Matematica In Ciclul Primar Componenta Dezvoltarii Intelectuale a Scolarului Mic

CAPITOLUL I

MATEMATICA ÎN CICLUL PRIMAR-COMPONENTA DEZVOLTĂRII INTELECTUALE A ȘCOLARULUI MIC

„Esența matematicii nu este aceea de a face lucrurile mai complicate,

dar de a face lucrurile complicate mai simple.”

S. Gudder

I.1. Rolul matematicii și locul ei în procesul de învățământ – aspecte curriculare

„Matematica pune în joc puteri sufletești

nu mult mai diferite de cele solicitate de poezie și artă.”

Ion Barbu

Matematica s-a născut din nevoile practice ale omului, iar apoi s-a cristalizat ca știință deschisă, capabilă de un progres permanent, de o perpetuă aprofundare, descoperire și creare a unor teorii noi. Dezvoltarea rapidă a științei, a acumulării în ritm tot mai intens a informațiilor, impun cu acuitate dezvoltarea culturii matematice, care trebuie să-și facă loc tot mai mult în cultura generală a unui om. Aceasta cu atât mai mult, cu cât astăzi matematica are aplicabilitate nu numai în domeniul tehnicii, fizicii, chimiei, biologiei, ci și în științele sociale.

Despre importanța studiului și învățarea matematicii s-a discutat și se mai discută. Iar de marea atracție pe care o reprezintă matematica, de puterea de penetrație și iradiere a raționamentului matematic în straturile intime și în străfundurile adânci ale alcătuirii lumii nu se mai îndoiește nimeni cu atât mai mult cu cât această plajă a raționamentului matematic, a tehnicilor, metodelor, modelelor matematice a fost omniprezentă în ceea ce a înfăptuit omul și istoria de-a lungul timpului.

Dacă astăzi, implicarea matematicii în realizarea progresului social este mai mare ca odinioară și migrează în totalitatea sferelor și domeniilor de cercetare a universului, aceasta este rezultatul perfecționării matematicii însăși, al trecerii ei de la studiul relațiilor cantitative la acela al aspectelor calitative, pentru că nu se poate concepe o matematică neproductivă.

Măreția matematicii constă în aceea că este un limbaj, un instrument care se oferă tuturor deopotrivă. Matematica se învață nu pentru a se ști, ci pentru a se folosi, pentru a se face ceva cu ea, pentru a se aplica în practică. Este știința care are cele mai multe și complexe legături cu viața.

Astfel, nimănui nu-i poate fi străină astăzi gândirea matematică, singura capabilă să dezvolte facultatea de abstractizare, capabilă să stabilească legături între probleme, care, deși aparțin de domenii diferite, au același mod de exprimare matematică.

Deoarece aplicațiile matematicii în organizarea și conducerea științifică a societății, în optimizarea proceselor de dezvoltare națională sunt bine cunoscute, se pune accent pe un învățământ matematic serios.

Școala are obligația să facă din studiul matematicii nu un scop în sine, ci un instrument de acțiune eficientă, constructivă și modelatoare a personalității elevului Prin intermediul matematicii elevul trebuie să ajungă la descoperirea existentului, dar să și formuleze stări existențiale în perspectivă, să fie doar moment spre ascensiune spre viitor.

Matematica, prin înaltul său grad de abstractizare și generalizare, prin capacitatea de sinteză, dobândește tot mai mult atributele pluridisciplinarității A crescut rolul ei de știință interdisciplinară și au sporit posibilitățile de aplicare în aproape toate științele.

Prin problematica diversă și complexă care-i formează obiectul, prin solicitările la care obligă pe elev, prin metodologia extrem de bogată pe care o propune, prin antrenarea și stimularea tuturor forțelor intelectuale, psihice și fizice ale elevului, matematica contribuie la dezvoltarea personalității umane și la perfecționarea structurilor cognitive și a metodelor de cunoaștere a lumii, precum și la diversitatea căilor de acțiune a omului în natură și în societate.

Prin acest obiect se dezvoltă memoria, atenția, imaginația și mai ales gândirea logică, cultivă: perspicacitatea, dârzenia, perseverența, ordinea, disciplina, corectitudinea, colaborarea și creativitatea. Pentru atingerea acestui țel este necesar a avea ca preocupare de bază deprinderea copiilor cu tehnica de calcul, a rezolvării de probleme, a memorării algoritmilor și aplicării lor în situații mai mult sau mai puțin asemănătoare, în folosul flexibilității gândirii, accelerării procesului de ridicare a gândirii de la concret la abstract, a capacității ei de surprindere și exprimare a esențelor de utilizare a limbajului matematic.

În studiul matematicii în școala se pornește de la următoarele premise:

Nu există știință privilegiată care să aibă dreptul de a le judeca pe toate celelalte. Nici una dintre ele nu se situează în vârf, așa cum nu se afla la bază, ci fiecare capătă un sens prin existenta celorlalte. Toate împreună slujesc omul și valorile cărora omul le atribuie un preț;

Matematica prin înaltul sau grad de abstractizare și generalizare, prin capacitatea de sinteza, de contragere a esențelor și de exprimare a lor cu ajutorul simbolurilor dobândește tot mai mult atributele pluridisciplinarității;

Este obiectul de învățământ care acționează asupra tuturor trăsăturilor definitorii ale gândirii moderne: practica globală probabilistă, modelatoare, operatoare, pluridisciplinară, prospectivă etc. și joacă un rol tot mai important în formarea intelectuală a omului contemporan;

Studiul matematicii este, de pe băncile școlii elementare și până la cercetarea științifică de specialitate, o admirabilă școală a consecvenței în gândire și a spiritului critic;

Integrată în deplinătatea obiectivelor fundamentale ale fiecărei etape de școlaritate îndeplinește funcții umaniste, contribuie la autoperfecționarea omului, la formarea sa multilaterală.

Școala trebuie să-i învețe pe elevi să rezolve exerciții, probleme, dar și să descopere probleme, să construiască probleme. Tânărul școlar trebuie deprins să găsească și alte căi, modalități de rezolvare a exercițiilor, problemelor, să înțeleagă că la aceleași rezultate se poate ajunge pe mai multe căi, dar numai una dintre ele este mai economică din punctul de vedere al consumului de energie.

Acestea se pot realiza numai prin exercițiu.

Referindu-se la necesitatea antrenamentului în munca de rezolvare a problemelor, George Poly spunea că: „A ști să rezolvi exerciții și probleme este o îndemânare practică, o deprindere cum este înotul, șahul sau cântatul la pian, care se poate învăța numai prin imitare și exerciții. Dacă vreți să învățați înotul trebuie să intrați în apă, iar dacă vreți să învățați exerciții și probleme trebuie să rezolvați exerciții și probleme”.

Cadrele didactice trebuie să fie preocupate de a optimiza activitatea didactică găsind strategii, modalități, tehnici noi de soluționare a exercițiilor și problemelor matematice. O preocupare permanentă a acestora trebuie să fie aceea de a-i face pe elevi să simtă armonia interioară a matematicii.

Dacă în viața noastră, zi de zi, nu ne putem despărți de poezie și artă, cu atât mai puțin ne putem înstrăina de matematică. În afară de calculul prețurilor la casă, de numărul banilor pentru alimente și transport, de numerele de telefon și de celelalte numere care nu lipsesc aproape din niciuna dintre conversațiile noastre, matematica a pătruns, ca aerul, în toate formele vieții moderne. Toate obiectele care ne atrag atenția își exprimă ființa sau frumusețea prin forme, prin volume, prin proporții sau prin metodele care ascund vechiul în combinări noi.

De aceea trebuie să ne informăm, să căutăm să devenim nu numai cunoscători, dar și cercetători în domeniul matematicii.

Matematica cere studiu serios, adică muncă de bibliotecă cu creionul în mână și hârtia alături. S-a crezut greșit la un moment dat că apariția calculatorului va restrânge sfera utilizării matematicii prin extinderea tiparelor și rețelelor. În realitate, calculatoarele au făcut să crească nevoia de matematică și, în mod obligatoriu, de însușire corectă a aritmeticii care reprezintă baza acestei discipline. Este cert că matematica trebuie prezentată la standardele de rigoare și suplețe ale epocii actuale, permițând expunerea unor idei profunde, modelatoare ale realității fizice, comunicabile elevilor în condiții de accesibilitate. Iar pentru ca matematica, în ansamblul ei, să fie accesibilă, trebuie ca înțelegerea aritmeticii să fie o certitudine, în realizarea căreia noi, învățătorii avem un rol hotărâtor.

Matematica este o știință suplă, dinamică, capabilă de un progres permanent, de o perpetuă aprofundare și creare de noi teorii. S-a născut din nevoile practice ale omului și s-a cristalizat ca știință, revenind apoi cu teorii pentru a sprijini în continuare dezvoltarea vieții, a practicii.

Matematica nu trebuie privită ca o simplă știință logică sau ca un instrument util în tehnică, ca o disciplină educativă, ci ca o activitate umană, atât de naturală în resorturile ei, încât nu se termină niciodată și care în dezvoltarea ei neîncetată și mereu frământată depune în anumite stadii rezultate utile, continuându-și apoi mersul.

Matematica a fost și este prezentă la toate marile cuceriri ale gândirii științifice prin contribuții directe ale marilor matematicieni: Spiru Haret, Grigore Moisil.

Încercările, încă timide, de a revigora învățământul matematic printr-o atitudine constructivistă, în care modelele matematice se construiesc cu ajutorul experienței și al observației au impus curriculum-urilor actuale un principiu: intuiția matematică se construiește, ceea ce înseamnă că elevii trebuie învățați să gândească, iar condiția esențială pentru a reuși într-o asemenea dificilă întreprindere este ca învățătorul să cunoască bine sensurile conceptelor pe care le manipulează. Trebuie să stăpânești o noțiune pentru a-i da sens. La succesul sau eșecul în matematică al micului elev, școala și noi, învățătorii, avem o contribuție ce nu poate fi desconsiderată.

Matematica este o activitate formatoare a spiritului, joacă un rol privilegiat pentru inteligență, este un limbaj de comunicare, nu de recitare, este un model pentru alte discipline.

Predarea matematicii în ciclul primar ocupă un loc important, deoarece ea are rolul de a înarma pe elevi cu cunoștințe temeinice în legătură cu noțiunile elementare de matematică, de a le forma deprinderea de a aplica în viața practică aceste cunoștințe, precum și de a contribui la dezvoltarea judecății, a gândirii logice, a memoriei, atenției, la formarea deprinderilor de ordine și punctualitate, la dezvoltarea și cultivarea intuiției, spontaneității, rezolvării rapide a situațiilor problemă ce apar.

Deci, scopul predării matematicii la clasele I-IV are trei laturi distincte: instructivă, educativă și formativă.

Învățământul primar este nivelul la care se predau cunoștințele de bază pe care se clădesc restul cunoștințelor. Aplicarea noului Curriculum Național oferă posibilitatea de a ne desprinde definitiv de modelul uniform și rigid al perioadei de dinainte. Proporțiile ariilor curriculare și ale disciplinelor în planul cadru de învățământ sunt stabilite în funcție de ariile curriculare astfel încât în clasele I-II sunt definite ciclul achizițiilor fundamentale care este considerat o perioadă pregătitoare pentru studiul matematicii. Deoarece există diferențe între competențele matematice ale copiilor, programa oferă o mai mare flexibilitate și posibilitatea de a lucra diferențiat. Studiul matematicii în școala primară își propune să asigure pentru toți elevii formarea competențelor de bază vizând: calculul aritmetic, noțiuni intuitive de geometrie, măsurare și măsuri, stimularea atitudinii de cooperare, schimbarea rolului învățătorului de la transmițător de informații la cea de organizator de activități variate de învățare pentru toți copiii, indiferent de nivelul și ritmul propriu de dezvoltare al fiecăruia. În acest fel se diminuează riscul eșecului școlar cauzat de o prea slabă formare a acestor competențe fundamentale la începutul școlarității.

Planul cadru propune o nouă viziune privind predarea-învățarea în școală în perspectiva interdisciplinară și în perspectiva corelării între teorie și practică. Este nevoie de mai multa reflecție asupra a ceea ce este sau ar trebui să fie învățarea școlară: este nevoie ca formele și procedeele de evaluare să susțină evaluarea formativă, e necesară și perfecționarea metodelor active la clasă prin utilizarea creativă a tuturor surselor și resurselor de învățare aflate la dispoziție.

În programa școlară pentru matematică învățământ primar, cele patru obiective cadru din care derivă obiectivele de referință, dau o perspectivă nouă de a gândi disciplinat și care să mute în fapt finalitățile de la a ști la a face.

Obiective cadru – Matematică

1. Cunoașterea și utilizarea conceptelor specifice matematicii

2. Dezvoltarea capacitaților de explorare/investigare și rezolvare de probleme

3. Formarea și dezvoltarea capacitații de a comunica utilizând limbajul matematic

4. Dezvoltarea interesului și a motivației pentru studiul și aplicarea matematicii în contexte variate

Rolul important în realizarea acestor obiective revine învățătorului, tactului său pedagogic, capacității lui de a o face accesibilă, căci doar abordarea defectuoasă face matematica inaccesibilă.

Un principiu fundamental pedagogic este acela că nu există cunoștință care să nu poată fi însușită de un om normal, atunci când este bine predată, explicată. Cauzele eșecului școlar ar trebui căutate, descoperite, de mai multe ori, în sistemul de lucru al învățătorului și nu în afara lui.

Școala nu poate nici să ofere totul, nici să ceară totul de la elevi. Școala ca loc ideal, ar trebui să fie în zilele noastre acel spațiu în care copiii se socializează în acord cu standardele de conviețuire într-o societate democratică, învățând în mod plăcut lucruri serioase și profunde, care să îi ajute să se cunoască mai bine, să colaboreze și să înțeleagă lumea.

De aceea, pentru a realiza o educație matematică cu implicații serioase în dezvoltarea elevilor, se impune o permanentă preocupare în perfecționarea continuă a metodelor și mijloacelor de învățământ centrate pe elev .Descoperind adevărul matematic, elevii simt armonia interioară a acesteia, ca a unei poezii adevărate, capabilă să trezească atât emoții artistice, cât și conștiința că există exerciții atrăgătoare, știind, totodată, că pentru înțelegerea acestora nu este nevoie de un talent deosebit și nici de o pregătire care să depășească ceea ce au ei de învățat.

Învățământul matematic se adresează și laturii afective, respectiv dezvoltării inteligenței emoționale a elevilor. Ca practician, nu de puține ori, am fost impresionată de emoția, bucuria sau nemulțumirea – uneori amestecată cu lacrimi, pe care elevii le trăiesc intens la orele sau la concursurile de matematică, când reușesc sau nu să rezolve sarcina dată. Aici trebuie insistat pe talentul pedagogic al dascălului, pe cunoașterea componentei emotivitate pentru a interveni în sprijinul elevului și nu pentru a-l stigmatiza. O exprimare de tipul: „Hai să vedem unde mai trebuie să lucrăm!” este superioară unei exprimări: „Nu ai înțeles! Treci la tablă!”.

La vârsta școlară mică, elevii învață unele tehnici elementare de activități intelectuale. Interesul pentru studiu se găsește într-o fază incipientă. Din această perspectiva, învățătorul nu trebuie să transmită informații, ci, mai curând, să dezvolte la elevii săi capacitatea de a utiliza și de a împărtăși informația, de a pune accent pe dezvoltarea proceselor intelectuale în rezolvarea de probleme ca domeniu performant al gândirii.

Pentru a-i determina pe școlarii mici să se angajeze la o activitate de învățare a matematicii, trebuie aplicate o serie de metode care să declanșeze dorința, atracția și interesul pentru învățare, însoțită de satisfacerea efortului personal, de bucuria succesului, astfel încât matematica să devină o disciplină plăcută, atractivă, convergentă spre dezvoltarea raționamentului, creativității, muncii independente și, în principal, a deprinderilor de colaborare.

În această direcție trebuie să căutăm metode accesibile și potrivite pentru a-i face pe elevi să învețe cu plăcere și interes matematica, pentru a le stimula intelectul, gândirea logică, judecata matematică și abilitățile de lucru individual și pe grupe.

I.2. Cunoașterea elevului – condiție fundamentală în vederea folosirii corecte și eficiente a metodelor didactice

„Trebuie să iubești copiii cu o dragoste reală, profundă și înțelegătoare.

E necesar să simți plăcerea de a fi împreună cu ei,

de a-i cunoaște, în școală și în afara școlii.”

William Platt

Pentru ca demersul didactic să fie optim, adică adecvat aspirațiilor elevilor și părinților – pentru că sunt beneficiarii procesului de învățământ și în absența lor profesia noastră nu își găsește utilitatea, posibilităților și capacității reale ale tuturor elevilor clasei și ale fiecăruia în parte, este esențială cunoașterea lor profundă.

În contextul educațional actual, activitatea instructiv-educativă diferențiată – încă din clasa I – este necesară și realizabilă, mai ales, prin cunoașterea temeinică a elevilor sub aspectul dezvoltării fizice și psihice, precum și a tipului de învățare: vizual, auditiv, practic.

Învățământul primar are un rol deosebit de important în dezvoltarea și educarea tinerei generații. Folosirea adecvată a unor metode și procedee educaționale creează condiții ca fiecare elev să cunoască o evoluție normală a personalității sale. Aplicarea metodelor active este eficientă prin cunoașterea reală a individualității copiilor cu care lucrează învățătorul.

Încă de la prima întâlnire cu noii elevi de clasa I, învățătorul observă unicitatea fiecărui copil; în timp ce unii au un bagaj relativ bogat de noțiuni, posedă trăsături de personalitate pozitive ca: sinceritate, hărnicie, receptivitate față de cerințele adulților, alții au un orizont cultural limitat, nu înțeleg importanța învățăturii, se sustrag exigențelor școlii.

Preocuparea fiecărui învățător este aceea de a cunoaște elevul pentru a-și adapta metodele, stilul de lucru la particularitățile individuale, în vederea obținerii rezultatelor scontate. (Învățământul primar, nr.1, pag.73)

Practica demonstrează că nu se formează întotdeauna la copii acele trăsături de personalitate pe care le dorește învățătorul și nici rezultatele școlare nu sunt cele scontate. Aceasta se explică prin faptul că fiecare copil are trăsături deosebite, un mod propriu de a reacționa la influențele educaționale. Aceeași metodă de educație poate duce la o reacție diferită, la rezultate diferite, uneori chiar contrarii celor dorite.

Cunoașterea elevului se efectuează în timp. La intrarea în clasa I, învățătorul poate obține o informare minimă asupra școlarului studiind fișa medicală și caracterizarea primită de la grădiniță. Fișa medicală cuprinde doar vaccinările, statură, greutate și avizul „apt pentru școală”. În cunoașterea copiilor se procedează la o completare a datelor fișei medicale cu informații de la părinți care sunt obținute cu tact și răbdare. Este necesar să se cunoască vârsta la care copilul a mers în picioare, apariția limbajului, cine s-a ocupat de creșterea și educarea copilului, bolile de care a suferit, climatul educativ în familie, atitudinea copiilor față de părinți și a părinților față de copii. Aceste date au o importanță deosebită în dezvoltarea intelectuală a copilului, în adaptarea lui școlară.

În cunoașterea elevului se pot utiliza diferite metode: observația, conversația, analiza produselor activității copiilor, probe pentru determinarea diferitelor niveluri de însușire a unor operații intelectuale.

Cunoașterea individualității elevului și tratarea diferențiată este o premisă nu numai a prevenirii eșecului școlar și devierilor de comportament, ci garanția unor satisfacții deosebite în munca învățătorului și, de ce nu, garanția optimizării climatului clasei.

De aceea, pentru o cunoaștere profundă și reală a fiecărui elev luat ca singularitate, putem considera necesar să ne apropii emoțional de ei, ascultând cu atenție motivațiile lor în legătură cu acțiuni pozitive sau negative individuale sau de grup. Am observat atent conduita elevilor în timpul diverselor activități școlare și extrașcolare desfășurate în sala de clasă, în curtea școlii, în drum spre casă sau chiar acasă – în timpul vizitelor la domiciliu. Modul fiecărui elev de manifestare, de interrelaționare cu alți elevi sau cu adulții a facilitat anticiparea și explicarea succesului sau insuccesului acestuia în procesul instructiv – educativ.

Gândind la importanța relației familie – școală, se acordă o atenție deosebită cunoașterii familiei prin vizite la domiciliu, prin chestionare aplicate la ședințele cu părinții, prin discuții individuale. Putem urmări tipul familiei (organizată/ dezorganizată – în sensul conflictelor dintre soți sau absenței unui părinte – divorț/abandon/deces), starea emoțională dintre părinți și copil, climatul de securitate afectivă, precum și existența unui mediu propice dezvoltării intelectuale (prin preocupările intelectuale ale părinților, indiferent de profesie) toate necesare progresului și succesului școlar.

Printr-o bună colaborare cu logopedul și psihologul din școală, se poate lărgi aria investigațiilor, dând diferite probe în vederea examinării psihologice a copilului prin care se urmărește puterea de înțelegere, latența răspunsului, atenția, memoria, imaginația, emotivitatea, oboseala etc.

Rezultatele observațiilor, investigațiilor se notează în caietul de observații, fiecare observație fiind însoțită de măsuri de ameliorare, în dreptul lor menționând succint efectele aplicării.

Pentru cunoașterea individualității elevului în vederea asigurării unei evoluții pozitive, sub aspectul randamentului școlar cât și comportamental este necesar ca alături de datele despre situația familială a copilului, sănătatea și temperamentul acestuia, învățătorul să analizeze și alți factori cu rol hotărâtor în acest sens.

Atitudinea elevului față de învățătură

Trebuie să se stabilească, de către învățător, dacă elevul trăiește învățătura ca o sarcină de care trebuie să se achite în condiții bune, sau vede o problemă personală și în funcție de aceasta, poate să învețe cum vrea și când vrea.

Fără o cunoaștere profundă a elevului, învățătorul contribuie la pierderea încrederii acestuia în forțele proprii, îl convinge, zi de zi, că el este inferior depreciat, pentru că nu reușește să facă ceea ce înfăptuiesc majoritatea colegilor. În locul bucuriei, satisfacției pentru munca efectuată, asemenea copii culeg suferință.

Dacă sprijinim și încurajăm elevii ce obțin mai ușor rezultate bune la învățătură și au o atitudine pozitivă față de activitatea școlară, cu atât mai mult trebuie să-i susținem moral pe cei care au greutăți, care trebuie să depună eforturi mari pentru a face față cerințelor școlii ca și pe cei cărora le displace învățătura.

Sfera intereselor de cunoaștere ale elevilor au o mare influență asupra procesului de instruire, de însușire a noțiunilor în cadrul școlii, făcându-se atractiv și plăcut, achizițiile făcute fiind astfel mai profunde, de durată.

Capacitatea elevului de a-și organiza activitatea școlară și-n primul rând efectuarea temelor pentru acasă, contribuie la obținerea unor rezultate bune și foarte bune la școală. Lipsa sau existența redusă a acestei capacități are repercusiuni numeroase asupra elevului: oboseală, dezvoltare unilaterală, randament scăzut mergând până la dezinteres față de școală. Cauzele acestei stări de lucruri pot fi diferite: unii sunt distrați, se concentrează greu, alții nu posedă deprinderi de muncă intelectuală, alții sunt lipsiți de orice sprijin și îndrumare acasă sau cazuri de supratutelare și supraveghere exagerată din partea unor adulți, ceea ce provoacă oboseala copiilor.

Cunoașterea cauzelor multiple permite luarea măsurilor care să ducă la lichidarea lor și la formarea la școlarul mic a acestei capacități deosebit de importante.

Trăirile și manifestările elevului în situații de succes sau insucces la învățătură oferă date importante în procesul instructiv-educativ. Elevul care posedă o capacitate de autoapreciere obiectivă, va adopta o poziție adecvată și într-un caz și în altul, mobilizându-și forțele în mod rațional, în timp ce acela care se subapreciază sau supraapreciază va trăi dureros orice insucces. Numai cunoașterea acestor particularități permite învățătorului să utilizeze mijloace și procedee adecvate pentru stimularea eforturilor unor astfel de copii și corectarea capacității lor inadecvate de a percepe aprecierea corectă a celor din jur.

Prezența sau absența la elev a instrumentelor intelectuale de bază care-i permit să atingă un randament școlar corespunzător.

Printre acestea enumerăm: deprinderea de a observa și urmări tot ce se face în cadrul lecției, exprimarea cu cuvinte proprii a ceea ce aude, citește; citirea cursivă, conștientă și rapidă; posibilitatea de a memora conștient; deprinderea de a scrie corect, rapid, conștient.

Deși ritmul formării acestor deprinderi este strict individual, un rol important îl au satisfacțiile sau insuccesele cu care se soldează eforturile depuse.

Motivele care stau la baza activității elevului au, de asemenea, un rol important în evoluția personalității și randamentului școlar. Învățătorul va urmări cu atenție care sunt stimulii ce declanșează eforturile fiecărui elev: motive pozitive ca interes pentru cunoaștere, dorința de a-și face cât mai bine datoria, motive care asigură educarea unor trăsături valoroase ca: responsabilitate, hărnicie, conștiinciozitate sau motive negative ca teama de pedeapsă, dorința de a obține note bune prin orice mijloace, motive ce conduc la formarea lașității, necinstei, prefăcătoriei și la obținerea unui fals succes. (Pantelimon G.,1997, Psihologia copilului, E.D.P., București)

Un bun învățător trebuie să cunoască profilul psihologic al elevilor săi și să acționeze competent pe fondul afectiv-emoțional al acestora în scopul sensibilizării lor pentru a obține progrese școlare de înaltă calitate. Munca de cunoaștere a elevului trebuie să se desfășoare în permanență, pentru că numai așa se poate asigura suplețe și creativitate în alegerea și folosirea metodelor de tratare diferențiată a elevilor, în vederea obținerii de randament școlar ridicat, de optimizare a oricărei acțiuni didactice în parte, inclusiv cea a evaluării, cu implicațiile în mărirea performanțelor școlare.

Cunoscând bine elevul, prin sarcinile pe care i le dă și rezultatele obținute în rezolvarea acestor sarcini, prin metodele pe care le folosește, alese cu discernământ și tact pedagogic, învățătorul poate sa-i dirijeze dezvoltarea personalității. Astfel trebuie manifestată indulgență față de un elev care, accidental, din motive bine întemeiate, nu și-a pregătit lecțiile. Exigența este justificată atunci când un elev a persistat în slaba pregătire a lecției, fără a avea motive justificate în acest sens.

Trebuie încurajat succesul realizat pe principiul pașilor mici de un elev mai puțin dotat intelectual și este nemulțumitoare performanța satisfăcătoare a elevilor dotați, dar care, uneori, din diverse motive, nu se situează la nivelul capacității lor. Pentru cunoașterea cât mai completă a personalității elevului, ținând cont că omul nu poate fi rupt niciodată de mediul său, acțiunea de cunoaștere trebuie să se desfășoare și pe acest plan.

Dacă mediul familial se dovedește a fi cu lacune, cu influențe negative, învățătorul va reflecta la aceste înrâuriri, deoarece stările comportamentale ale elevilor conțin ecoul unor asemenea influențe. Deci se impune o strânsă colaborare cu familia. Ședințele cu părinții, lectoratele, vizitele la domiciliu, discuțiile individuale constituie prilejuri de a dezvălui unele aspecte psiho-pedagogice în cunoașterea și formarea copilului. Fără a ajuta copilul să obțină succese, fără a i le provoca, fără a-i crea condiții care să-i ajute acestuia să-și precizeze realizările, să le guste, să le înțeleagă, e greu de presupus că vom mobiliza toate forțele sale și îl vom determina să dea tot ce poate.

Cunoașterea copilului, în perspectiva tratării diferențiate și a optimizării acțiunilor didactice, este o condiție de bază a bunei desfășurări a procesului de învățământ.

I.3. Particularități psiho-fizice și intelectuale ale copiilor de vârstă școlară mică

Prin vârsta școlară mică înțelegem vârsta copilului între 6-7 ani și 10-11 ani , adică vârsta cuprinsă între clasa pregătitoare și a IV-a.

Începând de la naștere și pe tot parcursul vieții organismul uman este supus modificărilor , se dezvoltă,se transformă.

Sub aspectul dezvoltării fizice, sunt de reținut în primul rând, indicii creșterii ponderale si statutare. Relativ lentă la început – în primii 2 ani de școlarizare, când diferența de la un an la altul nu depășește 2 kg – creșterea în greutate se accentuează ulterior – în ultimii 2 ani – când diferența de greutate urcă, de la un an la altul, de la 2-4 kg, pe ansamblul vârstei micii școlarități creșterea ponderală înscriindu-se între 20-29 kg pentru băieți si, respectiv între 19-28 kg pentru fete.( după Șchiopu, Ursula – Psihologia generală a copilului, Manual pentru clasele IX-X, licee Pedagogice, E.D.P, București, 1985, pag. 81)

O evoluție asemănătoare, ca formă si raporturi între ani și între sexe, cunoaște creșterea în înălțime (talie) care, la băieți se situează între 113-132 cm, iar la fete între 111-131 cm (Cf. graficului “Stadiile si puseele de creștere”).

Se intensifică, în organism, metabolismul calciului, care are importante repercursiuni asupra dentiției si al procesului osificării. Se dezvoltă, de asemenea, calcifierea osaturii mâinilor si se întăresc articulațiile. Crește volumul mușchilor, si implicit, forța musculară si se dezvoltă musculatura fină a mâinii.

Aparatul gustativ si olfactiv se dezvoltă sub impactul contactului cu stimuli alimentari si odorifici din ce în ce mai rafinați.

Procesele de creștere si de maturizare continuă la nivelul sistemului nervos. Creierul cântărește in jur de 1200 g la vârsta de 7 ani.

Încet-încet dentiția permanentă o înlocuiește pe cea provizorie , fapt care provoacă unele dificultăți în pronunția cuvintelor. Pronunția este de asemenea influențată si de creșterea cavității toracice care, prin modificările respiratorii , pot atrage defor-marea articulării verbale.

Deficiențele de această natură trebuie depistate , urmărite si corectate la timp. Dacă ele se consolidează , rectificarea este mai anevoioasă necesitând uneori tratament logopedic.

În perioada 9-11 ani se continuă procesul de osificare a oaselor metacarpiene , iar cele carpiene se continuă până pe la 12 ani .

Aceste modificări , alături de o relativă fortificare a mușchilor mici, prezintă o importanță deosebită ca premisă necesară pentru capacitatea de lucru a mâinii.

Insuficienta osificare a oaselor mici ale mâinii impune ca , în prima perioadă , durata exercițiilor de scris să fie mai scurtă, iar viteza si ritmul scrierii sa fie scăzute la elevii de clasa I.

Procesele de maturizare fizică fiind în curs de realizare , o mare importanță o are prevenirea pozițiilor incorecte în bancă, evitarea supraîncărcării ghiozdanului, care fiind prea greu , poate provoca deplasări ale coloanei , îndeosebi în zona lombară.

Învățătorului îi revine sarcina de a contribui la dezvoltarea armonioasă a copilului prin exerciții fizice si jocuri de mișcare . Aceste exerciții se vor desfășura zilnic cu întregul colectiv al clasei , în anumite etape ale lecției pentru evitarea oboselii. Slaba rezistență a tonusului muscular atrage după sine o permanentă nevoie de mișcare a copiilor.

În general școlarul de clasa I se caracterizează prin vioiciune si mobilitate ac-centuată.

Mișcările de tot felul în aer liber sunt recomandate , ele constituind premise si condiții ale dezvoltării fizice normale ale copilului .

Deci în faza micii școlarități se produc schimbări importante în dezvoltarea fizică a copiilor, cu caracteristici proprii.

Toate organele corpului se află în continuă creștere si dezvoltare.

Dezvoltarea psihică a copilului reprezintă un proces deosebit de complex care se realizează datorită unor influențe externe (mediu,educație) dar si prin intermediul unor condiții interne, individuale.

Perioada școlară mică prezintă caracteristici importante si progrese în dezvoltarea psihică a copilului din cauza că procesul învățării se conștientizează, învățarea devine tipul fundamental de activitate.

În această perioadă activitatea școlară va solicita intens activitatea intelectuală, copilului i se vor organiza si dezvolta strategii de învățare, i se va conștientiza rolul atenției si repetiției, își va forma deprinderi de scris-citit si de calcul. Învățarea organizată de cadrele didactice si alfabetizarea constituie condițiile majore implicate in viața de fiecare zi a copilului după 6 ani. Prin alfabetizarea copilului acesta câștigă potențial, instrumente valide de abordare a tuturor domeniilor culturii si științei contemporane.

Școala creează capacitate si strategii de învățare pentru toată viața si contribuie la structurarea identității si a capacităților proprii, la dezvoltarea de aspirații, la descoperirea vieții sociale.

De cele mai multe ori, școala răspunde si dorinței copilului de a fi la fel cu cei mari, ca și dorinței de realizare, de satisfacere și dezvoltare a curiozităților cognitive ale acestuia.

Realizând o educație instituționalizată si obligatorie, școala egalizează social accesul la cultură.

Primii 4 ani de școală, chiar dacă au fost pregătiți prin frecventarea grădiniței, modifică ritmul, tensiunea si planul de evenimente care domină în viața copilului. Există o dezvoltare complexă de-a lungul perioadei școlare mici.La 6 ani, copilul este absorbit de adaptarea la viața școlară. Acest proces este dificil. Dacă învățătorul insistă numai pe disciplină, atunci copilul manifestă o creștere a nervozității, a oboselii, tulburări gastrice, iar adaptarea devine mai grea. După 7 ani, se observă o mai mare detașare psihologică, o creștere a expansiunii, semn că adaptarea școlară a depășit o fază tensionată. La 7 ani începe să crească curiozitatea față de mediul extrașcolar si mediul stradal. Tot in această perioadă are loc o creștere a rapidității reacțiilor. În jurul vârstei de 8 ani, interesele devin mai multilaterale. Competiția colectivă începe să devină deosebit de activă si se evidențiază în jocuri de echipă.

Momentul de 8 ani este foarte sensibil pentru educația socială. Este momentul de identitate socială, identitate de neam. Tot în această perioadă copilul organizează jocuri cu subiect prelungit.

După 9 ani, este evidentă dorința copilului de autoperfecționare, de îmbogățire a cunoștințelor. Progresele în dezvoltarea intelectuală sunt mai evidente, crește spiritul de evaluare al copilului, spiritual critic se dezvoltă.

Aspectele descrise până acum privind dezvoltarea psihică includ modificări mai profunde care permit să înțelegem rolul școlii în viața psihică a copilului și în structura dezvoltării sale.

Primul aspect al modificărilor se exprimă în schimbări ale caracterului investigativ si comprehensiv ale percepției si observației ca instrumente ale cogniției.

Activitățile cognitive pot fi împărțite în :

–         directe

–         indirecte

Printre cele indirecte, se pot enumera: asociația liberă, operațiile si conceptele.

Cogniția directă implică în primul rând percepția.

Percepția este procesul prin care se extrage informația utilă și cu sens din mozaicul larg al stimulației fizice.

Vederea si auzul ating performanțe importante spre 9-10 ani, acuitatea acestor forme de sensibilitate devenind foarte bună.

Activitatea școlară (citit, scrisul, desenatul) solicită perceperea fină si interpretarea rapidă.

Pentru auz, se creează o sensibilitate discriminativă, formativă în identificarea fenomenelor încorporate in cuvinte.

Importante aspecte discriminative se dezvoltă la copii în legătură cu spațiul mic.

Orientarea dreapta-stânga, sus-jos, în rândurile orizontale ale scrierii constituie punctul de plecare pentru o activitate intelectuală complexă, activitate legată de alfabetizare. Această activitate antrenează memoria,inteligenta, atenția, reprezentările pornind de la percepția care se constituie pe suportul micilor forme scrise pe foaia de hârtie.

Scrisul și cititul pun probleme de percepție a mărimii, a proporțiilor literelor.

Procesul scris-citit se realizează treptat, angajându-se afară de percepțiile vizuale, auditive, kinestezice si modificări ale expectației față de propriile performante.

În această evoluție se disting 3 etape:

1.- etapa de identificare a sunetelor ca elemente componente ale cuvântului; concomitent se face si o pregătire a capacității de scriere

2. – în etapa a doua încep să se diferențieze sunetele si corespondentele grafice si să fie asociate mental.

3. – etapa ultimă a alfabetizării în care are loc consolidarea citit-scrisului; se prelungește si în al doilea și al treilea an de școală.

În procesul învățării citit-scrisului se antrenează o activitate psihică foarte complexă ce implică creșterea intensității atenției ce corectează în permanență procesul de citire sau scriere aflat în desfășurare.

Din punctul de vedere al cititului există 4 tipuri de situații:

–         copii care citesc cu mari dificultăți și greșeli și rețin puțin din ceea ce citesc;

–         copii care citesc greoi , dar rețin bine sensul celor citite;

–         copii care citesc ușor , dar nu rețin ceea ce citesc;

–         copii care citesc ușor, dar rețin integral ceea ce au citit.

Există mai multe tipuri de scriere:

a)      – tipul înclinat

b)      – tipul îndoit

c)      – tipul flexibil

d)      – tipuri combinate

În procesul scrierii, există un permanent control prin limbajul interior.

Tot pe planul percepțiilor apar evoluții legate de mărime, perceperea structurii obiectelor. Există, de asemenea, un aspect al spațiului. Spațiul personal este identitatea teritorială în care se află persoane, frecvent vizitate, ca și persoane cunoscute si drumul spre ele. Fiecare persoană posedă o imagine a spațiului personal care se referă la zonele în care se află toate obiectele personale așezate într-o ordine ce permite utilizarea lor fără efort. Aceste dimensiuni se formează în perioada școlară mică când cunoașterea spațiului se dezvoltă treptat până ajunge spre 9-10 ani, la cunoașterea de tip geografic.

Și în privința timpului și a duratei evenimentelor au loc modificări. Timpul subiectiv are tendința să se relaționeze la timpul cronometrabil care capătă consistență. Ceasul și citirea lui devin instrumente ale autonomiei psihice.

Mai putem enumera printre unitățile cognitive ( alături de scheme si imagini ) simbolurile si conceptele.

Simbolurile sunt căi de exprimare a evenimentelor concrete si evidențiază caracteristicile obiectelor. Cele mai numeroase sunt literele, cuvintele, numerele dar si altele.

În procesul învățării, înțelegerea unor probleme de geometrie implică masiv folosirea simbolurilor.

Conceptele reprezintă setul complet de atribuții ce se pot acorda unei scheme, imagini sau simboluri. Există 3 atribute ale conceptului ce se modifică odată cu vârsta. Acestea sunt:

1. valabilitatea

2. statutul

3. accesibilitatea

Valabilitatea conceptului se referă la gradul în care înțelesul ce este acordat unui concept de către copil este acceptat cu adevărat. În general, înțelesul acordat diferitelor cuvinte este foarte puțin asemănător. La 8-10 ani înțelesul acestor cuvinte devine relativ asemănător la toți copiii.

Statutul conceptului se referă la claritatea, exactitatea si stabilitatea de folosire pe planul gândirii a conceptului.

Perioada școlară mică este prima în care se constituie rețele de concepte empirice, prin care se constituie si de organizează piramida cunoștințelor.

Accesibilitatea se referă la capacitatea de înțelegere si de a fi comunicate conceptele.

Conceptele se pot grupa în:

a)      grupuri de sub si supraordonare sau categoriale (integrative)

b)      grupuri funcțional-relaționale (grupuri de mulțimi)

c)      grupuri locaționale

d)      concepte analitice care cuprind grupuri foarte diferite care se pot reuni printr-o însușire.

O altă clasificare împarte conceptele în:

– concepte științifice

– concepte empirice

Conceptul științific reflectă toate însușirile generale si esențiale ale unei clase de obiecte sau fenomene și le separă de însușirile neesențiale.

Conceptul empiric are o sferă de generalizare mai redusă decât cel științific, nu conține toate trăsăturile esențiale si amestecă însușirile esențiale cu însușiri neesențiale. În aceste condiții gândirea școlarului mic este numită gândire concretă, neavând gradul de abstractizare si generalizare specific școlarului mare și în special adolescentului si adultului.

În perioada școlară mică se dezvoltă cunoașterea directă, ordonată, conștientizată prin lecții, dar crește si învățarea indirectă, dedusă, suplimentară. În gândire începe să se manifeste independența (8 ani), suplețe(9-10 ani) si devine mai eficient spiritul critic întemeiat.

Există o vastă tipologie a gândirii la fiecare nivel de dezvoltare psihică a copilului.

Se poate vorbi de un nivel de dezvoltare a inteligenței si o tipologie a gândirii pentru nivelul de dezvoltare intre 6-10 ani. În acest sens, există gândirea concret- intuitivă (practică); gândirea teoretică, gândirea socială, gândirea specifică unui anumit domeniu.

În perioada școlară mică, operativitatea gândirii la nivelul claselor avansează pe planurile figural, simbolic, semantic si acționar si ceva mai lent la nivelul transformărilor si implicațiilor.

Alături de operativitatea nespecifică, generală, putem pune operativitatea sa specifică. Aceasta se organizează cu reguli învățate. Aceste reguli operative sunt adevărați algoritmi ai activității intelectuale și se pot grupa în:

a)      – algoritmi de lucru (sau de aplicare-rezolvare) care sunt implicate in rezolvarea de probleme

b)      – algoritmi de recunoaștere – specifici pentru situațiile de identificare a datelor cunoscute si necunoscute ale unei probleme aritmetice, a identificării statutului gramatical al cuvântului etc.

c)      – algoritmi de control utilizați în calculele aritmetice, în activități intelectuale care se supun unor reguli implicite și ale căror reguli duc la relații controlabile

În caz de neutilizare, algoritmii se pot uita.

Algoritmii însușiți in perioada micii scolarități au proprietatea de a fi foarte stabili in comparative cu algoritmii ce se vor însuși in perioadele următoare.

Unii copii posedă algoritmi de lucru foarte buni, foarte bine consolidați, dar algoritmi de identificare încă slabi dezvoltați. Acești copii dau rezultate foarte bune la exerciții, dar nu reușesc să se descurce în cazul problemelor.

Între 6-10/11 ani, operativitatea specifică devine tot mai complicată.

Spre 9-10 ani, operativitatea specifică a gândirii cu structurile disponibile pe algoritmi dă un mare grad de libertate a gândirii nespecifice a copilului in situațiile-problemă.

Creativitatea la școlarul mic

În primele două clase, școlarul manifestă fantezii reduse in executarea desenelor, modelajelor, colajelor, în compunerea problemelor. Totuși fantezia se formează treptat spre 9-10 ani. Capacitatea de a compune literatură, muzică, jocuri, tablouri crește. Desenele devin mai încărcate de atmosferă. Se antrenează formele de gândire divergentă, ce sunt favorizate de lecțiile în care se creează atmosfera de emulație.

Prin jocuri de istețime, ghicitori, compunere de probleme,  se dezvoltă creativitatea. De altfel jocul devine încărcat de atributele revoluției tehnico-industriale si de cerința crescândă de explorare.

Capacitatea de învățare

În decursul primilor 4 ani de scoală există o evoluție a învățării.

În prima clasă, copiii utilizează forme de învățare simple (repetiții fidele de formulări sau de texte simple). Reproducerea activă este la clasa I si a II-a un fel de obiectiv al învățării.

Reproducerile mnemice nu sunt numai verbale ci si de acțiune si chiar afective.  Reproducerile mnemice acționale conduc la deprinderi si au o mare stabilitate.

La 7-8 ani, reproducea din lecție este aproape fidelă, deși incompletă.

Există, însă,  o strânsă legătură, privind memoria copiilor si relația dintre fixare, recunoaștere si reproducere.

Dacă la 7 ani, școlarul mic poate mai ușor să recunoască decât să reproducă, la 8 ani, copiii școlari manifestă o creștere evidentă a capacitații de memorare logică, conștientă, intenționată sau voluntară.

Oricum, memoria cunoaște în perioada școlară mică o importantă dezvoltare ca activitate intelectuală fundamentală în învățare, iar repetiția devine suportul de bază.

Capacitatea de învățare este stimulată și de motivație.

Dacă școlarul din clasa I învață sub influența adulților, a dorinței sale de a se supune statutului de școlar, treptat intervine în motivație si învățătorul sau alte elemente de rezonanță din relaționarea copilului cu ceilalți copii, elemente de cooperare, competiție, ambiție etc.

La 9 ani, devin active si interesele cognitive care impulsionează învățarea, dar mai ales învățarea perfecțională. Deci, există motive ce impulsionează învățarea în genere, (competiția generală) și învățarea perfecțională.

Deosebită importanță în învățare o au eșecurile sau succesele.

Succesul repetat are rezonanțe psihologice importante. Succesul creează satisfacție, încredere, dezvoltă expansiunea sinelui, creează optimism, siguranță.

Un rol important in stimularea capacitații școlarului mic, o are relația învățător – elev. Rolul învățătorului, mai ales, în primele două clase, este foarte important. Stilul de lucru, atitudinea generală, experiența de cunoaștere a copilului au influențe formative puternice asupra școlarului mic.

Particularitățile limbajului copilului de vârstă școlară mică

În sensul larg al cuvântului, limbajul este ansamblul mijloacelor de care ne servim ca să ne exprimăm ideile, sentimentele, să ne facem înțeleși de alții, folosind posibilitățile noastre mentale si senzoriale în procesul muncii și al vieții în colectivitate.

Prin limbaj, societatea vorbește în fiecare din noi si ne permite , astfel, să-i vorbim.

Vorbirea este actul de folosire individuală si concretă a limbii, în cadrul procesului complex al limbajului.

Fiind principalul mijloc de comunicare umană, limbajul devine și principalul instrument al gândirii. Ideile, sentimentele, cunoștințele noastre se exprimă prin vorbire sau prin traducerea acestora în scris. Gândim cu ajutorul cuvintelor fără de care limbajul interior si exterior , nu ar fi posibil.

Limbajul copilului nu se dezvoltă de la sine, spontan, prin simpla maturizare, ci se dobândește prin întrebuințarea lui în diferite situații de viață, prin formarea unor noțiuni și însușirea unor idei, prin sporirea culturii, si, desigur, prin învățarea cuvintelor si a structurilor gramaticale prin care se exprimă acele noțiuni si idei.

Încă înainte de intrarea în școală, copilul mic își însușește limbajul la început in contact cu mama, cu familia, cu vecinii , iar în momentul intrării în școală, cu colegii si învățătorul. La intrarea în școală, copilul are deja o anumită experiență intelectuală și verbală. El înțelege bine vorbirea celor din jur și se poate face înțeles prin exprimarea gândurilor în propoziții si fraze alcătuite corect.

În școală, se însușesc forme mai complexe ale limbajului (scris-citit), iar in cadrul unor discipline limba devine obiect de studiu ceea ce duce la exercitarea unor influențe nemijlocite asupra conduitei verbale si asupra comportamentelor ei expresive.

Perioada școlară mică este una foarte importantă de dezvoltare a limbajului, complexă, cu implicații profunde in comportamentul general al copilului. În această perioadă, exprimarea si conduita verbală sunt mai spontane, mai sincere; locul conduitei verbale de fiecare zi este luat, treptat, de “vorbirea oficială” care se formează și se dezvoltă acum.

Formația lexicală proprie exprimării elevilor impune mărirea cuantumului vocabularului, dar și grija pentru însușirea de cuvinte noi, formarea discernământului de a alege cuvântul potrivit și de a-l integra contextului.

“Alegerea presupune un stoc – un depozit – pe care elevii urmează să-l câștige pe diverse căi”. (Clara Chiosa – Bazele lingvistice  pentru teoria si practica predării limbii romane – E.D. P., 1971, București, pag. 19)

Folosind un limbaj apropiat înțelegerii elevilor, învățătorul are datoria de a stimula activitatea lor, de cunoaștere, încurajându-i să formuleze răspunsuri și să-i fixeze sarcini, ceea ce are o mare importanță pentru formarea lor intelectuală si progresul la învățătură. Unul din factorii care frânează progresul școlar al unor copii este tocmai nivelul scăzut al limbajului.

O exprimare defectuoasă reflectă și o gândire superficială, iar de aici decurg insuccesele la învățătură, precum și lipsa interesului pentru această activitate.

Fiecare lecție este un prilej pentru dezvoltarea limbajului si lărgirea sensului cuvintelor cunoscute, dobândirea de cuvinte noi si mai ales, folosirea lor în alcătuirea răspunsurilor orale.

Întreruperea elevului, atunci când citește sau formulează greșit răspunsul, corectarea de către alți elevi sau de către învățător și cerința de a repeta exprimarea corectă, au o mare valoare educativă în direcția autocontrolului exprimării.

Învățătorul nu trebuie să uite că este promotorul limbii literare, exprimarea lui constituind un model pentru toți elevii.

De cele mai multe ori, școala are de luptat cu influența negativ exercitată de limbajul folosit de mediul familial – termeni de circulație restrânsă, expresii nepotrivite.

“Limba maternă, așa cum este învățată de la mama, tata si bunica, e un mijloc de comunicare curentă, de obicei rudimentară, fiindcă cei dintâi instructori de limba maternă transmit pronunții și cuvinte regionale, ba chiar forme greșite, sensuri aproximative sau necorespunzătoare”. (Ion Roman – Vorbiți mai bine, scrieți mai bine românește – Ed. Ion Creangă, București, 1978, pag. 6)

Învățătorului ii revin sarcini importante:

a)      – să îmbogățească limbajul copilului și să-l dezvolte;

b)      – să asigure însușirea deprinderilor corecte și să-i corecteze defectele. Această sarcină capătă o importanță deosebită acolo unde există dialect.

De exemplu, elevii care trăiesc în aria lingvistică moldovenească, învață la lecțiile de limbă că pronunțarea cuvintelor “chiatră”, “ghine”, este locală, dialectală și că literar este când pronunță ,,piatră”, ,,bine”.

In clasa I, întâlnim la elevi exprimări incomplete ca:

–         răspunsuri la întrebări prin cuvinte monosilabice: “Da”, “Nu”;

–         lipsa de acord între subiect si predicat;

–         nerespectarea genitivului feminine (“lui Maria”  in loc de”Mariei”);

–         formarea greșită a pluralului unor substantive: “”fobrici/roate/coade”;

–         greșeli în topica unor propoziții;

Tot la copiii de vârstă școlară mică, apar o serie de greutăți în vorbire, care pun in pericol transmiterea gândurilor proprii si perceperea corectă a vorbirii auzite.

Limba nu este frumoasă numai când e vorbită și scrisă frumos, ci este frumoasă prin faptul că este vorbită și scrisă corect. Numai când ai învățat să vorbești si sa scrii corect, poți să exprimi bine ceea ce gândești.

Formarea deprinderilor ortografice si de punctuație constituie una din principalele sarcini ale studiului limbii romane, sarcina care trebuie urmărită cu perseverență de-a lungul anilor de școală.