a instituirii unui tarif vamal unic față de terți) sunt
înlocuite cu altele din exterior.
În graficul următor se reprezintă situația țării X, ce importă un anumit produs din
țara Y, care oferă bunul respectiv la un preț p y, mai mic decât prețul p zfolosit de un alt
exportator (țara Z). Această orientare este rezultatul formării unei uniuni vamale. Înainte
de înființarea grupării economice, perceperea de taxe vamale (de regulă d iferențiată de la
o țară la alta) a putut asigura o poziție mai avantajoasă pentru țara Z.
1tendința de a stabili industrii în zonele libere este sp ecifică țărilor în curs de dezvoltare
2despre uniunile vamale și zonele de liber schimb s -a afirmat, înca din secolul trecut, că ar reprezenta o
soluție eficientă pentru creșterea bunastarii mondiale (Friederich List). Mult mai tirziu (in 1950), Jacob Vin er a
demonstrat că formarea acestor anexiuni nu generează numai efecte pozitive.câștig în
termeni de
producție câștig
la consumatorofertaP
Pzt
PzPyt

Afaceri economice interna ționale
157Figura 6.3. Crearea de fluxuri comerciale
unde:
py—prețul de ofertă din țara Y;
pz—prețul de ofertă din țara z;
pzt, pyt—prețurile de imp ort (cu taxe vamale diferențiate la produsele provenind
din țările Z și Y.
În condițiile perceperii de taxe vamale (diferențiate) importurile țării X, de
dimensiunea BC se vor efectua din țara Z la prețul p zt, iar producția internă va avea
dimensiuni le OB.
Prin înființarea unei uniuni vamale cu țara Y și desființarea taxelor vamale față de
această țară cel mai competitiv devine prețul p y, importul sporește la dimensiunile AD,
diferența AB + CD reprezentând fenomenul creare de comerț (cu cele două com ponente).
DETURNAREA (DEVIEREA SAU REORIEN TAREA1)DE COMERT se produce atunci când
sursele externe (inițial) mai eficiente (sub aspectul costurilor) sunt înlocuite cu
surse din interior (mai puțin rentabile inițial), devenite mai avantajoase ca urmare a
liberalizării schimburilor intr acomunitare și instituirii unui protecționism colectiv
față de terți.
Analiza influențelor pe care înființarea de uniuni vamale le produce asupra
comerțului mondial trebuie să reliefeze efectul net pe care acestea îl determin ă, calculat
cadiferență între efe ctele rezultate din creare și cele pe care le produc deturnările de
fluxuri comerciale . Dacă efectul net este crearea de fluxuri comerciale, liberalizarea
produce efecte pozitive asupra economiei și comerțului mondial; în caz co ntrar,
preponderența deturnărilor de comerț influențează nefavorabil procesul liberalizării
comerțului intern ațional.
Câștig în
termeni de
producțiecâștig la
consumator
(pe seama uniunii
vamale)ofertaP
Pzt
Py
PzPyt

Afaceri economice interna ționale
158Figura 6.4.Deturnarea de fluxuri comerciale
În condițiile unui comerț protejat prin taxe vamale având niveluri nedif erențiate,
prețurile complete la import sunt diferite astfel încât, inițial, țara X se aprovizionează din
țara Z, pentru că pzt < pyt
—pz—prețul de export în țara Z;
—py—prețul de export în țara Y;
—pztși p yt—sunt prețurile de import (conținân d taxe vamale) a produselor din
țările Z sau Y în țara X;
—0B—producția indigenă vândută în condiții de protecție
tarifară;
—BC—importurile din țara Z în condițiile de protecție tarifară.
Dacă țara X și țara Y formează o uniune vamală , prețul de import scade de la
nivelul pzt la nivelul py, care nu înseamnă cea mai ieftină ofertă, are loc un dublu
fenomen:
1) de creare de fluxuri comerciale (triunghiurile);
2) totodată se petrece un fenomen de deturnare de fluxuri comerciale (dreptu nghiul
hașurat) prin înlocuirea furnizorului tradițional (ce produce cu costuri mai mici) cu altul mai
scump (sub aspectul costurilor) dar care devine mai ieftin în lipsa taxelor vamale.
Rezultatul net al integrării economice poate fi pozitiv sau negativ,
semnul și mărimea acestuia depinzând de următoarele:
1.Cu cât tariful vamal (t) este mai mare cu atât componenta reprezentând câștigul
este mai importantă, făcând ca rezultatul final să reflecte un câștig net mai
ridicat;
2.Cu cât este mai mică mărime a relativă a importurilor (dinainte de realizarea
uniunii vamale) în raport cu cererea și oferta (din aceeași perioadă) cu atât este
mai mică partea reprezentând pierderea și deci șansa de a obține un câștig net
este mai mare;
3.Cu cât este mai mic prețul im pus de uniunea vamală în raport cu prețul în condiții
de liber schimb (cu cât p yeste mai aproape de p z), pierderea va fi mai mică, și
deci șansa de câștig va fi mai mare;
4.Cu cât elasticitatea cererii și a ofertei naționale pentru produsul importabil sunt
mai ridicate cu atât este mai mare componenta de câștig din ecuație.
Influența uniunilor vamale asupra schimburilor comerciale poate fi observată cu
ajutorul unor exemple numerice, în primul rând urmărind crearea de fluxuri comerciale,
1trade distorsion, eng.

Afaceri economice interna ționale
159apoi urmărind detu rnarea de fluxuri comerciale pentru ca în final să poată fi determinat
efectul global al formării unei uniuni vamale.
A.Astfel, în cazul creării de schimburi, vom avea:
K Z
Figura 6.5.Influența formării de uniuni vamale (cazul creării de comerț)
Pm-prețul mondial;
Py-prețul de ofertă din țara Y;
Pz-prețul de ofertă din țara Z;
Pzt, Pyt-prețul de import în condiț ii de taxe vamale.
I. În condiții de comerț liber furnizorii Y și Z se aliniază la prețul mondial P m
(vânzând în pierdere).
II. În condiții de protecția vamală diferențiată cea mai avantajoasă valoare în vamă
o au produsele din țara Z (de unde se vor fa ce importuri de dimensiunea BC).
III. În situația în care între țara X și țările Y, Z se realizează o uniune vamală, mai
competitivă devine oferta din Y.
Prin schimbarea furnizorului se creează fluxuri comerciale (furnizorul mai scump
este înlocuit cu al tul mai competitiv).
Etapa I -în condiții de comerț liber
Pm= 100 USD/bucată
Py= 120 USD/bucată
Pz= 125 USD/bucată
importurile se realizează la prețul de 100 USD bucata din țări terțe (sau de la Y și
Z dacă acceptă să vândă în pierdere).
Etapa II -Se introduce protecție vamală diferențiat!
TV-pentru țara Y = 25 (deci P yt= 120 + 30 = 150 USD/b)
TV pentru țara Z = 18 , deci P zt= 125 + 22,5 = 147,5 USD/b
presupunem că importurile (BC) în condiții de comerț protejat reprezintă
BC= 100.000 bucăți
Etapa III prin formarea uniunii vamale prețul cel mai competitiv va fi al țării Y, de unde
se va importa
AD = 200.000 bucăți
P
Pyt
Pzt
Pz
Py
Pm
A B C D Q 0S (oferta)
D (cererea)M’ N’
M N

Afaceri economice interna ționale
160—presupunem că cele două curbe S și D au același coeficient de elasticitate (sunt
simetrice).
Dimensiunea fenomenului creare de comerț este:
Creșterea importurilor
Imp = 200.000 -100.000 = 100.000
MK = ZN = 100.000 : 2 = 50.000
AriaMMK'. (, ) . ,.  50000 1475120
250000 275
2687500 USD
AriaNNZ'. (, ).  50000 1475120
2687500USD
Crearea de fluxuri comerciale prin formarea uniunii vamale =
=687.500 x 2 = 1.375.000 USD
B.În cazul deturnării de fluxuri comerciale, vom evidenția următoarele:
Figura 6.6.Influența formării de uniuni vamale (cazul deturnării de comerț)
I. În condiții de comerț protejat (în mod nediferenția t) prin taxe vamale oferta cea
mai avantajoasă (sub aspectul prețului complet de import + taxa vamală) vine din țara Z.
II. țara X și țara Y se asociază formând o uniune vamală (sau o zonă de comerț
liber).
Din acel moment oferta cea mai avantajoasă dev ine cea din țara Y asupra căreia
nu se mai aplică taxe vamale.
Se produc două fenomene:
—creare de fluxuri comerciale (triunghiurile);
—deturnare de fluxuri comerciale (dreptunghiul).
Diferența dintre cele două efecte ne arată efectul global pe care -lproduce
înființarea uniunii vamale asupra comerțului țării respective.
I. Să presupunem că
Pz= 200 USD/tonă
Py= 225 USD/tonă
P
Pyt
Pzt
Py
Pz
A B C D Q 0M’ N’
M N K Z
K’ Z’cerereoferta

Afaceri economice interna ționale
161taxele vamale 20 ad valorem.
DECI
Pzt= 200 + 200 (20./ 100) = 240 USD/tonă
Pyt= 225 + 225 (20 / 100) = 270 USD/tonă
În aceste condiții țara X importă 50.000 tone de produse din țara Z la prețul P zt=
240 USD/tonă.
II. După formarea uniunii vamale între țara X și țara Y vor fi
—pentru țara Z tot P zt= 240 USD/tonă
—pentru țara Y doar P y= 225 USD/tonă.
Importuri le se reorientează spre țara Y și se majorează la 100.000 tone.
—presupunem că cele două curbe (S, D) au același coeficient de elasticitate (sunt
simetrice).
Să se determine efectele apariției unei uniuni vamale.
CREARE DE COMERȚ:
MK = (100.000 -50.000) : 2 = 25.000
SMMK USD
SNNZ
Creare USD' .  
 25000 240 225
2187500
187500
187500 2375000'= tot.
=. =.
DETURNARE DE COMERȚ:
Aria KZZ’K’ = 50.000 x 25 = 1.250.000 USD
EFECTUL GLOBAL
375.000 -1.250.000 = -875.000 cost suplimentar al importurilor
6.2.3 Restricțiile netarifare; incidența obstacolelor netarifare asupra schimburilor
internațio nale
INSTRUMENTELE NETARIF ARE reprezintă un complex de măsuri și reglementări,
publice sau cu caracter secret, altele decât cele vamale, care au, în principal, rolul
de a limita sau chiar face imposibile schimburile comercia le (cu unele țări sau
mărfuri), în scopul protejării pieței i nterne de concurența străină și echilibrării
balanței de plăți.
Importanța reglementărilor netarifare a înregistrat o creștere permanentă în
ultimele decenii, ca urmare a eficienței tot mai li mitate a regimului vamal, a faptului că, în
urma negocierilor intern aționale, s -a ajuns treptat la o slăbire a protecției tarifare; interesul
pentru folosirea cu precădere chiar a restricțiilor netarifare în ansamblul reglementărilor de
politică comercială se datorează și tendinț elor neoprotecționiste ce se manifestă foarte
puternic în ultimii ani1.Eficacitatea instrumentelor netarifare este, în general, mai mare
decât a taxelor vamale, ca urmare a particularităților acestor reglementări de politică
comerc ială:
1. Instrumentele netarifare produc efecte protecționiste mult mai puternice (și mai
complexe), începând din etapa inițială, a negocierii unei tranzacții, și până în cea finală, a
încasării sumei de bani cuvenite export atorului.
1Potrivit estimărilor GATT restricțiile netarifare au înregistrat, în ultimul deceniu, o creștere numerică
substa nțială (de la circa 800 la peste 200 0 în prezent).

Afaceri economice interna ționale
1622. Barierele netarifar e se prezintă într -o foarte mare diversitate de soluții , producând
efecte prote cționiste cu grad ridicat de diversitate și eficiență.
3. Reglementările netarifare au domenii extrem de variate de aplicabilitate Ele produc
efecte atât asupra relațiilor comer ciale, cât și asupra celor de cooperare sau valutar
financiare.
4. Reglementările cu privire la instrumentele netarifare și modul lor de folosire nu sunt
întotdeauna (sau integral) publice , din care cauză este greu de determinat gradul lor
efectiv de prote cție sau nivelul discrim inării.
5. Instrumentele netarifare au, în mod dominant, rolul de protecție , fiind concepute ca
restricții cu caracter imperativ , obligatoriu (deși de multe ori foarte greu) de respectat.
Pentru caracterizarea principalelor tipuri d e restricții netarifare vom utiliza cea mai
răspândită clas ificare a acestora (realizată de GATT). Instrumentele din aceasta categorie
se pot împărți în:
a) instrumente care produc efecte directe asupra volumului importurilor, mai
frecvent numite restricț ii cantitative ;
b) instrumente ce influențează prețurile mărfurilor importate ;
c) bariere ce decurg din formalitățile vamale și cele administrative, din normele
tehnice, de calitate și sanitare cât și din participarea statului la activitatea de comerț
exterior, numite în mod obișnuit măsuri de protecționism administrativ .
a)RESTRICȚIILE CANTITATIVE . În aceasta grupă sunt cuprinse instrumentele de
politică come rcială ce se utilizează cu scopul de a limita în mod direct -în primul rând în
plan cantitativ -importurile de mărfuri; acțiunea restricțiilor cantitative este extinsă însă de
multe ori și asupra exporturilor cât și asupra a ltor componente ale relațiilor economice
internaționale (tranzacțiile valutar financiare, transferul de tehnologii și altele). Folosirea
acestor restricții este reglementată prin convenții internaționale , partenerii putând fixa și
anumite concesii, pe care și le pot acorda în mod reciproc. Din acest grup de reglementări
fac parte n umeroase și foarte rafinate, soluții practice de instituit a restricțiilor, intre care
cel mai des utilizate sunt:
1.interdicția sau prohibiția
2.contigentele sau cotele de import sau export
3.licențe de import export
4.limitări voluntare la export
5.extinderi voluntare ale exporturilor
6.acordurile pentru comercial izarea ordonată;
1.INTERDICȚIA constituie un mijloc de protecție radical, care constă în blocarea,
pentru o perioadă de timp limitată sau nu, a importurilor sau exporturilor unor
produse . Instituirea interdi cției poate fi determinată de factori economici (cum ar fi nevoia
echilibrării balanței comerciale, a prot ejării unor valori deosebite din patrimoniul național,
etc.) sau extraeconomici (politici1, militari, ideologici, etnici, r eligioși, de protecție a
sănătății sau securității). Interdicțiile se reali zează de regulă, prin refuzul organelor de stat
de a elibera licențe de import pentru produsele supuse interdicțiilor.
Interdicția se poate institui pentru a proteja consumatorii interni (și se aplică
împotriva pr oduselor nocive, insuficient verifica te, etc.) sau pentru a sprijini producătorii
indigeni care, în urma interzicerii impo rturilor la mărfurile similare, își pot valorifica
produsele proprii la prețuri mai ava ntajoase. Interdicția se poate iniția din motive interne
1În mediul afacerilor din Statele Unite, sancțiunile americane impuse unor țări pe motive politice provoacă,
datorită în special amplorii pe care au luat -o în ultimul timp, reacții de totală dezaprobare din parte
companiilor multinaționale cu interese în zonă. Acestea argumentează că obligativitatea respectării
sancțiunilor comerciale nu face decât să afecteze firmele americane în competiția lor pe terțe piețe cu rivalele
europene sau asiatice. (vezi Paul Craig Roberts , A growing menace to f ree trade: U.S. Sanctions , Business
Week, Nov.24, 1997)

Afaceri economice interna ționale
163sau poate fi rezultatul uno rdecizii adoptate la nivel internațional (embargo), poate fi
instituită cu caracter temporar sau pe o perioadă ned eterminată de timp, poate viza
importul sau/și exportul anumitor grupe de mărfuri ori ansamblul relațiilor economice cu
unele țări . Un exem plu ilustrativ în acest sens ar fi cazul țărilor din Uniunea Europeană,
unde se folosesc așa -numitele interdicții selective și temporare la importul de produse
agricole din țările terțe, cu scopul de a păstra echilibrul necesar între cererea și oferta de
produse agricole comunitare și pentru a asigura prioritar desfacerea în țările membre a
produselor agricole comunitare. Potrivit acestor reglementări, se admite importul de
produse agricole numai la produsele la care gradul de autosatisfacere în Comunitate este
de sub 100Î și numai în alte perioade decât cele în care se comercializează produsele
agricole indigene.
2.CONTINGENTELE sunt plafoane cantitative (sau valorice) care limitează
importul (sau expo rtul) unor bunuri pe o perioadă de timp (de regulă se stabilesc
anual) . Sunt obstacole mai eficiente decât taxele vamale și au ca principal obiectiv
asigurarea echilibrului pieței interne. În timp ce bar ierele tarifare pot fi depășite pe diferite
căi (reducerea prețului de export, majorarea prețului la co nsumator, diminuarea profiturilor
etc.) contingentele stabilesc niște limite ferme, cu caracter obligat oriu. Stabilirea de
contingente urmărește corelarea importurilor cu cererea solvabilă (mai mare) și cu oferta
internă (insuficientă) ori a exporturilor cu pr oducția internă (excedentară) și cererea de
consum (mai redusă). Instituire de contingente produce efecte puternice atât în țara
importatoare cât și la exportator. Mecanismul contingentelor gen erează următoarele
efecte :
a) în situațiile în care importuri le, în absența contingentelor, se realizează la prețuri mai
mici decât prețul de echilibru intern (determinat de raportul dintre cererea și oferta internă)
se produce o creștere a cererii , ceea ce determină și creșterea prețului, sporul cererii fiind
acope rit prin i mporturi;
b) odată cu introducerea restricțiilor cantitative, importurile se reduc (neputând depăși
continge ntele), prețul de echilibru se majorează iar oferta (competitivă) internă sporește;
niciodată însă creșterea ofertei interne nueste la fe l de mare cu reducerea importurilor ca
urmare a continge ntării, ceea ce înseamnă că introducerea contingentelor la importuri
determină o reducere a consum ului intern, ca urmare a creșterii prețului la consumator.
Efectele pe care le produc contingentele sunt similare cu cele pe care le produce
limitarea val orica a importurilor , cu deosebirea că primele (restricțiile cantitative)
favorizează importatorii și producătorii interni, în timp ce limitările valorice la import sunt, în
general, favorabile consumat orilor.
Contingentele pot fi: globale saubilaterale .
Contingentele globale se stabilesc pe fiecare produs în parte fără specificarea
furnizorilor ; ele servesc la realizarea obiectivelor generale de politică comercială, si, pentru
că determinarea lor se f ace după criterii obiective, se dau publicității.
Contingentele bilaterale fixează plafonul maxim admis la importul unui produs
dintr-o anumită țară. Acestea se înscriu în protocoalele anuale (anexe ale Acordurilor
comerciale -care nu se dau pu blicității ) și asigură diferențierea foarte pronunțată a
facilităților pe care fiecare țară le acordă (sau nu ) par tenerilor săi.
3.LICENTELE de import sau export sunt autorizații acordate contra cost de
stat, prin organismele sale de r esort, firmelor care desfăș oară activitate de import –
export pentru un anumit produs sau grupă de produse și pe o perioadă de timp
rezonabilă(2 luni, 4 luni, 5 luni etc.), în funcție de natura produsului și distanța
geografică a țării de proveniență . Prin intermediul licențelor statu l poate r ealiza un
control foarte eficace asupra schimburilor comerciale externe, în primul rând asupra
respectării contingentelor. Licențele sunt de doua feluri: automate șineautomate .

Afaceri economice interna ționale
164Licențele automate se acordă necondiționat, pentru orice cantitate de marfă,
indiferent de proveniență. Se folosesc la produsele a căror import este liberalizat,
statul urmărind doar să pă streze un anumit control asupra acestora. Sunt utile în
scop statistic pentru evidența operațiunilor de comerț exterior.
Licențele neauto mate se folosesc la produsele la care s -au instituit contingente,
acordarea făcându -se selectiv, după un control riguros din partea organismelor
guvernamentale. Licențele neautomate pot fi: globale sau bilaterale. Licențele
globale (sau generale) se eliber ează pentru produsele la care s -au fixat contingente
globale și stabilesc limita maximă a importurilor admise pentru fiecare produs, cu
specif icarea furnizorilor de la care se poate importa. Abia după ce dobândesc
licențele, importatorii pot co ntacta parte nerul, pot negocia și semna un contract de
import a unor produse contingentate la care sunt necesare licențe de import.
Licențele bilaterale (sau individuale) se folosesc pentru urmărirea respe ctării
contingentelor bilaterale, și se utilizează la produsele pentru care țara importatoare
dorește să asigure o protecție mai mare pe piața internă.
Dintr -o altă abordare licențele pot fi: deschise sau specifice.
Licențele deschise precizează țara de origine, fără a fixa cantitatea de marfă
admisă la i mport; se u tilizează pentru a realiza orientarea geografică a importurilor, și
chiar favorizarea unor furnizori. Licențele specifice stabilesc nu numai țara de origine ci și
plafonul maximal admis la import din țara respectivă; acestea din urmă au deci un
caracter mai restrictiv și oferă posibilitatea adoptării unor măsuri rafinate de discriminare
comercială.
4.LIMITARILE VOLUNTARE LA EXPORT (Voluntary Exports Restraints -VERs )sunt de
dată relativ r ecentă în practica schimburilor internaționale, fiind introduse de către țările
dezvoltate. Acestea nu vor fi regăsite în reglementările import atorilor, deoarece se adoptă
din inițiativa exportatorilor. În situațiile în care balanța comercială devine cronic defic itară,
exportatorul, pentru a asigura echilibrarea schimb urilor reciproce, reduce in mod
“deliberat” exporturile către partenerul cu deficit. VERs îmbracă de obicei forma unor
înțelegeri oficiale între părți. Nu de puține ori limitarea exporturilor este “decisă” ca urmare
a pres iunilor făcute de țară importatoar e. Aceasta face ca, uneori, pentru VERs să fie
utilizat termenul de “ autolimitări forțate ”.
În statele cu economie puternică și mai ales în Statele Unite se susținea că
producătorii străini erau subvenționați de guvernele lor pentru a “invada” piața ameri cană,
justificând astfel rea cții de apărare1. De foarte puține ori o astfel de (reală sau pretinsă)
lipsă de loialitate a determinat Statele Unite să impună în mod unilateral taxe sau
contingente la import, deoarece acestea ar fi intrat în contradicție cu principiile GATT și cu
acordurile semnate în cadrul diferitelor runde de neg ocieri. Astfel tendința mai frecventă
era ca producătorii străini să -și limiteze în mod voluntar exporturile în Statele Unite (sau
alte state dezvoltate), știind că în caz contrar cotele care le -ar fi fost apl icate ar fi fost și
mai restrictive.
Deși sunt concepute ca măsuri temporare, experiența a arătat (îndeosebi după
1980) că există tendința de permanentizare a lor, ceea ce conduce la crearea, pe timp
nelimitat, de facilități p entru pr oducătorii necompetitivi din țările importatoare.
5.EXTINDERILE VOLUNTARE ALE IMPORTURILOR (Voluntary Import Expansions -VIEs )
reprezintă prevederea omoloagă a Restrângerilor voluntare la export, având aceleași
efecte, dar care de această dată su nt adoptate de către țara importatoare. Beneficiind de
un excedent comercial cronic în r elațiile cu un anumit partener și pentru a nu se ajunge la
1Aceste acuze erau însă departe de a fi grave dată fiind “dărnicia” guvernului american pentru propria
industrie, sub forma burselor de cercetare, imenselor contracte destinate apărării țării și înc heiate doar cu
corporații americane etc. (după Reich, op.cit.)

Afaceri economice interna ționale
165deteriorarea legăturilor bilaterale, un stat p oate decide (de obicei în urma exercitării unor
presiuni) să ad opte măsuri de stimulare a importurilor din țara parteneră. Caracte ristici
recente ale politicilor comerciale1și aparent un pas către liberalizarea comerțului
internațional, aceste forme de “deschidere a piețelor” pot cu ușurință d egenera într -o
simplă fo rmă de comerț controlat.
6.COMERCIALIZAREA ORDON ATA(Orderly Marketing Arrangements -OMAs ) este de
asemenea o soluție relativ nouă. Acordurile pentru comercializare ordonată se realizează
prin înțelegeri, de obicei multilaterale, între state, prin care se urmărește limitarea
negociată a comerțului intern ațional cu unele mărfuri. Acordurile pentru comercializarea
ordonată presupun nu numai limitarea voluntară a exporturilor de către fiecare partener ci
și respectarea unor restricții (negociate) privind pr ețurile sau clauzele de sal vgardare.
Extinderea treptată a acestor înțelegeri la un mare număr de produse manufacturate va
determina apariția comerțului liber organizat , care presupune negoc ierea, într -un context
global, a unor acorduri sectoriale pentru î mpărțirea piețelor de desfacere, și care, la
rândul lor, vor determina limitarea (din ext erior) a importurilor (pentru diferite grupe de
mărfuri) până la nivelurile convenite în OMAs -uri.
b) Restricțiile ce determină limitarea importurilor prin MECANISMUL PREȚURILOR
Principalele instrumente de politică comercială, de natură netarifară, ce produc
efecte restri ctive prin mecanismul prețurilor sunt:
1.prelevările variabile ;
2.prețurile limită ;
3.ajustările fiscale la frontieră;
4.restricțiile valutare .
1.PRELEVARILE VARIABILE sunt pârghii prin care se urmărește reducerea, într -o
proporție cât mai mare, a influenței prețurilor mondiale asupra prețurilor de pe o
anumita “piață” . Sistemul prel evărilor variabile la importuri s -a practicat de către statel e
membre ale Uniunii Europene și au vizat impo rturile de produse agricole (din afara UE)
ce intrau sub incidența politicii agricole comunitare. Taxele de prelevare fiind stabilite ca
diferență (având un mecanism similar taxelor ant idumping sau compensatori i) între prețul
de import (deci prețul mondial) și prețul comunitar, la care se comercializau produsele
respective pe piața țărilor membre, din care se scad cheltuielile de transport pe parcurs
intern comunitar (respectiv prețul prag). Nivelul ridicat al p rețurilor produselor agricole din
Uniunea Europeana a condus, în condițiile folosirii ta xelor de prelevare, la un regim
protecționist mai eficient decât prin taxe vamale; perceperea taxelor de prelevare aducea
costul total al importului (indiferent cât de competitiv era prețul mondial) la dimensiunile
prețurilor intracomunitare.
2.PRETURILE LIMITA au efecte similare sistemului prelevărilor variabile, și se
utilizează, pe scară destul de largă, de către statele dezvoltate. Aceste prețuri se practică
la im portul de produse agricole, sau alte bunuri de consum; mecanismul prețurilor limită
se bazează pe obligația importatorului de a nu încălca aceste limite de preț, indiferent cât
de mare este diferența dintre acestea și prețurile mondiale sau cele de pe piaț ă internă.
Se folosesc doua variante ale prețurilor limită: prețuri minime și prețuri maxime .
Prețurile minime la import se utilizează în țările în care produsele autohtone au
costuri de producție mult mai mari decât ale concurenței și se comercia lizează la prețuri
mari (cum ar fi prețurile produselor agricole în U.E.) sau în cazul în care pe piața
internațională de mărfuri prețurile la anumite produse scad și produsele respective devin
1îndeosebi americane. Vezi Jagdish Bhagwati, VERs, Quid Pro Quo DFI and VIEs: Political -Economy –
Theoretic Analyses, International Economic Journal 1 (1987):1 -14

Afaceri economice interna ționale
166din acest punct de vedere mai competitive la export. Pentru produsele de import se
impune un preț de comercializare sensibil apropiat de al celor indigene, pentru a nu le
putea concura. Dacă, într -un inte rval de timp oricât de mic, prețurile produselor de import
este inferior prețurilor produselor indigene se pr ocedează la perceperea unor taxe
compensatorii egale cu diferența dintre cele doua prețuri.
Prețurile maxime se folosesc ca instrument de politică comercială în cazul în care
unele țări încearcă o ridicare artificială a prețuirilor la anumite produse pe care le export ă.
Ca răspuns la o asemenea politică, țările importatoare stabilesc prețuri maxime de import
la produsele respective la un nivel care să nu depășească prețurile produselor similare
indigene sau să le depășească cu un anumit procent (2 -6%). Efectul realizat prin stabilirea
prețurilor maxime este limitarea importurilor și reducerea prețurilor de export la produsele
respective. Ca regulă generală, pot recurge la stabilirea de prețuri maxime la import acele
țări care joacă un rol însemnat ca importatori pe piaț a mondială la produsele respective.
3.AJUSTARILE FISCALE LA FRONTIERA se realizează prin restituirea impozitelor
indirecte plătite de expo rtator, pentru mărfurile destinate pieței externe și aplicarea de
impuneri fiscale suplimentare în țara import atoare . Deși, în principiu, regimul fiscal pentru
produsele de import este similar celui practicat pentru pr odusele indigene, totuși, în multe
situații apar elemente de discriminare, ca u rmare a folosirii unor baze de impunere diferite
(atât în structură cât și în ce privește ordinea în care se percep anumite impozite și taxe).
Dacă, la produsele de import, elementele de fiscalitate specifice țării importatoare se
aplică asupra prețului CIF (Cost Insurance & Freight), baza de impunere este nefirească,
iar suma ab solută a taxelor d atorate mult mai mare decât cea normală; în situațiile în care
se folosește acest sistem costul importului crește mult peste limitele normale.
Discriminarea se mai poate realiza și prin pragul impunerii progresive , mărimea
impozitelor pe rcepute fiind funcție directă de calitatea, cantitatea și caracteristicile tehnice
ale mărfurilor de i mport. Efectul imediat al aplicării acestor măsuri este o restrângere
foarte puternică a importurilor, deoarece prețul de vânzare devine necompetitiv (foa rte
mare, chiar inaccesibil consumatorilor). În sistemul ajustărilor fiscale la frontieră impozitele
cel mai frecvent percepute în acest mod sunt: taxa asupra valorii adăugate, accizele,
taxele în cascadă , cât și unele impozite de importanță mai r edusă, cu m ar fi taxele
portuare, sanitare sauconsulare.
Taxa asupra valorii adăugate este un impozit global, ce se percepe doar asupra
valorii adăugate, în mod treptat, în fiecare stadiu al producției și circulației mărfurilor. În
mod normal, prețul produselor im portate conține deja cheltuiala cu TVA, făcută în țara de
origine a mărfii respective. Perceperea din nou și calcularea asupra prețului CIF a acestui
impozit, determină o majorare a prețului ce poate produce efecte prohibitive la
consumator.
În mod simila r,taxele în cascadă , percepute asupra întregii valori a mărfurilor în
fiecare stadiu al producției și circulației acestora (deci chiar și asupra impozitelor plătite
anterior) determină majorarea n ejustificată a costului la importator și a prețului de vânz are
către consumator.
Taxele ascunse se percep asupra bunurilor destinate consumului productiv, și au
un nivel r elativ redus, în timp ce accizele sunt taxe de consumație și se percep asupra
bunurilor de consum cu cerere in elastică, având un nivel foarte r idicat (60 -80% la țigări,
55-75% la produse petroliere, și circa 60%, în medie, la băuturile alcoolice).
Alte forme pe care le îmbracă impozitele indirecte sunt: taxele portuare, care se
percep asupra valorii documentelor de transport; taxele statist ice, care se percep pentru
serviciile statistice prestate în vamă; taxele sanitare, care se percep când se face
controlul sanitar sau fitosanitar la import; taxele consulare care se percep de consulatul

Afaceri economice interna ționale
167țării importatoare cu sediul în țara exportatoare, p entru legalizarea unor documente sau
pentru eliberarea unor facturi consulare.
Deși, în general, nivelul acestor taxe este scăzut, cumulate însă ele adaugă la
prețul produselor ceea ce face ca acestea să fie mai puțin competitive în raport cu cele
indigen e, limitând astfel importul. Ajustările fiscale la frontieră, practicate în mod abuziv,
pot const itui piedici importante în calea unor fluxuri comerciale; încheierea de acorduri
pentru evitarea dublei i mpuneri reprezintă una din puținele soluții prin care se poate
diminua această presiune fiscală suplimentară.
4.RESTRICTIILE VALUTARE . În sistemul restricțiilor netarifare instrumentele valutare
au o impo rtanță și eficiență deosebite, majoritatea covârșitoare a tranzacțiilor
internaționale finalizându -se pri n plăți externe. Regimul valutar, propriu, în mod obișnuit,
fiecărui stat, poate conține elemente r estrictive sau favorizante, pentru producătorii și
comercianții interni angajați în afaceri economice internaționale. Astfel, reglementările
privind plățile în valută, sau cu privire la condițiile de aco rdare și rambursare a creditelor în
valută, regimul cursurilor de schimb, se pot transforma în barieresau stimulente ale
schimburilor externe. Ca restricții, se utilizează mai frecvent sistemul d epozitelor în valută,
cursurile multiple, și altele.
Depozitele valutare prealabile impun importatorului să constituie suma necesare
pentru plata unui import cu 1 -3 luni înainte de scadența plății, aceasta urmând să fie
consemnată la banca centrală. Sumele depuse în contul organului vamal nu sunt
purtătoare de dobânzi. Ca urmare, importatorul, în măsura în care nu va renunța la import,
va căuta să recupereze pierderea dobânzii, fie prin ridicarea prețului de vânzare pe piața
internă la produsul importat; fie prin sol icitarea unei reduceri de preț din partea
exportatorului. În acest mod, depunerile prealabile în valută la import constituie măsuri de
politică comercială care acționează prin intermediul prețului și care descurajează
importurile. Pe de altă parte, această măsură reprezintă în același timp și creditarea
statului, pe termen scurt, fără dobândă, mai ales în perioade de dezechilibru ale balanței
comerciale și de plăți. În mod analog, încasările rezultate din exporturi se “păstrează” la
Banca Centrală câteva lu ni, și abia apoi intră în posesia exportatorului.
Consecința unor asemenea reglementări care generează costuri suplimentare la
importator, respectiv diminuează profitul exportatorilor, este una negativă întrucât duce la
o descur ajare a fluxurilor comerci ale pentru care se folosesc.
Cursurile multiple , folosite în țările cu moneda neconvertibile cât și în cele aflate
în tranziție, inst ituie un regim favorizant sau restrictiv pentru diferite operațiuni comerciale,
în funcție de prețul (cursul) la care se p reschimbă moneda națională în valută (necesară
importurilor) sau valuta rezultată din exporturi în monedă națională; același curs poate fi
deci avantajos pentru importator dar nefavorabil pentru exportator, respectiv dacă un curs
valutar încurajează export urile același curs este neavantajos pentru importatori.
c)PROTECȚIONISMUL ADMINISTRATIV
În afara instrumentelor prezentate mai sus, practica a consemnat folosirea unei
game foarte variate de soluții care, la prima vedere, par simple cerințe de ordin teh nic,
sanitar, etc., dar care, în realitate pot reprezenta bariere netarifare dintre cele mai
eficiente. Cele mai frecvent folosite sunt următoarele:
1.DETERMINAREA VALORII IN VAMA a mărfurilor are în vedere stabilirea bazei valorice
asupra căreia urmează a se aplica taxele vamale și celelalte elemente de fiscalitate (TVA,
accize etc.) după criterii obie ctive. Potrivit documentelor Rundei Tokyo de negocieri
GATT, valoarea în vamă se st abilește cât mai aproape de prețul mondial (CIF). Cu toate

Afaceri economice interna ționale
168acestea, și î n prezent, diferite state1, chiar și cele care au ratif icat Documentele GATT,
folosesc (cu caracter temporar sau pe o perioadă de timp nedeterminată) m etodologii
“originale” de evaluare în vamă, practici ce au efecte restrictive foarte puternice.
2.DOCUME NTELE SI FORMALITATI LE CERUTE LA IMPORT . Numărul mare de documente
și formalități cerute la import, formatul și structura lor, foarte diferite de la o zonă (sau
chiar țară) la alta2, regulile forte riguroase de completare, sancțiunile ce se aplică pentru
omisiuni sau erori, co nstituie obstacole extrem de greu de trecut, împiedicând derularea
normală a fluxurilor comerciale. Urmare a eforturilor făcute de GATT și Consiliul de
Cooperare Vamală, s -au realizat unele progrese pe linia simplificării formalitățilo r și a
tipizării documentelor cerute de circulația mărfurilor pe plan internațional; cu toate
acestea, este mare încă n umărul țărilor care continuă să pretindă documente și formalități
suplimentare (unele chiar anacronice), ex igențe care se transformă în b ariere foarte
serioase în calea comerțului exterior.
3.PARTICIPAREA STATULUI LA SCHIMBURILE ECONO MICE EXTERNE se concretizează în
achizițiile g uvernamentale (sau piața publica), comerțul de stat și chiar monopolul statului
asupra comerțului ext erior. În c azul achizițiilor guvernamentale3firmele naționale
beneficiază de prioritate (uneori deplină) față de cele străine în aprovizionarea organelor
de stat cu unele bunuri sau servicii; come rțul de stat asigură întreprinderilor de stat unele
privilegii fiscale sau de altă natură, pe care firmele particulare sau cele străine nu le pot
obține, iar prin monopolul statului , îndeosebi asupra importurilor, piața internă devine
dependentă de activitatea firmelor și organismelor de stat, iar prețurile acestor produse
pot fi controlate (chiar impuse) de stat, ceea ce poate perturba în mod grav cons umul.
4.LIMITAREA IMPORTURILO R PRIN REGLEMENTĂRI TEHNICE . Toate statele lumii
utilizează norme tehnice, privind
respectarea diverselor standarde;
condițiile sanitare și fitos anitare;
cerințe privitoare la securitate;
ambalare, marcare și etichetare.
Aceste cerințe proprii, în concordanță cu specificul economiei și modului de viață
din țara respectivă sunt, în general, legitime și justificate de nevoia de a asigura protecția
pieței și a cons umatorilor interni. Aceste reglementări pot deveni obstacole de netrecut
atunci când exigențele față de exportatori (uneori n efirești) au caracter discriminatoriu (în
raport cu alți furnizori externi sau cu producătorii interni). În privința calității mărfurilor și a
normelor sanitare și fitosanitare , alături de exigențe normale, folosite de cele mai multe
state, se întâlnesc și cerințe sau condiții (cu privire la compoziția chimică, la tehnologiile
de fabricație, sau calitate) a căror verifi care (omologare) necesită multiple testări și
analize, implicând cheltuieli suplime ntare și consum de timp.
Tot aici pot fi incluse și restricțiile sau regulile cu privire la originea produselor , care
pot fi impuse din două motive: fie pentru a restrânge în mod direct importurile, fie pentru a
preveni el udarea tarifului vamal, cel mai adesea cu ocazia aderării unui nou stat la o
uniune vamală sau altă formă de integrare comercială4.
În mod similar, se întâlnesc reglementări foarte exigente cu privire la normele de
ambalare, marcare și etichetare a produselor, justificate prin grija față de securitatea
consumatorului . Îndeplinirea diferitelor standarde, deși impusă și produselor naționale, are
în mod evident un impact mult mai pronunțat asupra produselor c are provin din import,
datorită deosebirilor de limbă, cu lturale, distanțelor geografice și timpului minim de reacție
1Cum ar fi SUA, spre exemplu.
2Cât și modificarea intempestivă a unor astfel de cerințe.
3Așa-numita piață publică
4Aceste aspecte au fost abordate cu ocazia analizării tarifului vamal autonomo -convențional

Afaceri economice interna ționale
169al ofertei exportatorilor la frecventele modificări ce pot surveni1. Diferențele importante ce
se întâlnesc de la o țară la alta, abateril e de la normele și uzanțele internaționale, fac ca
multe din aceste r eglementări (care, în condiții normale de exigență, sunt restricții
justificate) să devină bariere (foarte greu sau chiar imposibil de trecut) în calea comerțului
internațional contempora n.
Efectele restricțiilor netarifare
În cadrul economiei de piață mecanismul restricțiilor cantitative la import
funcționează astfel:
—înabsența restricțiilor —importurile se realizează la prețuri mai mici decât
prețul de echilibru determinat de rapo rtul dintre cererea și oferta internă;
—odată cu introducerea restricțiilor cantitative prețul de echilibru crește
(teoretic nivelul prețului de echilibru este maxim când se interzic importurile);
importurile se reduc iar producția internă crește;
—consu mul total scade;
—comparația efectelor contingentelor cu cele ale taxelor vamale.
Funcționarea ca restricții a contingentelor în situația în care produsele respective se
produc și în țara importatoare:
Figura 6.7.Efectele contingentel or asupra țării importatoare
—înainte de import —prețul de echilibru era p 1(S/D) și cantitatea consumată
OE;
—admiterea importurilor nerestricționate la prețul mondial (p i) determină
formarea unui nou echilibru
consumul OQ 1= OQ 2(prod. internă)+Q 2Q1(importuri)
—după impunerea de restricții cantitative la importuri, adică a unui
contingent de import Q 3Q4, se produc următoarele efecte :
se formează un nou preț de echilibru p q
se reduce consumul intern (total)(OQ 4)
crește producția i nternă (OQ 3)
importatorii obțin profituri foarte mari (dreptunghiul A);
1Frecvența ridicată a schimbărilor în barierele tehnice constituie un obs tacol în sine
ABP
p1
p7
pq
piD
S
0 Q2 Q3 E Q4 Q5 Q6 Q1 Q

Afaceri economice interna ționale
170—prețul de echilibru p qeste un preț IDEAL (oferta nu se orientează imediat în
funcție de preț)
prețul poate fi majorat peste prețul de echilibru
producătorii interni câștigă corespunzător dreptunghiului (B)
Figura 6.8. Efectele restricțiilor netarifare
Considerând următoarele date și graficele de mai sus:
Oc = 20.000 tone producție în țara exportatoare
ac = 5.000 tone producție exportată spre țara import atoare
Oh = 8.000 tone consum total în țara importatoare
Oe = 3.000 tone producție internă în țara importatoare
OP = 100 USD/tonă nivelul prețului mondial
Să se determine efectele pe care le produce instituirea -în țara importatoare -a
unui continge nt cantitativ la import de 2500 tone.
În țara importatoare curbele S (ofertă) și D (cerere) arată o creștere (scădere) cu 25
tone (fiecare) și o creștere sau scădere cu 1 USD/tonă a prețului (și invers).
Rezultă că:
MK = ZN = 5000 -2500 : 2 = 1250 to ne
iar creșterea de preț determinată de ridicarea vânzărilor cu 1250 tone .
1250 : 25 = 50 USD
prețul teoretic : 100 + 50 = 150 USD/tonă
Creșterea producției interne competitive cu 1250 tone
3000 + 1250 = 4250
Consumul total se reduce la: 4250 + 2500 = 6.750 tone
Efectele contingetelor asupra importurilor, producției interne și asupra câștigurilor
importatorilor și a producător ilor pot fi urmărite în figura 6 .9.Țara imp.
p p
D
pt
pSx
p
Dx
0 0S
MK’ Z’
N K Z
a b c h e f gQQȚara exp.
S
Pz
Pq
PiD
AB

Afaceri economice interna ționale
171Figura 6.9.Efectele contingentelor
S—curba ofe rtei—aceasta crește cu 40 de bucăți la o creștere
cu 2 USD a prețului (și invers);
D—curba cererii —aceasta scade cu 25 de bucăți la o creștere cu 1
USD a prețului (și invers).
OP 1= 500 USD bucata;
OE = 10.000 bucăți.
I.—la deschiderea pieței
Pi= 450 USD/bucată
—consumul intern crește cu
50 x 25 = 1250 bucăți
—consumul total crește la
OQ 1= OE + EQ 1= 10.000 +1.250= 11.250 bucăți
—Producția internă competitivă se reduce cu:
50 x 40 = 2000 bucăți și va fi
OQ 2= OE -Q2E = 10,000 -2,000 = 8.000 bucăți
Rezultă importuri egale cu
Q2E + WQ 1= 2000 +1250= 3250 bucăți
II. Odată cu introducerea de restricții cantitative (contingente)
Q3Q4= 1950 bucăți
se reduc importurile cu 1300 bucăți
—crește prețul cu
1300 : (40 + 25) = 1 300 : 65 = 20 USD/bucată
la PQ = P i+ 20 = 450 + 20 = 470 USD/bucată
—Producția internă competitivă crește cu 40 x 20 = 800
la Q 3= QQ 2+ Q 2Q3= 8.000 + 800 = 8800 bucăți
—Consumul intern se reduce la
QQ 4= QQ 3+ Q 3Q4= 8800 +1950=10750 bucăți
Peseama creșterii prețurilor importatorii câștigă
1950 x 20 = 3900 USD
Dacă PQ crește mai mult să presupunem la
Pz= 490 USD/bucată
Consumul se reduce cu încă (490 -470) 25 = 500 bucăți și devine
OQ 6= OQ 4-500 = 10750 –500=10250 bucăți
Importur ile de 1950 bucăți se realizează.
Deci producția internă crește dar nuatâtdemult, numai cu

Afaceri economice interna ționale
172OQ 5= OQ 6-Imp = 10250 –1950= 8300 bucăți
8300 de bucăți se pot produce competitiv la prețul
8300 -8000 = 300
300 : 40 = 7,5
450 + 7,5 = 457,5 USD/bucată
Câștigul suplimentar al producătorilor
8300(490 -457,5) = 8300 x 32,5 = 259.750 260.000 USD
Câștigul suplimentar la importator
1950 (P 7-Pi) = 1950 x 40 = 78.000
5.2.4 Măsuri și reg lementări de stimulare și promoționale
O dată cu sporirea participării statelor la circuitul economic mondial și cu
accentuarea co ncurenței pe piața mondială, alături de preocupările pentru controlul și
limitarea importurilor, s -au accentuat tot mai mult eforturile pentru impulsionarea
exporturilor ; funcția de promovare a polit icilor comerciale dobândește, în acest sfârșit de
mileniu, o importanță covârșitoare. Instrumentele și pârghiile practice ce se utilizează în
sprijinul exportatorilor și a produselor pentru export pot fi î mpărțite în două categorii:
1.măsuri de promovare;
2.măsuri de stimulare.
1.MASURILE DE PROMOVARE A EXPORTURILOR au drept obiectiv orientarea interesului
clienților (e xterni), a cumpărătorilor potențiali, pentru produsele naționale, disponibile
pentru export ori care vor putea fi obținute până la o anumita scadență. Aceste măsuri au,
de regulă, un caracter macroeconomic , pres upunând alocarea unor resurse speciale de la
bugetul statului, sau realizarea de acțiuni accesibile doar orga nismelor de stat, și îmbracă
o multitudine de forme concrete, între care cele mai des utilizate sunt urm ătoarele :
a) negocierea și încheierea de acorduri comerciale internaționale și de plăți, acorduri
de cooperare economică internațională sau alte conven ții economice, cu condiția ca
acestea să cuprindă și unele clauze care să favorizeze schimburile comerciale;
b) sprijinirea participării firmelor naționale la târguri sau expoziții internaționale sau
organizarea -pe cheltu iala statului -a unor astfel de manifestări pe teritoriul țării
respective; cu participare internațională. Astfel de manifestări facilitează o mai bună
cunoaștere între agenții economici din diferite state ale lumii, o mai bună informare a
acestora cu privire la posibilitățile de expo rt și nevoile de import precum și la nivelul la
care se prezintă concurența în ce privește competitivitatea produselor oferite pe piața
internațională etc.;
c) organizarea de agenții și reprezentanțe comerciale in străinătate, a rețelei de
consilieri și at așați comerciali permanenți în cadrul ambasadelor din străinătate. Această
măsură permite o mai bună cunoaștere a pieței țării partenere, informând în timp util
agenții economici naționali în vederea efectuării unor operațiuni de export sau de import;
d) organizarea, în străinătate, a informării clienților externi, cât și prestarea unor servicii
de consu ltanță sau asistență de specialitate in favoarea acestora; astfel clienții externi pot
fi bine informați cu privire la potențialul productiv și de export a l țării care acordă
asistență, clienți care pot deveni viitori parteneri comerciali
e) asigurarea unei publicități externe cât mai eficiente pentru a face cunoscute
produsele destinate exportului, publicitate care pentru a convinge potențialii clienți să
opteze pentru produsele respective, trebuie să fie cât mai bine și corect realizată;
f) participarea la activitatea organismelor internaționale și la diferite aranjamente
multilaterale, menite sa f aciliteze schimburile economice externe.
Fiecare din instrum entele de mai sus are importanța sa, primul loc deținându -l
acordurile come rciale încheiate cu alte state. În funcție de domeniul care face obiectul

Afaceri economice interna ționale
173convențiilor, acordurile economice internaționale se clasifică în: acorduri comerciale,
acorduri de coopera re economică și tehnico -științifică, acorduri financiar -bancare, acorduri
de plăți, convenții de garantare a investițiilor sau de evitare a dublei impuneri externe;
forma cea mai răspândită a înțelegerilor internaționale în planul afacerilor economice o
reprezintă Acordul comercial și de plăți.
ACORDUL COMERCIAL este o înțelegere ce se încheie la nivel guvernamental cu
privire la ansa mblul schimburilor comerciale reciproce (sau doar la o parte a
acestora -numite acorduri sector iale sau pe produse) în care se stabilesc cadrul
general (obiectul contractului și principiile ce vor fi promovate in relațiile bilaterale)
și condițiile (de obicei preferențiale) în care se vor de sfășura schimburile reciproce
de mărfuri. Conținutul acordului comercial poate cuprinde (fără a fi obligatorii)
următoarele elemente :
a.CLAUZELE ACORDULUI . De comun acord, părțile pot conveni pe bază de
reciprocitate asupra fol osirii uneia din următoarele clauze:
a1.Clauza Națiunii celei mai favorizate –CNF (numită în prezent clauza
Regi mului Comercial Normal ); în conformitate cu principiul nediscriminării , ca pri ncipiu
fundamental al relațiilor dintre statele membre GATT, fiecare parte contractantă se obligă
să acorde celorlalte părți, în mod necondiționat, tratamentul cel mai avantajos consimțit
oricărei alte țări, în domeniul taxelor vamale, precum și al reglementărilor și formalităților
privind a cestea, al eliberării licențelor de import -export, al tranzitului, al navigației maritime
și fluviale, al situației juridice a agenților econo mici ce exercită fapte de comerț pe teritoriul
celeilalte părți se mnatare, al transferului de tehnologie, și în alte domenii.
Clauza națiunii celei mai favorizate vizează deci ansamblul măsurilor de politică
comercială. Fiecare țară își definește schema p roprie a tratamentului comercial
(concesiilor) în regimul clauzei, schema ce urmează a fi aplicată, fără discriminare, tuturor
partenerilor cu care se ajunge la se mnarea unor acorduri in acest sens. De la acest
tratament fac excepție : preferințele vamale e xistente la data intrării in vigoare a acordului,
înțelegerile privind traficul de frontieră, zonele de comerț liber sau uniunile vamale,
măsurile co ntra unor practici neloiale (taxe antidumping sau compensatorii ori alte măsuri
de retorsiune) și concesiil e convenite între membrii unor acorduri internaționale pe
produse . În practica relațiilor internaționale se cunosc două forme (variante) ale clauzei
regimului comercial normal: necondiționată și condiționată .
Forma necondiționată , bazată pe principiul ega lității de tratament asigură
acordarea în mod automat și fără compensații, a tuturor avantajelor și privilegiilor –
prevăzute în “schema “ CNF a fiecărui stat -și acordate deja altor parteneri de acorduri
comerciale.
Forma condiționată , se bazează pe principiul compensației și presupune obligația
părților co ntractante de a extinde asupra partenerilor numai acele avantaje și privilegii
care au fost acordate fără co mpensații terților. În caz contrar sunt necesare compensații
corespunzătoare (în plus față de cele acordate prin CNF) pentru a asigura avantaje egale
semnatarilor unui acord comercial (clauza americană).
Din punct de vedere al numărului statelor care beneficiază de acordarea clauzei,
există clauza unilaterală , aplicată în trecut și care consta în a sumarea în mod unilateral a
obligațiilor legate de aco rdarea CNF de către una dintre țări căreia i se impunea acest
lucru prin tratate de pace; clauza bilaterală , care se practică în mod curent și care
presupune acordarea în mod reciproc de către cele două state a tratamentului națiunii
celei mai favorizate și clauza multilaterală . În funcție de domeniul de aplicare, CRCN
poate fi generală , caz în care se precizează doar sfera de aplicare sau specială , în care
se indică domeniile vizate prin detalierea fiec ărui element.

Afaceri economice interna ționale
174a2.Clauza regimului național (CRN ) obligă statele semnatare să acorde
persoanelor fizice și j uridice din țara parteneră, ce exercită fapte de comerț sau alte
activități economice pe teritoriul celu ilalt stat, aceleași drepturi se obligații în domeniul
economic cu ale cetățenilor țării respective. Se apreciază că această clauză promovează
principiul posibilităților egale , deoarece, cel puțin formal, se asigură părților posibil itatea de
a beneficia în mod reciproc (pe teritoriul celuilalt stat) de aceleași drepturi și obligații ca și
rezide nții. Practica arată că acest obiectiv (posibilități egale) este imposibil de atins în
situațiile în care acordurile comerciale se încheie între state cu niveluri de dezvoltare
diferite.
b. Alături de clauze, acordurile comerciale pot stabili -prin prevederi particulare fiecărei
înțelegeri -măsuri de amplificare a avantajelor de care vor beneficia părțile semnatare,
cum ar fi :
preferințe tarifare și netarifare suplimentare, in raport cu cele acordate prin cl auze;
operațiuni legate -fluxuri comerciale condiționate; un export (sau import) devine
operațional doar in condițiile in care partenerul realizează la rândul său fluxurile
comerciale “legate” (alte exporturi sau i mporturi), dinainte stabilite ;
contingen tele de mărfuri sunt contingente bilaterale, ce se negociază (prin
protocoale speciale) anual și care garantează efectuarea livrărilor (sau achizițiilor)
convenite de către fiecare partener;
stabilirea unor condiții mai avantajoase de garantare și asigurar e a creditelor și a
unor modalități de plată mai operative și mai puțin costisitoare.
În partea finală a acordului comercial se stabilesc condițiile în care prevederile
documentului pot fi modificate, durata de valabilitate și condițiile de prelungire (sau
reducere) a acesteia, comisiile care vor u rmări realizarea practică a prevederilor
documentului. După negociere și semnare, documentul trebuie ratificat (acceptat în mod
oficial) de organele legislative ale statelor partic ipante. Anexele la acordul comerc ial (în
care se stabilesc listele de mărfuri ce beneficiază de prefe rințe comerciale speciale,
operațiunile legate sau mărfurile contingentate) se negociază și detaliază în fiecare an de
aplicare a prevederilor acordului respectiv.
2.MASURILE DE STIMULAR E A EXPORTURILOR au drept scop creșterea competitivității
mărfurilor dest inate exportului și sporirea gradului de cointeresare a producătorilor și
exportatorilor în realiz area și livrarea de produse la export. Aceste măsuri pot fi aplicate
atât la scara ma croeconomică cât și la nivel de firmă.
La nivel microeconomic măsurile care se folosesc nu pot fi considerate decât
componente indirecte ale politicii comerciale. Ele se bazează pe soluții și practici care
conduc la creșterea nivel ului tehnic și calitativ al producției pentru export, la ridicarea
competitivității acesteia, la reducerea costurilor, la creșterea productivității muncii și la
stimularea personalului. În relațiile contractuale dintre firme, se poate utiliza toata gama
de clauze și condiții pent ru simplificarea negocierilor, pentru creșterea gradului de
încredere și diminuarea măsurilor (clauzelor) de protecție împotriva ri scurilor, inclusiv de
creditare (creditul comercial), cu ajutorul cărora relațiile comerciale devin mai o perative și
mai efic iente.
La nivel macroeconomic se urmărește stimularea globală a exporturilor,
orientarea lor în plan geografic și structural; aceste măsuri stimulative pot fi grupate in
următoarele categorii :
a. măsuri de stimulare bugetară;
b. măsuri de stimulare fiscală;
c. măsuri de stimulare financiar -bancară;
d. măsuri de stimulare valutară;

Afaceri economice interna ționale
175a.MASURILE DE STIMULARE BUGETARA A EXPORTURI LOR se realizează prin alocarea unor
resurse sp eciale de la bugetul de stat; formele principale de sprijinire a exporturilor și
exportatorilor de la bugetul de stat sunt:
-subvențiile directe de export;
-subvențiile indirecte pentru exporturi;
-primele de export.
SUBVENTIILE DIRECTE sunt sume de bani acordate firmelor producătoare de mărfuri
pentru e xport, în situațiile în care (ca urmare a lipsei de competitivitate sau a conjuncturii
internaționale nefavorabile) aceste produse se vând pe piața internațională, la prețuri cel
mult egale cu costurile interne de producție. Subvenționarea exporturilor poate determina
o sporire (artificială) a compet itivității produselor respective, în detrimentul altor oferte de
pe piața importatoare.
Subvenționarea exporturilor, cu excepția unor produse esențiale din exporturile
statelor in curs de dezvoltare, este considerată o practică neloi ală, ceea ce îndreptățește
statele lezate să inst ituie un regim sancțional față de produsele respective (taxe
compensatorii) sau față de țările în cauză. Chiar și atunci când se folosește,
subvenționarea exporturilor trebuie făcută selectiv (pentru ramuril e de producție în
formare) și care, prin pierderea unor piețe de export, ar putea determina apariția unor
grave dezechilibre economice și sociale interne. Sunt și cazuri destul de frecvente, când
unele state dezvoltate subvenționează uneori ramuri ale ind ustriei în declin considerate
foarte sensibile la concurența străină.
SUBVENTIILE INDIRECTE sunt practicate pe scară foarte largă, de foarte multe state, și
se rea lizează pe seama unor cheltuieli făcute din bugetul de stat pentru crearea și
funcționarea unor structuri instituționale specifice promovării produselor naționale pe piața
externă. Principalele sol uții folosite în acest scop sunt: crearea unor sisteme
informaționale moderne, elaborare de studii de piață, finanțarea unor pr ograme
publicitare, aco rdarea de asistență tehnică exportatorilor, și altele. Statul efectuează toate
aceste cheltuieli de la buget, iar firmele interesate vor beneficia -practic gratuit, sau la
prețuri simbolice -de efe ctele obținute economisindu -și resursele proprii.
PRIMELE DEEXPORT nu urmăresc rentabilizarea exporturilor (așa cum este cazul
subvențiilor d irecte) ci încurajarea sporirii volumului vânzărilor pe anumite piețe. Primele
sunt sume acordate de la bugetul de stat firmelor exportatoare care au realizat (sau care
vorrealiza) un volum important de exporturi pe o anumită piață, sau care exportă produse
din ramuri de mare importanță pentru economia națională.
b.MASURILE DE STIMULARE FISCALA A EXPORTURIL ORurmăresc sporirea competitivității
expo rturilor pe seama reduce rii (sau chiar eliminării) unor elemente de cheltuieli de natura
impozitelor și taxelor, în ved erea sporirii câștigului net realizat de exportatori. Aceste
facilități se pot institui in favoarea unor produse de export sau a unor firme exportatoare.
Stimul entele fiscale pentru mărfuri de export îmbracă forma unor scutiri sau
reduceri de i mpozite și taxe ori restituirea unor impozite plătite pentru produse importate
care au fost incorporate în mărfuri de e xport. Aceste facilități se acordă diferențiat , în
funcție de importanța exportului r espectiv, fiind, în mod obișnuit, proporționale cu gradul
de prelucrare al produselor. Importul cu scutire condiționată de la plata taxelor
vamale de import, sau restituirea taxelor vamale plătite pentru produsele de import
care se reexportă sau se consumă ca materii prime, materiale sau subansamble
pentru realizarea de mărfuri destinate pieței externe , pe scurt SISTEMUL DRAWBACK ,
reprezintă cea mai eficace formă a stimulentelor aplicate asupra mărfurilor de export.
Operațiun ile de acest tip se justifică prin faptul că taxele de import asupra inputurilor

Afaceri economice interna ționale
176utilizate la fabricarea unui produs sunt de natura impozitelor asupra consumului, ele
regăsindu -se în prețul plătit de consumator.
În cazul în care produsul este destinat exp ortului, taxele vamale la importul
materiilor prime (de e xemplu) ar greva în mod artificial prețul, diminuând competitivitatea
produsului și urmând a fi suportate fie de către agentul economic exportator, fie de către
importator. Tehnicile de tip draw -back au efecte stimulatorii asupra exporturilor
asemănătoare subvențiilor dar de cele mai multe ori sunt preferate acestora deoarece
datorită caracterului lor indirect determină mai puține reacții defe nsive din partea
partenerilor comerciali.
Stimulentele fisc aleacordate exportatorilor urmăresc să sporească gradul de
cointeresare a producătorilor și exportatorilor (au deci un rol similar primelor de export).
Principalele forme prin care se realizează sunt acordarea de reduceri (sau chiar scutiri) la
impozitul pe profit prin stabilirea unor venituri neimpozabile ori prin reducerea cotei de
impozit pe venitul total (se poate merge până la scutirea completă -dar evident pe un timp
limitat -de la plata impozitului pe venit).
C.STIMULENTE FINANCIAR -BANCARE . Org anismele financiar bancare naționale trebuie să
asigure fina nțarea exportatorilor; această formă a sprijinului acordat exportatorilor este
esențială în condițiile acce ntuării competiției de pe piața mondială. Cele mai importante
mijloace de sprijinire fina nciar -bancară a exportatorilor sunt creditele de export și
asigurarea și garantarea creditelor externe. Creditele de e xport joacă un rol foarte
important pentru stimularea exporturilor de valoare ridicată, producând efecte benefice nu
atât pe termen scurt (deoarece nivelul dobânzii diminuează în mod substanțial profiturile)
câtpe termen lung , permițând intrarea și consolidarea poziției unor firme naționale pe
piața mondială. Formele principale ale creditului de export (creditul cumpărător, creditul
furnizo r, liniile de credit) vor fi expuse detaliat într -un capitol distinct referitor la finanțarea
schimburilor externe.
Producătorii apelează la credite de prefinanțare prin care își suplimentează
resursele fina nciare proprii atât de necesare pentru asigurar ea unei producții la nivelul
exigențelor pieței mondiale, pentru a putea crește rapid volumul producției sau pentru a
acoperi costurile suplimentare pe care le presupune r ealizarea unui export (altele decât
cele cu producția propriu -zisă).
Exportatorii aunevoie de credite pentru achiziționarea mărfurilor de export de la
produc ători cât și pentru a face față întârzierilor (amânărilor) la încasarea sumelor de la
importatori (postfinanțare ). Facil itățile pe linia creditelor se pot asigura atât la acordarea
propriu -zisă a acestora (se pot constitui, la nivelul sistemului bancar național, resurse
speciale , îndeosebi prin facilități de refinanțare acordate de băncile centrale, necesare în
acest scop) cât și în privința condițiilor de rambursare (cu sau fără peri oada de grație), a
dobânzilor practicate (de un real folos fiind subvențio narea unei părți a costului creditului)
sau a termenului de rambursare. Asigurarea și garantarea creditelor (acordate de
exportatori importatorilor) este un mijloc foarte eficace de stimulare a vâ nzărilor pe credit;
aceasta soluție este practicată în prezent de foarte multe state care apelează la se rviciile
unor instituții special înființate în acest scop.
d.MASURI DE STIMULARE V ALUTARA . Pe plan internațional aceste măsuri se utiliz ează pe
scară largă ca urmare a faptului că produc efecte imediate. Prin intermediul acestor
măsuri se u rmărește atât creșterea competitivității mărfurilor de export (pe seama
reducerii prețurilor de e xport) cât și sporirea cointeresării exportatorilor (ca re vor realiza
câștiguri suplimentare). Alături de regimul cursurilor multiple, de largă utilizare se bucură
primele în valută și deprecierea per iodică a monedei naționale.

Afaceri economice interna ționale
177Primele în valută au la bază regimul cursurilor multiple sau se aplică sub forma
primelor ind irecte ce se acordă cu prilejul efectuării schimbului valutar (atât la exporturi cât
și la importuri). Pentru flux urile comerciale (exporturi sau importuri) de importanță
deosebită banca centrală poate institui un curs de schimb avantajos pentru firmele
naționale. Primele valutare se pot acorda diferențiat, pe grupe de mărfuri sau zone
geografice, urmărind să încurajeze exportul acestor mărfuri spre anumite țări sau grupe de
țări.
Deprecierea monedei naționale se practică în statele a căror mone dă națională
are convertibil itate externă. Deprecierea deliberată (și de regulă artificială) a monedei
naționale determină creșterea co mpetitivității exporturilor statului respectiv (scumpind
totodată importurile) prin r educerea efortului pe care trebuie s ă-l facă importatorul din
străinătate pentru a -și procura (cumpăra) valuta depreciată necesară plății mărfurilor
respective. Este o măsură pur monetară , ce trebuie util izată cu multă prudență, pentru că
nu produce efecte pozitive decât pe termen scurt. Pe termen lung, deprecierea monedei
naționale conduce la înrăutățirea raportului de schimb al țării care își depreciază moneda
națională și la deteriorarea poziției acesteia în economia mondială iar scumpirea
importurilor anulează, foarte rapid, avantajul in ițial pentru produsele de export și
determină o creștere generală a prețurilor în întreaga economie.
CCaappiittoolluull77
RReellaațțiiiilleevvaalluuttaarrffiinnaanncciiaarreeiinntteerrnnaațțiioonnaalleeccoonntteemmppoorraannee

Afaceri economice interna ționale
1787.1.Tipuri de cursuri valutare. Modalități de cotare a valutelor .
CURSUL VALUTAR stabilește prețul unei valute exprimat într -o altă valută, ca
raport între cele două unități monetare diferite .
După criteriul stabilității se disting: cursul punctelor aur, cursuri stabile (fixe), cursuri
fluctuante și cursuri constante.
Cursul punctelor aur s-a practicat până în 1914 și parțial în perioada 1920 -1939 și
reprezintă limitele între care, într -un regim de convertibilitate în aur exportabil, putea
fluctua spontan cursul valutar, ca urmare a auto matismului etalonulu i aur. În cazul în care
cursul unei valute avea tendința de creștere peste o anumită limită devenea mai avantajos
să se facă plăți în aur (punctul de ieșire al aurului), respectiv dacă o valută avea un curs în
scădere, de la o anumită limită pentru credito r devenea mai avantajos să solicite
debitorului extern efectuarea plății în aur (punct de intrare a aurului).
Cursurile stabile (fixe) -presupun ca monedele re spective să aibă un conținut
valoric oficial, exprimat fie în metal prețios fie într -o altă mon edă sau coș de monede, în
baza căruia se stabilește paritatea dintre monede. În cadrul sistemului aur -devize,
instituționalizat la Bretton Woods, cursurile fixe admiteau o abatere foarte redusă de la
paritatea metalică ( 1până în 1971, respectiv 2,25până în 1973). Menținerea
cursurilor fixe necesită intervenția autorității monetare (Banca Centrală) pe piața valutară;
intervenția constă în utilizarea rezervelor valu tare, pentru a cumpăra de pe piață propria
monedă1(atunci când oferta devenea prea mare ) sau, din contră, pentru a vinde pe piață
această monedă când cererea în registra o tendință de creștere prea mare. Când
presiunile deveneau prea puternice (având de regulă, pe termen mai lung, un singur sens
-cerere sau ofertă prea mare) menținerea curs ului oficial în limitele stabilite presupunea
eforturi financiare foarte mari, drept pentru care se pro ceda la devalorizarea sau
revalorizarea monedei națio nale, deci la ajustarea cursului valutar în funcție de piață.
Ajustări de acest fel nu erau permis e decât în condițiile unor dezechilibre profunde ale
balanței de plăți externe.
Cursurile flotante (flexibile) se bazează pe formarea liberă, pe piețele valutare, în
funcție de raportul dintre cerere și ofertă, a cursului valutar, care, astfel, admite o mi șcare,
teoretic, nelimitată. În perioada actuală flotarea cursurilor valutare constituie regula
generală , chiar dacă multe state își rezervă, în mod nedeclarat, dreptul de a interveni pe
piața valutară pentru a influența (în funcție de anumite interese) ev oluția cursului valutelor.
Flotarea poa te avea loc în mod independent sauconcertat . În primul caz, vorbim de o
flotare independentă (neconcer tată) cursurile unei monede naționale față de toate cele –
lalte monede fiind determinate exclusiv de piață. Flota rea concertată are la bază o
înțelegere între mai multe state, prin care se instituie un regim de cursuri fixe între mone –
dele lor naționale, în timp ce, față de celelalte valute, în general față de dolar, cursurile
flotează în mod liber pe piață (ex: șarp ele monetar european). Flotarea poate fi pură
(curată) în condițiile în care cursul monedei respec tive se formează în mod liber, pe piața
valutară, fără vreo influență din partea autorității monetare sau impură (murdară) atunci
când băncile centrale nu re nunță total la influențarea cursurilor valutare ca instrument de
dirijare a economiei. Acestea intervin, de regulă camuflat, pe piața valutară pentru a
imprima o anumită evoluție a cursurilor, care să corespundă obiectivelor economice și
financiare urmărit e.
Cursurile fluctuante se situează între cursurile fixe și cele flotante, în sensul că ele
pot oscila în mod liber pe piață, însă numai între anumite limite ”fixe”, mai largi decât în
cazul cursurilor stabile (fixe).
Din punct de vedere al locului unde s e formează se disting:
1La cursul oficial.

Afaceri economice interna ționale
179—cursuri oficiale (stabilite de autoritatea mone tară);
—cursuri bancare (de piață);
—cursuri de bursă (stabilite prin activitatea bur selor);
—cursuri tolerate (neoficiale, stabilite la bursa ”neagră”).
Cursul oficial este s tabilit în mod unilateral de auto ritatea monetară dintr -o țară.
Acest curs poate fi mai mult sau mai puțin apropiat de raportul valoric real dintre monede
(puterile lor reale de cumpărare), potrivit obiec tivelor economice ale statului respectiv. De –
a lun gul anilor cursul oficial a îmbrăcat mai multe forme:
a.Cursul oficial paritar s-a utilizat atâta timp cât monedele comparate au avut
valoare paritară stabilă, fixă. În acest caz cursul oficial coincidea cu paritatea de aceea i
se spunea și curs oficial paritar. În principiu, modificarea acestuia se producea doar în
urma devalori zării sau revalorizării monedei naționale. Spre exemplu, în anul 1970 valorile
paritare ale dolarului american și ale mărcii vest germane erau:
1 USD = 0,888671 gr. aur
1 DM = 0,242806 gr. aur
iar cursul oficial era 1 USD = 3,66 DM (0,888671: 0,242806).
b.Cursul central este o formă derivată a cursului oficial adoptată în urma
acordului Smithsonian din decem brie 1971, și se stabilea ca medie a cotărilor de pe piața
valutară a monedelor. Autoritățile monetare urmăreau menținerea pe piață a unor cursuri
care să nu oscileze cu mai mult de 2,25față de cursul central.
c.Cursul convențional reprezintă o formă a cursului oficial, deseori publicat
chiar sub denumirea de curs ofi cial, prin care autoritatea monetară dintr -o țară, în mod
unilateral, stabilește un anumit raport între moneda na țională și celelalte valute, fără să
existe un raport real de echivalență între puterile de cumpărare ale monedelor res pective.
În prezent, c ursul convențional este utilizat de țările cu moneda neconvertibilă. El are doar
o utilitate in ternă, folosindu -se pentru decontări sau calcule de efi ciență.
d.Cursul reprezentativ -este cursul utilizat de F.M.I. în evaluarea
disponibilităților și a o perațiunilor sale interne în diferite valute, cât și în relațiile cu țările
mem bre. Modificarea permanentă a cursurilor face necesar ca, în etapa actuală, F.M.I. să
revizuiască cursul reprezentativ.
În etapa actuală (după 1978), cursul oficial, în accep țiunea clasică a noțiunii, nu se
mai practică. Autori tățile monetare din țările cu monedă convertibilă stabilesc și publică
cursul denumit (impropriu) oficial, pe baza cur sului ce se formează pe piață la nivelul
băncilor și al bur selor. În acest fel, cur sul ”oficial” îmbracă de fapt forma unui curs de
piață , care se modifică la intervale foarte scurte de timp (uneori chiar zilnic).
Cursurile bancare (de piață) în accepțiunea re strânsă reprezintă cursul la care
lucrează băncile. În sens mai larg însă curs ul pieței (sau cotația oficială a pieței) reprezintă
cursul ce se formează pe piața valutară în ansamblul ei (burse, bănci etc.). Din punct de
vedere al importanței pentru activitatea de comerț exterior, locul principal îl ocupă cursul
ce se formează la ni velul băn cilor. În activitatea lor băncile utilizează, în principal, ur –
mătoarele tipuri de cursuri:
1. Cursuri la vedere (SPOT), se stabilesc zilnic și se utilizează de bănci în
operațiunile de vânzare -cumpărare de valute (operațiuni la vedere) în care mișcarea
banilor în conturi are loc într -un interval de maxim 48 de ore de la inițierea operațiunii.
Acest curs este folosit ca punct de plecare pentru stabilirea tuturor celorlalte cur suri.
2. Cursuri la termen ( FORWARD), se utilizează pentru operațiun ile de
vânzare -cumpărare de valută în care mișcarea banilor în conturi are loc într -un interval
mai mare de 48 de ore. Specificul constă în faptul că acest curs se stabilește la momentul
încheierii tranzacției (t 0) în condițiile în care plata (încasarea) v a avea loc după un interval
de timp (tot atunci stabilit). În stabilirea cursului la termen se au în vedere trei elemente:
cursul la vedere, dobânzile (pe diferite intervale) și termenul pentru care are loc

Afaceri economice interna ționale
180operațiunea (exprimat în zile). Pe baza acestor e lemente se obțin așa -numitele ”puncte”
care se scad, sau se adaugă, după caz, la cursul la vedere.
Relația de calcul este:
100360NDdKp
unde:
K-cursul la vedere;
Dd-diferența dintre ratele dobânzii la credite și plasamente în moneda
respectiv ă pe perioada luată în discuție;
N-termenul (exprimat în zile).
Față de cursul la vedere cursul la termen poate fi mai ridicat, făcând report sau
premium , sau mai scăzut, făcând deport saudiscount . În primul caz este vorba de valute
pentru care se prog nozează un proces de apre ciere (monede ”tari”) iar în cel de -al doilea
de valute ce urmează a se deprecia (slabe).
Alături de cursul la vedere băncile publică, de ase menea zilnic, și cursurile la
termen (de obicei pentru 1 și 3 luni).
3. Cursul de ghișe u(de casă) este un curs practi cat în operațiunile de
preschimbare a unor valute pentru clienți nonbancari, și care, ca mărime, este mai dezavan –
tajos (decât cursurile la vedere) pentru clienți.
4. Cursul T.T. (Telegrafic Transfer) este cursul pe care bă ncile îl practică
prioritar în tehnica viramentelor bancare; se mai numește și curs MT ( Mail transfer ).
Atât cursurile la vedere cât și cele la termen sunt elemente de referință pentru
negocierea cât și derularea unui contract. Cursul la vedere este curs d e referință pentru
formularea unor clauze valutare ce urmează a fi inserate în contracte iar cursul la termen
oferă prețioase indicii cu privire la evoluția viitoare a monedei contractu lui, în baza cărora
se pot adopta soluții corespunzătoare pentru evita rea riscurilor.
Toate aceste cursuri au două variante de cum părare șide vânzare , din punctul de
vedere al băncii, cur suri la care acestea cumpără sau vând valutele; cursul de vânzare
este cu ceva mai mare decât cel de cumpărare diferența1purtând denumi rea de marjă
sau spread și reprezintă câștigul băncii. Atunci când se dă publicității o singură valoare a
cursului, aceasta reprezintă media dintre cele două cursuri (de vânzare și de cumpărare).
Cursul bursier se formează la bursa de valori în funcție de cerere și ofertă și
exprimă, de regulă, raportul real dintre puterile de cumpărare ale valutelor respective.
Cursurile de bursă poartă denumirea de cotații oficiale ale bursei , se dau publicității zilnic
sub forma unei liste ofi ciale a cursului bursei , și se stabilesc prin operația de fixing.
Activitatea de fixing se desfășoară spre sfârșitul pro gramului zilnic al bursei, după
colectarea tuturor dispozi țiilor de vânzare și cumpărare. Cursurile bancare au ca punct de
plecare cursurile valutare medii sta bilite pe calea fixing -ului.
Cursul tolerat sau negru are caracter ilegal, și este rezultatul unor negocieri
clandestine de valută sau chiar metale prețioase; acesta se abate mai mult sau mai puțin
de la cursul oficial (acolo unde acesta există), sau de la cursul bancar ori bursier (în
funcție de caracteristicile concrete ale pieței valutare din perioada respectivă.
În practica monetară internațională , potrivit regimu lui valutar practicat în diferite țări,
cursul valutar poate îm brăca forma cursului ofici al(convențional), stabilit și folo sit în țările
cu monedă neconvertibilă, a cotației oficiale a zilei sau cursul pieței în statele cu monedă
convertibilă în care nu se practică sistemul bursei, respectiv a cursului de bursă folosit în
țările cu monedă co nvertibilă în care se practică sistemul bursei. Cursul pieței sau cursul
1Mărimea acesteia depinde de condițiile pieței (volumul tranzacțiilor, raportul dintre cererea și oferta pentru
valuta în cauză, etc.).

Afaceri economice interna ționale
181valutar economic este cursul efectiv practicat în relațiile interna ționale în condițiile
contemporane.
Din punct de vedere al numărului cursurilor stabilite de către autoritățile mon etare
pentru fiecare unitate monetară străină se întâlnesc:
—cursuri unice , când autoritățile monetare dintr -o țară stabilesc un singur
curs pentru fiecare monedă străină, indiferent de tipul operațiunii la care se folosesc
(operațiuni comerciale, necome rciale sau transfer de capital); acest sistem este adoptat
de statele ale căror monede (convertibile) au o viață foarte activă pe piața valutar –
financiară internațională;
—cursuri multiple , presupun utilizarea, în mod simultan, de către autoritatea
monet ară, a mai multor cur suri pentru aceeași monedă străină, în funcție de diferitele
categorii de operațiuni pentru care urmează a fi utilizată. În practică, folosirea cursurilor
multiple poate da foarte bune rezultate cu restricție netarifară sau ca element de stimulare
a anumitor fluxuri comerciale. De regulă se folosesc două variante a cursurilor multiple:
cursuri pentru operațiuni comerciale și cursuri pentru operațiuni necomerciale , acestea la
rândul lor putând fi unice sau diferențiate . Cursurile come rciale unice se practică de
marea majoritate a țărilor cu monedă convertibilă și presupune folosirea unui singur curs
pentru toate mărfurile: într -un număr mai restrâns de state se utilizează cursuri diferen țiate
pe grupe de mărfuri (în funcție de interes ele economice ale statelor respective). La rândul
lor și cur surile pentru operațiunile necomerciale pot fi unice (pen tru toate tipurile de fluxuri)
sau diferențiate (de regulă dife rențierea se face între operațiunile turistice și celelalte
operațiuni ne comerciale -transporturi, servicii etc.). În unele țări se utilizează și cursuri
multiple pentru tranzacțiile financiare .
Pentru monedele neconvertibile , în absența unei piețe valutare propriu -zise,
autoritățile monetare stabilesc, de regulă, cursuri multip le (care au un caracter conven –
țional) pentru principalele tipuri de operațiuni (comerciale, necomerciale etc.); în condițiile
în care autoritatea mone tară deține monopolul valutar, există posibilitatea selec tării
cererilor de valută în funcție de intere sele economice ale perioadei respective, influențând
astfel fluxurile economice internaționale ale țării respective.
Stabilirea raportului valoric dintre monede poartă denumirea de cotare (cotație). De
regulă se folosește cotarea directă (incertă) prin car e se exprimă echivalența dintre o
unitate, sau 100 unități monetare străine și cantitatea corespunzătoare de monedă
națională. Mări mea variabilă este deci aceea a echivalentului în moneda națională,
creșterea echivalentului unei unități valutare străine î n moneda națională semnificând
scăderea puterii de cumpărare a acesteia și invers.
Exemplu de cotare a leului românesc:
1 USD = x RON
100 Yeni = y RON
În unele state (Anglia, Canada, Australia) se util izează cotarea indirectă
(certă) ,mărimea fixă fii nd aceea a monedei naționale, astfel încât cotarea arată câte
mijloa ce de plată străine se obțin pentru o sumă fixă în monedă națională.
Ex.
1GBP = x USD
1GBP = y EUR.
În acest sistem, aprecierea monedei naționale este indicată de creșterea cantității
de valută străină ce se obține pentru o unitate de monedă proprie și invers.
Cotația încrucișată (cross -rate) constă în stabilirea cursurilor dintre două monede
folosind cursul acestora față de o a treia valută.
Ex. 1 USD = x EUR 1 EURO = y/x JPY sau

Afaceri economice interna ționale
1821 USD = y JPY 1 JPY = x/y EUR.
Mișcarea cursurilor valutare servește la cuantificarea fenomenelor devalorizare
(depreciere) șirevalorizare (apreciere) monetară.
DEVALORIZAREA reprezintă modificarea oficială (prin lege) a valorii unei
monede constân d din mic șorarea puterii ei de cumpărare și schimbarea
corespunzătoare a cursului față de alte monede . Odată cu renunțarea la definirea
valorii monedelor, noți unea de devalorizare, mai este proprie doar în cazul acelor monede
a căror valoare este stabili tă printr -o rela ția fixă față de o valută, un coș valutar, DST. Se
mai poa te vorbi, de asemenea, de devalorizare și în cazul mone delor țărilor membre ale
SME, când, față de cursul pivot stabilit, guvernele acestor țări procedează la reduceri
(scăderi) a le cursului față de celelalte monede partici pante la sistem. În cazul celorlalte
monede, a căror va loare se formează pe piață, nu se mai poate utiliza ter menul
devalorizare (în accepțiunea sa ”clasică”) ci se folosește termenul depreciere.
DEPRECIEREA VALUTARA reprezintă fenomenul prin care o monedă, pe un in –
terval dat, își pierde (diminuează) puterea de cum părare în raport cu alte monede .
În relațiile de comerț exterior devalorizarea și de precierea favorizează exporturile
(le ieftinesc) și frânează importurile (le scumpesc). Efectul de impulsionare a ex porturilor
se explică prin aceea că, urmare a deprecierii monedei naționale, efortul valutar pe care îl
face impor tatorul străin pentru a procura moneda depreciată (nece sară plății) este mai
mic, și de aici apare un interes sporit al acestora să cumpere din țara respectivă.
Deprecierea acționează totodată ca frână asupra importurilor deoarece efortul valutar pe
care-l fac (în condiții de depreciere a monedei naționale) importatorii indigeni pentru a -și
procura valuta necesară plății importurilor este corespunzător mai mare. Mărfurile de
import deci se scumpesc.
REVALORIZAREA reprezintă majorarea oficială, prin lege, a valorii unei monede,
având drept conse cință directă creșterea (întărirea) puterii de cumpărare a monedei
respective și modificarea corespunzătoare a raportului de schimb cu alte monede.
Ca și în cazul devalorizării, revalorizarea este, în prezent, un fenomen tot mai rar întâlnit.
APRECIEREA (REVALORIZAREA )valutară este fenomenul prin care, pe un interval de
timp, o anumită monedă își întărește (mărește) puterea de cumpărare . În relațiile de
comerț exterior revalorizarea și aprecierea acționează ca frână în calea exporturilor, deo-
arece acestea vor deveni corespunzător mai scumpe, res pectiv ca un element (monetar)
de stimulare (încura jare) a importurilor, care devin proporțional mai ieftine.
Fenomenele de apreciere sau depreciere monetară sunt, în principal, determinate
(pe lângă presiunile și fac torii de pe piața internațională) de s tarea economiei res pective
(potențialul economic, competitivitatea produselor de export, situația rezervelor valutare și
a balanței comer ciale etc.).
Cuantificarea dimensiunii acestor fenomene monetare se poate realiza cu ajutorul
coeficienților de fluct uație, care se calculează potrivit relației:
1001
01


 KKKf
unde:
Kf-coeficientul de fluctuație;
K1-cursul valutar în perioada actuală;
K0-cursul valutar la momentul de referință (perioa da de bază).

Afaceri economice interna ționale
183Semnul coeficientului exprimă tipul modi ficării, dacă acesta are semnul plus
(+)avem de a face cu o depre ciere a monedei iar dacă semnul este minus ( -)înseamnă
că s-a înregistrat o apreciere a valutei respective1.
7.2.Factorii care influențează mărimea și variația cursurilor valutare
Asup ra variației cursurilor valutare pe piața valutară internațională acționează un
sistem de factori , ce cu prinde patru mari categorii: economici, politici, psihologici și tehnici
(financiari -bancari). Influența lor are, de regulă, intensități diferite de la o etapă la alta,
putând fi convergentă sau divergentă.
a)Factorii economici au, atât pe termen scurt cât și pe termen lung, influența
determinantă. Caracteristica de bază este gama foarte largă a influențelor pe care le pro –
duc, determinată de eterogeni tatea importanței lor. În grupa factorilor economici pe primul
loc ca importanță se situează starea balanței de plăți externe. Existența unui export
susținut de mărfuri și servicii, solicitate pe piața externă, determină o creștere a cererii
pentru moneda țării respective, iar aceasta duce la creșterea cursului valutei în cauză. O
situație inversă, în care importurile se situează pe primul plan (comparativ cu exporturile),
determină scăderea interesului pentru moneda respectivă pe piața valutară internațio nală
iar aceasta duce la depre cierea ei. Mutațiile specifice balanței capitalurilor , influ ențează de
asemenea cursul unei monede. Mișcările de capital, determinate de operațiunile specifice
pieței capi talurilor și a creditului internațional, starea prin cipalelor posturi ale balanței de
plăți este foarte atent urmărită de către operatorii de pe piețele valutare, în vederea adop –
tării de decizii pentru operațiuni viitoare. Preocuparea nerezidenților de a achiziționa active
financiare pe o piață națională î nseamnă de fapt cumpărarea (contra altor valute) a
monedei țării respective, ceea ce înseamnă o sporire a solicitărilor și deci creșterea
cursului. Un fe nomen similar se produce și atunci când rezidenții statului respectiv vând
titluri exprimate în alte v alute decât a țării în cauză. Efectul este invers, respectiv cursul
scade, când crește oferta de monedă națională prin transferuri și plăți în favoarea
străinilor.
O puternică influență produc de asemenea factorii legați de politica economică, în
domeniul investițiilor, monetar -financiar sau de comerț exterior; practica arată că evoluția
cursului monedei naționale reflectă nivelul, structura și dinamica indicatorilor economici
(îndeosebi a producției, a investițiilor și a exporturilor) cât și a celor valuta r-financiari
(îndeosebi situația masei monetare in terne, nivelul dobânzilor, echilibrul sau dezechilibrul
bugetului de stat etc.). Nivelul inflației și evoluția acesteia are de asemenea o contribuție
importantă la modificarea cursului valutar. Analiza pe termen lung a evoluției cur sului
valutar relevă că acesta este într -o strânsă corelație cu ciclul economic , în perioadele de
înviorare și avânt are loc și o întărire a monedei în timp ce în perioadele de re cesiune și
criză cursul valutar devine instabil și se deterio rează.
b)Factorii politici au un rol de asemenea important, în unele perioade chiar
determinant, în evoluția cursurilor valutare. Existența unui guvern capabil să asigure o
situație politică relativ stabilă prin rezolvarea corespunzăto are(cu tensiuni minime) a
problemelor interne și internaționale, influențează pozitiv poziția pe piață a valutei re –
spective, în timp ce disensiunile politice sau situațiile con flictuale între diferite partide, ori
desele schimbări de gu vern, produc deteri orări importante ale cursului monedei naționale.
1Relația este valabilă pentru valutele cu cotare directă (incertă); pentru celelal te (care folosesc cotarea
indirectă) relația de calcul esteKfK
K 

0
11100, semnul coeficientului având aceeași semnificație.

Afaceri economice interna ționale
184c)Factorii psihologici au, mai ales în ultimii ani o in fluență tot mai mare
(îndeosebi pe termen scurt) asupra cursurilor valutare. Diferitele aprecieri făcute de unele
personalități ale vieții politice ș i economice privind prog noza evoluției viitoare a anumitor
cursuri, dobânzi, acțiuni etc., cât și anumite informații de ”bursă neagră” (informații care
încă nu au fost aduse în mod oficial la cunoștință opiniei publice) pot determina sporirea
sau scăderea încrederii într -o anumită valută (chiar dacă perspectiva pro ducerii
evenimentelor ”prognozate” este îndepărtată sau mai puțin probabilă).
d)Factorii tehnici , de la caz la caz, pot avea influ ențe minore sau chiar
majore asupra evoluției unei monede. D e regulă, intervenția autorității monetare pe piața
valutară asigură orientarea evoluției cursului în di recția dorită sau stabilizarea acestuia. Nu
întotdeauna se pot obține însă rezultatele scontate, intervenția trebuind să fie oprită
pentru a nu pericli ta prea mult situația rezer velor valutare. Uneori această intervenție este
numai de fațadă (window dressing), urmărind obținerea unor cursuri favorabile în
perioadele în care se întocmesc bilanțuri (la sfârșit de trimestru sau an).
În funcție de sfera de influență a diferiților factori, se disting factori cu influență
limitată (locală), alții ce produc efecte la nivel național și alții cu putere de influență asu pra
situației internaționale. Dată fiind rapiditatea legă turilor și a transmiterii informațiil or,
aceste influențe se întrepătrund, conducând, în final, la o relativă uniformizare a cursurilor
valutare (la un moment dat) pe plan interna țional.
7.3.Efectele cursurilor de piață asupra relațiilor economice internaționale
Flotarea liberă a cursul ui principalelor valute ce se utilizează în relațiile economice
internaționale este o soluție agreată deoarece determină anumite avan taje:
—cursurile de piață permit statelor să ducă o poli tică fiscală și monetară
independentă, guvernele nemai fiind ne voite să mențină rezerve valutare importante prin
care să susțină pe piață cursurile la un anumit nivel;
—sistemul cursurilor flotante diminuează , într -o anumită măsură, mișcările
speculative de capitaluri; în sistemul actual, reacțiile prompte ale cursu rilor de piață fac ca
perspectiva obținerii unor câștiguri pe seama dife rențelor dintre cursul actual și cel viitor
să fie tot mai puțin probabilă, deci mai puțin atrăgătoare;
—flotarea a permis renunțarea la valorile paritare, deci și la parități, impl icit
la devalorizări sau revalorizări ca operații de corectare a parităților; trecerea la flotare scu –
tește economiile de tensiunile sau opțiunile economice sau politice delicate pe care le
atrăgeau după sine modifi cările (îndeosebi cele de mai mare amplo are) ale parității
monedelor;
—flotarea sprijină mai corect competitivitatea pe piața internațională,
înlăturând manevrele unor țări care urmăreau să -și concureze (sau elimine) partenerii prin
artificii valutare (ex.: dumping valutar);
—sistemul de fl otări acționează direct asupra pre țurilor mărfurilor de export
sau import și prin acestea con tribuie în mod spontan la realizarea (într -o anumită măsură)
a echilibrului balanței de plăți, reducând totodată nivelul rezervelor valutare necesare
pentru echi librarea balanței de plăți externe;
—flotarea influențează favorabil negocierile comer ciale, îndeosebi inițiativele
de liberalizare a comerțului mondial, eliberându -le de anumite temeri în legătură cu
impactul unor concesii comerciale asupra balanței de plăți externe.
În același timp sistemul actual al cursurilor flotante are și unele dezavantaje, cum ar
fi:
—flotarea sporește riscurile în comerțul interna țional, amplificând riscurile
valutare și, ca urmare, afec tează dezvoltarea relațiilor economice internaționale;

Afaceri economice interna ționale
185—flotarea stimulează presiunile inflaționiste deoarece instabilitatea valutară îi
constrânge pe exportatori să majoreze prețurile pentru a diminua riscurile valutare,
accentuând tendința generală de creștere a prețurilor; pe plan intern , inflația se utilizează
în încercarea de a com bate crizele și depresiunile economice;
—cursurile flotante atrag după sine frecvente redistribuiri ale resurselor
productive între export și import, între sectoarele interne și exportul de capital, ceea c e
duce la creșterea șomajului și la apariția unor dezechilibre între ramuri;
—instabilitatea determinată de cursurile flotante duce la agravarea măsurilor
protecționiste , reduce im portanța taxelor vamale ca instrument de politică comer cială în
favoarea măsurilor netarifare;
—cursurile flotante creează serioase dificultăți în procesul programării
macroeconomice , face incertă com petitivitatea unor ramuri sau produse și îngreunează
analizele de eficiență economică pe termen lung.
În încercarea de a tem pera evoluțiile necorespun zătoare pentru interesele
naționale toate statele practică, de fapt, flotarea ”impură”, intervenind periodic pe piața
valutară în susținerea cursului monedei naționale sau a cursului unora dintre valutele care
alcătuiesc partea c ea mai consistentă a rezervelor monetare, ori în care deru lează cea
mai mare parte a tranzacțiilor lor economice și financiare internaționale.

Afaceri economice interna ționale
186CCaappiittoolluull88
IInnssttrruummeenntteeșșiimmiijjllooaacceeddeeppllaattăăîînnaaffaacceerriilleeiinntteerrnnaațțiioonnaallee
Finalizare unei tranzacții comerciale internaționale presupune efectuarea plății, ca o
contraprestație la acțiunea celeilalte părți și al cărei rezultat este stingerea datoriei
contractate. Plata în tranzacțiile internaționale este realizată cu ajutorul unor mijloace și
instrumente specifice, care pot fi cele tradiționale precum moneda divizionară (piese
metalice) și moneda fiduciară (bancnote), dar și cele moderne, utilizate pentru a spr ijini
dezvoltarea schimburilor și a economiei, reprezentate de moneda scr ipturală (monedă de
cont), titluri de credit, sisteme informatice de d econtare. Un rol important în stingerea
obligației de plată ce derivă dintr -o tranzacție internațională îl jo acăTITLURILE DE CREDIT .
Acestea sunt înscrisuri care constată existența unor obligații comerciale ce
urmează să fie executată după trecerea unui anumit interval de timp . În decursul
acestei perioade creanța nu este exigibilă (debitorul beneficiază în mod practic de un
credit[Turcu; pag.123 ].
8.1.Cambia (trata) și biletul la ordin
Abordare conceptuală
Astfel, titlurile de credit sunt înscrisuri a căror posesie este necesară pentru a putea
face dovada existenței unor obligații de credit pe care le constată, a exercitării unor
drepturi ce derivă din aceste obligații precum și posibilitatea investirii cu aceste
drepturi a oricărui alt dobânditor u lterior al lor.
La titlurile de credit, drepturile sunt incorporate în document, ajungându -se astfel
ca acesta să aibă calitatea de hâ rtie-valoare, ce poate fi obiect de proprietate, de
drepturi reale, precum și de operații j uridice.
Titlurile de credit pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii :
după modul lor de circulație :
-titluri la purtător , care indică persoana debitorului fără a face vreo mențiune la
creditor. Din a cest motiv, titular al dreptului de creanță este acela care se găsește în
posesia docume ntului la un moment dat.
-titlurile la ordin , care poartă înscris pe ele numele primului creditor, creanța
urmând a fi plătită la ordinul acestuia, fie creditorului în suși, fie unei persoane arătate de
acesta în titlu. Transmiterea titlului împreună cu drepturile încorporate în el se face prin gir
sauandosare , adică prin trecerea pe dosul cambiei a numelui no ului posesor al titlului.
-titluri nominative , care poartă î nscrise în titlu numele primului creditor al său, la
fel ca titlurile la ordin. Spre deosebire de acestea, transmiterea titlului se poate realiza
numai cu participarea debitorului care trebuie să facă mențiune de transfer în registrele
sale și să -l inserez e în titlu. Avantajul acestui tip de titluri rezidă din faptul că o persoană
străină care s -ar găsi la un moment dat în posesia sa nu va putea să -l folosească așa
cum ar putea să fol osească titlul la purtător.

Afaceri economice interna ționale
187după conținut :
-titluri reprezentative , adică acelea care conferă titularului un drept real asupra
unei cantități de mărfuri determinate, care este depozitată într -un loc identificat sau care
este încărcată pentru a fi transportată, fiind astfel identificată și specificată. Aici sunt
cuprinse: conosamentul ,recipisa de d epozit ș iwarrantul .
-titluri de participație , care nu cuprind nici o promisiune de prestații viitoare și nici
nu încorporează în ele vreun drept real. Ele certifică însă calitatea de component al unei
colectivități, cum ar fi acț ionariatul unei soci etăți.
după cauza obligației:
-titluri cauzale , care menționează în cuprinsul lor cauza obligației, între care
amintim: acțiunile societăților comerciale, polița de asigurare pe viață la ordin,
conosamentul, etc.;
-titluri abstracte , având valoare juridică prin ele însele, astfel încât absența cauzei
este irelevantă pentru existența obligației.
titlurile de credit improprii , sunt documente care au doar în parte caracteristicile unor
titluri de credit, deținând ca atare o eficacitate juridică mai redusă decât acestea. Aici
sunt cuprinse:
-titluri (documente) de legitimare , al căror efect constă în aceea că posesiunea
acestui document constituie proba titularității dreptului, probă care își produce efectele
până la dovedirea contrariu lui.Exemple ar fi: biletele de tren, autobuz, tich etele de
garderobă, bilete de intrare la teatre , etc.;
-titluri aparente , pentru care documentul îndeplinește funcția de mijloc de dovadă
a unui raport contractual, iar în această categorie, cel mai pot rivit exemplu este factura.
În cadrul tranzacțiilor internaționale, un rol deosebit de important, ca instrumente
de plată, îl au CAMBIA (TRATA )șiBILETUL LA ORDIN .Acestea sunt definite drept titluri de
credit negociabile și instrumente de plată care con stată obligația asumată de către
debitor de a plăti la vedere sau la o scadență fixată, beneficiarului sau la ordinul
acestuia, o sumă de bani determinată [BNR 1994; pag. 5 ].
CAMBIA (engl. bill of exchange )este un titlu de credit, sub semnătură privată,
care pune în legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul și
beneficiarul .În acest sens, cambia reprezintă înscrisul purtând această denumire prin
care o persoană ( trăgătorul ), dă mandat sau ordonă altei persoane ( trasul ) să plătea scă
unei a treia persoane ( benefici arul) sau la ordinul acesteia, o sumă de bani determinată, la
o dată precisă și în locul arătat.
Deși antichitatea greco -romană a cunoscut operații apropiate de cele cambiale de
mai târziu ( lat.permutatio ), în privința originii și a ep ocii de apariție a acestei instituții juridice
nu există o părere unanim acce ptată. Cu toate că, în evul mediu, cambia a fost utilizată încă
din secolul X de către comercianții arabi, se poate vorbi despre funcționarea unei inst ituții
doar în momentul în care aceasta apare cu caracterele sale esențiale, aceste caractere ale
instituției cambiale apărând mai târziu, abia prin secolul XVII. Se poate considera că, deși
premisele economice care au dus la apariția cambiei existau în antichitate, a cestea au
căpătat un caracter mai accentuat în evul mediu, devenind instituționalizate în epoca
mode rnă.
Premisele utilizării cambiei au fost:
1. nesiguranța transporturilor;
2. marea densitate de monede;
3. interzicerea exportului de capitaluri.
Laînceput, cambia era un instrument prin care o persoană (un bancher) își lua
angajamentul de a face să se plătească, de către un corespondent al său din altă
localitate, o sumă de bani, în aceeași monedă sau într -o monedă diferită, unui client

Afaceri economice interna ționale
188care remises e bancherului o sumă corespunzătoare, fiind o dovadă a plății făcute
bancherului și totodată o dovadă a acestuia de a determina plata unei sume
corespunzătoare în alt loc.
Prima încercare de simplificare și uniformizare a regulilor ce caracterizează titlur ile
de credit, și în special cambia a fost realizată în secolul XVII prin intermediul 'Codului
Savary' , pentru ca, peste două veacuri, în secolul XIX, codificarea și reglementarea
instituției cambiale să se re alizeze în majoritatea țărilor europene. Acest lucru a
determinat însă apariția unor inconveniente datorate unei legislații cambiale diversificate,
simțindu -se nevoia unei legiferări uniforme. Ca atare, în cadrul Conferi nței de la Haga din
1908, s -a urmărit uniformizarea legilor cambiale din țările par ticipante, înregi strându -se în
acest sens progrese remarcabile, cu toate că reforma era doar parțială. Izbucnirea
primului război mondial a împiedicat punerea în aplicare a regulamentelor de la Haga,
însă problema nu a fost abandonată, fiind reluată sub au spiciile Societății Națiunilor.
În 1929 a fost convocată la Geneva o conferință internațională în scopul unificării
dreptului cambial, conferință al cărei rezultat s -a materializat în 1930 prin ado ptarea a trei
convenții : o convenție prin care se adopta l egea uniformă referitoare la cambie și biletul la
ordin, o convenție care se referea la soluționarea conflictelor de legi apărute în materie de
cambii și bilete la ordin și o a treia convenție care reglementa dreptul de timbru în c azul
cambiilor și al bile telor la ordin.
După 30 de ani de la Convențiile de la Geneva, problema unor reglementări, cu
caracter global de această dată, asupra cambiei și a biletului la ordin, a fost reluată în
cadrul Comisiei ONU pentru dreptul comercial i nternațional, în anul 197 1. Proiectul de
lege uniformă elaborat cu acest prilej urmărea înlăturarea, pe cât posibil, a divergențelor
existente în materie de legislație cambială în diferite țări și adaptarea acestora la nevoile
comerțului intern ațional actual.
În România prima le ge cambială a fost adoptată la 1 mai 1934, ca o încercare de
aliniere a țării noastre la reglementările internaționale. Această lege, inspirată după
modelul italian, cu toate că respectă prevederile de la Geneva, introduce și unele
elemente noi, care o înd epărtează însă de uniformitatea către care s -a tins pe plan
internațional. Schimbările majore petrecute în societatea românească în ultimii ani și
tranz iția la economia de piață au impus reforma sistemului financiar -bancar, a cărei
componentă i mportantă o reprezintă instituția creditului și ca atare a devenit imperios
necesară elaborarea unor noi reglementări privind cambia și biletul la ordin. În prezent,
instituția cambiei este reglementată în România de către Legea nr. 83/1994, pentru
aprobarea unor ordo nanțe ale Guvernului, emise în baza Legii nr. 58/1993 privind
abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe și autorizarea contractării și garantării unor
credite externe, precum și a contractării unor împrumuturi de stat, act normativ care se
dorește a fi o completare și o actualizare a Legii nr. 58/1934. Cu toate acestea, legea nu a
fost însoțită de o infrastructură financiară eficientă și care să permită dezvoltarea creditului
pe bază cambială, acesta fiind motivul principal al slabei utilizări a acestui in strument de
credit și de plată pe teritoriul țării noastre.
În cadrul tranzacțiilor economice internaționale, cambia îndeplinește o serie de
funcții :
1.Mijloc de schimb
Dacă privim cambia din perspectivă istorică, observăm că un rol important al
acesteia e ste cel de mijloc de schimb, prin care se urmărea evit area deplasării banilor din
cauza riscurilor la care aceste transporturi erau s upuse. În cazul unei plăți internaționale,
importatorul nu trebuia să cumpere valuta din țara sa și apoi să o transporte la locul plății.

Afaceri economice interna ționale
189Era suficient ca să acorde suma necesară plății bancherului său, în monedă națională,
acesta urmând mai apoi a elibera clientului său o cambie prin care bancherul îl
împuternicea pe corespondentul său din locul plății să plătească beneficiar ului, în moneda
țării respective, suma prevăzută în cambie.
2.Mijloc de plată
Cambia poate fi utilizată pentru stingerea obligațiilor de plată prin înlocuirea
numerarului: în loc ca debitorul unei afaceri (trasul) să plătească în numerar datoria sa
față de creditor (trăgătorul), iar acesta să plătea scă mai apoi datoria față de un terț
(beneficiar), prin intermediul cambiei, trăgătorul dă ordin trasului să plătească direct
beneficiarului. Mai mult, prin intermediul girului, cambia permite acoperirea obliga țiilor
între beneficiari succ esivi.
3.Mijloc de garantare
Funcția de garantare a cambiei este forța motrice a eficienței acestui mecanism. În
acest sens, trasul este obligat să accepte cambia la prezentare, în momentul acceptării,
acesta dev enind debitor ul principal al obligației de plată. Mai mult, cambia poate fi
avalizată unui terț care se angajează să plătească în locul debitorului, în situația în care
acesta refuză plata. Nu în ultimul rând, în cazul neonorării cambiei către ultimul beneficiar
se tre ce la acțiunea în regres prin obligarea efectuării plății de către beneficiarul
precedent.
Din cauza siguranței pe care o oferă, cambia se poate utiliza în scopul garantării
unor operații realizate prin tehnici de plată nesigure, cum ar fi de exemplu incasso
documentar .
4.Mijloc de creditare
În mod evident, între momentul în care debitorul (importatorul) intră în posesia
mărfii, și apare obligația de plată din partea acestuia și momentul în care export atorul este
plătit se scurge un anumit interval de timp, deci apare o relație de creditare. Pentru a se
acoperi cât mai îndeaproape costul creditului, este necesar ca în valoarea cambiei să fie
înscrisă, alături de suma de plată, dobânda pieței și numărul de zile până la sc adență.
Cambiile pot fi clasificate î n funcție de mai multe criterii :
după natura operațiilor care stau la baza emiterii lor:
cambii comerciale , care apar pe măsura derulării operațiilor de vânzare –
cumpărare de mă rfuri.
cambii financiare , care sunt emise în scopul obținerii de împrumuturi bă nești de
la bănci. Banca poate folosi cambia respectivă fie pentru stingerea unei obligații
proprii, fie, prin scontare la o altă bancă, poate obține mobilizarea creditului
acordat. Aceste cambii poartă denumirea de efecte f inanciare .
după momentul scade nței:
cambii cu scadența ‘la vedere’ , caracterizate de dreptul pe care îl deține
beneficiarul de a prezenta cambia spre încasare la orice dată calendaristică,
trasul având obligația de a achita cambia în ac eeași zi.
cambii cu scadența la un anumit termen d e la prezentare , situație care îi
conferă debitorului ‘răgazul’ de a mobiliza suma necesară plății. Termenul poate
fi urmărit în zile, săptămâni, luni sau ani de ‘la vedere’.
cambii cu scadența la un anumit termen de la data emiterii , calculul
începând în ziua următoare datei de emisiune.

Afaceri economice interna ționale
190cambii cu scadența la o dată fixă , în cambie trecându -se cu acuratețe data
plății (an, luna, zi).
după autenticitate :
cambii autentice , a căror emisiune are la bază anumite obligații reale pe care
trasul le are față de trăgător.
cambii de complezență , emise de trăgător și acceptate de tras în situația în
care între cei doi nu există obligații bănești reale. Aceste cambii sunt emise și
utilizate în situații de ajutorare a unor firme cu probleme financiare de către
parten erii lor comerciali sau care depășesc uneori domeniul economic, fiind în
cele mai multe cazuri de natură pol itică.
după numărul de exemplare emise:
cambii emise într -un singur exemplar , care este și originalul cambiei. În acest
caz este posibilă realizare a uneia sau mai multor copii, fiecare trebuind să fie o
reproducere fidelă a originalului cambiei, fiecare trebuind să menționeze faptul
că este copie a cambiei respective și să indice locul unde ia sfârșit copia. Copia
poate fi ulterior girată și avalizat ă în aceleași condiții ca și originalul. Totodată,
copia trebuie să menționeze cine este deținătorul originalului în momentul
efectuării copiei. Acesta este dator să predea originalul posesorului legitim al
copiei.
cambii emise în mai multe exemplare . Camb ia poate fi trasă în mai multe
exemplare identice, dar pe fiecare din acestea trebuie să scrie, în textul cambiei,
al câtelea exemplar este. Dacă această mențiune lipsește, fiecare exemplar al
cambiei este considerat o ca mbie distinctă.
Emiterea cambiei -caracteristici generale
Cambia poate produce efectele pentru care a fost emisă numai în urma respectării
anumitor condiții de validitate. În acest sens, este important să se îndeplinească
următoarele co ndiții:
-calitatea de comerciant;
-forma scrisă ;
-prezența tuturor mențiunilor obligatorii.
Calitatea de comerciant a participanților la operațiuni cambiale este dată de
prevederea din Codul Comercial, potrivit căreia cambia este un fapt de comerț, iar în
consecință și operațiunile cambiale, fiind la rândul lor fapte de comerț pot fi realizate
numai de persoane fizice sau juridice care dețin această calitate (de comerciant). Totuși
există posibilitatea necomercianților de a efectua astfel de operațiuni, dar numai “în chip
accidental”, fără a putea d obândi însă calitatea de comercianți, precum există și
posibilitatea de a asuma o obligație cambială prin mandatar. În acest ultim caz este foarte
importantă prevederea legată de includerea calității de mandatar în cuprinsul cambiei,
altfel considerându -secă acesta se obligă în nume propriu. Astfel, cambia poate fi emisă
de către oricine se încadrează în aceste categorii, neexistând alte restricții cu privire la
persoanele fizice sau juridice care pot em ite cambii.
Forma scrisă a cambiei reprezintă una di n cele două mod alități de exprimare a
formalismului cambial, cea de -a doua fiind mențiunile obligatorii. Cambia poate fi
redactată în orice limbă, indiferent dacă trasul sau ceilalți semnatari ai cambiei o cunosc.
Toate înscrisurile prezente pe cambie treb uie astfel realizate încât să înlăture orice
incertitudine.

Afaceri economice interna ționale
191Mențiunile obligatorii ale cambiei sunt următ oarele:
1.Denumirea de cambie , denumire care poate figura ca titlu al înscrisului sau care
poate fi prezentă în text, dar a cărei prezență este obligator ie, nefiind permisă
utilizarea altei denumiri (trată, poliță, etc.).
2.Ordinul (sau mandatul) necondiționat de a plăti o sumă determinată . Aici
apar două probleme: în primul rând este vorba de un ordin necondiționat de plată
pe care emitentul îl adresează tr asului care se obligă în mod necondiționat să
efectueze plata, adică fără realizarea unei contraprestații din partea primului. În al
doilea rând este vorba despre suma de plată, care trebuie să fie determ inată atât în
ceea ce privește cuantumul cât și în l egătură cu felul monedei (lei, DM,…). Suma
trebuie indicată în litere sau în litere și c ifre.1
3.Numele trasului . Indicarea numelui trasului poate fi făcută atât prin arătarea
numelui său sau prin indicarea altor elemente care să permită identificarea
(pseu donim, numele firmei, etc.). Este posibilă includerea în cambie a unui număr
mai mare de trași. Simpla includere a unei persoane în calitate de tras nu îl obligă
pe acesta cambialmente în nici un fel, chiar dacă este debitorul trăgătorului.
Obligația cambi ală apare numai în momentul în care trasul acceptă cambia.
4.Scadența . Cambia fără indicarea scadenței este considerată cu plata la vedere.
Sunt considerate nule cambiile care prevăd fie o scadență imposibilă (de exemplu
31 februarie), fie care prevăd mai mu lte scadențe succesive. Scadența produce
următoarele efecte succesive:
numai plata la scadență poate stinge obligația tras ului;
beneficiarul nu poate fi obligat să primească plata înainte de scadență;
dacă trasul plătește înainte de scadență o face pe ris cul său;
în raport de scadență se determină zilele de prezentare a cambiei la
acceptare sau la plată și exercitarea dreptului de regres.
5.Locul plății . În general, locul plății este determinat prin indicarea unei localități.
Neindicarea locului de plată nu atrage după sine nul itatea cambiei, considerându -se
ca loc de plată locul menționat lângă numele trasului. Dacă în cambie sunt trecute
mai multe locuri de plată, posesorul o poate prezenta la oricare dintre acestea.
6.Numele beneficiarului . Beneficiarul este primul posesor al cambiei, adică acea
persoană căreia urmează să i se facă plata, sau, altfel spus, persoana în favoarea
căreia cambia este emisă și căreia îi este predată. Trăgătorul poate fi el însuși
beneficiar al cambiei. Absența numelui beneficiarulu i provoacă nulitatea cambiei,
sistemul legii uniforme excluzând cambia “la purtător”. Se pot însă menționa mai
mulți beneficiari, alternativ sau cumulativ. În primul caz, orice beneficiar, dacă
deține cambia, poate exercita de unul singur drepturile ce îi revin, inclusiv dreptul de
transmitere a cambiei prin gir, iar în cel de -al doilea beneficiarii exercită împreună
aceste drepturi.
7.Data și locul emiterii .Data emiterii presupune arătarea calendaristică a anului,
lunii și zilei în care cambia a fost emisă . Cambia va indica o singură dată a emiterii,
absența acesteia ducând la nulitatea cambiei. Cambia va fi considerată nulă și în
situația în care data emiterii nu corespunde calendarului folosit pentru datarea
cambiei. Locul emiterii este indicat prin menți onarea localității. Dacă în textul
cambiei nu se arată locul în care a fost emisă, se consideră că ea a fost semnată în
localitatea arătată lângă numele trăgătorului. Dacă lângă semnătură nu apare nici o
localitate, cambia este nulă.
1Dacă suma este înscrisă atât în litere cât și în cifre, iar între ele există o neconcordanță, se va lua în
considerare sum a scrisă în litere.

Afaceri economice interna ționale
1928.Semnătura trăgătorului . Trăgătorul trebuie să realizeze o semnătură autografă
și manuscrisă, adică să scrie, personal, cu mâna, numele și prenumele său, la
sfârșitul textului cambiei. Este posibilă scrierea prenumelui doar cu o majusculă,
însă numele trebuie să fie prezent în î ntregime. Dacă semnătura trăgătorului nu
este legal valabilă, cambia este lovită de nulitate.
În cazul în care o cambie este emisă fără a avea una sau mai multe dintre mențiunile
obligatorii, aceasta este considerată cambie în alb. Cambia în alb este vali dă numai în
situația în care este prezentă semnătura titularului, neînscrierea unora din mențiunile
obligatorii în cambie trebuind a fi un act voit și nu o omisiune neintenționtă. Acest din urmă
caz duce la nulitatea cambiei. Emiterea unei astfel de cambii presupune existența unei
împuterniciri a trăgătorului în favoarea beneficiarului, as tfel încât acesta din urmă să
completeze cambia ulterior emiterii, conform înț elegerii dintre ei.
Pe lângă mențiunile obligatorii, cambia poate cuprinde o serie de menți uni
facultative . Acestea sunt de două t ipuri:
1.Mențiuni (clauze) care influențează obligațiile ca mbiale:
a)Clauza “ nu la ordin” sau “fără gir” sau “netransmisibil prin gir” obligă pe
beneficiar să transmită cambia numai prin cesiunea de creanță.
b)Clauza de negaranție a acceptării , prin care trăgătorul nu va fi urmărit înainte
de scadență chiar dacă trasul va refuza acceptul cambiei.
2. Mențiuni (clauze) care nu influențează obligațiile cambiale:
a)Clauza “după aviz” are efecte numai între trăgător și tras și co nstă în
prevenirea trasului de către trăgător de a nu accepta cambia înainte de a primi
avizul său. Acceptarea anterioară a cambiei se face pe riscul tras ului.
b)Clauza ”valoarea primită în mărfuri” sau “valoarea primită în numerar”
precizează modul de iniți ere a relației în care sunt cuprinse cele două părți.
Într-o primă fază, în circuitul cambial intervin următoarele fluxuri și participanți:
Figura 8.1.Cambia -relații economice și de credit
Așa cum se poate observa din figura de mai sus, între part icipanții la circuitul
cambial apar, într -o primă etapă, o serie de fluxuri comerciale (simbolizate printr -o linie
întreruptă) și de credit (simbolizate printr -o linie continuă). În acest caz, relația comercială
stabilită între părți conține și o latură de credit, având în vedere faptul că marfa este
vândută pe credit, de către furnizor grosistului și mai apoi de către grosist, detailistului.
Plata pentru marfă ar trebui să se realizeze, în lipsa cambiei, prin sting erea, într -o primăTRĂGĂTOR
(en grosist)BENEFICIAR
(furnizor)
TRAS
(detailist)

Afaceri economice interna ționale
193fază, a datoriei detaili stului față de grosist, în a doua etapă urmând achitarea contravalorii,
mărfii și a dobânzii aferente, de către grosist, furnizorului.
Existența creditului comercial face posibilă inițierea unui circuit de credit cambial
pentru stingerea obligațiilor exis tente în acel moment. Emisiunea unei cambii permite
evitarea circuitului obișnuit de derulare a relației de plată, fapt ce impune o accelerare a
relațiilor comerciale între parteneri. Drept urmare, trăgătorul emite o cambie, prin care dă
un ordin de plată trasului în favoarea beneficiarului. Trasul, deși este cel care urmează să
efectueze plata, nu participă la emiterea cambiei, el devenind angajat doar în m omentul
acceptării cambiei respective.
Acceptarea cambiei se realizează prin scrierea pe cambie a cuv ântului “acceptat”
sau doar a simplei semnături a tras ului. Acceptarea trebuie să menționeze data când este
făcută, dar și o obligație nedatată naște o obligație de plată din partea trasului. Totodată,
este necesar ca acceptarea să fie necondiționată, însă poate fi doar parțială, trasul
rămânând obligat doar în limitele acceptării. Cambia, odată acceptată, naște, din partea
trasului, oblig ația de plată, la scadență, a sumei înscrise. Trasul devine obligat solidar cu
trăgătorul, avalistul și girantul, acești a din urmă trebuind să plătească numai în cazul
refuzului de plată al primului.
În mecanismul de funcționare al cambiei (fig. 8.2), trăgătorul emite un ordin de
plată către tras, prin care acesta este obligat (obligație asumată prin acceptarea cambiei)
săplătească o sumă de bani unui beneficiar. În anumite situații, trăgătorul sau beneficiarul
pot solicita existența unui AVALIST (garant), care să aducă o nouă garanție pentru plata
camb iei.Rolul avalului este acela de a potența valoarea obligației cambial e prin
solidar itatea unei pluralități de debitori .
Avalistul nu participă la transmiterea titlului, el intervenind numai pentru a mări
încrederea acordată titlului respectiv, obligându -se solidar la plată, prin garantarea uneia
din obligațiile ce formează verigile lanțului cambial. Avalizarea poate fi făcută de o firmă
care trebuie să fie acceptată de primul beneficiar. Odată angajat în acest proces, avalistul
devine solidar cu trasul, și în ultimă instanță cu trăgătorul, la plata cambiei către
beneficiar. Altfel spus, la scadență, beneficiarul se poate adresa în egală măsură pentru a
i se face plata, fie trasului, fie avalistului (sau trăgătorului, dacă trasul r efuză efectuarea
plății).
Avalizarea se face contra cost, avalistul solicitând un anumit comisio n drept
contraprestație la garantarea cambiei. Dacă la scadență tr asul refuză plata, avalistul
va plăti suma înscrisă în cambie, urmând ca, ult erior, el să recupereze suma de
plată de la tras. De aceea, avalizarea se realizează numai pe baza unei înțeleger i
prealabile între garant și tras, înțelegere referitoare la condițiile de recuperare a
sumei pe care avalistul ar fi obligat să o plătească în locul tras ului.

Afaceri economice interna ționale
194TRĂGĂTOR
(emitent)TRAS
(plătitor)BENEFICIAR
1BENEFICIAR
n
AVALIZARE
AVALIST
(garant)AVALIZARE
AVALIST
(garant)SCONTARE
BĂNCI COMERCIALE
(bănci de scont)
RESCONTARE
BANCA CENTRAL ĂFIRMA DE
FORFETAREFORFETAREsumă
de plat ăordin
de banigir
(…)
Figura 8.2.Mecanismul cambial
Utilizarea cambiei ca instrument d e plăți
Derularea în continuare a lanțului cambial presupune, în perioada scursă de la
emisiune și până la scadență, utilizarea acestui înscris drept i nstrument de plăți. Din
momentul emiterii, cambia este păstrată de către beneficiar. Acesta o poate deți ne până
la scadență urmând să încaseze suma de plată la care se adaugă dobânda stabilită, sau
o poate utiliza pentru efectuarea de plăți în valoare egală cu suma înscrisă pe cambie.
Operațiunea specifică prin care se realizează transmiterea cambiei se nume ștegirsau
andos are.
GIRUL este un act juridic prin care beneficiarul cambiei, numit girant,
transmite cambia, cu toate drepturile pe care le conține, unei alte persoane, numită
giratar , printr -o declarație înscrisă pe cambie și semnată de girant. Astfel , girantul
dă ordin debitorului principal de a face plata giratarului, sau unei persoane la
ordinul acesteia. Girul este modul spec ific de circulație a cambiei.
Girul este o operațiune complexă care produce mai multe funcții :
1.mijloc de transfer al cambiei , prin care se transmit toate drepturile izvorâte din
titlu, fără ca voința părților să le poată limita.
2.garanție de acceptare și instrument de plăți , prin care girantul se obligă față de
giratar că va efectua plata, și care servește la sti ngerea unor obl igații de plată.
3.mijloc de legitimare a titularului drepturilor cambiale , care atestă faptul că
deținătorul unei cambii este posesorul său legitim și totodată este singurul care
poate solicita, după o serie neîntreruptă de giruri, plata titlului pe care îl are în
posesie.
Prin andosare are loc transferul tuturor drepturilor izvorâte din cambie fără a mai fi
necesară notificarea debitorului cambial. Girul trebuie scris pe spatele cambiei, pe un
adaos sau o prelungire a acesteia ( allonge ), notificarea transm iterii cambiei trebuind să fie

Afaceri economice interna ționale
195însoțită de semnătura girantului și de data girului. Pentru a produce efectele unui gir,
acesta trebuie să fie integral , adică giratarul trebuie să încaseze la scadență întreaga
sumă de plată înscrisă în cambie. Girul parțial nu este admis pentru că, la scadență,
giratarul trebuie să prezinte cambia spre încasare, deci este necesar ca acesta să fie în
posesia titlului la momentul respectiv, disjuncția creditului și transmiterea cotelor părți la
persoane diferite punându -le pe acestea în imposibilitatea valorificării drepturilor ce le
revin. Mai mult, girul trebuie să fie necondiționat, neputându -se înscrie în formula girului
nici o clauză de condițio nare a plății către noul beneficiar.
Numărul operațiunilor de andosare care po ate fi realizat este nelimitat. Odată
efectuată operația, giratarul devine noul beneficiar al cambiei și se bucură de toate
drepturile ce îi revin. Dacă la scadență ultimul beneficiar al cambiei nu este plătit de către
tras, el are dreptul de a prezenta ca mbia spre plată girantului său, care este solidar la
plată cu trasul și cu toți ceilalți din șirul girurilor, declanșând astfel o acțiune în regres.
Girantul își asumă, așadar, față de giratar, obligația de acceptare și de plată, în
eventualitatea că trasu l nu și -ar îndeplini aceste obligații și devine astfel codebitor al
cambiei respective. Cu fiecare nou gir, valoarea titlului crește, fiind garantată de tot mai
mulți codeb itori solidari.
Datorită operațiunii de gir, posibilitățile de circulație ale cambi ei sunt mult mai puțin
limitate în raport cu mișcarea banilor de cont și cea a mijloacelor de plată inte rnaționale.
Așa cum menționam în paragrafele precedente, beneficiarul cambiei are mai multe
opțiuni, putând solicita la scadență pl ata de către tras, p utând gira cambia în favoarea
altui beneficiar sau o a treia posibilitate, de a sconta cambia pe care o deține în favoarea
unei bănci.
SCONTAREA reprezintă andosarea cambiei de către ultimul beneficiar în
favoarea unei bănci comerciale (de scont). În urma scontului, beneficiarul (girantul)
încasează suma înscrisă în cambie înainte de scadență, mai puțin scontul și un comision .
Scontul pe care banca îl deduce din valoarea cambiei este format dintr -un procent din
această valoare și dobânda aferentă perioadei de timp cuprinsă între data girului și
scadența cambiei.
Scontul se calculează după formula:
100 360ZSNNTVS
unde:
S-scontul
TS-taxa scontului
NZ-numărul de zile de la scontare la sc adență
VN-valoarea nominală a cambiei.
Valoarea reală a cambiei va fi :
Vr= V N–S.
La rândul său, banca de scont (comercială) poate aștepta scade nța pentru a
încasa valoarea cambiei sau poate obține suma respectivă prin RESCONTARE la banca
centrală, operațiune prin interme diul căreia banca de scont andosează cambia în
favoarea băncii de emisiune .Aceasta din urmă va fi ultimul beneficiar al cambiei și va
solicita plata la scadență din partea trasului.

Afaceri economice interna ționale
196Operațiunile de rescontare se caracterizează prin următoarele trăsături [Basno;
pag. 172 ]:
se derulează pe baza unei rate fixe a dobânzii, stabilite de către banca de
emisiune, cunoscute în prealabil și cu o durată mare de valabilitate;
inițiativa operațiunilor și oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale,
banca de emisiune având doar un rol pasiv de a răspunde acestor s olicitări;
furnizează la nevoie lichidități băncilor come rciale.
Un element important în calculul scontului îl reprezintă TAXA DE SCONT ,definită
drept dobânda percepută de banca de emisiune (centra lă) la creditele acordate în
cadrul operațiunilor de rescont. Taxa de scont are o semnificație deosebită în contextul
mecanismului cambial, întrucât nivelul mediu al dobânzilor dintr -o economie depinde de
mărimea acesteia. Astfel, prin ridicarea sau reduce rea taxei scontului, banca centrală
poate influența masa monetară dintr -o economie și accesul agenților economici la credite.
Dacă se urmărește relansarea economiei taxa scontului este menținută la un nivel scăzut,
crește interesul agenților economici pent ru scontarea titlurilor de credit la bănci,
preschimbarea cambiilor în bani stimulează procesul investițional alimentând astfel
creșterea economică. Totodată, un nivel scăzut al acesteia determină ieftinirea creditului
prin reducerea nivelului mediu al dob ânzilor. Viceversa, dacă taxa de scont este menținută
la un nivel ridicat, interesul firmelor în obținerea de bani prin scontarea cambiilor se
reduce, fiind căutate alte surse mai ieftine iar acest fapt se repercutează în principal
asupra investițiilor car e se vor diminua, încetinind creșterea economică.
Dobânda are drept plafon limită mărimea taxei de scont pentru că, un nivel al
dobânzii mai ridicat decât cel al taxei scontului ar determina investitorii să se orienteze în
principal înspre scontarea cambii lor în detrimentul creditului, fiind astfel în profundă
discordanță cu una din rațiunile existenței băncilor. De exemplu, dacă într -o țară oarecare
nivelul mediu al dobânzilor la credite ar fi de 10% iar taxa de scont ar avea valoarea de
9%, cea mai m are parte a agenților economici ar prefera să sconteze cambii la bănci în
loc să apeleze la credite din partea acelorași instituții, deviind astfel băncile de la menirea
lor princ ipală.
În concluzie, putem considera că taxa scontului reprezintă un instrument im portant
al politicii monetare și de credit al unui stat, un mijloc eficient de urmărire și reglare al
masei monetare. De aceea variază de la o țară la alta în funcție de conjunctură. În țara
noastră, singura instituție banc ară abilitată să sconteze cambii sau alte efecte de comerț
trase asupra statului, asupra societăților bancare sau asupra altor societăți este Banca
Națională a României, conform art.22 al Legii nr. 34/1991, abrogată de legea nr.101/1998
și aprobată și modificată și prin legea nr. 312/2004 , privind st atutul Băncii Naționale a
României.
Una dintre alternativele posesorului este recuperarea contravalorii cambiei înainte
de scadență prin intermediul forfetării. FORFETAREA constă în transmiterea creanțelor
provenite din deținerea unor cambii r eferitoare la activități de comerț exterior unei
instituții financiare specializate, care le plătește imediat, urmând ca să recupereze
contravaloarea acestora la scadență, de la debitor. În urma forfetării, benefici arul
cambiei (sau al altui titlu de credi t) obține contravaloarea acesteia, mai puțin taxa de
forfetare și alte comisioane iar societatea specializată încasează la scadență suma
înscrisă pe titlul re spectiv.
Spre deosebire de scontare, ultimul beneficiar al cambiei, adică cel care apelează
la se rviciile societății de forfetare, nu va fi afectat de nici o defecțiune a mecanismului
cambial pentru că, în situația declanșării operațiunii în regres, societatea de forf etare nu

Afaceri economice interna ționale
197are drept de recurs asupra sa, adică firma de forfetare nu are dreptul de a -i solicita plata
cambiei în caz de insolvabilitate a tr asului.
Având în vedere avantajele pe care le oferă acest tip de operațiune, este evidentă
necesitatea suportării de către inițiator a unor costuri mai ridicate decât în cazul scontării.
Acestea const au într -o taxă de forf etare la care se adaugă comisionul instituției
finanțatoare și care este diferit în funcție de anumite elemente: bonitatea debitorului,
existența unei cambii avalizate (sau nu), riscul estimat al operațiunii, modalitatea de plată,
etc. Astfel,
TF= T S+ comision
unde:
TF-taxa de forfetare
TS-taxa de scont.
Societatea de forfetare va urmări încasarea cambiilor la scadență din partea
trasului. Dacă apare refuzul de plată, aceasta va începe acțiunea în regres pentru
executarea silit ă a plății, putând solicita plata tuturor participanților din lanțul cambial, de la
penultimul beneficiar al titlului (ultimul beneficiar fiind scutit prin încheierea contractului de
forfetare) și până la trăg ător.
Există posibilitatea ca una din părțile p rezente în mecanismul cambial să
indice o persoană care să accepte sau să plătească cambia la nevoie, operațiunea
numindu -seINTERVENTIE .În acest caz intervenția este silită (provocată) însă aceasta
poate fi și spontană , adică din inițiativa intervenientu lui. Intervenția poate fi făcută pentru
acceptare și pe ntru plată [Turcu; pag. 143 ].
Acceptarea prin intervenție poate fi făcută ori de câte ori posesorul unei cambii
ce poate fi acceptată ar putea exercita dreptul de r egres înainte de scadență.
Plata prin intervenție poate fi făcută ori de câte ori posesorul ar p utea exercita
dreptul de regres la scadență sau înainte de aceasta. Plata trebuie să cuprindă întreaga
sumă pe care o dat orează cel pentru care s -a intervenit și să fie executată cel mai târziu
înultima zi a termenului de redactare (dresare) al protestului de n eplată.
Plata, protestul, acțiunea în regres
Obligația cambială se stinge în mod normal prin plata cambiei, la scadență de către
debitorul principal -trasul sau acceptantul cambiei respect ive. Plata făcută de către tras
stinge obligațiile tuturor semnatarilor cambiei și de aceea trebuie să se știe cât mai exact
cine trebuie să achite cambia, cum,cui,unde șicând . Întrucât cambia circulă de la un
posesor la altul pe timpul perioadei sale d e valabilitate, debitorul nu poate ști cine este
credit orul său final.
Posesorul unei cambii cu plata la o zi fixă sau la un anumit moment de la data
emisiunii sau de la vedere trebuie să se prezinte la plată în ziua în care ea este plătibilă
sau în urmă toarele două zile lucrătoare. Cambia cu scadență la vedere este plătibilă la
prezentare dar nu mai tâ rziu de un an de la emisiune, cu posibilitatea de prelungire sau
scurtare a termenului prevăzut de lege.
Prezentarea cambiei la plată este o obligație rea lă a ben eficiarului și trebuie făcută
trasului, prin refuzul acesteia urmând să se inițieze acțiunea în regres. Singura persoană
care poate și care trebuie să prezinte cambia spre plată este posesorul legitim al acesteia.
Debitorul este obligat să realizez e doar o verificare formală a semnăturilor din șirul de
giruri. Pe de altă parte însă, el este obligat să verifice identitatea ultimului beneficiar al
cambiei, adică cel care prezintă cambia spre încasare, pentru a se convinge că acesta

Afaceri economice interna ționale
198este persoana al că rei nume figurează drept giratar al ultimului gir. Dacă nu face acest
lucru, debitorul greșește grav întrucât ușurează încasarea cambiei de către cel care a
intrat în posesia ei prin furt, prezentându -se la plată drept ultimul giratar.
Plata trebuie făcu tă trasului sau avalistului, decizia de a alege pe unul din aceștia
aparținând posesorului cambiei. Dacă plata este solic itată avalistului, acesta poate fi
executat silit fără a putea cere ca o prezentare prealabilă să fi fost făcută trasului. Plata
făcută de tras stinge obligațiile cambiale, în timp ce plata făcută de către giranți (în cazul
refuzului de plată al trasului) el iberează de obligații numai pe giranții următori și pe avaliștii
acestora, dar nu și pe giranții anteriori. Totodată, posesorul cambi ei nu poate cere plata
anticipată a acesteia și nici nu poate fi silit să accepte o asemenea plată. Plata anticipată
este totuși posibilă prin acceptul ambilor dar se cons ideră făcută pe riscul trasului.
În ceea ce privește locul unde trebuie făcută plata cambiei, în legea cambială se
precizează că prezentarea trebuie făcută “la locul și adresa indicată în cambie”, indiferent
dacă persoana care trebuie să facă plata cambiei locuiește sau nu acolo. În cazul în care
pe cambie nu este preze ntă nici o adresă, posesorul trebuie să ceară plata:
a)“la domiciliul trasului sau al persoanei desemnate să plătească pentru el”;
b)“la domiciliul acceptantului prin intervenție sau al persoanei desemnate în
cambie să plătească pentru ace sta”;
c)“la domiciliul celui indicat la ne voie”.
Pentru ca plata să fie valabilă, se impun câteva condiții absolut necesare derulării
corecte a mecanismului ca mbial:
cel care face plata să fie capabil și să nu fie declarat în stare de faliment. Sunt
nule plățile făcute de comerciant în urma sentin ței de declarare în faliment.
Restituirea plății în acest caz se solicită ultimului obligat în regres. Sunt valabile
plățile făcute în perioada de încetare a plăților, înainte de sentința de declarare a
faliment ului;
să fie făcută numai după ce debitorul s -a asigurat formal că lanțul cambial are
continuitate printr -un șir neîntrerupt de giruri iar posesorul cambiei este legitimat
ca fiind deținătorul legal al titlului respe ctiv;
să fie făcută la scadență;
plata să fi fost făcută fără fraudă sau greșeală gra vă, adică prin plata cambiei
unei alte persoane decât adevăratului proprietar, în urma unei fraude sau a unei
greșeli grave referitoare la neglijență în afaceri, lipsa de pricepere în afaceri sau
acceptarea unor falsuri.
Posesorul cambiei nu poate refuza o plată parțială și în acest caz trasul plătitor
poate cere să i se facă pe cambie mențiune și să i se dea chitanță. În cazul plății integrale,
trasul poate pretinde să -i fie predată cambia cu mențiunea de achitare scrisă de posesor.
La fel, avalistul poate face plata parțială, în numele și pentru stingerea dat oriei trasului.
Dacă în cambie se menționează că plata se va face în monedă străină, debitorul se
poate elibera de propria -i datorie achitând cambia în moneda sa națională, la cursul de
schimb de la mo mentul scadenței. Debitorul are dreptul de a achita cambia în moneda
străină înscrisă în titlu, însă dacă nu poate sau nu vrea să efectueze plata în monedă
străină, pentru determinarea dator iei sale urmează a se lua în considerare cursul de
schimb al moned ei naționale în raport cu moneda înscrisă în cambie, la sc adența stabilită
și la bursa din locul plății sau la cea a locului celui mai apropiat. Aplicarea posibilităților de
mai sus se poate înlătura prin mențiunea expresă a trăgătorului ca plata să se fac ă în
moneda arătată.
Dacă trasul acceptă cambia trasă asupra lui dar la scadență refuză plata, creditorul
are dreptul de a -l urmări fie pe el, fie pe avaliștii săi, el având, împotriva acestei categorii
de obligați, o acțiune cambială directă , în timp ce t răgătorul și giranții nu își asumă decât o

Afaceri economice interna ționale
199obligație subsidiară de plată, în sensul că nu pot fi urmăriți de creditor decât în situația în
care trasul ref uză plata.
În general, constatarea îndeplinirii obligațiilor cambiale este bine reglementată și se
realizează prin intermediul PROTESTULUI .Acesta este un act formal, redactat de un
funcționar public competent, prin care se stabilesc anumite s ituații în cazurile
prevăzute de legiuitor . Protestul are în principal o funcție probatorie , de a dovedi măsura
îndeplinirii drepturilor și a obligațiilor cambiale. Ca atare, este necesar ca ace sta să fie
întocmit într -un anumit termen, neputând fi înlocuit, în general, cu alt act sau cu alt mi jloc
de probă.
Protestul trebuie să constate următoarele situații :
prezenta rea cambiei și refuzul acceptării;
prezentarea cambiei și refuzul plății la scadență sau înainte de scadență, în caz
de nesiguranță economică a tr asului;
neprezentarea cambiei spre acceptare indicatului la nevoie, dacă domiciliază la
locul plății, și refuz ul de acce ptare;
refuzul plății din partea acceptantului prin intervenție sau a indicatului la nevoie;
refuzul de a accepta o cambie ce trebuia prezentată într -un anumit termen, sau
al unei cambii plătibilă la un anumit timp de la ved ere;
refuzul de restit uire al uneia din exemplarele cambiei, când posesorul lor a trimis
unul din ele pentru acce ptare;
refuzul deținătorului unui exemplar original al cambiei de a îl preda posesorului
legitim al copiei ca mbiei;
constatarea plății prin intervenție sau a refuzăr ii plății oferite prin intervenție.
O importanță deosebită și o utilizare mai frecventă o dețin protestul pentru
neacceptare și protestul pentru neplată. Protestul de neacce ptare este utilizat :
în situația în care posesorul optează pentru exercitarea regr esului înainte de
scadență;
în situația în care este obligat să prezinte cambia spre acceptare, scadența ei
fiind la un anumit termen de la vedere sau fiind domic iliată la un terț (spre
exemplu la o bancă).
Protestul de neplată poate fi efectuat în ziua u rmătoare scadenței sau în ziua
următoare celor două zile care succed scadența, fiind obligatoriu în următoarele sit uații:
trasul este în stare de faliment (fără a exista sentința de declarare a faliment ului);
urmărirea bunurilor trasului nu a dat rezultat.
Protestul de plată nu mai este necesar :
dacă s -a efectuat un protest de neacceptare;
dacă trasul sau trăgătorul au fost declarați în stare de f aliment.
Posesorul cambiei este obligat să -l încunoștințeze pe trăgător și pe girantul său
asupra refuzului d e plată sau de acceptare, în termen de patru zile de la scadență. La
rândul său, fiecare girant trebuie să -l încunoștințeze pe girantul său în termen de două
zile, acest șir continuând până la trăgător. Protestul se adresează executorului
judecătoresc, red actat fie pe cambie, fie pe duplicatul sau pe copia cambiei, fie pe un
document separat. Judecătoria trebuie să țină o evidență a protestelor într -un registru
special.
După adresarea protestului, posesorul cambiei poate începe acțiunea în regres.
REGRESUL reprezintă acțiunea de urmărire la plată a acelora care aveau obligația de
garantare a prestației trasului, iar acesta refuză onorarea obligației sale. Astfel, în
urma refuzului de plată al trasului, obligația de garantare a plății a celorlalte părți impl icate
în mecanismul cambial (trăgător, giranți, avaliști) devine pentru aceștia obligație fermă de
plată.

Afaceri economice interna ționale
200Titular al dreptului de regres este, în primul rând, posesorul cambiei. Apoi, pe
măsură ce operațiunea de regres își derulează cursul normal, devin t itulari ai acestui drept
debitorii de regres (care sunt giranții anteriori ai cambiei respective), care plătesc și care
sunt legitimați prin posesia cambiei și prin prezența lor în șirul debitorilor cambiali. În cazul
existenței avaliștilor debitorilor în regres (giranți), aceștia pot urmări pe cei avalizați și pe
giranții anteriori debitorului său în șirul girurilor.
În funcție de momentul în care are loc , regresul poate fi de două tipuri:
-la scadență;
-înainte de scadență.
Regresul la scadență presupune exercitarea acestui drept în momentul scadenței,
după ce titlul a fost prezentat tr asului, iar acesta nu a voit sau nu a putut să îndeplinească
plata. Această acțiune presupune existența unor condiții premergătoare clare, cum ar fi
prezentarea c ambiei spre încasare și refuzul sau incapacitatea de efectuare a plății de
către tras. Pe de altă parte, refuzul justificat al plății nu deschide acțiunea în r egres, de
exemplu în cazul în care legitimarea posesorului este viciată sau dacă s -a refuzat
predarea cambiei.
Regresul înainte de scadență este justificat în situația în care, ant erior datei limită,
apare probabilitatea ca plata să nu poată fi efectuată. Este logic deci, ca posesorul titlului
să înceapă urmărirea debitorilor de regres încă înainte d e scadență. Regresul de acest tip
se exercită în următoarele s ituații:
în caz de faliment al trasului , fie că acesta îl acceptă sau nu. Dacă trasul nu a avut
încă posibilitatea de acceptare a cambiei, declararea falimentului îl pune în situația de
a nu ma i putea da o acceptare valabilă a cambiei.Ca atare, posesorul nu mai este
obligat să prezinte cambia spre încasare și să constate prin protest imposibilitatea
trasului de îndeplinire a ace stei prestații.
în caz de încetare de plăți din partea trasului , chiar dacă nu este constatată printr -o
hotărâre judecătorească. Pentru a putea exercita regresul, posesorul cambiei va trebui
să prezinte în primul rând cambia spre acceptare trasului și apoi să constate prin
protest neefectuarea de către acesta a plății.
declararea falimentului asupra trăgătorului . În acest caz, devine evident că acesta nu
va mai avea capacitatea de a trimite trasului fondurile necesare pentru plata titlului.
Când posesorul cambiei a preferat garanției trăgătorului obligația directă de plată a
trasului, această posibilitate devine fără r ațiune.
Pe calea regresului, posesorul cambiei poate cere:
–suma arătată în cambie, neacceptată sau neplătită, împreună cu dobânda, dacă
s-a stip ulat;
–dobânda legală de la data scadenței cambiei;
–cheltuielile o cazionate de protest și înștiințări, precum și alte cheltuieli just ificate.
În concluzie, stingerea obligațiilor cambiale presupune, în situația în care plata nu
este efectuată în condițiile legii cambiale, exercitarea unor acțiuni prin care posesorul
legitim al titlului să poată intra în posesia dreptur ilor sale bănești, în timp ce membrii șirului
de giruri și în ultimă instanță trasul și trăgătorul să -și ducă la îndeplinire obligațiile asumate
conform acel eiași legi.
Particularitățile utilizării biletulu i la ordin
BILETUL LA ORDIN este un titlu de credit, formal și complet prin care una din
părți (emitentul), se obligă să plătească celeilalte părți (beneficiarul) sau la ordinul
acesteia, o sumă de bani, la scadență, într -un anumit loc.

Afaceri economice interna ționale
201Biletul la ordin conține deci, un angajament necondiționat de plată asumat de
emitent în favoarea unui beneficiar, care poate fi:
desemnat , în cazul unui bilet la ordin nom inativ;
nenominalizat , în cazul unui bilet la ordin la purtător, alternativă mai puțin
folosită.
Pentru a produce efecte economice și juridice, biletul la ordin trebuie să
îndeplinească anumite condiții de valabilitate, în toate cazurile el trebuind să cuprindă
mențiunile obligatorii prevăzute de lege în scopul informării și a determinării drepturilor și
obligațiilor pe care acesta le presupune. Condițiile de valab ilitate sunt următoarele:
denumirea bilet la ordin trebuie inserată în textul titlului, în aceeași limbă în care este
redactat textul;
promisiunea necondiționată de a plăti o sumă de bani deter minată;
scadența plății;
locul plății;
numele celui căruia i se va plăti (sau la ordinul căruia se va plăti);
data șilocul emiterii;
semnătura emitentului.
În raport cu cele prezentate, există câteva excepții:
dacă lipsește mențiunea referitoare la scadență , biletul este plătibil “la
vedere” și trebuie prezentat spre avizare em itentului în termenul legal de
un an;
Dacă este omis locul emisiunii , atunci acesta este considerat că este și
locul plății;
Mecanismul biletului la ordin este asemănător cu ce l al cambiei, o parte importantă
a reglementărilor celor două titluri de credit fiind comune:
E M IT E NT
(trăgător)
P LĂT IT O R
(tras)B E NE FIC IARAN D O S AR E
(gir)
S C O NT AR E
(rescontare)
FO R FET AR E
AV ALIS T
(garant)AV ALIS T
(garant)1
2 23
4
5
Figura 8.3.Mecanismul biletului la ordin
În figura de mai sus observăm următoarele fluxuri:
1.angajamentul de plată al emitentului în favoarea beneficiarului;
2.avalizarea biletului la ordin de către un terț;
3.andosarea (girarea) biletului la ordin;
4.scontarea biletului la ordin;
5.forfetarea.

Afaceri economice interna ționale
202Potrivit Legii nr. 58/1934 modificată prin Legea nr. 83/1994, sunt aplicabile la biletul
la ordin aceleași prevederi ca și în cazul cambiei relativ la: gir, scadență, forfetare, plată,
acțiunea sau executarea cambială, protest, regres, plata prin intervenție, copii, zile de
sărbătoare legală etc. Obligația emitentului unui bilet la ordin este similară cu cea a
trasului acceptant al unei cambii, în sensul că în situația în care trasul acceptă, el devine
obligatul principal al cambiei, adică se obligă a plăti cambia la scadență. În cazul bil etului
la ordin, emitentul se obligă personal a plăti la scadenț ă suma din titlu. Posesorul titlului
are o acțiune directă asupra emitentului, acesta fiind chiar din momentul emiterii titlului
principalul obligat al titlului respectiv.
Suma de plată înscrisă în biletul de ordin este identică cu valoarea tranzacției di n
care derivă angajamentul de plată. În anumite situații însă, este posibilă fragmentarea
sumei de plată prin emiterea unui număr nedeterminat de bilete la ordin, în sc opul
andosării lor mai facile.
Biletul la ordin are o utilizare frecventă în operațiuni le comerciale și financiare
curente. Emiterea unui bilet la ordin are rolul de a spori încrederea furnizor ului în privința
efectuării plății de către importator. De aceea, însoțirea tranzacției cu un astfel de titlu
oferă o notă de încredere în capacitatea și voința de plată a importatorului, riscurile
asumate de către exportator fiind mult mai reduse.
Spre deosebire de cambie, în utilizarea biletului la ordin intervin doar două
persoane, emitentul și beneficiarul, în timp utilizarea cambiei presupune prez ența a trei
persoane, și anume trăgătorul, trasul și beneficiarul. Totodată, apare și o diferență l egată
de asumarea obligației de plată: dacă în cazul cambiei trăgătorul adresa trasului, prin
intermediul cambiei, un ordin de plată a unei sume de bani bene ficiarului, în timp ce biletul
la ordin conține doar asumarea propriei obligații de plată a emitentului în favoarea
beneficiarului. Cu alte cuvinte, cambia este expresia unui ordin de plată a emitentului, în
timp ce biletul la ordin este reprezentarea unei obligații de pl ată asumate de către
emitent.
În concluzie, biletul la ordin este un titlu de credit a cărui caracteristici de
funcționare se îmbină cu cele ale cambiei dar care păstrează anumite elemente distincte,
definitorii pentru operațiunile cărora li se adresează.
8.2.Utilizarea cecului în plățile internaționale
Caracteristici generale
CECUL este un ordin de plată dat de titularul unui cont curent către banca la
care își ține depozitul, de a elibera o anumită sumă de bani persoanei înscrise î n
cec sau prezentatorului acestuia .Cu alte cuvinte, cecul este ordinul prin care trăgătorul
dă ordin necondiționat unei bănci, la care el deține un cont, să plătească la vedere o sumă
determin ată. Beneficiarul plății poate fi purtătorul cecului, o persoan ă determinată, sau
însuși trăgăt orul.
Denumirea de cec a fost utilizată pentru prima dată în Anglia secolului al XVII -lea
(to check însemnând a controla ), însă originea cecului drept instrument de plată datează
din vremea Greciei Antice [Turcu; pag. 153 ]. Cecul apare astfel ca un mijloc de evitare a
transportului de numerar, iar ef icacitatea sa este cu atât mai mare cu cât numărul
persoanelor fizice și juridice care utilizează cecurile pentru a lichida propriile datorii și deci
numărul persoanelor care de țin conturi la bănci este mai mare.

Afaceri economice interna ționale
203Funcția principală pe care o îndeplinește cecul este aceea de mijloc de plată în
tranzacțiile internaționale. Astfel, debitorul unei plăți trage un cec în favoarea creditorului,
acesta putând încasa contravaloarea cec ului de la banca emitentului.
Totodată, cecul poate fi folosit drept mijloc de retragere de numerar de la bănci,
situație în care emitentul cecului îi permite posesorului acestuia (care poate fi chiar
emitentul) obțin erea unor sume în numerar din contul să u.
Avantajele oferite de utilizarea cecului drept instrument de plăți și implicit de
utilizarea conturilor bancare în transferul fond urilor bănești se referă în principal la
siguranța pe care o oferă acest gen de tranzacții în r aport cu circulația banilo r în numerar,
precum și la sursele importante de credite pe care le dețin băncile în această sit uație.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că utilizarea cecurilor și conturilor
bancare este în cele din urmă o chestiune de încredere pe care deț inătorii conturilor
respective o au în solvabilitatea și onorabilitatea instituț iilor bancare. Aceasta este o
problemă de politică economică și este puternic legată de conjunctura internațională. La
nivelul relațiilor inter umane trebuie să luăm în conside rare încrederea pe care semenii o
au unii față de alții, pentru că acceptarea unui cec este direct condiționată de încrederea
beneficiarului în onorabilitatea și capacitatea de plată a emitentului.
În cadrul tranzacțiilor economice internaționale se utiliz ează mai multe tipuri de
cecuri, care pot fi clasificate după ur mătoarele criterii:
I. după modul în care este plătibil beneficiarului:
Cecul nominativ , în care este prezent numele beneficiarului și în care se va face
mențiunea “nu la ordin”, caz în care se va plăti numai perso anei indicate pe cec;
Cecul la ordin , care se transmite prin andosare și care este plătit ultimului ben eficiar
indicat pe cec;
Cecul la purtător , al cărui beneficiar este persoana care se prezintă pentru
încasarea acestuia;
II. după caracteristicile lor:
Cecul certificat (acceptat) , presupune confirmarea băncii pe cecul emis de titular a
existenței disponibilului în contul curent al acestuia (titularului) precum și blocarea
disponibilului respectiv la dispoziția posesorului cecului p ână la expirarea termenului de
prescripție, adică oferă cecului respectiv o acoperire, indiferent de credibilitatea
emitentului său.
Cecul de virament, care servește la stingerea obligațiilor dintre emitentul cecului și
beneficiarul acestuia prin decontar e scriptică, fiind interzisă plata în numerar. Acest cec
trebuie să poarte mențiunea de plătibil în cont saupentru virament și are avantajul de a
elimina orice posibilitate de fraudă care s -ar putea produce în cazul în care cecul ar fi
găsit sau furat.
Cecul netransmisibil , care poate fi plătit numai primitorului său sau poate fi trecut în
cont la cererea acestuia. Clauza “netransmisibil” trebuie pusă de către bancă la cererea
expresă a posesorului.
Cecul barat , prezintă două bare paralele, trasate sau im primate pe fața formularului.
Specific acestuia este faptul că nu poate fi plătit în numerar ci numai prin virament, între
bănci. Dacă între cele două bare este specificat numele unei bănci ( barare specială ),
cecul poate fi plătit numai băncii respective s au unui client al acesteia. Dacă între cele
două bare nu se scrie nimic ( barare generală ), cecul poate fi plătit numai altei bănci sau
unui alt client al băncii plătitoare. Cecul barat nu poate fi andosat, deci nu poate circula
de la o persoană la alta pri n gir. Prin utilizarea acestui cec se evită folosirea cecurilor
furate de la beneficiarii lor leg ali.

Afaceri economice interna ționale
204Cecul circular , emis de către banca la care s -a depus provizionul de către titular. În
acest caz, banca emitentă devine direct obligată față de beneficiar ul cecului, spre
deosebire de alte tipuri de cecuri, în care banca trasă nu are dreptul de a -și asuma
obligația de acceptare a cecului sau de avalizare a acestuia. Cecul circular poate fi
făcut plătibil la orice filială sau sucursală a băncii emitente, sau la orice altă instituție
bancară cu care banca emitentă este în relații de corespondență.
Cecul poștal , reprezintă un serviciu bancar efectuat de către poștă și este utilizat mai
ales în acele zone în care băncile sunt slab reprezentate. Cecul poștal se s upune
acelorași reguli de formă ca și cecul bancar, însă nu poate fi transmis prin gir.
Cecul de călătorie1(cecul turistic), este un cec cu valori fixe, emis de către bănci și
utilizat de către turiști în vederea achitării diverselor cheltuieli fără util izarea
numerarului. Cecul de călătorie este alcătuit din două părți: talonul și cecul propriu -zis.
Pe talon semnătura titularului este pusă în momentul în care banca îi eliberează
carnetul de cecuri, iar la prezentarea spre încasare a acestuia posesorul de pune a
doua semnătură, funcționarul bancar urmând a compara cele două semnături. Banca
emitentă a cecului de călătorie își asumă obligația de a plăti suma înscrisă pe cec,
băncii la care acesta s -a încasat. Cele mai cunoscute cecuri de călătorie sunt Ameri can
Express șiThomas Cook.
Eurocecurile , reprezintă un gen specific de cecuri, banca emitentă eliberând alături
de carnetul propriu -zis cu file de cec și o carte de garanție care cuprinde o serie de
date (numele beneficiarului, numărul de cont) c are conf eră acestora o mai mare
siguranță.
Mecanismul efectuării plăților cu ajutorul c ecului
Derularea corectă a mecanismului de circulație a cecului presupune implicarea
unor agenți economici în cadrul unor relații de natură juridico -economică și realizarea ma i
multor operațiuni caracteristice.
Circuitul cecului are în vedere următoarele părți i mplicate:
ordonatorul (trăgătorul), sau persoana care dă ordin băncii să plătească o sumă
de bani unei alte părți;
trasul , care în acest caz este banca sau băncile prin intermediul cărora se
desfășoară operațiunea de plată;
beneficiarul , adică acea parte care va încasa cecul emis de către ordonator.
Premergător emiterii cecului, trăgătorul este obligat să constituie o acoperire ,
reflectată în o sumă aflată într -un cont b ancar (provizion). Pentru ca emiterea cecului să
fie legală este necesar ca acoperirea să existe, să fie de valoare cel puțin egală cu cecul,
să fie disponibilă sub aspectul lichidității, să nu fie supusă vreunei interdicții de realizare a
plății și, în ce le din urmă, să fie irevocabilă, adică trebuie menținută la dispoziția
beneficiarului până la realizarea plății sau la prescrierea titlului.
Mai mult, între ordonator și banca sa trebuie să existe o convenție , care este de
fapt un contract bancar de prest ări de servicii de casierie, prin care aceasta se obligă a
efectua plăți din acoperire, la ordinul ordonatorului [Turcu; pag. 156 ]. De aceea, emiterea
cecului în lipsa acoperirii sau nerespectarea condiției de menținere a provizionului precum
și inexistenț a sau nerespectarea convenției constituie infracțiune și se pedepsește
conform l egilor din fiecare țară.
Emiterea cecului presupune completarea de către trăgător a formularului de cec și
predarea sa beneficiarului. Cu toate că băncile nu sunt obligate să remită formulare de
1Engl. “travellers cheques”; fr. “le cheque -voyage”.

Afaceri economice interna ționale
205cec clienților săi, în prezent toate operațiile cu cecuri se realizează pe formulare tipizate
emise de către acestea. Formularele de cec sunt tipărite pe hârtie specială, sunt înseriate
și, mai nou, sunt prevăzute cu piste magnetice car e au rolul de a descuraja contrafacerea
și facil itează prelucrarea lor informatizată.
În cadrul unei tranzacții internaționale (vezi fig. 8.4)
,avem următoarele fluxuri:
1.ordonatorul cecului constituie provizionul necesar acoperirii cecurilor la banca
sa;
2.se semnează convenția între ordonator și bancă;
3.banca eliberează clientului ei un carnet cu file cec;
4.se încheie un contract comercial care conține obligația de plată a import atorului;
5.plata mărfii sau serviciului prin emiterea unui cec;
6.prezentarea cecului spre încasare de către beneficiar la banca sa;
7.trimiterea cecului spre confirmare de la banca beneficiarului la banca plătitoare;
8.confirmarea plății și debitarea contului importatorului de către banca sa;
9.creditarea contului beneficiarului și efectuarea p lății;
10.primul beneficiar poate gira cecul său în favoarea altor beneficiari în perioada de
valabilitate a acestuia;
11.ultimul beneficiar prezintă cecul spre încasare la banca sa;
12.trimiterea cecului spre confirmare de la banca ultimului beneficiar la banca
plătitoare;
13.confirmarea plății și debitarea contului importatorului de către banca sa;
14.creditarea contului beneficiarului și efectuarea plății;
15.beneficiarul unui cec poate pretinde avalizarea acestuia pentru obținerea unei
garanții în plus în vederea î ncasăr ii acestuia.
ORDONATOR
(Importator)BENEFICIAR 1
(Exportator)BENEFICIAR n
BANCA
ORDONATOR
(tras)BANCA
BENEFICIAR
1BANCA
BENEFICIAR n124
5
6
7
8910
11
12
13 AVALIST
31415
Figura 8.4.Mecanismul de efectuare al plății cu ajutorul cecului

Afaceri economice interna ționale
206Pe scurt, importatorul (trăgătorul) va completa o filă din carnetul cu formulare de
cec, pe care o semnează și o predă exportatorului (beneficia rul), care la rândul său o va
semna și o va prezenta spre încasare băncii sale. Apoi, banca exportatorului va trimite
cecul băncii importatorului care va verifica validitatea acestuia. Dacă cecul este valid și
este emis sub acoperirea provizionului, banca importatorului va debita contul plătitorului și
va efectua viramentul către banca exportatorului, care va credita contul benef iciarului1. Din
cauza obligativității respectării acestui circuit, durata medie de încasare a unui cec variază
între 10 și 30 de z ile, însă prin utilizarea transferului electronic de fonduri (electronic funds
transfer -EFT) poate fi redusă considerabil [Popa; pag. 213 ]. Durata de timp necesară
unei societăți bancare pentru a plăti un cec prezentat este destul de mare pentru că
acest e instrumente de plată sunt considerate ca fiind riscante și ca atare impun costuri
sporite în vederea evitării fraudelor, determinate de operațiunile de verificare a
disponibilității sumelor și a a utenticității instrumentelor.
Cecul poate fi prezentat spr e încasare în cadrul unui interval de timp care diferă în
funcție de legea țării în care urmează a fi plătit2. În acest sens, fiecare țară își stabilește
propriile reglementări referitoare la circulația cec ului și la formalitățile pe care agenții
economici trebuie să le îndeplinească pentru folosirea cecului drept instrument de plăți în
tranzacțiile internaționale. Prezentarea cecului spre încasare după expirarea termenului
legal dete rmină pierderea dreptului de acționare în regres3a giranților și a avaliș tilor.
Dacă termenul de prezentare al cecului expiră, trăgătorul poate revoca ordinul de plată,
însă dacă nu o face, plata cecului rămâne va labilă.
Garantarea efectuării plății prin cec se poate obține, ca și în cazul cambiei, prin
aval. Avalul poate fi r ealizat pe întreaga sumă înscrisă pe cec sau numai pentru o parte a
acesteia. Avalistul trebuie să fie o terță persoană (alta decât banca) sau chiar un
semnatar al cecului. Avalul este trecut pe un cec sau pe un adaos al acestuia și se dă pe
numele unei pe rsoane determin ate4[Turcu; pag. 159 ].
Circulația cecului de la trăgător la beneficiar sau la cel care îl va încasa în cele din
urmă este reglementată în mod diferit, în funcție de tipul acestuia. Astfel, în cazul cecului
nominativ , indiferent dacă este sa u nu la ordin, transmiterea se face prin gir(andosare),
ca și în cazul cambiei. De altfel, identic cu cambia, cecul se consideră a fi un instrument
de plată la ordin, cu excepția cazurilor când este netransmisibil sau la purt ător. Cu toate
acestea, cecul la purtător poate fi girat însă giratarul nu este obligat să d ovedească
succesiunea neîntreruptă a girurilor, ca și în cazul cambiei și al cecului nominativ. Cecul
netransmisibil poate fi girat doar unei bănci înspre încasare, aceasta neputându -l gira
maideparte.
Operativitatea și simplitatea utilizării lor au determinat creșterea constantă a
numărului de cecuri în totalul instrument elor de plată utilizate în cadrul fiecărei țări5.
Siguranța oferită în tranzacțiile internaționale în raport cu utilizarea n umerarului, î ncasarea
sa relativ ușoară și emiterea sa facilă, toate acestea sunt considerate avantaje importante
1Potrivit normelor în vigoare, cecul este remis de către beneficiar băncii pl ătitorului (tras), existând însă
posibilitatea de a îl remite și băncii sale care mai apoi va face demer surile necesare pentru înc asarea sa
contra unui comision [Turcu; pag.155 ].
2În România legislația prevede ca un cec emis într -o altă țară eur opeană și plătibil la noi în țară să fie
prezentat spre încasare în termen de 30 de zile de la emitere iar dacă es te emis pe un alt cont inent în termen
de 70 de zile [Turcu; pag. 160 ].
3Prezentarea în timp util a cecului spre decontare și lipsa plății acestuia, din diferite motive, determină
începerea acțiunii în regres împotriva trăgătorului, giranților și avaliștil or acest uia.
4Dacă nu se specifică un anumit nume, avalul este considerat pentru trăg ător.
5Astfel, la sfârșitul anilor ’80 (1989) în Franța au fost operate 4,65 miliarde cecuri în valoare totală de 17.298
mld. franci. Pe de altă parte trebuie menționat faptul că în același an un singur tribunal francez judeca în
medie 300 de procese/lună referitoare la cecuri fără acop erire.

Afaceri economice interna ționale
207ale folosirii cecului în tranzacțiile internaționale. Riscurile sunt reprezentate prin lipsa unor
garanții comerciale și lipsa certitudinii că sunt emise sub acoper ire. Aceste lipsuri ale
cecurilor determină apariția unor elemente noi, capabile să crească siguranța utilizării lor
în plan internați onal:
* plata în avans prin intermediul cecului , prin care este permis exportatorului să
încaseze cec ul înainte de efectuarea livrării, evitându -se astfel pierderi importante din
cauza unor cecuri emise fără acoperire. Acest tip de plată este utilizat cel mai frecvent în
Extremul Orient și SUA;
* plata prin intermediul unor tipuri speciale de cecuri , cum a r fi cecul cert ificat,
cecul barat, cecul netransmisibil, cecul de virament, cecul circular, etc. Toate aceste tipuri
de cecuri au fost discutate în paragrafele precedente.
În orice caz, în derularea plăților prin intermediul cecului trebuie urmărite cu atenție
riscurile posibile pentru exportatorii care primesc acest instrument de plată. Astfel, este
important ca cecurile să fie acceptate doar din partea unor agenți economici cunoscuți
drept solvabili sau cu care firma exportatoare a mai derulat afaceri. Totodată sunt
necesare o serie de precauții referitoare la modul în care cecul este completat și la
identitatea emitentului. Cecul trebuie prezentat spre încasare cât mai repede în perioada
de valabilitate a acestuia, iar orice problemă care ar p utea apar e în circuitul său trebuie
rezolvată cu ajutorul autorităților naționale și internaționale compete nte.
Transferul internațional al fondurilor
Activitatea bancară orientată înspre afacerile internaționale presupune menținerea
unor legături strânse cu o s erie de clienți și corespondenți. Acest fapt presupune o
comunicare cât mai rapidă și eficientă între aceștia. Urmărind circulația documentelor
bancare în sens tradițional (prin poștă sau telex) apare evidentă observația că, în cazul
relațiilor internațion ale, aceasta nu se desfășura fără riscuri și costuri de exploatare de stul
de ridicate.
Sporirea fără precedent a numărului tranzacțiilor comerciale la nivel internațional,
creșterea numărului și sferei de influență a firmelor și angaj area în sistemul banc ar a unei
părți tot mai importante a economiilor populației, toți aceștia sunt factori care au participat
din plin la modificările surv enite în cadrul instrumentelor de plată.
Se remarcă astfel o tendință evidentă îndreptată înspre utilizarea pe scară cât mai
largă a instrumentelor moderne de plată în detrimentul celor mai puțin eficiente, care
permit stingerea obligațiilor rezultate din activităț ile comerciale internaționale după un timp
mai îndelungat sau a numerarului. Cu toate acestea, chiar la nivelul țărilor dezvoltate se
poate remarca existența unor diferențieri semnificative în legătură cu tipurile de
instrumente de plată și proporțiile în care sunt utilizate1.
Creșterea rapidă a schimburilor comerciale și respectiv, a tranzacțiilor comerciale a
determinat, în anii ’70, numeroase situații critice și blocaje în derularea operativă a plăților
internaționale. Pentru a depăși aceste neajunsuri și pentru a răspunde exigențelor de
rapiditate, confidențialitate și s ecuritate impuse de tranzacțiile internațio nale, în luna mai
1973 s -a creat în Europa Societatea SWIFT ( Society for Worldwide Interbank Financial
Telecomunication ), cu sediul la Bruxelles, ale cărei atribuții urmăreau fo rmarea,
dezvoltarea și administrarea unei rețele de comunicare interbancară int ernațională pe
suport ele ctronic.
1În anul 1990, în SUA ponderea cecurilor în totalul plăților era de 82% în timp ce în Elveția se ridica la doar
9,6%. În schimb po nderea viramentelor în Elveția era, în același an, de 80,4% iar în SUA se c ifra la doar
1,6%.

Afaceri economice interna ționale
208Devenit operațional în 1977 și conceput în manieră modulară, sistemul permite
aderarea permanentă a noi membri și creșterea continuă a volumului de informații
vehiculate1.
SWIFT funcționează ca o rețea privată de teletran smisie, închiriată administrațiilor
care dețin monopolul telecomunicațiilor [Gaftoniuc; pag. 48 ].Sistemul se bazează pe trei
verigi esențiale: terminalele băncilor, cumulatorul național și centrele de comutare.
Terminalele aflate la dispoziția băncilor me mbre în sistem sunt calculatoare cu dimensiuni
variate dotate cu programe adecvate și care pot fi utilizate în comun de mai mulți
utilizatori. Cumulatoarele naționale au rolul de a concentra informațiile dintr -o anumită
zonă, informații transmise mai apoi centrelor de comutare care asigură cuplarea în rețea a
diferitelor țări membre în sistem.
În cadrul SWIFT există 4 centre de comutare: unul în SUA (Culpeper, Virginia),
unul în Belgia (Bruxelles) și două în Olanda (Amsterdam), fiecare din acestea deservind
un anumit număr de țări2.Rețeaua SWIFT este prezentată schematic după cum u rmează:
C U M U L A T O A R E
N AȚ I O N A L EC U M U L A T O A R E
N AȚ I O N A L E
C U M U L A T O A R E
N AȚ I O N A L EC U M U L A T O A R EN AȚ I O N A L EC E N T R U L D E
C O M U T A R E
C U L P E P E RC E N T R U L D E
C O M U T A R E
A M S T E R D A M
I
C E N T R U L D E
C O M U T A R E
A M S T E R D A M
I IC E N T R U L D E
C O M U T A R E
B R U X E L L E S
Figura 8.6.Rețeaua SWIFT
Gama de operații pe care SWIFT le poate furniza este foarte largă și cuprinde, pe
lângă transferurile obișnuite, ope rațiuni de portofoliu, confirmări de tranzacții, operațiuni de
schimb valutar, deschideri de credite, ordine de plată, etc. Pentru a realiza un transfer prin
intermediul acestui sistem, debitorul plății (importatorul) trebuie să completeze un ordin de
plată la banca sa. Banca va debita contul său și va trimite un mesaj codificat băncii
exportatorului. La primirea mesajului, banca exportatorului creditează contul acestuia,
toată operația durând maxim 20 de m inute.
Derularea unui virament de acest gen este p rezentată în fig. 8.7.
1În 1984, numărul membrilor în SWIFT era de 1100 din 53 de țări iar în 1995 erau 1500 membri din 90 de
state.
2De exemplu, centrul de comutare din Bruxelles ar e arondate următoarele țări: Andora, Spania, Belgia,
Luxemburg, Franța, Monaco, Italia, Israel, D anemarca.

Afaceri economice interna ționale
209O R D IN D E P L A T Ă
I M P O R T A T O R
T E R M IN A L
B A N C A I M P O R T A T O R
C U M U L A T O R N A Ț IO N A L
Ț A R A I M P O R T A T O R
C E N TR U D E C O M U TAR E C E N TR U D E C O M U TAR EC U M U L A T O R N A Ț IO N A L
Ț A R A E X P O R T A T O RT E R M IN A L
B A N C A E X P O R T A T O R S U M A D E B A N I
E X P O R T A T O R
Figura 8.7.Schema generală a unui virament SWIFT
Astfel, putem considera că sistemul SWIFT reprezintă un element de o
importanță majoră în evoluția relațiilor de plăți internaționale, dezvoltarea sa fiin d
consecința directă a accelerării ritmului afacerilor internaționale, pe fondul
progresului tehnologic.
Modalități de plată în relațiile internaționale
Între livrarea mărfii și efectuarea plății există o strânsă interdependență, acestea
fiind, de fapt, principalele obligații ale celor două părți contractante, obligații care pot fi
privite de pe poziții divergente
Astfel, vânzătorul poate să se opună remiterii mărfurilor cumpărătorului la locul de
destinație până când plata nu a fost făcută de către aces ta, iar cumpărătorul, la rândul
său, poate să refuze efectuarea plății înainte de a avea posibilitatea să examineze marfa
achiziționată. Fiind vorba de un contract extern, situația se complică atunci când livrarea
mărfii echivalează cu predarea acesteia un ei organizații specializate care -i asigură
transportul la destinație; chiar și în acest caz, vânzătorul are posibilitatea să -și păstreze
dreptul de proprietate asupra mărfii până ce se încheie parcursul transportului și să se
opună eliberării mărfii până î n momentul în care obține efectuarea plății.
Cerința de asigurare a interdependenței dintre executarea principalelor obligații ale
celor două părți, a condus la o practică specifică activității de comerț exterior -efectuarea
tranzacțiilor în anumite condi ții de plată. De regulă, condițiile de plată se referă la locul și
la termenul de decontare a prețului, la modalitatea de plată, la moneda în care se va
efectua plata, la garanțiile oferite de cumpărător și la documentele necesare.
MODALITATEA DE PLATĂ constituie mecanismul prin care documentele ce atestă
livrarea mărfii și reprezintă marfa sunt trimise cumpărătorului, iar în schimbul
acestora el va trebui să plătească prețul convenit, sau să se angajeze printr -un
instrument de plată că va plăti ulterior .
MODALITĂȚILE DE PLATĂ INTERNAȚIONALE cuprind totalitatea operațiunilor și a
tehnicilor de plată, controlul bancar, circuitul documentelor prin intermediul cărora
creditorul încasează de la un debitor creanța rezultată din schimburile economice
externe . Moda litățile de plată mai frecvent folosite sunt: creditul documentar (în variantele

Afaceri economice interna ționale
210acreditiv documentar și scrisoare de credit comercială), incasso -ul documentar și ordinul
de plată.
Pentru derularea corespunzătoare a plăților internaționale, un rol însemnat îl au
anumite reglementări recunoscute și acceptate în relațiile bancare: Regulile și uzanțele
internaționale uniforme privind creditele documentare, Reguli uniforme pentru incasso -uri,
elaborate de Camera Internațională de Comerț de la Paris. Asemenea re glementări permit
desfășurarea plăților internaționale în condiții de siguranță sporită și contribuie la
dezvoltarea schimburilor economice externe.
8.3.Documente specifice plăților internaționale
Pentru o derulare rapidă și fără probleme a plăților, î n relațiile internaționale, este
foarte important ca părțile implicate să acorde același înțeles termenilor folosiți pentru a
desemna documente, conținutul lor și cine le va semna.
Documentele1pot fi grupate în două grupe:
-o primă grupă formată din fact ură (comercială, iar în unele situații și consulară),
documentul de transport (în dependență directă cu modalitatea de transport aleasă. De
exemplu, conosament maritim pentru transport maritim, scrisoare de trăsură rutieră pentru
transport rutier, recipisă poștală pentru expediere prin poștă, și certificatul de asigurare,
documente pentru care se stabilește2un cadru riguros, și
-alte documente în care pot fi cuprinse: certificatul de origine, lista de
colete/greutate, certificatul de calitate, fito -sanit ar, buletinul de analize, etc., al căror
număr și conținut sunt în măsură să ateste că obligațiile contractuale ale exportatorului au
fost îndeplinite.
Referitor la documente:
-documentele trebuie emise pe numele ordonatorului plății;
-toate documentele treb uie prezentate în numărul de originale și copii specificat;
-descrierea mărfii, marcarea coletelor, numărul lor, precizările privind greutatea
trebuie să fie identice în toate documentele;
8.4.Plățile prin incasso documentar
Definire. Mecanismul derulăr ii
INCASSO DOCUMENTAR (eng. documentary collection, fr. remise documentaire ) ca
modalitate de plată utilizată în relațiile internaționale este reglementată prin documentul
intitulat "Reguli uniforme pentru incasso", cunoscut și sub numele de Publicația 52 2,
elaborată de Camera Internațională de Comerț de la Paris, și constă în faptul că
importatorul (cumpărătorul) acceptă plata documentelor remise de către exportator
(vânzător), operațiune care se realizează prin băncile celor doi parteneri: banca
exportat orului, la care acesta depune documentele de expediție și cea a
importatorului, care ține contul acestuia .
Documentele vehiculate de bănci pot fi de două feluri:
-comerciale (factură, documente de transport, de proprietate, etc);
1Dat fiind faptul că subiectul privind documentele folosite în relațiile economice internaționale a fost tratat
detaliat în capitolul privind Contra ctul de vânzare internațională, nu vom reveni aici asupra acestor detalii.
2Prin publicațiile Camerei Internațională de Comerț de la Paris.

Afaceri economice interna ționale
211-financiare (cambii, bilete la ordin, cec, chitanțe, etc).
De altfel, în funcție de documentele vehiculate, se disting două tipuri de incasso -uri:
-simplu -este un incasso de documente financiare neînsoțite de documente
comerciale;
-documentar -este un incasso de docume nte comerciale însoțite sau nu de
documente financiare.
Derularea operațiunilor prin incasso documentar presupune următoarele etape:
-exportatorul obține documentele care atestă îndeplinirea obligațiilor din contractul
de vânzare internațională;
-expor tatorul depune documentele la banca sa însoțite de un ordin de încasare;
-banca exportatorului verifică documentele și dacă sunt complete și corect
întocmite le trimite băncii importatorului;
-banca importatorului, acționând corespunzător instrucțiunil or din ordinul de
incasso, remite documentele contra plată;
-dacă documentele sunt însoțite de cambii cu scadență la o dată ulterioară,
dovedind acordarea unui credit cumpărătorului, banca va prezenta importatorului cambiile
spre acceptare și îi va ceda documentele pentru a intra în posesia mărfurilor; în această
situație, ordinul de încasare va purta mențiunea “documente contra acceptare” (D/A). În
lipsa unei asemenea mențiuni, se consideră că documentele pot fi eliberate numai contra
plată (D/P);
-încazul în care exportatorul are nevoie de întreaga valoare a cambiei va proceda
la negocierea acesteia, însoțită de documente, caz în care banca va prezenta cambia
pentru plată în nume propriu;
-banca importatorului creditează contul băncii exportatorului și îl debitează pe cel
al importatorului pe baza avizului de efectuare a plății;
-importatorul primește de la banca sa documentele trimise de exportator și cu
ajutorul acestora, intră în posesia mărfii;
-banca exportatorului creditează contul exportat orului cu suma reprezentând
prețul mărfurilor livrate.
Figura 1 2.1: M eca n ism u l d eru lă rii in ca ssou lu i d o cu m en ta r1 .co ntract co m ercial interna țio nal2.livrarea m ărfii8 .în p o sesia
d o cu m en telo r rid ică
m arfa
5 .
no tificare
im p o rtato r6 .-7. p lata im p o rtului
co ntra d o cu m e nte
4 .re m iterea d o cu m e ntelo r și
o rd inulu i d e încasre
9. re m iterea înca sării d o cu m e ntelo r3. d o cu m e nte și
o rd in d e încasare 1 0 .
no tificarep rivindîncasareaexp o rtulu iE X P O R T A T O R
O R D O N A T O RIM P O R T A T O R
B A N C A
IM P O R T A T O R U L U IB A N C A
E X P O R T A T O R U L U I
Figura 8.8:Mecanismul derul ării incassoului documentar

Afaceri economice interna ționale
212Părțile implicate. Obligații
Denumirea părților în derularea unui incasso, indiferent de caracterul său,
simplu sau documentar, este consacrată prin Publicația 522:
-ordonatorul sau exportato rul este cel care inițiază operațiunea. El fiind cel care
stabilește condițiile concrete de derulare a acesteia, întreaga operațiune desfășurându -se
din ordinul său, pe riscurile și răspunderea sa;
-cumpărătorul sau trasul, în cazul unui incasso document ar, este destinatarul
documentelor vehiculate, căruia, conform instrucțiunilor exportatorului, banca îi solicită să
îndeplinească o anumită condiție (plată sau acceptare) în schimbul eliberării documentelor
pe baza cărora va putea intra în posesia mărfuril or;
-banca remitentă sau banca exportatorului care primește de la ordonator
documentele însoțite de instrucțiunile privind încasarea și care are rolul de a remite
documentele unei alte bănci, dându -i totodată dispozițiile de lucru conform instrucțiunilor
ordonatorului și practicii bancare;
-banca însărcinată cu încasarea , care primește documentele cu dispoziția de
încasare de la banca remitentă, având sarcina de a asigura prezentarea documentelor
trasului și de a obține încasarea (acceptarea), transmițâ nd în sens invers, conform
instrucțiunilor primite rezultatele incasso -ului (sume de bani, efecte de comerț acceptate,
etc).
În cazul în care operațiunea nu poate fi realizată direct de banca însărcinată cu
încasarea, aceasta apelează la o altă bancă -banca prezentatoare -care preia sarcina de
a prezenta documentele și de a obține încasarea.
Băncile îndeplinesc rolul unor prestatori de servicii pentru care percep comisioane
bancare. Principala obligație a băncilor este de a transmite documentele, după ver ificarea
formală a acestora, și de a încasa contravaloarea lor, cu stricta respectare a instrucțiunilor
ordonatorului.
Trebuie reținut că băncilor nu le revine nici o răspundere în ce privește orice fel de
evenimente neprevăzute care le afectează activitat ea sau în legătură cu riscurile care
apar în derularea incasso -urilor independent de actele și voința băncilor. De asemenea,
nu le revin responsabilități în caz de neacceptare sau neplată în cadrul incasso -urilor și nu
au obligația de a urmări încasarea de cât în limitele executării instrucțiunilor exprese ale
ordonatorului și ale necesității gestionării în bune condiții a documentelor încredințate. De
aici, obligația fiecărui exportator de a da instrucțiuni clare, complete și precise băncilor în
dispoziția de încasare.
Riscurile derulării plății prin incasso documentar
Întrucât plata prin incasso nu presupune nici o obligație sau garanție în afara
obligației asumate de cumpărător prin contractul comercial, rezultă ca incasso -ul e o sursă
de riscuri deloc neglijabile pentru vânzător. Aceste riscuri provin din faptul că inițierea
operațiunii este condiționată de existența documentelor de expediție, ceea ce presupune
mai întâi expedierea mărfii. Deci, exportatorul își execută obligația contractuală de livrar e
a mărfii urmând ca numai după aceea să întreprindă demersurile necesare pentru
obținerea plății, supunându -se astfel unei serii de riscuri dintre care cele mai frecvent
întâlnite în practica curentă sunt următoarele:
a)Riscul întârzierii la plată datorat faptului că circuitul documentelor nu are o
durată exact precizată, dându -i astfel posibilitatea importatorului de a întârzia el însuși să
se prezinte pentru preluarea documentelor contra plată.

Afaceri economice interna ționale
213Acest risc este considerabil amplificat în cazul când mod ul de executare a
contractului (în special calitatea mărfii), conjunctura pieței sau situația financiară a
importatorului prezintă variații semnificative care pot determina importatorul la o
tergiversare deliberată a momentului plății în așteptarea fie a unor rabaturi de preț, fie a
unor momente de conjunctură mai favorabile sau a propriei redresări financiare.
De asemenea, domicilierea incasso -ului în țara cumpărătorului determină întârzierea
încasării prețului mărfii, datorită timpului necesar circuitulu i bancar al documentelor.
Deoarece în perioada respectivă exportatorul a livrat marfa dar nu a încasat prețul ei, se
poate aprecia că el acordă importatorului un credit fără dobândă.
b)Riscul de neplată din partea importatorului în cazul în care aceleași elemente de
insecuritate apar cu o intensitate sporită, importatorul găsind fie căile de a întrerupe
relațiile contractuale sau asumându -și riscurile neexecutării contractului în schimbul altor
avantaje. În această situație se ajunge la arbitrarea litigiul ui în instanță, recuperarea
integrală a contravalorii mărfii fiind teoretic asigurată, dar practic extrem de dificilă datorită
complexității motivelor de neplată invocate și procedurilor juridice anevoioase. Chiar și în
cazul soluționării favorabile, întâr zierile produse sunt extrem de păgubitoare pentru
exportator.
c)Riscul diminuării încasării apare ca o consecință directă a primelor două categorii
de riscuri semnalate, putând îmbrăca următoarele forme:
-scăderea valorii mărfii și implicit a prețului c a urmare a deprecierii acesteia în
perioada de întârziere;
-efectuarea unor cheltuieli suplimentare în sarcina exportatorului pentru
manipularea, depozitarea și protecția mărfii, staționări neprevăzute pe mijloacele de
transport sau în antrepozite, redir ijarea mărfii spre o altă destinație, etc.
-plata de către exportator a unor dobânzi neluate în calculul de eficiență a
exportului, atunci când finanțarea se face de către un terț (bancă), dacă momentul
încasării este întârziat, ceea ce duce indirect la diminuarea încasărilor exportatorului.
d)Riscul pierderii mărfii ce poate surveni în doua ipostaze:
-în cazul în care marfa este expediată direct pe adresa unui cumpărător de rea
credință care și -o însușește, o înstrăinează și refuză plata. Aceste cazur i sunt destul de
rare, însă practica consemnează și astfel de situații urmate, de obicei, de dizolvarea firmei
comerciale partenere sau de falimentul acesteia.
-în cazul în care staționarea mărfii în antrepozite sau pe mijloacele de transport se
prelunge ște peste limita legală impusă de reglementările vamale sau dacă costurile de
stocare și protecție depășesc valoarea mărfurilor, consecința fiind confiscarea mărfii de
autorități sau de creditorii respectivi.
Tot aici se pot include și cazurile de degradar e a mărfii datorită stocării îndelungate.
Modalități de diminuare a riscurilor
Având în vedere riscurile pe care folosirea acestei modalități de plată la incumbă, în
primul rând se recomandă practicarea incasso -ului numai în relațiile cu partenerii sigur i,
cunoscuți și de o seriozitate și bonitate de necontestat. În orice situație însă, în care se
folosește incasso -ul ca modalitate de plată, ceea ce trebuie să caracterizeze exportatorul
este atitudinea sa activă în toate etapele, din momentul încheierii c ontractului și stipulării
clauzelor de plată până la momentul încasării efective a contravalorii mărfii. Posibilitățile
de acțiune pentru evitarea sau diminuarea riscurilor sunt multiple.
Astfel, în faza întocmirii contractului riscul de neplată poate fi e vitat prin includerea
în contract a unor clauze acceptate de importator ce pot avea în vedere:
-solicitarea unui avans de la importator în contul livrărilor de mărfuri contractate.
Valoarea avansului se poate stabili la potențialele cheltuieli pe care ex portatorul ar trebui

Afaceri economice interna ționale
214să le facă cu returnarea mărfii în țara sa, sau cu redirijarea mărfii pe o altă piață în cazul
refuzului plății de către importator.
-stipularea în contract a plății prin utilizarea cambiilor, precizându -se expres
dreptul vânzătorul ui de a prezenta cumpărătorului, odată cu documentele, o cambie
trasă asupra acestuia spre a fi plătită, acceptată și avalizată. Această clauză din
contract trebuie să se materializeze și în ordinul de încasare, prin instrucțiunile
precise și complete pe c are le dă exportatorul băncii însărcinate cu încasarea.
-solicitarea unei scrisori de garanție bancară prezentată de exportator privind
efectuarea plății.
În faza expedierii și întocmirii documentelor spre a fi remise importatorului, trebuie
avute în ved ere:
-executarea cât mai corectă a contractelor din punct de vedere al cantității și
calității mărfii, precum și a tuturor obligațiilor contractuale pentru a nu da importatorului
prilejul de a obstrucționa plata.
-stoparea livrării oricând există indi cii de elemente ce ar putea duce la neplata sau
întârzierea plății mărfii.
-întocmirea unor documente, astfel încât să permită exportatorului controlul asupra
mărfii până la destinație. De exemplu, conosamentul să fie întocmit într -o formă
negociabilă, certificatul de asigurare trebuie și el întocmit într -o formă negociabilă în cazul
în care marfa călătorește asigurată de cumpărător, respectiv documentele se emit la
ordinul exportatorului și se andosează la ordinul unei bănci corespondente băncii
exporta torului, din țara cumpărătorului.
O altă modalitate de atenuare a riscului de neplată este VINCULAȚIA .Expedierea
mărfurilor se face pe adresa unei bănci corespondente băncii exportatorului sau,
cel mai frecvent, pe adresa unei case de expediție sau depoz it general . Mărfurile nu
sunt eliberate importatorului până când acesta nu face dovada efectuării plății. Vinculația
prezintă totuși dezavantajele unor cheltuieli relativ ridicate, pe care exportatorul trebuie să
le suporte având în vedere că el este cel c e a inițiat -o. În plus, se menține riscul de
nepreluare în cazul în care importatorul nu mai este interesat de marfă.
În cazul incasso -ului documentar când plata a fost prevăzută în tranșe potrivit
livrărilor efectuate, dacă importatorul nu achită documen tele aferente unei tranșe,
exportatorul poate sista livrările și să solicite pentru celelalte livrări plata prin acreditiv
documentar, concomitent cu inițierea acțiunii pentru plata incasso -ului neachitat.
Pe tot parcursul derulării incasso -ului, exportato rul, ca inițiator al operațiunii,
trebuie să urmărească marfa până în momentul plății, întrucât practica arată că
datorită, spre exemplu, volumului de operațiuni mari în porturi relativ mici, taxele de
magazinaj sunt foarte mari, perioadele de magazinaj sc urte, după care mărfurile
sunt scoase la licitație. Ca atare, dacă momentul plății este amânat de importator
dintr -un motiv sau altul, marfa trebuie urmărită de exportator (importatorul neavând
nici o obligație în acest sens) căci altfel riscă să o piardă.
8.5. Plățile prin acreditiv documentar
În decontarea tranzacțiilor internaționale acreditivul documentar ocupă un loc
predominant –peste 70% din totalul acestora . Larga sa utilizare este determinată de
avantajele pe care le prezintă ,atât pentru expor tator cât și pentru importator.

Afaceri economice interna ționale
215Pentru ca cei implicați să poată fructifica avantajele oferite de plata prin acreditiv
documentar, este necesară cunoașterea regulilor și uzanțelor în materie elaborate de
Camera Internațională de Comerț de la Paris1.
Acred itivul documentar ca modalitate de plată
Ca urmare a preocupărilor CIC –Paris de a asigura la nivel internațional o practică
uniformă în materie de plăți, în Publicația 500, versiune revizuită prin Publicația 600 este
utilizat termenul de credit document arpentru a desemna "orice angajament de plată
contra documente asumat de o bancă, indiferent cum este numit sau descris" (art.2).
Ca rezultat al tradiției și practicii bancare în diferite țări, termenul se regăsește
denumit:
-Letter of Credit, Documentar y Credit, Comercial Letter of Credit;
-Credit Documentaire, Acreditif Documentaire, Lettre de Credit Documentaire;
-Akkreditiv, Handels Kreditbrief;
-Credito Documentario, Accreditivo, etc.
În limba română, prin uzanță, s -a impus termenul de acreditiv documentar [Negruș,
pg.16]. Indiferent de modul cum este numit un astfel de angajament bancar este supus
publicației nr. 500, versiune revizuită prin Publicația 600.
ACREDITIVUL DOCUMENTA R(AD) reprezintă un angajament prin care o bancă
(emitentă, ordonat oare), acționând la cererea și în conformitate cu instrucțiunile
clientului său (ordonatorul acreditivului, cumpărătorul), se obligă să efectueze o
plată către o persoană (beneficiarul acreditivului, vânzătorul) sau să plătească, ori
să accepte, ca urmare a ordinului dat de beneficiarul acreditivului, cambii care au
fost trase de către aceasta [Ciobanu, pg.168].
Elemente esențiale în derulare: părțile implicate și mecanismul AD
În derularea plății prin acreditiv documentar (AD) sunt implicate patru părți
principale, care au denumiri consacrate:
1.Ordonatorul AD -în relația contractuală este importatorul, beneficiarul unei prestații
sau serviciu. El este cel care inițiază relația de AD, prin instrucțiunile pe care le dă băncii
sale de a plăti exportatorul . Aceste instrucțiuni sunt cuprinse în ordinul de deschidere a
AD, unde seprecizează toate condițiile și doc umentele pe baza cărora banca efectuează
plata.
2.Beneficiarul AD -în relația contractuală este exportatorul, prestatorul de servicii. El
este ce l în favoarea căruia banca importatorului s -a angajat la plată și care, îndeplinind
condițiile de termene și documente cuprinse în textul AD, încasează banii.
3.Banca emitentă -este banca care, la solicitarea importatorului, ordonatorul AD, își
asumă în scris angajamentul de plată în anumite condiții de termene și documente, în
favoarea exportatorului, beneficiarul AD.
Prin angajamentul de plată asumat în scris, banca emitentă este principala angajată în
relația de AD. Ea putând să realizeze acest angaj ament de plată fie în mod direct , atunci
când ea însăși efectuează plata -caz în care ea îndeplinește atât rolul de bancă emitentă
cât și cel de bancă plătitoare; fie în mod indirect , atunci când desemnează o altă bancă să
efectueze plata. Această bancă s e numește, după caz, bancă plătitoare sau negociatoare.
1Acestea sunt: -Reguli uniforme și practica acreditivelor documentare –CIC Publicația 500 revizuită în 2006
prin Publicația 600, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2007;
-MT 700 Message Formats, elaborate de Society for Worldwide interbank Financial Telecommunication
(SWIFT) cuprinde formatele de Teletransmisie Standard pentru acreditivele documentare.

Afaceri economice interna ționale
2164.Banca exportatorului -este banca corespondentă băncii emitente, situată de regulă
în țara exportatorului, prin care banca emitentă transmite textul AD spre a fi comunicat
beneficiarului AD. În fun cție de modul cum este precizat a se face plata sau de alte
instrucțiuni cuprinse în textul AD, această bancă poate fi denumită:
-bancă notificatoare sau avizatoare -în cazul în care plata documentelor se face de
către banca emitentă, banca notificatoar e are rolul de simplu intermediar, manipulator de
documente [Negruș, pg.17]. Ea anunță exportatorul de deschiderea AD, primește de la
exportator documentele și le transmite băncii plătitoare, operațiune pentru care primește
un comision de notificare/prelua re de documente.
-bancă plătitoare -în cazul în care prin instrucțiunile primite de la banca emitentă,
este autorizată să plătească exportatorului documentele prezentate, în strictă concordanță
cu termenele și condițiile din AD, să remită documentele bă ncii emitente, iar aceasta să -i
ramburseze suma plătită. Ea încasează comisionul de plată documente.
-bancă trasă/acceptantă -în cazul când plata urmează să se facă prin cambii trase
asupra unei bănci, banca asupra căreia au fost trase cambiile și care la scadență le va
achita se numește banca trasă. Aceasta primește documentele însoțite de cambii de la
exportator, acceptă cambiile i le restituie, iar la scadență le achită, documentele fiind
remise băncii emitente.
-bancă negociatoare -în practica ban cară anglo -saxonă [Negruș, pg.19] AD
presupune utilizarea unei cambii trase asupra băncii emitente și, deci, locul plății este la
ea. Dacă o altă bancă decât banca emitentă este însărcinată cu negocierea, aceasta
înseamnă că banca negociatoare este autoriz ată să preia documentele de la exportator și
să i le achite contra unui comision de negociere și să le remită apoi băncii emitente.
Efectuarea plății prin acreditivul documentar [Ciobanu, pg.173] presupune mai
multe etape, care intervin după încheierea con tractului de vânzare -cumpărare
internațională:
-importatorul dă dispoziție de deschidere a acreditivului1;
-banca importatorului, emitentă a acreditivului, notifică băncii exportatorului
deschiderea acreditivului în favoarea acestuia (cazul domicilierii acr editivului în țara
importatorului) sau transferă acreditivul la banca exportatorului (cazul domicilierii
acreditivului în țara beneficiarului);
-banca exportatorului îl anunță pe exportator în legătură cu deschiderea
acreditivului, cerându -i să confirme val abilitatea clauzelor acestuia și invitându -l să se
prezinte cu documentele de expediție, în vederea efectuării plății;
-exportatorul examinează mai întâi clauzele și condițiile prevăzute în notificare,
și, dacă totul este în ordine, livrează marfa și depune la bancă documentele cerute
prin acreditiv, care atestă îndeplinirea clauzelor contractuale;
-banca verifică forma și conținutul documentelor, dacă acestea corespund
prevederilor acreditivului. În cazul în care nu există această concordanță banca poate
să:restituie documentele exportatorului care vor fi corectate în limita termenului de
valabilitate al creditului; sfătuiește beneficiarul să solicite un amendament la condițiile
de acreditiv, pentru a face documentele acceptabile; aranjează ca documentele să
fie remise pe o bază de colecție documentară (incasso), negociază sub rezervă,
acceptând documentele cu drept de recurs, chiar dacă creditul a fost confirmat.
Documentele (setul) se expediază la banca plătitoare care, în toate cazurile, face
verificarea d e fond a acestora. Dacă din documente rezultă că livrarea corespunde
clauzelor contractuale, banca plătitoare inițiază plata. Băncile refuză să efectueze
1Cererea de deschidere a acreditivului, conținând clauzele și condițiile acestuia, este analizată de bancă,
“ordinul” fiind admis numai dacă aceasta (banca emitentă) ajunge la concluzia că operațiunea este rentabilă
și se încadrează în limitele normale de risc și p rudență bancară.

Afaceri economice interna ționale
217plata în cazul prezentării unor documente incomplete sau incorecte, al expirării
creditului, ca urmare a întârzierii prezentării documentelor, sau al expedierii mărfii cu
întârziere;
-banca importatorului remite apoi documentele către importator care, pe baza
lor, va intra în posesia mărfii; totodată, în conformitate cu cele stabilite la acceptarea
cererii de deschidere a acreditivului, banca operează în contul acestuia suma
echivalentă plății efectuate plus comisioanele și dobânzile aferente;
-banca exportatorului creditează contul acestuia cu suma încasată din livrarea
mărfii și debitează contul băncii impo rtatorului cu suma respectivă; dacă se solicită
confirmarea acreditivului, se apelează, la o terță bancă, care, angajându -se ferm la
garantarea plății, preia riscurile de neplată sau de întârziere a plății.
UCP 600 –particularități
Ediția actuală a Regu lilor și Uzanțelor Uniforme privind Acreditivele Documentare
(UCP) reprezintă cea de -a șasea formulă a unui set de reguli promulgate pentru prima
dată în anul 1933. Această ultimă variantă a fost elaborată în aproximativ trei ani de către
Comisia pentru Te hnici și Practici Bancare a Camerei Internaționale de Comerț.
Scopul principal al revizuirii l -a constituit integrarea în cadrul noilor norme a evoluțiilor
din industria bancară, de transporturi și de asigurări. În egală măsură, a fost operată o
ameliorare la nivelul stilului și limbajului, cu scopul de a reduce sau chiar elimina
interpretările defectuoase.
În acest context, câteva aspecte ce au determinat revizuirea, dar și unele legate de
principalele modificări aduse, merită a fi punctate, înaintea preze ntării mecanismului de
funcționare a acreditivului documentar:
în ultimii ani ce au precedat revizuirea, datorită discrepanțelor, aproximativ
70% din documentele prezentate în cadrul acreditivelor documentare erau
respinse la prima prezentare; problema a f ost evidențiată și de introducerea
de către instituțiile bancare a unui comision de discrepanțe ;
o importantă modificare de structură adusă UCP o reprezintă introducerea de
articole care acoperă definiții și interpretări;
ACREDITIVUL reprezintă orice aranj ament, irevocabil, ferm, al băncii emitente
de a onora o prezentare conformă; ACREDITIVUL ESTE IREVOCABIL
CHIAR DACA NU EXISTA NICIO MENTIUNE IN ACEST SENS ;
Prezentarea conformă presupune o prezentare în concordanță cu terenii și
condițiile acreditivului, cu prevederile aplicabile ale acestor reguli și cu
standardele de practică bancară internațională;
Băncile operează cu documente și nu cu mărfuri, servicii sau prestații la care
fac referire documentele;
Un acreditiv trebuie să menționeze dacă este utiliza bil prin plată la vedere,
plată la termen, acceptare ori negociere; de asemenea, trebuie să menționeze
o dată de expirare pentru prezentare.
Prezentăm, în cele ce urmează, schema derulării plății prin acreditiv documentar, în
cazul în care banca importato rului este cea care îndeplinește rolul de bancă plătitoare
(caz favorabil pentru exportator, în care acreditivul este domiciliat în țara sa, el urmând
astfel s a-și încaseze mai repede banii):

Afaceri economice interna ționale
218Figura 8.9.Mecanismul der ulării plății prin ad domiciliat în țara beneficiarului
1–Contractul comercial (cel mai adesea, contract de vânzare internațională)
2–Cererea de deschidere a Acreditivului documentar
3–Deschiderea AD –notificare către banca beneficiarului
4–Notificarea exportatorului de c ătre bancă
5–Livrarea mărfurilor, pe adresa unui antrepozit
6–Depunerea setului de documente
7–Inițierea plății (varianta AD confirmat)
8–Remiterea documentelor
9–Rambursarea sumei plătite
10–Remiterea setului de docum ente originale
11–Preluarea mărfurilor de la antrepozit
Forme și tipuri de acreditiv documentar
În practică, termenul de AD este însoțit de una sau mai multe sintagme care îl
definesc în raport cu anumite caracteristici în derulare și utilizare. Sint etic aceste precizări
se referă la:
a)forma AD
-confirmate
-neconfirmate
b)după locul domicilierii AD
-în țara exportatorului
-în țara importatorului
-într-o terță țară
c)modul de utilizare
-cu plata la vedereEXPORTATOR
BENEFICIAR ADIMPORTATOR
ORDONATOR
BANCA
ORDONATOAREBANCA
PLĂTITOARE
(EMITENTA) (CORESPONDENTĂ)1
324 6
8711
10
0
95ANTREPOZIT

Afaceri economice interna ționale
219-cu plată amânată (di ferată)
-cu plată prin acceptare
-cu plată prin negociere
d)după clauzele pe care le conține
-transferabil
-revolving (reînnoibil)
-clauză roșie (red clause)
-stand -by
-de compensație
-subsidiar (back to back)
-cesionat
ADpresupune angajamentul ferm al băncii emitente de a efectua plata în favoarea
beneficiarului, cu condiția ca documentele prezentate de acesta, să fie în strictă
concordanță cu condițiile și termenii din AD. Un ADeste deci irevocabil șinu poate fi
modificat sau anulat de ordon ator fără acordul beneficiarului . De aceea, un acreditiv
semnifică pentru exportator o certitudine privind plata cu condiția de a prezenta
documente în strictă conformitate cu termenele și condițiile din AD.
AD pot fi:
-neconfirmate și
-confirmate
ADneconfirmat -în principiu banca emitentă prin angajamentul luat în deschiderea
AD, își asumă întreaga responsabilitate privitoare la plată, iar în acest caz banca emitentă
este singura angajată ferm la plată, celelalte bănci care intervin în relația de AD
acționează ca mandatar, în numele băncii emitente potrivit instrucțiunilor acesteia ,fără
însă a -și asuma vreun angajament ferm de plată.
ADconfirmat -este acela în care, la angajamentul ferm al băncii emitente, se adaugă
un angajament de plată independ ent și ferm al unei alte bănci -banca confirmatoare.
Confirmarea unui AD de o altă bancă se realizează pe baza autorizării sau la cererea băncii
emitente. Banca confirmatoare poate fi banca exportatorului sau o bancă situată într -o terță
țară. În cazul în care banca emitentă nu plătește documentele conform cu termenele și
condițiile din AD, banca confirmatoare, în virtutea angajamentului ferm și independent
asumat, va plăti documentele.
Deci, AD confirmat conferă un plus de siguranță exportatorului privin d încasarea
contravalorii mărfurilor. De altfel, opțiunea pentru AD irevocabil confirmat este de regulă a
exportatorului, care trebuie să aibă în vedere:
-faptul că, de regulă, comisionul de confirmare este suportat de beneficiarul AD și
acesta ridică co stul comisioanelor și taxelor bancare;
-este recomandabil a fi utilizat în relațiile cu parteneri proveniți din țări cu situație
financiară instabilă, dificilă sau standingul băncilor emitente este mai puțin cunoscut sau
pus sub semnul întrebării.
În prac tica derulării plăților prin AD o mare importanță o are domicilierea AD, ceea
ce înseamnă precizarea locului unde documentele trebuie prezentate pentru plată,
acceptare, negociere. Deci, domicilierea AD este locul, respectiv țara, orașul și -n ultimă
instan ță banca unde urmează să aibă loc plata contravalorii mărfurilor.
Domicilierea este convenită între parteneri în contractul de vânzare internațională și
preluată de ordonator ca atare în dispoziția de deschidere a AD.
ADdomiciliat în țara exportatorului înseamnă un AD în baza căruia exportatorul
prezintă documentele pentru plată la o bancă în țara sa. Locul plății are importanță din mai
multe puncte de vedere:
-apropierea exportatorului de locul plății, deci domicilierea AD în țara sa înseamnă
pentru ace sta o grăbire a încasărilor egală cu timpul de curier al documentelor dacă

Afaceri economice interna ționale
220domicilierea ar fi în țara importatorului. Acest timp de curier (circuit bancar al
documentelor) putând fi cuprins între 10 și 40 de zile [Negruș, pg.34];
-reglementarea oricăror l itigii privind neexecutarea obligațiilor izvorâte din derularea
AD se face potrivit legislației din țara unde e domiciliat acesta;
-dacă documentele prezintă unele elemente specifice interpretabile de bancă, cea
care decide asupra conformității documentel or cu condițiile AD este banca plătitoare, deci
cea la care e domiciliat. În acest caz, exportatorul are posibilitatea, în cazul în care apar
anumite neconcordanțe, să acționeze pentru corectarea lor în perioada valabilității
acreditivului;
-domicilierea AD în țara exportatorului prezintă pentru acesta și avantajul evitării
riscului pierderii documentelor pe traseu, situație care ar necesita ca exportatorul să -i
ceară importatorului sa dispună băncii sale ca plata să se facă pe duplicate, ceea ce ar
însemn a o întârziere a încasărilor sau chiar refuzul de plată;
-domicilierea AD în țara importatorului constituie și o sursă de venit valutar, deoarece
potrivit Publicației 500, versiune revizuită prin Publicația 600, comisioanele și spezele
bancare cad în sarc ina ordonatorului, dacă în acreditiv nu s -a specificat altfel.
Prin AD domiciliat în țara importatorului (sau o țară terță) se înțelege acel AD în
baza căruia exportatorul poate încasa contravaloarea mărfurilor exportate prin
prezentarea documentelor solic itate în AD, la ghișeele acesteia.
În practică, documentele se transmit pe circuit bancar, respectiv exportatorul le
depune la banca sa, care face doar serviciul de a le transmite băncii plătitoare. După ce
banca plătitoare stabilește conformitatea docume ntelor cu condițiile stabilite, efectuează
plata, transmițând, tot pe canal bancar, banii. În consecință, dezavantajele pentru
exportator sunt:
-întârzierea încasării contravalorii mărfurilor, corespunzător intervalului de timp
necesar parcursului docume ntelor și în sens invers a banilor (3 -10 zile pentru Europa și
între 20 și 40 de zile pentru alte continente în funcție de aria geografică);
-pregătirea și expedierea documentelor, cerute în deschiderea AD, trebuie să se
realizeze în timp util, astfel î ncât acestea să ajungă la banca plătitoare în cadrul
valabilității AD. Aceasta deoarece valabilitatea AD expiră la ghișeele băncii plătitoare, deci
în străinătate;
-în cazul în care documentele nu sunt în regulă, posibilitatea corectării lor este practic
redusă sau necesită timp și corespondență suplimentară, ceea ce, încă o dată în plus,
întârzie încasarea banilor.
Practicarea acreditivului documentar
Acreditivul documentar constituie o modalitate de plată caracterizată prin siguranță și
control recipr oc, având drept scop să asigure pe vânzător că va încasa contravaloarea
mărfurilor livrate, dacă a efectuat livrarea în termenii și condițiile stabilite de cumpărător.
Acreditivul documentar cuprinde următoarele elemente [Ciobanu, pg.168]:
-denumirea și sediul băncii care deschide acreditivul numită bancă ordonatoare
(emitentă), a băncii plătitoare sau a aceleia care negociază cambii;
-denumirea și sediul ordonatorului, adică a cumpărătorului, a debitorului sau
beneficiarului importului de mărfuri (dacă acesta este altul decât cumpărătorul din
contractul comercial);
-momentul deschiderii acreditivului, important pentru exportator, care nu livrează
marfa înainte de a fi anunțat cu privire la deschiderea acreditivului. La deschiderea unui
acreditiv docum entar, cumpărătorul cere băncii sale să deschidă un acreditiv în favoarea
vânzătorului și să -l realizeze prin intermediul unei bănci corespondente, de regulă, banca
vânzătorului sau a beneficiarului. Întârzierea deschiderii acreditivului trebuie consemnată

Afaceri economice interna ționale
221prin înscrierea unei clauze corespunzătoare, cu efect de penalizare în contractul de
vânzare internațională, având în vedere daunele pe care le poate înregistra vânzătorul.
Deschiderea unui acreditiv necesită intervenția a cel puțin două bănci care se afl ă în țări
diferite și anume: banca ordonatoare și cea a beneficiarului acreditivului. Operațiile de
deschidere a unui acreditiv documentar au menirea de a asigura atât pe vânzător, cât și
pe cumpărător, că tranzacția se poate, din punct de vedere al efectu ării plății
internaționale, finaliza. Deschiderea acreditivului nu implică o operație de plată din partea
cumpărătorului, ci creează doar premisa acesteia, cu condiția ca vânzătorul să depună
documentele în termen la banca sa și să respecte condițiile pe c are le cuprinde acreditivul
ce i-a fost deschis:
-termenul de valabilitate a acreditivului fixează perioada în care angajamentul
asumat de banca emitentă își păstrează valabilitatea; acest termen obligă furnizorul să
efectueze livrarea la termenul stabil it;
-valoarea acreditivului și moneda în care se exprimă, precum și documentele în
baza cărora se face plata;
-denumirea mărfii și menționarea principalelor caracteristici, și a documentelor care
fac dovada livrării;
-confirmarea acreditivului, opera țiune care s -a extins după anii ‘80, ca urmare a
crizei lichidității internaționale, și care constă din acoperirea acreditivelor deschise prin
angajamentul băncii confirmatoare, de regulă, o bancă de prestigiu, care se adaugă la cel
al băncii emitente. Con firmarea acreditivului este solicitată, de regulă, de către beneficiar
sau banca acestuia iar, mai rar, chiar de către banca emitentă. Evident, această
operațiune conduce la mărirea cheltuielilor comerciale prin comisioanele solicitate de
banca confirmatoa re;
-felul acreditivului, reprezintă o mențiune importantă având în vedere diversitatea de
forme pe care o cunoaște această modalitate de plată.
Opțiunea exportatorului pentru plata prin acreditiv trebuie să aibă în vedere
avantajele pe care această moda litate le prezintă pentru el.
Avantajele utilizării AD pentru exportatori :
risc minim de neplată a mărfurilor livrate. Angajamentul de plată este al unei
bănci (banca emitentă), independent de cumpărător a cărui situație financiară e
mai puțin cunoscută s au se poate deteriora în timp;
cumpărătorul nu poate revoca plata sub diferite pretexte. Angajamentul de plată
este ferm și constituie un contract independent de contractul de vânzare
internațională, chiar dacă în textul AD se face trimitere la acesta din urmă;
derularea plății e promptă și strict reglementată de Publicațiile 500 și 600;
riscul de pierdere sau deteriorare pe canal bancar este minim;
în măsura în care AD presupune utilizarea prin cambii trase la anumite termene,
exportatorul poate utiliza ca mbiile acceptate de bănci ca o metodă de finanțare a
exportului prin scontarea sau, după caz, forfetarea lor.
Dezavantajele utilizării AD de către exportator :
poziția competitivă a exportatorului este diminuată deoarece comisioanele și
spezele bancare sunt mari și cad în sarcina ordonatorului. Acest dezavantaj
poate fi aplatizat prin înțelegerea de a suporta fiecare o parte din comisioane
(fiecare în țara lui) [Negruș, pg.58]. În plus, formalitățile de deschidere a AD sunt
mai complicate pentru exportator;
sumele de încasat sunt inerent supuse riscului de curs valutar, ceea ce face
necesară acoperirea acestuia prin operațiuni independente de mecanismul
derulării AD.

Afaceri economice interna ționale
222Alegerea de către exportator a AD ca modalitate de plată trebuie să aibă în vedere
cel puțin două considerente:
-creșterea rapidității și siguranței plății, considerente pentru care va opta pentru
domicilierea AD la banca din țara sa, sau, dacă e cazul, va solicita autorizarea unei bănci
din țara sa pentru negocierea documentelor, grăbind astfel încasarea banilor, și va opta
pentru AD irevocabil sau AD irevocabil confirmat crescând astfel siguranța plății;
-corelația acreditivului cu construcția financiară a afacerii în ansamblul ei, de aceea,
exportatorul trebuie să cunoască modalitățile prin ca re să fructifice caracteristica de bază
a acreditivului: adaptabilitatea, prin includerea în AD a unor anumite clauze, și prin
gândirea construcției financiare înainte de a negocia clauzele contractuale pentru a știi
clar ce să ofere și ce să solicite cump ărătorului.
Acreditivul documentar cu plata la vedere
În cazul în care partenerii au convenit ca plata mărfurilor să se facă îndată după
expedierea lor, se utilizează AD cu plata la vedere.
AD cu plata la vedere sunt acele acreditive pentru care, în mom entul prezentării
documentelor de exportator la banca plătitoare, aceasta plătește imediat.
Utilizarea unui astfel de AD implică:
-ordonatorul, importatorul în ordinul de deschidere a AD face mențiunea "plata la
vedere", "plata 100% la vedere", etc.;
-mențiunea este preluată de banca emitentă în deschiderea acreditivului;
-la primirea AD, exportatorul expediază marfa și întocmește documentele conform
condițiilor din AD, apoi le depune spre încasare;
-banca desemnată cu plata, după verificarea documentel or și stabilirea concordanței
cu AD le plătește, iar documentele sunt remise băncii emitente.
Acreditivul documentar cu plata diferată (amânată)
AD cu plata diferată se caracterizează prin aceea că plata documentelor, deși se
realizează integral, nu se f ace în momentul prezentării acestora la banca plătitoare, ci la o
dată ulterioară, menționată expres în textul AD. Plata diferată se efectuează, de regulă, la
30-60 de zile de la prezentarea documentelor.
Folosirea AD cu plata diferată, pentru exportator î nseamnă o vânzare pe credit pe
termen scurt, deci, la negocierea prețului mărfii, se are în vedere și dobânda la sumele
imobilizate în marfă. Importatorul, întrucât acesta intră în posesia documentelor, deci și a
mărfii, înainte de plata lor, poate vinde r apid marfa -în cazul în care este intermediar -și,
după recuperarea banilor, achită importul, sau -dacă este producător -prelucrează
mărfurile în vederea vânzării pe piața internă sau pentru export, recuperând banii pentru
plata importului.
Acreditivu l documentar cu plata prin acceptare
Exportatorul poate să nu aștepte scadența cambiilor, ci să le vândă (să le
sconteze) unei bănci comerciale, plătind o taxă de scont. În acest mod, o vânzare pe
credit se transformă într -o vânzare cu plata la vedere, ex portatorul recuperându -și mai
repede banii (mai puțin taxa scontului) prin scontarea cambiei. În negocierea prețului
exportatorul trebuie să aibă în vedere atât dobânda aferentă vânzării pe credit cât și costul
refinanțării sale prin scontarea cambiei.

Afaceri economice interna ționale
223Acreditivul documentar mixt
În cazul vânzărilor pe credit comercial schema de plată poate conține mai multe
momente de plată: în avans, la livrare, pe credit.
UnAD mixt prevede utilizarea sa parțial la vedere, parțial contra cambii cu anumite
scadențe. Re feritor la cambii trebuie să se menționeze:
-numărul de cambii și scadența fiecăreia;
-valoarea fiecărei cambii;
-asupra cui vor fi trase;
-acceptul bancar.
Mecanismul plății prin AD mixt, presupune că:
-importatorul ordonă deschiderea unui AD care poate fi parțial utilizabil la vedere,
parțial prin cambii acceptate, cerând în prealabil acordul băncii pentru acceptare;
-în urma primirii deschiderii AD, exportatorul procedează la expedierea mărfii,
depunerea la bancă a documentelor însoțite de setul de cambii, primește contravaloarea
AD utilizabil la vedere;
-banca exportatorului remite documentele băncii emitente care acceptă cambiile și le
returnează exportatorului, iar documentele le dă importatorului;
-la scadență, banca emitentă (acceptantă) re mite sumele aferente fiecărei cambii în
contul indicat de banca exportatorului, care își încasează astfel restul de bani.
Acreditivul documentar cu plata prin negociere
UnAD cu plata prin negociere este o variantă a AD utilizată cu precădere în țările
de drept bancar anglo -saxon, denumită și scrisoare comercială de credit -S/C1[Negruș,
pg.103].
Acesta se caracterizează prin:
-este deschis de banca emitentă, cel mai adesea în moneda locală a propriei țări;
-este adresat direct beneficiarului, în prac tică însă, cel mai adesea, prin intermediul
unei bănci;
-utilizarea sa presupune întotdeauna o cambie (sau mai multe), trasă de beneficiar
asupra băncii emitente sau asupra unui alt tras indicat în textul S/C;
-plata cambiilor este garantată de banca emi tentă;
-întrucât potrivit dreptului cambial, locul plății este domiciliul trasului, plata cambiilor
se realizează la banca emitentă. Deci, din acest punct de vedere, scrisorile de credit sunt
întotdeauna domiciliate la banca emitentă. Deoarece domicilier ea S/C la banca
importatorului constituie un dezavantaj pentru exportator, în practică banca emitentă a
S/C autorizează alte bănci să negocieze documentele.
Negocierea documentelor presupune prezentarea documentelor însoțite de o
cambie, de către exportato r la o altă bancă -banca negociatoare, aceasta trebuind să fie
autorizată prin textul S/C să negocieze documentele. La primirea documentelor, banca
negociatoare le "cumpără" spre a le transmite băncii emitente. Altfel spus, le achită
cumpărătorului, contr a plății unui comision de negociere care, în esență, reprezintă
dobânda la suma plătită pe documente, pe intervalul dintre plata lor și rambursarea sumei
de la banca emitentă. În cazul cel mai des întâlnit în practică, S/C liber negociabile,
1Ca urmare a preocupărilor de standardizare și de unificare a procedurilor în materie de acreditive
documentare, scrisorile comerciale de credit nu mai apar menționate expres în textul Publicațiilor 500 și 600,
ci prezența lor este indic ată prin explicitarea termenului de negociere și a detaliilor legate de deschiderea,
utilizarea AD care prevăd emiterea de cambii și plata prin negociere.

Afaceri economice interna ționale
224beneficiarul, dacă dorește să încaseze banii de la banca sa, întotdeauna va suporta el
comisionul de negociere.
Simpla examinare a documentelor fără a le cumpăra nu constituie negociere
(Publicația 500 CIC, art.10 b II). Termenul de negociere își are originea de la actu l de
vânzare și cumpărare a unor hârtii de valoare, în cazul acesta, cambii.
Banca emitentă poate:
-să nu autorizeze negocierea documentelor, caz în care S/C sunt denumite și scrisori
comerciale de credit directe sau nenegociabile;
-să autorizeze negocie rea la o bancă desemnată sau la orice bancă. În acest din
urmă caz, scrisorile sunt denumite și scrisori de credit liber negociabile și au cea mai largă
utilizare.
Acreditivul documentar revolving
AD revolving (reînnoibil) se utilizează pentru contracte de valori mari, cu livrări
eșalonate în timp. Se caracterizează prin faptul că valoarea sa se reîntregește automat,
pe măsura efectuării plăților până la un anumit plafon, în funcție de fiecare livrare. Este
utilizat pentru contracte de valori mari, cu liv rări eșalonate în timp. Valoarea AD este la
nivelul unei livrări și, în consecință, comisioanele, taxele bancare sunt mai reduse.
Din punct de vedere al relației marfă livrată -plată, AD revolving poate fi:
-cumulativ -în sensul că valoarea mai mică încas ată pentru livrări mai mici poate fi
recuperată prin livrări ulterioare mai mari, desigur fără a se depăși valoarea de
ansamblu a AD;
-necumulativ -când utilizarea AD nu se poate face decât în limita valorică strict
stabilită pentru fiecare tranșă de marf ă livrată.
Mecanismul derulării:
1.ordonatorul solicită deschiderea unui AD revolving menționând: valoarea de
revolvare; numărul revolvărilor corespunzător numărului de livrări; intervalele de
timp la care să se facă livrările și timpul în zile de prezentare a documentelor pentru
plată; și modul de plată: cumulativ sau necumulativ;
2.după primirea AD, exportatorul, livrează potrivit termenelor din AD loturile de marfă.
După fiecare livrare încasează contravaloarea mărfii. De fiecare dată, prezintă tot
setul de documente cerut prin AD. Nu se poate invoca faptul că un document a fost
prezentat la livrarea trecută.
Avantajele utilizării AD revolving:
importatorul are posibilitatea corelării livrărilor cu cerințele sale de producție și
desfacere;
necesarul de valută pentru deschiderea unui AD revolving de către importator se
situează sub nivelul valorii ce se va revolva;
comisioanele bancare sunt mai mici;
printr -o bună corelare de către importator a livrărilor, producției și vânzărilor, livrările
următoare pot fi ac hitate din încasări realizate din marfa produsă ca urmare a
importului;
exportatorul este avantajat prin perspectiva sigură a livrărilor și certitudinea încasării
banilor prin angajamentul bancar specific AD.
Dezavantajele privesc:
relația cu banca emitent ă. Dat fiind comisioanele mai mici, băncile au adesea
reticențe în a accepta deschiderea de AD revolving;
dacă exportatorul, la o livrare nu îndeplinește condițiile din AD revolving, acreditivul
respectiv devine neutilizabil pentru tranșa respectivă și pen tru toate tranșele care
urmează;

Afaceri economice interna ționale
225fiind un contract de livrări pe timp îndelungat (6 luni, un an), piața mărfurilor se poate
modifica.
Aplicații particulare ale acreditivului documentar
Acreditivul documentar și operațiunile de intermediere
Sunt numeroa se cazurile în care firma exportatoare nu este ea însăși producătorul
mărfii, ci îndeplinește doar rolul de intermediar.
O caracteristică a AD este adaptabilitatea sa la diferite tranzacții. Astfel, în funcție
de anumite mențiuni făcute în textul AD sau pr in diferite moduri de utilizare, AD are
suplețea de a fi adaptat operațiunilor de intermediere. Din acest punct de vedere, rețin
atenția: AD transferabil, AD cu clauză roșie, AD back -to-back.
Acreditivul documentar transferabil
Utilizat cu precădere în o perațiunile de intermediere, AD transferabil este un
acreditiv în virtutea căruia beneficiarul (primul beneficiar) are dreptul să solicite băncii
însărcinate cu plata/acceptarea/negocierea, să îl facă utilizabil, în totalitate sau parțial,
pentru unul sau mai mulți beneficiari (beneficiari secunzi) [Publicația 500 CIC, art.48 a].
În esență AD transferabil este un acreditiv obișnuit care conține însă mențiunea
"transferabil" sau "acest acreditiv este transferabil". Termenul trebuie să se regăsească ca
atare în textul AD. Băncile nu iau în considerare termeni ca: divizibil, cesionabil,
transmisibil pentru a desemna un AD transferabil [Publicația 500 CIC, art.48 b].
Mecanismul derulării este simplu:
1.firma intermediară are încheiat un contract de cumpărare a une i mărfi de pe piața
sa sau din străinătate și un alt contract de vânzare a aceleiași mărfi, de regulă, la
un preț mai mare unui partener străin, convenind cu acesta ca plata să se facă prin
AD transferabil;
2.în baza celor convenite prin contractul de vânzar e internațională, importatorul
ordonă băncii sale să deschidă în favoarea firmei intermediare (beneficiar principal)
un AD transferabil;
3.în baza acreditivului deschis, firma intermediară ordonă băncii sale să transfere în
favoarea unui exportator real (ben eficiar secund) o parte din valoarea acreditivului.
În baza acreditivului transferat exportatorul real expediază marfa. AD transferabil
poate fi transferat numai în termenii și condițiile specificate în acreditivul de bază cu
excepția: valorii acreditivulu i, prețului unitar precizat, datei la care expiră valabilitatea,
ultimei date de prezentare a documentelor, perioadei de livrare -oricare din acestea
putând fi diminuate sau scurtate [Publicația 500 CIC, art.48 h].
Avantajele AD transferabil:
permite unei firme dezvoltarea afacerilor fără să -și angajeze într -un fel propriile
fonduri;
permite diversificarea operațiunilor de export și în afara specificului de activitate al
firmei;
permite legal plata în valută a unui producător intern;
dată fiind confidenția litatea operațiunilor efectuate de bancă, câștigurile din
diferențele de preț nu sunt de neglijat.
Dezavantajele AD transferabil:
costurile bancare mai mari decât la un acreditiv obișnuit, acestea fiind suportate în
totalitate de beneficiarul AD;

Afaceri economice interna ționale
226riscul iz vorât din relația cu beneficiarii secunzi ca aceștia să nu respecte termenele
și condițiile impuse în acreditiv ceea ce viciază relația ordonator -beneficiar principal;
nu se poate păstra confidențialitatea totală a operațiunii, căci ordonatorul făcând
menț iunea transferabil știe că total sau parțial marfa este furnizată de altcineva.
Desigur acest aspect constituie un dezavantaj, numai când se dorește păstrarea
secretului operațiunii;
implică o pregătire minuțioasă a operațiunii în ansamblul ei, rapiditate și
coordonarea strictă a condițiilor și termenelor.
O mai simplă utilizare a acreditivului în operațiunile de intermediere de către firma
de intermediere, o reprezintă posibilitatea cesiunii AD în favoarea unui terț. Cesionarea
AD presupune:
-simplificare a utilizării AD de către beneficiar, el poate cesiona orice tip de AD fără ca
acesta să poarte mențiunea transferabil;
-respectarea legilor aplicabile privitoare la actul cesiunii;
-întocmirea unui document Declarație de cesiune , prin care cere băncii p lătitoare cesiunea
unei sume din AD deschis în favoarea sa, în favoarea unui terț numit (sau mai multora).
Mecanismul cesionării unui AD este simplu:
-importatorul ordonă deschiderea unui acreditiv obișnuit;
-după primirea deschiderii AD, beneficiarul acestuia prezintă băncii sale o declarație
de cesiune prin care îi solicită ca aceasta să procedeze la cesionarea unor sume în
favoarea unui terț (sau a mai multor subfurnizori);
-banca beneficiarului transmite pe canal bancar cesiunea, respectiv anunță
subfurnizorul de cesionarea sumei și condițiile cesionării.
-în urma cesiunii, sufurnizorul livrează marfa, iar la încasarea AD de către beneficiar
este achitat și subfurnizorul.
Acreditivul documentar cu clauză roșie
AD clauză roșie (red clause) este un tip de AD ce conține o clauză în textul AD prin
care banca plătitoare este autorizată să facă o plată în favoarea beneficiarului, înainte ca
acesta să prezinte documentele privitoare la expedierea mărfii. Plata poate fi sub forma
unui avans sau poate fi e gală cu valoarea AD. Suma astfel obținută permite exportatorului
să procure marfa sau unele componente. La termenul de expediție precizat în AD,
beneficiarul AD livrează marfa și prezintă documentele la bancă, încasând diferența.
Elementele caracteristice AD clauză roșie sunt:
-mențiunea expresă în textul AD "clauză roșie" sau "plată în avans";
-precizarea de ordonator a sumei sau a procentului din valoarea AD ce va fi dată de
banca plătitoare sub formă de avans exportatorului;
-documentele ce se solici tă la acordarea avansului, de regulă, o scrisoare
angajament, prin care beneficiarul AD se angajează să nu utilizeze banii decât pentru
procurarea mărfii în discuție și că va restitui suma și dobânda aferentă în caz de
neexpediere a mărfii; termenul limită până la care trebuie să prezinte băncii documentele
de expediție a mărfii; și o chitanță ce atestă ridicarea banilor;
-banca plătitoare este întotdeauna în țara exportatorului.
Acest tip de AD constituie în fond o modalitate prin care importatorul finanț ează
exportatorul fără a -i percepe dobândă. În realitate dobânda este luată în calcul la
negocierea prețului (mai mic).
AD clauză roșie se utilizează:
-în cazul operațiunilor de intermediere, când exportatorul are mai mulți furnizori locali
care trebuie p lătiți imediat ce marfa a fost cumpărată.

Afaceri economice interna ționale
227-în activitatea de producție destinată exportului, când producătorul nu are resurse
financiare să producă marfa, iar importatorul este interesat în produsele respective, și îl
finanțează în acest mod. Se subînțele ge că finanțarea, avansul se dă pentru marfa la care
se referă AD deschis.
Avantajul AD clauză roșie este că permite exportatorului să primească un avans în
raport cu momentul expedierii mărfii.
Dezavantajul principal este al importatorului. Deși plata în avans este făcută de
banca corespondentă, angajamentul de plată este al băncii emitente. În cazul în care
exportatorul nu livrează marfa, dar a luat avansul, banca emitentă trebuie să ramburseze
banii băncii plătitoare. La rândul ei banca emitentă cere res tituirea plății în avans
ordonatorului, importatorului.
De aceea, AD clauză roșie:
-se utilizează între parteneri între care există o deplină încredere, respectiv
importatorul are siguranța că exportatorul va livra marfa în condițiile din acreditiv;
-adesea, aceste acreditive sunt dublate de o scrisoare de garanție bancară emisă de
banca exportatorului prin care aceasta se angajează că, dacă exportatorul nu va livra
marfa sau nu va restitui avansul, ea în calitate de bancă garantă, va restitui suma băncii
emitente, respectiv importatorului.
Acreditivul documentar back -to-back
AD back -to-back -deși denumirea indică un singur acreditiv, în fond este vorba de
două acreditive: unul de import și altul de export al aceleiași mărfi, ambele fiind domiciliate
laaceeași bancă, banca intermediarului operațiunii.
Realizarea unei operațiuni de back -to-back presupune:
-deși cele două AD sunt total independente, ele sunt corelate valoric și din punct de
vedere al termenelor de către firma intermediară. Astfel, AD de export are o valoare mai
mare și o valabilitate mai îndelungată, iar AD de import are o valoare și o valabilitate,
inclusiv termene de expediție (mai scurte) care să se încadreze în termenele AD de
export;
-confidențialitatea operațiunii, de regulă, expor tatorul real nu cunoaște importatorul
final;
-documentele cerute exportatorului real trebuie să fie neutre și emise la ordinul băncii
intermediarului;
-ambalajul/marcajul mărfii să fie neutru;
-documentele privitoare la marfă (factura în primul rând) su nt schimbate de inițiatorul
operațiunii la banca sa;
-acordul băncii de a găzdui operațiunea.
În baza primului acreditiv deschis în favoarea firmei intermediare banca acceptă să
deschidă al doilea AD în favoarea unui terț exportator având drept garanție p rimul
acreditiv. În acest context, intermediarii pot realiza afaceri fără să avanseze propriile
fonduri pentru deschiderea celui de al doilea acreditiv.
Mecanismul derulării:
1.importatorul deschide un AD I (primul AD de import) în favoarea firmei intermedia re
care apare în relația cu acesta ca exportator;
2.în baza AD I deschis, intermediarul dă ordin băncii sale să deschidă un al doilea
AD (AD II) în favoarea exportatorului real;
3.exportatorul real expediază marfa pe adresa indicată și depune documentele spre
plată la banca firmei intermediare;
4.firma intermediară, la primirea documentelor celui de al doilea AD, le schimbă cu
documente conforme cu primul AD și le depune pentru încasare;

Afaceri economice interna ționale
2285.firma intermediară încasează contravaloarea documentelor privind AD de impor t, își
păstrează diferența valorică dintre cele două AD și simultan dispune plata în
favoarea celui de al doilea AD.
În practica utilizării AD back -to-back pot apărea următoarele două situații:
a) Părțile implicate în derularea celor două AD știu unele de existența celorlalte. În
acest caz, marfa este expediată de exportatorul real direct importatorului final.
Documentele însă, se trimit întotdeauna băncii firmei intermediare.
b) A doua situație este când cel ce inițiază operațiunea nu dorește ca părțile să știe
una de existența celeilalte. În acest caz operațiunea având un caracter strict confidențial,
se rezolvă fie prin aducerea mărfii în țara intermediarului (zonă liberă) și neutralizare,
respectiv se șterge orice urmă care ar permite identificarea origi nii mărfii, se reambalează
și se reexpediază; fie se solicită exportatorului ca marfa să fie marcată neutru și expediată
direct în țara importatorului real.
Indiferent de situația apărută, intermediarul întotdeauna va schimba factura emisă
pe numele lui d e exportatorul real (preț mai mic) cu factura emisă de el pe numele
importatorului final (preț mai mare); conosamentul și polița de asigurare întotdeauna sunt
emise de exportatorul real la ordinul băncii care îl deservește pe inițiatorul operațiunii. La
primirea lor banca le andosează în favoarea importatorului final; celelalte documente, în
măsura în care sunt emise de instituții autorizate, iar importatorul nu este interesat de
sursa de procurare a mărfii, pot rămâne așa cum sunt, în caz contrar, ele treb uie înlocuite
cu documente similare emise de instituții autorizate din țara intermediarului.
Referitor la plată, este obligatorie corelarea în timp a încasării contravalorii
documentelor celor două acreditive (nu trebuie să se uite faptul că cel de al doi lea
acreditiv se plătește din primul acreditiv). Dacă nu se poate realiza o sincronizare, atunci
se poate conveni ca cel de al doilea acreditiv să fie cu plata diferată la 30, 45 sau 60 de
zile. În acest mod, după încasarea primului AD există timp suficien t pentru plata celui de
al doilea AD.
Construcția financiară a operațiunilor back -to-back presupune:
-un sistem de relații internaționale bine pus la punct pentru identificarea rapidă atât a
cererii cât și a ofertei pentru o marfă;
-rapiditate în corela rea celor două operațiuni de import și de export, implicit a
acreditivelor documentare;
-un calcul realist al eficienței, astfel încât diferența de preț dintre cele două tranzacții
să acopere comisioanele și taxele bancare, precum și eventualele cheltuiel i cu aducerea
mărfii în țară, cu depozitarea, neutralizarea, reambalarea și reexpedierea mărfii.
Riscurile operațiunilor back -to-back pentru intermediar, izvorăsc din:
-posibilitatea abandonării afacerii de unul din cei doi parteneri. Fie importatorul fin al nu
mai deschide primul AD, iar intermediarul deja a discutat cu exportatorul real să -i
pregătească marfa și astfel nu va putea să -i deschidă cel de al doilea acreditiv; fie
exportatorul real nu mai este dispus să efectueze exportul;
-nerespectarea cond ițiilor și termenelor din AD II de către exportatorul real.
Derularea unei operațiuni prin AD back -to-back prezintă comparativ cu AD
transferabil, următoarele avantaje :
-importatorul final nu știe că partenerul său din contract este un intermediar;
-mărfurile pot fi procurate de la diverși furnizori din străinătate sau din țară fără să
existe o restricție (de exemplu, la AD transferabil pot să existe precizări "transferabil numai
în țara X, numai în favoarea firmei Y");
-cel de al doilea AD poate să con țină clauze suplimentare care să asigure eficiența
operațiunii, în timp ce transferul unui AD nu se poate face decât în termenii AD de bază.

Afaceri economice interna ționale
229Acreditivul documentar și operațiunile de compensație
Cel mai adesea tranzacțiile prin compensație sunt asociate cu o tehnică comercial –
bancară care să protejeze pe unul sau ambii parteneri împotriva eventualelor riscuri.
Într-o operațiune de compensație ambii parteneri au dubla calitate de importator și
exportator, ei convenind să facă schimb de mărfuri într -un anum it termen, având o
anumită calitate, într -o anumită cantitate, sortimente și echivalență valorică.
Riscurile ce apar în derularea unei operațiuni de compensație sunt următoarele:
1.riscul primului importator -întotdeauna unul din parteneri va fi primul care să livreze
marfa, el are riscul ca partenerul de compensație să nu mai livreze marfa sau să o
livreze parțial sau cu întârziere, etc.;
2.riscul comercial al ambilor parteneri are în vedere eventualitatea ca mărfurile
reciproc livrate să nu corespundă calita tiv, cantitativ, sortimental și termenelor de
livrare convenite anterior;
3.plata comisioanelor bancare și a penalizărilor de întârziere a livrărilor. Compensația
exclude plata în valută, dar asta se referă numai la mărfurile reciproc livrate,
partenerii tre buie să aibă în vedere comisioanele bancare și modul de stingere a
plății despăgubirilor legate de întârzierea livrărilor. Acestea din urmă pot fi stinse
prin livrări suplimentare de mărfuri de partea datoare sau prin plata lor în valută;
4.poziția de pe car e se face negocierea -de regulă, oferta de a plăti un import în
compensație este făcută de firmele fără disponibilități valutare, ceea ce duce la
situarea pe o poziție "slabă" în negociere întrucât i se cere acestei firme să fie cea
care face prima livrar e.
Riscurile cele mai mari sunt astfel determinate de faptul că marfa a fost expediată,
iar plata, respectiv compensația în mărfuri e la latitudinea celui de al doilea exportator.
Surmontarea acestor riscuri se poate realiza prin utilizarea AD sub forma:
-AD reciproce;
-AD stand -by.
Acreditivele documentare reciproce
Operațiunile de compensație derulate prin AD reciproce se particularizează prin:
a) cei doi parteneri își deschid reciproc câte un AD. Astfel, fiecare dintre ei este: –
ordonator -pentru a creditivul deschis de el în favoarea partenerului de compensație și –
beneficiar -pentru AD deschis de partenerul de compensație în favoarea lui;
b)cheia AD reciproce este determinată de clauzele speciale cuprinse în textul AD și
este rezultatul negocier ilor comerciale.
Cel care dictează condițiile operațiunii, este partenerul solicitat să accepte plata
mărfii sale printr -o altă marfă și nu în bani. Aceste condiții se materializează de regulă
prin:
-va cere "plata înainte", în sensul că cel care va liv ra primul mărfurile va fi
partenerul;
-întotdeauna el este primul care ordonă deschiderea acreditivului;
-el va preciza în AD deschis clauzele speciale ce definesc gradul de protecție
împotriva riscurilor amintite;
-în acest context, cel de al doilea acreditiv deschis la primul exportator, se
conformează de fapt instrucțiunilor primite și este cel mai adesea un AD obișnuit;
c) întotdeauna AD reciproce sunt irevocabile și corelate atât valoric cât și în timp;
d) elementul specific AD reciproce îl const ituie clauzele speciale. De reținut că acest
aspect nu limitează diferitele moduri de utilizare a AD.

Afaceri economice interna ționale
230În funcție de clauzele speciale pe care le conțin, AD reciproce pot fi:
1) AD reciproce cu clauza de intrare în vigoare;
2) AD reciproce cu clauza de va loare;
3) AD reciproce escrow.
AD reciproce cu clauza de intrare în vigoare se caracterizează prin faptul că
utilizarea primului AD deschis în favoarea partenerului este condiționată de deschiderea
de către acesta a celui de al doilea acreditiv. După ce a fost deschis și cel de al doilea
acreditiv, cele două devin independente, utilizarea lor de către parteneri fiind similară unei
plăți obișnuite prin acreditiv. Operațiunea de compensație este subînțeleasă, în sensul că
partenerul care încasează primul bani pe exportul său îi va folosi pentru plata mărfurilor
importate în compensație. De aceea, aceste AD se mai numesc și "cu mișcare de valută"
[Negruș, pg.133].
Avantajul principal al unui astfel de AD pentru partenerul lipsit de resurse
financiare este că su ma încasată o poate utiliza cu altă destinație până la plata importului
(exportând primul, va fi primul care va încasa banii).
Dezavantajul major este că deși a deschis AD în favoarea partenerului acesta
poate să livreze marfa cu întârziere sau pur și simp lu să nu livreze marfa, ceea ce îi poate
deregla procesul de producție și afacerile.
AD reciproce cu clauza de valoare se apropie mai mult de esența compensației –
marfă contra marfă -fiind exclusă mișcarea banilor.
Se caracterizează prin:
-cele două AD sunt legate în utilizarea lor de către cei doi parteneri;
-valoarea primului AD deschis nu este pusă efectiv la dispoziția beneficiarului ci
plata se consideră făcută, când însuși ordonatorul primului AD a depus documentele
privind exportul său în compe nsație;
-ambele AD sunt domiciliate, de regulă, la banca emitentă a partenerului ce
deschide AD cu clauza de valoare;
-băncile deschid pentru astfel de AD, conturi speciale în care evidențiază (prin
debitare sau creditare) primul export (pe bază de doc umente) și sunt închise în momentul
în care s -a realizat exportul în compensație, al doilea, și au primit documentele aferente.
În esență totul este scriptic beneficiarii celor două acreditive nefiind plătiți efectiv ca în
cazul AD cu clauză de intrare în vigoare.
AD reciproce escrow oferă o mai mare siguranță din punctul de vedere al primului
exportator. Se caracterizează prin:
-cuprinde clauza de valoare, prin care banca emitentă ține evidența fondurilor,
pentru acoperirea livrărilor în compensație;
-mai cuprinde o clauză cu valoare de garanție, prin care banca emitentă se
angajează că dacă fondurile astfel evidențiate în contul denumit escrow , nu vor fi utilizate
pentru acoperirea exportului în compensație, va efectua plata în valută în favoarea
bene ficiarului AD;
-adesea plata din contul escrow este asociată plății unei dobânzii pe intervalul de
timp dintre momentul prezentării documentelor de către beneficiarul AD și al plății în
valută a contravalorii exportului neacoperit de livrarea mărfii în c ompensație. Principalul
avantaj al AD escrow este determinat de faptul că dacă partenerul de contract –
ordonatorul AD -nu livrează marfa în compensație într -un interval de timp dat, banca
emitentă se angajează ferm să plătească contravaloarea documentelo r prezentate de
beneficiarul AD și adesea și o dobândă pe perioada de la prezentarea documentelor până
la plata efectivă.

Afaceri economice interna ționale
231Acreditivele stand -by
Acreditivele stand -byau o funcție diferită față de acreditivele obișnuite ce asigură
mișcarea pe canal banc ar a documentelor de la exportator la importator și a banilor în
sens invers, și anume au o funcție de garantare.
Banca emite un AD stand -by la solicitarea unui client care trebuie să ofere
partenerului de contract o garanție că dacă el nu își va îndeplini obligația asumată prin
contractul comercial, banca îl va plăti.
Astfel AD stand -by diferă de un AD obișnuit prin aceea că beneficiarul lui nu
apelează la utilizarea AD, decât în măsura în care ordonatorul nu și -a îndeplinit obligația
asumată prin contract . Astfel de situații pot să apară: la restituirea avansului de către
exportator în cazul rezilierii contractului -dacă acesta nu restituie avansul, importatorul în
favoarea căruia a fost emis AD stand -by, va cere băncii suma; la plata contravalorii
mărfur ilor livrate -dacă importatorul nu plătește, banca ce a emis AD stand -by plătește; la
plata ratelor scadente la un credit; pentru garantarea participării la licitații; pentru buna
executare a contractului sunt alte situații în care se utilizează AD stand -by.
Locul unui AD stand -by în ansamblul unei tranzacții în compensație este:
1.partenerii convin să deruleze compensația prin schimb de documente pe canal
bancar;
2.primul exportator, dacă nu are încredere în partenerul său, îi solicită acestuia să -i
ofere d rept garanție a livrării sale un AD stand -by;
3.după ce primul exportator este notificat de bancă, cum că în favoarea sa s -a
deschis un AD stand -by, livrează marfa și transmite documentele pe canal bancar;
4.după expedierea mărfii, primul exportator, beneficia rul AD stand -by așteaptă, în
primul rând, ca în intervalul de timp convenit cu partenerul acesta să -i livreze
marfa;
5.în funcție de comportamentul partenerului din acest moment pot apare două
situații. Și anume, dacă în intervalul convenit partenerul își on orează obligațiile,
compensația se încheie, drept urmare AD stand -by rămâne fără obiect. Dacă
partenerul nu -și onorează obligațiile, atunci beneficiarul AD stand -by va cere băncii
emitente să -i plătească contravaloarea mărfurilor ce ar fi trebuit să le pri mească în
compensație;
6.cu banii astfel obținuți poate procura marfa din altă parte, cu plata în valută;
7.banca emitentă a AD stand -by își recuperează banii de la exportatorul al doilea,
care este ordonatorul de stand -by, dar care nu și -a îndeplinit obligați a asumată de
a livra marfa în compensație.
Avantajele AD stand -by sunt legate de:
-posibilitatea garantării independente a unei plăți prin angajamentul ferm de plată al
unei bănci;
-adaptabilitatea la diferite obligații de plată ale exportatorului sau importatorului altele
decât cele ce privesc compensațiile.
-este reglementat de Publicațiile 500 și 600 CIC cunoscute tuturor părților implicate în
afacere, depășind dificultățile de cunoaștere a legislației bancare din diferite țări.
Dezavantajele utilizării sale sunt determinate de:
-atitudinea băncilor care sunt prudente în emiterea AD stand -by, tratându -le ca pe
garanții, selectează atent pentru cine și în favoarea cui garantează, respectiv le emit;
-ridică costul operațiunii de compensație, compara tiv cu, de exemplu, schimbul direct
de documente.

Afaceri economice interna ționale
232CCaappiittoolluull99
FFiinnaannțțaarreeaasscchhiimmbbuurriilloorreeccoonnoommiicceeeexxtteerrnnee
9.1. Finan țarea schimburilor de mărfuri
Dezvoltarea comerțului mondial contemporan se datorează în mare măsură
creșterii fără precedent a rolului creditului internațional cât și diversificării permanente a
tehnicilor financiar -bancare destinate să asigure utilizarea cât mai suplă a resurselor
financiare, corespunzător noilor cerințe ale schimburilor internaționale.
În practica relațiilor internațio nale termenul de creditare a fost treptat înlocuit cu
noțiunea de finanțare , care cuprinde și activitățile adiacente creditării, fără de care, în
prezent, utilizarea creditului ca suport al derulării schimburilor economice nu este posibilă.
Creditul este o relație bănească ce apare în legătură cu acordarea de împrumuturi
bănești (sau sub formă de bunuri și servicii) unor persoane fizice sau juridice, pentru care
achitarea contravalorii urmează să se efectueze nu în momentul livrării, ci la un moment
ulteri or, la scadență.
Relațiile de credit pe piața mondială dintre instituțiile financiare internaționale sau
naționale, prin care, pe de o parte , se acumulează fonduri (sub formă de bunuri, servicii
sau capital), iar pe de altă parte, se concentrează cereri d e credit constituie piața
internațională de credit. Constituirea de fonduri pe piața internațională de credit este
rezultatul activității unui complex de relații între un aparat specializat, format din instituții
internaționale de credit, adică un cadru in ternațional de credit și economiile naționale.
Acestea alimentează piața de credit cu fonduri sub formă de creanțe (în bani) sau sub
formă de valoare efectivă(bunuri și servicii). Aflate pe piața internațională ele suferă
modificări calitativ -cantitative d in partea instituțiilor aflate în acel moment pe piața
creditului. Modificările cantitative constau în schimbarea valorii fondurilor în funcție de
conjunctura pieței, iar cele calitative în faptul că atât bunurile și serviciile cât și capitalurile
sunt eva luate în bani, primind o destinație anumită.
Mobilizarea de fonduri pe piața internațională de credit concentrează fonduri
internaționale, fonduri proprii, credite ale unor instituții internaționale și subvenții de stat.
Proporțiile dintre aceste modalităț i de procurare de fonduri, depind de factori economici,
politici și financiari, remarcându -se tendința statului de a proteja propriile firme și
promovarea vânzărilor, eliminarea concurenței, etc.
Astfel, relația de credit presupune:
—un raport juridic co ntractual , prin care o persoană numită creditor , pune la
dispoziția altei persoane, numită debitor , un bun material evaluat în bani, sau chiar o
sumă de bani;
—bunul, valoarea acestuia sau suma de bani se rambursează de către debitor
creditorului, după o anumită perioadă, la o dată numită scadență ;
—pentru folosirea fondurilor primite, debitorul plătește creditorului un anumit preț
numit dobândă.
În literatura de specialitate există o multitudine de clasificări a creditelor
internaționale, după diferit e criterii. Cel mai adesea, acestea sunt grupate din punct de
vedere al: 1. destinației; 2. termenului; 3. modului de acordare a creditelor de export; 4.
părților care perfectează relația de credit; 5. sursei de mobilizare a creditelor; 6. monedei;
7. dobâ nzii; 8. garantării (vezi schema de mai jos). În practică, unul și același credit are
simultan mai multe caracteristici (ca de exemplu: un credit pe termen scurt -9 zile, poate fi

Afaceri economice interna ționale
233mobilizat prin scontare, garantat prin bilet la ordin acceptat și avalizat, acordat în mărci
germane -moneda creditorului, pentru o operațiune de export, cu o dobândă fixă etc.).
Clasificarea creditelor internaționale
Operațiunea de creditare are o serie de particularități care depind de reglementările
în domeniul creditului, de felul creditului ce se acordă, de durata și costul creditului, de
modalitatea de rambursare și de asigurarea creditului.
Elementele care intervin în tehnica acordării, primirii și restituirii creditului sunt
următoarele: determinarea plafonului creditul ui, termenul de acordare, costul creditului și
rambursarea creditului.
a)la determinarea plafonului creditului se are în vedere o serie de criterii, cum ar fi:
-aprecierea capacității de credit a băncii partenere la stabilirea mărimii
creditului, creditor ul trebuind să se asigure că banca partenerului are
posibilitatea de a face față plăților;
-natura tranzacției ; în contractele cu preț provizoriu, urmează a se stabili
ulterior prețul ferm și deci, și plafonul creditului, alte tranzacții privind plata
unor avansuri, bonificații acordate de vânzător, etc;
-rentabilitatea operațiunii de credit , element principal în stabilirea creditului,
reprezintă interesul băncii creditoare de a obține un beneficiu mai mare.
b)la determinarea termenului de rambursare a creditul ui se ține seama de
următoarele :
-obiectul creditului , întrucât unele tranzacții au ca obiect echipamente și
instalații ce au o perioadă de amortizare mai lungă;
-raportul dintre cerere și ofertă , care are influență atât pe piața creditului cât
și a mărfuril or și determină scadența de rambursare datorită variațiilor sau
stabilității înregistrate pe aceste piețe;
-capacitatea economică a firmei care cere creditul , ceea ce depinde și de
conjunctura economică, de starea balanței de plăți externe cât și de
stabili tatea politică a țării debitoare.
La stabilirea termenului de rambursare se acordă unele facilități solicitanților de credite.
Astfel, aceștia pot obține plata eșalonată în rate, precum și un termen de grație, care
constă în decalarea începerii rambursării cu o perioadă de timp ce se poate stabili între
data primirii mărfii și dat achitării primei tranșe din credit. Pe de altă parte, termenul de
plată poate fi redus dacă importatorul achită un avans din valoarea mărfii.
c)la determinarea costului creditului s e iau în considerare următoarele :
-fixarea dobânzii : nivelul dobânzii variază pe piața internațională a creditului
în funcție de mărimea scontului bancar, de obiectul și natura tranzacției, de
conjunctura economică și chiar de situația politică pe plan mond ial. De
asemenea, nivelul dobânzii creditului mai depinde și de durata pentru care
se acordă creditul.
-stabilirea primelor de asigurare și a comisioanelor bancare : nivelul primelor
de asigurare depinde de riscul tranzacției, de mărimea creditului, de
conju nctura politică și economică; comisioanele bancare sau alte cheltuieli
cu transferul banilor sunt ocazionate de operațiunile efectuate la acordarea
sau rambursarea creditului.
d)la rambursarea creditului se iau în considerare :
-perioada de grație , care se neg ociază între părți și care ușurează efortul
debitorului în rambursarea creditului;

Afaceri economice interna ționale
234-perioada dintre prima și ultima tranșă de rambursare , reprezintă perioada
de grevare a debitorului;
-eșalonarea plăților cu care se negociază numărul ratelor , distanța dintre
două rate, valoarea lor (constantă, crescătoare, descrescătoare).
Condițiile de rambursare pot avantaja debitorul atunci când el obține o perioadă de grație
mai mare, o eșalonare mai avantajoasă sau stabilirea unor rate convenabile.
Finanțarea comerțului internațional, deși este structurată pe o relație de creditare,
presupune, în același timp, o suită de alte elemente care țin, fie de tehnica propriu -zisă de
finanțare, fie de politica economică a țărilor implicate. Finanțarea reprezintă totalitatea
mecani smelor, tehnicilor și a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele bănești
necesare pentru realizarea unor activități economico -sociale, în particular a afacerilor.
Când în acest proces este implicat procesul de extraneitate, vorbim de finanțare
internațională.
Principalele elemente ce diferențiază finanțarea comerțului internațional de simplul
act al creditării sunt:
—în procesul finanțării comerțului, suma creditului nu este egală cu valoarea
mărfurilor vândute sau, după caz, cumpărate. În mod frecvent, finanțarea presupune o
participare a celui finanțat cu fonduri proprii care variază, în general, între 15 și 30 din
suma totală a tranzacției;
—finanțarea comerțului internațional presupune, întotdeauna, asigurarea împotriva
diferitelor tipu ri de riscuri la o instituție de asigurare specializată. Adesea, operațiunea este
dublată de utilizarea altor instrumente de garantare;
—creditul, în contextul finanțării, este acordat, de regulă, în condiții mai
avantajoase decât cele practicate la alte tipuri de operațiuni (dobânzi mai mici, termene
mai îndelungate, perioade de grație mai mari etc.);
—schemele de creditare (cote de avans, de credit, dobânda, perioada de grație,
eșalonarea ratelor, sistemul de asigurare etc,) constituie părți integrant e ale programelor
de finanțare elaborate la nivel guvernamental, în vederea promovării propriilor exporturi;
—programele de finanțare sunt corelate cu politica comercială a statelor și
destinate să contribuie, în mod direct, la promovarea exporturilor;
—în procesul finanțării exporturilor, un loc aparte îl ocupă intervenția statului, prin
sprijinul financiar acordat sub forme diferite, exportatorilor autohtoni;
—ca rezultat al diversificării tehnicilor de finanțare precum și a sumelor tot mai mari
antrenate în această activitate, finanțarea comerțului internațional este tot mai puternic
legată de piața valutar -financiară internațională ;
—practica finanțării comerțului internațional a cunoscut o permanentă înnoire,
astfel încât, alături de tehnicile financiar -bancare devenite “clasice”, cum ar fi creditul
furnizor sau cumpărător, au apărut noi modalități financiar -comerciale de tipul leasing -ului
sau factoring -ului, prin care, activitatea comercială se împletește cu cea de finanțare.
FINANTAREA COME RTULUI INTERNATIONAL reprezintă un concept folosit pentru a
desemna ansamblul posibilităților de care pot dispune exportatorii sau importatorii
privind primirea, acordarea, asigurarea și garantarea creditelor în vederea
dezvoltării schimburilor internațion ale.În practică, cel mai adesea, se folosesc termenii
“finanțarea exporturilor” sau “finanțarea importurilor”, pentru a desemna atât sensul relației
de creditare cât și specificul tuturor operațiunilor legate de aceasta.
Până la începutul anilor ‘30, fin anțarea importurilor de echipamente industriale sau
executarea unor programe importante de construcții (căi ferate, poduri, șosele) a fost, în
totalitate, o problemă a consumatorilor, aceștia fiind cei care s -au îngrijit de procurarea
fondurilor necesare. Astfel, cumpărătorul, pentru a putea achita importul -pe care îl plătea
integral la livrare -, fie încerca să obțină un împrumut pe plan intern, fie lansa un împrumut

Afaceri economice interna ționale
235pe termen mijlociu sau lung, pe piața de capital a țării exportatorului ori într -o terță ț ară. În
condițiile deplinei convertibilități și a circulației libere a capitalurilor, piața pe care se
lansau împrumuturile nu prezenta importanță, întrucât fondurile respective puteau fi
transferate oricând, fără nici o restricție, acolo unde urma să se f acă plata respectiv în țara
furnizorului. De regulă, finanțarea se făcea printr -un împrumut extern, pe piața de capital a
țării exportatorului. Modul curent de mobilizare a fondurilor era emiterea de hârtii de
valoare de către cumpărător și vânzarea acesto ra pe piața monetară sau de capital a țării
vânzătorului. Atunci când cumpărătorul era însuși statul sau un organism public, hârtiile de
valoare îmbrăcau forma unor rente sauobligațiuni de stat ; întreprinderile private, emiteau
obligațiuni purtătoare de d obânzi fixe (de altfel, ca și titlurile de stat), sau acțiuni. În acest
din urmă caz, împrumutul căpăta caracterul unei investiții, respectiv a pătrunderii
capitalului străin în țara importatoare.
Aceste forme de finanțare permiteau exportatorului să prim ească integral
contravaloarea mărfurilor la livrare, din fondurile realizate prin vânzarea hârtiilor de valoare
emise de cumpărător; cumpărătorul devenea debitor, până la scadența titlurilor față de
deținătorii titlurilor emise, iar exportatorul nu mai ave a nici un amestec și nici un risc în
finanțarea operațiunii. Nici importatorul nu participa la riscuri. Tot efortul și toate riscurile
legate de o astfel de finanțare erau suportate de către deținătorii de titluri. Acest mod de
finanțare n -a mai fost folos it, aproape deloc, după 1933, ca urmare a crahurilor de bursă,
a falimentelor bancare și a restricțiilor în mișcarea internațională a capitalurilor.
În noua situație s -au căutat alte forme de finanțare a exporturilor de echipamente
de valori mari. Deoarec e importatorii nu dispuneau de valută și nu mai aveau acces la
piețele de capital din străinătate, a fost necesar ca furnizorii să intervină pentru apărarea
propriilor lor interese cât și, indirect, pentru sprijinirea importatorilor. Soluția găsită a fost
creditul comercial pe termen mijlociu , acordat importatorului de către furnizor, acesta din
urmă fiind sprijinit prin intermediul băncilor din țara sa, de către piața monetară și de
capital națională.
Pentru mărfurile de valori mici, se folosea plata la l ivrare; creditul pe termen scurt
intervenea mai rar, în special, sub forma creditului de accept.
Până în anul 1934 nu existau decât patru organisme de asigurare a creditelor de
export și acopereau numai riscurile comerciale legate de capacitatea de plată a
importatorilor. Aceste instituții erau în Franța, Italia, Spania și Anglia, care, ca urmare a
efectelor crizei din 1929 -1933 au inițiat o acțiune de cooperare în domeniu și al schimbului
de informații cu privire la solvabilitatea importatorilor. Cu aceas tă ocazie, a fost creată
“Asociația asiguratorilor de credite și investiții internaționale” cunoscută sub denumirea
prescurtată, de Uniunea de la Berna.
După cel de -al doilea război mondial, riscurile comerciale s -au intensificat, riscul
politic a devenit tot mai prezent, iar relațiile de credit utilizate în schimburile internaționale
tot mai ample și diversificate. Ca urmare, Uniunea și -a revizuit statutul pentru a răspunde
noilor cerințe, iar secretariatul a fost mutat la Londra.
În prezent, Uniunea cup rinde reprezentanți ai 38 de organisme de asigurare și
creditare provenite din 30 de țări, activează ca un “club” al căror hotărâri -gentlemen’s
agreement -nu sunt obligatorii, ci au caracterul unor recomandări pentru membrii săi.
În esență, activitatea Uniunii este orientată spre:
—formularea unor principii fundamentale , aplicabile asigurării creditelor;
—instaurarea unei discipline valutar -financiare privind durata creditelor oferite
partenerilor în cadrul schimburilor internaționale;
—promovarea concepției potrivit căreia finanțarea și creditarea sunt modalități de
amplificare a schimburilor și instrumente de sprijinire a țărilor în dezvoltarea lor.
Pornind de la premisa că nu este nici în interesul exportatorilor, nici în al
importatorilor să s e practice credite pe termene foarte îndelungate, Uniunea a recomandat

Afaceri economice interna ționale
236o nouă clasificare a creditelor internaționale. Astfel, sunt socotite credite pe termen scurt
cele cu durata până la un an, credite pe termen mijlociu -până la 5 ani, iar credite pe
termen lung -peste 5 ani.
Aranjamentul O.C.D.E. (Consensus) . Deceniul VII a marcat o reorientare în politicile
comerciale folosite pentru promovarea exporturilor, ca rezultat al mutațiilor manifestate pe
piața internațională, prin apariția de noi producăto ri competitivi, intensificarea concurenței
și transformarea pieței într -o piață a cumpărătorului. Astfel, autoritățile monetare ale
diferitelor state au început să influențeze prețurile produselor destinate exportului prin
subvenții , avantaje fiscale sau f acilități în stabilirea lor. În acest context, a avut loc o
creștere a subvențiilor pentru export, în special, în domeniul promovării exporturilor de
utilaje de înaltă tehnologie.
La începutul deceniului următor, acestor factori li se adaugă alții noi. Ma i întâi,
datorită creșterii dobânzilor și îndeosebi a evoluției divergente a acestora pe plan
internațional, majoritatea țărilor cu dobânzi de piață mai ridicate au considerat necesar să
acorde largi subvenții privind dobânzile pentru a contracara concuren ța. Slăbirea treptată
a activității economice, recesiunea manifestată pe multiple planuri și agravarea deficitelor
balanțelor de plăți în principalele țări capitaliste dezvoltate au determinat și mai mult
lărgirea sprijinului acordat de stat activității de export.
Subvențiile s -au materializat prin suportarea de la buget, pe de o parte, a
diferențelor de dobândă (între dobânda pieței și cea la care se vindea, pe credit, utilajul);
iar pe de altă parte statele au sprijinit asigurarea creditelor care se acor dau pe perioade
tot mai lungi.
Fenomenul s -a materializat într -un adevărat “război al creditelor”. Deoarece fiecare
țară oferea condiții tot mai avantajoase, comparativ cu ceilalți parteneri, s -a ajuns la
formarea unui adevărat cerc vicios , ceea ce a dete rminat nevoia frânării intervenției
statelor în subvenționarea creditelor de export, în contextul unei competitivități care
devenea neloială, cel puțin din punct de vedere al resurselor financiare disponibile pentru
acest scop.
Prima care s -a manifestat î n acest sens a fost Piața comună, care în 1962, a
instaurat o procedură care prevedea, printre altele, obligația țărilor membre de a notifica
condițiile principale în care țara creditoare (membră C.E.E.) este dispusă să accepte
finanțarea exporturilor, dur ata trebuind să rămână însă limitată la cinci ani. Eficacitatea
scăzută a acordului se explică prin numărul redus de țări participante (se aplica numai la
țările membre C.E.E.) și a faptului că limita un singur aspect -durata finanțării.
În 1974, Statele Unite, Japonia, Canada, Anglia, Italia, Franța și R.F.Germania
hotărăsc -în cadrul unui acord -să respecte o anumită durată de creditare și să nu aplice
dobânzi inferioare unei limite bine determinate.
Un pas important în coordonarea politicilor privin d finanțarea exporturilor pe termen
mijlociu și lung l -a constituit “Aranjamentul asupra directivelor referitoare la creditele de
export care beneficiază de sprijin din partea statului”, la care au subscris 22 de țări
membre O.C.D.E. și a intrat în vigoare la 1 aprilie 1978*. Acest aranjament a înlocuit, de
fapt, acordul denumit “Consensus O.C.D.E.” aplicat din 1976, care avea drept scop
armonizarea practicilor în materie de ajutor public pentru finanțarea exporturilor și
reducerea subvențiilor la dobânzile preferențiale, astfel încât decizia în domeniul
schimburilor comerciale să aibă la bază, în primul rând, prețul, calitatea și serviciile
prestate. Prin extensie, și aranjamentul din 1978 este denumit “Consensus”. Consensul
cuprinde directive referitoare a tât la durata și dobânda creditului, cât și la volumul
finanțării. Dintre principalele dispoziții ale aranjamentului pot fi amintite:
*Cu excepția Islandei și Turciei.

Afaceri economice interna ționale
237—cel puțin 15 din valoarea totală a contractului trebuie plătită cel mai târziu până
la livrare;
—creditul de export este rambursabil în tranșe semestriale egale;
—aceleași reguli se aplică și dobânzilor;
—rambursările și plata dobânzilor trebuie să înceapă după cel mult 6 luni de la
acordarea creditului;
—dobânzile minime și perioadele maxime de acordare a credite lor au fost stabilite
diferențiat pe trei grupe de țări importatoare, clasificate în funcție de nivelul de dezvoltare
economică;
—subsidiile publice nu pot depăși valoarea totală a asigurării și garanțiilor acordate
pentru acoperirea riscurilor obișnuite legate de creditele de prefinanțare;
—subvențiile guvernamentale de care poate beneficia cumpărătorul străin -prin
finanțare directă sau asigurare -nu pot depăși valoarea avansului etc.
Aranjamentul nu dă naștere la obligații juridice și aplicarea sa se bazează pe
cooperare. O țară care acordă credite de export neconforme cu Consensul este obligată
să anunțe celelalte state înainte de a lua o hotărâre, iar acestea din urmă au dreptul să
ofere aceleași condiții de finanțare pentru operațiunea respectiv ă. În general, nu au existat
abateri flagrante în acest sens.
Anumite produse de export sunt excluse din sfera consensului: avioane, material
rulant, centrale nucleare și, în anumite cazuri -nave. Pentru unele dintre aceste produse
s-au încheiat acorduri sectoriale O.C.D.E. Deoarece aranjamentul încheiat în 1978 avea
anumite dezavantaje, în anul 1983 s -a procedat la modificarea lui. Țările membre au
adoptat o formulă care permite ajustarea periodică (de două ori pe an) și automată a
dobânzilor în funcție de evoluția dobânzilor de pe piața monetară și de capital. De
asemenea, sunt supuse revizuirilor periodice dobânzile pentru monedele țărilor în care
dobânda pieței este inferioară dobânzii minime prevăzute în “Consensus”.
Acordul privind ajustările automa te de dobânzi stabilite în cadrul aranjamentelor
O.C.D.E. a fost rezultatul presiunilor crescânde exercitate asupra bugetelor statelor, de
amploarea subvențiilor pentru export. Potrivit unor estimări O.C.D.E., la începutul anilor
‘80, subvențiile pentru ex port se ridicau, pentru contribuabilii din țările industrializate, la
circa 6 miliarde dolari pe an, ca urmare a diferenței tot mai mari dintre dobânzile la care
organismele de finanțarea exporturilor iau cu împrumut și cele la care aceste organisme
acordă creditele.
Relația stabilită între dobânzile minime din cadrul aranjamentului și cele de pe piață
a avut două efecte: a permis în principiu, eliminarea bonificațiilor directe la dobânzile
aplicabile creditelor publice acordate țărilor industrializate; a redus, într -o măsură
semnificativă, subvențiile acordate țărilor în curs de dezvoltare.
Dat fiindcă țările participante la aranjamentul O.C.D.E. dețin ponderea principală în
comerțul internațional în general și a celui cu mașini și utilaje, în special, cr iteriile de
finanțare convenite de aceștia se propagă la nivelul tuturor țărilor lumii, în dubla lor
ipostază de importatori și exportatori în același timp.
Numeroase evenimente, cu o puternică incidență asupra finanțării comerțului
internațional, au făcu t ca, în etapa actuală, aceasta să se caracterizeze printr -o
diversificare permanentă a modalităților de creditare și asigurare, prin elaborarea, la
nivelul țărilor a unor programe naționale de promovare a exporturilor și prin intervenția tot
mai puternică a statelor în susținerea exporturilor.

Afaceri economice interna ționale
2389.2.Surse și instituții de finanțare și refinanțare
În procesul finanțării comerțului internațional, se pot distinge trei momente distincte :
finanțarea, refinanțarea și asigurarea creditelor.
Instituțiile fin anciar -bancare naționale care intervin direct sau indirect în acest
proces sunt: băncile comerciale, băncile specializate de export -import, băncile centrale și
instituțiile de asigurare. Mecanismul finanțării comerțului internațional presupune
participarea alături de instituțiile financiar -bancare naționale și a altor organisme
specializate, de vocație internațională, regională sau zonală. Între acestea un loc aparte îl
ocupă Fondul Monetar Internațional (F.M.I.) și Banca Internațională pentru Reconstrucție
și Dezvoltare (B.I.R.D.), care, prin facilitățile și împrumuturile sub diferite forme, pe care le
acordă statelor membre, sunt, direct sau indirect, implicate în finanțarea comerțului
internațional.
Organismele financiar -bancare zonale creditează tranzac țiile internaționale care se
încheie între partenerii din anumite grupări regionale. Astfel sunt: Banca Europeană de
Investiții, pentru țările membre ale C.E.E., Banca Interamericană de Dezvoltare, pentru
țările latino -americane, Banca Asiatică de Dezvolta re, pentru unele țări din Asia etc.
De regulă, locul principal, din punct de vedere al fondurilor oferite în procesul
finanțării comerțului unei țări, trebuie să -l ocupe sistemul bancar național.
1.FINANTAREA ,ca prim moment al finanțării comerțului int ernațional, se referă
la ansamblul acțiunilor întreprinse de o instituție financiar -bancară în scopul
furnizării de fonduri bănești necesare entității finanțate .
Băncile comerciale (sau cele specializate în finanțarea exporturilor), care dețin rolul
princ ipal, sunt antrenate în procesul finanțării exporturilor, în două momente, pentru:
—acordarea creditelor de prefinanțare a exporturilor, destinate să acopere nevoile
de fonduri ale exportatorilor în perioada producerii mărfurilor până la momentul expedie rii
lor către cumpărător;
—acordarea creditelor de finanțare propriu -zisă, destinate să reîntregească
fondurile exportatorilor pe perioada dintre momentul livrării și al încasării contravalorii
mărfurilor vândute.
2.REFINANTAREA ,ca moment complementar al finanțării, se referă la
operațiunile întreprinse de o instituție financiar -bancară, prin care sunt înlocuite
resursele de finanțare utilizate anterior, prin resurse având alte termene și condiții
de rambursare, cu scopul de a se putea continua acordar ea de credite atunci când
toate disponibilitățile sunt angajate, sau de a asigura rambursarea unor
angajamente de plată ce au fost deja contractate .
Din punct de vedere tehnic, finanțarea și refinanțare se presupun reciproc.
Alături de fondurile proprii și depozitele clientelei, băncile comerciale utilizează
diferite surse de refinanțare, în funcție de specificul tehnicii de creditare și al duratei
acestuia.
9.3.Finanțarea pe termen scurt
În cazul finanțărilor pe termen scurt în monedă națională, fon durile sunt reîntregite
prin atragerea de credite de pe piața monetară națională sau prin refinanțare de la banca
centrală ori de la organisme naționale specializate în finanțarea exporturilor; în cazul
utilizării altor monede se procedează la mobilizarea de fonduri de pe piața eurovalutelor.
Piața monetară națională și piața eurovalutelor joacă un rol foarte important în
finanțarea pe termen scurt a comerțului internațional.

Afaceri economice interna ționale
239Pentru finanțările pe termen mijlociu și lung , băncile comerciale se refinanțeaz ă prin
mobilizarea de fonduri de pe piața de capital națională sau, după caz, de pe europiață.
Băncile centrale participă indirect în procesul finanțării exporturilor prin:
—stabilirea condițiilor de desfășurare a activității pentru băncile comerciale ș i cele
privitoare la dobânzi, comisioane, priorități în creditare etc., care pot astfel să acorde
credite în condiții mai avantajoase exportatorilor;
—refinanțarea băncilor comerciale pe baza reescontării titlurilor de credit
prezentate de acestea. Opera țiunile de reescont constituie ceea ce se denumește o
refinanțare cu caracter definitiv, în sensul că titlurile sunt cedate de băncile comerciale
băncii centrale sau instituției financiare specializate în export -import, care oferă fondurile,
aceasta putând dispune, apoi, în orice mod, de titlurile respective.
Practica bancară internațională cunoaște și alte forme de refinanțare mai puțin
utilizate în finanțarea comerțului internațional.
Depunerea de titluri “în pensiune”, “ lombardul ”, ca tehnică de refina nțare, constă în
vânzarea temporară a titlurilor sau hârtiilor de valoare, corelată cu răscumpărarea lor
obligatorie, la un termen fixat în momentul încheierii operațiunii. Avansurile pe bază de
titluri, ca modalitate de refinanțare, se particularizează pr in aceea că acordarea fondurilor
se realizează pe baza unui depozit colateral de hârtii de valoare care servesc drept
garanție, suma obținută fiind inferioară depozitului astfel constituit.
În numeroase țări, alături de băncile comerciale, au fost create șibănci sau instituții
specializate în finanțarea activității de export -import, care, de regulă, concentrează
întreaga activitate de finanțare a comerțului exterior al țării respective. În majoritatea țărilor
dezvoltate aceste bănci acționează ca instituț ii publice sau semipublice, promovând o
anumită politică, putând asigura singure sau în colaborare cu băncile comerciale,
finanțarea exporturilor. Deseori, aceste instituții îndeplinesc dubla funcție de instituție
specializată în finanțarea exporturilor și de instituție de asigurare a creditelor de export. În
majoritatea țărilor, instituțiile de asigurare a creditelor de export sunt separate de cele de
finanțare, dar funcționează sub controlul statului.
Sprijinul financiar pe care îl acordă statul pentru s timularea exporturilor naționale,
se realizează pe trei direcții:
a.Subvenționarea dobânzilor . Programele de subvenționare diferă de la țară la
țară, dar, întotdeauna, acestea sunt coordonate de o instituție specializată care activează
în numele statului , iar fondurile provin de la buget. În unele țări, băncile comerciale
primesc subvenții cu destinația strictă de a acorda exportatorilor credite cu dobânzi mai
mici, iar în altele, băncile comerciale finanțează exporturile în participare cu instituția de
finanțare, diferența de dobândă fiind suportată de aceasta din urmă. În alte cazuri,
instituțiile de finanțare finanțează, ele singure, exporturile percepând dobânzi preferențiale
etc. Prin aceste sisteme se ajunge la diminuarea efortului financiar al expor tatorilor ceea
ce permite ca oferta de mărfuri să se facă la prețuri mai scăzute sau fac ca importatorii să
fie mai tentați să cumpere în condiții de dobândă mai redusă. Ambele situații duc, în final,
la creșterea competitivității exporturilor.
Subvențion area dobânzilor este realizată prin intermediul instituțiilor specializate de
finanțare a exporturilor , care pot fi, simultan, și instituții de garantare a creditelor de
export.
b.Subvenționarea în procesul refinanțării .Creditul acordat de exportator se
materializează în titluri de credit (cambii sau bilete la ordin) pe care importatorul le achită
la scadențele convenite. Aceste titluri sunt păstrate la banca comercială care a finanțat
exportul unui credit cumpărător, sau banca intră în posesia lor, în u rma scontării acestora
de exportator, în cazul creditului furnizor. Pentru reîntregirea fondurilor lor, băncile
comerciale reescontează titlurile la banca centrală sau la institutul de finanțare a
exportatorilor.

Afaceri economice interna ționale
240În cazul reescontării titlurilor provenite din operațiunile de finanțare a exporturilor,
băncile comerciale beneficiază de dobânzi mai mici decât taxa oficială a scontului și chiar
mai mici decât dobânda la care au acordat creditele de export. Diferența de dobândă este
destinată să acopere cheltui elile făcute de bănci cu operațiunile de finanțare.
Reescontarea se poate face pentru întreaga valoare a creditului acordat sau numai
pentru o parte, poate fi folosită alături de subvenționarea dobânzilor sau în locul acesteia
etc., practicile fiind foart e diverse.
Alături de aceste practici, care au un caracter general, în unele țări sunt utilizate și
alte sisteme cum ar fi: dreptul băncilor de a percepe dobânzi mai mari de la clienții
neprioritari, comparativi cu cei în favoarea cărora acordă credite de export, cu dobânzi
preferențiale sau posibilitatea băncilor de a mobiliza fonduri de la băncile centrale la
costuri mai reduse, reducerea fiind direct proporțională cu volumul creditelor de export
acordate etc.
c.Subvenționarea asigurării creditelor . O parte tot mai însemnată din riscurile
acoperite de instituțiile de asigurare este preluată de stat și acestea fiind acoperite din
surse bugetare.
Cele prezentate mai sus constituie elemente de structură în finanțarea exporturilor,
iar realizarea concretă este efectuată prin programele de promovare a exporturilor
adoptate de fiecare stat în parte. Din acest punct de vedere cele mai flexibile și elaborate
programe, se regăsesc la nivelul țărilor dezvoltate. Chiar și în unele țări în curs de
dezvoltare funcți onează chiar dacă sunt mult mai modeste structuri bancare și de
asigurare, destinate să satisfacă exigențele unor finanțări eficiente (ex.: India, Filipine,
Argentina, Brazilia), În principal, cauzele sunt determinate pe de o parte, de lipsa
fondurilor nec esare, pentru a dezvolta astfel de structuri financiar -bancare, iar pe de altă
parte, de lipsa de experiență în domeniu, inclusiv lipsa de cadre pregătite corespunzător și
existența, pe teritoriul acestor țări, a sucursalelor și filialelor marilor bănci ca re ”preiau” cea
mai însemnată parte din operațiuni.
Modalități de finanțare pe termen scurt a exporturilor. Creditele de
prefinanțare
Creditul pe termen scurt și foarte scurt este utilizat cu precădere în cazul
exporturilor de mărfuri de valori relativ mici și cu un ciclu de fabricație scurt.
Cel mai adesea, vânzarea pe credit pe termen scurt, îmbracă forma creditului
furnizor ,care se caracterizează prin aceea că el este acordat direct de exportator
importatorului, sub formă de mărfuri .Plata contraval orii mărfurilor se face de
importator, la o dată ulterioară livrării . Pentru exportator creditul furnizor prezintă
inconvenientul imobilizării fondurilor -chiar și pe termen scurt -în mărfurile livrate. Acest
fapt a determinat diversificarea tehnicilor ș i facilităților bancare prin care exportatorii își pot
reîntregi fondurile. Băncile au adaptat unele tehnici de creditare, astfel încât plata
mărfurilor să se facă la livrare, creditul (denumit credit cumpărător) fiind acordat
cumpărătorului care rămâne ob ligat față de bancă.
Creditul pe termen scurt permite deseori partenerului ca, în intervalul dintre primirea
mărfii și plata ei, să o și vândă obținând astfel sumele necesare achitării importului.
Pentru creditul acordat sub formă de mărfuri, exportatoru l încasează o dobândă
calculată asupra valorii mărfii, pe toată perioada de creditare.
În vederea sprijinirii activității de export, băncile acordă exportatorilor diferite credite
pe termen scurt. Unele au caracterul de prefinanțare a operațiunilor, fiind legate de
activitatea de producție -export a clientului băncii. În această categorie sunt incluse: 1)
creditul direct; 2) avansul în cont curent; 3) creditele în cont curent sau creditele de
descoperit; 4) creditele de prefinanțare specializate.

Afaceri economice interna ționale
241Alte cred ite sunt legate strict de o operațiune de export . Dintre acestea pot fi
amintite: 5) avansul pe documente de mărfuri; 6) creditul de scont; 7) creditul de accept;
8) avansul pe baza cesionării creanțelor și 9) factoring -ul.
În funcție de tehnica derulării lor, unele credite (legate direct de operațiunea de
export) pot fi acordate numai producătorilor exportatori (avansul pe documente de mărfuri,
avansul pe baza cesiunii de creanțe și factoring -ul), iar altele pot fi acordate de bănci
deopotrivă exportatori lor și importatorilor, în care caz îmbracă forma creditului furnizor sau
a creditului cumpărător (de exemplu, creditul de scont și creditul de accept).
1.Creditul bancar direct. Exportatorul convine cu banca să îi acorde un credit în
anumite condiții de termene și dobândă. Creditul acordat este pus la dispoziția
exportatorului direct în contul curent al acestuia. De regulă, solicitarea acestor credite se
face în cazul unei lipse de lichiditate prelungită.
2.Avansul în cont curent este o facilitate acord ată de bănci firmelor în cazul unor
fluctuații periodice mari a soldului conturilor lor. Până la o limită prestabilită, firmele pot
face plăți din contul lor chiar dacă nu au disponibilități. Astfel de aranjamente sunt
realizate de bănci cu clienții solvab ili, ce au o situație cunoscută și cu o anumită ritmicitate
a încasărilor.
3.Creditele în cont curent sau creditele de descoperit (overdraft) presupun o
înțelegere între bancă și client, prin care se convine ca, în limita unul plafon stabilit, de
regulă, anual, clientul să poată plăti prin contul său curent sume de bani, chiar dacă nu
mai are disponibilități. Dobânda se calculează numai asupra sumelor efectiv utilizate.
Astfel de înțelegeri se pot realiza și între două bănci. Prin această modalitate, banc a
finanțatoare acceptă să acorde credite de descoperit în contul curent al băncii
importatorului, plata documentelor prezentate de exportator făcându -se chiar dacă în
contul băncii importatorului nu sunt disponibilități. În acest caz, banca exportatorului se
bazează integral atât pe credibilitatea financiară a clientului, cât și pe integritatea și
renumele acestuia.
4.Creditele de prefinanțare specializate se caracterizează prin aceea că acordarea
lor este legată de fabricarea și pregătirea pentru export a unui produs strict determinat.
Astfel de credite se acordă pentru produse de valori mari, cu ciclu lung de fabricație etc.
Deseori, acordarea creditului este condiționată de însăși valoarea exportului. Astfel,
producătorii -exportatori nu pot beneficia de aceste credite decât dacă valoarea produselor
exportate atinge un nivel valoric minim prestabilit de bănci.
Creditele de prefinanțare specializate se pot acorda unor producători -exportatori cu
flux continuu de fabricație sau cu o valoare ridicată a expor turilor.
În eventualitatea în care procesul de fabricație presupune și participarea mai multor
subfurnizori, aceștia, în cadrul creditului de prefinanțare specializat acordat
producătorului -exportator titular, pot solicita, la rândul lor, credite de prefi nanțare în sume
proporționale cu ponderea producției pe care o realizează în valoarea totală a exportului.
Printre avantajele utilizării creditelor de prefinanțare specializate se pot enumera:
obținerea rapidă de lichidități pentru producător; fluidizarea fluxurilor financiare; acoperirea
integrală a valorii exportului; susținerea exportului unor partizi mari de mărfuri.
5. Creditele de prospectare sunt acordate pe o perioadă de până la un an, direct
exportatorilor de către instituții financiare specializat e (guvernamentale), în vederea
pătrunderii pe noi piețe și consolidării poziției pe aceste piețe. Mecanismul este
asemănător creditelor de prefinanțare, această tehnică de finanțare putând fi considerată
o formă agresivă și eficientă de promovare a exportu rilor.
6.Avansul pe documente de mărfuri . În unele țări băncile acordă exportatorilor
credite pe baza unor documente care atestă existența mărfurilor pregătite pentru export
(Belgia, de exemplu). Valoarea creditului este proporțională cu mărfurile astfe l gajate, dar
nu depășește 80 din aceasta. De regulă, astfel de credite se acordă exportatorilor care

Afaceri economice interna ționale
242livrează partizi mari. O formă particulară a acestui tip de credit este creditul pe bază de
warrant . Firma exportatoare pe baza gajului de mărfuri dă băn cii un înscris denumit
warrant care reprezintă un titlu de proprietate asupra mărfurilor și este negociabil. În
anumite condiții, băncile comerciale pot sconta titlul la banca centrală. În acest mod,
însăși banca comercială își reîntregește fondurile. O fo rmulă nouă în materie o constituie
warrantul global*. Exportatorii gajează un stoc minim de mărfuri, în baza căruia pot
beneficia permanent de credite în condiții asemănătoare. Warrantul global s -a impus în
ultimii ani ca o tehnică de finanțare deosebit de suplă.
În practica finanțării exporturilor pe termen scurt, locul principal îl ocupă acele
tehnici care permit băncilor comerciale reîntregirea, în mod rapid și avantajos, a fondurilor
date sub formă de credit exportatorilor. Din această grupă fac parte: creditul de scont și
creditul de accept.
7.Creditul de scont constituie una dintre cele mai utilizate tehnici bancare utilizate
în finanțarea pe termen scurt a exporturilor. De regulă, vânzarea pe credit este însoțită de
emiterea unui titlu de credit -cambie, bilet la ordin -prin care importatorul se obligă să
plătească, la scadență, contravaloarea mărfurilor. În cazul utilizării cambiilor este
necesară acceptarea lor de importator (accept comercial) ceea ce echivalează cu un
angajament ferm de plată.
Titlurile de credit, fiind înscrisuri negociabile, pot fi scontate la băncile comerciale.
Scontarea reprezintă operațiunea de vindere a unui titlu de credit unei bănci înainte
de scadență. Prin scontare, posesorul titlului obține valoarea nominală a aces tuia, mai
puțin dobânda (scontul) asupra sumei primite, calculată din momentul scontării până la
data scadenței.
Scontul se calculează după formula:
SVnTsNz
360 100
în care:
S —scontul;
Vn—valoarea nominală a titlului;
Ts—taxa scontului;
Nz—numărul de zile de la scontare la scadență.
Valoarea actuală a titlului este atunci:
Va = Vn —S,
în care, Va -valoarea actuală a titlului. De exemplu, o cambie emisă la data de 10 mai
este scadența 20 iulie, are o valoare nominală de 600.000 EUR ș i este scontată pe data
de 30 iunie, taxa scontului este de 6,0 .
EUR S 2000100 360200,6 000.600 
Va = 600.000 —2.000 = 598.000 EUR
Deci suma încasată la scontare va fi 598.000 EUR.
*Financement du commerce exterieur, în “Bulletin hebdomadaire” nr .42, 1986, p.2 -5.

Afaceri economice interna ționale
243În practică, creditul de scont poate fi acordat în favoarea exportatorilor sau a
importatorilor.
Schematic, creditul de scont poate fi reprezentat astfel:
Figura 9.1.Mecanismul derulării creditului de scont
1–contract de export/import și acceptarea unei cambii trasă de exportator;
2–depunerea cambiei la banca expor tatorului;
3–scontarea efectului de comerț pe piața monetară locală (de obicei la o altă
bancă);
4–plata exportatorului.
Creditul de scont -cumpărător , cel mai adesea utilizat în practică, apare în situația în
care exportatorul fiind în posesia cambie i acceptate o scontează la banca comercială și
încasează contravaloarea ei, mai puțin scontul. În acest mod, o vânzare pe credit este
transformată într -o vânzare cu plata la livrare. Cunoscând această posibilitate, deseori,
exportatorii includ în prețul de ofertă o marjă suplimentară care să le acopere costul
scontării. La scadență banca încasează contravaloarea cambiei de la importator.
În cazul creditului de scont -furnizor , relația de scontare apare între importator și
banca exportatorului. Prin scontare a cambiei, direct de către importator, acesta asigură
exportatorului plata integrală a mărfurilor la livrare, el rămânând debitor față de banca
exportatorului până la scadența cambiei și, bineînțeles, suportă costul scontării.
De regulă, creditul de scont acordat în favoarea importatorului presupune, inițial,
acceptarea de principiu, a operațiunii de către banca exportatorului.
Băncile comerciale, la rândul lor, reescontează titlurile de credit la banca centrală
sau la o instituție de finanțare a exportat orilor și astfel își reîntregesc fondurile. În fiecare
țară există anumite norme impuse de banca centrală privind reescontarea, în primul rând
taxa scontului este “orientată” prin taxa de reescont practicată de acestea.
8.Creditele de accept constituie o altă modalitate frecvent utilizată în finanțarea
exporturilor pe termen scurt, asemănătoare în principiu cu tehnica creditelor de scont.
Schematic, creditul de accept poate fi reprezentat astfel:
Figura 9.2.Mecanismul derulării creditului de acceptEXPORTATOR IMPORTATOR
BANCA EXPORTATORULUI BANCA
IMPORTATORULUI3 21
4EXPORTATOR IMPORTATOR
BANCA EXPORTATORULUI BANCA IMPOR TATORULUI4 21
3

Afaceri economice interna ționale
2441–contract de export/import ;
2–solicitarea unei cambii de către exportator băncii sale;
3–acceptarea cambiei de către banca exportatorului;
4–scontarea efectului de comerț pe piața monetară locală (de obicei la o altă
bancă).
Creditul de accept poate fi acordat în favoarea exportatorului sau a importatorului
din țara respectivă.
Creditul de accept în favoarea exportatorului .În cazul în care partenerul de
contract, din diferite considerente nu acceptă utilizarea titlurilor de credit, exp ortatorul are
posibilitatea să tragă o cambie asupra băncii sale*. Banca comercială acceptă cambia
(accept bancar) pentru o scadență ce nu depășește, de regulă, 180 de zile. În funcție de
legislația din diferite țări, creditul de accept poate fi obținut, î n principiu, în două moduri:
—fie că însăși banca acceptantă reescontează titlul la banca centrală sau la
instituția de finanțare a exporturilor și, pe această bază, acordă exportatorului creditul;
—fie că exportatorul, pe baza acceptului bancar primit , scontează cambia la o altă
bancă. În acest caz, banca exportatorului, deși nu finanțează operațiunea, înlesnește, prin
semnătura dată pe cambie ca, exportatorul, folosindu -se de standingul ei, să obțină
finanțarea de la o altă bancă.
Acordarea acceptulu i de către bănci se face pe baza verificării documentelor
comerciale și financiare care atestă că exportatorul, într -un interval de timp (maxim 180 de
zile), urmează să încaseze contravaloarea exporturilor. În cazul în care plata mărfurilor are
loc mai dev reme, banca blochează sumele într -un “cont de acoperire” până la scadența
cambiei. Costul creditului de accept include taxa scontului și un comision de acceptare.
Creditul de accept acordat importatorului apare în situația în care banca acceptantă,
în con formitate cu condițiile stipulate în convenția de credit, acceptă cambii trase asupra
sa și scontate în favoarea importatorului, destinate să achite exportatorul care este clientul
ei. În acest caz, exportatorul este plătit la vedere, iar importatorul rămâ ne debitor față de
bancă, suportând costul creditului de accept.
9.Avans bancar prin cesiunea de creanțe . În unele țări (ex. Elveția), băncile acordă
facilități sub formă de avansuri exportatorilor, pentru reîntregirea fondurilor avansate de
aceștia în l ivrări de mărfuri pe credit (pe termen scurt), prin cesionarea creanțelor deținute
asupra importatorilor străini.
Cesionarea se efectuează pe baza unui document financiar de cesionare. În baza
acestuia exportatorii pot beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen scurt până
la încasarea creanțelor de la importatori. Avansul acordat nu depășește, de regulă, 70 
din valoarea facturilor. Acordarea creditului presupune efectuarea unei analize de fond a
solvabilității exportatorului.
10.Factoring -ulde export, ca metodă de finanțare pe termen scurt a exporturilor,
constă în posibilitatea pe care o are exportatorul de a ceda creanțele sale unei instituții
specializate în astfel de operațiuni, denumită casă de factoring (sau factor), pe baza unui
contra ct încheiat contra unui comision. Ca rezultat al contractului încheiat, casa de
factoring preia riscurile încasării contravalorii facturilor, în timp ce exportatorul își
reîntregește imediat după remiterea facturilor fondurile avansate în mărfurile livrate . Casa
de factor plătește exportatorului un anumit procentaj (70 -90) din valoarea facturilor,
scutindu -l totodată de urmărirea debitorilor. Diferența (30 -10) este regularizată după
scadență, ea fiind păstrată de casa de factoring ca element necesar acope ririi unor riscuri
neprevăzute (calitatea mărfurilor, lipsuri cantitative).
*Denumite și “cambii bleu”, după culoarea ce le distinge de celelalte cambii.

Afaceri economice interna ționale
245În practica internațională, factoring -ul se prezintă sub două forme principale: cel
tradițional -sau convențional -(“old line factoring” sau “ conventional factoring ”) și cel “la
scadență” (“ maturity factoring ”). Deosebirea dintre ele constă în gama de servicii, mai mult
sau mai puțin diverse, pe care factorul le oferă aderentului și prin faptul că numai prima
formă îndeplinește complet funcția de finanțare pe credit. În cazul fac toring -ului tradițional,
factorul plătește aderentului suma de bani în momentul în care îi sunt transferate
creanțele (sau la scurt timp după aceea), pe când în cazul celui “la scadență”, plata se
face la o scadență medie a facturilor cedate, mai exact la 10-20 de zile după această
dată. Consecința directă este că, la prima formă de factoring, factorul reține atât
comisionul, cât și dobânzile la credit, în timp ce, la factoring -ul “la scadență”, aderentul nu
reține dobânzi, deoarece el este plătit aproximat iv la aceeași dată la care însuși debitorul
este obligat la plata către factor.
Factoring -ul internațional ia, cel mai adesea, forma creditului factoring internațional –
ca relație ce se statornicește între o firmă exportatoare și două bănci comerciale: u na din
țara sa și una din țara importatorilor. Astfel de relații apar atunci când există un flux
continuu și important de export spre o anumită țară. În principiu, în acest caz apar două
contracte de factoring -unul încheiat între cele două bănci și unul între exportator și banca
sa. Exportatorul cedează băncii sale facturile și documentele de export în scopul urmăririi
încasării acestora. Pe baza documentelor primite, banca exportatorului poate acorda
acestuia două tipuri de credite: unul reprezentând o c otă parte din contravaloarea
facturilor (70 -90) și un altul pentru desfășurarea continuă a activității de export. În baza
acordului de factoring dintre cele două bănci, banca importatorului preia de la banca
exportatorului creanțele și urmărește debitorii care sunt din țara sa. Banca din țara
importatoare dă o garanție privind solvabilitatea clienților ei, ceea ce îi permite preluarea
unui comision de factoring.
Costul finanțării prin factoring cuprinde dobânda la fondurile avansate de factor
exportatorul ui, pe intervalul ce se scurge până la scadența creanțelor, precum și
comisioanele pentru serviciile oferite, calculate în funcție de valoarea creanțelor și
numărul lor (între 1 -4), în care se include și o cotă de risc, în funcție de țara și calitatea
debitorului.
Deoarece instituțiile de factoring își mobilizează fondurile de pe piața monetară și
de capital, dobânda plătită de exportator se situează la nivelul dobânzilor de pe această
piață, iar scadențele creanțelor nu trebuie să depășească 90 -180 zil e.
Prin recurgerea la această tehnică de finanțare, exportatorul beneficiază de unele
avantaje:
factoringul simplifică gestiunea trezoreriei acestuia;
exportatorul nu mai este expus riscului de neplată;
factoringul suprimă problemele create de gestiunea a dministrativă și
contabilă a creanțelor;
factoringul îi ameliorează bilanțul contabil prin reducerea creanțelor.
Aceste avantaje sunt însă însoțite și de unele dezavantaje. Costul factoring -ului
este destul de ridicat. Acesta include două elemente: comisio nul de factoring, ad valorem ,
calculat pe totalul creanțelor transferate și un comision de finanțare calculat prorata
temporis, calculat în funcție de ratele dobânzii. Comisionul de factoring variază în funcție
de cifra de afaceri, de numărul și de calitat ea clienților, de volumul facturilor și de riscul
politic al țării importatorului.
Toate marile bănci au creat filiale specializate în factoring -ul internațional pentru a
scuti exportatorii de gestiunea și recuperarea creanțelor externe pe termen scurt.
În practica internațională este utilizat simultan și acreditivul documentar , în diferitele
sale forme, ca modalitate de plată și de finanțare a exporturilor.

Afaceri economice interna ționale
246Acreditivul documentar constituie, în primul rând, o modalitate de plată și, în
subsidiar, prin t ehnicile comercial -bancare ce caracterizează funcționarea sa, un
instrument de finanțare pe termen scurt.
Indiferent de forma pe care o poate lua finanțarea pe termen scurt, întotdeauna,
direct sau indirect, intervine o formă de garantare asupra restituir ii sumelor angajate în
operațiune.
9.4.Finanțarea pe termen mijlociu și lung a exporturilor
Tehnicile de finanțare pe termen mijlociu și lung a comerțului internațional pot fi
grupate în două categorii:
—tradiționale, în care sunt incluse creditul f urnizor , cel cumpărător, creditele
guvernamentale și cele acordate de instituții financiar -bancare internaționale;
—moderne , în care sunt incluse forfetarea și leasing -ul.
A. Tehnici tradiționale
1.CREDITUL FURNIZOR constituie un instrument de promo vare a exporturilor
prin care furnizorul (exportatorul) acordă cumpărătorului dreptul de a plăti mai
târziu mărfurile importate . Creditul furnizor se poate acorda pe termen foarte scurt (180
de zile) sau scurt ori mijlociu sau lung și este legat exclusiv d e relațiile de natură
comercială: vânzare -cumpărare de mărfuri.
Finanțarea. Creditul furnizor are la bază resursele financiare ale exportatorului care
permit vânzarea pe credit a mărfurilor de export. Creditul furnizor nu depășește 80 -90
din valoarea măr fii, diferența fiind achitată de importator sub forma avansului sau plății la
livrare. Creditul furnizor este acordat direct de exportator importatorului, iar detalierea
condițiilor și schema de plată sunt trecute în contractul de vânzare internațională.
Pentru furnizor acest tip de credit generează imobilizarea fondurilor investite în
marfă, inconvenient (sau chiar risc) acceptat de aceștia deoarece obiectivul principal este
vânzarea producției. În practică, exportatorii, iar, în paralel, credite de la bă ncile din țara
lor-de regulă, bănci specializate în finanțarea exporturilor -pe baza unei convenții
încheiate în acest scop.
Refinanțarea. Băncile comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să -și reîntregească
fondurile printr -o relație specială de cr edit cu banca centrală sau o instituție specializată în
finanțarea exporturilor din țara respectivă. Politica de refinanțare -coordonată de banca
centrală -produce efecte foarte puternice asupra creditului în general în economia
respectivă; elementul ese nțial prin care se orientează această politică este nivelul
dobânzii de refinanțare.
Asigurarea creditelor. Băncile comerciale condiționează acordarea creditelor către
exportator de asigurarea creditelor de furnizor acordate de aceștia la o instituție de
asigurare. Asigurarea respectivă este cesionată de acesta în favoarea băncii care a
finanțat exportul. Astfel, polița de asigurare servește băncii drept garanție pentru creditul
acordat exportatorului pe toată durata valabilității sale. Costul asigurării ( sub forma primei
de asigurare plătită de exportator) este întotdeauna suportat de importator, fie direct prin
evidențierea ei separată în contract, fie indirect prin includerea în prețul mărfii.
Creditul furnizor se bazează deci pe trei documente: contrac tul comercial
internațional (exportator -importator), convenția de creditare (exportator -bancă )și polița de
asigurare (exportator -instituția de asigurare).

Afaceri economice interna ționale
247Deoarece furnizorul este cel ce avansează fonduri proprii sau mobilizează alte
resurse, creditul fu rnizor este mai scump, decât creditul cumpărător. Exportatorii includ în
prețul de ofertă și costul propriei finanțări, precum și alte speze și comisioane bancare
greu de identificat.
Creditele furnizor pe termen până la 180 de zile se practică sub forma acreditivelor
cu plata deferată amânată, deschise de importator în favoarea exportatorului. Creditele
furnizor pe termene mai mari implică o schemă de plată complexă, deoarece rambursarea
se face în mai multe rate (tranșe), cu o perioadă de grație, cu un n ivel dat (sau variabil) al
dobânzii ș.a.m.d., elemente care trebuie negociate și fixate în convenția de creditare și în
contractul de vânzare internațională.
2.Creditul cumpărător. Creditul cumpărător este acordat de banca din țara
exportatorului direct importatorului sau băncii sale.
Finanțarea. Valoarea creditului se situează între 75 -90din valoarea mărfii,
diferența fiind suportată sub formă de avans ori plată la livrare, de către importator. Prin
utilizarea acestui tip de credit, furnizorul încase ază practic integral întreaga sumă la
livrarea mărfii. Creditele cumpărător sunt acordate, de regulă, de bănci sau instituții
specializate în finanțarea exporturilor din țara exportatorului; în acest scop se încheie o
convenție de credit între importator ( sau banca sa) și banca exportatorului.
Refinanțarea . Băncile care acordă credite cumpărător, la rândul lor, își reîntregesc
fondurile de la banca centrală sau de la o instituție de finanțare a exporturilor prin
reescontare.
Ca o tendință manifestată în u ltimii ani, băncile comerciale, alături de posibilitatea
refinanțării la instituția de finanțare a exporturilor, procedează, în cazul finanțării
exporturilor de valori mari, la mobilizarea fondurilor prin lansarea de emisiuni de
obligațiuni, prin eurocredi te rotative sau consorțiale.
Asigurarea creditelor de banca exportatorului la o instituție de asigurare din țara sa.
Costul asigurării este suportat, de regulă, de importator (uneori, și de exportator).
Deci, și în cazul creditului cumpărător apar trei d ocumente: contractul comercial
internațional (exportator -importator), convenția de credit (importator -banca exportatorului),
polița de asigurare (banca exportatorului -instituția de asigurare).
În derularea creditului cumpărător o importanță deosebită o areconvenția de credit
încheiată între cumpărător (sau banca sa) și banca exportatorului. în funcție de obiectul
finanțat și valoarea sa, convențiile de credit pot fi:
—convenții individuale sau pe contract , când creditul acordat este destinat să
acoper e valoarea unei singure livrări, de regulă, de valoare mare, specificată expres în
convenție;
—convenții cadru , în textul cărora părțile contractante de bază (importatorul și
exportatorul) și obiectul contractelor nu sunt specificate . Astfel, aceste conv enții se aplică
pentru mai multe contracte, pe măsura încheierii lor.
Convențiile de credit cuprind, în general, următoarele elemente: părțile
contractante; plafonul creditului; obiectul finanțării (cu precizarea că se admit numai
importuri din țara bănci i finanțatoare, spre deosebire de liniile de credit); schema de plată;
termenul de rambursare; modalitățile de mobilizare a creditului (prin cambii sau bilet la
ordin); valoarea minimă pentru un contract (precizare ce apare numai în cazul convențiilor
cadru);dobânda fixă (plătibilă semestrial); asigurarea creditului (la o instituție de asigurare
din țara exportatorului); prima de asigurare (plătită de exportator sau importator după cum
s-a precizat în contractul comercial); valabilitatea convenției și dobâ nda penalizatoare (în
caz de nerambursare la scadență a ratelor).
Convențiile -cadru au trei intervale de timp , care trebuie cunoscute: perioada de
încadrare (de regulă, 12 luni), interval în care contractele comerciale trebuie semnate și
acceptată încadra rea; perioada de utilizare (12-24 luni) în cadrul căreia mărfurile trebuie

Afaceri economice interna ționale
248livrate și perioada de creditare sau finanțare care se poate situa între 2 -8 ani, interval în
care sunt rambursate ratele. Uneori, perioadele de încadrare și utilizare pot fi prelun gite.
Practicarea creditului cumpărător, în general, și a celui bazat pe convenții cadru, în
special, prezintă anumite avantaje:
—posibilitatea obținerii creditului de la instituțiile de finanțare a exporturilor din țara
exportatorului, la dobânzi prefe rențiale;
—dobânzile și comisioanele bancare, fiind negociate separat, nu pot fi incluse în
prețul mărfurilor de către exportator;
—prețurile oferite de exportatori în condițiile plății la livrare sunt mai mici;
—în cazul convențiilor -cadru pot fi incluse importuri de valori mai mici care în
condiții uzuale nu ar fi putut fi achiziționate pe credit;
—operativitate în derulare deoarece nu mai sunt necesare negocieri pentru
finanțarea fiecărui contract comercial în parte;
—importatorii, cunoscând de la început condițiile finanțării, le pot lua în considerare
în timpul negocierilor precontractuale.
Aceste avantaje au făcut ca, în ultimul timp, creditul cumpărător să capete o
extindere deosebită în finanțarea comerțului internațional.
Condițiile ec onomice dificile și climatul de concurență acerbă determină ca,
facilitățile acordate de bănci -în numele statului pentru care finanțează -să capete o
importanță tot mai mare. În acest context, alegerea tehnicii de finanțare ocupă un loc
important în str ategia importatorilor, dar și a exportatorilor. Alegerea unei tehnici de
finanțare sau a alteia se află într -o strânsă corelație cu: limitele financiare ale
exportatorului; ale finanțatorului; caracteristicile și obiectul contractului comercial
internațion al; capacitatea exportatorului de a gestiona aceste credite; costurile implicate.
Pentru întreprinderile exportatoare, gestionarea creditelor furnizor este mai dificilă
decât cea a creditelor cumpărător. Exportatorul, care acordă credite direct cumpărător ului,
este obligat să preia el însuși funcția financiară a băncii, spre deosebire de creditul
cumpărător unde relația de credit este între bancă și cumpărător. Totodată, intervalul de
timp necesar acceptării și scontării titlurilor de credit, adaugă costur i suplimentare,
deoarece, pe această perioadă, exportatorul trebuie să se finanțeze de pe piața monetară
națională, la costuri superioare celor plătite la creditele de export (care, în general,
beneficiază de subvenții).
Din acest considerent, este foarte important pentru importator, beneficiar al
creditului furnizor, să cunoască nivelul dobânzilor pe piețele monetare din diferite țări.
Cunoașterea nivelului dobânzilor permite importatorului să analizeze comparativ diferitele
oferte (cu prețuri sensibil eg ale) și să decidă în funcție de costurile la care exportatorul se
poate refinanța; pe parcursul negocierilor de preț și schemă de plată, importatorul poate
evita costurile suplimentare datorate unor opțiuni greșite.
Timpul necesar acordării creditelor cum părător este mai mare decât în cazul
creditelor furnizor, mai ales în cazul unor proiecte de finanțare complexe și de valori mari,
datorită faptului că banca ce finanțează operațiunea intervine ca partener de negociere. În
cazul creditelor furnizor, interv in cei doi parteneri de contract, iar acordarea creditului se
realizează mai rapid și direct.
În cazul în care finanțarea este realizată, de exemplu, pentru o instalație complexă,
la care participă mai mulți furnizori, creditul cumpărător este mai ușor de administrat, prin
aparatul bancar specializat, care este antrenat direct în operațiune.
În practică se constată o deosebită diversificare a elementelor tehnicilor propriu -zise
de creditare oferite de bănci clienților lor, după cum, nu o dată, modalitățil e de creditare
“clasică” sunt combinate cu cele moderne. Mai mult decât atât, importatorii se pot finanța
singuri, pe calea mobilizării, în nume propriu, a creditelor de pe piața de capital prin

Afaceri economice interna ționale
249lansarea de obligațiuni. Se ating astfel două obiective: cost ul creditului este negociat
direct, iar plata la livrare se face la un preț de ofertă mai scăzut.
Linia de credit . Linia de credit reprezintă o relație de credit între o bancă și o altă
bancă sau un client. Linia de credit presupune, în principiu, patru e lemente: plafonul
creditului, perioada de achitare (deschidere), dobânda și obiectul creditului ; din punct de
vedere al obiectului, liniile de credit pot fi financiare și comerciale .
Liniile decredit financiare se acordă între bănci fără a se specifica î n mod expres
obiectul creditării. Din linia de credit deschisă în favoarea sa, banca debitoare efectuează
diferite plăți. De regulă, astfel de linii sunt utilizate pentru plata unor importuri curente cu
plata la vedere sau pe termen scurt.; linia de credit se poate deschide în monedă
națională sau într -o valută (în ambele cazuri, de regulă, valuta are statut de eurovalută).
Dobânda luată în considerare este dobânda L.I.B.O.R.*, căreia i se adaugă o marjă în
funcție de bonitatea și standingul băncii debitoa re. Perioada pentru care se acordă o
astfel de linie de credit, de regulă, nu depășește 3 ani.
Liniile decredit comercial sunt acordate de bănci sau instituții de finanțare a
exporturilor altor bănci situate în țara importatoare. În practică, astfel de l inii se pot
deschide direct în favoarea unor mari firme importatoare. Caracteristicile liniilor de credit
comerciale sunt:
—obiectul finanțării îl constituie, în majoritatea cazurilor, echipamente, mașini,
utilaje de valoare mare; —creditele acordate în cadrul liniei de credit au termene mijlocii
și lungi (5 -8 ani);
—rambursarea fondurilor trebuie să se facă integral până la sfârșitul perioadei
pentru care a fost deschisă linia de credit, scadențele putând fi unice;
—moneda în care se acordă finanț area poate fi alta decât a țării care a acordat
linia de credit;
—dobânda poate fi fixă sau preferențială;
—o parte (10 -15) din valoarea fiecărei livrări se plătește sub formă de avans sau
la livrare de către importator;
—sunt însoțite de garanții e mise de băncile în favoarea cărora s -au deschis liniile
de credit.
Ca și în cazul creditului cumpărător, linia de credit asigură vânzătorului plata mărfii
integral la livrare.
Creditele guvernamentale. Acestea sunt credite acordate de un stat altui stat. La
baza derulării lor stau acordurile de credit guvernamentale. Principalele caracteristici ale
unui credit guvernamental sunt:
—acordarea creditului se face pe baza unei înțelegeri încheiate între cele două
state*;
—creditul constă în mărfuri vândute pe credit, iar rambursarea poate fi realizată în
mărfuri sau în valută convertibilă;
—fondurile necesare acordării creditului sunt suportate din bugetul țării
exportatoare;
—creditul este garantat de guvernul țării importatoare prin Ministerul de Fina nțe
sau Banca Centrală;
—condițiile de acordare a creditelor guvernamentale sunt, de regulă, preferențiale
(dobânzi mai mici și termene mai îndelungate -10-15 ani);
*London Interbank Offered Rate
*Acordurile de credit guvernamentale cuprind mențiuni precise privind: volumul creditului, termenul de
rambursare; nivelul dob ânzii; contingentul mărfurilor pentru export și lista mărfurilor ce se vor putea importa
sub formă de rate scadente; data primei rate scadente; întreprinderile implicate în realizarea exporturilor pe
credit; condițiile de import; condițiile de livrare și c lauze privind neîndeplinirea prevederilor acordului de
asigurare etc.

Afaceri economice interna ționale
250—dobânzile se pot plăti în mărfuri sau în valută convertibilă;
—atât livrările pe cr edit, cât și rambursarea ratelor scadente se fac eșalonat;
—derularea operativă a creditării și rambursărilor se realizează prin băncile
desemnate expres în acest scop de țările partenere.
Creditele guvernamentale constituie, pentru țara exportatoare, o modalitate de
finanțare a exporturilor, iar pentru țara importatoare, o facilitate pentru efectuarea de
importuri de valori mari cu dobânzi avantajoase, termene îndelungate și, în unele cazuri,
cu posibilitatea rambursării în mărfuri.
Credite acordate de instituții financiar -bancare internaționale și regionale. Țările
membre ale unor organisme financiar -bancare internaționale pot beneficia de credite
acordate de acestea în scopuri bine precizate. Fondurile puse la dispoziție de aceste
instituții sunt acor date în conformitate cu statutul lor de funcționare și pot fi utilizate de
țările membre pentru realizarea unor obiective de investiții sau pentru realizarea unor
obiective macroeconomice (echilibrarea balanței comerciale, susținerea cursului monedei
națio nale și sporirea rezervei valutare a statului). Fondurile astfel obținute de țara membră
pot fi utilizate la plata importurilor numai pentru obiectivele finanțate. De regulă, aceste
instituții finanțează numai o parte din obiectivul economic realizat, iar condițiile de
dobândă și termenele sunt mai avantajoase decât cele ale pieței capitalurilor.
În contextul dificilelor probleme financiare cu care se confruntă în etapa actuală
marea majoritate a țărilor lumii și, în special, țările în curs de dezvoltare s ărace, unele
organisme financiare internaționale au procedat la modificarea politicii creditelor oferite
acestora și la promovarea unor noi forme de împrumut. În sistemul creditelor acordate de
instituții financiar -bancare internaționale și regionale un lo c aparte îl deține B.I.R.D. Prin
statutul său, B.I.R.D. are ca principal obiectiv să contribuie la reconstrucția și dezvoltarea
țărilor membre. În acest context, împrumuturile acordate de B.I.R.D. sunt în principal
destinate realizării de proiecte de inves tiții în țările membre. La sfârșitul deceniului opt, în
activitatea Băncii au fost cuprinse și operațiuni de cofinanțare . Cofinanțarea reprezintă, în
esență, o formă de sprijin financiar realizată prin participarea Băncii cu fonduri, alături de
organisme d e credit public, instituții de creditare a exporturilor sau bănci, la acordarea de
împrumuturi țărilor membre. Operațiunile de cofinanțare la care participă B.I.R.D. sunt
realizate atât în domeniul finanțării investițiilor, cât și al creditelor de export.
Inițial operațiunile de cofinanțare cuprindeau două împrumuturi separate, care se
derulau în paralel, unul din partea B.I.R.D. și celălalt de la banca comercială, având un
obiectiv comun. Ulterior, proiectele de cofinanțare au început să implice mai profu nd
banca în participarea directă la împrumuturile băncilor comerciale, fie printr -o contribuție
financiară, fie garantând o parte din împrumut.
Reducerea creditelor acordate de băncile comerciale țărilor în curs de dezvoltare și
necesitatea conservării aj utoarelor pentru țările cele mai sărace au făcut ca, pentru multe
țări în curs de dezvoltare, creditele de export să fi devenit principala sursă de finanțare.
Creșterea lor economică implică menținerea și creșterea creditelor de export pentru
asigurarea un ui anumit nivel minim al importurilor.
Țările membre ale Aranjamentului O.C.D.E., începând cu 1983, au cuprins în
negocierile lor problema creditelor mixte. “Consensus” cuprinde prevederi prin care
utilizarea creditelor mixte (ajutor financiar, plus credi te de export -pentru țările sărace și în
curs de dezvoltare) însoțite de condiții mai favorabile, s -a generalizat în ultimul deceniu.
De menționat că volumul creditelor, în ansamblul schimburilor mondiale, rămâne
limitat, deși crește ca importanță. Aceas tă evoluție se datorează faptului că, în ultimii ani,
un număr mare de țări în curs de dezvoltare nu au fost în măsură să accepte finanțări în
condiții strict comerciale. Pe lângă aceasta, puternica reducere a noilor proiecte de
investiții într -un număr de țări cu datorie externă ridicată a provocat o intensificare a

Afaceri economice interna ționale
251concurenței la nivelul ofertei privind finanțarea contractelor de export cu destinația țări în
curs de dezvoltare având o situație financiară satisfăcătoare.
Totuși, în ultimii ani, aproape to ate țările membre O.C.D.E. au adoptat programe de
acordare a creditelor mixte, principalii furnizori de credite mixte fiind Franța, Italia și
Germania. După estimările O.C.D.E. acest tip de finanțare reprezintă 20 din creditele de
export pe termen mediu ș i lung.
Dacă în cazul împrumuturilor B.I.R.D. țările au avut motive serioase să nu apeleze
la ele, datorită intervențiilor directe și a programelor prea severe impuse de Bancă pentru
economiile lor, în cazul operațiunilor O.C.D.E., ajutoarele “legate” sub forma creditelor
mixte ridică probleme doar în ce privește domeniul opțiunilor în dezvoltare.
B. Tehnici moderne
1.Finanțarea prin forfetare .
OPERATIUNILE DE FORFE TARE pot fi definite ca vânzarea de către exportatori a
creanțelor lor asupra importat orilor, creanțe care sunt materializate în înscrisuri
exigibile (în termen de peste 90) de zile în favoarea unor instituții specializate care
execută serviciul de cumpărare a efectelor de comerț contra unei taxe denumită
taxă de forfetare .
Operațiunile de forfetare se aseamănă, în principiu, cu cele de scontare.
Suma de bani pe care posesorul unor creanțe o obține prin forfetarea creanțelor se
determină pe baza aceleiași formule utilizate în stabilirea valorii reale a cambiilor în urma
scontării, termenii sunt definiți însă corespunzător operațiunii de forfetare:
VfVnVnNzTf
VfVnVnTf  

 360 100
100sau anual:
în care:
Vf — valoarea (suma) pe care o obține beneficiarul creanței în
urma forfetării;
Vn — Valoarea nominală a creanțelor;
Nz — numărul de zile dintre data forfetării și scadența creanței;
Tf — taxa de forfetare.
Este de menționat faptul că Vn, reprezentând valoarea nominală a cambiilor
corespunzătoare unei vânzări pe credit, cuprinde valoarea creditului și dobânda aferentă.
Forfetarea, ca și scontarea, permite recupe rarea sumelor înainte de scadență sau
transformarea unei vânzări pe credit într -o vânzare la vedere din punct de vedere al
exportatorului. Cu toate acestea, forfetarea se deosebește de scontare:
—prin forfetare, instituția de forfetare preia asupra sa to ate riscurile de neplată
izvorâte din reaua credință sau falimentul debitorului ori a garantului, riscuri care, în cazul
scontării, nu sunt preluate de bancă, ultimul posesor legitim al cambiei prin acțiunea
cambială în regres putând ține în mod solidar la plată toți semnatarii cambiei;
—scontarea se efectuează de bănci comerciale sau agenții, pe piețele de credit
naționale, forfetarea se realizează pe plan internațional de un număr relativ redus de
instituții specializate de forfetare situate, de regulă, în centrele financiare internaționale
importante;

Afaceri economice interna ționale
252—scadența efectelor de comerț, acceptate pentru scontare -având în vedere
mobilizarea lor prin reescontare -poate fi, în principiu, de maxim 90 de zile, în timp ce
piața forfetărilor se ocupă de negoci erea titlurilor de creanță pe termen mediu și lung;
—scontarea se realizează prin fonduri mobilizate de băncile comerciale pe piața
națională și apoi refinanțate de la banca centrală, iar forfetarea are ca sursă de finanțare
fondurile atrase de instituți ile de forfetare, prin mobilizarea lor pe plan internațional, pe
piața eurovalutelor;
—costul scontării este stabilit în funcție de condițiile pieței naționale a creditului al
cărei regulator este taxa oficială a scontului sau taxa de reescont, iar costu l forfetării are
ca bază nivelurile de cost ale pieței eurovalutelor, respectiv nivelul dobânzii la eurovaluta
de referință, în care este exprimată creanța;
—băncile comerciale, de regulă, scontează titluri de credit exprimate în moneda lor
națională, ia r instituțiile de forfetare, în orice valută acceptată ca eurovalută;
—ca rezultat al riscurilor preluate de instituția de forfetare (riscul comercial, riscuri
economice generale, riscuri politice), taxa de forfetare este mai mare decât taxa scontului.
Derularea forfetării . În principiu, derularea operațiunilor specifice forfetării este
asemănătoare etapelor pregătitoare încheierii unui contract comercial internațional, fiind
însă vorba de vânzarea unor creanțe la un preț denumit taxă de forfetare.
Inițierea operațiunii de forfetare se poate realiza în două stadii diferite în raport cu
contractul comercial”:
—în stadiul precontractual , când exportatorul dorește să realizeze un export cu
plata la vedere, dar vrea, în același timp, să asigure facilități cumpărătorului, prin vânzarea
mărfii pe credit;
—în fază postcontractuală sau de portofoliu, când exportatorul deține creanțe
asupra importatorului și dorește, din diferite considerente, mobilizarea fondurilor
imobilizate în creditul acordat, în vederea utilizării lor imediate.
Practica arată, că este de dorit ca inițierea operațiunii de forfetare să demareze în
etapa precontractuală în vederea corelării mai ușoare a factorilor de eficiență valutar –
financiară.
a.Oferta de forfetare . În cazul în care un exportator intenționează să forfeteze
creanțele rezultate în urma unui export pe credit, în funcție de momentul în care se află cu
tratativele comerciale privind încheierea contractului comercial, poate utiliza trei tipuri de
ofertă:
1.Oferta fără oblig ose utilizează, de regulă, în faza precontractuală și exportatorul
cere instituției de forfetare indicarea fără obligo a costului forfetării valabile la un moment
dat sau pentru un anumit interval de timp. Această ofertă nu obligă instituția de forfetare
să mențină nivelul procentelor oferite dacă forfetarea se realizează, exportatorul nefiind
obligat să plătească comisionul de angajament (apar doar cheltuielile de telefon sau
telex). Acest gen de ofertă permite exportatorului ca, în cadrul calculului de e ficiență a
exportului ce îl efectuează pe parcursul negocierilor, să poată stabili condițiile financiare
limită în care vinde pe credit comercial, dar să -și mobilizeze imediat fondurile fără pierderi.
2.Opțiunea . În cazul în care exportatorul dorește să aibă asigurată posibilitatea
refinanțării prin forfetare, înainte de încheierea contractului, el poate solicita instituției de
forfetare o opțiune fermă de finanțare. Prin opțiunea fermă de finanțare, instituția
comunică exportatorului condițiile certe de forfetare pentru efectele de comerț pe care
exportatorul urmează să le obțină de la importator. Opțiunea este limitată în timp, în acest
interval, instituția de forfetare se angajează ferm să efectueze forfetarea creanțelor
exportatorului la nivelul taxei de forfetare și a condițiilor convenite. Deoarece fondurile
reprezentând valoarea efectelor de comerț, mai puțin taxa de forfetare, sunt ținute la
dispoziția exportatorului pe tot acest interval, exportatorul plătește un comision de opțiune

Afaceri economice interna ționale
253pentru acest se rviciu. Exportatorul poate renunța la opțiune, comisionul de opțiune
rămânând plătit.
3.Oferta fermă este întâlnită în faza postcontractuală când titlurile de credit sunt în
posesia exportatorului și acesta decide forfetarea lor. Oferta fermă poate sau n u să fie
precedată de “oferta fără obligo” sau de “opțiune”, ele neconstituind o obligație fermă. În
cadrul ofertei ferme, instituția de forfetare își formulează condițiile definitive cu privire la
forfetarea titlurilor de credit existente, deci pentru o s ituație concretă dată. Acceptarea
ofertei ferme obligă definitiv părțile astfel:
—instituția de forfetare față de exportator, din momentul transmiterii ofertei ferme;
—exportatorul față de instituția respectivă, din momentul acceptării ofertei.
b.Cererea de ofertă , document pe baza căruia instituția de forfetare își poate
asuma un angajament ferm, este întocmită de exportator și trebuie să cuprindă clar
anumite elemente:
—valoarea titlului sau titlurilor de credit și moneda în care sunt exprimate, e le fiind
necesare instituției de forfetare în vederea stabilirii duratei angajamentului asumat,
calitățile creanței obținute și posibilitățile efective de finanțare sau, eventual, de
refinanțare;
—numele și țara de origine a exportatorului, statutul juri dic al partenerului la
contractul de forfetare, precum și statutul juridic al efectului de comerț oferit. Prin
identificarea exportatorului se urmărește stabilirea capacității sale comerciale, în sensul
posibilităților de realizare a contractului comercial ce dă naștere creanțelor negociate;
—numele și țara de origine a importatorului indică, în primul rând, calitatea
debitorului, nivelul și natura riscurilor asumate de instituția de forfetare, precum și cadrul
juridic care ar reglementa o eventuală execu tare legală a creanței achiziționate;
—scadența sau scadențele titlurilor de credit respective, delimitând durata
creditului în funcție de care se stabilesc necesitățile de finanțare și costul operațiunii;
—natura mărfii oferă indicii suplimentare asup ra certitudinii duratei creditului,
riscurilor contractului comercial de bază și solidității operațiunii care generează creditul;
—data livrării mărfii și data remiterii titlurilor de credit instituției de forfetare,
necesare cunoașterii exacte a momentu lui creditării și stabilirii valabilității ofertei.
De la caz la caz, se mai pot solicita și alte informații de instituția de forfetare.
c.Costul forfetării . Pentru încheierea contractului de forfetare, instituția de forfetare
stabilește, pe baza datelo r primite de la exportator și cuprinse în cererea de ofertă, în
primul rând, costul forfetării.
Costul forfetării se determină în funcție de limitele impuse deja prin cererea de
ofertă.
În funcție de volumul creditului și durata sa, cunoscând condițiile pieței
eurovalutelor, instituția de forfetare poate stabili, ca bază de formare a costului forfetării ,
nivelul dobânzii pe piața eurovalutelor la atragerea de fonduri. În plus, se mai adaugă o
marjă globală de risc dependentă de condițiile contractului.
Riscurile luate în considerare la stabilirea costului forfetării sunt de trei categorii:
—riscuri comerciale care privesc capacitatea importatorului (debitor) sau a
garantului său de a -și onora angajamentele asumate;
—riscuri economice generale care rid ică problema incapacității de plată a țării
debitorului și care includ evenimente ca: imposibilitatea onorării serviciului datoriei
externe, declararea unui moratoriu, riscul de monedă, de transfer etc.;
—riscuri politice care au în vedere eventuala impo sibilitate de plată datorită
discontinuității relațiilor cu o anumită țară, ca urmare a unor eventuale evenimente politice.
Practica forfetării ia în considerare, în mod global, riscurile de țară , care dețin
ponderea principală în cadrul riscurilor majore legate de neplată. Desigur, în tratarea

Afaceri economice interna ționale
254individuală a fiecărei operațiuni nu sunt ignorate eventualele riscuri specifice care se iau în
calculul marjei de risc. Marja globală de risc se poate situa între 0,5 și 5anual.
În funcție de costul de bază, da t de nivelul dobânzii pe piața eurovalutelor și de
marja globală de risc, se stabilește costul total al operațiunii de forfetare -care îmbracă
forma taxei de forfetare saudiscontul .
Alături de taxa de forfetare, pentru cheltuieli ocazionate de derularea , administrarea
operațiunii, precum și pentru alte cheltuieli, instituțiile de forfetare percep un comision de
0,5anual.
La costurile forfetării, în funcție de condițiile finalizării operațiunilor, se mai adaugă,
comisionul de opțiune, dacă în prealabil a existat o cerere opțională și comisionul de
angajament. Comisionul de angajament se plătește pe intervalul de la data încheierii
contractului de forfetare, până la forfetarea creanțelor și se situează între 0,75 și 1,5 
anual, deducându -se din valoarea finanțată. Comisionul de angajament se plătește de
exportator pentru serviciul de ținere a fondurilor la dispoziția sa până la prezentarea
creanțelor.
Exportatorul analizează structura de preț (marja de risc) și poate decide dacă
influența negativă a cos tului forfetării poate fi sau nu acoperită.
b. În cazul în care din preț nu își poate acoperi diferența, pentru exportator se pune
problema mobilizării creditului de export. În ipoteza în care fondurile îi sunt necesare
pentru finanțarea altor activități, eficiența și oportunitatea forfetării se evaluează în funcție
de nivelul dobânzilor pe termen scurt. Dacă nu forfetează, va trebui să apeleze la credite
de pe această piață.
Față de nivelul dobânzilor pe piață, pe termen scurt și pe termen mijlociu,
mobi lizarea fondurilor prin forfetare este mai avantajoasă (de reținut că la nivelul de bază
al dobânzilor se adaugă întotdeauna o marjă de minim 0,5 ). La aceasta se mai adaugă
faptul că, renunțând la creditul pe termen scurt de pe piață, exportatorul evită r iscurile
fluctuației dobânzilor pe care nu e pregătit să le acopere.
Decizia exportatorului în faza precontractuală sau a negocierilor. Pentru a asigura
eficiența operațiunii de forfetare este necesar ca exportatorul, încă din faza negocierilor
contractua le, să coreleze elementele tehnicii de forfetare, potrivit uzanțelor pieței, cu
ansamblul componentelor valutar -financiare ale contractului*, după cum urmează:
—Moneda de contract. Instituțiile de forfetare acceptă întotdeauna efecte
denominate în dolar i S.U.A., mărci și franci elvețieni cu costuri minime, iar, în alte valute
convertibile, de la caz la caz, cu costuri mai mari;
—Marja asiguratorie în preț . În prețul de contract se include și o marjă asiguratorie
pentru acoperirea unor eventuale costuri suplimentare legate de forfetare;
—Setul de cambii să aibă scadențe, de preferat, semestriale;
—Garantarea plății cambiilor prin aval bancar sauscrisoare de garanție bancară de
o bancă de prim rang;
—Dobânda la care se face vânzarea pe credit comer cial să fie stabilită în corelație
cu taxa de forfetare.
Exemplu:
Pentru un export cu plata pe credit de 1 an, în valoare de 1.000.000 USD și
dobânda 10 , operația de forfetare se decide în condiții de eficiență, astfel:
*În ansamblul clauzelor unui contract, un loc deosebit de important îl ocupă componenta valutar -financiară.
În principal, aceasta se referă la: mijlocul de plată utilizat (în ce valută se plătește); materializarea plăților în
titluri de credit (cambie, bilet la ordin); modul de acoperire a riscului valutar; garantarea îndeplinirii întocmai a
obligațiilor contractuale (tipul de garanție utilizat); modalitatea de plată (acreditiv documenta r, incaso
documentar); schema de plată (plata la livrare sau pe credit); modul de finanțare a operațiunii etc.

Afaceri economice interna ționale
255exportatorul deține pentru con travaloarea mărfii sale titluri negociabile în valoare
totală de 1.100.000 USD (credit 1.000.000 + dobânda 100.000 USD), pe care le poate
vinde în condiții de eficiență numai dacă prin vânzare obține cel puțin 1.000.000 USD,
respectiv contravaloarea mărfur ilor sale;
exportatorul trebuie să stabilească taxa de forfetare maximă, care îi asigură
eficiența operațiunii. Taxa de forfetare pentru calculele preliminare ale exportatorului se
determină utilizând relația:
0009,9000.100.1)000.000.1 000.100.1( 100 USD000.000.1100000.100.1000.100.1
 
TfTf
Deci, în măsura în care taxa de forfetare este egală sau mai mică de 9,09 , operația de
forfetare este eficientă, raportată fiind exclusiv la relația contractuală de vânzare pe credit.
Se poate folosi direct formula de stabilire a taxei de forfetare în raport cu datele
contractuale ale creditului:
TfSD
CSD
100
,
în care: Tf -taxa de forfetare; SD -suma absolută a dobânzii de încasat pentru creditul
acordat; C -valoarea absolută a creditului furnizor acordat de exportator.
Cel puțin teoretic, eficiența economică absolută a forfetării de creanțe rezultate din
exportul pe credit are limite în funcție de raportul dintre dobânda la creditul comercial și
costul forfetării.
Eficiența relativă a forfetării are în vedere o altă latură: astfel, operațiunea poate fi
consi derată rentabilă și când costul forfetării depășește dobânda la credit, dar diferența
negativă rezultată este mai mică decât dobânda pe care ar fi trebuie să o plătească
exportatorul sau banca sa ca să îl refinanțeze printr -un credit mobilizat de pe europi ață.
2.Finanțarea prin leasing
Ca metodă de finanțare, în special, pe termen mijlociu și lung, leasing -ul a apărut și
s-a dezvoltat o dată cu modificarea structurii și valorii mașinilor și echipamentelor ce
formează obiectul schimburilor internaționale . Uzura morală rapidă, volumul mare de
investiții pe care îl presupun anumite echipamente, mijloace de transport, aparate și
instrumente de măsură, în condițiile unor permanente procese de modernizare, au
determinat apariția societăților de leasing. Leasin g-ul presupune, în principal, două
contracte: unul de vânzare -cumpărare, încheiat între organizația producătoare ca vânzător
și organizația financiară -societatea de leasing -care creditează operațiunea de leasing în
calitate de cumpărător și un contract de locațiune încheiat între societatea de leasing și un
terț importator. În acest mod, exportatorul primește plata contravalorii echipamentului la
livrare, eliminând astfel riscurile unei vânzări pe credit, iar importatorul sau utilizatorul nu
este obliga t să se angajeze într -o relație de credit, el plătind periodic doar o chirie stabilită
prin contractul de leasing societății finanțatoare, acesta asumându -și și riscul de neplată.
Firmele producătoare apelează la finanțarea exportului prin leasing din mai multe
considerente: își păstrează liniile de credit oferite de bănci neafectate de exportul acestor

Afaceri economice interna ționale
256produse, pot exporta suplimentar chiar dacă nu mai pot beneficia de noi credite pentru
export, eludează interdicțiile legislației naționale care, uneori, i nterzice unele exporturi în
anumite țări, precum și restricțiile de brevet, evită controlul importurilor din țările
beneficiare, își recuperează integral fondurile în momentul vânzării lor firmei de leasing.
Pentru importatori, operațiunea de leasing este avantajoasă din cel puțin două
considerente. În primul rând, autoritățile naționale acordă firmelor de leasing posibilități de
refinanțare avantajoase asemănătoare creditelor de export (dobânzi reduse, scutire de
taxe, impozite reduse etc.), ceea ce deter mină ca finanțarea prin leasing pentru
importatori, să fie mai ieftină. În al doilea rând, contractul de leasing oferă clientului, la
terminarea perioadei, trei posibilități de acțiune: restituirea bunului; prelungirea
contractului; cumpărarea lui la un pr eț foarte avantajos (a nu se uita că, din punctul de
vedere al firmei de leasing, valoarea bunului și beneficiilor au fost integral recuperate).
Din totalul operațiunilor la nivel mondial finanțate prin așa -numitele tehnici moderne
se apreciază că 3/4 sun t realizate prin forfetare, 20 prin leasing și 5 prin factoring.
Sistemul opțiunilor , care a căpătat o largă utilizare în domeniul pieței valutar –
financiare, a început să fie tot mai utilizat și în cazul contractelor de leasing. Tripla opțiune
a utiliza torului în sistemul clasic de leasing de a alege între: restituirea utilajului,
prelungirea contractului pentru o nouă perioadă și cumpărarea utilajului la valoarea
reziduală stabilită prin “prețul de piață” este înlocuită, în sistemul opțiunii, printr -un
angajament de vânzare -cumpărare a bunului. Promisiunea poate fi făcută unilateral de
fiecare dintre cei doi parteneri: de finanțator că îl va vinde la sfârșitul perioadei de locație
la un preț maxim și de utilizator că îl va cumpăra la sfârșitul acestei pe rioade la preț minim
sau angajamentul poate să fie bilateral. În cazul opțiunilor, prețurile se stabilesc anticipat,
iar la sfârșitul perioadei de locație, acesta va fi plătit, independent de “prețul pieței”.
3.Finanțarea prin confirmarea comenzii
Printre tehnicile noi de finanțare a comerțului internațional se înscrie și confirmarea
comenzii utilizată cu precădere în domeniul exportului de mașini, utilaje și echipamente de
valori mari. Această tehnică de finanțare, apărută după anii ‘70, în anumite lim ite îmbină
caracteristicile factoring -ului și ale creditului cumpărător.
Operațiunea de finanțare se realizează prin intermediul unor instituții specializate de
confirmare, care, adesea, sunt afiliate la o bancă comercială. Instituția de confirmare
preia, o dată cu finanțarea, și asigurarea operațiunii riscurilor de neplată, de întârziere a
plății, politice și de calamități naturale.
Finanțarea operațiunii prin confirmarea comenzii este inițiată de exportator pe baza
unor documente provenite de la importa tor. Documentul în baza căruia se inițiază
operațiunea este comanda fermă a importatorului prin care acesta atestă că a solicitat
exportatorului o anumită marfă pe care se angajează să o cumpere. Comanda este
prezentată de exportator instituției de confirm are care o confirmă. Prin această
confirmare, care are valoare de contract de finanțare, instituția de confirmare se
angajează să preia creanțele de încasat ale exportatorului și să achite contravaloarea
mărfurilor de îndată ce au fost expediate.
Creanțel e exportatorului, materializate în titluri de credit, sunt andosate de acesta în
favoarea instituției de confirmare. La primirea lor, instituția finanțatoare plătește
contravaloarea lor, mai puțin comisionul de confirmare.
În acest mod, exportul este real izat cu plata imediată, relația de credit stabilindu -se
între importator și instituția de confirmare a comenzii. Finanțarea prin confirmarea
comenzii se realizează, de regulă, pentru creanțe cu scadențe situate între 2 și 10 ani.
Deoarece, instituția de co nfirmare efectuează în favoarea exportatorului o serie de servicii
cum ar fi: confirmarea comenzii, achitarea contravalorii mărfurilor imediat după livrare,

Afaceri economice interna ționale
257preluarea diferitelor riscuri, urmărirea încasării în timp a creanțelor etc., comisionul de
confirm areeste superior comisioanelor specifice altor forme de finanțare. Dar, așa cum se
întâmplă cel mai adesea, comisionul, indirect, este suportat de importator, prin includerea
sa în prețul mărfii.
9.5.Garantarea și asigurarea creditelor
Operațiunea d e creditare, ca proces ce se desfășoară în timp, conține în sine
posibilitatea apariției riscului de neplată, de nerambursare a ratelor scadente, ca rezultat
al modificării situației financiare a debitorului, situației politice a țării sale sau a conjunctu rii
economice și financiar -valutare internaționale.
Prin riscuri în sens larg, se înțelege posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei
tranzacții economice (export, import, cooperare), ca rezultat al producerii unor
evenimente, fenomene imprevizi bile. Cauzele care generează riscurile sunt numeroase și
pot fi de natură comercială sau necomercială. Riscurile comerciale sunt socotite:
insolvabilitatea cumpărătorului, neplata la termen, refuzul acceptării de către cumpărător a
mărfurilor etc., iar riscuri necomerciale sunt cele determinate de starea de război,
exproprierea sau intervenții guvernamentale care împiedică plata, schimbarea regimului
politic, adoptarea de restricții în transferurile valutare, anularea autorizațiilor de import,
export, calam ități etc.
Pentru evitarea sau atenuarea acestor riscuri în practica internațională s -au
imaginat numeroase tehnici și metode a căror utilizare reclamă:
—cunoașterea ansamblului metodelor utilizate pe plan mondial în acest sens și a
domeniului în care po t fi utilizate;
—cunoașterea legislației și uzanțelor specifice în anumite domenii (titluri de credit,
asigurări, reasigurări, acreditive etc.) și a legislației din țara partenerului, în mod special,
care poate permite sau nu utilizarea unei metode;
—evaluarea anticipată și cât mai realistă a riscurilor ce pot apare.
Garantarea creditelor internaționale
Prin GARANȚIE , în sens larg, se înțelege orice metodă, instrument sau
angajament, accesoriu contractului comercial internațional pus la dispoziția sa u
emis în favoarea unui titular de drepturi, în virtutea contractului încheiat, capabil să
asigure respectivului beneficiar realizarea certă a drepturilor garantate, sau
despăgubirea bănească corespunzătoare pentru daunele provocate de nerealizarea
acestor drepturi .
Pornind de la accepțiunea dată garanției, obligația din contractul comercial
internațional este obligația principală. În virtutea ei, contractanții sunt obligați, în primul
rând, să-și îndeplinească obligațiile asumate. Garanția cerută suplimen tar dă naștere unei
a doua relații obligaționale , secundare, dar egală ca valoare și formă; la executarea
garanției se apelează numai dacă obligația asumată inițial nu a fost îndeplinită.
În acest context, garanția, indiferent de natura obligațiilor garan tate sau
instrumentul de garantare utilizat, trebuie să răspundă anumitor cerințe de bază:
—existența unui patrimoniu independent de relația contractuală, suficient de mare
și cert pentru a acoperi obligația garantată;
—garanția să fie astfel concepută încât să asigure beneficiarului ei dreptul și
posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;

Afaceri economice interna ționale
258—beneficiarul garanției să aibă asigurată posibilitatea utilizării nestânjenite a
rezultatului executării garanției (ex.: t ransferul valutar al fondurilor).
Partenerul de contract solicitat să ofere o garanție suplimentară privind îndeplinirea
obligației asumate prin contract are, în principiu, două posibilități :
—poate garanta cu bunurile sale materiale și financiare pe ca re sub forma ipotecii,
gajului, depozitului bancar etc. le pune la dispoziția partenerului, acestea constituind
garanții reale ;
—poate apela la o terță persoană -numită garant -care să -și asume obligația că
va achita datoria sau va despăgubi bănește, î n cazul în care cel pentru care garantează
nu își îndeplinește obligația asumată. Instrumentul garantării putând fi, în acest caz,
scrisoarea de garanție bancară, garanția caselor de asigurare, avalul cambial etc.,
acestea făcând parte din grupa garanțiilo r personale.
În cadrul garanțiilor se disting, astfel, trei părți implicate:
—Ordonatorul garanției care este debitorul principal. El este cel căruia partenerul
de contract (beneficiarul) i -a solicitat o garanție și, drept urmare, trebuie să i -o ofere. În
consecință, ordonatorul solicită unei terțe persoane -garantul -o garanție;
—Beneficiarul garanției este cel în favoarea căruia garantul emite garanția.
Beneficiarul execută garanția dacă ordonatorul, ca debitor principal, nu și -a îndeplinit
obligaț ia asumată. Poziția de beneficiar sau ordonator o poate avea atât exportatorul, cât
și importatorul. Deseori, în cadrul aceluiași contract, ambii parteneri se află în dubla
ipostază de beneficiar și ordonator.
—Garantul este debitorul secundar, cel care, în cazul neîndeplinirii obligațiilor de
către debitorul principal, trebuie să le îndeplinească cu caracter reparatoriu.
Cu privire la îndeplinirea obligațiilor de către ordonator, garantul se poate angaja în
două moduri:
—să îndeplinească întocmai obli gațiile contractuale (să livreze marfa, să repare
utilajul etc.), aceasta fiind reparația fizică ;
—să îl despăgubească bănește pe beneficiarul garanției pentru neîndeplinirea
obligațiilor debitorului principal, aceasta fiind reparația bănească.
Întrucât reparația fizică implică complicații deosebite (să găsească alt producător de
utilaje etc.) este mai rar utilizată, cea preferată în practică fiind reparația bănească.
În schimburile internaționale poate fi garant orice persoană fizică sau juridică care
dispune de un patrimoniu. Astfel:
1. În măsura în care partenerul de contract poate separa într -o formă legală o parte
din avutul său (bunuri, active financiare, depozite bancare) și -l pune nemijlocit și
necondiționat la dispoziția beneficiarului poate fi garant . Deși implică costuri mai reduse
ca alte forme de garantare, acceptarea partenerului în calitate de garant implică riscul, în
cazul falimentului, includerii garanției în masa activelor falimentare.
2.Orice firmă, companie industrială, comercială nelegată de raportul contractual, în
măsura în care patrimoniul său îndeplinește condițiile cerute, poate fi garant. Acceptarea
unui astfel de garant este deseori legată de reparația fizică mai rar de cea bănească.
3. În țările dezvoltate, societățile de asigurare apar des în postura de garanți
deoarece au patrimoniu cunoscut și sunt specializate în acoperirea riscurilor. Un
dezavantaj îl prezintă procedura mai greoaie de executare a acestor garanții care reclamă
timp pentru constatarea daunelor.
În domen iul creditelor de export, asigurarea acestora este realizată de instituții de
asigurare specializate în acest domeniu. În alte cazuri instituțiile specializate în finanțarea
exporturilor îndeplinesc simultan cele două activități -financiară și asigurarea creditelor de
export.
4. O dată cu participarea crescândă a țărilor în curs de dezvoltare la comerțul
internațional, a crescut frecvența apariției în postura de garant a statului, reprezentat prin

Afaceri economice interna ționale
259șeful statului, guvern, banca centrală, ministerul finanțe lor etc. Deși teoretic aceste
garanții prezintă maxim de securitate, practic ele sunt privite cu rezervă și evitate
deoarece există dificultatea delimitării patrimoniului garantului, cunoașterii reglementărilor
juridice privind competența reprezentanților statului de a se angaja prin garanții față de
străinătate, dificultăți privind modul de executare*etc. În caz extrem, sunt acceptate și
garanțiile emise de stat, ele reprezentând, în fond o recunoaștere în mod oficial, a unei
datorii ce va fi onorată în v iitor. Garanțiile emise de stat îmbracă forma unui document cu
caracter solemn care conține angajamentul statului de a plăti sau a face să se plătească
suma garantată în condițiile contractuale stabilite.
5.Instituțiile bancare și financiare ocupă primul loc în ierarhia preferințelor privind
selecționarea garanților. Încrederea de care se bucură băncile pe piața internațională este
determinată de: cunoașterea patrimoniului (publicarea bilanțului), standingul acestora,
promptitudinea în onorarea angajament elor asumate, gama serviciilor suplimentare oferite
etc.
Pentru a se evita riscul pierderii sumelor avansate sub formă de credite, în practica
internațională sunt utilizate modalități specifice de asigurare a recuperării acestor sume.
Riscurile de neramb ursare a creditelor se pot acoperi prin:
—modalități specifice de garantare a creditelor de export (garanție bancară,
garanție financiară și asigurarea creditelor);
—modalități obișnuite de garantare a unei plăți, cum sunt: a. scrisoarea de garanție
bancare; b. garanția societăților de asigurare; c. scrisoarea de credit comerciale (L/C)
“stand -by”; d. titlurile de credit acceptate și avalizate; e. ipoteca; f. gajul; g. depozitul
bancar; h. rezervarea dreptului de proprietate.
a.Scrisoarea de garanție bancară este un angajament scris asumat de o bancă în
favoarea unei persoane, denumită beneficiar, de a plăti acestuia o sumă de bani, în cazul
în care o altă persoană, denumită ordonator, în contul căreia se emite garanția, nu a
onorat o anumită obligați e asumată printr -un contract față de beneficiarul garanției.
Deci banca nu garantează fapte, ci preia o obligație de plată, obligația fiind, în
același timp, subsidiară obligației debitorului principal, care este obligația principală.
În consecință, emit erea garanției bancare determină între părțile implicate trei
raporturi juridice:
—raportul juridic fundamental, ca rezultat al contractului comercial internațional
între ordonator și beneficiar;
—raportul juridic de mandat, prin care debitorul princip al împuternicește banca să
garanteze executarea obligațiilor sale;
—raportul juridic rezultat din contractul de garanție bancară dintre bancă și
beneficiar.
Deoarece constituie un act juridic cu implicații patrimoniale, scrisoarea de garanție
bancară tr ebuie, în mod obligatoriu, să îndeplinească anumite condiții de fond și formă
care să poată permite utilizarea ei corespunzător scopului urmărit.
Solicitarea unei garanții bancare presupune plata unui comision care variază de la
țară la țară, de la bancă la bancă, fiind situat, în general, între 2 -8. Dintre toate formele
asiguratorii, garanția bancară este cea mai sigură, dar și cea mai scumpă.
Tipurile de garanții bancare utilizate în comerțul internațional sunt practic nelimitate.
Cele mai frecvent înt âlnite sunt:
—Garanția de participare la licitație .Asigură fermitatea ofertei și seriozitatea
ofertantului participant la licitație fiind, în același timp, și o condiție a participării sale la
*Mai ales în urma schimbării guvernului, lovituri de stat etc.

Afaceri economice interna ționale
260licitație. Banca garantă se angajează la plata unei sume (5 -10din valoarea ofertei) în
situația în care ofertantul, câștigând licitația, nu mai încheie contractul;
—Garanția de bună executare a contractului**. Garantează îndeplinirea obligației
contractuale de a livra calitativ, cantitativ și la termen marfa. V aloarea garanției, stabilită
ca pondere din valoarea mărfurilor, este destinată să acopere eventualele prejudicii
asupra importatorului prin întârzierea sau întreruperea livrării. Se poate prevede clauza de
diminuare a garanției pe măsura efectuării livrăr ilor;
—Garanțiile de bună funcționare . Emise înainte de începerea derulării contractului,
rămân valabile până la expirarea perioadei de garanție tehnică. Valoarea lor este
destinată să acopere riscul provenit de neîndeplinirea de către furnizor a obligaț iilor sale în
perioada garanției tehnice. În cazul livrărilor “la cheie, aceste garanții sunt cunoscute și
sub denumirea de “garanții de bună execuție” și acoperă obligațiile contractorului în
perioada dintre recepția provizorie și cea definitivă;
—Garan ția de restituire a avansului . Acoperă obligația vânzătorului de a restitui, în
caz de neexecutare a contractului, suma sau sumele plătite în avans de cumpărător;
—Garanția de plată . Are ca obiect acoperirea obligației cumpărătorului de a plăti
prețul (c ontra documente) contractual stabilite pentru mărfurile sau serviciile primite.
Aceasta poate îmbrăca forma garanției de deschidere a acreditivului, prin care garantul se
obligă el însuși să plătească achitarea contravalorii mărfurilor; garanția de plată l a incaso ,
când garantul se obligă să plătească mărfurile dacă plata nu a fost onorată la prima
cerere a cumpărătorului; garanția pentru plata efectelor de comerț , prin care garantul se
obligă, ca la scadență, să onoreze efectele de comerț trase de vânzător asupra
cumpărătorului; garanția pentru plata ratelor scadente, prin care garantul se angajează să
ramburseze, el, ratele scadente etc.;
—Garanția de aval. Prin aceasta garantul se angajează să avalizeze efectele trase
de vânzător asupra cumpărătorului;
—Garanția de realizare a obligației de contrapartidă (sau compensație). Urmărește
să asigure partenerul care face primul livrările că, dacă celălalt nu livrează marfa în
contrapartidă, banca îi va plăti marfa livrată;
—Garanția de transfer valutar. Prin aceasta garantul asigură transferul fondurilor
din țara debitoare în străinătate;
—Garanția bancară pentru deschiderea de acreditiv . Prin aceasta banca se
angajează ca, în cazul în care cumpărătorul nu va deschide acreditivul, să plătească ea
contraval oarea documentelor prezentate de exportatori.
În domeniul garantării creditelor de export, sunt utilizate instrumente de garantare
specifice, emise de instituțiile de finanțare a exporturilor. Rolul acestor garanții. este diferit
de cel al scrisorilor de garanție bancară. În practica financiar -bancară, aceste garanții sunt
cunoscute sub denumirea de: garanție bancară și garanție financiară.
Garanția bancară este acordată de instituția de finanțare a exporturilor băncilor
comerciale care au finanțat export ul. Prin acest tip de garanție bancară, instituția
specializată poate acoperi integral sau parțial valoarea creditului, aceasta preluând riscul
de neplată al importatorului privind ratele scadente, dobânzile etc., precum și riscurile
politice. Avantajul ga ranțiilor bancare este că pot acoperi riscurile în proporție de 9 .
Garanția financiară este acordată, de asemenea, de instituțiile de finanțare a
exporturilor, băncilor comerciale care au finanțat exporturile. Acest tip de garanție se
acordă pentru între aga (sau o parte din) valoarea creditului și servește băncilor comerciale
ca instrument de garantare în scopul refinanțării de la alte bănci. Sunt utilizate în cazurile
în care finanțarea exporturilor a fost realizată parțial de bănci comerciale și parțial de
instituțiile specializate în finanțarea exporturilor.
**sau “garanție de furnizare”

Afaceri economice interna ționale
261Garanții -contragaranții. Există unele țări, în special din Asia și Africa, în care
angajamentele de plată asumate de bănci străine în favoarea beneficiarilor locali nu sunt
permite prin reglement ările interne în materie de garanții. În aceste țări nu sunt acceptate
decât garanții emise de bănci locale. La baza garanției emise de banca locală stă un alt
angajament necondiționat de plată, egal ca valoare, asumat de o bancă străină, banca
ordonatorul ui. Banca străină își asumă acest angajament în favoarea băncii locale și
poartă numele de contragaranție. Pe baza contragaranției, banca locală emite garanția în
favoarea beneficiarului local. Astfel, în timp ce în cazul garanțiilor directe există un sing ur
angajament de plată al băncii ordonatorului, în relația garanție -contragaranție se disting
două angajamente de plată -cel al băncii ordonatorului (banca străină) către banca
beneficiarului (banca locală) și cel al băncii beneficiarului către benefici arul local (patru
părți implicate).
b.Garanția societăților de asigurare. Societățile de asigurare, ca instituții
specializate, practică asigurarea împotriva diferitelor riscuri sub forma: poliței de asigurare
și garanției societăților de asigurare.
Labaza emiterii poliței de asigurare stă contractul de asigurare, ca document
încheiat între societatea de asigurare și beneficiarul asigurării. Deci, spre deosebire de
celelalte tipuri de garanții prin care garantul acoperea obligațiile debitorului, de dat a
aceasta însuși beneficiarul cere acoperirea obligațiilor debitorului. Astfel, în cazul unei
vânzări pe credit, furnizorul (creditorul fiind și beneficiarul poliței) poate încheia cu o
societate de asigurări un contract de asigurare a creditului. Prin ace st contract de
asigurare, societatea se obligă ca, în cazul în care debitorul principal nu își îndeplinește
obligațiile să ramburseze ea creditul. Contractul de asigurare este un contract
independent de contractul comercial. Pentru acest serviciu, societat ea de asigurări emite
o poliță de asigurare, iar beneficiarul plătește o primă de asigurare. Polița de asigurare
este negociabilă, astfel încât creanța asupra debitorului poate fi transmisă de beneficiar
unei terțe persoane.
Societățile de asigurare emit și garanții asemănătoare garanțiilor bancare,
cunoscute sub denumirea de garanții ale societăților (caselor) de asigurare. În cadrul
acestor garanții, ele nu apar ca prestatoare de servicii, ci în calitate de garanți.
c.Scrisoarea de credit comerciale ( L/C) “stand -by”. Este o variantă a acreditivului
documentar**utilizarea ei fiind guvernată de Publicația nr.500. Întrucât legislația S.U.A.
interzice băncilor americane de a emite orice garanții materiale în favoarea clienților lor,
aceștia au folosit ins tituția acreditivului documentar în acest scop. Băncile ce au dreptul de
a emite scrisori de credit comerciale (care sunt angajamentele lor proprii) le utilizează
pentru garantarea plății altor obligații (decât cele pure de plată). Spre deosebire de
garanț ia bancară, în cazul L/C “stand -by”, debitorul principal este banca emitentă care se
angajează la plată în nume propriu, devenind obligată direct. Această plată o va efectua
contra unei declarații din partea beneficiarului cum că furnizorul nu și -a îndepli nit
obligațiile. În textul L/C “stand -by” se indică beneficiarul garanției, valoarea L/C (care este,
în fond, valoarea garanției), termenul de valabilitate, documentul pe baza căruia se face
plata. Plata se face la prima cerere și imediat.
d.Titluri de credit acceptate și avalizate , pot fi utilizate eficient ca modalități de
garantare, deoarece:
—obligația cuprinsă în cambie sau bilet la ordin este o obligație abstractă ,
independentă de contractul comercial;
**Regles et usances uniformes relatives aux credi ts documentaires, I.D.C.nr.500, Chambre de Commerce
Internationale, Paris, 1993.

Afaceri economice interna ționale
262—aceste titluri oferă beneficiarului lor d reptul necondiționat de a încasa suma
înscrisă pe titlu, la scadențele convenite, pe baza simplei promisiuni de plată;
—atât cambia, cât și biletul la ordin, sunt negociabile, astfel încât pot fi scontate,
rescontate, forfetate sau transmise prin gir făr ă restricții, ceea ce permite recuperarea
sumei înainte de scadență sau, în cazul girului, efectuarea unei plăți;
—banca ce dă avalul se obligă întotdeauna solidar cu cel pentru care a dat avalul,
obligația băncii fiind, totodată, autonomă, abstractă și necondiționată;
—existența unei legislații în materie cambială, relativ uniformă în diverse țări,
conferă siguranță și o largă utilizare.
e.Ipoteca este utilizată frecvent în economia de piață*. Garantarea creanței prin
ipotecă este asigurată printr -un bun imobiliar (clădire, teren) din patrimoniul debitorului,
anume desemnat în acest scop. Dacă la scadență debitorul nu plătește datoria, creditorul,
în favoarea căruia a fost constituită ipoteca, poate cere vânzarea la licitație a bunului
respectiv, ia r din suma obținută să își acopere creanța. Acordul de voință al părților în
acest sens este inclus într -un act autentic (actul de ipotecare) și înregistrat în registrul de
proprietăți imobiliare. Prin această procedură, beneficiarul este asigurat că bunul nu va fi
înstrăinat.
Principalul dezavantaj al ipotecii este dificultatea transformării rapide a valorii
imobiliare, în bani.
f.Gajul, spre deosebire de ipotecă, presupune înstrăinarea bunului și constă în
remiterea de către debitor creditorului a unu i bun mobil care, în cazul în care datoria nu va
fi achitată la scadență, va fi vândut la licitație și din prețul obținut se va acoperi datoria
debitorului. în principiu, orice bun care are o valoare îndestulătoare față de creanță poate
fi utilizat drept g aj.
Una din problemele acestui tip de garantare, ca de altfel și în cazul ipotecii, este
rapiditatea cu care poate fi transformat în bani lichizi. Din aceste considerente, în comerțul
internațional o tot mai largă răspândire o are practica gajării hârtiil or de valoare, efectelor
de comerț care sunt ușor negociabile, dar care pot fi incerte ca venit (cursul hârtiilor de
valoare este fluctuant).
g.Depozitul bancar este o garanție materială directă sub forma unei sume de bani
depusă de debitor la o bancă î n favoarea beneficiarului, în anumite condiții prestabilite și
comunicate băncii de către debitor.
Principalul avantaj al acestui tip de garantare este simplitatea și rapiditatea
executării ei de către beneficiar. Are însă dezavantajul imobilizării fondur ilor.
În cazul contractelor pe durată îndelungată și cu livrări eșalonate, importatorul poate
constitui un depozit bancar denumit “stand -by”, egal cu valoarea unei tranșe livrate de
exportator. Dacă, la termenul convenit, debitorul nu achită marfa, este u tilizat depozitul
“stand -by”. Livrările continuă numai după reîntregirea depozitului. Prin depozitul “stand –
by”, fondurile imobilizate sunt relativ mici, de valoarea unei tranșe. Ca urmare, suma
dobânzilor neîncasate la sumele imobilizate este mai mică dec ât costul unei garanții.
Dezavantajul acestei tehnici este că, în caz de faliment al debitorului, disponibilul din cont
este înglobat în masa activelor falimentare.
h.Rezervarea dreptului de proprietate asupra mărfii vândute . Partenerii de contract
potconveni asupra includerii în contractul comercial internațional a unei clauze prin care
vânzătorul își rezervă dreptul de proprietate asupra mărfii până în momentul în care
debitorul își achită toate ratele scadente. Astfel, vânzătorul încearcă să dobândea scă o
*În relațiile externe ale țării noastre, ipoteca este folosită la garantarea exporturilor românești de nave,
construcții de obiective industriale și civile etc.

Afaceri economice interna ționale
263garanție că debitorul își va achita datoria. Utilizarea acestei clauze presupune luarea în
considerație a următoarelor aspecte:
—cunoașterea perfectă a legislației din țara importatorului privind dreptul de
proprietate și de transfer valutar în caz ul în care exportatorul ar fi silit să își recupereze
banii prin revânzarea mărfii;
—necesitatea obținerii unei polițe de asigurare pe toată perioada creditării pentru a
avea certitudinea că marfa “supraviețuiește” în timp și în bune condiții;
—în cazu l în care se recuperează marfa și nu poate fi valorificată pe piața locală a
țării respective se pune problema cheltuielilor de revindere sau de readucere în țară;
—includerea unei astfel de clauze în contract presupune, în același timp, realizarea
unei corelații între ritmul și mărimea plății ratelor și diminuarea în timp a valorii utilajului.
Reușita folosirii acestei clauze este legată de calitățile particulare ale mărfii exportate.
Sunt mașini și utilaje care foarte greu pot fi vândute “la mâna a doua ” (trebuie luat în
considerare și faptul că se uzează nu numai fizic, dar mai ales moral). Altele, cum sunt
instalațiile petroliere, pot fi vândute de două, chiar și de trei ori. În același timp, rămâne
dezavantajul imposibilității transformării rapide a m ărfii în bani, în cazul executării clauzei.
Asigurarea creditelor de export. Reasigurarea
Rolul asigurării creditelor de export este de a da furnizorilor posibilitatea să vândă în
străinătate, în condiții de credit, fără a -și primejdui echilibrul financ iar prin asumarea unor
riscuri mari.
Problema esențială în cadrul asigurării creditelor de export o reprezintă riscurile
care formează obiectul acestora. Principalele categorii de riscuri care pot fi asigurate sunt:
—riscurile comerciale care includ: in solvabilitatea cumpărătorului sau incapacitatea
acestuia de a achita la termenele prevăzute ratele și dobânzile scadente; refuzul de plată
al cumpărătorului (reaua credință), cu toate că livrările sau prestările corespund condițiilor
contractuale;
—riscu rile necomerciale care cuprind: riscul de război, revoluție și alte evenimente
cu implicații asupra operațiunilor în cauză; riscul de neplată rezultat din moratoriu sau alte
măsuri de prelungire a scadențelor hotărâte de stat; anularea sau reînnoirea autor izației
de export sau import, după expedierea mărfurilor; exproprierea sau alte măsuri ale
autorităților care împiedică plata. Unele țări includ în riscurile necomerciale și pe cele
rezultând din calamități naturale;
—riscurile monetare se referă la: ris cul creșterii prețului și riscul valutar determinat
de modificarea cursului monedei naționale sau a valutei plății.
În majoritatea statelor au fost create instituții specializate de asigurare a creditelor
de export. Deseori, aceste instituții îndeplinesc dubla funcție de instituție de asigurare și
de instituție specializată în finanțarea exporturilor. Aceste instituții, direct sau indirect, sunt
controlate și sprijinite financiar de statele respective.
Asigurarea acoperă numai într -o anumită proporție val oarea creditului acordat, o
parte din risc suportându -l furnizorul sau cumpărătorul, după caz. De regulă, riscurile
comerciale sunt acoperite într -o proporție de 75 -90și chiar 100 , iar cele politice, în
proporție mai mică.
Nivelul primei de asigurare v ariază în funcție de calitatea beneficiarului creditului de
finanțare și categoria de risc.
Sistemul asigurării și garantării creditelor de export, face parte integrantă de regulă,
din programele naționale de promovare a exporturilor țării respective, sta tul suportând din
buget o parte din pierderi.
Reasigurarea este o operațiune prin care o societate de asigurări, la rândul ei, se
asigură la o altă instituție specializată, împotriva riscurilor pe care s -a angajat să le

Afaceri economice interna ționale
264acopere prin contractele de asigura re încheiate cu clientela sa. În cazul reasigurării are loc
o preluare, de fapt, a riscurilor în condiții precis determinate, de către o altă instituție
specializată în astfel de operațiuni. În cazul unor tranzacții importante, de valori mari,
reasigurarea se poate realiza pe baza unui acord global între societățile de asigurare
partenere, stabilind obligația cedării și, respectiv, preluării unui anumit număr sau a
anumitor categorii de riscuri din întreaga activitate, pe parcursul mai multor ani.
Ca urmar e a creșterii complexității operațiunilor finanțate, a sporirii instabilității
economice și politice, intensificării transporturilor internaționale, sistemul reasigurărilor a
luat o extindere deosebită. Se poate aprecia că nu există o tranzacție economică mai
importantă pentru care să nu intervină sistemul de reasigurare între instituțiile specializate.
Costul creditelor
Finanțarea și asigurarea creditelor de export, ca modalitate de promovare a
exporturilor, implică anumite costuri.
În terminologia cur entă, mai ales în cazul creditului furnizor, de cele mai multe ori,
costul creditului este asimilat nivelului dobânzii. Cum însă în realizarea unei operațiuni de
export pe credit, între furnizor și cumpărător intervin diferite instituții de mobilizare a
creditului, de garantare și de asigurare, precum și băncile prin care se realizează
creditarea și decontarea, la dobândă se mai adaugă o serie de comisioane și taxe cum
sunt:
a.comisionul de angajament;
b. comisionul de gestiune;
c. comisionul de accept;
d. comisionul de scont;
e. taxa de opțiune.
Toate acestea la un loc —dobânda, prima de asigurare, comisioanele, taxa
de opțiune —formează COSTUL CREDITULUI .Costul creditului ajunge și chiar depășește
în mod frecvent, cu circa 20 nivelul dobânzii de b ază.
a.Comisionul de angajament (sau de rezerve neutilizate, de punere la dispoziție) se
plătește de către beneficiarul creditului instituției pentru creditul primit, dar neutilizat. Se
calculează asupra diferenței dintre plafonul creditului și sumele u tilizate; nivelul acestuia
este de 0,5 anual. În cazul forfetării, acest comision se plătește din momentul în care
instituția de forfetare și -a dat acordul asupra operațiunii până în ziua forfetării efectelor.
b.Comisionul de gestiune (sau administrare) poate fi aplicat o singură dată la
acordarea creditului sau poate fi plătit anual de beneficiarul creditului. Este destinat să
acopere cheltuielile de gestiune ale băncii pentru fondurile acordate (nivelul acestuia este
între 0,5 -1,5anual).
c.Comisi onul de accept apare în cazul în care exportatorii apelează la creditele de
accept (până la 1,5 anual).
d.Comisionul de scont este plătit în cazul creditelor de scont. La scontarea titlurilor
de credit, băncile comerciale, la taxa scontului, de regulă, mai adaugă o marjă, în funcție
de bonitatea solicitatorului și riscul operațiunii.
e.Taxa de opțiune se plătește de solicitatorul operațiunii de forfetare în cazul în
care, la termenul convenit, nu mai prezintă documentele pentru forfetare.
Nivelul aces tor comisioane și taxe diferă de la o bancă la alta, sau de la țară la țară,
deși, în general, nu depășesc anumite limite uzuale.

Afaceri economice interna ționale
265BIBLIOGRAFIE:
1.Gheorghe Ciobanu (coord.) -Tranzacții economice internaționale, Editura
Risoprint, Cluj Napoca 2009.
2.Mariana Negruș –Plăți și garanții internaționale, Editura C.H.Beck, București,
2006.
3.Ioan Popa (coord) –Negocierea comercială internațională, Editura Economică,
București, 2006.
4.Cătălin Postelnicu –Economie internațională. Aspecte teoretico -metodologice și
practice, Editura Risoprint, Cluj -Napoca, 2011.