MATEI M. Andrei -Daniel [606466]

1
UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT:
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ ȘI VICTIMOLOGIE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. Univ. Dr. Tudorel BUTOI

ABSOLVENT: [anonimizat], 2017

2
UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT:
PSIHOLOGIE JUDICIARĂ ȘI VICTIMOLOGIE

INTERACȚIUNI PSIHO -FUNCȚIONALE ÎNTRE SPECIFICUL
PERCEPUT ASUPRA CONDIȚIEI DE DEȚINUT, STRUCTURA
DE PERSONALITATE ȘI POTENȚIALUL DE REINTERGRARE
SOCIALĂ AL PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE,
CONDAMNATE PENTRU FAPTE DE OMOR/TENTATIVĂ DE
OMOR

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. Univ. Dr. Tudorel BUTOI
ABSOLVENT: [anonimizat],
Septembrie, 2017

3
Mulțumiri

Pe această cale, adresez mulțumiri atât domnului prof. univ. dr. Tudorel Butoi,
coordonatorul științific al lucrării, pentru profesionalismul cu care m -a ghidat către obținerea
calității de master în psihologie judiciară și victimologie, cât și doamnei con f. univ. dr. Beatrice
Manu, decanul Facultății de Psihologie și Științele Educației a Universității „Spiru Haret” din
București, pentru inițierea, menținerea și perfectarea acordului de colaborare dintre instituția
de învățământ superior menționată și Peni tenciarul București -Jilava , acord în absența căruia
prezentul deme rs științific nu s-ar fi putut bucura de conducerea către îndeplinire.

4
ARGUMENT

Constituind o latură dramatică, vădit importantă în ceea ce privește desfășurarea vieții
sociale, universul penitenciar, în complexitatea funcționării, necesității, dar și a paradoxului
care îl caracterizează, a căpătat, mai ales, în ultima vreme, din ce în ce mai mult teren analitic,
publicitatea celui din urmă reprezentând nu doar apanajul s pecialiștilor, ci și al persoanelor
direct interesate, respectiv al ansamblului societăț ii, fiecare abordând problematica într-o
manieră încărcată de diversitate. Astfel, nu înainte de a pă răsi sfera profană cu privire la acest
subiect, principalul obiecti v teoretic al prezentei lucrări constă în evidențierea opiniilor
literaturii de specialitate referitoare la specificul mediului privativ de libertate, la personalitatea
infractorului/deținutului, în ceea ce privește conglomeratul dispozițional al acesteia, la etiologia
trecerii la act și la remodelarea conduitei, dar și la sensibilitatea procesului de reintegrare
socială. În continuare, la nivel aplicativ, studiul își propune să demonstreze existența unor
interacțiuni semnificative între structura de person alitate cu tentă dizarmonică și fapta comisă
(omor și/sau tentativă de omor), între structura de personalitate cu tentă dizarmonică și
potențialul de reintegrare socială, dar și între specificul perceput asupra condiției de deținut și
potențialul de reinte grare socială rezultat.
Referitor la metodologia cercetării, studiul de față a fost realizat cu ajutorul a cinci
participanți de sex masculin, condamnați pentru fapte de omor și/sau tentativă de omor și
încarcerați la Penitenciarul București -Jilava. Pentr u investigarea structurii de personalitate, s -a
utilizat Chestionarul de Personalitate Woodworth -Mathews (care măsoară tendințe dizarmonice
ale personalității), iar în legătură cu sondarea specificului perceput asupra condiției de deținut
și a potențialulu i de reintegrare socială, a fost aplicat un interviu semistructurat, axat pe
evidențierea funcționării variabilelor precizate.
Cu privire la rezultatele obținute, acestea au constituit apanajul interpretării psihologice
de natură calitativă (studiu de caz multiplu), având un caracter profund și neputând fi extinsă la
scara întregii populații de referință, interacțiunile semnificative dintre factorii menționa ți
anterior dovedindu -și validitatea ipotetică totală , în cazul a trei participanți , și parțială , în
privința celorlalți doi, rezultând, așadar, îndeplinirea, în cea mai ma re parte, a obiectivelor
propuse

5
ABSTRACT

Being a dramatic side, very important regarding the development of social life, the
penitentiary universe, in the complexity of its activity, necessity and paradox, got it, especially,
in the last time, increasingly more analytical site, its public charact er representing not only the
expertise of the specialists, but also of those people directly interested, respectively of whole
society, each person touching the problem in a variety of ways. So, not before to leave the
amateur sphere regarding this subject , the principal theoretical aim to this paper consists in
highlighting the expert opinions on specific nature of the deprivation of freedom, on personality
structure of delinquent/owned, regarding all its traits, on the causality of committing the act and
remodeling behavior, but also on the sensibility of the social reintegration process. For wards,
from the point of view of research, the study aims to demonstrate the existence of significant
interactions between the personality structure with a attempt of disorder and the act committed
(murder and/or attempted murder), between the personality structure with a attempt of disorder
and the potential for social reintegration, but also between the perception over the status of
detained and the potential social r eintegration result.
Towards to research methodology, the present study was conducted with the help of five
men, judged for murder and/or attempted murder and incarcerated at Bucharest -Jilava
Penitentiary. For the investigation of the personality structu re, the Woodworth -Mathews
Personality Questionnaire was used (which it measures personality disorder trends), and about
the evaluation of perception over status of detained and the potential of social reintegration, a
semi-structured interview was applied, focused on highlighting the functioning of the mentioned
factors.
About the results, these constituted the attribute of the qualitative psychological
interpretation (multiple case study), having a profound character and not being able to be
extended to the whole reference population, the significant interactions between the
aforementioned factors proving its total hypothetical validity, in the case of three participants,
and partly of other two, therefore, resulting the achievement , for the most part, to the proposed
objectives .

6
CUPRINS

INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 8

CAPITOLUL 1: CADRU TEORETIC ………………………….. ………………………….. ……………………. 10

1.1. Mediul privativ de libertate – caracterizare generală ………………………….. ……………………. 10
1.1.1. Penitenciarul, ca instituție social -corectoare – princi pii și reglementări contemporan e
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 10
1.1.2. Problematica sancțiunii privării de libertate ………………………….. ………………………….. 13
1.1.3. Repercursiuni socio -psihologice ale privării de libertate ………………………….. ………… 15
1.1.4. Fenomene disfuncționale ale mediului carceral ………………………….. …………………….. 18
1.1.5. Paradoxul penitenciar – necesitatea „ răului” ………………………….. …………………………. 20
1.2. Personalitatea făptuitorului – elemente conceptual -etiologice ………………………….. ……….. 22
1.2.1. Personalitatea, ca identitate psihosocială ………………………….. ………………………….. ….. 22
1.2.2. Perspective complementare asupra fundamentării structurii dispoziționale …………… 22
1.2.3. Personalitatea infractorului – tipologie operațională ………………………….. ………………. 28
1.2.4. Etiologia trecerii la actul infracțional – valențe dispozițional -dizarmonice ……………. 30
1.2.5. Remodelar ea personalității deținutului ………………………….. ………………………….. …….. 33
1.3. Reintegrarea socială a foștilor deținuți ………………………….. ………………………….. …………… 35
1.3.1. Diversitate comportamentală pe continuumul „ Prosocial, Conformism – Antisocial,
Devianță ” ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 35
1.3.2. Comportamentul antisocial – element manifest al subculturii deviante …………………. 37
1.3.3. Percepția și reprezentarea „societății libere” asupra statutului deținutului – „oglindire”
decizională sub aspectul respingerii „de principiu” ………………………….. ………………………… 38
1.3.4. Probațiunea, ca instituție auxiliară a reinserției sociale ………………………….. …………… 39
1.3.5. Modele și practici restaurative pe tărâmul justiției penale – echilibru statutar -factual în
cadrul cuplului „Victimă -Agresor” ………………………….. ………………………….. ………………….. 41
1.3.6. Utilitatea asistenței post -penale ………………………….. ………………………….. ………………. 42
1.4. Concluzii teoretice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 43

7

2. CAPITOLUL 2: METODOLOGIA CERCETĂRII. STUDIU DE CAZ REALIZAT ÎN
CADRUL PENITENCIARULUI BUCUREȘTI -JILAVA ………………………….. ……………………… 44

2.1. Scurtă prezentare a penitenciarului -gazdă; aspecte istorice ………………………….. …………… 44
2.2. Obiectivele cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 46
2.1.1. Obiective teoretice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 46
2.1.2. Obiective aplicative ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 46
2.3. Ipotezele cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 47
2.4. Modelul cercetării și descrierea/operaționalizarea variabilelor ………………………….. ……… 47
2.5. Descrierea participanților ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 50
2.6. Prezentarea metodelor și a instrumentelor utilizate ………………………….. ……………………… 50
2.7. Procedura de recoltare a datelor ………………………….. ………………………….. ……………………. 54

3. CAPITOLUL 3: REZULTATELE CERCETĂRII. ANALIZĂ INFERENȚIALĂ ȘI
INTERPRETARE PSIHOLOGICĂ ………………………….. ………………………….. ……………………….. 56

CONCLUZII, APRECIERI ȘI RECOMANDĂRI FINALE ………………………….. …………………… 78

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 80

ANEXE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 83
Formular de consimțământ ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 83
Interviu semi -structurat ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 84
Chestionarul de Personalitate Woodworth -Mathews (W-M): ………………………….. ……………… 85

8
INTRODUCERE

Reprezentând o instituție controversată, marcată de accente predilect represive, dar și
caracterizată de orientări ori perspective corectoare, din punct de vedere psihosocial sau la nivel
interpersonal, asupra conduitei umane, penitenciarul continuă, în pe rmanență, să își dovedească
necesitatea în ceea ce privește înlăturarea, cel puțin temporară, a pericolului social regăsit în
cadrul acțiunilor atitudinal -manifeste ale unor semeni, evitând ori încercând să evite, pe cât se
poate, procesul de revictimizare a „țintei” principale, victimizarea terților, precum și efectele,
respectiv costurile multiple implicite, ulterioare comiterii faptei.
Însă utilitatea declarată și arogată de către aceeași instituție poate fi conturată într -o
manieră similară? Oare își servește funcția, rolul, la un nivel acceptabil, demn de luat în calcul?
„Învățămintele” sale social -corectoare se relevă în caracterul (ca latură fundamental -reglatoare a
personalității) și în comportamentul (ca element evidențiator, direct -observabil al acesteia) post –
deținuților? Răspunsurile de natură statistică referitoare la acest tip de întrebări, rata tot mai
sporită a recidivei, precum și alți factori externi instituției (de exemplu, nivelul dezvoltării socio –
economice, educaționale și psihomorale, înregistrat în cadrul familiei, comunității și societății
din care provin infractorii), de cele mai multe ori, infirmă fondul, realismul utilității
penitenciarului, văduvindu -l de îndeplinirea obiectivelor propuse și atribuindu -i un caracter
predominant f ormal. Un „rău necesar”, cu alte cuvinte… Ca atare, principalul fundament
motivațional al realizării prezentei lucrări constă în încercarea de a înțelege și de a aprofunda
inadvertențele sau contradicțiile empirice dintre obiectivele declarate ale instit uției de profil și
realizările sale concrete, ținându -se cont nu numai de specificul mediului carceral, dar și de
percepția deținutului asupra acestuia, de conglomeratul dispozițional ori de profilul personalității
sale, precum și de resorturile psihologice ale comportamentului criminal , în ceea ce privește
potențialul de reintegrare socială al celui aflat în spatele gratiilor.
În consecință, din punct de vedere teoretic, principal ul obiectiv al lucrării de față constă
în evidențierea opiniilor de specialitate referitoare la specificului mediului privativ de libertate,
înglobând necesitatea sa pragmatică, dar și neajunsurile utilității socio -educaționale și personal –
corectoare cu care se confruntă, la personalita tea infractorului/deținutului, sub aspectul nucleului
dispozițional al acestuia, dar și la sensibilitatea procesului de reinserție socială, luându -se în
calcul atât resursele, procedeele instituționale ale statului, cât și, mai ales, percepția, respectiv

9
reprezentarea „so cietății libere” asupra statutului deținutului, aptă de a direcționa disponibilitatea
decizională a celei din urmă, în privința acceptării ori respingerii celui care a părăsit, cel puțin
temporar, preceptele statuate de către majoritatea co lectivității micro – sau macrocomunitare. Din
persp ectivă aplicativă, însă, cercetarea își propune să demonstreze existența unor interacțiuni
psiho -funcționale între specificul perceput asupra condiției de deținut, structura de personalitate,
caracterizată, adesea, de tendințe dizarmonice, și potențialul de reintegrare socială al unor
persoane private de libertate și condamante, în special, pentru fapte de omor și/sau tentativă de
omor. În plus, este important de menționat că interacțiunile care se regăsesc în cadrul
obiectivelor aplicative nu suportă o prelucrare statistică, dat fiind numărul redus de participanți,
ele având o conotație calitativă, aprecierea acestora ca semnificativă realizându -se în urma
interpretării, în profunzime, a datelor relevate , așadar, rezultatele finale neputând fi extinse la
nivelul întregii populații de referință (populației deținuților -autori ai categoriilor de infracțiuni
precizate), vizând numai cazurile ori situațiile analizate, aspect care, conform specialiștilor de
orienta re nomotetic -psihometrică, ar putea con stitui o limită a studiului.
În continuare, o altă serie de particularități limitative ale prezentei cercetări, recunoscută
și asumată de către autor, se poate circumscrie atât veleităților restrictive ale mediului
instituțional, în cadrul căruia s -a realizat partea metodologică , cât și nivelului onestității
dispoziționale a deținuților -subiecți, în privința relatării contextului relațional -infracțional la care
au participat, versiunile lor potențial distorsionate, p recum și imposibilitatea coroborării datelor
furnizate de către aceștia cu informațiile oficiale existente în dosarele cauzelor, pe fondul lipsei
accesului în ceea le vizează, putând influența sau chiar determina rezultatele caracterizant –
descriptive, prec um și interpretarea psihologică a interacțiunilor dintre variabilele menționate
anterior, propuse și demonstrabile, existente în abordarea prezentului demers științifico –
investigativ.
Dincolo de inconvenientele factuale redate mai sus, însă, acestea privi nd, mai degrabă,
latura psiho -metodologică a unui anumit studiu, cel de față, importanța temei, pusă pe tapetul
exploratoriu, transpare din însăși perspectiva sondării psihologice asupra unei legături
interdependente dintre o serie de factori, sensibilitat ea fiecăruia dintre ei, adresabilitatea
colectivă majoră, precum și paradoxul dramatic înregistrat în interfuncționalitatea lor neputând fi
eludate ori omise, constituind sau trebuind să reprezinte un subiect cvasi -permanent în cercetarea
interdisciplinară , de sorginte psiho -socio -juridică.

10
CAPITOLUL 1: CADRU TEORETIC

1.1. Mediul privativ de lib ertate – caracterizare generală

1.1.1. Penitenciarul, ca instituție social -corectoare – principii și reglementări contemporane

Constituind un ansamblu metodologic punitiv -reactiv, declanșat în momentul în care are
loc comiterea unei fapte antisociale, cu încărcătură penală și cu un înal t grad de periculozitate ,
penitenciarul, fie ca idee, fie ca instituție, încă din clasificările istorice, a ocupa t un loc fruntaș,
mai mult decât vizibil, în economia corecțională instituită de către reprezentanții colectivității.
Astfel, conform lui Tak (1992), pedeapsa cu închisoarea era inclusă în cea de -a doua categorie
sancționatorie, după cea a pedepselor corporale, a deportărilor și a pedepsei cu moartea, fiind
urmată de suspendarea sub supraveghere și probațiune și de sancț iunile comunitare (muncă
neremunerată în folosul comunității, medierea victimă -agresor etc.) . Însă nu dintotdeauna ideea
pedepsei cu închisoarea a avut un caracter de sine -stătător, perioadele anterioare secolului XVI
descriind închisorile vremurilor sub f orma unor gropi, mine sau peșteri în care erau „ținuți în
expectativă ” cei care urmau să suporte alte tipuri de pedeapsă, de regulă, mai severe (de natură
fizică).1 Ulterior, odată cu trecerea timpului, înregistrându -se noi pași pe scara evoluției umane,
nici acest sector nu avea cum să rămână neadaptat noilor mentalități rezultate, filosofia pedepsei
cu închisoarea comportând noi valențe, cu tentă umanistă , hotărârea de suspendare aducând
atingere, în special, dreptului la libertate, celelalte drepturi civ ile și politice compatibile cu starea
respectivă putând fi exercitate în continuare (Foucault, 1975/1997). Mai mult decât atât, în noua
paradigmă, accentul central cade pe conceptul de custodie pozitivă (Murdoch, 2006, p. 34),
tratamentul carceral având ca obiectiv principal diminuarea efectelor distructive ale detenției ,
prin încurajarea contactelor cu exteriorul penitenciarului, prin educație și prin dezvoltarea
resurselor personale, în vederea reintegrării sociale a deținutului, acesta nemaifiind conside rat
izolat de societate, ci ancorat, în continuare, în existența familiei și a comunității de care
aparține.2 Tot pe marginea acestei noi perspective, se evidențiază calitatea deținutului proactiv ,
acesta fiind „invitat” să contribuie la propria schimbare pozitivă, să participe la programele

1 Ioan Durnescu. Asistența socială în penitenciar . Editura Polirom, Iași, 2009, p. 33.
2 Ibidem , p. 40.

11
educative și terapeutice oferite de penitenciar, să -și îmbunătățească atitudinile și
comportamentele, să părăsească anturajul delincvent, să renunțe la manifes tările violente și, nu în
ultimul rând, să -și însușească normele de conduită acceptate și promovate de către comunitatea
sa. De asemenea, în cadrul penitenciarelor, pe lângă asigurarea drepturilor deținuților, s -au
statuat și posibilitățile legale ale aces tora de a contesta, de a contracara deciziile personalului,
unul dintre obiectivele cele mai importante constând în demonstrarea faptului că suferințele
inerente sancțiunii au un caracter limitat și că există vigilență , dar și proceduri de control
transpar ente asupra acțiunilor „lucrătorilor corecționali” , care ar putea fi etichetate ca inumane
sau degradant e.3
În continuare, p entru a face posibilă reorientarea filosofiei execuțional -penale către
obiectivul reintegrării sociale a fostului deținut, precum ș i pentru a îngloba progresele sociale,
practica CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) și a CPT (Comitetul European pentru
Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante), în anul 2006,
Consiliul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat un nou set de reguli penitenciare europene
– Recomandarea R (2006) 2 -, menite să le completeze și să le îmbunătățească pe cele anterioare,
în ceea ce privește îndeplinirea optimă a scopului precizat mai sus , noua direcție putându -se
desprinde încă din enunțarea principiilor de bază ale documentului, și anume:

„ 1. Toate persoanele private de libertate trebuie tratate în sensul respectării drepturilor omului.
2. Persoanele private de libertate își păstrează toate drepturile ce nu le -au fost suspendate prin
hotărâre judecătorească ori prin încarcerare.
3. Restricțiile aplicate persoanelor private de libertate trebuie să fie minime și proporționale cu
obiectivul legitim al sentinței.
4. Condițiile de detenție care au impact asupra drept urilor omului nu pot fi justificate prin lipsa
resurselor.
5. Viața în penitenciar trebuie să se apropie , cât mai mult cu putință , de viața din comunitate.
6. Detenția trebuie organizată în așa fel încât să faciliteze reintegrarea indivizilor în societat ea
liberă.
7. Cooperarea cu serviciile din lumea exterioară și cu societatea liberă trebuie încurajată cât
mai mult.

3 Florian Gheorghe. Penitenciarul – ultima autoritate . Editura Oscar Print, București, 2016, pp. 30 -31.

12
8. Personalul din penitenciar desfășoară un serviciu public important și, prin urmare,
recrutarea, pregătirea și condițiile de lucru trebuie să fie de așa natură încât să poată menține
standarde înalte ale serviciilor acordate deținuților.
9. Toate penitenci arele trebuie să facă obiectul unor inspecții regulate și al unei monitorizări
independente .”4
Deși este dezirabil ca paradigma umanistă să caracterizeze regimurile de detenție, totuși,
literatura de specialitate, prin prisma unor autori, evidențiază și p osibile le consecințe nega tive
potențial rezultate. Prin urmare , mediile carcerale , în cadrul cărora sunt garantate multe drepturi
și facilități pentru deținuți , vor conduce la pretenții și mai mari din partea celor din urmă , iar, în
cazul în care nu le sun t satisfăcute, nemulțumirile pot constitui cauza unor tensiuni, frustrări sau
resentimente, acestea, la rândul lor, putând exploda , cu prima ocazie, g enerând revolte. Prin
prisma acestei realități , atunci când regimurile execuțional -penale sunt regân dite și modificate,
apare necesitatea unei anali ze atente în ceea ce privește „oferta”, diversitatea, costurile,
personalul disponibil, timpul alocat respectării concrete a fiecărui drept, coerența cu celelalte
activități derulate reprezentând aspecte de care, s imultan, trebuie să se țină cont, evitându -se,
așadar, schimbările neașteptate și de mare anver gură, deoarece asemenea „zdruncinări sistemice”
pot produce confuzie și chiar ostilitate din partea personalului de execuție.5
Nesuportând eticheta unei exagerări, observațiile precedente permit inclusiv adăugarea
faptului c ă atât forurile instituționale de realizare și implementare a politicilor publice , cu
caracter național și internațional, în mater ia dreptului execuțional -penal, cât și exponenții culturi i
organizațional -penitenciare ar trebui să își desfășoare activitățile mânați , în permanență, de
conștientizarea existenței echilibrului dintre umanism și pedeapsă , dintre compasiune și fapta
comisă, luându -se în calcul , în analiza „statutului deținutului” , și prejudiciul adus victimei, răul
produs, cu alte cuvinte, rolul social al sancțiunii închisorii fiind dezvoltat în secțiunea următoare
a prezentului subcapitol.

4 Ioan Durnescu, op. cit ., p. 42.
5 Florian Gheorghe, op. cit ., p. 31.

13
1.1.2. Problematica sancțiunii privării de libertate

Observând manifestările arhetipale ale naturii umane, caracterizate de impulsuri hedonist –
egoiste, s -a ajuns la concepția unanim -oficială conform căreia o societate nu poate exista fără
pedepse, deoarece valorile fundamentale, aflate , sistematic , sub amenințarea nesocotirii, au
nevoie de norme apărătoare. Nu întâmplător, Jean Piaget opina, într -un context similar, că , în
afara pedepselor, edificiul educativ nu poate fi nici conceput, nici construit. „După ce am
aruncat în utopie ipoteza unei lumi fără pedepse, cum să concepem o pe deapsă inteligentă? Nu
putem ieși din impasul actual decât măsurând mai bine provocarea delincvenței și a e fectelor ei
asupra pedepsei…, depășind perspectiva drepturilor subiective și regândind noțiunea de
demnitate .” Tocmai în virtutea acestei ide i, int ensitatea reacției colective a membrilor unei
comunități , la adresa infractorilor , reprezintă un indicator al sănătății sociale, o dovadă a faptului
că acestora le pasă d e calitatea vieții pe care o trăiesc ,6 aspect demonstrat î ncă din cele mai vechi
timpuri, dar și de către vremurile contemporane, în cadrul cărora cărora organismele social –
culturale au instituit forme de pedeapsă la adresa actelor deviant -infracționale , care vătămează
integritatea ori interesele legitime ale mem brilor colectivității, existând, în acest mod , un raport
direct proporțional între gravitatea conduitelor antisociale și intensitatea pede psei, evoluând
progresiv de la simple admonestări ori mustrări interpersonale (de exemplu, oprobiul public) și
restric ții din viața socială curentă, cotidiană (cum ar fi interzicerea drepturilor electorale,
interzicerea exercitării unei profesii etc., ca sancțiuni complementare) până la privarea de
libertat e sau chiar la pedeapsa capitală, cea din urmă fiind interzisă sau nefiind prevăzută în
legislația penală a unor țări occidentale (cazul Uniunii Europene), însă acceptată, reglementată și
practicată în altele (cazul Statelor Unite ale Americii).7
În ceea ce privește utilitatea sancțiunii, atât cea din realitatea socială informală, cât și,
mai ales, cea din sistemul formal (instituțional -juridic), cu precădere , cea a închisorii, aceasta
constă nu numai în pedepsirea sau în izolarea celui în cauză, în reducerea probabilității ca el să
mai comită acte antisociale, dar și în servirea sa ca exemplu. Mai detaliat, prin învățarea social –
observațională (teorie formativ -etiologică a personalității, de sorginte social -cognitivă,
promovată de către Albert Bandura) , prin structurarea percepției și a reprezentării asupra

6 Florian Gheorghe, op. cit ., p. 41.
7 Petru Iluț. Valori, atitudini și comportamente sociale . Editura Polirom, Iași, 2004, p. 129.

14
consecințelor conduitelor reprobabile, indivizii realizează la ce se pot aștepta în cazul în care
adoptă și materializează rezoluții infracționale , astfel încât atât pedeapsa, cât și amenințarea cu
pedepasa (directă sau indirectă) să fie capabile , apte de a co nduce la reținerea de la acte săvârșite
cu violență ori de orice altă natură, orientate în detrimentul celorlalți.8 Cu alte cuvinte, dintr -o
perspectivă sintetic -integratoare , rolul pedepsei privative de libertate vizează îndeplinirea unui
obiectiv multiplu, și anu me izolarea „elementului” periculos , acordarea satisfacției și protecț iei
victimei , intimidarea pretabililor cu privire la săvârșirea unor fapte cu caracter antisocial și, nu
în ultimul rând, reeducarea și reintegrarea socială a celui care a încălcăt norme le juridico –
instituționale (a se observa argumentația în materie a psihologului criminalist, prof. univ. dr.
Tudorel Butoi). În continuare, o raportare similară îi aparține profesorului belgian de
criminologie, George Kellens, care, în lucrarea sa publicat ă în anul 2000, Penologie et droit des
sanctions penale , a realizat o clasificare a funcțiilo r sociale ale pedepsei penale, menționând,
totodată, și limitele principiilor conform cărora acestea au fost elaborate , răzbunarea –
necesitatea ca agresorul s ă fie pedepsit, deoarece, numai în acest mod , se vor estompa
sentimentele dureroase ale victimei și căutarea de a -i aduce un prejudiciu cel puțin echivalent;
expiațiunea – pedeapsa trebuie să genereze o suferință, o penitență, în vederea purificării
sufletului celui vinovat; intimidarea – împiedic area recidivei și oferirea unui exemplu la adresa
pretabililor ; apărarea socială – diminuarea capacității făptuitorului de a fa ce rău și protejarea
comunității; munca socială – cumulul activităților psiho -socio -pedagogice desfășurate în vederea
reintegrării sociale; concilierea – aplicarea unei pedepse diminuează atitudinea ostilă a victimei
și a comunității, reconfirmând normele sociale – constituind unele dintre cele mai relevante.9
Deși, din perspectivă umanistă, caracterul represiv -corector al sancțiunilor penale poate
comporta accente lipsite de compasiune la adresa unor semeni, fie ei și răufăcători, totuși, di n
punct de ved ere rațional, se impune necesitatea admiterii acestora , deoarece, în cazul în care nu
ar funcționa penalizările, în diversele și multiplele lor formule, precum și conștiința existenței
lor, cel puțin , în actuala etapă evolutivă a omenirii, însăși supravieț uirea ar fi dificil de imaginat
ori de conceput.10

8 Ibidem , pp. 129 -130.
9 Florian Gheorghe, op. cit ., pp. 41 -44, apud Andrei -Daniel Matei. Societatea și Penitenciarul – Agenți factuali ai
excluziunii post -detenție (r eferat masteral ). Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Spiru
Haret”, București, 2017, p. 7.
10 Petru Iluț, op. cit ., p. 130.

15
1.1.3. Repercursiuni socio -psihologice ale privării de libertate

Dacă secțiunile anterioare au făcut referire atât la caracterizarea conceptual -utilitară, cât
și la principiile și reglementările contemporane ale sancțiunii privării de libertate, atunci aceasta
are rolul de a evidenția principalele consecințe psihologice și psihosociale, oferind și o serie de
recoma ndări privind încercarea de a estompa încărcătura negativă inerentă. Astfel, analizâ nd
aspectele carceral -specifice, transpuse sub forma privării de libertate într -un loc de deținere, dar,
uneori, și în izolare fizică, psihologică și psihosocială (de exemplu, încarcerarea izolată, în
vederea sancționării unor fapte interzise, săvârșite în timpul executării pedepsei), acestea pot fi
abordate din două perspective, respectiv cea cantitativă și cea calitativă. În ceea ce privește latura
cantitativă, se poate afirma că principalul factor stresor constă în durata condamnărilor, între cele
două v ariabile existând o relație direct -proporțională; mai exact, cu cât durata condamnărilor este
mai mare, cu atât stresul resimțit se intensifică, vulnerabilitatea psihologică fiind influențată
inclusiv de ne putința deținutului referitoare la diminuarea pede psei, competența aceasta
constituind apanajul exclusiv al organelor de specialitate, fie legiuitor, fie magistrat, fie
președintele statului, în cazul unor grațieri individuale. Vizând latura calitativă, privarea de
libertate determină apariția unei game c omplexe de „frământări” psihice și psihosociale,
începând cu criza de detenție , manifestată, în genere, de la închiderea în „carapacea tăcerii” până
la compo rtamente auto – și heterodistructive (agresarea celorlalți deținuți, agresarea personalului,
autofla gelări, sinucideri etc.). Mai mult decât atât, pe lângă aceste realități evidențiate, privarea
de libertate mai înglobează și alte trăsături specifice, particulare , înlăturarea simbolurilor
exterioare ale personalității, prin obligativitatea purtării unifo rmei de deținut (cazul prevederilor
execuțional -penale ale unor state), care restrânge, până la anulare, diferențele interindividuale,
diminuarea acută a libertății, regulile directoare asupra modalității de petrecere a timpului,
relațiile de natură impers onală, absența informațiilor, regimul autoritar, mediul închis și
activitățile monotone reprezentând numai unele d intre acestea și fiind percepute, din partea
deținutului, drept atingeri asupra integrității sale , ca ființă umană. De aceea, nu poate fi exagerată
recomandarea ca modalitățile de execu tare a pedepsei să evite dezumanizarea, prin izolare ori
suferință fizică și psihică, și depersonalizarea sau dezindividualizarea ( aceasta putând fi înțeleasă
ca procesu l de inițiere a dezumanizării), prin uniformizarea totală a vestimentației și a modului
de petrecere a timpului, optându -se, așadar, pentru deținerea în comun și consumarea timpului

16
prin participarea la activități utile, complementare, destinate statuării unui climat de
microcooperare, alternativ potențialelor sancțiuni de izolare, cu excepția cazurilor în care
condiția de periculozitate sporită a deținutului le reclamă.11
O altă subliniere întâlnită în literatura de specialitate, dar care ar trebui să se b ucure și de
un caracter pragmatic -aplicativ în cadrul mediului penitenciar, se referă la tratamentul
diferențiat, din punct de vedere psihologic și psihosocial, acordat deținuților primari (cei aflați la
prima condamnare) și recidiviștilor , rațiunea respec tivei distincții calitative constând în faptul că
o persoană ajunsă , pentru prima dată , în penit enciar este psihotraumatizată. Ea pășește în locul de
detenție deja tensionată de contactul cu autoritățile judiciare, de desfășurarea procesului, se
prezintă brusc sub forma unui subiect uman văduvit, frustrat de ambianța familială, profesională,
nemaiputând dispune de libertatea de mișcare anterior exercitată ori de petrecerea autocrată a
timpu lui liber. În plus, viața din penitenciar îl obligă pe deținutul pr imar la diminuarea, dintr –
odată, a contactelor fizice, psihologice și psihosociale, sărăcia relaționării interpersonale având
implicații profunde asup ra capacității sale de a -și juca status -rolurile normale, învățate și
materializate până în acel moment , această schimbare brutală în viața sa psihologică obligându -l
la declanșarea acțional -comportamentală a unor „strategii reactiv -adaptative”, comportamentul
agresiv – rezistența deschisă în fața regimului vieții din penitenciar, manifestată prin acțiuni
violente atât la adresa celorlalți deținuți, cât și la adresa cadrelor, ori prin reacții autodistructive,
automutilările și tentativele suicidare fiind cele mai des întâlnite; comportamentul defensiv (de
retragere) – interiorizarea, autoizolarea deținutului p rimar de comunitatea celorlalți deținuți și de
prezentul trăit în penitenciar, acesta construindu -și o lume imaginară în cadrul căreia încearcă să
se re fugieze; comportamentul de consimțire – conformarea pasivă la regulile din penitenciar,
respectarea aces tora realizându -se într -o manieră pur -formală, obiectivul fiind acela de a nu
atrage sancțiuni suplimentare, și conduita de integrare – resemnarea și relaționarea activă cu
ceilalți și cu specificul mediului de detenție, această formă de adaptare fiind înt âlnită, în special,
la deținuții condamnați la pedepse lungi și care se „bucură” de un echilibru psiholo gic puternic,
greu de zdruncinat -, numărându -se printre cele mai importante .12
Având în ved ere toate consecințele negative enunțate mai sus, pe care p rivarea de
libertate, precum și specificul mediului carceral le declanșe ază asupra paletei psihologice,

11 Nicolae Mitrofan și colab. Psihologie judiciară. Ediția a III -a. Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București,
2000, p. 393.
12 Ibidem , p. 394.

17
psihocomportamentale și psihosociale a deținutului, se poate pune pe tapet problematica
protejării sănătății mintale a acestuia, precum și a existenței unui mediu de detenție corectiv –
suportiv, și nu a unuia represiv -distructiv, în care comportamentele auto – și heteroagresive să fie
încurajate, determinate sau influențate, vădit ori implicit, de către lucrătorii din penitenciar. Mai
detaliat fie spus, un mediu penitenciar sănătos este caracterizat de siguranță, în cadrul căruia
oamenii sunt tratați cu respect, regimul de executare a pedepsei este unul constr uctiv, având
obiective bine conturate, iar educația deținuților este axată, orientată către prevenirea recidivei.
„În cel mai larg sens, politica de prevenire a suicidului trebuie să creeze un climat în care
gândurile și sentimentele suicidare să nu poată prinde rădăcini. În mod normal, deținuții nu vor fi
predispuși la un comportament suicidar acolo unde regimul este complet, variat și relevant, unde
personalul dă dovadă de o valoare morală ridicată, iar relațiile cu deținuții sunt pozitive, acolo
unde con dițiile minime de trai sunt bune și contactul cu familia și comunitatea este încurajat.”13
Contactul cu familia și comunitatea, pe care inspectorul -șef al închisorilor din Anglia și Țara
Galiilor, de la acea vreme, l -a menționat în cadrul ilustrării preocup ărilor sale referitoare la
ambianța penitenciară, se consideră necesar a fi păstrat și încurajat, mai ales, în cazul deținuților
primari, deoarece , printre altele, acesta contribuie semnificativ la reducerea sentim entului de
abandon, de izolare, de singură tate, de înstrăinare și de inutilitate, la echilibrarea stimei de sine,
precum și la păstrarea capacității de rela ționare interpersonală, aspecte esențiale privind evitarea
resimțirii dezumanizării, iar unul dintre mijloacele de realizare a respectivului d eziderat constă în
statuarea și reglementarea vizitei, ea reprezentând un spațiu de tranzit între două lumi sociale
diferite, mediate, p use una în fața celeilalte . În acest mod, persoanele private de libertate au
posibilitatea de a lua act de informațiile din exterior, oferite de proximitatea lor socială, în timp
ce vizitatorilor li se acordă oportunitatea de a menține o relație palpabilă cu acestea, de a le
păstra în memoria familială și comunitară.14
După cum se poate observa, a daptarea psiho -socio -funcțională a persoanelor care pășesc
pentru prima dată într -o închisoare depinde, în cea mai mare măsură, de „integritatea cadrelor”,
de nivelul dezvoltării psihomorale a acestora, precum și de înțelegerea și servirea adecvate ale
funcției sau ale rolului ocupat . Ca atare, „modul în care personalul își face datoria poate preveni

13 Suicide is Everyone ’s Concern. A Thematic Review by HM Chief Inspector of Prisons for England and Wales.
Thematic Report, May 1999 , p. 57, apud Gheorghe Florian. Prevenirea criminalității. Teorie și practică . Editura
Oscar Print, București, 2005, p. 210.
14 Lucian Rotariu. Jilava. O radiografie socială a unui penitenciar . Editura Ars Docendi, Universitatea din
București, 2016, p. 38.

18
sentimentul de panică, de izolare al deținutului și îl poate ajuta să se adapteze la instituție.
Preocuparea constructivă față de deținuți reprezintă esența ac tivității personalului din
penitenciar… Această viziune presupune ca personalul să fie un model de comportament sănătos,
pozitiv pentru deținuți”15, în caz contrar, mediul penitenciar transpunându -se într -un centru
eminamente represiv -distructiv, eludând, în mod sistematic, principalul obiectiv al existenței
sale, și anume acela al corectării conduitelor și al reintegrării sociale a exponenților celor din
urmă.

1.1.4. Fenomene disfuncționale ale mediului carceral

Departe de echilibrul cotidian, în care ființa umană își desfășoară existența, dar și de
autonomia personală, responsabilă cu guvernarea comportamentală, conform legităților
psihologice, conduita deținuților , într -un mediu străin, diferit și preponderent ostil, capătă
accente de specificitate dificil de anticipat și de contracarat.16 Dincolo de gratii, „toate
infirmitățile sufletești ies la suprafață, pentru că a dispărut rușinea, au fost învinși de propria
forță și capacitate de a risca, se simt singuri și abandonați de cei dragi. Atunci , apare nevoia de
compensații care -i face pretabili la conduite greu de imaginat în afara zidurilor. Când apare,
<<violența distructivă traduce deruta, absența perspectivei, sentimentul de a fi prins într -o
capcană, fără speranță de ieșire.>> ”17 Și, astfel, transpar fenomenele disfuncțional -instituționale,
înregistrând victime și de -o parte, cea a deținuților, și de alta, respectiv cea a cadrelor, unul dintre
cele mai prezente fiind supraaglomerarea , acesta înglobând, pe lângă aspectele deja menționate,
atât lipsa resurselor financiare ale unui stat, cât și incapacitatea autorităților acestuia în ceea ce
privește elaborarea unor politici juridico -penale și punitiv -execuționale adecvate (de exemplu,
cazul României). Însă, din perspectivă psihologică, supraaglom erarea este percepută și trăită ca
un sentiment înăbușitor de îngrămădire, cu efecte distructive, printre acestea remarcându -se
pierderea libertății de mișcare, creșterea nivelului de stimulare prin mirosuri grele, voci
permanente și deranjante, priviri ca re incomodează, imposibilitatea de a controla propriul spațiu
de viață, sentimentul de incomodare reciprocă, anularea intimității, a spațiului personal,

15 Suicide is Everyone ’s Concern. A Thematic Review by HM Chief Inspector of Prisons for England and Wales.
Thematic Report, May 1999 , p. 59, apud Gheorghe Florian, op. cit ., p. 210.
16 Gheorghe Florian. Fenomenologie penitenciară . Editura Oscar Print, București, 2006, p. 95.
17 Gheorghe Florian, op. cit ., p. 209 și M. Boiangiu în „Dilema”, nr. 346, apud Gheorghe Florian, op. cit ., p. 209.

19
exacerbarea stărilor negative (mânie, teamă, depresie), diminuarea toleranței în relațiile
interpersona le, irascibilitatea socio -comportamentală ș.a.m.d. Un alt fenomen cronic prezent în
închisori este reprezentat de autorăniri , deținuții adoptând asemenea comportamente
autodistructive în momentele de disperare și de trăire a abandonului; ei își provoacă ră ni pe corp,
se taie pe brațe, înghit corpuri străine, cum ar fi cuie, ace, sârmă, cozi de linguri, termometre,
lame, sau ingerează diverse substanțe toxice. Greva foamei , iarăși, constituie o particularitate
disfuncțional -carcerală, de cele mai multe ori, refuzul de a mânca exprimând nemulțumirea
deținutului în legătură cu lentoarea cu care se desfășoară situația sa juridică ori protestul său față
de un tratament penitenc iar pe care îl consideră arbitrar, lezându -i demnitatea. În continuare, o
altă latură psihopatologică experimentată în mediul penitenciar , abordată, de asemenea, și în
secțiunea anterioară, este suicidul , aproape fiecare deținut trăind în mod traumatic per ioada de
detenție, în special, dacă se află la prima condamnare: „frustrările în plan social, instinctual și în
ceea ce privește imaginea de sine îl pot face pe deținut să caute un remediu definit iv al nefericirii
sale. Reacția catastrofică a individului e xprimă neputința de a se adapta la situația dată : ultimul
eșec al existenței se transformă în eșecul vieții, fapt ce poate constitui un moment de ruptură, o
criză de sens, gestul suicidar nefiind o opțiune, ci, mai degrabă, negarea totală a posibilității d e a
alege.”18 Și, totuși, starea afectivă cea mai des întâlnită ori „suferința universală”, de altfel,
cauza -pivot a psihot raumatizării deținutului, care antrenează și celel alte fenomene mai sus
evidențiate , precum și efectele lor, adesea, ireversibile, se transpun, inițial, sub forma fricii și,
ulterior, a decăderii , în scop adaptativ. „…o ambianță cu reguli neclare, oameni necunoscuți și
ostili, obligația de a te supune unuia sau altuia, lipsa unui refugiu în care să te simți în siguranță.
Toți colegii d e celulă sunt cu ochii pe tine , încerci să te arăți puternic, dar nu poți păcăli pe
nimeni, singurătatea te copleșește19: atunci ți se întinde o mână, ți se dă o țigară, ți se explică ce
se întâmplă dacă nu faci cutare lucru, cum să eviți contactele neplăcu te… Vrei să fii recunoscător,
să mulțumești într -un fel pentru sfaturi: devii sincer, prezinți în amănunt situația ta și a familiei,
ce ajutor aștepți de la avocat sau de la nu știu ce persoană influentă, câți bani pui la bătaie pentru
a fi, din nou, lib er… De fapt, cel cu sfaturile asta aștepta: să te destăinui, ca să te poată manipula.

18 Gheorghe Florian, op. cit . p. 112.
19 E. Zamfir. Psihologie socială. Texte alese . Editura Ankarom, Iași, 1997, pp. 181 -182, apud Gheorghe Florian, op.
cit. p. 117.

20
Nu după mult timp, îți dai seama că s -a profitat de tine conform unui scenariu exersat, cu succes,
de nenumărate ori, și, atunci, ți se face frică…”20

1.1.5 . Paradoxul penitenciar – necesitatea „răului”

Luând contact, din punct de vedere observațional -analitic, dar și la nivel socio –
interacțional, cu fenomenul infracțional contemporan din România , cu rata extrem de ridicată a
recidivei (70% – 2016), precum și cu activitățile desfășurate în cadrul instituțiilor
complementare, cvasi -marginale (cazul Direcției Naționale de Probațiune, aflată în subordinea
Ministerul Justiției), se poate afirma, aproape fără nicio temere , în ceea ce privește comiterea
unei erori de interpretare, că penitenciarul nu este nici pe departe locul reeducării needucaților
ori centrul transformării „elementelor” delincvente în cetățeni -model. „…această instituție –
spunea cineva – trebuie vindecată tot timpul. Cu cât vom aprofunda cunoașterea acestei lumi de
dincolo de gratii, cu atât vom înțelege unde trebuie să intervenim afară pentru a -i forma astfel
pe cei tineri încât să nu ajungă acolo. Căci orice studiu dedicat închisorilor sfârșește prin a
demonstra efectele negative ale acestei instituții asupra condamnaților și a comunității pe care o
deservește și, în ultimă instanță, inutilitatea ei…. Și, totuși, justiția fără închisori nu este d e
conceput deocamdată. De aceea, personalul din penitenciare stie că, lucrând în prezent,
lucrează, de fapt, pentru generațiile viitoare… ”21 Similar , relativ în aceeași notă, Michael
Foucault adaugă (1997, p. 344): „ Se cunosc foarte bine neajunsurile înch isorii, ca și fa ptul că ea
este periculoasă când nu este utilă. Și, totuși, nimeni nu <<vede >> cu ce ar putea fi înlocuită.
Închisoarea este soluția detestabilă de care nu ne putem lipsi .”22
Caracterul dramatic al celor afirmate mai sus este susținut, întărit, din punct de vedere
social -pragmatic, de către realitățile înregistrate în aproape orice penitenciar din lume, datele
statistice ale anului 2006 raportând un număr de aproximativ 8,5 milioane de deținuți la nivel
mondial, în ciuda faptului că viața în detenție conduce la violență, la învățări patologice și
anulează simțul datoriei și al responsabilității (Păun, 2001, Comunicare prezentată la Conferința
Internațională „Alternative la detenție în Europa Centrală și de Est ”). Nu de puține ori, un om
liberat din închisoare rămâne , pentr u toată viața , un fost deținut, u n om „reformat” într -o

20 Gheorghe Florian, op. cit . p. 118 și Gheorghe Florian, op. cit ., pp. 100 -118.
21 Gheorghe Florian, op. cit ., p. 5, apud Andrei -Daniel Matei, op. cit ., p. 8, scurt extras.
22 Florian Gheorghe, op. cit . p. 47, apud Andrei -Daniel Matei, op. cit ., p. 8, scurt extras.

21
ambianță predominată de eșec, răutate, disperare, corupție, homosexualit ate, comunitățile nefiind
nici pe departe mai sigure, indiferent cât de mulți răufăcători s -ar afla în spatele gratiilor.23
Adăugând note suplimentare celor deja afirmate și făcând referire la „standardele ”
dreptului execuțional -penal, pre cum și la politic ile în materia reeducării și reintegrării sociale , cel
puțin la nivel național, „acestea nu contenesc să fie umbrite, fie de nemulțumirea deținuților, fie
de reglementări juridico -instituționale mecanice, sterile, <<oarbe>> ale factorilor decizionali, fie
de incompetența, delăsarea, corupția ori insuficiența personalului, fie de artificialitatea
programelor educative, a terapiilor ocupaționale ori a c onsilierii psihologice și psiho sociale,
astfel de practici sabotând ab initio rostul și obiectivele instituției penitenciare, producând efecte
contrare. De aceea, din nefericire, opinia domnului Dennis Challen, judecător în Wisconsin,
S.U.A., este sortită validității transfrontaliere în ceea ce privește specificul problematicii
respective, punând pe tapetul societății globale nu ipoteza, ci certitudinea eșecului unei abordări
necesar -acceptabilă la nivel teoretic, însă lipsită de aplicabilitatea noțiunilor pe care le
promovează, r ealitatea direct -observabilă contrazicând -o permanent și brutal ”24:

„Vrem ca ei să aib ă stimă și valorizare de sine… Așa că le distrugem stima de sine.
Vrem ca ei să fie responsabili… Așa că le luăm orice responsabilitate.
Vrem ca ei să fie parte a comunității… Așa că îi izolăm de comunitate.
Vrem ca ei să gândească pozitiv și constructiv… Așa că îi înjosim și îi facem nefolositori.
Vrem ca ei să nu fie violenți… Așa că îi punem într -un loc unde sunt înconjurați de violență.
Vrem ca ei să fie oameni blânzi și iubitori… Așa că îi supunem urii și c ruzimii.
Vrem ca ei să nu mai fie niste duri… Așa că îi punem acolo unde numai durii sunt respectați.
Vrem să nu se mai întovărășească cu ratații… Așa că punem toți ratații sub același acoperiș.
Vrem ca ei să nu ne mai exploateze… Așa că îi punem aco lo unde toți se exploatează unii pe alții.
Vrem ca ei să -și controleze propriile vieți și probleme, să nu mai fie paraziți …
Așa că îi facem total dependenți de noi.”25

23 Gheorghe Florian, op. cit . p. 16, apud Andrei -Daniel Matei, op. cit ., p. 8, scurt extras.
24 Andrei -Daniel Matei, op. cit ., p. 9, scurt extras, considerații personale.
25 Andrei Pașcu. Justiția Restaurat ivă – reîntoarcerea la o justiție morală , comunicare la simpozionul Societății
Române de Criminologie, Criminalistică și Penologie, București, 2000, apud Gheorghe Florian, op. cit . pp. 16 -17.

22
1.2. Personalitatea făptuitorului – elemente conceptual -etiologice

1.2.1. Personalitatea, ca identitate psihosocială

Așa cum se poate lua act, subcapitolul anterior a reliefat principalele aspecte psihologice
și psihosociale ale mediului carceral, scoțând în evidență încărcătura socio -juridică a sancțiunii
privării de libertate , dar și consecințele preponderent negative înregistrate de către conglomeratul
psihocomportamental al deținutului. Însă disfuncționalitățile atitudinal -manifeste nu sunt
influențate ori determinate numai de ispășirea unei pedepse penale și de specificul m ediului –
gazdă , ele fiind înglobate în structu ra personalității acestuia încă dinaintea pășirii în cadrul
instituției corecționale, pe seama lor putându -se fundamenta inclusiv trecerea la actul infracțional
ori comiterea faptei antisociale, responsabilă, de altfel, de situația condamnatului. Ca atare, în
orice context interuman, indiferent de valoarea înglobată, personalitatea constituie ansamblul
resorturilor bio -psiho -sociale , învestit cu posibilitatea construirii, orientării și punerii în fapt a
acțiunii comportamentale, definirea conceptual -academica a respectivei noțiuni fiind încă dificil
de cuprins în totalitate ori de acceptat de către comunitatea științifică. Cu toate acestea, se
consideră că personalitatea tinde să acopere toate procesele psihice (c ognitive, afective,
motivaționale și volitive) , în acest mod, conturând un tablou coerent , armonios al modalităților în
care o persoană gândește, simte și acționează26, rezultatul parcursului său formativ îmbrăcând
forma unei sinteze dispoziționale relativ stabile, unei identități deosebit de complexe,
corespunzătoare fiecărei ființe umane, aptă de a diferenția, atât în profunzime, cât și din
perspectivă superficial -aparentă, direct -observabilă, încărcătura cantitativă și calitativă a oricăror
gesturi, compo rtamente, condui te, atribuindu -le emitenților acestora etichete de scriptiv -distincte.
Sintetizând , personalitatea nu posedă numai atributul unicității și diferențierii univ ersale, ci și
conștientizarea acestuia , din partea purtătorilor săi (a se aprofunda diferențele înalt calitative
dintre personalitate , ca edificiu psihosocial, depozitar al încărcăturii valorice înțelese și
manifestate, și individualitate , ca simplă construcție identitar -biologică), conștientizare transpusă
într-un factor reglator, respec tiv caracterul, ca latură specifică, care mediază ori modelează
fiecare interacțiune umană, „itinerariul” său către stabilitate dispozițională și comportamentală
fiind tratat în secțiunea urm ătoare a subcapitolului actual.

26 Ann Birch și Sheila Hayward. Diferențe interindividuale . Editura Tehnică, București, 1999, p. 56.

23
1.2.2. Perspective complementare asupra fundamentării structurii dispoziționale

Constituind macroconceptul central în ceea ce privește înțelegerea și explicarea
comportamen tului uman, a manifestării sale operațional -vizibile, marcat de atributul probabilistic
și tributar numeroaselor dezbateri științifico -ideologice referitoare la formarea și devenirea sa
funcțională, se poate menționa faptul că personalitatea reprezintă principalul obiect de referință
asupra căruia se materializează specificitățile psihice, normale sau deviante, structurate ori
dizarmonice (reverberate, apoi, la nivel comportamental) , procesul său formativ situându -se,
dintotdeauna, pe terenul analizelor doctrinare a le specialiștilor, tran spuse sub forma unor
abordări, paradigme, teorii și mo dele clarificatoare. Ca atare , o primă abordare avansată, în
cadrul personologiei, este cea cantitativ -nomotetică , ea conducând la studierea a ceea ce indivizii
au în comun, la extragerea unor trăsături și tipuri de personalitate, cu scopul elaboră rii unei
structuri ipotetice, unui prototip dispozițional uman, urmată fiind de perspectiva calitativ –
idiografică , aceasta urmărind surprinderea individului uman în unicitatea, „bogăția”,
complexitatea și profu nzimea sa (Hucyinsky și Buchanan, 1991)27, ulterior, diferendele dintre
extremele opinologice respective încercând a se soluționa prin introducerea unei sinteze
paradigmatice, respectiv cea idiotetică , sarcina sa constând în îmbinarea trasării traiectoriilor
individuale cu studierea aspec telor general -definitorii ale persoanelor, ca reprezentante ale
mediului psihosocial (Lamiell, 1981).28
În ciuda paradigmelor sau abordări lor analitice prezentate , larghețea domenial ă oferită nu
avea cum să cont ribuie la conturarea operațională în ceea ce privește personalitatea, în afara unor
forme mai clare de exprimare, mai aplicate și cu o specificitate sporită în legătură cu obiectul de
referință, astfel încât reprezentanții personologiei au fost nevoiți să elaboreze teorii explicative,
în vederea elucidării acestei realită ți științifico -pragmatice. Ca atare , începând cu „părintele
medicinei”, Hipocrat din Kos, s -au realizat tipologii dihotomice, tr ihotomice sau cu o
multitudine de clase mutual exclusive, mai exact, pe baza caracteristicilor pregnante , de natură
morfofiziologică , psiho logică, morală ș.a.m.d., indiv izii fiind grupați în categori i omogene,
acestea prezentându -se sub forma tipurilor de personalitate . Luând naștere din cele cu pricina ,
primele rezultate au fost tipurile temperamentale , ele structurându -se pe umorile organismului

27 Apud Eugen Avram. Psihologia personalității. Arhitectură și dimensiuni . Editura Universitară, București, 2009,
pp. 30 -32.
28 Apud Eugen Avram, op. cit ., p. 34.

24
uman ( bilă galbenă – coleric, sânge – sangvinic, „flegmă” – flegmatic, bilă neagră –
melancolic ), predominanța uneia determinând tipul temperamental în care, c u precădere, se
încadrează subiectul uman.29 Ulterior, p arcurgând drumul cronologic -evolutiv al teoretizării
dispoziționale, nici E. Kretschmer și W. H. Sheldon nu au întârziat în a pune bazele teoriei
tipologiilor bioconstituționale , aceștia, conform propr iilor observații clinic -experimentale,
presupunând că între tipologia anatomo -morfologică și specificul profilului psihologic există o
corelație semnificativă , însă nedepășind nivelul constatator -empiric. Din punct de ve dere
științific, însă , s-a remarcat I. P. Pavlov, elaborând tipologia psihofiziologică și susținând că
psihicul este o funcție a creierului, considerând , de asemenea, că principalii factori care
condiționează tipul temperamental sunt proprietățile înnăscute, respectiv intensitatea (forța),
echilibrul și mobilitatea , ale celor două procese nervoase fundamentale, și anume excitația și
inhibiția , cele trei proprietăți relevând tipul de activitate nervoasă superioară sau tipul de sistem
nervos , acestea, la rândul lor, determinând tipuri le temper amentale puternic și slab, echilibrat și
neechilibrat, mobil și inert , precum și Carl Gustav Jung, care a fundamentat, din punct de vedere
psihologic, tipologia temperamentelor în termeni de trăsături polare , opinând că personalitatea
umană este diferit or ientată, fie spre lumea exterioară ( tipul extravert ), fie spre lumea interioară
(tipul introvert ), fie spre ambele lumi, într -o notă echilibrată , moderată (tipul ambivert ).30
Continuând , se poate adăuga că, depășind teoriile preștiințifice ale tipologiilor personal –
temperamentale, în funcție de determinismul criteriilor de natură bioconstituțională și
psihofiziologică, personalitatea a căpătat valențe de o complexitate sporită, odată cu apariția
psihanal izei. Prin urmare, prima teorie psihanalitică a aparținut medicului psihiatru austriac, de
origine evreiască, Sigmund Freud, acesta, în primele sale reflecții asupra psihicului uman,
definind conglomeratul dispozițional în termeni de inconștient , preconști ent și conștient,
interacțiunile dintre respectivele instan țe fiind înglobate sub denominația modelului topografic .
Mai concret, tentativa acestuia s -a mater ializat sub forma unei imagini -schiță a psihicului uman,
ținând cont de gradele de conștiență și, d e asemenea, considerând că viața psi hică poate fi
relevată prin intermediul unor concepte relaționale , care reflectă gradul de co nștientizare a unui
fenomen sau a unui stimul. Ca atare, în viziunea sa, conștientul interacționează cu toate acele

29 Eugen Avram, op. cit ., pp. 38 -39, apud Andrei -Daniel Matei. Perspective de abordare și teorii explicative asupra
personalității normale și comportamentului infracțional. Aplicații în zona devi anței și a stilului delictual (r eferat
masteral ). Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Spiru Haret”, București, 2016, p. 4.
30 Mihaela Corina Țuțu. Psihologia personalității. Ediția a IV -a. Editura Fundației „România de Mâine”,
Universitatea „Spiru Haret”, București, 2007, pp. 8 5-97.

25
reprezentări de care oamenii su nt „conștienți” la un moment dat, preconștientul evidențiază
fenomenele care pot deveni conștiente, dacă sunt trat ate cu concentrare atențională și declanșare
motiv ațional -volitivă, iar inconștientul circumscrie , comportă fenomenele care nu sunt accesibile
conștienței, în mod natural, dar care pot fi aduse în prim -planul conștientizării numai cu
respectarea unor condiții speciale (de exemplu, prin hipnoză , asociații libere, vise etc.). Mai
târziu , în anul 1923, avansând pe con tinuumul profesional și constatând deficiențele, carențele
explicativ -funcționale ale respectivului model, acesta adoptă alternativa structural –
interacțională , apelând la alte trei constructe, și anume la ID, instanță psihică din care izvorăște
elementul b azal, primitiv al personalității, în el regăsindu -se tot ceea ce este înnăscut, instinctual
și pulsional -dezorganizator, fiind guvernat de „principiul plăcerii”, la EGO , el constituind
singura componentă a personalității capabilă să interacționeze cu mediu l înconjurător (obiectual
și social), fiind rațional și înțelept, elaborându -și planuri realiste, menite să sati sfacă ori să
tempereze nevoile I d-ului, în funcție de posibilitățile ori exigențele externe, reale de înfăputuire
și de autoritatea „principiulu i realității”, precum și la SUPRAEGO , acesta exprimând instanța
morală, valorică, e xternă si, apoi, i nternalizată.31 A doua teorie psihanalitică , întâlnită în
literatura de specialitate, îi este atribuită psihologului Carl Gustav Jung, din perspectiva sa,
structura psihică fiind compusă din trei straturi intercorelate, primul prezentându -se sub forma
conștientului , acesta referindu -se la experienț a procesuală și funcțională pe care individul o
conștientizează, al doilea constând în inconștientul personal , format din dorințe refulate, amintiri
uitate, acte automate, gesturi reflexe , expresii faciale etc. , iar al treilea îmbrăcând haina inovativă
a inconștientului colectiv sau a „ inconștientului speciei ”, ace sta exprimând conținuturile
impersonale, imaginile ancestrale, rezidurile psihice ale dezvoltării umane, înregistrate de -a
lungul existenței, elemente ce poarta numele de arhetipuri .32 Ulterior, od ată cu introducerea
principiilor psihanalitice freudiene, dar și la adăpostul reconfigurărilor jungiene, abordarea
psihodinamică a personalității a constituit terenul de analiză și al altor teorii și modele
explicative , medicul Alfred Adler, promot orul sintezei socio -psihanalitice , dar și reprezentanții
curentului inovator, și anume, neopsihanaliza , respectiv Karen Horney și Erich Fromm, cel din
urmă introducând , la nivel teoretic, mecanismele de apărare (proiecția, formațiunea reacțională,
raționalizare a, regresia, fantasma și refularea), dar și frica față de incontrolabila libertate

31 Adrian Opre. Introducere în teoriile personalității . Editura ASCR, Cluj -Napoca, 2007, pp. 14 -24, apud Andrei –
Daniel Matei, op. cit ., p. 5, scurt extras.
32 Mihaela Corina Țuțu, op. cit ., pp. 43 -46, apud Andrei -Daniel Matei, op. cit ., p. 6, scurt extras.

26
instinctuală, a cărei „soluționare” se poate găsi, conform accepțiunii sale , în dezvoltarea relațiilor
de autoritate și în conformism interpersonal,33 direcționând dezbateril e conceptual -funcționale și
pe alte tărâmuri, mai complexe, dar și declanșatoare de reacții externe, corespunzătoare altor
curente.
Contestând abordarea introspecționistă, precum și orice urmă a proceselor individual –
interne în ceea ce privește devenirea personalității, behaviorismul , orientarea radicală promovată
de către J. B. Watson și B. F. Skinner, lansează ipoteza simplistă, reducționistă conform căreia
comportamentul reprezintă singurul vector de raportare interacțională, negând, astfel,
posibilitat ea existenței unei structuri dispoziționale responsabile de coordonarea sa, acesta
constituindu -se exclusiv din răspunsurile manifeste , direct -observabile, măsurabile, înregistrate
în urma acționării unor stimuli .34 Optimizând considerabil ipoteza exprimată, alți autori s -au
remarcat prin introducerea factorului cognitiv, precum și a celui social , cu acest prilej,
dezvoltându -se teoria cognitivă , elaborată de către George Kelly, el subliniind importanța
gândirii și transmițând că acțiunile comportamentale sunt determinate de modul în care persoana
evaluează, interpretează (construiește) și prezice evenimentele ori situațiile, și nu de pulsiuni
înnăscute ori de realitate35, dar și teoriile social -cognitive , Albert Bandura , promoto rul teoriei
învățării observaționale , Julian Rotter și Walter Mischel susținând, fiecare din propria
perspectivă discriminator -nuanțată, existența confluenței cognitiv -socială, în vederea
determinării normei comportamentale.
Depășind paradigmele prezentat e anterior, unele dintre ele încorporând eticheta
mecanicistă, „robotică” la adresa ființei umane, desconsiderându -i resursele personale și
potențialul evolutiv, nu poate fi lăsată în umbră contribuția curentului umanist , Carl Rogers
opinând și argumentând, în urma experiențelor psihoterapeutice înregistrate în „bagajul” său
profesional, că omul este înzestrat atât cu aptitudinea fenomenologică a analizei propriilor
percepții și trăiri afective, a introspecției, cât și cu atributul inerent al evoluției, devenirii ,
conturării „Sinelui Ideal”, în condițiile desfășurării existenței într -un mediu propice, caracterizat
de apreciere și acceptare necondiționată, atingerea stadiului superior al dezvoltării personal –
calitative fiind cunoscut, în cadrul teoriei sale, sub denumirea de „ autorealizare ”.36 De

33 Robert B. Ewen. Introducere în teoriile personalității . Editura TREI, București, 2012, pp. 136 -137, 166, 187 -188.
34 Eugen Avram , op. cit ., p. 65.
35 Robert B. Ewen, op. cit ., p. 456, apud Andrei -Daniel Matei, op. cit ., pp. 7 -8.
36 Adrian Opre, op. cit ., p. 116.

27
asemenea, o altă perspectivă de aceeași sorginte îl evidențiază pe Abraham Maslow, acesta
dezvoltând una dintre cele mai complexe laturi motivaționale pe baza căreia se structurează
personalitatea, ierarhizând, cronologic -evolutiv, trebuințele individului uman. Astfel, din punctul
său de vedere, persoana este ghidată, orientată, la nivel comportamental, de trebuințe fiziologice
(foamea, setea, sexul, oxigenul, somnul și excreția), trebuințe de securitate (nevoia de adăpost,
respectiv, aceea de a trăi într -un mediu stabil, predictibil, lipsit de angoasă și haos), trebuințe de
apartenență și dragoste (nevoia de afiliere la un grup confortabil, pe plan social, nevoia de
afecțiune, nevoia de bucurie ș.a.m.d.), trebuința de respect (nevoia unei stime de sine ridicate și
a unei imagini de sine pozitive; se pune accent pe importanța relației „individ -societate”, fie care
factor fiind responsabil de menținerea celor două variabile) și trebuința de actualizare a sinelui
(constă în descop erirea și împlinirea propriilor potențialități, capacități înnăscute).37
O altă abordare explicativă a personalității, de această dată, apărută și promovată în
„epoca modernă” a personologiei, este cea factorială. Avându -l ca prim -inițiator pe Gordon
Allport, de altfel, un reprezentant de marcă și al umanismului, aceasta „are misiunea de a
promova caracterul etiologic -dispozițional al comportamentului, propunând noțiunea de
trăsătură (sau factor, ca în cazul altor a utori, cum ar fi, de exemplu, R. Cattell), variabilă ce
posedă atributele de generalitate și permanență, aspect fundamental în efectuarea predicțiilor
comportamentale.”38 Cu alte cuvinte, în accepțiunile uzuale, ceea ce diferențiază trăsăturile sau
dispoziț iile personale de proprietățile mai puțin durabile ale comportamentului uman (cum ar fi,
de exemplu, stările de spirit temporare) constă în stabilitatea exercitării celui din urmă, în
„respectarea și aplicarea” normei comportamentale însușite, în cele mai multe dintre contextele
interacționale similare.39 În ceea ce privește statuarea explicită a unor modele organizate ale
trăsăturilor de personalitate, cel mai reprezentativ este Modelul celor cinci factori – BIG FIVE ,
variabilele sale (componentele -factor), pe fondul extinderii abordării personologiei din
perspectivă psihometrică, fiind prezentante, în literatura de speciali tate, sub mai multe denumiri,
aceasta , însă, pe fond, neaducând atingere calităților psihometrice vizate (se păstrează validitatea
de construct și cea de conținut), ale inventarelor de personalitate grefate pe esența conceptual –
structurală a modelului respectiv. Prin urmare , primul factor, și anume extraversia , relevă

37 Robert B. Ewen, op. cit ., pp. 297 -301.
38 Andrei -Daniel Matei, op. cit ., p. 9, scurt extras.
39 Gerald Matthews și colab. Psihologia personalității. Trăsături, cauze, consecințe . Editura Polirom, Iași, 2005, p.
27.

28
capacitatea de orientare a persoanei către mediul exter n, modul de impli care în interacțiune,
precum și nive lul de sociabilitate corespunzător subiectului analizat . Al doilea factor,
agreabilitatea , înglobează diferențele interindividuale evidențiate de relaționarea socială
(atitudinea prietenoasă, plăcere, suport), referindu -se, în special, la calitățile emoționale ale
persoanei și la comportamentele ei prosociale. Cel de -al treilea factor, mai exact,
conștiinciozitatea , face referire la modalitatea concretă, proprie individului de a trata sarcinile,
activitățile, problemele c are își fac apariția în viața sa, cuprizând trăsături cum ar fi ordinea,
disciplina, responsabilitatea socială ș.a.m.d. Următorul factor, al patrulea, respectiv stabilitatea
emoțională , reține diferențele dintre atributele afectiv -emoționale ale persoanelo r, făcând referire
și la posibile dificultăți de aceeași natură, pe când cel de -al cincilea, și anume cultura sau
intelectul , arată deosebirile dintre aspectele funcțiilor intelectuale (nivelul creativității,
inventivi tatea, deschiderea la experiențe noi etc.).40
Deși relativ exhaustivă, cu toate că întreaga paletă a perspectivelor formativ –
complementare (inclusiv contradictorii, pe alocuri) asupra personalității, relevate de -a lungul
evoluției personologiei, nu a fost nici pe departe acoperită, nuanțările reactiv -teoretice fiind
multiple, iar factorii implicați având și conotații interdisciplinare ( abordarea psihobiologică, spre
exemplu ) și, aparent, neavând legătură directă, la nivel explicativ, cu specificul personalității
infractorului, p rezenta secțiune sintetizând curentele psihologice referitoare la etiologia
personalității normale, generale, totuși, s -a considerat a fi necesară introducerea acesteia în
corpul teoretic al lucrării, deoarece, în afara parcurgerii și înțelegerii modului de structurare a
personalității, în universalitatea sa teoretică, nici abordarea dispozițional -comportamentală, în
context criminal, psiho -deviant, nu se poate bucura de un caracter sortit succesului științific și, în
cele din urmă, siguranței psiho sociale a celor din jur.

1.2.3. Personalitatea infractorului – tipologie operațională

Parcurgând secțiunea anterioară, elaborată sub forma unui rezumat al principalelor
abordări etiologice ale personalității , în accepțiunea s a teoretică, generală, normală, se poate
extrage posibilitatea conturării unor tipologii personale, unor prototipuri dispozițional –
comportamentale, apte în ceea ce privește facilitarea înțelegerii conduitei umane, a ansamblului

40 Mielu Zlate. Eul și Personalitatea . Editura TREI, București, 2002, pp. 242 -244.

29
atitudinal -manifest, precum și efectuarea predicțiilor comportamentale, în funcție de contextul
interpersonal existent, ultima remarcă demonstrându -se a fi deosebit de importantă și în cadrul
comprehensiunii , în profunzime, a fenomenului deviant -infracțional, personalitatea dovedindu -și
aplicațiile și în această zonă, rolul preventiv -protectiv devenind implicit.
Abordând, așadar, edificiul personal al infractorului , în ciuda faptului că literatura de
specialitate nu îi subliniază , în mod clar, denumirea distinctă, cu excepția școlii pozitiviste
italiene ( vezi corelațiile dintre particularitățile predispozant -biologice și actele criminale,
efectuate de către C esare Lombroso), având, mai degrabă, conotații operaționale, practice,
acesta , prin intermediul manifestărilor comportamentale atipice, aberante, cu caracter antisocial
sau disocial, își prezintă „malformația” stru cturală, denotând un nivel scăzut al maturizării
psihosociale, deficiențe de integrare socială, conflicte cu cerințele sistemului valorico -normativ
și cultural al societății41, din partea celui văduvit de o evoluție armonioasă. În plus, analizându -se
diferite categorii de infractori , sub aspectul part icularităților psihologice, au fost stabilite anumite
caracteristici comun e, regăsite la majoritatea celor care încalcă, în mod frecvent, legea,
instabilitatea emotiv -acțională (traducându -se prin discontinuitate comportamentală, salturi
nemotivate de la o extremă la alta, inconstanță afectiv -reactivă la adresa stimulilor ), inadaptarea
socială , sensibilitatea deosebită (constând în implicarea exagerată a resurselor fizice și psihice,
la nivel acțional, pe fondul resimțirii unei suprastimulări din partea excitanților externi),
duplicitatea comportamentală (în scopul nedescoperirii faptei), imaturitatea intelectuală (în
sensul neprevederii sau omiterii , pe termen lung, a consecințelor socio -juridice și concentrarea
asupra prezentului; explicația nu include nivelul scăzut al coeficientului de inteligentă – IQ ori
posibile deficiențe intelectuale )42, imaturitatea afectivă (putând fi înțeleasă sub forma unui
decalaj persistent între procesele cognitive și cele afective, în detrimentul celor din urmă,
individul în cauză recurgând frecv ent la comportamente infantile – crize, accese de plân s etc. – în
vederea obținerii unor satisfacții minore, dar imediate, guvernat fiind de „principiul plăcerii”, dar
și a nerealismului, a atitudinii nerăbdătoare permanente, a inconsecvenței acționale, pe fo ndul
instabilității emoționale ș.a.m.d.), frustrare a (însemnând starea emoțională resimțită atunci când
respectivul este privat de anumite drepturi o ri recompense perceput -cuvenite), precum și

41 Dan Banciu, 1992, apud Tudorel Butoi. Psihologie judiciară. Curs universitar . Editura TREI, București, 2012, p.
74.
42 Tiberiu Bogdan și colab ., 1983, apud Tudorel Butoi, op. cit ., p. 75.

30
complexul de inferioritate (trăit ca un sentiment de insuficie nță, de incapacitate personală)
remarcându -se printr e cele frecvente .43

1.2.4. Etiologia trecerii la actul infracțional – valențe dispozițional -dizarmonice

Sublinierea conceptual -academică a personalității criminale, în opinia autorului prezentei
lucrări, este mai puțin relevantă, accentul căzând, îndeosebi, pe analiza psihologică a
manifestăril or comportamentale aberante , heterodistructive și, mai ales, pe r esorturile psiho –
etiologice, care determină trecerea la actul infracțional. Î n virtutea acestei preocupări, profesorul
francez Jean Pinatel, unul dintre cei mai prolifici criminologi, a elaborat o teorie de sorginte
psihocriminologică, în cadrul căreia se prezumă că anumite componente ale personalității, deși
normale în esență, se asociază disfuncțional, non -compliant, rezultanta unitară identificându -se,
la nivel operațional, cu nucleul, epicentrul personalității criminale, pentru ca, ulterior, pe fondul
unei stimulări externe minimale, acesta să determine reacția disproporționată a infractorului,
aptitudinea trecerii sale la act demonstrând u-se a fi mai pronunțată decât cea a persoanelor non –
delincvente ( legea pragului delincvențial ). În privința component elor respectivului nucleu, ele se
transpun sub forma egocentrismului (tedința individului de a raporta totul la el însuși, la propriile
dorințe și interese), labilității (fluctuația emotiv -acțională, determinată de imaturitatea afectivă,
reverberată, la nivel manifest, prin comportamente inconstante, imprevizibile), agresivității și
indiferenței afective (sinonimă cu insensibi litatea morală, lipsa empatiei ori cu inhibiți a
emoțională și, de cele mai multe ori, întâlnită în registrul tulburărilor de personalitate).44
Beneficiind de o atenție sporită, deoarece constituie principalul vector declanșator al
comportamentului violent, agresivitate a, ca latură integrată în trăsăt urile de personalitate , a fost
analizată din mai multe puncte de vedere, fiecare autor prezentându -și viziunea într -o manieră
conceptual -explicativă, dar și complementară în raport cu alte variabile cu care aceasta
interacționează. Astfel, sub aspect defin itoriu, agresivitatea poate reprezenta o trăsătură
dispozițională, bidimensională, implicând funcționarea unor mecanisme psihice complexe, care
mobilizează structurile afective și pe cele motivațional -volitive și care influențează procesele

43 Tudorel Butoi, op. cit ., pp. 75 -76.
44 Ibidem , pp. 76, 82, prelucrări personale.

31
cognitive și pe cele decizionale, determinând trecerea la actul auto – sau heterodistructiv.45 În
aceeași ordine de idei, Erich Fromm, renumitul inovator al psihanalizei, a lansat ipoteza
existenței unui tipar agresiv specific rasei umane, și anume agresivitatea malignă , care, spre
deosebire de cea benignă46, se caracterizează prin cruzi me, atitudine antisocială și dăunătoare,
aceasta neconstituind o apărare în fața unei amenințări, nefiind programată filogenetic și
manifestându -se prin „plăcerea de a ucide”. „Într -un fel , omul este asemenea multor specii de
animale, prin aceea că se luptă cu cei din specia lui. Dar, pe de altă parte, între atâtea specii care
se luptă, el este singurul a cărui luptă este antisocială… Omul este singura specie capabilă de
genocid, singurul inadaptat în propria societate.” ( N. Tinbergen) Mai mult decât atât, „d acă
agresivitatea umană ar fi, mai mult sau puțin, la același nivel cu cea a altor mamifere, … ,
societatea umană ar fi, mai degrabă, pașnică și nonviolentă. Dar lucrurile nu stau aș a. Istoria
omenirii este plină de o distructivitate și de o cruzime ieșite din comun, agresivitatea umană pare
să o depășească pe cea animală, iar omul este, spre deosebire de majoritatea animalelor, un
adevărat <<ucigaș>>”.47
Dintr -o altă perspectivă, Joh n Dollard, catalogând agresivitatea drept un răspuns la
frustrare, propune luarea în calcul a unui model explicativ, care se fundamentează pe următoarele
asumpții: a. Apariția comportamentului agresiv prespune existența unei frustrări; b. Existența
frustrării conduce, întotdeauna, la o formă de agresiune48, statuând , în sens teoretic, trinomul
Frustrare – Agresivitate – Violență , cel dintâi element reprezentând, în cadrul acestui algoritm,
cauza -pivot a construirii întregului eșafodaj comportamental n ociv. Cu privire la clarificarea
respectivului construct, acesta se traduce sub forma unei stări afective negative, provocată de un
obstacol real sau imaginar ori de o situație în care persoana este privată de ceea ce i se cuvine sau
de ceea ce crede că i se cuvine de drept, majoritatea clasificărilor grupând „evenimentele
frustrante” în două mari categorii , prima fiind a celor care aparțin „frustrației primare”, care
presupune absența obiectului necesar satisfacerii unor trebuințe biologice, instinctuale, iar a doua
vizându -i pe cei care aparțin „frustrației secundare”, care implică existența unui obstacol în calea

45 R. F. Baumeister, R. J. Finkel, Advances in social psychology. The state of science , Oxford University Press,
2010, apud Mihai Curelaru (coord.) , Violența în școală. Repere pentru analiză și intervenție , Ed. Universității
”Alexandru Ioan Cuza” , Iași, 2013, pp. 17 -18.
46 Agresivitatea biologic -adaptativă, defensivă, aflată în serviciul vieții și al instinctului de conservare, supraviețuire;
este comună atât oamenilor, c ât și animalelor, fiind programată filogenetic.
47 Erich Fromm . Anatomia distructivității umane. Editura TREI, București, 2015, pp. 17, 273 -276.
48 L. Berkowitz, Frustration -agression hypothesis: Examination and reformulation. Psychological Bulletin, 106 (1),
59-73, 1989, p. 60, apud Mihai Curelaru (coord.), op. cit ., p. 20.

32
satisfacerii trebuințelor mai puțin vitale (cum ar fi , de exemplu, nevoia de interrelaționare cu
persoana iubită).49
Avansând pe continuumul expl icativ al conceptului de agresivitate, un alt autor, Albert
Bandura, a propus și dezvoltat teoria învățării sociale (amintită în cadrul uneia dintre secțiunile
anterioare), acesta opinând că, mai ales, pe parcursul desfășurării și evoluției stadiilor dezvo ltării
din perioada copilăriei , agresivitatea se poate însuși atât prin experiență directă, cât și prin
observarea comportamentului celorlalți50, copilul țintindu -și, construindu -și, la nivelul
reprezentărilor, modele cu care se identifică și pe care tinde a le imita (în genere, modelul este
ilustrat de către părintele de același sex), fiind motivat de o predispoziție înnăscută de a învăța51,
de a in ternaliza , implicit, involuntar și non -selectiv (pe fondul acestei incapacități oferite de
precaritatea dezvoltării cognitive, afective și psihomorale, survine riscul alegerii modelului
nepotrivit !), strategii comportamentale de adaptare socială.
Evidenț iind, în continuare, ipoteza existenței agresivității maligne, ca trăsătura specific
umană, pot fi observate corelațiile dintre conținutul manifest exprimat și anumite tulburări de
personalitate sau, mai exact , psihopatii, acestea din urmă caracterizându -se prin existența unor
dizarmonii funcționale ale structurii dispoziționale. Astfel, în concepția unor autori,
personalitățile psihopate, disfuncționale, situate la limita dintre normal și patologic, dar fără a o
depăși, din punctul de vedere al conștientiz ării actelor săvârșite (în cazul psihopaților,
discernământul se păstrează, nefiind redus ori abolit !), se prezintă sub forma unei caricaturi a
celor normale, integrate, din punct de vedere psihosocial. Cu alte cuvinte, pe marginea aceleiași
idei, dezvolt area exagerată a unor trăsături dispoziționale normale , precum și inhibiția evolutivă
simultană a altora52, împiedică elaborarea psihologică a unui tablou personal armonios, unitar –
funcțional, realizându -se, în consecință, o construcție „monstruoasă”, defectă, alterată
instinctual -motivațional și inadaptată social, transpunerile sale aplicativ -comportamentale
căpătând note deviante, încărcate de periculozitate.53 Din acest motiv, adoptarea rezoluției
infracționale are, deseori , caracter inconștient, expl icându -se pri n acumularea unor tensiuni
crescânde, care, pe fondul dezintegrării perceptual -sociale , stresează , în permanență, individul –

49 Tiberiu Rudică, Psihologia frustrației , Ed. Polirom, Iași, 2006, p. 99.
50 Mihai Curelaru (coord.), op. cit ., p. 22.
51 Irenaus Eibl -Eibesfeldt, Agresivitatea umană , Ed. TREI, București, 2009 , p. 177.
52 În context criminal, se poate deduce coroborarea dintre nivelul crescut al agresivității, egocentrismului,
narcisismului etc. și gradul scăzut al empatiei, compasiunii, stărilor afective pozitive, moralității ș.a.m.d.
53 Emilio Mira y López. Manual de psihologie juridică . Editura Oscar Print, București, 2009, p. 272, prelucrări
personale.

33
psihopat , defecțiunea sa funciară nepermițându -i găsirea unei soluții defulatorii normale,
acceptată din punct de veder e social, însă Eul, și el, la rândul său, conturat disfuncțional, își
„apără” integritatea, impulsionând către comiterea actului aberant -criminal, materializarea
conduitei neputând fi cenzurată ori amânată nici de SupraEu, întrucât acesta din urmă nu s -a
impregnat, în structura de personalitate a psihopatului, ca o instanță morală, etică, principiul
utilitarist fiind singurul care îi guvernează relațiile interpersonale. Cu privire la modalitatea
săvârșirii faptei, aceasta depinde de „măsura gradului de agre sivitate acumulată, a locului pe care
îl ocupă obiectul agresiunii în ierarhia valorilor intime, cât și în generarea propriu -zisă a situației
frustrante”54, descărcarea pulsională realizându -se diferit, în funcție de particularitățile
dizarmonice ale agreso rului, de caracteristicile „provocatoare” ale victimei, precum și de
aspectele definitorii ale trigger -ului situațional. Mai mult decât atât, din cele evidențiate, se poate
înainta raționamentul conform căruia, pe fondul dereglării sferei instinctual -perceptuale, în sens
hedonist -utilitar , dar și la adăpostul atributelor emoționale atipice rezultate, criminalul, influențat
și de precaritatea sistemului valoric însușit, realizează trecerea la act dintr -o perspectivă auto-
(pseudo) defensivă, prezentul demers ipotetico -explicativ fiind susținut și prin intermediul
aportului lui Meloy. Așadar, conform opiniei sale, „starea de violență e, în mod clar, afectivă,
definită printr -o intensă activare nervoasă autonomă, furie copleșitoare în timpul viol enței,
perceperea victimei drept o amenințare iminentă la adresa structurii Eu -lui făptașului, o secvență
comportamentală limitată în timp, având drept scop reducerea amenințării și revenirea la
homeostazia intrapsihică” (1992, p. 47)55, precizările analiti ce respective demonstrând, din ce în
ce mai mult, caracterul ir ecuperabil al acestor persoane, non -complianța lor la nicio formă de
tratament, fie medicamentoasă, fie psihoterapeutică.

1.2.5. Remodelarea personalității deținutului

Potrivit opiniilor de specialitate ale teoreticienilor și practicienilor multidisciplinarității
studierii actului infracțional, delincvenții sunt conduși către comiterea faptei antisociale și,
ulterior, pe drumul închisorii, de particularitățile dispozițional -negative, înglobate în structura
personalității lor, indiferent dacă aceasta din urmă este de natură psihopată sau reprezin tă

54 Tudorel -Severin B. Butoi. Femei ucigașe – Psihanaliza crimei . Editura PHOBOS, București, 2003, p. 17.
55 Duncan Cartwright. Minți criminale. Psihanaliza crimei și a violenței . Editura TREI, București, 2010, p. 144.

34
prizoniera „de serviciu” a carențelor cultural -educaționale ale mediului social în cadrul căruia s -a
dezvoltat. Ajunși în instituția penitenciar ă și confruntați cu „vicisitudinile” corecționale,
perceput -vătămătoare, de cele mai multe ori, „defecțiunile ” psihocomportamentale se adâncesc,
materializându -se prin agresivitate, impulsivitate, exacerbarea emoțiilor negative,
impredictibilitate acțională, inabilitatea rezolvării conflictelor în mod pașnic și constructiv,
tendința atri buirii vinii altcuiva, de regulă, victimei sau autorităților statului, deficit motivațional –
volitiv, incapacitatea de a -și face planuri de viitor , precum și prin alte caracteristici similare.56
Având în vedere concursul degradării calității umane, tratamentele carcerale, pe lângă
restricțiile cuvenite, impun și o serie de programe educative, orientate către școlarizarea și
profesionalizarea deținuților (pentru cei aflați în nevoia cu pricina), menite de a facilita și
încuraja reabilitarea și reintegrarea socială a acestora, ulterior ispășirii pedepsei. Sub imperiul
doleanței materializării încercărilor menționate , unii cercetători trasează câteva cadre de
referință, punând pe tapet și importanța educației morale , fundamentându -și studiile pe
contribuția teoretică a lui L. Kohlberg, pe modelul stadial al dezvoltării psihomorale introdus de
către respectivul autor. Ca atare, presupunând că infractorul este tributar blocării într -un stadiu
evolutiv inițial, inferior, sarcina lor a constat în elaborarea unor metode specifice, prin
interme diul cărora persoana privată de libertate să poată atinge un nivel acceptabil, apt de a -i
reduce posibilitatea recidivei, unul dintre mijloacele evidențiate vizând grupurile de discuție pe
dileme morale , cu ajutorul acestuia, potențându -i-se, prezumtiv, capacitatea de utilizare a
principiilor cinstei și dreptății, la nivelul relațiilor interumane.57 Dezvoltarea autocontrolului
moral , ca frână în vederea săvârșirii actelor deviante, este împărtășită și de autorul prezentei
lucrări, însă numai la nivel ipote tic, atribuindu -i-se, pe fond, o valoare funcțională mai ridicată
decât în cazul normei socio -juridice. Cu alte cuvinte, structurarea unui sistem valoric pozitiv,
orientat în sens prosocial, întărește poziționarea Eu -lui, în ra port cu pulsiunile instinctua l-
hedoniste, concurând, intrinsec, la autocenzurarea comiterii delictelor. Totuși, armoni zarea
personalității cu exigențele morale, externe se realizează pe continuumul copilărie – maturitate,
în ritm progresiv, la adăpostul acumulărilor și însușirilor tre ptate, rezultatul final al evoluției
circumscriindu -se paradigmei socio -valorice, conform căreia persoana adultă își desfășoară

56 Doina -Ștefana Săucan. Remodelarea identitară a deținuților. Revista de Criminologie, Criminalistică și Penologie ,
2007, p. 332.
57 Borlean Camelia Anca, Visu Petra George Laurenț iu și Bungău Adrian. Educația morală, ca factor în procesul de
socializare și reintegrare socială a deținuților din penitenciar. Revista de Criminologie, Criminalistică și Penologie ,
2006, p. 203.

35
existența. Odată fundamentată, înrădăcinată în conglomeratul dispozițional (relativ stabil, de
altfel ), dar și stimulată, „întăr ită” ambiental, mod ificarea sa, în urma realizării unor exerciții
teoretice , în condițiile inexistenței corespondentului pragmatic -suportiv, nu poate depăși stadiul
de doleanță.

1.3. Reintegra rea socială a foștilor deținuți

1.3.1. Diversitate comportamentală pe continuumul „ Prosocial, Conformism – Antisocial,
Devianță ”

Dacă subcapitolele anterioare au abordat, predilect singular, infractorul -deținut, atât ca
tipologie dispozițional -criminală, cât și ca parte integrantă a mediului carceral, oferind și o
sinteză a caracteristicilor celui din urmă, inclusiv în ceea ce privește sancțiunea privării de
libertate, atunci prezenta componentă are menirea de a poziționa aceeași persoană, cu același
statut, în relație cu societatea și, nu în cele din u rmă, cu ideologia cultural -valorică, care îi
ghidează parcursul evolutiv. Astfel, luând în calcul considerentele și prevederile dogmatic –
sociale, normativ -valorice și instituțional -juridice, individul, ca membru al micro – sau
macrocomunității în cadrul căr eia își desfășoară existența, și ca reprezentat, mai mult sau mai
puțin reușit, al devenirii personale, dar, implicit, și al însușirii regulilor de conduită impuse de
către mediul extern , poate fi analizat prin prisma a cel puțin trei orientări socio -compo rtamentale
principale și interrelaționate, conformismu l sau comportamentul norma l, nonconformismul și
devianța (celei din urmă fiindu -i atribuită și delincvența , ca segment reglementat, din punct de
vedere juridic) ilustrându -le.
Încercând o definire a fiecărora, prima formă, și anume comportamentul normal , se
caracterizează prin „conformare valorică și comportamentală deplină la preceptele social –
majoritare” pe când a do ua, respectiv nonconformismul , cea mai neprotejată dintre ele , pe fondul
aprecierilor critice superior -cantitative, s -ar putea traduce printr -o „conformare valorică,
intențională la precep tele social -majoritare, dar și pri ntr-un dezacord parțial, exteriorizat

36
comportamental, în ceea ce privește scopurile acceptate”58, particularități care îl pot plasa fie în
registrul normal -acceptabil (comunitatea tolerează specificul acestora, conștientizând că se
confruntă doar cu notele reprezentative ale unor curente diferite , fără ca ele să incumbe și, apoi,
să exteriorizeze vreo lezare profundă a sistemului cultural -valoric care îi guvernează existența),
fie în categoria anormalității comportamentale, a intoleranței , din pe rspectivă perceptual –
majoritară. În continuare, depăș ind granița tolerabilului, își face apariția ce -a de-a treia formă,
devianța , aceasta, înglobând tipurile atitudinal -manifeste contrare celor convenționale ori
reglementate, statuate la nivel socio -cultural și transpuse, implementate și respectate, în plan
concret -operațional59, sau constituind „ansamblul conduitelor și stărilor pe care membrii unui
grup le judecă drept neconforme cu așteptările, normele sau valorile lor și care, în consecință,
riscă să trezească reprobare și sancțiuni.”60 De asemenea, așa cu m a fost amintit mai sus, în
spectrul comportamental atipic , se află și delincvența , ca element distinct al comportamentului
deviant, făcând referire la fenomenul infracțional și încorporând „totalitatea faptelor prevăzute și
reglementate de legea penală, accentuându -se gradul sporit al periculozității sociale, precum și
latura subiectivă a comiterii infracțiunii, și anume vinovăția (intenție, culpă și praeterintenție),
mobilul, ca element psiho -motivațional, precum și scopul, ca latură volitivă declanșator –
acțională.”61 Rezumând, infracțiunea constituie pilonul central al perimetrului delincvențial,
prezentată sub forma unei fapte prevăzute de legea penală, săvârșită cu vinovăție și care prezintă
pericol social62, fiind sancționată eminamente juridic, spre deosebire de comportamentul deviant,
care, pe lângă raportarea infracțională, poate căpăta inclusiv valențe externe cadrului juridico –
instituțional, dar vătămătoare la adresa comunității, atrăgând, ulterior, și o altă natură
corecțională, marcată de inform alism (de exemplu, izolare relațională, oprobiu public etc.).
Ceea ce mai poate fi adăugat , pe marginea temei cu pricina , constă în faptul că
demarcarea efectuată între tipurile conduitei umane este circumscrisă , în totalitate, caracterului
conceptual -academic, realitatea obiectiv -pragmatică demonstrându -se a constitui apanajul

58 Andrei -Daniel Matei. Controlul social și comportamentul deviant – o perspectivă interacționistă (referat
masteral) . Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Spiru Haret”, București, 2016, p. 6, scurte
extrase, considerente personale.
59 Amza, 2002, apud Georgiana Virginia Bonea (coord.). Devianța. Viziuni contemporane . Editura Sigma,
București, 2015, p. 20, prelucrări personale
60 Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie , Ed. Humanitas, București, 1997, p. 440.
61 Andrei -Daniel Matei, op. cit ., p. 4., scurt extras, prelucrări personale.
62 Dicționar juridic penal , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 135, apud Vasile Preda.
Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială . Editura Științfică și Enciclopedică, București, 1981, p. 5.

37
aprecierilor nu anțate. Mai detaliat , „aflându -se în permanent conflict ideologic și factual cu ceea
ce se prezumă a avea caracter normal, devianța, ca și normalitatea, de altfel, îș i manifestă
prezența continuă și activă în comportamentul organismului social, ele depinzând și fiind
influențate , în modul de a fi percepute , de către cultura, tradițiile, nivelul educațional, nivelul
dezvoltării socio -economice ale unei națiuni, precum ș i de către contextualitatea spațio –
temporală și normativ -valorică a acesteia. Ca atare, nu se poate trasa o linie perfectă între ceea ce
este normal și anormal, între ceea ce este în ordine și ceea ce se află în dezordine, deoarece atât
comportamentul norm al, cât și cel deviant sunt caracterizate de relativitate, de percepții social –
cognitive mai mult sau mai puțin exacte asupra realității, asupra diferențelor dintre Bine și Rău,
percepții influențate, deseori, în mod decisiv, de către variabilele enumerate mai sus. Dar, c hiar
și așa, devianța, prin formele ei de manifestare, prezintă un caracter preponderent negativ,
ofensator la adresa culturii majorității conformiste, adepte a principiilor și valorilor
fundamentale, care îi servesc drept ghid sociocomport amental.”63

1.3.2. Comportamentul antisocial – element manifest al subculturii deviante

După cum relevă opiniile de specialitate, comportamentul antisocial se plasează în
registrul delincvențial al conduitei umane, reprezentând cea mai gravă atitudine , de sorginte
psihosocială, pe care un individ o poate adopta la adresa comunității de care aparține, atitudinea
sa nociv -dovedită constituind obiectul sancționatoriu al unui întreg ansamblu socio -normativ,
delincventul luând contact cu judecata dezaprobatoare multiplă, atât din partea societății, în
abstract, cât și din partea legii , în concret. Cu toate acestea, referindu -se, în mod special, la
organele de aplicare a celei din urmă, Mira y Lopez opinează că „este imposibil să judeci un
delict fără a -l înțeleg e, dar pentru a -l înțelege trebuie cunoscute antecedentele situației și valoarea
tuturor factorilor determinanți ai reacției personale: aceasta este analiza psihologică pe care
trebuie să o întreprindă juristul , dacă el vrea să merite acest nume” (1956, p. 104).64 Tot un
susținător al cunoașterii etiologiei delictului s -a demonstrat a fi și A. K. Cohen, acesta elaborând
o teorie în virtutea respectivei problematici, și anume teoria subculturilor delincvente ,
considerând că, în cadrul unei societăți, se regăs esc inclusiv anumite grupuri neprivilegiate sau

63 Andrei -Daniel Matei, op. cit ., p. 6, scurt extras, considerente personale.
64 Vasile Preda, op. cit ., p. 6.

38
frustrate, ele fundamentându -și valori și norme de conduită contrare celor oficiale. Mai precis ,
„din cauza dezvoltării lor economice mai reduse și a existenței unor bariere și interdicții sociale,
aceste gru puri au o situație periferică și marginală în societate, ceea ce determină o stare de spirit
specifică acestor grupuri, în care predomină sentimentele de izolare, frustrare și insatisfacție
socială și individuală; de aici, respingerea și contestarea parția lă sau totală, de către aceste
grupuri, a normelor și valorilor societății globale și <<construirea>> unor <<modele >> și
<<norme>> proprii de comportament și conduită.”65 Această ipoteză, coroborată și cu teoria
învățării sociale , promovată de către Albert Bandura (menționată și explicată în cadrul
subcapitolului anterior), evidențiază o serie de aspecte apartenente universului etiologic –
infracțional, individul -membru al unei astfel de colectivități, care supraviețuiește în precaritate
educațională, psihomor ală, economică, socio -valorică și, nu în ultimă instanță, socio -afectivă,
devenind „prizonierul” unor „reguli” nescrise de conviețuire, marcate, mai degrabă , de accente
pulsional -hedoniste, și mai puțin de un SupraEu adecvat, încărcat de precepte și atitud ini morale,
plăcerea, confortul și supraviețuirea „pe cont propriu” înlocuind conglomeratul valorico –
normativ majoritar acceptat și respectat. Ca atare, conturându -și structura dispozițională în
interiorul granițelor unei subculturi cu caracter deviant, pe rsoana capătă, într -o proporție sporită,
calitatea socio -comportamentală pretabilă la diverse fapte antisociale.66

1.3.3. Percepția și reprezentarea „societății libere” asupra statutului deținutului – „oglindire”
decizională sub aspectul respingerii „de principiu ”

Depășind perimetrul intenționalității „psiho -malefice”, trecerea la actul infracțional,
precum și efectele prejudiciante inerente, înregistrate în ansamblul patrimonial și/sau personal –
nepatrimonial al victimei , dincolo de declanșarea mecanism elor legale punitiv -corecționale, îi
atribuie delincventului calitatea de depozitar al reacției sociale negative, al etichetării
disprețuitoare, al sancționării colectiv -dezaprobatoare, al marginalizării interpersonale și, în cele
din urmă, al excluderii p ragmatice din rândurile comunității. În acest mod, în percepția și,
ulterior, în reprezentarea „soc ietății libere”, infractorul, pe fondul stigmatizării suferite, este

65 A. K. Cohen, 1955, apud Lucian Rotariu. Studii și aspecte teoretice în universul penitenciar . Editura Ars
Docendi, Universitatea din București, 2016, pp. 19 -20.
66 Andrei -Daniel Matei, op. cit ., p. 5, revizuiri, considerente personale.

39
transferat de la o poziție egală, considerată normală, la una inferioară, de deviant67, fiind decăzut
din dreptul și posibilitatea reprimirii în cadrul colectivității, după ispășirea pedepsei ,
zădărnicindu -se, în consecință, obiectivele instituției penitenciare cu privire la reabilitarea socială
a celor care, uneori, temporar, și nu definitiv, s-au distanțat de lege. Similar, și observațiile altor
autori conchid cu existența a două paliere direcționale, apte de a conferi drept ghid autorităților
din domeniu, ele constând în reeducarea condamnaților, în vederea adaptării la viața socială, sub
aspectul respectării normelor formale și informale, și în „sprijinirea societății până când aceasta
va înțelege că infractorul nu este din afara ei și că, după executarea pedepsei, va reveni în mediul
său de trai și de muncă.”68

1.3.4. Probațiunea, ca instituție auxiliară a reinserției sociale

Arogându -și meritul de a contribui, într -o măsură mai mult decât considerabilă, la
reinserția socială a deținuților, se poate afirma că probațiunea reprezintă un rezultat al evoluției
comunităților umane în priv ința sancționării celor care, sub diferite forme comportamentale,
încalcă legislația pozitivă (aflată în vigoare) , cu caracter penal. Mai concret, aceasta nu își
propune înlăturarea clasicului sistem bazat pe izolarea carcerală a infractorului față de
comu nitate, ci coexistarea cu el, prin constituirea unui ansamblu alternativ, fundamentat pe
principiul menținerii și sancționării delincventului în interiorul mediului social de care aparține.
În plus, literatura de specialitate mai specifică și faptul că atu nci când persoana comite
infracțiuni cu pericol social redus, se poate apela la respectiva variantă punitivă, întrucât
obiectivul principal al instituției corecționale îl constituie apropierea individului față de
colectivitate69, și nu perpetuarea scindării dintre cei doi poli.
Din perspectivă instituțional -funcțională, însă, se poate creiona cadrul definitoriu
conform căruia probațiunea constă într -o „serie de activități specifice justiției penale, cum ar fi
întocmirea rapoartelor de evaluare, în vederea individualizării pedepsei, supravegherea și
asistența infractorilor în comunitate, pregătirea pentru liberare și asistența post -penală a foștilor
infractori” (van K almthouth, 2002). Mai mult decât atât, tot în sprijinul clarificator -operațional al

67 Tudorel Butoi, op. cit ., p. 401.
68 Ortansa Brezeanu. Criza din sistemul penitenciar. Revista de Criminologie, Criminalistică și Penologie , 2007, p.
283.
69 Ioan Durnescu (coord.). Probațiunea. Teorii, legislație și practică . Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 28 -29.

40
noțiunii de față, Hamai și colab . (1995), în lucarea Probation Round the World , au introdus o
serie de criterii sau repere comprehensive și de reglementare a activității acesteia, cum ar fi:
„a. este o organizație distinctă: administrarea serviciilor de p robațiune trebuie să aibă loc în
cadrul unei organizații separate din cadrul sistemului de justiție;
b. trebuie să aibă o funcție judiciară, iar supravegherea unui infractor ar trebui să aibă la bază
o decizie judecătorească;
c. să aibă mandat legal, o bază legală;
d. să implice comunitatea și să ofere, pe lângă supraveghere, și asistență infractorilor. ”70
Cu privire la sp ațiul românesc, potrivit explicațiilor autorităților prezentului sector
domenial, probațiunea se prezintă sub forma unui „ serviciu public de interes național, contribuie
la înfăptuirea actului de justiție și își desfășoară activitatea în scopul reabilitării sociale a
infractorilor, al diminuării riscului de săvârșire a unor noi infracțiuni și al menținerii sig uranței
comunității, precum și pentru reducerea costurilor sociale ale executării sancțiunilor și
măsurilor penale, prin diminuarea populației din unitățile penitenciare și valorificarea
potențialului socio -economic al infractorilor ”, fiind reprezentat de către Direcția Națională de
Probațiune, instituție publică , cu personalitate juridică , aflată în cadrul Ministerului Justiției, care
își exercită atribuțiile la nivel central, și de către cele 42 de s tructuri teritoriale, denumite Servicii
de Probațiune.71
În ciuda acestor aspecte, „incluzând și modificarea statutului juridic al respectivei
instituții publice (inițial, a fost înființată și a funcționat ca neavând personalitate juridică – a se
vedea O.G. 92/2000, art. 1.), conform opiniei autorului, realizăr ile concrete, cuantificabile,
direct -observabile ale sistemului de probațiune autohton, la adresa calității vieții sociale post-
carcerale , par a fi reprezentate de un caracter izolat, percepția și reprezentarea general -socială în
ceea ce privește noțiunea de <<deținut>> având conotații mai mult decât negative, vădit regăsite
în scindarea dintre societate și condamnați, respectiv foști condamnați, în neîncrederea și
neacceptarea ideii de reinserție din partea ambelor <<tabere>>, precum și în rata sporită a
recidivei. Ca o scurtă recomandare, activitățile de probațiune ar trebui să fie concentrate și în
direcția comunității de proveniență a delincventului, în scopul de a interme dia, de a media relația
dintre <<cetate>> și <<membrul reîntors>>, și nu să se rezu me exclusiv la supravegherea și

70 Apud George Neamțu și Dumitru Stan. Asistență socială . Editura Polirom, Iași, 2005, p. 297.
71 http://www.just.ro/directia -nationala -de-probatiune/ , accesat la data de 05.08.2017.

41
asistența „juridico -didactică” a acestuia, și, de asemenea, să promoveze realismul terapiilor
ocupaționale practicate în penitenciare (spre exemplu, utilizarea, din nou, a terapiilor
ocupaționale reale, prin muncă remunerată, cu caracter resocializator), obiectivul principal
promovat de către sistemul sanc ționator modern fiind acela al <<vindecării>> psihosoci ale a
celui care a greșit, și nu utilizarea lui ca pretext pentru implementarea unor programe lipsite de
conținut științifico -pragmatic ”72 (vezi inclusiv argumentația în materie a profesorului universitar,
de psihologie judiciară, dr. Tudorel Butoi).

1.3.5. Modele și practici restaurative pe tărâmul justiției penale – echilibru statutar -factual în
cadrul cuplului „Victimă -Agresor ”

Perspectiva modernă asupra justiției penale, înfățișată sub forma practicilor restaurative,
impune ecuației juridice clasice, de sorginte retributivă, atât modificarea paradigmei
sancționatorii, cât și implicarea victimei, ca subiect pasiv al infracțiunii, în procesul decizional
referitor la prejudiciul suferit. Așadar, în cazul acceptării noii abordări, conflictul, consumat în
cadrul cuplului penal Victimă -Agresor, reliefat prin participarea a cel puțin doi membri, dintre
care unul stabilește o inițiativă în a comite o faptă antisocială, declanșând efecte la adresa
entității celuilalt73, este menținut în sfera aceleiași interacțiuni , iar organelor judiciare decidente
le sunt atribuite competențe sporite în zona asistenței și a medierii, astfel încât relațiil e dintre
părți să poată fi vindecate. Aprofundând și concretizând diferențele dintre cele două abordări, se
poate adăuga că, potrivit justiției clasice, actuale, se consideră, printre altele, că infracțiunea
atacă statul și legile sale, că este necesară st abilirea vinovăției, astfel încât dozele de durere și
suferință, aplicate prin pedeapsă, să poată fi măsurate, că actul de justiție constituie apanajul
duelului judiciar dintre procuror și avocat, infractorul și victima având un rol pasiv, în timp ce
pract icile restaurative statuează infracțiunea ca un rău făcut oamenilor și relațiilor dintre aceștia,
încearcă să indentifice dreptur ile, nevoile și obligațiile delincventului și ale victimei , accentuează
rezolvarea problemei, î n sensul în care situația creată să poată fi îndreptată , membrii cuplului
penal beneficiind, în mod direct, de roluri ac tive și principale, și încurajează exprimarea liberă a
emoțiilor și a sentimentelor, agresorul fiind nevoit să se concentreze, în mod direct, pe reducerea

72 Andrei -Daniel Matei, op. cit ., pp. 11 -12, scurt extras, considerații personale.
73 Butoi Badea Tudorel și colab. Masterat – Psihologie Judiciară – Victimologie. Compend iu universitar . Editura
Solaris Print, București, 2011, p. 57.

42
prejudiciilor cauzate, obiectivul major constând în diseminarea și înțelegerea conflictului, în
asumarea greșelilor aferente ambelor părți, ca, ulterior, diferendul atât interpersonal, cât și juridic
să se soluționeze cu stingerea reparatorie, de comun acord .74
În consecință, u na dintre distincțiile sistemice fundamentele , existente între cele două
orientări punitiv -corecționale , reieșită din mențiunile precedente, constă în faptul că justiția
restaurativă susține atribuirea unui rol central victimei, în cadrul dina micii procesual -penale,
context în care infractorul ar trebui să repare, pe cât se dovedește a fi posibil, răul produs, atât
din punct de vedere material, cât și la nivel moral75, și nu abandonarea acesteia într -o zonă
marginală a dezbaterii propriei cauze, confiscându -i calitatea de real păgubit.

1.3.6. Utilitatea asistenței post -penale

Pentru ca finalitatea generală a instituției penitenciare, și anume ce a a recuperării și
reintegrării sociale, să poată fi dus ă la îndeplinire, departamentele de asistență socială și
probațiune, concepute conform ideologiei moderne în materie sancționatorie, au implementat un
ansamblu metodic, cuprinzător al mai multor paliere existențiale, orientat în vederea sprijinirii
transfor mării infractorului, ca refractar la adresa normelor socio -juridice, într -un cetățean
normal, adaptat la preceptele comunității apartenente. Ca atare, în acord cu afirmațiile
precedente, asistența post -penală (similară cu supervizarea postliberatorie din s istemul dreptului
execuțional -penal al țărilor anglo -saxone) se constituie sub forma unui proces etapizat, care, pe
lângă cele menționate mai sus, își propune să contribuie la reducerea probabilității de recidivă,
din partea celor liberați din penitenciar, elaborând diverse planuri de acțiune și metodologii
specifice, criteriile de sprijin oferit în această direcție vizând obținerea actelor de identitate,
procurarea unei locuințe sau a unui adăpost temporar, continuarea studiilor, în special, atunci
când „clientul” este minor sau tânăr, dobândirea unui loc de muncă, a unei calificări ori a unui
venit minim, îngrijirea stării de sănătate, inclusiv în ceea ce privește suportul psihologic sau
tratarea anumitor adicții, și, mai ales, înlăturarea izolării socia le76, cea din urmă doleanță
reprezentând principala provocare a organelor de specialitate, și anume aceea de a reuși

74 Ibidem , pp. 253 -254.
75 Tudorel Badea Butoi și colab. Victimologie și psihologie victimală – compendiu universitar (perspectivă juridică,
socio -psihologică și medico -legală asupra cuplului penal „victimă – agresor ”). Editura Pinguin Book, București,
2008, p. 484.
76 Ioan Durnescu, op. cit ., p. 173.

43
zdruncinarea unor percepții și reprezentări sociale, cu privire la calitatea deținutului sau a post –
condamnatului, mai mu lt decât înrădăcina te în mentalitatea colectivă.

1.4. Concluzii teoretice

Aplecarea asupra realităților surprinse în cadrul subcapitolelor anterioare, evidențiate
printr -o perspectivă sintetică, interacțional -conceptuală și, mai ales, protectoare cu privire la
aplicabili tatea acestora în multitudinea contextelor obiectiv -pragmatice, de sorginte infracțional –
criminală , demontându -le, punctual și argumentat, pe cele desuete ori pretins -convingătoare,
aceste etichete fiind atribuite inclusiv instituți ilor corecțional -resocia lizatoare, pe fond utilitar –
funcțional, repune pe tapetul priorităților societății contemporane, aflată în stare de „prizionierat”
pseudo -evolutiv, încărcată de superficialitate analitică și decizională cu privire la problematicile
vitale și cotidien e, importanța climatului familial și a mediului socio -cultural, în ceea ce privește
„educarea” dispozițională a fiecărui individ nou -apărut pe scena vieții, candidat , de altfel, la
status -rolul normalității psihocomportamentale.
Împărtășind viziunea majoritar -acceptată, conform căreia personalitatea se structurează la
adăpostul confluenței bio -psiho -sociale, cel din urmă pol operaționaliz ându -se prin intermediul
sistemelor de referință colectiv -valorice și fiind învestit cu posibilitatea „reglării ins tinctuale” ,
într-o măsură considerabilă, se conturează, inerent, inadmisibilitatea ideii învinovățirii totale a
celui care eșuează în planul devenirii armonioase. Dimpotrivă, tocmai această realitate științifică
întărește responsabilitatea paternală, comun itară și socială, în vederea protejării psihicului ființei
umane , aflate abia la începutul desfășură rii existenței, de potențialele traiectorii deviante , sub
amenințarea cărora, în drumul său către maturitate, în permanență, se află (prezenta opinie fiind
susținută și de orientarea psihanalitică modernă , de origine kleiniană77). În caz contrar, „ dacă
micul sălbatic ar fi lăsat singur, în nechibzuința lui, și dacă la această minte de nou -născut am
adăuga pasiunile violente ale unui bărbat de treizeci de ani, atunci acest copil și -ar ucide tatăl și
s-ar împreuna cu mama lui .”78

77 Tudorel -Severin B. Butoi. Criminali în serie – Psihologia crimei . Editura PHOBOS, 2005, pp. 19 -31; a se
parcurge eseul -prefață al lui Eugen Papadima, psihanalist.
78 Diderot, Nepotul lui Rameu, apud Stephen J. Costello. Criminalul palid. Psihologie judiciară și psihanaliză .
Editura TREI, București, 2017, p. 7.

44
2. CAPITOLUL 2: METODOLOGIA CERCETĂRII. STUDIU DE CAZ REALIZAT ÎN
CADRUL PENITENCIARULUI BUCUREȘTI -JILAVA

2.1. Scurtă prezentare a penitenciarului -gazdă; aspecte istorice

Prezentul dem ers științific a fost realizat în cadrul Penitenciarului București -Jilava ,
unitate aflată sub tutela Administrației Naționale a Penitenciarelor, aceasta din urmă
caracterizându -se sub forma unei instituții publice, de interes național și cu personalitate juridică,
subordonându -se Ministerului Justiției și făcând parte din sistemul de apărare, ordine publică și
securi tate națională al statului. Referitor la activitatea desfășurată, ea se circumscrie prevederilor
Constituției României, Declarației Universale a Drepturilor Omului, Cartei Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene, Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și
a Libertăților Fundamentale , recomandărilor Consiliului Europei privind tratamentul deținuților,
dispozițiilor Legii nr. 51 /1991 privind securitatea națională a României, republicată, cu
modificările ulterioare, precum și celor ale Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu
modificările și completările ulterioare .79
Ca rol socio -instituțional, „Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia
Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de
libertate pronunțate de instanțele judecătorești, contribuie la asigurarea apărării, ordinii
publice și a securității naționale , prin organizarea pazei, escortării, însoțirii, supravegherii și
aplicării regimului de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate, care se execută
în centrele de arestare preventivă și în secțiile speciale de arestare preventivă, prin organizarea
activităților de reintegrare socială a deținuților, persoanelor internate și arestate preventiv,
precum și prin activități de prevenire a criminalității și terorismului în mediul penitenciar,
desfășurate potrivit legii .”80
Cu privire la Penitenciarul București -Jilava, etapele istorice l -au conturat sub forma unu i
fort, construit pe vremea rege lui Carol I, după războiul din 1877, mai exact, între anii 1884 și

79 Hotăr ârea nr. 756, din 12 octombrie 2016 (actualizată), pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile
Administrației Naționale a Penitenciarelor și pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind
organizarea și funcționarea Ministerului Justiției (actualizată până la data de 26 octombrie 2016) , Art.1 – alin. 1 și
2, Art. 2 – alin. 1.
80 Ibidem , Art. 2 – alin. 2 și 3.

45
1895, fortificațiile rezultate devenind operative în anul 1900. Aprofundând, Fortul 13 -Jilava a
fost utilizat, încă de la început, și ca închisoare militară, în cadrul său fiind încarcerate chiar
căpeteniile răscoalei de la 1907 , iar, mai târziu, în perioa da interbelică, a constituit una dintre
principalele instituții represive în care au fost închiși legionarii. Ulterior, când aceștia din urmă
au preluat puterea, tot în același loc i -au ținut captivi pe funcționarii publici considerați
incomozi, masacrați, apoi, în iarna anului 1940, „trecutul negru” al respectivului perimetru
politico -distructiv culminând cu instaurarea regimului comunist, dupa cel de -al doilea război
mondial, reprezentanții noii conduceri folosindu -l ca centru de exterminare pentru advers arii
politici (celulele se aflau sub pământ, la 8 -10 metri adâncime, iar deținuții erau ținuți în beznă,
frig și umezeală).
În contemporaneitate, renumitul fort servește drept anexă a penitenciarului, îndeplinind
inclusiv criteriul turistic, dar, în acela și timp, înglobează și imaginea pătată a actualei instituții
corecționale , atrocită țile regimului comunist, situația regretabilă a deținuților politici și
evenimentele revoluției din 1989 întrețin ând-o ca atare.
În ciuda tuturor realităților istorice , cu încărcătură negativă, odată cu trecerea anilor,
Penitenciarul București -Jilava a înregistrat o evoluție majoră, mai mult decât semnificativă,
devenind unul dintre principalele centre de detenție active, fiind „implicat în instruirea, educarea,
reeducarea, recuperarea și reintegrarea socială a persoanelor private de libertate”, 81 aspectul cu
pricina reprezentând și unul dintre motivele pentru care, din punctul de vedere al profilului
infracțional, acesta „adăpostește” deținuți care beneficiază de un regim de detenție mai permisiv
(semi -deschis și deschis), celelalte regimuri (închis și de maximă siguranță) caracterizând doar
anumite cazuri izolate, cetățenii respectivi aflându -se, de cele mai multe ori, în perioada finală a
executări i pedepsei.

81 http://anp.gov.ro/penitenciarul -bucuresti -jilava/despre -noi/, Administrația Națională a Penitenciarelor , accesat la
data de 10.08.2017.

46
2.2. Obiectivele cercetării

2.1.1. Obiective teoretice

Sub aspect teoretic, principalul obiectiv al prezentei lucrări constă în evidențierea
opiniilor literaturii de specialitate referitoare la specificul mediului privativ de libertate,
incluzând necesitatea sa pragmatică, dar și neajunsurile utilității socio -educaționale și personal –
corectoare cu care se confruntă, la personalitatea infractorului/deținutului, în ceea ce privește
nucleul dispozițional al acestuia, dar și la sensibilitatea procesului de reintegrare socială, punând
pe tapet atât resorturile insti tuționale ale statului, cât și, mai ales, percepția, respectiv
reprezentarea „societății libere” asupra statutului deținutului și disponibilitatea decizională în
privința acceptării ori a respingerii sale.

2.1.2. Obiective aplicative

La nivel aplicati v, studiul își propune să demonstreze existența unor interacțiuni
semnificative între structura de personalitate cu tentă dizarmonică (măsurată cu ajutorul unui
instrument psihologic) și fapta comisă (omor și/sau tentativă de omor), între structura de
personalitate cu tentă dizarmonică și potențialul de reintegrare socială, dar și între specificul
perceput asupra condiției de deținut (în special, percepția asupra particularităților mediului
carceral, precum și asupra „societății libere”) și potențialul de reintegrare socială rezultat. De
asemenea, este important de menționat că interacțiunile care se regăsesc în cadrul obiectivelor
aplicative nu suportă o prelucrare statistică, dat fiind numărul redus de participanți, ele având o
conotație calitativă, ap recierea acestora ca semnificativă realizându -se în urma interpretării în
profunzime a răspunsurilor oferite la întrebările interviului semi -structurat utilizat, precum și a
profilurilor de personalitate obținute, în urma aplicării instrumentului, așadar, rezultatele finale
neputând fi extinse la nivelul populației deținuților -autori ai categoriilor de infracțiuni precizate,
vizând numai cazurile, respectiv situațiile analizate.

47
2.3. Ipotezele cercetării

1. Există o interacțiune pozitivă semnificativă între structura de personalitate cu tentă
dizarmonică și fapta comisă (omor și/sau tentativă de omor) , în ceea ce îi privește pe deținuții
investigați.
2. Există o interacțiune negativă semnificativă între structura de personalitate cu tentă
dizarmonică și potențialul de reintegrare socială , în ceea ce îi privește pe deținuții investigați.
3. Există o interacțiune negativă semnificativă între specificul perceput asupra condiției de
deținut și potențialul de reintegrare socială , în ceea ce îi privește pe deținuții investigați.

2.4. Modelul cercetării și descrierea/operaționalizarea variabilelor

A. Design -ul cercetării

Din punct de vedere tipologic , cercetarea de față este natură calitativă – studiu de caz
multiplu , fiind implicați puțini participanți (5 deținuți condamnați pentru fapte de omor și/sau
tentativă de omor), necomportând o prelucrare statistică a datelor ori intenția extinderii
rezultatelor la scala întregii populații de referință, axându -se pe o interpretare în profunzime a
datelor obținut e, pe înțelegerea particularităților fiecărui caz în parte și pe evidențierea aspectelor
comune sau relativ comune în ceea ce privește o serie de variabile. Cu toate acestea, metodologia
prezentei cercetări împrumută și elemente de natură cantitativă, și a nume utilizarea metodei
anchetei pe bază de chestionar, deoarece unul dintre obiectivele sale constă în evidențierea
structurii de personalitate a fiecărui participant, a rolului acesteia în privința trecerii la actul
infracțional și a potențialului de rei ntegrare socială.
Referitor la variabilele studiului, acestea sunt: ( -) structura de personalitate cu tentă
dizarmonică , (-) fapta comisă (omor și/sau tentativă de omor) ; (-) potențialul de reintegrare
socială și (-) specificul perceput asupra condiției de deținut . Nesituându -se pe terenul abordării
cantitativ -statistic e (studiu corelațional ori comparativ) sau pe teritoriul perspectivei etiologic –
experimental e, relația sau interacțiunea dintre variabilele precizate nu vizează investigarea și
rezultarea numerică a unor posibile aspecte cauzal -determinante, respectiv influențe favorizante,
aceasta fiind de sorginte calitativ -interpretativă, sondând profunzimea particularităților reieșite în

48
ceea ce privește factorii măsurați, cu ajutorul instrumentelor spe cifice, și conturând, la nivel
opinologic, tabloul general, de natură psihologică și psihosocială, intrapsihică și interpersonal –
comportamentală, în cadrul căruia s -au declanșat mecanismele trecerii la actul infracțional,
precum și valențele proiective asu pra conduitei ulterioare ispășirii pedepsei acordate.

B. Definirea și operaționalizarea variabilelor

Așa cum reiese din secțiunea anterioară, prezenta cercetare vizează identificarea și
interpretarea calitativă a relației dintre anumite variabile, aceasta constituind fundame ntul,
elementul -pivot particular, identitar, subiectiv, individualizant al comiterii faptei antisociale, dar
și indicator central al efectuării predicțiilor comportamentale, inclusiv în ceea ce privește riscul
recidivei. Așadar, analizând specificul operațional al variabilelor utilizate în prezenta cercetare,
se poate sublinia faptul că structura de personalitate poate fi tradusă prin relevarea unor trăsături
caracterizante, unice și relativ stabile ale individului uman, intercore late și reverberate socio –
atitudinal. Împărtășind opinia conform căreia adoptarea rezoluției infracționale, indiferent de
natura celei din urmă, incumbă, denotă anumite vulnerabilități sau chiar dizarmonii
dispoziționale, autorul optează, în vederea invest igării și explicării conceptului menționat –
structura de personalitate cu tentă dizarmonică , pentru evidențierea unor tendințe psihopatice
potențial înglobate, măsurate cu ajutorul unui instrument psihologic, și anume Chestionarul de
Personalitate Woodworth – Mathews . Ca atare, potrivit respectivului model, structura de
personalitate poate comporta inclusiv următoarele subdimensiuni: a. Emotivitate simplă : – stare
accentuată de excitare emoțională, manifestată prin schimbări bruște și nemotivate ale stării
afective; presupune reacții comportamentale exagerate chiar și în cazurile în care stimului
declanșator al acestora nu are o intensitate ridicată; b. Psihastenii și obsesii : – astenia poate fi
tradusă prin lipsă de energie și fatigabilitate psihone rvoasă, iar obsesia reprezintă concentrarea
exacerbată pe un anumit gând, fixism ideativ și rigiditate mentală, ce supratensionează psihicul și
influențează comportamentul, în sens disfuncțional; c. Tendințe schizoide: – reflectă fragilitatea
gândirii, pre dispoziția ei către scindare, dezarticulare; d. Tendințe paranoide : – paranoia
constituie una dintre psihozele endogene care se manifestă printr -o hipertrofiere a Eu -lui, printr –
un egocentrism exagerat, prin insensibilitate și intoleranță, dar, mai ales, p rin idei obs esive de
urmărire și persecuție și prin comportamente violente, în scop pseudo -defensiv; de regulă, se

49
asociază cu scorurile înalte î nregistrate la scalele care măsoară obsesia ; e. Tendințe depresive și
ipohondrice : – tulburările depresive structurate se caracterizează, la modul general, printr -o stare
îndelungată de apatie, tristețe, anhedonie (lipsa plăcerii), fatigabilitate fizică și psihică, prin stimă
de sine scăzută și imagine de sine negativă etc., în timp ce ipohondria reprezintă teama exagerată
față de boală; se corelează cu un grad sporit al anxietății; f. Tendințe către impulsivitate și
epilepsie: – referitor la impulsivitate, aceasta denotă acțiuni instinctive, pulsionale, în care
predomină afectul; au car acter voluntar, dar nu sunt inhibate de rațiune, pe când epilepsia posedă
simptome precum migrena, halucinațiile, delirurile, pulsiunile instinctuale către acțiuni brutale și
criminale, dipsoman ia (nevoia irezistibilă de a consuma alcool); g. Tendințe căt re instabilitate: –
nestatornicie comportamentală, pe fondul imaturității psiho -afective și al dezechilibrului
emoțional; h. Tendințe antisociale: – neîmpărtășirea ordinii și a regulilor sociale; predispoziția
către delincvență.82
Cu privire la fapta comisă , aceasta se poate caracteriza prin transpunerea
comportamentală a rezoluției infracționale, în cazul lucrării de față, făcându -se referire doar la
actele materiale de omor și tentativă de omor .
Vizând potențialul de reintegrare socială , unii dintr e indicatorii relevanți, demni de luați
în calcul în detrimentul riscului recidivei, se oglindesc în internalizarea normelor de conduită
majoritar -acceptate, în respectarea legii și a bunelor moravuri, precum și în demersul
profesionalizării și al inserție i pe piața muncii.
În legătură cu specificul perceput asupra condiției de deținut , variabila respectivă poate
fi operaționalizată prin prisma elementelor descriptive diverse, oferite de către fiecare persoană
privată de libertate în parte, acestea fiind influențate de modul în care sunt structurate și orientate
percepț iile și reprezentările fiecăreia (în genere, în sens negativ) , în ceea ce privește atât mediul
carceral, în complexitatea implicațiilor sale, cât ș i „deschiderea societății libere” la adresa
reprimirii ei în rândurile sale.

82 Marilena Bratu. Unele particularități ale personalității puberilor și adolescenților cu debilitate mintală. Revista de
Psihopedagogie, Nr. 2, Editura Universității din București , 2008, pp. 83 -93.

50
C. Aspecte particulare

Aducând printre planurile principale și modalitatea de măsurare a variabilelor prezentate
anterior, se poate preciza faptul că structura de personalitat e cu tentă dizarmonică a fost
măsurată cu ajutorul unui instrument psihologic ( Chestionarul de Personalitate Woodwort h –
Mathews ), în totalitatea componentelor evidențiate mai sus, pe o scală dihotomică, DA
însemnând acordul cu privire la specificațiile întrebărilor -itemi, iar NU însem nând negarea
acestora, în timp ce celelalte variabile, respectiv fapta comisă , potențialul de reintegrare socială
și specificul perceput asupra condiției de deținut au constituit apanajul interviului semi –
strucurat (atașat integral la secțiunea Anexe ).

2.5. Descrierea participanților

Studiul de față a fost realizat cu ajutorul a cinci participanți de sex masculin, cu vârste
cuprinse între 24 și 50 de ani, condamnate, în primul rând, pentru fapte de omor și/sau tentativă
de omor (anumiți deținuți au comi s atât fapta de omor, cât și pe cea de tentativă de omor, dar și
alte infracțiuni cu o altă încărcătură penală) și încarcerate la Penitenciarului București -Jilava
(unii dintre ei, aflându -se în ultima etapă temporală a executării pedepsei, au beneficiat de un
regim de detenție semi -deschis sau deschis, ulterior transferării de la alte penitenciare, în cadrul
cărora și -au executat pedeapsa în regim închis sau de maximă siguranță).

2.6. Prezentarea metodelor și a instrumentelor utilizate

În ceea ce privește recoltarea datelor, au fost utilizate metoda anchetei , atât pe bază de
chestionar , constând în descoperirea „unor informații despre viața psihică a unui individ sau a
unui grup social și în interpretarea acestora, în vederea desprinderi i semnificației lor
psihocomportamentale”, și utilizând u-se chestionarul ca instrument de lucru, cât și pe bază de
interviu , desfășurându -se sub forma unui dialog focusat pe tema cercetării, și metoda observației ,
ca adjuvant al celei dintâi , circumscriind u-se urmăririi atente și intenționate, precum și a
înregistrării exacte, sistematice a diferitelor manifestări comportamentale ale individului, precum

51
și a contextului ori a situației care le favorizează, în scopul sesizării unor particularități psihice
esențiale.83
Referitor la tehnicile de investigare, măsurarea variabilei structura de personalitate cu
tentă dizarmonică a fost realizată cu ajutorul Chestionarului d e Personalitate Woodworth –
Mathews, acesta reprezentând un instrument pentru diagnosticarea tendințelor psihonevrotice,
tradus și adaptat după Heuyer, Courthial, Dublineau și Néron, în accepțiunea lor, el însemnând
un inventar de sorginte caracterologică , iar caracterul traducându -se „print r-o sumă de tendințe
afective, care dirijează reacțiile individului în condițiile influențării mediului extern.”84 Cu toate
acestea, inițiatorul de drept al instrumentului a fost psihologul Woodworth, ulterior, Mat hews
revizuindu -l și completându -l. Vizând forma experimentată de către specialiștii români,
chestionarul este aplicat în diverse instituții de profil, cum ar fi Spitalul Clinic de Psihiatrie
„Prof. Dr. Al. Obregia” din București, Serviciul de Psihologie al Combinatului Clinic Făgăraș,
anumite cabi nete private care oferă servicii de expertiză psihologică ș.a.m.d.
Cu privire la structura și la modalitatea de aplicare, inventarul cuprinde 76 de întrebări,
clasate în 8 categorii, în funcție de tendințele afective pe care le desemnează și de etichetele
clinice corepunzătoare acestora, emotivitatea simplă , tendințele psihastenice și obsesive ,
tendințele schizoide , tendințele paranoide , tendințele depresive și ipohondrice , tendințele
impulsive și epileptice , tendințele către instabilitate și cele antisociale caracterizându -le, maniera
de evaluare regăsindu -se, de regulă, în registrul individual (un evaluator – un subiect) și mai
puțin în cel colectiv (un evaluator – mai mulți subiecți). Exemplificând, instrumentul conține
itemi precum: „Ți-e frică de întuneric?” ; „Când te afli pe o înălțime, simți nevoia de a te arunca
în gol?”; „Ești întotdeauna pornit pe ceartă?”; „Te mustră uneori conștiința că ai săvârșit fapte
vinovate?”; „Te supără când cineva nu te lasă să faci ce vrei tu?”; „Ironizez i pe alț ii până când
îi faci să plângă?”; „Ai simți t uneori plăcerea de a face rău unui animal?”; „Ai avut până acum
dorința să furi?” ș.a.m.d. De asemenea, pentru a facilita modul de administrare, chestionarul este
însoțit, de regulă, de un instructaj, ce l mai uzual fiind următorul: „Bifați în dreptul fiecărei
întrebări unul din răspunsurile disponibile (DA sau NU)! Nu bifați ambele variante de răspuns

83 http://www.actrus.ro/reviste/2_2004/r7.pdf . Sandina Ilie. Strategii și metode de cercetare psihologică . pp. 2 și 7,
accesat la data de 14.08.2017.
84 M. G. Heuyer, Courthial, Dublineau și Néron. Tests de caractere en neuropsychiatrie infantile. Annales medico –
psychologiques , Thome II, Nr. 3, 1934, p. 166.

52
la aceeași întrebare și nu lăsați întrebări nebifate!”85, fiecare examinator având obligația
profesională de a -l adapta la nivelul ori la capacitatea de înțelegere a subiectului evaluat.
Abordând și măsurarea sau aprecierea celorlalte variabile, și anume fapta comisă
(omor/tentativă de omor) , potențialul de rein tegrare socială și specificul perceput asupra
condiției de deținut , acestea au constituit apanajul unui interviu semi -structurat, realizat de către
autor ul prezentului studiu, conceperea sa subordonându -se caracterului sinergic, corelându -se
mai multe pali ere existențiale. Sub această formă, interviul debutează cu două întrebări -pereche ,
în scop informativ (confirmarea și detalierea variabilei fapta comisă ), precu m: „De cât timp
sunteți încarcerat?/ Care este perioada pe care o mai aveți de ispășit?” și „Care sunt faptele
comise?/În ce împrejurări ați ajuns să fiți încarcerat?”. A treia întrebare, respectiv „Din ce
motive credeți că ați ajuns să comiteți fapta/ faptele din cauza căreia/cărora sunteți
încarcerat?” , urmărește descoperirea locului controlului sau „sursa percepută a controlului
asupra comportamentului individual”86, fie internă (persoana consideră că ea însăși deține
„frâiele” guvernării atitudinal -manifeste; cazul celor care se remarcă printr -un sistem principial
solid, propriu și, totodată, printr-un caracter puternic; denotă asumarea responsabilității pentru
actele săvârșite, dar și identificarea proactivă cu normele socio -legale ), fie externă (persoana se
identifică superficial cu procesul și rezultatul integrării sociale, nutrind, cvasi -permanent,
sentimentul latent de revoltă, de dezaprobare; respectă regulile comunității sau societății , din care
provine , din obligație, din teama de sancțiune, și nu d in convinge re ori din înțelegerea utilității
lor, percepându -le, din punct de vedere socio -afectiv, ca pe o „povară impusă”; are tendința de a
nu-și asuma responsabilitatea pentru faptele comise, deoarece este adepta involuntară a
paradigmei determinismulu i extern, constrângerii situaționale). În continuare, întrebările a patra,
„Care este relația dintre dumneavoastră și membrii familiei?” , și a cincea, „Aveți prieteni? Cum
ați caracteriza relația cu aceștia?” , vizează investigarea rețelei de suport social, a sprijinului pe
care aceștia îl au și pe care și -ar dori să -l aibă din partea persoanelor apropiate. Al șaselea item,
„Descrieți, pe scurt, mediul social în care v -ați desfășurat existența, începând cu perioada
copilăriei și până la momentul încarcerării !”, pe lângă rolul anamnestic implicit, țintește
descoperirea modalității de conturare a SupraEului deținutului, a valențelor sale educațional –
informale și a celor psihomorale , rezultate în urma parcurgerii existenței într -o anumită tipologie

85 Extrase din Chestionaru l de Personalitate Woodworth -Mathews , a se consulta secțiunea Anexe .
86 Locul controlului – concept introdus de către J. Rotter, utilizat în psihologia socială pentru a indica „sursa
perceputa a controlului as upra comportamentului individual”; The Penguin Dictionary of Psychology , 1985.

53
comunitară (c ea descrisă de el), precum și maniera de structurare și de modelare a percepției și a
reprezentării sociale, unele dintre elementele -pivot ale psihogenezei comportamentului
infracțional manifestat. Al saptelea item, și anume „Descrieți o zi obișnuită din v iața
dumneavoastră!” , urmărește observarea specificului cotidian în care se plasează deținutul, la
nivel acțional, însă comportă și un aspect de neutralitate, m enit detensionării emoționale
provocate de reamintirea traseului său dramatic, care i -a purtat pașii dincolo de gratii. A opta
întrebare, „Care sunt pasiunile/hobby -urile dumneavoastră ?”, încearcă să surprindă
preocu pările uzuale ale infractorului, aptitudinile reliefate ale acestuia, potențiale le activități în
cadrul cărora ar da un randament sporit (pârghie psihosocială utilă în vederea integrării
profesionale), precum și posibilele orientări pulsionale defulate prin intermed iul sublimării,
oglindită în sfera psihocomportamentală. Următoarea în trebare, cea de -a zecea, „Care sunt
evenimentele/situațiile de viață memorabile prin care ați trecut de -a lungul existenței?” , vizează
atât identificarea unor posibili factori psihotraumatizanți, favorizanți în ceea ce privește
destabilizarea conduitei și a spectrului relaționării interpersonale, cât și evidențierea unor
rememorări voluntar -selective ale subiectului, pe fondul cărora se pot grefa tușele generale ale
matricei identitare a acestuia, din p unctul de vedere al celor mai importante trebuințe , al nevoilor
de orice natură, al întregului ansamblu bio -instinctual, cu reverberații în plan socio -perceptual,
care îl definesc. A unsprezecea întrebare, „Ce părere aveți despre/cum vă raportați la
<<societatea liberă>>? ”, precum ș i cea de -a doisprezecea, „În ce moduri vă vedeți ca membru
al societății, ulterior ispășirii pedepsei?” , încearcă a sonda valențele psihomorale ale SupraEului
subiectului, modalitățile în care acestea operează în registrul interrelaționării sociale, precum și
nivelul de identificare normativ -valorică cu comunitatea de care aparține (se referă, cu precădere,
la variabilele „potențialul de reintegrare socială” și „specificul perceput as upra condiției de
deținut”). Ce a de -a doisprezecea întrebare, „Cum vă raportați la Divinitate ?”, urmăr ește
surprinderea regăsirii , în cadrul reprezentării existențiale a deținutului , a unei frâne inhibitorii ,
raportată la o instanță supra -umană , aptă de a fundamenta autocontrolul, fie de tip moral, fie de
natură superior -punitivă (constituie tot o valență a SupraEului). Avansând pe continuumul
instrumental și finalizând, totodată , cu ajutorul întrebăril or a treisprezecea, „Aveți sentimente de
vinovăție/remușcări/regrete cu privire la fapta/faptele pe care ați comis -o/le-ați comis? , și a
cinsprezecea, „Ați plâns vreodată de când sunteți încarcerat?” , se țintește obținerea unor indici
orientativi referitori la posibilele tendințe psihopatice, dizarmonice ale personalității

54
infractorului, „verificarea” consistenței laturii afectiv -manifeste de care dispune , intenția
investigativă fiind susținută și de întrebarea a paisprezecea, „Cum vă stăpâniți instinctul
sexual?” , prin intermediul acesteia, urmărindu -se descoperirea mijloacelor defulatorii ale
pulsiunilor sexuale ale deținutului, în circumstanțele privării de libertate și ale cvasi -anulării
implicite a trebuinței respective, dar și relevarea unor potențiale comportamente parafilice
(tulburări ale sexualității) asociate, la nivel calitativ -interpre tativ, cu fapta/faptele comise.87
În ceea ce privește limitele i nstrumentului prezentat mai sus, unele dintre cele mai
importante sunt redate de generalitatea și relativitatea răspunsurilor survenite întrebărilor -itemi,
date fiind implicațiile mediului în care a fost aplicat/utilizat, precum și de caracteristicile tipu lui
de interviu semi -structurat, acesta jucând doar rolul unui ghid al discuției, dialogul orientându -se,
într-o proporție majoră, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, interpretarea calitativă
fiind singura abordare psiho -metodologică ade cvată prezentului context științific.

2.7. Procedura de recoltare a datelor

Cu privire la modalitatea de intervievare/evaluare, activitatea s -a desfășurat în incinta
Penitenciarului București -Jilava, atât în cabinetele de psihologie și asistență socială ale secțiilor
unității, cât și la Centrul de Reintegra re, dialogul cu fiecare subiect desfășurându -se în mod
individual. Astfel, după ce s -au asigurat condițiile optime pentru testare (ambianță liniștită,
confort fizic și postură adecvată) și informările implicite referitoare la organizarea cadrului de
examinare, participanților li s -a înmânat un formular de consimțământ (în unele cazuri, a fost
redactat chiar de către ei)88, care stipulează acordul referitor la realizarea
interviului/chestionarului, acord confirmat , ulterior lecturării, inclusiv în formă scriptică (prin
proprie semnătură).
Următorul pas a constat în realizarea interviului semi -structurat prezentat mai sus, cu
mențiunea că întrebările -item au beneficiat doar de un rol general -orientativ, di alogul
conturându -se, pliindu -se pe f iecare caz , context, partic ularitate situațională în parte, răspunsurile
fiind conspectate și redactate într -o manieră cât mai apropiată față de realitatea descrisă de către
persoana privată de libertate (pe alocuri, s -a utilizat descrierea fenomenologică), imediat după

87 Interviul semi -structurat descris, în forma sa utilizabilă, poate fi consultat la secțiunea Anexe .
88 Formularul de consimțământ poate fi consultat, în integralitatea sa, la secțiunea Anexe .

55
finalizarea discuției, încercându -se, pe cât se poate, evitarea erorilor mnezice din partea
examinatorului. După încheierea interviului, deținutului -participant i s -a solicitat să completeze
Chestionarul de Personalitate Woodworth -Mathews , fiind rugat să bifeze, cu maximă acuratețe,
una dintre cele două variante de răspuns cu care rezonează cel mai mult, cu care se identifică , în
proporție majo ră, în existența sa curentă (în unele situații, a fost necesară intervenția
evaluatorului, în vederea reformulării întrebărilor, pe fondul capacității reduse de înțelegere a
textului și a precarității educațional -formale caracteristice anumitor deținuți).
După înche ierea activității evaluatorii, chestionarul a fost înmânat examinatorului,
subiectului mulțumindu -i-se pentru participare , acesta nefiind remunerat sau recompensat în
niciun fel pentru implicarea în actualul demers științific, nici financiar, nic i din punct de vedere
instituțional.

56
3. CAPITOLUL 3: REZULTATELE CERCETĂRII. ANALIZĂ INFERENȚIALĂ ȘI
INTERPRETARE PSIHOLOGICĂ

A. Cazul I – codificare – „Deținut 1”

A.1. Elemente rezumativ -descriptive

Context relațional -infracțional . În data de 17.05.2016, a fost intervievat și, ulterior,
evaluat, în ceea ce privește structura de personalitate (data evaluării: 24.06.2016), Deținutul 1 , în
vârstă de 30 de ani, necăsătorit, fără copii, provenind din mediul urban și situându -se la un nive l
educațional superior (absolvent al Facultății de Automatică, Universitatea Politehnică din
București), motivul condamnării sale la pedeapsa privativă de libertate constând în comiterea
unei fapte de tentativă de omor împotriva unei persoane de sex femini n. Astfel, pe fondul unei
relații amoroase eșuate (în anul 2008, studentul la Automatică , de atunci , a cunoscut, pe internet,
o tânără, studentă la Facultatea de Geografie, au ieșit împreună de câteva ori, însă, ulterior,
aceasta a hotărât să întrerupă legătura relațională ) și după constante hărțuiri din partea
agresorului , într-o seară de vară a anului 2010, tânăra studentă, în vârstă de 21 de ani, a fost
așteptată, în fața blocului în care locuia, și atacată cu un topor. „Știam că mă urmărește peste to t.
Sunam la interfon cand m -a lovit cu toporul în cap, peste mâini, în spate…. Am strigat după
ajutor, iar câțiva oameni l -au prins ”, a declarat victima internată, la acel moment, în cadrul
Spitalului Bagdasar -Arseni , suferindă a multiple traumatisme.89
Analiză descriptivă – Interviu semistructurat . În ceea ce privește rezultatele investigării
psihologice, conform dialogului purtat cu Deținutul 1 , desfășurat în incinta Penitenciarului
București -Jilava, și orientat în funcție de ghidul -interviu semi -structurat , prezentat în capitolul
anterior, infractorul și-a recunoscut fapta, specificând că nu se afla sub influența băuturilor
alcoolice sau a vreunor substanțe psihoactive , în momentul trecerii la act, și moti vându -și gestul
prin faptul că tânăra nu îi împărtășea punctele de vedere („Mă enerva, mă supăra mereu, nu mă
asculta! (…) femeia e facută să asculte de bărbat! Ne -am despărțit! I -am spus când ne -am
despărțit că o să îi dau cu ceva în cap. Am cumpărat un topor și am așteptat -o la scară. S -a

89http://www.libertatea.ro/stiri/stiri -interne/idila -pe-internet -transformata -in-cosmar -o-sa-mori -cu-mine -de-gat-
474828 . Articolul „Idilă pe internet, transformată în coșmar”. Ziarul Libertatea, Nr. din 12 iunie 2010, accesat la
data de 21.08.2017.

57
strâmbat la mine când m -a văzut și i -am dat cu toporul în cap. (După) mă uitam la ea, să văd
dacă mișcă și dacă sângerează. Nu vedeam nicio picătură, iar mâna mea era încleștată pe topor.
Nu puteam să îi dau drumul din mână. Apoi, ea s -a dus pe o bancă și eu încercam să fug, dar
parcă eram blocat. M -a prins un cetățean de braț, oricum, eram ușor de ținut și a chemat o
patrulă de poliție. ” – descriere fenomenologică reprodusă aproximativ). De asemenea, deținutul
afirmă că nu are niciun sentiment de vinovăți e referitor la actul infracțional comis, catalogând
sancțiunea primită drept una exagerată („Nu, nu am niciun regret! Ea a greșit, că nu ma asculta!
Mie cine îmi greșește, îmi plătește! Pe mine mă interesează că mi -au dat prea multă închisoare
gunoaiele astea ” – cu referire la autorități . „Am luat maximum, 9 ani ”). Mai mult decât atât,
acesta susține că, ulterior comiterii faptei, pe perioada detenției, nu a avut niciodată coșmaruri,
insomnii sa u alte simptome psihotraumatice și că nu a urmat un tratament psihiatric sau de altă
natură, declarându -se „sănătos tun”.
Referitor la climatul familial și sfera relațională, deținutul precizează că are anumite
cunoștințe cu care mai vorbește la telefon, dar care nu îl vizitează, nepreocupându -l acest aspect,
preferând vizitele frecvente ale mamei sale și, în mod special, pachetele din partea acesteia, chiar
dacă, adesea, se enervează pe fondul reproșurilor suferite, privitoare la condiția sa carcerală. În
legătură cu tatăl său, subiectul afirmă că nu „beneficiază” foarte des de vizite le sale , însă își
manifestă mai mult interesul către banii pe care îi primește ( „Ce e mai important? ”).
Aprofundând latura anamnestică a dialogului, infractorul povestește că nu a trăit în compania
simultană a ambilor părinți, că aceștia au divorțat, atunci când el se afla la o vârstă relativ
fragedă, custodia acordându -i-se mamei, tatăl având doar rolul de „finanțator”. Nu are frați, iar
bunicii i -au decedat în perioada copilăriei. Din spusele sale, adolescența și -a petrecut -o normal,
jucându -se prin cartier , alături de „colegii” de generație, mergând, uneori, în vacanțe, la munte și
la mare, împreună cu păr inții săi, și utilizând calculatorul doar în intervalul temporal necesar
pregătirii școlare, în ciuda înclinațiilor sale aptitudinale către domeniul înaltei tehnologii, însă
având o afinitate către rețelele de socializare ( chat), accesându -le frecvent. În prezent, ca mijloc
de petrecere a timpului liber, acesta își manifestă preferința pentru filmele de acțiune, vizion ate
pe internet, etalându -și, totodată, disprețul la adresa programelor de televiziune („ La televizor,
sunt numai mizerii, gunoaie !”).
Vizând raportarea sa la societate, Deținutul 1 se dovedește a fi tributarul extremismului,
opiniilor tranșante: „ Peste tot sunt numai gunoaie! Aș împușca toate ciorile, toți arabii și toate

58
mizeriile. (…) Hitler a făcut numai bine! A eliminat toate gunoaiele , a creat o societate perfectă.
Și mie îmi place să rămână numai anumiți oameni! Să dispară mizeriile! (…) Trebuie eliminați
toți homosexualii, când îi văd cu vocea subțire și cum se îmbracă în femei… (…) Și persoanele cu
dizabilități sau cu handicap fizic să dispară din peisaj! Ca și câinii maidanezi! La ce folosesc?
La nimic! ” Relativ similar, nici aplecarea sa religioasă nu se bucură de o încărcătură valorică
sporită, întrezărindu -se mai mult latura formal -creștină și mai puțin cea spirituală: „ Sunt ortodox,
cred așa în Dumnezeu. Pe la 12 ani, devenisem ateu. Nu știu dacă există viață după moarte.
Mori și gata, e neant. Dar acum mai merg la biserică .”
În continuare, subiectul afirmă că nu are prieteni în mediul penitenciar și că îi place, cel
mai mult, să stea singur într -o cameră, că nu are nicio frică și că nu a plâns niciodată, din niciun
motiv („ Să plângi e o prostie! Doar copiii mici plâng! ”). Autoproiectându -și viitorul post –
detenție, acesta intenționează să meargă acasă, la mama sa, și să lucreze, în ciuda desconsiderării
instrinseci și a acestui aspect („ Oricum, e o prostie să mergi la muncă și să te întorci… și iar… și
iar… reintegrarea socială e o prostie! ”), neavând, însă, planuri, și în privința vieții sale
personale, nedorindu -și copii („ Nu, niciodată nu mi -am dorit! M -ar încurca! Trebuie să am grijă
de ei și nu îmi place așa ceva! ”) și, mai ales, neschimbându -și abordarea în ceea ce privește
interrelaționarea cu persoanele de sex feminin, plasându -le, de altfel, conform afirmați ilor sale,
în categoria „scursurilor” societății („ La fel, doar că nu i -aș mai da cu toporul în cap. Doar aș
lovi o femeie, dacă nu mă ascultă. Nu i -aș mai da să o omor… căci pedepsele sunt lungi …”).
Analiză descriptivă – Chestionarul de personalitat e Woodworth -Mathews . Conform
scorurilor înregistrate la inventarul de personalitate menționat, care măsoară tendințe
dizarmonice ale structurii de personalitate, în complexitatea unor dimensiuni ale celei din urmă,
reiese faptul că subiectul evaluat poate fi plasat, din punct de vedere dispozițional și
psihocomportamental, în registrul emotivității simple (scor = 112; tendințe ușoare), al obsesiei și
psihasteniei (scor = 96; tendințe ușoare), al predispozițiilor schizoide (scor = 180; tendințe
accentuate, aflate la limită cu in tervalul celor generatoare de risc dezadaptativ) și paranoide (scor
= 160 , tendințe accentuate ), al tendințelor depresive și ipohondrice (scor = 156, nivel accentuat ),
precum și în al celor antisociale (scor = 156; nivel accentuat). Cu privire la tendințel e impulsive
și epileptice , acesta a obținut un scor normal ( = 72), însă apropiat de limita minimă a intervalul ui

59
predispozițiilor ușoare (80+). De asemenena, și predispozițiile către instabilitate s-au dovedit a
avea un caracter normal (scor = 52).90
În ceea ce privește raportarea globală, a reieșit faptul că Deținutul 1 , conform
instrumentului utilizat, posedă, la nivel dispozițional, și manifestă, sub aspect
psihocomportamental, tendințe dizarmonice ușoare (scor total = 984), apropiate de limita mini mă
a celor accentuate (1001+).

A.2. Analiză inferențială – Interpretare psihologică

Ipoteza 1: Există o interacțiune pozitivă semnificativă între structura de personalitate cu tentă
dizarmonică și fapta comisă (omor și/sau tentativă de omor) , în ceea ce îi privește pe deținuții
investigați.

Corelând și analizând, la nivel calitativ -interpretativ, informațiile rezultate în urma
interv ievării și evaluării psihologice a Deținutul ui 1, se pot contura urmă toarele opinii de
specialita te: Ancorat în sfera polimorfă a tendințelor disfuncțional -dizarmonice , reverberate la
nivel atitudinal -manifest, subiectul, din perspectivă caracterială, se remarcă prin prezența
pervazivă a unui sistem valoric distorsionat, conturat, înțeles și asumat în sens extrem, vădit
egocentric și auto -utilitarist. Marcată de aspecte schizoide, puternic individualizante și, în același
timp, atip ice, structura sa dispozițională îi creionează dificultăți le pregnante în ceea ce privește
socializarea interpersonală, situându -l pe tărâmul so litudinii psihosociale, nerezonării socio –
afective , empatizante cu persoanele cu care intră în contact, opozabilității înțelegerii , acceptării și
adoptării unei conduite armonioase , funcționale, integrată în cadrul normativ -valoric acceptat de
către majoritatea comunitară din care provine . Neidentificându -se cu „normalitatea” celei din
urmă, respectiv cu nevoile și dorințele semenilor săi , sau, mai exact, desfășurându -și „propria” și
„separata” existență , conform unei construcții principiale simpliste, reducționiste, de natură
bioinstinctuală (hiper -egocentrism; exacerbarea propriilor trebuințe ori opinii și raportarea
utilitaristă a întregii complexități existențiale la specificul lor pseudo -elitist), persoana evaluată
manifestă, în permanen ță, tendința respingerii sistemului colectiv -valoric , precum și dorința
anihilării tuturor aspectelor definitorii ale mediului social care sunt incongruente cu viziunea sa

90 Defini rea dimensiunilor dispoziționale menționate a fost realizată în cadrul Capitolului al II -lea, Secțiunea a IV -a.

60
„perfecționistă”, indiferent dacă este vorba despre vieți omenești (Exemplu: „ Peste tot sunt
numai gunoaie! Aș împușca toate ciorile, toți arabii și toate mizeriile. (…) Hitler a făcut numai
bine! A eliminat toate gunoaiele, a creat o societate perfectă. Și mie îmi place să rămână numai
anumiți oameni! Să dispară mizeriile! (…) Trebui e eliminați toți homosexualii, când îi văd cu
vocea subțire și cum se îmbracă în femei… (…) Și persoanele cu dizabilități sau cu handicap fizic
să dispară din peisaj! Ca și câinii maidanezi! La ce folosesc? La nimic! ”). Mai mult decât atât,
în cazul să u, în pre -adolescență, perioadă formativă a personalității, inclusiv latura spirituală a
fost văduvită de conținut, subiectul declarându -se ateu, ceea ce a putut concura la fundamentarea
vulnerabilă a SupraEului, din perspectivă psihomorală, precum și a fr ânelor inhibitorii asupra
comiterii unui act „socio -malefic”, cu care respectiva instanță psihică operează.
În continuare, din perspectiva mecanismului trecerii la act, date fiind carențele socio –
interacționale globale care îl caracterizează, coroborate cu un nivel crescut al tendințelor
paranoide, de asemenea, reliefate, conturate sub forma ideilor obsesiv -persecutorii (validate atât
de scorul ridicat la scala obsesiei și psihasteniei, conform inventarului de personalitate utilizat,
cât și de acuzațiile de hărțuire îndelungată – timp de doi ani -, lansate de către victimă, precum ș i
de afirmațiile deținutului, și anume: „… Ea a greșit, că nu ma asculta! Mie cine îmi greșește, îmi
plătește! Pe mine mă interesează că mi -au dat prea multă închisoare gunoaiele astea . Am luat
maximum, 9 an i.”), a egocentrismului exacerbat și a unu i grad sporit al agresivității (în cazul său,
materializată prin favorizarea premeditării actului infracțional, și nu prin acționarea impulsiv –
reactivă – vezi modul de operare utilizat, dar și scorurile normale înregistrate la scalele
„impulsivitate și epilepsi e” și „instabilitate”), subiectul, proiectându -și „propriul” sistem
valoric o-atitudinal, marcat de tendințe dizarmonice specifice ale structurii de personalitate, în
cadrul relației sau tentativei relaționale avută cu victima, și afl ându -se sub imperiul „d enaturării”
perceptual -interpretative, a adoptat rezoluția infracțională, atât în virtutea „respectării” viziunii
egoist -utilitariste, potrivit căreia își ghidează existența, cât și pe fondul rezistenței scăzute la
frustrare, a „orgoliului rănit”, rezultat din interacțiunea psiho -conflictuală dintre egocentrismul
său exacerbat și respingerea amoroasă din partea victimei, aspecte potențate și de nivelul ridicat
al agresivității, trecerea la act reprezentând o consecință materială, cu caracter situațional, a
declanșării intrapsihice a gândului heterodistructiv. Mai mult decât atât, anterior consumării
faptei de tentativă de omor, agresorul susține că victima „s -a strâmbat la el” , gest despre care
afirmă că l -a deranjat, corelându -l inclusiv cu actul infracțional pe care l -a comis („… m-a enervat

61
că s-a strâmbat la mine… a părut într -un fel așa… nu mi -a plăcut… poate că dacă nu se
strâmba… nu știu… poate nu i -aș fi dat in cap! ”), această particularitate situațională a conflictului
material , din cadrul cuplului penal cu pricina , putând fi explicată cu ajutorul interpretării scorului
relativ ridicat obținut , de către agresor , la scala „emotivitate simplă”, respectiva dimensiune
evidențiind o serie de „anomalii” de natură afectivă, inclusiv reac ția psihocomportamentală
exagerată pe fondul unei stimulări externe minimale, eroarea de interpretare fiind influențată, la
nivel perceptual, de matricea emoțional -atitudinală deja construită, în raport cu victima, precum
și de trăsăturile heteroagresive m enționate în mai multe rânduri, particularitatea respectivă
făcând referire la dinamica interacțional -conflictuală, neschimbând caracterul premeditat al
faptei comise, ca element al laturii subiective a infracțiunii (vinovăția), cadrele calitativ –
interpret ative conturate putându -se considera suficiente în vederea acceptării celei dintâi ipoteze
a cercetării, subliniată mai sus.

Ipoteza 2 : Există o interacțiune negativă semnificativă între structura de personalitat e cu tentă
dizarmonică și potențialul de reintegrare socială , în ceea ce îi privește pe deținuții investigați.

Dată fiind evaluarea structurii de personalitate și analiza caracterizant -descriptivă a
acesteia, se poate avansa opinia conform căreia , cu o probabilitate sporită, subiectul, în perioada
post-liberare, pe fondul carențelor sale dispoziționale , precum și a neconștientizării lor, dar, mai
ales, sub imperiul continuității intenționate în ceea ce privește paradigma acțional –
comportamentală împărtășită („ La fel, doar că nu i-aș mai da cu toporul în cap. Doar aș lovi o
femeie, dacă nu mă ascultă. Nu i -aș mai da să o omor… căci pedepsele sunt lungi …”), va
manifesta o conduită similară celei pentru care a fost condamnat, dific ultățile sale socio –
relaționale, de sorginte schizoidă, precum și tendințele paranoide pe care conglomeratul său
dispozițional le înglobează, asociate și cu alte dimensiuni reliefate în paragraful precedent,
menținându -i, cvasi -permanent, încărcătura ridicată de periculozitate interpersonală și
atribuindu -i eticheta conținut -manifestă de refractar la adresa normelor majoritar împărtășite și a
formelor de reeducare și reinserție socială (confirmată și de scorul ridicat la scala tendințelor
antisociale, acestea circumscriindu -se predispozițiilor disfunc ționale -pivot, în speță, celor
schizoide și paranoide) , prin urmare , deducându -se și acceptarea celei de -a doua ipoteze a
cercetării.

62
Ipoteza 3: Există o interacțiune negativă semnificativă între specificul perceput asupra condiției
de deținut și potenția lul de reintegrare socială , în ceea ce îi privește pe deținuții investigați.

Din rezultantele investigative, din punct de vedere psihologic, se poate observa faptul că
subiectul nu împărtășește o opinie pozitivă în privința mediului penitenciar, făcând referire atât la
autorități , „gunoaiele care l -au nedreptățit , acordându -i o pedeapsă exagerată”, cât și la ceilalți
deținuți, susținând că nu are prieteni printre ei („ Aici e bine să stai departe de toți! Cel mai mult
îmi place să stau singur într -o cameră! Cândva, am fost și agresat de alți deținuți! ”), denotându –
se, astfel, inutilitatea sau chiar nocivitatea perceptuală a rolului, precum și a ambientului
instituției corecționale la adresa entității sale psihosociale, acesta menținându -și atitudinea
refractar -dispozițională r eferitoare la preceptele majoritar comunitare , de unde rezultă
precaritatea potențialului său de reintegrare socială , ipoteza a treia a cercetării putând fi, de
asemenea, acceptată.

B. Cazul II – codificare – „Deținut 2”

B.1. Elemente rezumativ -descriptive

Context relațional -infracțional . În data zilei de 21.06.2016, a fost intervievat și evaluat,
în ceea ce privește structura de personalitate, Deținutul 2 , în vârstă de 50 de ani, proveniind din
mediul rural și situându -se la un nivel educațional su bmediu (8 clase), motivul condamnării sale
la pedeapsa privativă de libertate (25 de ani; 17 ani executați) constând în comiterea unei fapte
de omor calificat, pe fondul unei încăierări pe care a avut -o într -un bar, cu două persoane de sex
masculin. Acesta afirmă că obișnuia să tachineze o fată, ciupind -o de obraji, gest de la care a
pornit încăierarea cu doi prieteni de -ai tinerei, în urma conflictului, deținutul scoțând cuțitul (pe
care obișnuia să -l poarte asupra sa încă de la vâr sta de 16 ani) și înjunghiindu -l pe unul dintre ei ,
secționându -i artera carotidă („ I-am văzut că se îndreptau spre mine, moment în care mi -am dat
seama că nu se potolesc, că nu vor să plece. Atunci, am scos cuțitul , m-am îndreptat spre unul
dintre ei, cu mâna stângă l -am prins de umăr, iar cu cealaltă l -am înjunghiat, i -am înfipt cuțitul
direct în gât, l -am lăsat un pic, apoi, am scos cuțitul, iar sângele lui a țâșnit pe perete. Am vrut
să-l omor , dar, după ce am conștientizat ce am făcut, am fost dezamăgi t, pentru că știam că voi

63
ajunge la închisoare .”). De asemenea, deținutul susține că a mai comis o faptă de tentativă de
omor, dorind să îl ucidă pe cel care l -a bătut pe fratele său, precum și alte acte infracționale, pe
care nu le mai detaliază, dar prec izează că, în total, a obținut în jur de patru condamnări.
Analiză descriptivă – Interviu semistructurat . Conform rezultatelor interviului sem i-
structurat, subiectul și-a recunoscut faptele pentru care a fost condamnat, afirmând că le -a comis
deoarece a fost provocat (de regulă, acestea au survenit consumului de alcool).
În ceea ce privește relația cu membrii familiei, deținutul susține că se înțelege destul de
bine cu mama și cu frații să i, că aceștia îl mai vizitează din când în când, în funcție de
posibilitățile lor financiare , însă referitor la tată (decedat în anul 2005), subiectul precizează că
nu s-a înțeles niciodată cu el, povestind că, atunci când era copil, părintele său îl agres a fizic în
mod periodic, regulat, obligându -l să muncească, dar că el refuza să îl asculte, deoarece nu îi
plăcea să fie controlat, nu suporta o astfel de atitudine la adresa sa. În continuare, afirmă că tatăl
său obișnuia să își bată și soția și că el nu suporta să asiste la astfel de scene, sărindu -i în apărare
mamei sale , motiv pentru care era constituia și el o țintă a violenței („Tata obișnuia să consume
alcool, găsea tot felul de motive, își amintea tot felul de lucruri și atunci începea să o bată pe
mama, dar și pe mine, pentru că săream în apărarea ei .”). În aceeași ordine de idei, menționează
că frații săi nu erau bătuți, ci doar el, pentru că nu voia să muncească, tatăl spunându -i că el
trebuie să reprezinte un exemplu pentru ei, dat fiind faptul c ă era cel mai mare. Mai mult decât
atât, deținutul declară că relația conflictuală cu tatăl său a avut un caracter permanent : „Odată,
m-a dus la poliție și m -a acuzat că am furat niște jucării dintr -o grădiniță; m -a dus acolo și m -a
bătut poliția de m -a rupt… pai ce fel de tată e ăsta, care -și duce copilul la poliție, ca să -l bată
poliția? ” sau „ Când am crescut, am început să îl bat eu pe el; eram odată în casă, stăteam în pat
și mă gândeam, când, deodată, aud gălăgie. Ies și îl văd că o lovea pe mama…! Atunci m -am dus
la el și i -am dat câțiva pumni. El a ieșit afară și s -a dus să ia furca. Am luat și eu un lemn foarte
gros (de am dat cu el în stâlpul de ciment/beton din fața porții și nu s -a rupt, doar s -a zdrelit un
pic) și m -am dus la el. Voiam să îl omor! Dar i -am dat una peste furcă și el atunci a plecat. Nu
știu ce s -a întâmplat cu el în ziua aia, dar nu l -am mai văzut! ” (…) „ Când am aflat că a murit
(eram arestat și am primit o sesizare de la fratele meu), am simțit o ușurare, nu mi -a părut rău.
Nu l-am urât, dar nici nu l -am iubit! ”
Avansând pe continuumul investigativ, Deținutul 2 reiterează că „nu îi place să fie
controlat, că nu suportă o astfel de atitudine la adresa sa”, catalogând legile, dar și unele „reguli

64
religioase” drept pârghii de control ale unor persoane , în raport cu semenii lor. După liberare,
acesta își exteriorizează dorința de a pleca în străinătate, pentru a munci, adăugând că nu s -a ferit
niciodată de muncă și că poate munci orice. Referitor la relația cu Divinitatea, crede în existența
unui Creator, menționând, de asemenea , că mai și plânge uneori atunci când vizionează un film
sau când ia contact cu alți stimuli similari, însă, cu privire la victimă, nu are regrete, nu se simte
vinovat în legătură cu moartea pe care a cauz at-o („Păi dacă mi -am dorit să îl omor, atunci cum
să îmi pară rău?! ”).
Analiză descriptivă – Chestionarul de personalitate Woodworth -Mathews . Potrivit
scorurilor înregistrate la inventarul de personalitate utilizat, persoana evaluată prezintă tendințe
schizoide accentuate (scor = 180; la limită cu cele generatoare de risc dezadaptativ), predispoziții
paranoide generatoare de risc dezadaptativ (scor = 220), tendințe impulsive și epileptice
accentuate (scor = 180; la limită cu cele generatoare de risc deza daptativ) , tendințe patologice
către instabilitate (scor = 312) și ușoare tendințe antisociale (scor = 104). Cu privire la
dimensiunile „emotivitate simplă” (scor = 56), „tendințe obsesionale și psihastenice” (scor = 72)
și „tendințe depresive și ipohondrice ” (scor = 0) , aceasta se plasează în limitele normalității.
Luând în calcul scorul global obținut (=1124), se poate extrage afirmația conform căreia
subiectul posedă predispoziții disfuncțional -dizarmonice accentuate, fiindu -i influențată , în mod
negativ, sfera socio -comportamentală.

B.2. Analiză inferențială – Interpretare psihologică

Ipoteza 1 : Există o interacțiune pozitivă semnificativă între structura de personalitate cu tentă
dizarmonică și fapta comisă (omor și/sau tentativă de omor) , în ceea ce îi privește pe deținuții
investigați.

Interpretând corelativ rezultatele obținute în urma intervievării și evaluării psihologice a
potențialelor tend ințe dispozițional -dizarmonice, se pot reliefa următoarele opinii de specialitate:
Constituind un subiect de dezvoltare personal -comportamentală într-un mediu ostil, sub imperiul
agresiunilor fizice frecvente suferite din partea tatălui său, lipsei afecțiunii patern e,
comportamentului delincvent evidențiat încă din adolescență ( conform afirmațiilor sale, mai fura
bani de la rude, purta cuțit asupra sa încă de la vârsta de 16 ani, amenințându -i cu el pe cei

65
percepuți ca fiind agresori), consumului cronic de alcool (atât în ceea ce îl privește pe tatăl său,
cât și, mai târziu, în ceea ce îl privește pe el), precum și al altor particularități conexe, p ersoanei
evaluate i s -a orientat personalitatea într -o direcție formativ -cardinală hetero – și hiperagresivă,
predominant reactivă, pe fondul distorsionării percepției asupra autorității (imaginea tatălui) și al
încercării permanente de a se opune acesteia, din „dorința de a nu fi niciodată controlat”. În plus,
tendințele schizoide accentuate îl plasează în categoria deficiențelor socio -interacționale, iar
predispozițiile paranoide majore, generatoare de risc dezadaptativ (conform inventarului de
personalita te utilizat), îi destructurează latura perceptual -interpretativă, în sens dominant –
persecutoriu („<<nu îi place să fie controlat, nu suportă o astfel de atitudine la adresa sa>>,
catalogând legile, dar și unele <<reguli religioase>> drept pârghii de control ale unor
persoane în raport cu semenii lor ”), și îi conferă un nivel crescut de agresivitate raportării
interpersonale pe care o exercită.
Din perspectiva mecanismului trecerii la act (comiterea faptei de omor), se poate sublinia,
cu o probabilit ate sporită, că subiectul, membru al unei conjuncturi conflictuale spontane, pe
fondul pulsiunii intrinsec -reactive de a se opune „autorității de moment91, care dorea să î i
controleze acțiunile” (și anume, interdicția de a o mai ciupi d e obraji pe tânără) ș i al instabilității
comportamentale, cu tentă psihopatologică (vezi scorurile extrem de ridicate înregistrate la
scalele „impulsivitate și epilepsie” și „instabilitate”, care îl plasează pe subiect în zona
tendințelor generatoare de risc dezadaptativ și, r espectiv, în cea patologică), a adoptat, la nivel
intrapsihic, în mod cvasi -simultan, atât intenția omucidară, cât și rezoluția infracțională,
materializarea actului reprezentând o consecință imediată a celor din urmă, la „adăpostul” unui
context perceput și interpretat ca fiind provocator („I-am văzut că se îndreptau spre mine,
moment în care mi -am dat seama că nu se potolesc, că nu vor să plece. Atunci, am scos cuțitul,
m-am îndreptat spre unul dintre ei, cu mâna stângă l -am prins de umăr, iar cu cealaltă l-am
înjunghiat, i -am înfipt cuțitul direct în gât, l -am lăsat un pic, apoi, am scos cuțitul, iar sângele
lui a țâșnit pe perete. Am vrut să -l omor , dar, după ce am conștientizat ce am făcut, am fost
dezamăgit, pentru că știam că voi ajunge la închisoare .”), datele obținute indicând acceptarea
ipotezei celei dintâi a cercetării.

91 Autoritate de moment = exp resie metaforică vizându -i pe cei doi prieteni ai tinerei.

66
Ipoteza 2 : Există o interacțiune negativă semnificativă între structura de personalitate cu tentă
dizarmonică și potențialul de reintegrare socială , în ceea ce îi privește pe deținuții investigați.

Luând în calcul tendințele schizoide și paranoide accentuate înregistrate, manifestate sub
forma carențel or socio -relaționale și a raport ării perceptual -interpretativ e distorsionat e la adresa
autorității, formală sau informală, dar și nivelul crescut al agresivității, coroborat instabilitatea
comportamentală, cu înclinație patologică, Deținutul 2 , cu o probabilitate ridicată, își va
manifesta , în continuare, în majoritatea contextelor conflictuale, atitudin ea refractară la adresa
normelor socio -legale , precum și aptitudinea sporită a trecerii la actul infracțional, desfășurarea
existenței post -liberatorii în ceea ce îl privește fiind amenințată de riscul major al recidivei,
potențialul său de reinserție soci ală apreciindu -se ca fiind scăzut, ipoteza a doua a cercetării
putând fi, de asemenea, acceptată.

3. Există o interacțiune negativă semnificativă între specificul perceput asupra condiției de
deținut și potențialul de reintegrare socială , în ceea ce îi privește pe deținuții investigați.

Aflându -se în vădită contradicție cu formele autorității, care exercită controlul social și
care reglementează conduita interpersonal ă („<<nu îi place să fie controlat, nu suportă o astfel
de atitudine la adresa sa>>, c atalogând legile, dar și unele <<reguli religioase>> drept
pârghii de control ale unor persoane în raport cu semenii lor ”), subiectul, caracterizat de o
structură dispozițională atât pulsional -agresivă, cât și reactiv -opozabilă la preceptele obligatorii
ale societății (a se observa inclusiv tendințele antisociale surprinse de către instrumentul
psihologic utilizat, apreciate ca efecte ale predispozițiilor disfuncționale principale) , inclusiv în
ceea ce privește metodele de reeducare ale instituției corecționale care îl „găzduiește” , va aplica,
în continuare, cu o probabilitate sporită, propriul sistem valorico -atitudinal distorsionat , mediul
penitenciar, în accepțiunea sa reeducativă, influențându -i minor construcția personalității și
registrul psiho comportamental, ipoteza a treia a prezentului studiu fiind considerată admisibilă.

67
C. Cazul III – codificare – „Deținut 3”

C.1. Elemente rezumativ -descriptive

Context relațional -infracțional . În data de 21.06.2016, a fost intervievat și evaluat, cu
privire la structura sa de personalitate, Deținutul 3 , în vârstă de 45 de ani, proveniind din mediul
urban și situându -se la un nivel educațional mediu (8 clase; școală de calificare în domeniul
construcțiilor; curs de consilier în asigurări și curs de bucătar), motivul condamnării sale (15 ani)
constând în comiterea unei fapte de omor calificat, asupra mamei sale.
Analiză descriptivă – Interviu semistructurat . Din interviul realizat, reiese faptul că
subiectul (încarcerat încă din anul 2010) nu își recunoaște fapta pentru care a fost condamnat,
considerând u-i pe anchetatori și pe decidenți (judecători) de rea -credință. În plus, își manifestă
dezacordul cu privire la sistemul de detenție, inclusiv la adresa percepției societății asupra
deținuților, opinând că respectivele organisme (instituționale și macroco munitare) nu concură, în
niciun fel, la reeducarea și la reintegrarea socială a persoanelor private de libertate.
În privința relației cu familia, deținutul susține că se înțelege bine cu aceasta, „ în limite
acceptabile ”, însă relatează și anumite episoa de conflictuale, de natură patrimonială (în legătură
cu succesiunea legală), pe care le -a avut atât cu mama, cât și cu frații săi.92 Referitor la
interacțiunea cu părintele patern, subiectul o caracterizează în note similare , deși nu este deloc
mulțumit de faptul că, în copilărie, a trebuit „să fie plasat, ca o minge, de la un părinte la altul”,
părinții săi despărțindu -se de multă vreme.
Analiză descriptivă – Chestionarul de personalitate Woodworth -Mathews . Conform
rezultatelor oferite de către instrument ul psihologic menționat, structura personalității
Deținutului 3 este caracterizată de tendințe schizoide generatoare de risc dezadaptativ (scor =
240), de predispoziții paranoide accentuate (scor = 160), de tendințe depresive și ipohondrice
pronunțate (scor = 130), precum și de ușoare înclinații către impulsivitate, epilepsie (scor = 108)
și instabilitate (scor = 104), scoruri le referitoare la celelalte dimensiuni (emotivitate simplă –
scor = 28; tendințe obsesionale și psihastenice – scor = 72 și tendințe antisociale – scor = 0)
circumscriindu -se intervalului normalității psihocomportamentale.

92 Element observațional : Majoritatea timpului alocat interviului a dedicat -o exprimării nemulțumirilor în legătură
cu modalitatea în care s -a realizat succesiunea legală referitoare la o serie de bunuri.

68
Vizând scorul total înregistrat, se poate observa faptul că Deținutul 3 este caracterizat de
ușoare tendințe disfuncțional -dizarmonice (scor = 842), acestea punându -și amprenta asupra
conduitei sale interpersonale.

C.2. Analiză inferențială – Interpretare psihologică

Ipoteza 1 : Există o interacțiune pozitivă semnificativă între structura de personalitate cu tentă
dizarmonică și fapta comisă (omor și/sau tentativă de omor) , în ceea ce îi privește pe deținuții
investigați.

Având în vedere particularitatea potrivit căreia persoana evaluată nu și -a recunoscut actul
infracțional, invocând reaua -credință a autorităților și, implicit, condamnarea pentru o fapt ă pe
care nu a săvârșit -o, autorul prezentului studiu nu dorește a accesa terenul investigativ –
speculativ, motiv pentru care analiza interpretativă referitoare la cea dintâ i ipoteză a cercetării va
capăta accente generale, făcând referire numai la calitate a de pretabil a subiectului privind
infracțiunea de omor în sine , în funcție de predispozițiile sale dizarmonice, neincluzând, de
această dată, aprecieri concrete în legătură cu mecanismul psihologic al trecerii la act, existent în
cadrul speței respective .
Ca atare, constituind depozitarul unor tendințe schizoide generatoare de risc dezadaptativ,
transpuse, de regulă, în disfuncționalități de socializare, precum și al unor înclinații ac centuate,
de sorginte paranoidă ( spre exemplu, ideile predominante de prejudiciu privind „păgubirea”
succesoral -patrimonială, exprimate exhaustiv pe întreaga durată a dialogului, pot reprezenta un
indiciu în această direcție analitică ), caracterizate, în genere, printr -un nivel ridicat de
agresivitate, îi pot contura Deținut ului 3 , cu o probabilitate ridicată, conduita atitudinal –
manifestă într -o manieră predispozantă către comiterea unei fapte antisociale, pe fondul unor
nemulțumiri perceput -vătămătoare la adresa intereselor sale. În plus , tendințele schizoide și
paranoide m ai mult decât accentuate , regăsite în cadrul conglomeratului său dispozițional , pot fi
asociate și cu ușoare manifestări impulsive și instabile (surprinse de către același instrument
psihologic), acestea din urmă favorizând trecerea la actul infracțional î n situații spontane de
natură conflictuală, de aici, având în vedere inclusiv adevărul juridic statuat de către instanța de

69
judecată care a soluționat cazul de față , deducându -se posibilitatea acceptării prezentei ipoteze a
cercetării.

Ipoteza 2 : Există o interacțiune negativă semnificativă între structura de personalitate cu tentă
dizarmonică și potențialul de reintegrare socială , în ceea ce îi privește pe deținuții investigați.

Posedând o structură dispozițională marcată de accente disfuncțional -dizarmonice, în
special, de cele de natură schizoidă și paranoidă, acestea denotând manifestări comportamentale
atipice, situate în afara normei comp ortamentale majoritar -acceptate, Deținutul 3 poate fi plasat,
cu o probabilitate sporită, în categoria refractarilor persistenți la adresa sistemului comunitar –
valoric, pe acest fundament grefându -se, totodată, nivelul scăzut al potențialului de reinserție
socială, cea de -a doua ipoteză a prezentului studiu putând fi apreciată, de asemenea, ca fii nd
validă.

Ipoteza 3: Există o interacțiune negativă semnificativă între specificul perceput asupra condiției
de deținut și potențialul de reintegrare socială , în ceea ce îi privește pe deținuții investigați.

Coroborând latura perceptual -interpretativă negativă a subiectului , referitoare la condiția
carcerală care, vremelnic, îi „apasă” existența („…își manifestă dezacordul cu privire la sistemul
de detenție, inclusiv la adresa percepției societății asupra de ținuților, opi nând că respectivele
organisme – instituționale și macrocomunitare – nu concură, în niciun fel, la reeducarea și la
reintegrarea socială a persoanelor private de libertate ”), cu dezideratul instituțional al instituției
penitenciare , se poate extrage interacțiunea semnificativă, cu caracter invers -proporțional, dintre
cele două variabile, în sensul acționării celei dintâi, respectiv percepția negativă asupra
implicațiilor pragmatice ale calității de deținut, în detrimentul celei din urmă, și anume
potențialul de reinserție socială, așadar, cea de -a treia ipoteză a cercetării fiind acceptată și în
ceea ce privește cazul cu pricina.

70
D. Cazul IV – codificare – „Deținut 4”

D.1. Elemente rezumativ -descriptive

Context relațional -infracțional . În data de 01.07 .2016, a fost intervievat și evaluat, din
punct de vedere personologic, Deținutul 4 , în vârstă de 33 ani, proveniind din mediul urban și
situându -se la un nivel educațional superior (inginer în industria alimentară și asistent medical
veterinar), motivul condamnării sale la pedeapsa privativă de libertate constând î n comiterea unei
fapte de omor împotriva unui medic veterinar (șeful său de la serviciu), în vârstă de aproximativ
68 de ani.
Analiză descriptivă – Interviu semistr ucturat . În urma interviului realizat, reiese faptul
că subiectul nu își recunoaște fapta, susținând că medicul veterinar a fost ucis în bătaie
(utilizându -se un cric auto) de către un coleg de serviciu (tot medic veterinar, dar mult mai tânăr,
având în ju rul vârstei de 27 -28 de ani). Astfel, conform versiunii sale , în ceea ce privește
desfășurarea scenei infracționale, toți trei se deplasau , cu autoturismul său , către serviciu (erau
colegi, iar medicul în vârstă de 68 de ani era șeful lor). La un moment da t, ajungând într -o zonă
extravilană, medicul -șef coboară din mașină, pentru a -și viziona terenurile arabile. Ulterior,
coboară și medicul celălalt, se îndreaptă spre victimă și, pe la spate, începe să o agreseze fizic, cu
pumnii și cu picioarele, după care revine la mașină, ia un cric auto din portbagaj, se reîntoarce la
victimă și o lovește cu acesta , de câteva ori, în regiunea capului, ucigând -o. Apoi, luând cricul cu
el, „autorul”, sub amenințări, îl convinge pe su biect să îl ia cu mașina de acolo, ceea ce se și
întâmplă, „agresorul” fiind lăsat la o stație anume, iar arma crimei (cricul auto) este aruncată de
către șofer (subiect) într -un tomberon. Mai mult decât atât, deținutul afirmă că a asistat la toată
scena și că nu a intervenit decât la sfârșit (f iind și lovit cu cricul peste mână, lovitură înregistrată
în certificatul medico -legal), fiindu -i frică. Menționează, de asemenea, că se înțelegea bine cu
victima, dar, totodată, și că „autorul” (medicul în vârstă de aproximativ 28 de ani) avea
numeroase p robleme cu ea, cei doi aflându -se, oarecum, într -o relație concurențială, tânărul
medic fiind chiar concediat, în trecut, din cauza actualului său șef. Cu toate acestea, su biectul
precizează că „autorul” (în accepțiunea sa) a fost achitat de către instanța de judecată.
Luând în calcul și alte aspecte ale dialogului, subiectul, în ciuda profesiei și a ocupației
declarate (lucra la un abator, în cadrul căruia se sacrificau animale pentru consum alimentar), se

71
consideră un iubitor de animale , iar cu privire la pasiunile pe care le are, acesta afirmă că îi place
să citească romane ( totuși, nu poate oferi niciun titlu al vreunui roman preferat).
Referitor la relația cu ceilalți deținuți, subiectul susține că se înțelege bine cu câțiva, dar
că, în general, stă mai retras, iar, în legătură cu parcursul său post -liberare, nu oferă detalii
relevante, solicitând, în schimb, date de contact pentru o eventuală consiliere psihologică.
Analiză descriptivă – Chestionarul de personalitate Woodworth -Mathews . Potrivit
rezultatelor obținute la inventarul de personalitate precizat, Deținutul 4 poate fi plasat, din
punctul de vedere al laturii dispozițional -manifeste, în registrul instabilității comportamentale ,
tendințele sale înregistrate pe marginea acestei tră sături având un caracter generator de risc
dezadaptativ (scor = 208). În schimb, vizând și celelalte dimensiuni măsurate, se poate observa
faptul că subiectul se regăsește în interiorul limitelor normalității interacționale ( emotivitate
simplă – scor = 28; tendințe obsesionale și psihastenice – scor = 0; tendințe schizoide – scor = 0;
tendințe paranoide – scor = 20; tendințe depresive și ipohondrice – scor = 26; tendințe impulsive
și epileptice – scor = 0; tendințe antisociale – scor = 0), același rezultat făcând referire și la
evaluarea globală realizată (scor = 282 – tendințe normale ).

D.2. Analiză inferențială – Interpretare psihologică

Ipoteza 1 : Există o interacțiune pozitivă semnificativă între structura de personalitate cu tentă
dizarmonică și fapta comisă (omor și/sau tentativă de omor) , în ceea ce îi privește pe deținuții
investigați.

Dat fiind faptul că Deținutul 4 nu și -a recunoscut fapta pentru care a fost condamnat,
prezentând o altă versiune a desfășurării scenei infracționale, corobor at și cu lipsa accesului la
informațiile oficiale existente în dosarul cauzei (instituția penitenciară nu a pus la dispoziție date
relevante privitoare la caz), autorul prezentului studiu își menține hotărârea de a nu accesa
terenul investigativ -speculativ , analizând, așadar, numai potențiala calitate generală de pretabil ,
la o faptă antisocială , a subiectului evaluat. Ca atare, circumscriindu -se tendințelor
comportamental -instabile majore, încărcate de risc dezadaptativ, persoana privată de libertate
poate manifesta, în episoadele conflictuale, pe fondul influenței intense a afectelor,
comportamente reactiv -violente, auto – și heterodistructive, reliefate într -o formă brutală și

72
dezorganizată (modul de operare descris de către subiect se situează în această categorie). Cu
toate acestea, nerelevându -se și alte trăsături disfuncționale -pivot (în special, tendințe către
tulburarea de personalitate paranoidă) , care să -i favorizeze, să -i antreneze, la nivel pulsional –
agresiv, instabilitatea atitudinal -manifestă pr onunțată, nu se pot avansa opinii de specialitate ,
încărcate de o probabilitate sporită, în legătură cu potențialul dispozițional psiho -criminal al
subiectului evaluat, punându -se pe tapet necesitatea unei evaluări personologice mai amănunțite,
mai profunde a speței de față, aptă de a elimina inclusiv posibilele suspiciuni privind
distorsionarea pozitivă intenționată a profilului rezultat, mizându -se, de asemenea, și pe aportul
informațional al instituției corecționale care îi menține starea de dete nție, aceste rațiuni
conducând , cel puțin, deocamdată, la imposibilitatea acceptării celei dintâi ipoteze a cercetării, în
ceea ce privește cazul respectiv.

Ipoteza 2 : Există o interacțiune negativă semnificativă între structura de personalitate cu tentă
dizarmonică și potențialul de reintegrare socială , în ceea ce îi privește pe deținuții investigați.

Făcând referire la profilul dispozițional preponderent normal, obținut în urma aplicării
instrumentului psihologic utilizat, cu excepția scalei care măso ară tendințele către i nstabilitate,
persoana evaluată, în perioada post -detenție, va putea iniția și susține, într -o proporție relativ
ridicată, interacțiuni interpersonale aflate în intervalul normalității, ceea ce îi potențează
capacitatea de reinserție socială. Totuși, luând în calcul și predispozițiile comportamental –
instabile pronunțate, manifestate, în genere, în situații conflictuate, inconfortabile sau
nefavorabile, subiectul prezintă risc dezadaptativ, conduita sa fiind marcată de accente
imprevizi bile, impredictibile empiric, particularitate care, odată cu trecerea timpului, îi va
restrânge rețeaua contactelor sociale , acesta reprezentând motivul pentru care consilierea
psihologică post -liberare solicitată de către deținut ar trebui axată, în viziu nea autorului
prezentului studiu, pe educarea autocontrolului rațional, datele evidențiate cu privire la acest
segment analitic indicând acceptarea , cel puțin în parte, a celei de -a doua ipoteze a cercetării.

73
Ipoteza 3 : Există o interacțiune negativă semnificativă între specificul perceput asupra condiției
de deținut și potențialul de reintegrare socială , în ceea ce îi privește pe deținuții investigați.

Evidențiind elementele observaționale înregistrate cu privire la comportamentul intra –
evaluare al Deținutului 4 , se poate constata inexistența raportării negative la adresa mediului
penitenciar, fie în accepțiunea sa formală (regulamentul de ordine interio ară, conduita
personalului etc.), fie sub aspectul permanent al ambianței carcerale informale (în special,
atitudinea celorlalți deținuți), subiectul afirmând doar că se înțelege bine cu câteva persoane
aflate în detenție, dar că, în general, preferă să st ea mai retras, plierea temperamentală pe
tipologia predominant introvertă, reieșită în urma afirmațiilor sale referitoare la acest aspect,
fiind confirmată și de modul în care s -a comportat pe parcursul desfășurării dialogului, acesta
preferând să răspundă concret, într -o manieră rezumativă (deseori, monosilabică), la întrebările
adresate, neinițiind, în mod proactiv, niciun subiect pe care l -ar fi dorit abordat.
Date fiind circumstanțele temperamentale ale persoanei evaluate, sintetizate în paragraful
anterior, reverberate inclusiv în registrul acțional -socializator manifestat în cadrul
penitenciarului, conturat, de altfel, printr -o încărcătură minoră (cvasi -izolarea interpersonală,
reactivitatea și pasivitatea de natură discursivă, neimplicarea în sarcini le cu rol interacțional
ș.a.m.d.), se pot emite considerente de specialitate în privința potențialului de reintegrare socială,
acesta din urmă putând fi apreciat ca moderat, depinzând , într -o proporție relativ ridicată, de
crearea externă (de regulă, din p artea rețelei de suport social, chiar dacă, în cazul persoanelor
introverte, aceasta are un caracter mai restrâns) a conjuncturilor sau a contextelor interpersonale
și profesionale favorabile, apte să -i compenseze subiectului lipsa proactivității socio –
interacționale și să -i impulsioneze adaptarea la viața societală post -detenție, cadrele subliniate
conducând la validarea parțială a celei de -a treia ipoteze a cercetării, motivul constând în
grefarea specificului perceput asupra condiției carcerale pe particularitățile psiho –
temperamentale ale acestuia, nesusținându -se, așadar, existența unei distorsiuni perceptual –
interpretati v-negative exprese cu privire la mediul penitenciar și la conglomeratul social.

74
E. Cazul V – codificare – „Deținut 5”

E.1. Elemente rezumativ -descriptive

Context relațional -infracțional . În data de 01.07.2016, a fost intervievat și evaluat, cu
privire la structura de personalitate, Deținutul 5 , în vârstă de 24 de ani, necăsătorit, proveniind
din mediul urban și situându -se la un nivel educațional superior (absolvent al Facultății de
Agronomie și sportiv – fotbalist profesionist), motivul condamnării sale la pedeapsa privativă de
libertate constând în comiterea unei fapte de tentativă de omor împotriva unui agent al poliției
rutiere. Astfel, din afirmațiile sale, rezultă f aptul că se deplasa , cu propriul autoturism și cu o
viteză sporită, pe o șosea din capitală, în momentul în care a fost tras pe dreapta. Fiind și sub
influența băuturilor alcoolice (circumstanță agravantă recunoscută de către subiect; de asemenea,
recunoaște că, uneori, a mai condus și fără permis), pe fondul unei dispute anterioare cu iubita sa,
în momentul în care polițistul „ s-a agățat ” de mașina lui („ a intrat cu capul pe geam ”), acesta a
pornit -o, plec ând de pe loc și târându -l pe agent aproximativ 20 de metri.
Analiză descriptivă – Interviu semi -structurat . În urma interviului realizat, rei ese faptul
că deținutul se caracterizează ca o persoană bogată, de familie bună, care a avut tot ce și -a dorit
și căreia nu i -a lipsit niciodată nimic, neavând nevoie să muncească. Vede în acest context
existențial o problemă, deoarece, din cauza sa, afirmă că a ajuns să se considere deasupra
celorlalți, neacordând o importanță foarte mare și persoanelor mai puțin p otente, din punct de
vedere financiar. Recunoaște că, de -a lungul interacțiunilor sale cu autoritățile, a mai dat mită
pentru a scăpa de diverse situații problematice și că a mai comis și alte fapte excedente cadrului
legal (de exemplu, condus fără permis și sub influența băuturilor alcoolice, în mod repetat). De
asemenea, se declară nemulțumit de țara în car e trăiește, menționând anumite deficiențe ale
„sistemului ” și exprimându -și intenția ca, după liberare, să o părăsească, pentru a se muta în
Marea Brit anie, bazându -se pe sprijinul antreprenorial al unei mătuși (aceasta i -a promis că îi va
dărui un magazin, spre a -l manageria), subliniind că banii, pentru el, nu reprezintă o problemă.
În ceea ce privește fapta comisă, subiectul confirmă desfășurarea sc enei infracționale (el
însuși relatând -o), însă c onsideră că încadrarea juridică , respectiv condamnarea (pentru tentativ ă
de omor) au un caracter ex agerat, nejustificat, acceptând, mai degrabă, posibilitatea înfăptuirii
unui act de ultraj.

75
Analiză descript ivă – Chestionarul de personalitate Woodworth -Mathews . Potrivit
rezultatelor instrumentului personologic utilizat, structura dispozițională a deținutului prezintă
ușoare tendințe către emotivitatea simplă (scor = 84) , paranoide (scor = 100), impulsive și
epileptice (scor = 108), dar și predispoziții instabile majore, generatoare de risc dezadaptativ
(scor = 208), celelalte dimensiuni măsurate situându -se în limite normale ( tendințe obsesionale și
psihastenice – scor = 24; tendințe schizoide – scor = 60; tendințe depresive și ipohondrice – scor
= 52; tendințe antisociale – scor = 0). Vizând, de asemenea, și scorul global obținut, se poate
observa faptul că subiectul manifestă ușoare tendințe disfuncțional -dizarmonice (scor total =
636).

E.2. Analiză infere nțială – Interpretare psihologică

Ipoteza 1 : Există o interacțiune pozitivă semnificativă între structura de personalitate cu tentă
dizarmonică și fapta comisă (omor și/sau tentativă de omor) , în ceea ce îi privește pe deținuții
investigați.

Având în vedere particularitățile conglomeratului dispozițional al Deținutului 5 , marcat
de accente primare ale registrului emoțional, transpuse sub forma dominării a fectelor și a
impredictibilității comportamentale empirice mai mult decât pronunțate, acea sta din urmă fiind
conturată de tendințele instabile majore înregistrate, cu încărcătură potențial -dezadaptativă, se
pot avansa opiniile de specialitate conform cărora subiectul a realizat trecerea la actul
infracțional , cu o probabilitate ridicată, pe un fond agresiv -impulsiv (agresivitate antrenată și de
tendințele paranoide comportate), sub imperiul excitației emoționale anterioare (provocată de
conflictul cu iubita sa), manifestată imprevizibil și hazardant (ulterior disputei, acesta consumă
băuturi alc oolice, apoi, se urcă la volan, deplasându -se pe drumurile publice cu o viteză care
depășește limita legală ), al persistării perceptual -atitudinale privind hiperbolizarea statu tului său
(admite că, dată fiind condiția sa mai mult decât înstărită, a ajuns să se considere deasupra
celorlalți, neacordând o importanță foarte mare și persoanelor mai puțin potente, din punct de
vedere financiar ), precum și al obișnuinței depășirii cadrului legal ( dare de mită, condus fără
permis și sub influența băuturilor alcoo lice, în mod repetat ), rezultând, așadar, validitatea celei
dintâi ipoteze a cercetării.

76
Ipoteza 2 : Există o interacțiune negativă semnificativă între structura de personalitate cu tentă
dizarmonică și potențialul de reintegrare socială , în ceea ce îi privește pe deținuții investigați.

Luând în calcul carențele socio -relaționale ale structurii dispoziționale a subiectului
evaluat, transpuse, per ansamblu, în instabilitate și imprevizibilitate comportamentale sporite,
dar, de asemenea, și în precaritatea autocontrolului rațional, favorizate , la nivel manifest , și de
auto-percepția superiorității, acesta, în parcursul existențial post -liberare, poate fi încadrat, cu o
probabilitate ridicată, în categoria riscului recidivant, în eventualitatea participării l a episoade
conflictuale care îl privesc, în cazul în care nu își materializează, din punct de vedere atitudinal,
conștientizarea problematică (a se lua în calcul recunoașterea succesivă, din partea sa, a anumitor
deficiențe principial -normative ale conduit ei adoptate), potențialul său de reintegrare socială
putând fi apreciat ca moderat, respectiva secțiune analitică conducând către accepta rea și a celei
de-a doua ipoteze a prezentului studiu.

Ipoteza 3 : Există o interacțiune negativă semnificativă între specificul perceput asupra condiției
de deținut și potențialul de reintegrare socială , în ceea ce îi privește pe deținuții investigați.

În ciuda nemulțumirilor referitoare la încadrarea juridică a faptei comise (tentativă de
omor), precum și la adresa „ sistemului”, deținutul, pe întreaga durată a dialogului, nu se remarcă
în emiterea unor considerente negativ e expres e privind condiți a sa carceral ă și mediul
penitenciar, în accepțiunea lui generală, evidențiind, în mod frecvent, planurile sale de stabilir e
în străinătate, ulterior liberării, precum și percepția pozitivă asupra suportului primit din partea
unei rude apropiate (mătușa sa), astfel, din această perspectivă, putându -se reține avantajul
condiției sale materiale în ceea ce privește conturarea uno r orizonturi mai largi de reintegrare
socială, spre deosebire de alte persoane private de libertate care nu se încadrează în respectiva
particularitate, cea de -a treia ipoteză a cercetării neputând fi admisă, ținând cont de datele
relevate de actualul caz analizat.

77
F. Veleități comune, corelațional -observaționale, pe tărâmul cazuisticii analizate

Regăsindu -se în natura interpretativ -calitativă, caracterizată predilect de profunzime și
particularitate analitică, aceasta având ca obiectiv înțelegerea și redarea funcționalității psiho –
individuale în ansamblul unicității dispoziționale pe care o comportă, și mai puțin extragerea
unor elemente comune în vederea conturării prototipului psihol ogic uman, în complexitatea
proceselor și mecanismelor intrapsihice și interrelaționale ca re îl definesc, studiul de față și-a
propus să demonstreze, cel puțin la nivel individual, existența unor interacțiuni sau asocieri
funcțional -complementare între str uctura de personalitate, dominată de anumite încl inații
dizarmonice, și declanșarea actului infracțional omucidar, între structura de personalitate marcată
de aceleași accente și potențialul de reinserție socială, precum și între specificul perceput asupra
condiției carcerale, ca sancțiune juridică pentru materializarea intenției heterodistructive, și
posibilitatea reintegrării comunitare a persoanei private de libertate, ulterior ispășirii pedepsei.
Prin urmare, după cum se poate observa, din perspectivă c alitativ -interpretativă, ipotezele
avansate au fost validate, în totalitate, în privința a trei participanți, respectiv Deținutul 1 ,
Deținutul 2 și Deținutul 3 , fiecăruia dintre ei specificându -i-se cadrul contextual -argumentativ
pe baza căruia s -a adoptat decizia rezultantă, și, parțial, referitor la ceilalți doi, și anume
Deținutul 4 și Deținutul 5 , rațiunile acceptării sau respingerii acestora fiind, de aseme nea,
menționate, completitudinea rezultatelor oferite denotând, implicit, îndeplinirea, în cea mai mare
parte, a obiectivelor prezentei cercetări.
Mai mult decât atât, deși actualul demers științific nu și -a propus, în mod expres, ci doar
la nivel secundar, extragerea unor elemente comune sau relativ comune cu privire la cele cinci
situații analizate, datele furnizate au relevat, inerent, și acest aspect, tendințele schizoide,
paranoide și instabile accentuate, potențial dezadaptati ve și chiar patologice înregistrându -se,
frecvent, în profilul dispozițional reliefat, ca urmare a aplicării unui instrument psihologic
adecvat, pe fondul acestui tablou psiho -evaluator rezultatele neputând fi generalizate la nivelul
întregii populații de referință, însă admi țându -se posibilitatea investigării unui număr mai mare
de subiecți, integrați în același status -rol, de altfel, apt de a satisface inclusiv reprezentativitatea
impusă de către viziunea cantitativ -statistică.

78
CONCLUZII, APRECIERI ȘI RECOMANDĂRI FINALE

Explorând terenul analitico -investigativ , cu încărcătură științifică relevantă, reliefat atât
în literatura de specialitate, cât și de către multitudinea studiilor și cercetărilor realizate pe
marginea acestui subiect transdomenial, la adăpostul interdiscipli narității psiho -socio -juridice, se
evidențiază, într -o manieră vădit fundamentală, de netăgătuit, importanța „diferită” a primului
pol, membru al respectivului ansamblu trinomial. Cu alte cuvinte, dacă starea socio –
comportamentală, operaționalizată divers, se oglindește în sintetizarea cantitativ -descriptivă a
științei sociologice, ea fiind reglementată, sub imperiul dezideratului justiției calitative, de către
drept, în complexitatea sistemelor și nuanțelor cultural -valorice comportate, atunci greaua
misiune a descifrării multietiologi ei încărcăturii acesteia, orientată în sens pozitiv sau negativ ,
materializată în mod constructiv sau distructiv, la nivel colectiv, dar și individual, îi revine
psihologiei, ca membru mai mult d ecât marcant al conglomeratului științific ce deservește
umanitatea, ca cercetător, de prim rang, al raportării auto – și interpersonale a individului,
rezultată în urma structurării și relaționării proceselor, mecanismelor și fenomenelor psihice.
Așadar, r espectând preceptele guvernatoare ale psihologiei și utilizând unele dintre metodele sale
științifico -investigative, prezentul studiu și -a propus să demonstreze existența unor interacțiuni
psiho -funcționale sau asocieri complementar -active între structura de personalitate, cu tentă
dizarmonică, comiterea actului criminal, specificul perceput asupra condiției carcerale, ca
urmare sancționatorie, și, nu în ultimul rând, potențialul de reintegrare socială, ca element -pivot
în parcursul acțional către îndeplin irea obiectivului principal al instituției penitenciare.
Făcându -se apel , în special, la metoda anchetei (pe bază de chestionar și interviu), dar și
la cea a observației, ca procedeu adjuvant, în ceea ce privește comiterea unor fapte de omor
și/sau tenta tivă de omor , de către cinci persoane de sex masculin, încarcerate în cadrul
Penitenciarului București -Jilava, rezultatele obținute au condus către validarea totală a celor trei
ipoteze avansate, în ceea ce îi vizează pe Deținuții 1, 2 și 3 , aceștia prezen tând tendințe
disfuncțional -dizarmonice, cu reverberații atitudinal -manifeste, potențial corelate c alitativ –
interpretativ cu comportamentele criminale săvârșite sau presupuse ( Deținutul 3 nu și -a
recunoscut fapta! ), din perspectiva mecanismului trecerii la act, dar și dificultăți de
interrelaționare și reinserție socială. Referitor la Deținuții 4 și 5, validarea ipotezelor avansate s –
a circumscris parțialității, în cazul subiectului al patrulea respingându -se prima ipoteză

79
(Deținutul 4 nu și -a recunoscut fapta! ) și acceptându -se, în parte, ipotezele a doua și a treia,
acesta manifestând ușoare dificultăți de reintegrare socială, pe fondul structurii sale
temperamental -instabile, iar în cazul celui de -al cincilea participant, acceptându -se prima și a
doua i poteză, dar respingându -se cea de -a treia, persoana evaluată înglobând înclinații structural –
dizarmonice, cu efecte negative la adresa registrului său socializator, însă fiind avantajată de
condiția materială superioară în ceea privește optimizar ea existen ței post -liberatorii. În plus,
datele furnizate, în urma aplicării instrumentelor psihologice, au permis inclusiv extragerea unor
aspecte comune cu privire la încărcătura dizarmonică a subiecților analizați, tendințele schizoide,
paranoide și instabile rec lamând frecvența cea mai ridicată.
Având în vedere și perspectiva procedurală sau cea de recoltare informațională, se poate
aminti faptul că aceasta nu a fost menajată de o serie de limitări sau dificultăți factuale,
veleitățile restrictive ale mediului în care s -a desfășurat activitatea de cercetare științifică (unitate
penitenciară), absența accesului la datele oficiale existente în dosarele cauzelor, precum și
imposibilitatea coroborării acestora cu versiunile potențial distorsionate ale deținuților –
participanți putând influența, într -o manieră indezirabilă, rezultatele obținute, autorul încercând,
în mod permanent, reducerea unor astfel de circumstanțe nefavorabile. Mai mult decât atât, dat
fiind faptul că, în mare parte, subiecții analizați prezintă c arențe ale spectrului interacțional –
socializator, cu elemente schizoide, paranoide, instabile și pulsional -agresive, aflându -se, cvasi –
permanent, sub amenințarea „răbufnirii” comportamentale , în momentul participării directe la
episoade de natură conflictu ală, se recomandă sondarea amănunțită a structurii lor dispoziționale,
utilizându -se instrumente psihologice complementar -corelative, și observarea constantă a laturii
psihocomportamentale afișate atât în interiorul mediului penitenciar, cât și ulterior li berării, în
ultimul caz, impunându -se necesitatea intervenției, în sensul precizat, a instituției probațiunii.
Tot la confluența dintre detenție și post -liberare , însă, de această dată, vizând procesul
reinserției sociale, se poate evidenția strategia realismului lucrativ, în spirit resocializator
(subiect abordat și în cadrul părții teoretice a prezentei lucrări) , în detrimentul artificialității
terapiilor ocupaționale actuale, deținutului acordându -i-se oportunitatea demersului școlarizării și
profesionalizării, remunerației financiare adecvate muncii prestate și, mai ales, interacționării
dinamice, spontane, adaptative, tributară autocontrolului rațional și „înfrânării” emoționale,
prezentul demers șt iințific reliefând, pe lângă analiza psiholo gică a cazuisticii prezentate, și un
segment ineficient -constatativ în ceea ce privește elaborarea politicilor execuțional -penale.

80
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

1. Avram, E. Psihologia personalității. Arhitectură și dimensiuni . Editura Universitară,
Bucureș ti, 2009.
2. Birch, A și Hayward, S. Diferențe interindividuale . Editura Tehnică, București, 1999.
3. Borlean, C. A., Visu Petra, G. L., Bungău, A. Educația morală, ca factor în procesul de
socializare și reintegrare socială a deținuților din penitenciar. Revista de Criminologie,
Criminalistică și Penologie , 2006.
4. Bonea, G. V. (coord.), Corlan, L. G ., Rotariu, L. Ș., Pavel, R. R., Mihaiu, S. I., Dragomir, B.
M. Devianța. Viziuni contemporane . Editura Sigma, București, 2015.
5. Boudon, R. (coord.), Baechler, J., Balle, F., Birnbaum, P., Chazel, F., Cherkaoui, M., Cusson,
M., Tratat de sociologie , Edit ura Humanitas, București, 1997.
6. Brezeanu, O. Criza din sistemul penitenciar. Revista de Criminologie, Criminalistică și
Penologie , 2007.
7. Bratu, M. Unele particularități ale personalității puberilor și adolescenților cu debilitate
mintală. Revista d e Psihopedagogie, Nr. 2, Editura Universității din București , 2008.
8. Butoi, T. Psihologie judiciară. Curs universitar . Editura TREI, București, 2012.
9. Butoi, B. T. S. Femei ucigașe – Psihanaliza crimei . Editura PHOBOS, București, 2003.
10. Butoi, B. T. S. Criminali în serie – Psihologia crimei . Editura PHOBOS, 2005.
11. Butoi, T. B. (coord.), Dinuică, D., Voinea, D., Iftenie, V., Butoi, A., Rudăreanu, A., Făiniș,
F., Butoi, I. T., Zârnescu, C., Nicolae, L. G. Victimologie și Psihologie Vict imală – compendiu
universitar (perspectivă juridică, socio -psihologică și medico -legală asupra cuplului penal
„victimă – agresor”) . Editura Pinguin Book, București, 2008.
12. Butoi, B. T., Butoi, I. T., Butoi, T. A. Masterat. Psihologie Judiciară – Victim ologie.
Compendiu universitar . Editura Solaris Print, București, 2011.
13. Cartwright, D. Minți criminale . Psihanaliza crimei și a violenței . Editura TREI, București,
2010.
14. Costello, S. J. Criminalul palid. Psihologie judiciară și psihanaliză . Editura TREI, București,
2017.

81
15. Curelaru, M. (coord.), Angheluș, A., Cristea, M., Pascal, E., Lazăr, I., Nastas, D., Curelaru,
V., Abălașei, B. Violența în școală. Repere pentru analiză și intervenție , Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Ia și, 2013.
16. Durnescu, I. Asistența socială în penitenciar . Editura Polirom, Iași, 2009.
17. Durnescu, I. (coord). Probațiunea. Teorii, legislație și practică . Editura Polirom, Iași, 2011.
18. Eibl -Eibesfeldt, I., Agresivitatea umană , Editura TREI, Bucur ești, 2009.
19. Ewen, R. B. (2012). Introducere în teoriile personalității . Editura TREI, București.
20. Fromm, E., Anatomia distructivității umane , Editura TREI, București, 2015.
21. Gheorghe, F. Prevenirea criminalității. Teorie și practică . Editura Osc ar Print, București,
2005.
22. Gheorghe, F. Fenomenologie penitenciară . Editura Oscar Print, București, 2006.
23. Gheorghe, F. Penitenciarul – ultima autoritate . Editura Oscar Print, București, 2016.
24. Heuyer, M. G., Courthial, Dublineau, Néron. Tests de caractere en neuropsychiatrie infantile.
Annales medico -psychologiques , Thome II, Nr. 3, 1934.
25. Hotărârea nr. 756, din 12 octombrie 2016 (actualizată), pentru organizarea, funcționarea și
atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și pe ntru modificarea Hotărârii
Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției (actualizată
până la data de 26 octombrie 2016).
26. Iluț, P. Valori, atitudini și comportamente sociale . Editura Polirom, Iași, 2004.
27. Ilie, S. Strategii și metode de cercetare psihologică . http://www.actrus.ro/reviste/ 2_2004/r7 .
pdf, accesat la data de 14.08.2017.
28. Matei, A. D. Perspective de abordare și teorii explicative asupra personalității normale și
comportamentului infracțional. Aplicații în zona devianței și a stilului delictual (referat
masteral). Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Spiru Haret”, București,
2016.
29. Matei, A. D. Controlul social și comportamentul deviant – o perspectivă interacționistă
(referat masteral) . Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Spiru Haret”,
București, 2016.
30. Matei, A. D. Societatea și Penitenciarul – Agenți factuali ai excluziunii post -detenție (referat
masteral ). Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea „Spiru Haret”, București,
2017.

82
31. Matthews, G., Deary, I. J., Whiteman, M. C . Psihologia personalității. Tră sături, cauze,
consecințe . Editura Polirom, Iași, 2005.
32. Mira y López, E. Manual de psihologie juridică . Editura Oscar Print, București, 2009.
33. Mitrofan, N. (coord.), Zdrenghea, V., Butoi, T. Psihologie Judiciară, Ediția a III -a. Casa de
Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 2000.
34. Neamțu, G., Stan, D. Asistență socială . Editura Polirom, Iași, 2005.
35. Opre, A. Introducere în teoriile personalității . Editura ASCR, Cluj -Napoca, 2007.
36. Preda, V. Profilaxia delincvenței și reintegrarea socială . Editura Științfică și Enciclopedică,
București, 1981.
37. Rotariu, L. Studii și aspecte teoretice în universul penitenciar . Editura Ars Docendi,
Universitatea din București, 2016.
38. Rotariu, L. Jilava. O radiografie socială a unui penitenciar . Editura Ars Docendi,
Universitatea din București, 2016.
39. Rudică, T. Psihologia frustrației . Editura Polirom, Iași, 2006.
40. Săucan, D. Ș. Remodelarea identitară a deținuților. Revista de Criminologie, Criminalistică și
Penologie , 2007.
41. The Peng uin Dictionary of Psychology , 1985.
42. Țuțu, M. C. Psihologia personalității. Ediția a IV -a. Editura Fundației România de Mâine ,
București, 2007.
43. Zlate, M. Eul și Personalitatea . Editura TREI, București, 2002.
44. http://www.just.ro/directia -nationala -de-probatiune/ , accesat la data de 05.08.2017.
45. http://anp.gov.ro/penitenciarul -bucuresti -jilava/despre -noi/, Administrația Națională a
Penitenciarelor, accesat la data de 10.08.2017.
46. http://www.libertatea.ro/stiri/stiri -interne/idila -pe-internet -transformata -in-cosmar -o-sa-
mori -cu-mine -de-gat-4748 28. Articolul „Idilă pe internet, transformată în coșmar”. Ziarul
Libertatea, Nr. din 12 iunie 2010, accesat la data de 21.08.2017.

83
ANEXE

FORMULAR DE CONSIM ȚĂMÂNT

Subsemnatul, ………………………………………………………………………………………, născut la
data de ……………………………….., mediul de proveniență …………………., încarcerat la Penitenciarul
București -Jilava, prin prezenta, îmi manifest acordul de a realiza interviul/chestionarul împreună
cu masteranzii în Psihologie Judiciară și Victimologie, ai Universității „Spiru Haret” din
București.

Data: Semnătură:

84
Data examinării:
Nume:
Vârstă:
Gen:
Mediu de prov eniență:

INTERVIU SEMI -STRUCTURAT

1. De cât timp sunteți încarcerat? / Care este perioada pe care o mai aveți de ispășit?
2. Care sunt faptele comise? / În ce împrejurări ați ajuns să fiți încarcerat?
3. Din ce motive credeți că ați ajuns să comiteți fapta/faptele din cauza cărora sunteț i încarcerat?
4. Care este relația dintre dumneavoastră și membrii familiei?
5. Aveți prieteni? Cum ați caracteriza relația cu aceștia?
6. Descrieți, pe scurt, mediul social în care v -ați desfășurat existența, începând cu perioada
copilăriei și până la momentul încarcerării!
7. Descrieți o zi obișnuită din viața dumneavoastră!
8. Care sunt pasiunile/hobby -urile dumneavoastră?
10. Care sunt evenimentele/situațiile de viață memorabile prin care ați trecut de -a lungul
existenței?
10. Ce părere aveți des pre/cum vă raportați la „societatea liberă”?
11. În ce moduri vă vedeți ca membru al societății, ulterior ispășirii pedepsei?
12. Cum vă raportați la Divinitate?
13. Aveți sentimente de vinovăție/remușcări/regrete cu privire la fapta/faptele pe care ați comis –
o/le-ați comis?
14. Cum vă stăpâniți instinctul sexual?
15. Ați plâns vreodată de când sunteți încarcerat?

85
Data examinării:
Nume:
Vârstă:
Gen:
Mediu de proveniență:

CHESTIONARUL DE PERSONALITATE WOODWORTH – MATHEWS (W -M):

Bifați în dreptul fiecărei întrebări unul din răspunsurile disponibile (DA sau NU)! Nu
bifați ambele variante de răspuns la aceeași întrebare și nu lăsați întrebări nebifate!

Întrebări/Itemi: DA NU
1. (1) Ți -e frică de întuneric?
2. (2) Ți -e frică de furtună?
3. (2) Ți -e frică de apă?
4. (2) Ți -e frică să treci printr -un tunel?
5. (2) Ți -e frică să treci un pod peste apă?
6. (2) Când te afli la înălțime, simți nevoia de a te arunca în gol?
7. (1) Te consideri mai fricos decât alții?
8. (1.6) Te sperii în mijlocul nopții?
9. (1.6) Auzi noaptea zgomote care te înspăimântă?
10. (4.6) Ești întotdeauna pornit pe ceartă?
11. (1) Visezi câteodată persoane care sunt moarte?
12. (1) Îți rozi uneori unghiile atât încât să te doară?
13. (1) Ți se întâmplă să te bâlbâi din pricina emoției, a fricii?
14. (7) Poți să stai multă vreme fără să vorbești?
15. (7) Ai avut sau ai ticuri nervoase?
16. (7) Îți place să schimbi des ocupația, activitatea pe care o faci?
17. (7) Ți se face observație că ești distrat, neatent?
18. (7) Iți place să stai multă vreme în același loc și să faci același lucru?

86
Întrebări/Itemi: DA NU
19. (1.5) Plângi , uneori , din pricina piedicilor care ți se pun în cale?
20. (1.8) Când te d oare ceva, te plângi mai mult decât alte persoane?
21. (1) Îți face rău când vezi sânge?
22. (5) Ai des dureri (de orice fel)?
23. (5) Simți , deseori , că ți se taie respirația?
24. (5) De obicei, te simți bine, puternic și sănătos?
25. (2.5) Când te trezești dimineața, te simți încă obosit?
26. (2.5) Te simți aproape întotdeauna obosit?
27. (3.5) Te plictisești (ți se urăște) în cea mai mare parte din timp?
28. (5) Ai deseori dureri de cap?
29. (5) Sunt multe feluri de mâncare care îți fac rău?
30. (5) Sunt mâncăruri care te scârbesc într -atât, încât nu le poți mânca?
31. (5.6) De obicei, dormi bine?
32. (2) Știi întotdeauna bine ceea ce vrei să faci?
33. (2) Îți este greu să te hotărăști atunci când trebuie să faci ceva?
34. (1) Ai superstiții?
35. (3.4.7) Ai vrut, până acum, să fugi vreodată de acasă?
36. (2.7) Te -ai simțit , până acum , înclinat, împins să fugi de acasă?
37. (6) Ai fugit, până acum, vreodată de acasă?
38. (2) Ți -e frică, uneori, să traversezi o stradă sau o piață largă?
39. (2) Ți -e frică să stai singur, într -o cameră mică, închisă din toate părțile?
40. (1.2) Ți -e frică de foc (incendiu)?
41. (2) Ai avut, până acum, dorința să dai foc?
42. (2) Obișnuiești să -ți cercetezi, cu atenție, încăperea înainte de a te culca, ca să
o verifici de hoți?
43. (3.4) Îți place să stai de vorbă cu prietenii tăi, să fii mereu în compania
acestora?
44. (3.4) Îți place mai mult să stai singur decât cu ceilalți?
45. (4) Ceilalți prieteni sau colegi se feresc de tine?

87
Întrebări/Itemi: DA NU
46. (3.6) Te înfurii des?
47. (4) De obicei, ești dominator, îți place să comanzi (să -i organizezi pe cei din
jur)?
48. (3) În general, ești fericit, mulțumit?
49. (3) Ai, uneori, credința că nu ești la fel ca ceilalți?
50. (3) Te gândești, uneori, că nimeni nu te înțelege?
51. (3) Îți închipui, adesea, că tu ai o altă viață pe lângă aceea de toate zilele,
trăiești în imaginație, ești obsedat de imagini care nu există în realitate?
52. (3) Îți închipui că ai fost un copil abandonat și îți este greu să scapi de acest
gând?
53. (2) Ai gânduri care te obsedează (de care nu poți să scapi)?
54. (3.5) Ești supărat pe gândul că lucrurile din jurul tău nu sunt în realitate așa
cum ți -ai dori?
55. (4) Te împrietenești foarte greu?
56. (4.5) Te mustră, uneori, conștiința că ai săvârșit fapte vinovate?
57. (4) Consideri că familia ta te iubește mai puțin decât pe ceilalți?
58. (4) Te gândești, uneori, că nimeni nu te iubește?
59. (4) Îți este greu să te obișnuiești la locul de muncă?
60. (4) Îți este greu să trăiești, în liniște, acasă la tine?
61. (4) Familia ta se poartă bine cu tine, corect, fără nedreptăți?
62. (4) Șefii tăi se poartă bine cu tine?
63. (4) Te supără, deseori, gândul că cineva vrea să te urmărească?
64. (4) Eșt i neliniștit, uneori, de gândul că cineva vrea să îți facă rău?
65. (4.6) Te supără când cineva nu te lasă să faci ce vrei tu?
66. (6) Ți se întâmplă să spargi anumite lucruri atunci când te înfurii?
67. (6) Te înfurii, uneori, pe lucruri care nu au însemnătate?
68. (6) Ai leșinat vreodată?
69. (6) Leșini deseori?
70. (6) Simți, uneori, că vederea ți se tulbură?

88
Întrebări/Itemi: DA NU
71. (8) Ți -ar plăcea o meserie care solicită uciderea animalelor?
72. (8) Ai dorit, până acum, răul altcuiva sau să faci rău cuiva?
73. (8) Ironizezi pe alții până când îi faci să plângă?
74. (8) Simți câteodată plăcerea de a face rău unei persoane?
75. (8) Ai simțit, uneori, plăcerea de a face rău unui animal?
76. (8) Ai avut, până acum, dorința să furi?