Masurile Silvotehnice Aplicabile Sleaurilor de Deal cu Gorun din Up. Vi Manesti, Ocolul Silvic Sturzeni

Bibliografie

1. BRENNDORFER, D., ZLATE, Gh., – 1990- Bazele producției și prelucrării mecanice a lemnului. [NUME_REDACTAT], București.

2. CONSTANTINESCU, N.- 1976-Conducerea arboretelor. [NUME_REDACTAT], București.

3. COSTEA, C.- 1962- Codrul grădinărit. [NUME_REDACTAT], București.

4. DAMIAN, I. – 1978- împăduriri. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

5. DUMITRU, I. — 2004 – Cercetări tehnico-economice privind conducerea făgetelor, șleaurilor de deal gorunetelor din bazinul mijlociu al Dâmboviței (Ocolul silvic Sturzeni) către structurile optime corespunzătoare funcțiunilor de producție și protecție atribuite. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT].

6. DUMITRU, I., CARCEA, F. -2004- Aspecte privind fundamentarea economică a compoziției de viitor a pădurilor. Comunicare la simpozionul nmanizat de Comisia de Stiinte silvice a [NUME_REDACTAT] si a ASAS.București.

7. DUMITRU, I., DUMITRU, D.-2010- Pădurea factor esențial în protecția mediului.

8. DINU, V.- 1974- Pădurea-apa-mediul înconjurător. [NUME_REDACTAT], București.

9. ENCULESCU, P.-1924- Zonele de vegetație din România. [NUME_REDACTAT] românească, București.

10. FLORESCU,I.I.-1981- Silvicultură. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

11. HARALAMB, AL- 1963- Cultura speciilor forestiere. [NUME_REDACTAT], București.

12. LEAHU, I.- 2001- Amenajarea pădurilor. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

13 . NEGULESCU, E.G., STANESCU, V., FLORESCU, I., TÂRZIU, D. 1973- Silvicultura. Fundamentele teoretice și aplicative. Volumele I și II, [NUME_REDACTAT], București.

14. OLTEANU, M.-19R2-Cercetări asupra condițiilor tehnico-economice de aplicare a tratamentului tăierilor progresive în pădurile de cvecinee. Teză de doctorat, Brașov.

15. OLTEANU, M.-1998-Cercetări fotologice privind rezistența la umbrire a s emințișurilor naturale de cvecinee. Comunicare la sesiunea științifică a Universității "Valahia" Târgoviște.

16. OLTEANU, M.-1999- Silvicultura și exploatarea pădurilor. Curs pentru studenți, Universitatea "Valahia" Târgoviște.

17. PURCELAN, St., ș.a.-1968-Cercetări tipologice de sinteză asupra tipurilor fundamentale de pădure din România. I.C.E.F., C.D.F., București.

18. RUCĂREANU, N.-1967- Amenajarea pădurilor. Ediția a Il-a, Editura A grosilvică, București.

19. STANESCU, V., ș.a.-1997- Flora forestieră lemnoasă a României. [NUME_REDACTAT], București.

20. ZĂVOIANU, I., ș.a.-1980- Județele patriei. Dămbovița. [NUME_REDACTAT]- Turism, București.

21. ** *-1995- [NUME_REDACTAT] de Producție VI Mănești și studiul general al [NUME_REDACTAT] Sturzeni, I.C.A.S., București.

22. ** *- 1960- Monografia geografică a R.P.R., [NUME_REDACTAT], București.

CAPITOLUL I

PRINCIPII GENERALE ÎN

GOSPODARIREA PĂDURLOR

1.1 Elemente introductive

1.1.1 Amenajarea pădurilor

Termenul amenajarea pădurilor ca și termenul amenajament exprimă o acțiune,corespunzătoare unui scop. Reprezintă un ansamblu de preocupări și măsuri menite să asigure aducerea și păstrarea pădurilor în starea cea mai corespunzătoare funcțiilor economice și sociale ori ecologice pe care sunt chemate să le îndeplinească.

Amenajarea pădurilor provine din limba franceză (ménage ^gospodărire), preluat și menținut în limba româna sub forma de amenajament.Semnificatia termenului mai este și de reglementarea tăierilor în așa fel încât să asigure recolte anuale și susținute de material lemnos, după nevoile colectivității sociale pe care o deservește.

Evoluția societății sub presiunea mediului, omul și-a procurat terenul agricol și cel de pășune , de la pădure , apărând greutăți în procurarea lemnului. Astfel, a apărut necesitatea luării unor măsuri de preîntâmpinarea crizei de lemn și apariția gospodăririi pădurilor, care să asigure producția de lemn și să reglementeze consumul acestuia.

La început, gospodărirea pădurilor a fost marcată de măsuri restrictive : interzicerea defrișărilor și a tăierii arborilor pe alese. A urmat, apoi, dispoziții și măsuri silvice , care să asigure concordanța între starea pădurilor și cerințele de lemn.

In ultimele decenii, acestea sunt puternic influențate de cibernetică , teoria sistemelor, teoria informației, teoria fiabilității, știința conducerii etc. Pădurea este privita ca ecosistem , un sistem biologic complex : integralitate , echilibru dinamic, autoreglarea. De aceea , încadrarea pădurilor în procesul economic și social revine gospodăriei silvice , care trebuie să cunoască posibilitățile pădurilor de a satisfice nevoile sociale , resursele lor și modul de utilizare al acestora în condiții n unomice.

În condițiile actuale , probleme care definesc domeniul și sensul amenajării pădurilor se referă la:

-formarea unităților de gospodărire;

-stabilirea relațiilor dintre mărimea și structura fondului de producție; -structura și mărimea recoltelor lemnoase;

-eficiența pădurii în funcție de protecție;

-stabilirea măsurilor silvotehnice , care să permită adaptarea structurii funcționale a pădurilor.

Așa dar,amenajarea pădurilor se referă la organizarea,modelarea și conducerea structural-funcțională a pădurilor, în conformitate cu sarcinile complexe social-ecologice și economice ale gospodăriei silvice.

In acest context, lucrarea de față are scopul de a stabili si pune de acord obiectivele economice și social-ecologice ale pădurilor din zona luată în studiu , în funcție de care se vor determina țelurile și bazele de amenajare,precum și măsurile silvo-tehnice ce urmează a fi luate pentru îndrumarea arboretelor la structuri multifuncționale.

1.1.2. Obiective economice și social-ecologice, funcții, țeluri de gospodărire

Obiectivele economice și social-ecologice in legătură cu pădurile sunt foarte variate pentru ca avantajele să fie maxime , fiecare obiectiv împarte presupune o anumită structură a pădurii. Pentru a se obține o eficiență maximă , flecare arboret trebuie să primească o anumită destinație și să fie organizat și condus , din punct de vedere structural, în conformitate cu funcțiile atribuite.

In sprijinul celor arătate mai sus , se exemplifică cazul unui arboret echien și regulat,valoros din punct de vedere economic, dar de o valoare estetică scăzută,în contrast evident cu un arboret de tip grădinărit, care satisface în cel mai înalt grad simțul estetic al vizitatorului.

Astfel, se realizează o specializare diferențiată a arboretelor, adoptându-se și măsurile necesare pentru îndrumarea lor spre starea cea mai corespunzătoare funcției.

Este apreciată capacitatea de producție și protecție sau numai de protecție a arboretelor, în funcție de starea lor reală, dar și de posibilitățile de modificare din punct de vedere structural prin lucrări silviculturale . Aceasta stare urmează a fi realizată sub aspectul naturii, dimensiunilor și modului de așezare al arborilor și arboretelor de diferite specii și mărimi.

Această stare se numește țel de gospodărire. Exemplu:un arboret de gorun, de tip regulat, care la exploatabilitate să ajungă la 40 centimetri diametru.

Telurile de gospodărire se deosebesc de obiectivul economic,care se exprimă prin produsele sau serviciile ce se cer realizate. De exemplu : producția de lemn pentru furnire și cherestea ; lemn pentru celuloză etc. ;ca și producția împotriva eroziunii solului, protecția izvoarelor de apă, rol estetic, recreativ , de sănătate etc., sunt obiective de ordin economic și social-ecologice și se numesc , după caz, obiective economice sau social-ecologice , adică care sunt destinate arboretelor.

Acțiunea în care este antrenată o pădure sau un arboret constituie funcțiunea acestora, indicând obiectivul urmărit: de a produce lemn (de lucru, de foc etc.), de a proteja malurile apelor, lacurilor de acumulare etc. Scopul urmărit, după împrejurări, ale obiectivelor economice și social- ecologice este fie de producție, fie numai de protecție.

Din cele prezentate, rezultă că stabilirea obiectivelor economice și social-ecologice se face în procesul planificării, după cunoașterea strategiei de dezvoltare a economiei naționale și a condițiilor de viață, în funcție de nevoi și posibilitățile de acoperire. După aceea se stabilesc funcțiile pădurii, potrivit stării lor și condițiilor in care se află.

1.1.3. Principii în gospodărirea pădurilor. Sensul și importanța lor.

Gospodărirea pădurilor este un sistem de acțiuni și mijloace destinat producției de bunuri și servicii utile societății. Obiectivele social-economice și ecologice nu se referă niciodată la satisfacerea unor nevoi de moment, ci vizează nevoi cu caracter permanent. Astfel, rezultă principiul continuității al cărui sens este acoperirea permanentă și cât mai complexă a cerințelor de lemn și servicii. Deci, cel de al doilea principiu este principiul satisfacerii cât mai complete a nevoilor. Principiul continuității, extins asupra întregului complex de funcții atribuite pădurilor, privește atât interesele actuale , cât și pe cele de perspectivă ale societătii.

Sensul nou al continuității înseamnă : recolte anuale permanente, asigurând neîntrerupt cerințele de lemn, conducând pădurea către structuri proprii funcțiilor atribuite.

Dacă se urmărește ca pe lângă lemn să se pună în valoare și alte produse ca: vânat, fructe, ciuperci, plante medicinale etc. precum și capacitatea pădurii de a exercita influențe asupra mediului înconjurător, pădurea fiind în același timp și o componentă a acestuia , se formulează alte trei principii în raport cu interesele social-economice:

-principiul productivității sau al exercitării optimale a funcțiilor multiple de producție ori de protecție;

-principiul valorificării optimale și durabile a resurselor pădurii;

-principiul estetic;

Asigurarea continuității implică și mărirea productivității pădurilor, ca cerință economică generală, prin ameliorarea condițiilor naturale de producție. Aceasta se exprimă prin producția realizată la unitatea de timp(mc/an/ha), datorându-se măsurilor tehnice aplicate,precum și structurii pădurii înseși.

Mijloacele prin care se poate realiza, în funcție de obiectivele de atins , se referă la:

-alegerea speciilor preferate sau introduse în cultură;

-dimensiunile până la care trebuie conduse arboretele;

-alte funcții de îndeplinit;

-regimul și tratamentele de aplicat;

-cantitatea și modul de recoltare a lemnului la momentul exploatării etc.

Prin resurse se înțelege tot ceea ce se poate obține util și valorifica dintr-o pădure. Dar, pădurea nu poate da în același timp și lemn mai mult și alte produse cât mai multe. De aceea , în funcție de structura pădurii, se pretinde posibilitatea de a se obține , pe lângă lemn și unele produse accesorii și servicii, așa fel încât efectul social-ecologic și economic global să fie cât mai mare.

Acest principiu trebuie avut în vedere când interesele actuale și de perspectivă ale societății reclamă protecția mediului înconjurător.

Este nevoie de o preocupare permanentă și pentru cultivarea frumosului în pădure. Frumosul în natură produce plăcere tuturor oamenilor, căpătând o importanță social deosebită. Mijloacele folosite în acest scop se referă la amestecul de specii (arborete amestecate); trasarea drumurilor și potecilor;amenajarea unor poieni; înfrumusețarea lizierelor de păduri etc.

1.1.4. Fixarea funcțiilor pădurii

Stabilirea concreta a funcțiilor se face după ce s-a luat la cunoștință de obiectivele economice și social-ecologice actuale și de perspectivă. Mai întâi, se ține seama de raporturile generale ale pădurilor cu societatea. în sistemul de

calificare românesc , funcțiile sunt, fie de producție și protecție , fie numai de protecție.

In primul caz, sunt grupate toate pădurile destinate în principal acopeririinevoilor de lemn sau alte bunuri. Producția de lemn poate fi orientată diferit:

-o producție cât mai mare sau mai variabilă de lemn;

– producție cât mai mare de lemn de anumite sortimente etc.

In toate aceste situații pădurile pot îndeplini în același timp și importante funcții de protecție (hidrologică, antierozională, climatică, socială etc.)

În cazul funcțiilor de protecție, acestea se referă :

-la anumite obiective de importanță ecnomică și socială (lacuri de tulare, căi de comunicație);

-obiective sociale;

– la anumite interese ecologice, economice, sociale sau științifice;

-la sănătatea oamenilor sau ocrotirea sănătătii.

În afara dispozițiilor oficiale, importanța pădurilor pe plan local se stabilește și în funcție de cerințele locale, de către organizațiile economice, instituții și populație.

Dispoziții obligatorii care să asigure valorificarea pădurilor în conformitate cu interesele vieții sociale a fost H.C.M.l 14/1954, privind zonarea funcțională a pădurilor. Aceste dispoziții au fost preluate și adaptate cerințelor ulterioare prin Codul silvic din 1962 și 1996 și alte acte normative (strategia națională de dezvoltare durabilă a silviculturii în perioada 1996 – 2020).

Sistemul actual de clasificare funcționala a pădurilor le împarte în două mari grupe funcționale:

-grupa I-păduri cu funcții speciale de protecție;

-grupa a Il-a păduri cu funcții de producție si protecție;

In prima grupă,în raport cu natura fenomenelor al căror efect dăunător se impune să fie preîntâmpinat, se prevăd cinci grupe funcționale:

1-păduri cu funcții de protecție a apelor ;

2-păduri cu funcții de protecție a terenurilor și solurilor;

3-păduri cu funcții de protecție contra factorilor climatici și industrial dăunători;

4-păduri cu funcții de recreare;

5-păduri de interes științific și de ocrotire a genofondului și ecofondului forestier.

Cea de a II-a grupă cuprinde două subgrupe cu patru categorii funcționale în care se încadrează toate arboretele care acoperă nevoile de lemn sau de alte bunuri și să îndeplinească și unele funcții de protecție.

În lucrare, la stabilirea obiectivelor economice și social-ecologice se ține seama de

prevederile de mai sus , precum și de cadrul natural de vegetatie al pădurilor din teritoriul luat în studiu și de cunoașterea potențialului silvoproductiv și ecoprotector al pădurilor.

l.1.5. Stațiunea ca element de bază în organizarea și conducerea structural-functională a arboretelor

Stațiunea a fost definită ca un fragment al scoarței terestre caracterizat printr-un mediu fizic omogen- Rucăreanu , 1967, citat de Leahu, 2001. Ecosistemele forestiere ,pe baza unei tehnologii naturale, produc din energie și substante ale mediului fitomasă .

Deci, stațiunea constituie fondul climatoedafic de energie și substanțe ale naturii. Sub acțiunea factorilor naturali antropici, ecosistemele forestiere suferă modificări-pot dispărea sau pot fi substituite cu altele , deși stațiunea este stabilită în elementele esențiale.

Așa dar, stațiunea este condiție de existență și parte integrantă a ecosistemelor forestiere , din care motiv, în cadrul uni păduri trebuie studiată și interpretată atât sub aspectul relațiilor ei cu speciile vegetale, cât și al importanței ei pentru protecția și productivitatea pădurii.

Caracteristicile fundamentale ale statiuni sunt:

– specificul ecologic reprezintă capacitatea de apune la dispoziția plantelor elementele nutritive, apă, aer, căldură etc. Această caracteristică reprezintă asocierea dintre ansamblu fizico-geografic (geotopul) și complexul ecologic (ecotopul). Specificul ecologic diferă de la o stațiune la alta, prin unele sau prin toate elementele componente , iar prin dependențele reciproce și interacțiunile factorilor ecologici,antrenează modificări în ceilalți factori ai complexului ecologic.

-aptitudinea fitocenotică reprezintă capacitatea specificului ecologic al stațiunii de a întreține o anumită vegetație;

-parțialul productiv reprezintă gradul de dotare a unei stațiuni cu elemente utilizabile în folosul producției.Acesta la rândul său ,determină bonitatea stațiunii, adică calitatea potențialului productiv , însușirea stațiuni de a fi mai favorabilă sau mai puțin favorabilă dezvoltării plantări si producției de lemn.

Deosebirea dintre potențialul productiv și bonitatea unei stațiuni constă în faptul că cel dintâi exprimă posibilitățile stațiunii oferite vegetației, iar bonitatea exprimă numai măsura în care potențialul este folosit pentru dezvoltarea arboretelor. Gradul de folosire poate fi mărit prin măsuri silviculturale.

1.1.6. Arboretul obiect de organizare și conducere structural-funcțional

Acesta este o parte din pădure , omogenă sub aspect staționai și al vegetației, iar pădurea, un ansamblu de arborete.

Componentele fundamentale ale arboretului sunt: mediul fizic (habitatul sau biotopul, stațiunea) și biocenoza . Sub raportul compoziției și a structurii, arboretul înregistrează o continuă adaptare la specificul mediului, ceea ce îi conferă o funcționalitate social- economică complex.

Prin intervențiile silvotehnice , se modifică raporturile dintre arbori, se schimbă structura naturală a biocenozei, afectând procesul de creștere și dezvoltare a arboretului către o stare corespunzătoare intereselor economice și social-ecologice, devenind producător de lemn și servicii. Aceste modificări sunt condiționate și de starea mediului fizic, respectiv de condițiile staționale.

Conducerea silviculturală a arboretelor se realizează prin măsurile de îngrijire și conducere (împăduriri, tăieri de îngrijire în arboretele tinere , regime și tratamente), măsuri fitosanitare etc.

Conducerea structural-funcțională se bazează pe cunoașterea caracteristicilor staționale și a raporturilor dintre acestea și speciile forestiere; pe cunoașterea însușirilor arborilor si arboretelor, a raportului dintre structura acestora și eficacitatea lor în funcțiile social-economice și ecologice, a rezistenței la acțiunea perturbatoare a factorilor de mediu.

1.2.Locul si scopul studiului. Metode de lucru.

Locul și scopul studiului

După cum se precizează în tema lucrării, studiul a fost întreprins în Unitatea de Producție VI Mănești, [NUME_REDACTAT] Sturzeni, [NUME_REDACTAT] Dâmbovița. (fig.l)

Compoziția pădurilor în care s-a localizat studiul este majoritară gorunului și diverse specii tari și moi.

Scopul studiului îl constituie proiectarea măsurilor silvotehnice în unitatea de producție.

Structura, foarte variată și diferită a arboretelor de la un loc la altul, precum și particularitățile staționale locale în care se lucrează, impun cu necesitate cunoașterea unor elemente de detaliu, care să rezulte din observațiile acumulate în condițiile concrete ale regiunii studiate și care se dovedesc de foarte mare importanță pentru determinarea obiectivelor social-ecologice și economice, ca factori de bază pentru reconstrucția și menținerea stabilității ecologice și ridicarea valorii funcționale a acestor păduri.

Studiul pe teren pe această temă a urmărit să rezolve și să aducă unele contribuții și anume:

•cunoașterea cadrului fizico și fito-geografic, precum și caracteristicile staționale și de vegetație în care se găsesc aceste păduri;

•analiza cadrului organizatoric creat de amenajament pentru organizarea producției în arboretele studiate din acest teritoriu și influența acestuia asupra obiectivelor urmărite;

•pentru fundamentarea soluțiilor s-au prezentat sintetic rolul și importanța pădurilor și zonarea funcțională a acestora;

•pe baza elementelor de mai sus s-au stabilit măsurile silvotehnice, fundamentarea soluțiilor silviculturale și tehnologia lucrărilor de îngrijire și conducere a pădurilor.

Metoda de lucru

Pentru cunoașterea aspectelor menționate, ca metodă generală de studiu s-a folosit observația și experiența personalului tehnic local.

Alegerea arboretelor s-a făcut în strânsă legătură concordanță cu scopul și obiectivele urmărite, după o prealabilă documentare bibliografică și după confruntarea cu situația reală din teren.

Pentru descrierea caracteristicilor fizico-geografice, sub aspect geologic, geomorfologic, climatic și edafic, precum și pentru descrierea și caracterizarea vegetației forestiere, pe lângă informațiile din literatura de specialitate, din amenajamentele silvice ale teritoriului studiat, s-a adoptat metoda observației pe itinerar.

Astfel, informațiile culese din aceste scrieri și documente, precum și observațiile concrete de pe teren, au permis cunoașterea obiectivelor și fundamentarea soluțiilor și tehnologiilor de aplicat.

CAPITOLUL II

CADRUL FIZICO ȘI FITO-GEOGRAFIC AL

TERITORIULUI LUAT ÎN STUDIU

2.1 CARACTERISTICI FIZICO-GEOGRAFICE

2.1.1. Așezarea geografică

Arboretele luate în studiu se află în Unitatea de producție VI Mănești, e administrată de [NUME_REDACTAT] Sturzeni, [NUME_REDACTAT] Târgoviște, determinat geografic de următoarele coordonate:

-Latitudine nordică 44° 56'- 45°17'

-Latitudine estică 25° 02' – 25° 27'

Este situat în partea de N – NV a județului Dâmbovița și administrează pădurile așezate în regiunea dealurilor înalte, mijlocii și joase din bazinul râului Dîmbovița (fig. 1 -Schița de asamblare a [NUME_REDACTAT] Sturzeni)

Geografic, pădurile sunt situate în zona forestieră din [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și dealurile Subcarpatice ale Ialomiței (fig.2 – Așezarea geografică).

Figura 1 – Schița de ansamblu a [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] – 1 : 200 000

═Zonă luată in studiu

Figura 2 – Asezarea geografica

═ Zona luata in studi

2.1.2. Condiții geologice

Din punct de vederea gelogic ,teritiriul [NUME_REDACTAT] Sturzeni se

încadrează în zona neogenă ,formată dintr-un mozaic de roci sedimentare ,

acumulate în cadrul unui geosinclinal ,cu o mare varietate tectonică.

Substratul litologic este format in partea suducă și sud – vestică a ocolului

din pietrișuri levantice silicoase ,pe alocuri parțial calcaroase ,cu intercalații de

nisipuri ,uneori carbonice.Prin procesele de soificare au rezultat următoarele tipuri

de soluri: brun argiloiluvial,brun luvic ,brun eumezobazic și aluvial.Aceste soluri

prezintă o bonitate mijlocie pe platouri și superioară în lunci.

Unitatea de producție VI Mănești aparține ,din punct de vedere geologic

tipurilor pleistocenului mediu și superior ,format din depozite aluviale și loessoide,

pe depozite fluvio – lacustre .

Substratul litologic a influențat configurația terenului ,formarea văilor largi

și declanșarea fenomenelor de eroziune și alunecare pe suprafețe mici.

Profil de sol

Figura 3– Harta geologică a zonei cercetate din [NUME_REDACTAT] (190)

Scara 1 : 800 000

2.1.3. Condiții geomorfologice

[NUME_REDACTAT] Sturzeni, din punct de vedere fizico-geografic, este situat în cuprinsul [NUME_REDACTAT], din [NUME_REDACTAT].

In partea dreaptă a râului Dâmbovița, precum și în partea sudică de pe malul stâng, ocupă o parte din [NUME_REDACTAT], format din platforme sau culmi late denumite muscele, cu altitudini apropiate, paralele între ele și cu o expoziție în general nordică și sudică.

Principalele unități de relief existente în cadrul ocolului sunt următoarele (fig. 4 -Unitățile de relief din cadrul jud. Dâmbovița):

culmi late sau podișuri, resturi ale vechiului podiș Getic, cu diferențe mici de altitudine, lățimea •acestora variind de la 15 la 3 Om, având o ușoară înclinare (3 – 10 grade);

•culmi înguste (1-15 m), în general secundare și cu altitudini mici;

•versanți ușor înclinați, cu expoziții variate și înălțimi diferite;

•lunci ale văilor și pâraielor mai importante, afluenți ai râului Dâmbovița, având profilul transversal în formă de „U”.

Sintetizând, [NUME_REDACTAT] reprezintă o unitate de relief care apare ca o înmănunchere de interfluvii, ce se ramifică de la nord la sud și scad ca înălțime de la 650 de m ([NUME_REDACTAT]) la 220 m, în partea sud-estică, la contactul cu lunca Argeșului și [NUME_REDACTAT] de Munte.

[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] sunt situate în următoarele etaje fitoclimatice: montan, premontan, de făget, etajul deluros de gorunete, făgete și goruneto-fagete, etajul deluros de cvercete și șleauri de deal, etajul deluros de cvercete de stejar. Această zona se caracterizează prin păduri de fag, gorun, stejar și păduri de amestec.

Cele mai frecvente și variate influențe ale reliefului, pe spații foarte variate ca întindere, sunt acelea determinate de fragmentarea reliefului, prin care rezultă densitatea, orientarea și lărgimea văilor, frecvența prezenței versanților, cu multitudinea, consecințelor acestora pentru natura topoclimatelor, în special pentru insolatia potențială, formarea și natura substraturilor litologice (depozite de suprafață) și a solurilor, grosimea pofilelor de soluri, în special a orizonturilor de humus, regiuni de umiditate, troficitate, consistența și temperatura din soluri și, în consecință, natura stațiunilor și a vegetației, productivitatea forestieră.

Figura 4 – Unitățile de relief din cadrul județului Dâmbovița

1.Zona dc munte; 2.Zona subcarpatică; 3.[NUME_REDACTAT]; 4.Câmpii; a) Câmpia piemontană, b) Câmpia de divagare; c) [NUME_REDACTAT]— Burdea; 5. Lunci și terase aluvialejoase; 6.Chei

═Zona luată în studiu

2.1.4. Condiții climatice

Caracterizarea climatică a teritoriului luat în studiu s-a făcut ținând seama de datele climatice din tabelele: 2,3,4,5 și de raionarea climatică din „Monografia geografică a R.P.R.”. Teritoriul studiat se încadrează în următoarele unități de climă:

•sectorul de climă continental – moderată, ținutul climei de dealuri cu păduri (II Bp6) și ocupă terenuri cu altitudini cuprinse între 200 – 800 metri.

[NUME_REDACTAT], teritoriul studiat se încadrează în provincia climatică Dfbx, adică un climat ploios, cu ierni reci, cu temperatura lunii celei mai calde mai mici de 22°C, cu precipitații la sfârșitul primăverii și cu minimul în luna februarie (Fig. 4 bis).

Figura 7bis – Provinciile climatice din R.P.R.

═ Zona studiata

Principalele caracteristici din stațiunea meteorologică Voinești și Târgoviște.

Tabelul 1:

Tabelul 2:

Temperatura aerului (°C): mediile lunare șianuale

Tabelul 3:

Umiditatea relativă a anului

Tabelul 4:

Precipitații medii lunare și anuale (mm)

Amplitudinea medie anuală a temperaturilor descrește cu altitudinea de la 25,5°C la 100 m, la 19,6°C la 1100 m altitudine, ceea ce arată că gradul de continentalism descrește cu altitudinea, fiind mai accentuat în părțile joase, cu iaraeter de câmpii depresionare.

Dinamica altitudinală a lunii ianuarie are un mers caracteristic, acesta crescând până la altitudinea de 450 m, de unde descrește continuu cu altitudinea. Această dinamică este caracteristică inversiunii climatice.

Temperatura maximă absolută descrește cu altitudinea de la 10,4°C la 165 m, până la 31,7°C la 1100 m, temperatura minimă absolută are un mers caracteristic fiind de la -30°C la 100 m, de -26,6°C la 450 m și de -33,8°C la 1100 m altitudine.

Temperatura minimă absolută se realizează în timpul repausului vegetativ, Când, în mod obișnuit, solul este acoperit cu un strat permanent de zăpadă.

În iernile sărace în precipitații, gerurile excesive pot provoca daune culturilor tinere și pot compromite regenerarea naturală.

În datele medii, ultimul îngheț se produce înainte de înfrunzirea arborilor (începutul perioadei de vegetație), riscul producerii gerurilor târzii este mai mare în zona de inversiuni climatice, cu altitudini cuprinse între 200 – 500 m.

Primul îngheț ,în date medii se produce după sfârșitul perioadei de vegetație.

Perioada bioactivă (perioada în care se realizează temperaturi medii diurne mai mari sau egale cu 10°C), are un mers asemănător temperaturilor lunii ianuarie, ea fiind de 291 zile la 100 m altitudine, crescând până la 299 zile la altitudinea de 1100 m. Suma temperaturilor medii climatice mai mari de 0°C descrește continuu cu altitudinea fiind de 39,30°C la 100 m și de 22,32°C la 1100 m.

Durata perioadei de vegetație, intervalul în care se realizează suma temperaturilor medii diurne mai mare de 10°C, descrește cu altitudinea fiind de 196 zile la 100 m altitudine și de 124 zile la 1100 m altitudine și respectiv da la 34,77°C la 16,24°C. Aceeași dinamică o are și temperatura, datorită extremelor termice corelate cu deficitul de umiditate.

Figura 5 – Repartiția spațială a temperaturilor medii anuale (A), a temperaturilor medii din lunile ianuarie (B) si iulie (C)

Regimul pluviometric (fig. 6;7 – Repartiția precipitațiilor medii anuale).

Precipitațiile atmosferice medii lunare și anuale cresc continuu cu

altitudinea la 100 m altitudine plouă în medie 536 mm ,iar la 1100 m altitudine

945mm. În perioada de vegetație ,precipitațiile atmosferice reprezintă cca.60% din

cuantumul precipitațiilor anuale ,crescând continuu cu altitudinea de la 351 mm la

100 m altitudine până la 562 mm la 1100 m.

Precipitațiile sub formă de zăpadă și în special zăpezile moi pot produce

ruperi de arbori ,mai ales in plantațiile de rășinoase . Precipitațiile atmosferice sub

formă de zăpadă au un important rol ecologic ,întârziind înghețul solului și

protejând culturile tinere.Primele ninsori în date medii cad la altitudini mai ridicate

la 20 octombrie la 1100 m altitudine ,în timp ce la 200 m altitudine prima ninsoare

cade în jurul datei de 16 noiembrie .Primul strat stabil de zăpadă se formează la 23

octombrie la 1100 m altitudine și la 9 decembrie la 200 m altitudine.Durata

stratului de zăpadă ,ca și grosimea lui ,cresc odată cu altitudinea ,fiind de 43 zile

la 200 m altitudine și de 118 zile la 1100 m.

Evapotranspirația potențială descrește continuu cu altitudinea ,fiind de 693

mm la 100 m altitudine și de 510 mm la 1100 altitudine .Corelate cu precipitațiile

medii anuale ,se constată că în jurul altitudinii de 450 m,valorile acestor elemente

sunt egale,ceea ce presupune că sub altitudine de 500 m se înregistrează deficite

de apă în sol.

Caracterul mai uscat al părților joase ale ocolului se reflecă și în indicii de

ariditate anuali , care au valori în jur de 28 pâna la 500 m altitudine . Indicii de

ariditate lunile iulie-septembrie au valori cuprinse între 11 și 20 ,ceea ce presupune

perioade uscate începândcu perioada estivală mijlocie pană la estival târzie .

Din punct de vedere al precipitațiilor ,zona joasă a ocolului este

nefavorabilă fagului și mijlociu favorabilă gorunului.

În unitatea de roducție luată în studiu precipitațiile medii anuale sunt de

750 mm .Cea mai secetoasă lună este decembrie iar cea mai ploiaoasă este luna

iunie (105 mm).(fig. 7 – Repartiția lunară a precipitațiilor în stația Voinești).

Figura 6 – Repartiția precipitațiilor medii anuale

Regimul eolian

Circulația aerului influențată puternic de relief variază și ea cu altitudinea, fiind mai activă în zonele mai înalte (perioada de calm: 10% la 100 m altitudine și la 900 m) și mai liniștită în zonele joase (perioada de calm: 26% la 200 m altitudine).

Vânturile predominante bat din direcția N și NV (frecvența lor de 30% și 54%) cu viteze medii de până la 3 m/s (fig. 8).

Furtunile se produc cu o frecvență mai mare la altitudini de peste 800m.

Figura 8 – Frecvența și viteza vântului

În concluzie, se apreciază că teritoriul studiat este favorabil vegetației forestiere, existând unele riscuri datorită extremelor termice și perioadelor de uscăciune din zona joasă.

De asemenea, se constată o strânsă legătură între particularitățile climatice și raspândirea vegetației forestiere. Se poate afirma că etajul fitoclimatic al gorunetelor, făgetelor și al amestecurilor dintre fag și gorun este determinat climatic, ele ocupând terenuri cu altitudini cuprinse între 400 – 800 m (altitudinile peste 800 m ocupă suprafețe nesemnificative din punct de vedere practic). Factorii limitativi care opresc coborârea acestui etaj, sub această altitudine fiind înghețurile târzii, temperatura minimă absolută și deficitul de apă în sol. Sub acestăaltitudine stejarul pedunculat este mai competitiv decât fagul și gorunul suportând mai bine extremele termice.

2.1.5. Elementele hidrografice

[NUME_REDACTAT] Sturzeni este străbătut de râul Dâmbovița ,cu afluenții săi de pe ambele părți ,din care cei mai importanți sunt :[NUME_REDACTAT] ,[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] ,[NUME_REDACTAT] Alb ,[NUME_REDACTAT].Rețeaua hidrografică ,determinată de regimul hidrografic ,este uniformă. Debitul pâraielor nu este însă uniform ,scăzând mult în perioadele de secetăsau crescând primăvara prin topirea zăpeziilor și vara în urma ploilor torențiale .

Rețeaua hidrografică a determinat formarea unei suprafețe de 152,3 ha de soluri aluviale. Unitatea de producție luată în studiu este delimitată de [NUME_REDACTAT] în partea de est și are următoarele pâraie Bălila ,[NUME_REDACTAT] ,Vârtopul,[NUME_REDACTAT],Vălalului,[NUME_REDACTAT],Bolovăniș și afluenții acestora.Debitul acestor pâraie nu este insă uniform secând în perioada de secetă.

2.1.6.Condiții edafice

Descrierea tipurilor de sol precum și a principalelor caracteristici ale acestora (conținutul în humus ,umiditatea ,grosimea fiziologică și volumul util, gradul de saturație în baze ,ph-ul) au fost facute după datele din amenajamentul silvic .

Ținând seama de acstor date și observații ,am identificat in unitatea de producție luată în studiu următoarele tipuri și subtipuri de sol:

Solul brun argiloiluvial tipic (Preluvisol tipic)- ocupă 4% din suprafața unității de producție și are următoarea succesiune de orizonturi Ao-Bt-C. Este un sol format din roci bogate în materiale calcice și feromagneziene .Reacția solului este acidă (ph =4,8-6,4),este moderat humifer (3,7-5,8%)in primii 20 cm,gradul de

saturație în baze este de V= 46-79%,fiind bine aprovizionat cu elemente nutritive în orizontul Bt mijlociu la foarte bine aprovizionat în azot toatl la suprafață (0,14-0,30 g%)și foarte slab aprovizionat în profunzime (0,01-0,006 g%).

Bonitatea mijlocie pentru gorun ,fag și carpen ,este determinată de volumul edafic mijlociu ,din cauza apariției pe profil a orizontului Bt lutos-compact,cu deficit de umiditate mare

Solul brun luvic tipic (Luvosol tipic)- ocupă 5% din suprafața unității de producție și are următoarea succesiune de orizonturi :Ao-El-Bt-C. Substratul pe care s-a format este alcătuit din luturi sau șisturi sericitoase situate pe versanți slab înclinați .Este puternic acid la slab acid cu ph= 4,8-6,8,moderat la foarte humifer cu conținut de humus (moder) de 3,8-6,0% pe grosimea de 5-10 cm ,oligomezobazic în orizontul podzolit și eubazic în orizontul A și Bt ,cu un grad desaturație în baze V =34-77% , mijlociufoarte bine aprovizionat în azot total la suprafață (0,19-0,31 g%) și foarte slab aprovizionat în profunzime (0,03-0,06 g%).

Bonitatea este mijlocie pentru gorun ,tei ,carpen și fag ,din cauza volumului edafic mijlociu care este limitat de apariția de profil a orizontului Bt lutos-compact.

Solul brun luvic pseudogleizat (Luvisol stagnic)- ocupă 12% din suprafața unității de producție are următoarea succesiune de orizonturi :Ao-Blw-Btw-C și este format pe luturi sau șisturi sericitoase ,pe versanți foarte slab înclinați sau platouri .Este puternic acid cu ph =4,9-5,3, moderat cu un conținut de humus de 3,9 pe grosimea de 10 cm .Gradul de saturație în baze este V=36-60% (eumezobazic) cu valorile cele mai mici în orizontul podzolit debazificat Elw.

Este foarte bine aprovizionat în azot total la suprafață (0,20-0,25 g%) și foarte slab în profunzime (10,03-0,05 g%) luto-nisipos la luto-argilos ,edafic mare.

Bonitatea este mijlocie spre superioară pentru gorun și pin ,determinată de volumul edafic mare deșii regimul de umiditate este alternant.

Solul eumezobazic tipic (Eutricambosol)-ocupă 78% din suprafața unității de producție și are următoarea succesiune de orizonturi :Ao-Bv-C.Este format pe luturi marnoase ,pe versanți cu expoziții și pante diverse ,este slab acid la suprafață cu ph=6,8 și moderat alcalin în profunzime cu ph= 7,8,moderat carbonic în profunzime (10,6%),moderat humifer cu un conținut de humus de 3,4 pe grosime de 10 cm ,eubazic la suprafață cu un grad de saturație in baze V = 83%, mijlociu la bine aprovizionat în azot totala suprafață și moderat la slab aprovizionat în profunzime.

Bonitatea este mijlocie spre superioară pentru gorun,fag și șleauri de deal,determinată de volumul edafic mijlociu la mare.

Solul aluvial tipic- ocupă 1% din suprafața unității de producție și are următoarea succesiune de orizonturi : Ao-C. Sunt soluri formate în luncile râurilor sau la varsarea aafluenților ,pe depozite fluviatile și fluvice lacustre recente.

Sunt soluri bine aprovizionate cu apă și substanțe nutritive ,reacție moderat acidă și grad de saturație în baze ridicat.

Bonitatea solului este mijlocie pentru plop,salcâm,anin,fiind determinată de volumul edafic.

2.1.7. Tipuri de stațiuni

La identificarea stațiunilor forestiere din unitatea de producție luată în studiu s-a făcut o recunoastere generală a unităților de relief ,s-au analizat tipurile de pătură vie ,categoriile de potențial productiv al speciilor ,tipurile de păduri și relațiile dintre acestea .

Din această alaniză am identificat în zona luată în studiu următoarele tipuri de stațiuni:

•Deluros de cvercete cu gorun (FD1) – 9%;

• Deluros de cvercete și șleauri de deal (FD2) – 69%;

• Deluros de gorunete ,făgete și goruneto-făgete (FD3) – 22%.

Etajul deluros de cvercete de gorun și amestecuri cu specii de șleauri de deal,stațiuni de cvercete de dealuri ,de pe versanții slab inclinați ,culmi larg dezvoltate pe expoziții însorite ,cu soluri formate pe luturi grele ,argile,argile carbonatice de tipul brune luvice ,luvisoluri divers podzolite ,de productivitate mijlocie pentru gorun din cauza regimului de umiditate variabilă și a volumului fiziologic mijlociu al solului,(deluros de cvercete,podzolit-pseudogleizat,cel mai întânlit).Tot în acest etaj se întânlește (deluros de cvercete brun I și deluros de cvercete pseudogleizat II),care oferă condiții mijloci – superioare dezvoltării golrunului fagului și speciilor din șleurile de deal.

Etajul deluros de gorunete ,făgete și goruneto-făgete cuprinde stațiuni forestiere specifice versanșilor însoriți ,ușor înclinați- repezi ,cu gorunete și versanți umbriți cu șleauri de deal și al tranzițiilor dintre acestea și făgete ,cu soluri

brune luvice și brune acide,mediu puternic podzolite .Tipul de stațiune cel mai răspândit din acest etaj este (deluros de gorunete ,podzolit-pseudogleizat II),urmat

de (deluros de gorunete brun II și deluros de gorunete brun I) de productivitate mijlociu superioară pentru gorun.

2.2. Caracteristici fito-geografîce

2.2.1. Distribuția pădurilor

După diferențierile de detaliu precizate în "Monografia geografică a R.P.R."(1960), pădurile din teritoriul luat în studiu se încadrează în vegetația dealurilor și podișurilor, subzona pădurilor amestecate de fag și gorun (fig.9-Etajele de vegetație și repartiția pădurilor din jud.Dâmbovița).

Vegetația dealurilor și a podișurilor cu cele două sub zone: subzona pădurilor amestecate de fag cu gorun și subzona gorunului, cuprinde regiunea deluroasă, constituită din rama sudică a dealurilor mărunte și partea fragmentată a platformei piemontane, cu variații mai reduse de temperatură, ierni mai blânde, cu spor permanent de umiditate și mai uniform repartizate, climat care favorizează ca specie predominantă gorunul și pătrunderea în amestec a fagului. Fagul pătrunde în zonă în limita sudică a arealului său, fiind răspândit pe versanți umbriți sauintermediari. Pe acești versanți altitudinea peste 400 m formează arborete brune sau în amestec cu gorunul și alte foioase de tipul șleaului de deal. Gorunul pe culmi și versanți însoriți, cu condiții mai xerofite, mai puțin favorabile speciilor de amestec, formează arborete pure, în funcție de specificul climato-edafic al formelor elementare de relief vegetează și cu alte specii. Uneori datorită condițiilor climatice favorabile, în regiunea deluroasă sub 400 m altitudine, vegetează și pe versanții umbriți în amestec cu fagul și alte foioase.

Se confirmă astfel constatarea că gorunul nu suportă un continentalism așa de mare, se mulțumește cu puțină căldură și se localizează pe soluri mai puțin argiloase. In zonele de amestec, în condiții staționale mai puțm proprii, se localizează pe porțiuni cu soluri textural mai ușoare, bine drenate și mai calde.

Mai rar, pe platourile din [NUME_REDACTAT], pe substraturi de pietriș gros, care a favorizat drenajul de adâncime, cu pânze de ape freatice foarte coborâte, pe soluri argiloase și foarte compacte în timpul verii, teritoriul este ocupat de gâmiță. în aceste condiții a fost împiedicată pătrunderea mai substanțială din nord a gorunului.

Speciile de amestec, a căror răspândire actuală se datorează intervenției omului și mai puțin condițiilor staționale sunt: teiul, cireșul, paltinul, ulmul, frasinul, plopul tremurător, jugastrul, arțarul.

Subarboretul cuprinde numeroase specii, mai des întâlnite fiind: lemnul câinesc, păducelul, alunul, măceșul, sângerai, aproape uniform răspândit pe întreaga suprafață.

Flora însoțitoare, în arboretele cu consistență normală, este puțin abundentă și nu pune probleme pentru regenerarea naturală. Mai des întâlnite se enumerează: Asarum europeum (Piperul lupului), Dentaria bulbifera (Colțișorul), Asperula odorata (Vinarița), Geranium robertianum (Năprasnica) etc.

Fig 9 – Etajele de vegetație și repartiția pădurilor din jud. Dâmbovița (după Harta geobotanica, scara 1: 500 000)

1.Vegetația alpina;2. Vegetație subalpină; 3. Păduri de molid; 4. Păduri amestecate de molid brad si fag; 5. Păduri montane de fag; 6. Pajiști montane secundare; 7. Păduri de fag de deal; 8.-; 9. Păduri de gorun, pe alocuri cu alte specii de foioase; 10. Păduri de stejar pedunculat; 11. Păduri de cer si garnița; 12. Păduri de lunca; 13. Terenuri agricole si pajiști

═Zonă luată in studiu

2.2.2. Structura tipologică a pădurilor

În cadrul de ansamblu a distribuției vegetației, se întâlnesc mai multe formații forestiere și o structură tipologică complexă. Formații forestiere din zona cercetată, proporția lor de participare și caracterul actual al tipului de pădure

TABELUL 5:

Astfel, pădurile de gorun pure și amestec prezintă, în zona luată în studiu, o structură tipologică distinctă. Tipurile de păduri naturale fundamentale se păstrează într-o proporție ridicată (65%) reprezentate mai ales de tipurile naturale de păduri din stațiuni deluroase din etajul gorunetelor și amestecurilor cu fag.

Intervențiile omului desfășurate de-a lungul timpului, mai ales în zonele cu densitate mare a populației, au condus la o oarecare răsturnare a echilibrului natural al pădurilor, astfel că unele arborete s-au îndepărtat mai mult sau mai puțin de tipul fundamental de pădure ( arboretele sub productive parțial sau total derivate).

2.2.3. Caracteristicile structurale ale formațiilor forestiere

În pădurile din zona studiată se remarcă o pronunțată neuniformitate structurală sub raportul compoziției specifice a consistenței, provenienței, vârstelor și claselor de producție.

În structura pădurilor pe specii, așa cum rezultă din analiza graficului compoziției arboretelor (fig. 10), ponderea o deține gorunul și fagul.

(Fig.10).

Din analiza repartiției pe clase de vârste rezultă un excedent apreciabil în primele clase de vârstă, datorită tăierilor și împăduririlor masive în ultimele 4-5 decenii, dar și un deficit destul de mare în restul claselor de vârstă.

Din studiul repartizării speciilor pe clase de producție rezultă că productivitatea medie a arboretelor este mijlocie, gorunul realizând uneori cea mai mare productivitate.

Structura pădurilor pe categorii de consistență evidențiază faptul că, arboretele cu consistență plină și aproape plină, sunt preponderente. Cele cu consistență 0,4-0,6 reprezintă în cea mai mare parte arboretele parcurse cu tăieri.

Pe grupe funcționale, pădurile cu rol de producție și protecție dețin cea mai mare pondere(81,7%).

În rândul gorunetelor pure cea mai mare pondere o dețin tipurile:

•Gorunetele cu floră de mull;

•Gorunetul normal cu floră de mull;

•Gorunetul de platou cu sol greu.

În șleaurile de deal predomină : Șleaul de deal cu gorun și fag de productivitate mijlocie.

Majoritatea gorunetelor sunt provenite din sămânță, în timp ce la unele arborete din șleaurile de deal, proveniența este și din lăstari deoarece, în trecut unele din acestea au fost tratate și în crâng.

Indicii de densitate reali în gorunete, precum și în șleaurile de deal sunt inferiori celor din tabele de producție, ceea ce înseamnă că arboretele au fost parcurse cu operațiuni culturale sau cu extragerea produselor accidentale.

Creșterea medie pe an și pe hectar scade cu clasa de producție pe măsura înaintării în vârstă ca urmare a slăbirii stării de vegetației și a apariției fenomenului de coronare și a atacului de insecte.

CAPITOLUL III

IMPORTANTA GORUNILOR ÎN

ECONOMIA FORESTIERĂ

Importanța gorunilor în economia forestieră

Dintre speciile lemnoase forestiere europne ,stejarii se bucură de o atenție deosebită ,având lemnul cel mai căutat și cel mai valoros .

Pădurile de stejar din țara noastră ocupă aproximativ 19% din totalul suprafețeipăduroase.Datorită condițiilor staționale foarte variate ,ca urmare a așezării geografice și a orografiei specifice a țării ,aceste pădurii sunt constituite din mai multe specii ale genului Querqus și anume:

A.[NUME_REDACTAT] (Endl.) Oerst.

I. [NUME_REDACTAT] Schwz.

[NUME_REDACTAT] Loj., gorunii.

1.Quercus polycarpa Schur,gorunul transilvănean .

2.Q.Petraea (Mattuscha) Liebl. (Q.sesiliflora Salisb.) gorunul .

3.Q.dalebampii Ten.(Q.aurea Wierzb.),gorunul de Dalmația .

II.[NUME_REDACTAT] Rchb.

[NUME_REDACTAT] Schwz.

4.Q.robur L.(Q.pedunculata Ehrh.),stejarul pedunculat,stejar,tufan.

5.Q.pedunculiflora K.Koch., stejarul brumăriu ,slodun.

III. [NUME_REDACTAT] Kotschy.

[NUME_REDACTAT] Simk.

6.Q.frainetto.Ten.(Q.conferta Kit.),gârnița,gârneața.

[NUME_REDACTAT] Simk.

7.Q.pubescens Willd.(Q.[NUME_REDACTAT].), stejarul pufos,tufă albă,tufă

râioasă.

8.Q.virgiliana Ten., stejarul pufos, stejar italian.

B.[NUME_REDACTAT] (Spach) Orest.

9.Q.cerris L., cerul.

Speciile din seria Sessiliflorae ,ca și celedin seria Lanuginosae ,au însușiri

de microspecii ,întrucât caracterele lor nu sunt pre distincte ,fiind legate între ele prin multe forme de tranziție . Adeseori se găsesc exemplare cu caracter ale acestora din urmă care fac dificilă atribuirea lor unei specii sau celeilalte . De aceea

considerații de ordin practic ar pleda pentru pastrarea denumirilor speciilor complexe: pentru gorun denumirea de Querqus sessilis Ehrh., iar pentru stejarii

pufoși ,cea de Q. lanuginosa Thuil. Întrucât însă la dosebirile morfologice se mai

adaugă și altele – de areal și de ecologie – care sunt de o semnătate particulară

pentru fitocenologie și pentru cultură,urmează să se adopte noua sistematizare.

La toate speciile de Quercus de mai sus au fost indentificate mai multe varietăți și forme . Pentru silvicultură,un interes practic deosebit îl au acele forme ale speciilor forestiere care – deosebindu-se sau nu morfologic – prezintă proprietăți biologice diferite(datorită reacțiilor plantei față de mediul înconjurător),transmisibile prin ereditate . Aceste forme ,cunoscute cândva sub numele de „rase ecologice” , sunt astăzi mai des numite ecotipuri.Ele sunt subîmpărțite în ecotipuri climatice,edafice și fitocenotice . Primele două sunt cele mai de seamă,având un rol mare in silvicultura intensive și mai ales atunci când împrejurările duc această silvicultură pe calea regenerărilor artificiale. Dintre ecotipurile de stejar ,cel de pedunculat tardiflor ( Q. robur L. var. tardiflora Cernaiev ) , folosit până acum la noi în lunca inferioară a Maramureșului ( Ciala,Glogovăț,Mândruloc,Pecica,Holumburi,toate din raionul Arad) ; [NUME_REDACTAT] (raion Timișoara); Buziaș (raion Lugoj);Sighișoara;Sabed, Jabenița,Gurghiu si Coejd (raion Mureș);Cristești (raion Pașcani), este sortit să joace un rol de seamă la împăduririle din regiunile bântuite de înghețuri târzii.

Pentru a nu se produce confuzii,se precizează că în dezvoltarea acestui capitol se va folosi denumirea de gorun pentru toate cele trei specii de gorun socotite la un loc. [NUME_REDACTAT] robur numirea românească întrebuințată va fi cea de stejar pedunculat,rezervând denumirea simplă de stejar pentru toate speciile de stejar existente la noi. Cât despre celelalte două specii din seria Lanuginosae,ele vor fi considerate împreună sub numele de stejar pufos.

O parte din speciile de stejar care în mod natural la noi în țară – cum sunt gorunul și stejarul pedunculat – găsesc aici condiții de vegetație dintre cele mai bune , astfel că productivitatea lor, în cele mai multe din locurile ocupate de ele , este deosebit de mare. În plus lemnul produs de ele are calități excepționale. Astfel

lemnul de gorun din țara noastră este considerat,pentru însușirile sale tehnologice cel mai bun din lume.

Dintre toate speciile de stejar , gorunul și pedunculatul au lemnul cel mai prețios pentru lucru și construcții.Între acestea două,lemnul de gorun,având creșteri mai regulate,mai mărunte și fiind mai vizibil,este mai bun pentru lucru,pentru despicat (furnir,tâmplărie,doage) . Cel de pedunculat având creșteri mari , mai neregulate,fiind mai fibros,mai dur,mai elastic și contractându-se mai mult, este mai puțin indicat pentru lucru și despicat,dar foarte bun pentru construcții civile și

hidraulice (piloți,grinzi,traverse) . Lemnul de gârniță atunci când este curățit de alburn este foarte trainic (mai trainic chiar decât pedunculatul) și ca urmare este bun pentru construcții în apă , în pământ , pentru traverse,stâlpi de mină,tălpi de case,babe pentru poduri și pari de gard. Fiind în același timp foarte dur , greu și

contracându-se puternic este impropriu pentru tâmplărie. Deși foarte bogat în raze

medulare este relativ greu de despicat , din care cauză dă doage de calitate inferioară . De reținut că în timp ce gârnița are lemnul cel mai greu, lemnul de pedunculat este cel mai ușor. Lemnul de stejar pufos este asemănător cu cel de gârniță,dar,din cauza dimensiunilor mici pe care le atinge în mod obișnuit , nu se folosește decât la foc; când atinge dimensiuni mari este cu deosebire greu. Cerul are un lemn dur , greu de lucrat, puțin trainic și cu mult alburn . De aceea nu era socotit bun nici pentru lucru nici pentru construcții . În plus , câteva defecte frecvente și importante ca rulare , gelivura , tendința de a crăpa ușor și diferențele de culoare îl înlăturau și de la alte întrebuințări. Totuși cercetările întreprinse în anii din urmă de la noi din țară și din străinătate au ajuns la concluzia că multe din aprecierile defavorabile de până acum nu aveau justificări temeinice. Adevărul este că lemnul de cer sănătos și de calitate provenit din pădurile tratate în codru poate

fi destinat la o gamă largă de utilizări, aproape ca și lemnul de pedunculat și gorun.

Astfel din ele se pot face : parchete,furnire,părți de mobile și chiar anumite tipuri de mobilă,doage pentru butoaie (mai ales de bere) , cherestea pentru vagoane, lemn de mină, traverse de cale ferată (dacă este impregnat) plăci fibrolemnoase ,plăci de așchii agomerate,pari de gard,podele pentru grajduri etc.

În afară de toate acestea lemnul subțire de cer ca și cel cu defectele de neînlăturat , este împreună cu fagul si carpenul , un foarte bun combustibil , mai cu seamă la vârste mijlocii (30-35 ani) . Stejarul brumăriu fiind confundat până de curând cu stejarul pedunculat,lemnul lui a fost considerat a avea însușirile tehnologice ale acestuia din urmă.Rămâne ca studiile ce se vor întreprinde să precizeze aceste însușiri.

Coaja stejarilor,conținând un însemnat procent de subtanțe tanante se folosește la argăsitul și tăbăcitul pieilor.Din acest punct de vedere,cerul se situează

în primul rând , fiind urmat de gorun și apoi de pedunculat. La fel de apreciată

este coaja de stejar pufos în țările mediteraneene . În afară de coajă , colțanii și galele de stejari , conținând un procent și mai mare de substanțe tanante , se pot folosii înacelați scop .

Un rol de seamă joacă stejarul în acțiunea de transformare a naturii din stepă

și silvostepă , prin intermediul culturilor forestiere de protecțiea câmpurilor agricole . Ca specie longevivă,stejarul asigură o îndelungată acțiune protectoare prin ameliorarea și schimbarea condițiilor de sol și climă. Prin particularitățile sale anatomice și fiziologice ,el poate să suporte destul de bine condițiile excesive de secetă din aer și sol în regiunile uscate. El manifestă o mare putere de adaptare la condițiile de viață impuse de mediul uscat înconjurător .De aceea ,stejarul constituie specia de bază în lucrările menționate . Dintre speciile de stejar de la noi,

stejarul brumăriu și stejarul pufos sunt cele mai indicate , fiind cele mai termofile și mai xerofite în același timp.

3.1 Ariile de răspândire naturală

Cele peste 260 de specii de stejar de pe glob se găsesc aproape în totalitatea lor numai în emisfera boreală. Ele sunt repartizate zonal în funcție de condițiile staționale existente ,formând arborete pure sau amestecate în zonele deinterferență ale ariilor lor de răspândire cu ale altor specii .

Quercus petraea este gorunul [NUME_REDACTAT] și ale celei de Vest .Arealul lui din jumătatea vestică aproape se confundă cu al stejarului pedunculat ,dar se retrage mult în partea de nord-est . Acest areal urcă la nord până in peninsula Scandinaviei , depășind 600 latitudine pe litoralul norvegian al [NUME_REDACTAT], dar se situează sub această latitudine în restul peninsulei . La vest cuprinde întraga Europă occidentală (inclusiv Anglia și Islanda) cu excepția a 2/3 din peninsula Iberică .La sud are drept hotar [NUME_REDACTAT] ,fără insulele Bleare,Sardinia și cea mai mare parte din Sicilia ,Creta și Cipru .Hotarul trece puțin în [NUME_REDACTAT], pentru ca să urmeze apoi creasta munților Caucaz până la [NUME_REDACTAT] . Hotarul de est – pornind de la [NUME_REDACTAT] în sus – se trage brusc spre vest până în partea inferioară a [NUME_REDACTAT] la gurile fluviilor Don și Nistru ,de unde urcă în linie dreaptă la [NUME_REDACTAT] până la guile fluviului Vistula .

La noi în țară, Quercus petraea este localizat în regiunea de dealuri pe ambele părți ale crestei Carpaților ,fiind probabil,unica specie de gorun din nordul țării (Moldova de nord și Ardealul de nord ).În părțile mai ale țării are un areal altitudinal ceva mai ridicat decât Q.polycarpa .Rareori se întâmplă să se întâlnească în șesul dunărean (Brănești în regiunea București).El apare deci ca o specie de gorun caracteristică de podgorie putând urca și pe dealurile mai înalte, până în părțile inferioare ale munților .Formează în mod obișnuit arborete pure (gorunete) pe podișuri ,culmi și coaste însorite,lipsind în văi și pe versanții nordici,

unde lasă locul fagului ,carpenului sau bradului.Intră ca specie principală în compunerea pădurilor amestecate cu alte foioase constituind șleaurile de deal,la limita sa superioară putând crește împreună cu fagul ( goruneto – fagete ) și chiar cu rășinoasele .[NUME_REDACTAT] Orientali se ridică până la 600 – 800 m altitudine,în [NUME_REDACTAT] până la 800 – 1000 m, iar în [NUME_REDACTAT] până la 600 – 900 m . Se precizează că ceea ce se cunoaște din literatură cu privire la fitocenologia și ecologia seriei sub numele colectiv de Quercus sessilis se referă mai ales la această specie . Silvicultural privită ,este o specie de pare importanță,

prin valoarea mare a lemnului .

3.2 Particularități morfologice si biologice ale gorunilor

Aproape toți stejarii de la noi sunt arbori de mărimea I , atingând înălțimi de 25 – 40 m ; pedunculatulpoate ajunge și la 58 m ; cei mai scunzi sunt stejarii pufoși. În ceea ce privește grosimile – ei având o mare longevitate – pot realiza dimensiuni impresionante ; în literatura străină ,se citează cazuri când exemplare – desigur excepționale au atins diametre de 6 – 7 ma 1,30 m de la sol.

La noi au fost semnalate două exemplare de stejar pedunculat ,în Banat(139),

cu diametrul trunchiului de 1,80 m și diametrul coroanei de 28 m , precum și un exemplar în Oltenia cu diametrul truchiului de 2 m și diametrul coroanei de 27 m.

Portul fiecărui stejar variază după stațiune și felul cum este situat : în masiv sau izolat. În general în stare izolată portul stejarilor este măreț,cu trunchiul scund,

dar robust ,iar coroana larg dezvoltată și puternică.

Gorunul, fără ca să se egaleze stejarului pedunculat în ceea ce privește talia și longevitatea ,este totuși unul dintre cei mai mari arbori ,putând atinge 35 m .

Tulpina lui este mai dreaptă , mai plină și mai curățită de crăci decât a pedunculatului,putându-se urmării până la vârf . Produce un număr mare de ramuri

principale care se ramifică printr-o tranziție regulată în ramuri secundare și rămurele. Frunzișul este mai uniform distribuit ,producând un acoperiș mai egal,

mai complet. Scoarța formează un ritidom relativ subțire ,de culoare cenușie – întunecat ,mai moale și cu crăpături mai mărunte , exfoliindu-se superficial.

Înrădăcinarea tuturor stejarilor este puternic pivotatntă în tinerețe iar mai târziu cu multe și puternice rădăcini oblice.Dintre toți stejarii ,rădăcina pedunculatului este cea mai profundă ; el însă are însușirea de a-și adapta înrădăcinarea potrivit cu diferitele condiții edafice în care este pus să vegeteze,fapt care se răsfrânge asupra creșterii în diametru ,înălțime și volum.Rădăcinile de pedunculat gorun și cer ,când au ajuns să se dezvolte au o foarte mare putere de viață . Datorită acestei vitalități ,atunci când din anumite cauze stejarii au rămas fără tulpină ,sau când aceasta – chiar tânără fiind – și-a pierdut puterea de lastărire rădăcinile pot reface viața arborilor prin drajoni .Cum sistemul de înrădăcinare al stejarilor este pivotant ,aceștia dau numai din buturuga rădăcinii ,ceea ce face ca ei să nu apară la o depărtare de ea mai mare de 1m și să nu se poată individualiza prin organizarea de rădăcini noi. Din această cauză ,perpetuarea drajonilor este limitată

la viața rădăcinii bătrâne. Factorul capabil să pună în mișcare facultatea de a drajona îl constituie starea de afânare și de mobilizare a solului. Toate speciile de stejar lăstăresc bine din cioată ( de la colet și chiar din buza ei ) dacă aceasta nu-i prea bătrână. Cioatele au o durată destul de mare ,cu excepția cerului ,la care se degradează repede.

Fructificația începe în mod normal la vârste înaintate ; în stare de izolare ,la 40 de ani iar în masiv ,mai târziu ( 60 – 70 de ani ). Mărimea ghindei diferă de la specie la specie și chiar în cadrul aceleiași specii . maturația este anuală , cu excepția cerului la care este bienală . Epoca maturizării diferă după specie, indivizi,stațiune și starea timpului .De obicei la toate speciile ,ghinda se coace în luna octombrie ,când – o dată coaptă – ea cade din arbori. Periodicitatea și abundența fructificației sunt variabile de la specie la specie și de la regiune la regiune . Înghețurile târzii,omizile grindina și seceta sunt piedici serioase în procesul de fructificație . Starea de masiv ,de asemenea duce la întârzierea sau anularea fructificației . Periodicitatea anilor de abundență de ghindă pentru diferite specii de stejar de la noi din țară este de : 3 – 4 ani la cer, 4 – 6 ani la gorun, 4 – 7 ani la gârniță , 4 – 8 ani la pedunculat, brumăriu și pufos. Sunt însă toate cazurile și ani de fructificație parțială numiți ( stropeli) . Puterea de germinație este de 50-90% ; ea se păstrează timp de 6 luni de zile . Prin aplicarea unor măsuri culturale se poate ajunge atât la scurtareaperiodicității fructificației , cât mai ales la sporirea cantitativă și calitativă a ghindei . Între acestea se menționează :reducerea consistenței arboretelor ,afânarea anuală a solului ,introducerea îngrășămintelor organice și chimice .

3.3Factorii ecologici

3.3.1 [NUME_REDACTAT] că stejarii sunt mai mult arbori de câmpie o dovedește situația lor în ținuturi dominate de un climat mai ales moderat , caracterizat printr-o căldură relativ ridicată în perioada de vegetație și prin absența temperaturilor prea coborâte în timpul iernii. Considerate separat, se constată că stejarul pedunculat crește în condiții climatice și hidrologice foarte variate având amplitudinea cea mai mare și suportând atât căldură multă cât și frig mare ; este deci o specie de climat continental . La noi ,el vegetează la otemperatură medie anuală de 8 – 100 C , media celei mai calde luni (iulie) fiind de 19,8 – 22,30 C ,iar a lunii celei mai reci (ianuarie) de – 3,9 până la – 5,20 C .

Gorunul are o amplitudine mai restrânsă ,climatul cerut de el este mai dulce .

Vegetează în climatul de tranziție de la cel atlantic la cel continental . La noi el merge la o temperatură medie anuală de 10 – 11,50 C în Oltenia , 100 C în Muntenia , 9 – 100 C în Moldova și 80 C în nordul țării.

Ca medii lunare ,temperaturile suportate de gorun sunt următoarele : – 1,90 până la – 5,90 C ,pentru luna cea mai friguroasă ( ianuarie ) și 19,50 – 230 C pentru luna cea mai călduroasă ( iulie ) . Gârnița la rândul ei suportă de asemenea variații mari de temperatură ; astfel ,media anuală este de 11,30 C în sud ,la Tr. Măgurele și 80 C în nordul țării ,luna cea mai caldă fiind iulie cu 21,90 C ( Alexandria ).În ceea ce privește extremele ,s-a înregistrat – 34,80 C ( la Alexandria ) și + 42,90 C .

Celelalte specii de stejar avănd un caracter meridional ,suportă călduri estivale și mai mari.

Și în ceea ce privește precipitațiile ,pedunculatul are o mai mare amplitudine.Astfel .în timp ce în vestul Europei el vegetează sub un climat cu precipitații care urcă până la 2000 de mm anual , în sud-estul continentului poate să trăiască și cu 300 de mm . La noi merge la o medie anuală de 500 – 600 mm ,dar uneori la mai puțin de 500 mm.

Gorunul este ceva mai pretențios ; de aceea nu coboară la câmpie.El pretinde

500 – 700 mm precipitații anuale ,dar în anumite condiții poate vegeta și cu 400 mm . Regiunile cu gârniță primesc : 495 mm ( Zimnicea ) , 700 mm (la R.Vâlcea și în nordul țării ). Ea însă este o specie adaptată la uscăciune . Stejarul pufos și stejarul brumăriu sunt mai modești ; ei suportă – în afară de căldura mare estivală – și precipitații mai reduse.

Stejarii sunt specii cu temperament de lumină. Starea de izolare pe care o caută aceste specii și în special pedunculatul este determinată de marea lor nevoie de lumină . De aceea ei cer să li se degajeze coroanele începând de la starea de prăjiniș sau păriș. Astfel ,sunt eliminați fără rezistență de către arborii cu acoperiș mai des ,ca de pildă fagul și carpenul. Gârnița și gorunul,având coronamentele mai bogate ,mai strânse ,sunt ceva mai puțin de lumină decât celelalte specii de stejar, dar rămân totuși specii care au nevoie de lumină.

Față de umiditatea aerului,stejarii nu au exigențele bine precizate ; cei mai puțin pretențioși sunt stejarul pufos,stejarul brumăriu și cerul care suportă mai bine uscăciunea aerului decât celelalte specii de stejar. Gârnița ,deșii suportă bine temperaturile ridicate și lipsa de precipitații,datorită însușirii pe care o are de a transpira foarte puțin ,totuși se arată pretențioasă când este vorba de umiditatea relativă a aerului ; media anuală a acestuia trebuie să depășească 75% ,iar în iulie – august 65%. Este motivul pentru care ea nu coboară în silvostepă. La fel pedunculatul și gorunul ; pentru pedunculat, dovada o face faptul că pe măsură ce el înaintează spre silvostepă ,caută fundurile de văi și versanții nordici ,unde există mai multă umiditate în atmosferă; pentru gorun, proba o face însuși faptul că vegetează în regiunea de dealuri ,fără să coboare la câmpie .

3.3.2.[NUME_REDACTAT] având în mod normal înrădăcinare pivotantă ,pentru a putea atinge dimensiuni mari ,trunchiuri pline și drepte ,au nevoie de soluri profunde .În această privință ,cele mai accentuate cerințe le are stejarul pedunculat; cerul ,gârnița și stejaru pufos , fie pentru motivul că se tratează de obicei în crâng ,fie că ating obișnuit dimensiuni mai maici ,sunt mai puțin existenți.

Gorunul comparat cu stejarul pedunculat ,are exigențe sensibil mai reduse.El

este indiferent față de natura mineralogică a solului ,tolerând o oarecare aciditate .

Este de asemenea puțin exigent față de fertilitatea și umiditatea solului , mulțumindu-se cu mai puțină reveneală și acceptând chiar un grad oarecare de uscăciune . Solurile levigate și cele brune îi convin mai mult . Localizarea sa este determinată de exigențele sale față de proprietățile fizice ale solului.Astfel el nu poate crește decât pe solurile destul de profunde , din care cauză, prosperă mai ales pe cele silicioase și se întânlește de preferință pe deluri și platouri ,evitând văile.

Pentru comportări diferite față de sol ,gorunul și stejarul pedunculat sunt deci categoric opuși . Deși în pădure ei se pot găsii uneori unul în apropiere de altul ,ca de pildă atunci când se trece de la oparte de teren mai ridicată la o depresiune , de la un sol mobil la altul compact,totuși se amestecă foarte rar între ei.

3.3.3.Factorii dăunatori

Toți stejarii suferă din pricina gerurilor excesive de iarnă; dintre ei gârnița și mai ales cerul se arată cei mai sensibili în timp ce gorunul este numai intr-o oarecare măsură ,iar pedunculatul și mai puțin. Din această cauză ,în depresiunile umede cât și la limita lor altitudinală sau latitudinală ,cerul și gârnița capătă multe gelivuri. Rezustența stejarului pedunculat la gerurile mai de iarnă explică extinderea ariei de distribuție în partea nord – estică ( Rusia) ,iar sensubilitatea celorlalte specii ,absența lor de acolo.

Stejarii care spre deosebire de majoritatea speciilor forestiere cresc pe soluri cu o compacitate mai mare – din care cauză aceste soluri se încălzesc primăvara mai încet – intră în vegetație mai târziu decât majoritatea speciilor forestiere de la noi .Ca urmare ei sunt feriți de efectele înghețurilor târzii din prima perioadă a primăverii, inghețuri care au efecte dezastruoase asupra pomilor fructiferi cu înflorire precoce. Astfel ei ,desfăcându-și mugurii în jumătatea a doua a lunii aprilie ,pot fi dăunați mai ales de înghețurile ce survin în luna mai.

Ca și în cazul gerurilor de iarnă ,specia cea mai sensibilă față de aceste înghețuri este tot gârnița,fapt care determină retragerea ei din văile înguste și localizarea ei pe platouri.

Gorunii care sunt mai adaptați condițiilor de climat mai rece din regiunea dealurilor au o înflorire mai târzie ,decât a celorlalți stejari;de aceea în această regiune ,în aceleași localități ,stejarul pedunculat este mai puternic dăunat decât gorunul.În regiunea de câmpie stejarul brumăriu și cerul ,fiind specii mai tardive decât stejarul pedunculat și ca atare fiin atinse rar de aceste înghețuri , au ( în condiții nestânjenite de creștere ) o periodicitate mai scurtă de fructificație. Așa se explicp cum uneori stejarul brumăriu ,ajunge să fructifice ,în unele locuri chiar anual.

Efectele înghețurilor târzii se pot răsfrânge asupra mugurilor ,frunzelor și florilor .Mugurii pot fi vătămați în primele zile după desfacere, iar frunzele ,atunci când sunt fragede ,adică până ce nu ating mărimea definitivă.Dintre flori, mai frecvent expuse sunt cele mascule și anume în perioada dinainte de împrăștierea polenului.Din cauza înghețului ele se innegresc și cad.Florile femele fiind înconjurate de numeroși solzi imbricați din care ies afară doar stigmatele,au ovarul ferit. Totuși ele pot fi vătămate de înghețurile târzii,prin lezarea stigmatelor înainte de pătrunderea tubului polenic în ovar.Înghețurile târzii sunt principalul factor care influențează dezfoltarea florilor și fructelor tinere. În anumite regiuni mai reci ale țării ca de pildă în Ardeal,ele prezintă un mare pericol pentru speciile de stejar de la altitudini mari.

Între factorii dăunători ,seceta mult prelungită în luna august este una din cauzele principale care fac ca stejarii să-și piardă ghinda .

La rândul său, poleiul aduce pagube serioase în crânguri și crânguri compuse, rupând nu numai crăcile ci și trunchiurile .

Ceilalți factori abiotici ,ca zăpada și chiciura sunt în general puțin păgubitori.Când însă acționează în același timp cu alți factori ei pot devenii destul de păgubitori. Astfel dacă bate puternic vântul în timp ce crăcile arborilor sunt încărcate cu zăpadă și mai ales de polei se produc serioase rupturi de crăci.În crângurile cu cioate îmbătrânite și putregăioase , vânturile de mare intensitate provoacă importante doborâturi de arbori,indiferent de specia de stejar,mai expuse fiid exemplarele situate în liziera pădurilor și în luminișuri .

Dintre factorii biotici cei mai de seamă ,care aduc pagube importante pădurilor și culturilor de stejar,se menționează ,în ordinea lor de importanță:

[NUME_REDACTAT] arborete:

a). Frunzele : în stare de insectă perfetă,Melolontha melolontha L.; în stare de omizi ,Ocneria dispar L.( [NUME_REDACTAT] dispar L.), Tortrix viridana L., Operophthera brumata L., Malocosoma neustria L. și Euproctis chrysorrhoea L. (Nygmia phaeorrhoea L).

b). Lemnul sub scoarța rămurelelor tinere : diferite specii de Coroebus și de Agrilus .

c). Lujeri și ramuri tinere : Parthenolecanium ruphulum Ckel. ( [NUME_REDACTAT]. )și Andricus quercus radius F. ( din familia Cynipidae ).

d). Lemnul : Cerambyx cerdo L., Platypus cylindrus F.,Trypodendrondomesticum L.( Xylosterus domesticus L.).

e). Ghinda : Curculio glandium Mrsh. și alte specii de [NUME_REDACTAT] și C. splendana Hb., ale căror omizi se dezvoltă în ghidă ,o vatămă căzând de timpuriu.

f). Insecte de genul Cynips produc gale pe ramuri și pe ghindă.

În culturi tinere :

Larva de Melolontha și diveși viermi sârmă ( Elateridae).

[NUME_REDACTAT] primul plan se situează Oidium ( Microsphera abreviata Peck.), care reduce creșterea ,împiedică fructificația și ca atare îngreunează regenerarea.

Ciuperca se întâlnește în mod obișnuit pe puieții de stejar din pepiniere. Apoi,mucegaiul cenușiu ( Sclerotina pseudotuberosa Rehm.), care transformă cotiledoanele într-o masă negricioasă .

[NUME_REDACTAT] animale mistreții pot aduce serioase pagube în semănătirile de ghindă.

3.4 Păduri de dealuri, podișuri și coline din subzonele gorunetelor și pădurilor de amestec

3.4.1Gorunetele

Zona forestieră de deal este dominată în multe sectoare din Carpați de gorunete și amestecuri cu bază de gorun și stejar ( șleauri) .

În ceea ce privește gorunetele ,acestea cunosc o mare răspândire începând din regiunea delurilor moldovene spre sud și sud-vest până în cea a dealurilor din vestul țării. Adeseori ele împart stăpânirea terenului cu făgete de deal sau cu șleaurile ( Moldova,Muntenia,Oltenia ) , dar se înterferează câteodată și cu stejărete pedunculate ( în nordul Moldovei ,[NUME_REDACTAT]), sau cerete și gârnițe ( dealurile din vestul țării, platforma Someșană ). Stațiunile de mare receptivitate fitocenotică în climatul ospitalier al dealurilor subcarpatice,adică cele cu soluri brune,eutrofice – mezotrofice ,ptofunde,permeabile,afânate,întrețin cum este și de așteptat și celemai productive păduri : gorunete normale cu floră de mull sau amestecuri de deal deproductivitate superioară ,de diferite compoziții.

Peversanții cu înclinări variate mai ales însoriți ,pe solurile de mare frecvență în regiunea de deal ,brune ,divers podzolite cu moder mai mult sau mai puțin scheletice ,cu volum fiziologic relativ redus ,dar permeabile și afânate în orizonturile superioare ,se întânlește un tip de pădure specific de mare răspândire,

gorunetul de coastă cu graminee și Luzula luzuloides ,de productivitate mijlocie sau chiar mijlocie sau chiar superioară. Asemănător cu acest tip ,ca nivel productiv este gorunetul cu floră de mull cu productivitate mijlocie ,care în mod teoretic se caracterizează prin soluri mai bogate ,cu mull sau mull-moder, dar tot relativ sheletice și cu profunzime limitată. De fapt ,separarea celor două tipuri s-a făcut în principat în funcție de compoziția covorului plantelor din pătura vie ,care nu prezintă însă suficientă siguranță diagnostică în condițiile unei intense alterări antropogene perpetue.

În schimb , mult mai sigură este individualitatea gorunetului cu Luzulaluzuloides ,care cu toată apropierea fitocenotică de gorunul de coastă ( luzula este specie comună și dominantă ), are trăsături fizico-geografice bine exprimate : pante repezi- foarte repezi ,bătute de soare ,soluri scheletice scheleto – pietroase ,acide, podzolice, de fertilitate submijlocie .

O grupă ecologică aparte o constituie gorunetele cu anumit surplus de umiditate în sol și anume gorunetul cu Carex pilosa și gorunetul de platou cu sol greu.

Pe versanți în pantă domoală ,cu soluri lutoase ,mai mult sau mai puțin pseudogleizate în profunzime, gorunetele de productivitate mijlocie aparțin tipului cu Carex pilosa. Pe platouri, terase vechi, piemonturi, cu soluri lutoase, luto-argiloase, compacte ,insuficient drenate ,gorunetele nu rezistă de obicei ,cedând locul stejăretelor . În asemenea stațiuni în multe regiunide dealuri există totuși și gorunete de tipul de platou cu sol greu, în care productivitatea gorunului se menține mijlocie ,dar calitatea materialului este net inferioară față de tipul precedent ( gorunul de pe soluri argiloase ,compacte aparține probabil unui ecotip specific ,încă nestudiat ) .

În stațiuni cu soluri podzolice ,foarte sărace în baze de schimb ,puternic acide cu humus brut sau moder ,cum se întânlesc și la dealuri pe roci silicioase , gorunul se asociază cu flora acidifilă ,caracteristică formând tipul gorunet cu arbuști pitici acidifili. De remarcat însă că, în funcție de profunzimea solului și de conținutul de schelet ,pădurile respective pot realiza productivitate de la mijlocie până la inferioară ,ceea ce impune separarea a două tipuri – gorunet cu arbuști pitici acidifili de productivitate mijlocie și gorunet cu arbuști pitici acidifili de productivitate inferioară (în [NUME_REDACTAT] , Perșani , Baraolt ). De asemenea ,în [NUME_REDACTAT] în câteva puncte s-au găsit și gorunete de altitudine cu arbuști pitici acidifili ( cu Vaccinium myrtillus ) ,de productivitate inferioară ( la limita de jos ),

care păstrează un pronunțat caracter relictic ,fiind situate în plină zonă de făgete montane ,la altitudini de peste 900 m .

Stâncăriile din regiunea de dealuri sunt acoperite uneori cu gorunete a căror factură internă este evident reflectul condițiilor de extremă superficialitate a solului pe care vegetează . S-au diferențiat astfel gorunetul de stâncărie calcaroasă , pe soluri rendzinice ,de productivitateinferioară ( incluzând însă și pâlcuri de arbori bine dezvoltați ,în porțiunile cu soluri brune rendzinoide , mai evoluate și mai profunde ), și gorunetul de stâncărie ( necalcaroasă ), pe soluri acide podzolice scheleto-pietroase ,de pe gresii dure sau conglomerate silicioase ,de productivitate inferioară. Prin fizionomia sa geberală și compoziția păturii vii,gorunetul de stâncărie este, de altfel,apropiat de gorunetul cu arbuști pitici acidifili de productivitate inferioară .

Solurile cu conținut ridicat ,dar nu excesiv de schelet ,sunt proprii ,în general, gorunetul cu Luzula luzuloides ,prezentata mai sus .În condiții similare , dar în stațiuni de creste înguste ,vântuite sau de cumpene mai late ,însorite pe soluri podzolite cu moder mai mult sau mai puțin xeromorf ,s-a descris tipul gorunet de cumpănă înaltă ,deproductivitate inferioară ( în pătură vie , luzula este prezentă ,lipsind însă în mare măsură arbuștii pitici acidifili ) .

În afara acestor gorunete cu prezență generală ( posibilă ) în toate regiunile de dealuri subcarpatice ale țării ,s-au mai identificat și gorunete ca un accentuat specific regional ,cum sunt : gorunetul normal cu cărpiniță ,de productivitate mijlocie ,semnalat în sudul Banatului ,pe dealurile Buzăului și în Dobrogea ,pe soluri scheletice ,ruginii,de pe calcare; gorunetul cu scumpie ,de productivitate inferioară ,un tip de pădure întânlit rar în sectorul de curbura Carpaților între [NUME_REDACTAT] și dealurile Istriței pe soluri brune de pădure ,sheletice ,de pe calcare, gresii,marne .

O poziție fitogeografică aparte dețin gorunetele care vegetează în climate secetoase ,silvostepice , cum sunt : gorunetul de silvostepă , de productivitate inferioară, descris de pe dealurile din sud-estul pusișului Moldovei ,la altitudini de cca 200 m ,de pe versanți însoriți , cu soluri cernoziomice sau de trecere la brune roșcate ; gorunetul cu Lithospermum purpureo-coeruleum,de productivitate inferioară ,identificat în estul podișului Moldovei ,la altitudini de 250 – 400 m , pe platouri de cumpănă ,însorite ,pe soluri cenușii de pădure,podzilite de pe nisipuri calcaroase ; gorunetul de câmpie înaltă ,de productivitate mijlocie aflat ,aflat la contactul dealurilor cu câmpia,pe soluri brune roșcate sau intermediare între brune roșcate și cernoziomuri degradate. În sfârșit ,de pe nisipurile de la Hanu-Conachi mai este citat gorunetul de nisip,de productivitate mijlocie pe cernoziomuri degradate ,podzolite ,foarte profunde ,gorunet care păstrează numai importanța naturalistică.

3.4.2Păduri de amestec

Pădurile de amestec ocupă la dealuri suprafețe întinse în toate regiunile țăii datorită receptivității fitocenotice mari, proprii climatului premontan relativ cald,cu sezon lungde vegetație și în același timp,cu suficiente precipitații atmosferice .

Caracteristicile sunt în primul rând amestecurile de gorun sau stejar cu carpen ,ulm de munte ,ulm de câmpie,( Ulmus foliacea , U.procera ,U.minor ), jugastru, tei de deal,tei cu frunza mare,tei argintiu, frasin ,paltin,arțar etc ., amestecuri cunoscute sub denuirea de șleauri .

Șleaul reprezintă ,de obicei ,un amestec ,cu bază de stjar , deminim 3 – 4 specii arborescente ,fiecare în proporție de cel puțin 10% .

Reprezentativ la dealuri poate fi considerat șleaul de deal cu gorun și fag ,de productivitate superioară , întânlit în stațiuni optimale pentru gorun ,fag și specii însoțitoare ,cu soluri brune ,brune-gălbui,brune-rugini ( roșcate ),uneori podzolite , eutrofice- mezotrofice ,cu mull,profunde,slab-moderat scheletice,bine structurate,afânate ,cu drenaj normal,de pante moderate ,stațiuni în care gorunul și fagul realizează dimensiuni dintre cele mai mari și tulpini drepte ,elagate ,de cea mai bună calitate .

Comparabil cu acest tip sub aspect stațional, bioproductiv și silvicultural este șleaul de deal cu gorun de productivitate superioară ,din care fagul lipsește fie din cauze naturale ,în legătură cu diminuarea umidității în sol și în aer pe versanții insoriți – semiânsoriți specifici fie din cauze antropogene.

În funcție de intervenția divers manifestată a omului în pădure ,ca și de unele particularități ecologice ,stațiunile de bonitate superioară ,cu solurile cele mai fertile din regiunea de deal pot să apațină și altor tipuri de pădure ,diferite de cele de mai sus doar prin compoziția etajului de arbori . Astfel se pot cita : goruneto-șleaul cu fag de productivitate superioară și goruneto-sleaul de productivitate superioară ,în care proporția gorunului crește considerabil ( între 5 și 7 ); stejăreto-goruneto-șleaul de productivitate superioară răspândit mai ales în podișul Transilvaniei și localizat adeseori pe platouri ,și probabil pe soluri cu textură mai fină și cu mare capacitate de reținere a apei decât în gpruneto-șleauri.

Un caz aparte în stațiunile de deal de primă bonitate îl constituie șleaul de deal cu stejar pedunculat de productivitate superioară ,localizat în Transilvania și Moldova ,pe terase sau pe versanți slab înclinați ,cu soluri argiloase ,compacte gleizate sau pseudogleizate în profunzime ,care convin în grad mult mai mare stejarului decât gorunului . Din acest tip derivă stejăreto-șleaul de deal de productivitate superioară .

Stațiunile de deal de bonitate mijlocie ,cu soluri accentuat podzolite ,mai puțin profunde ,mai bogate în schelet ,mai uscate sau mai compacte și mai defectuos drenate ,întrețin și ele o gamă variată de păduri de amestec . De remarcat însă că diferențierea tipologică a acestor păduri nu s-a mai făcut de regulă în funcție de natura condițiilor climato-edafice care determină rezultanta bioproductivă mijlocie ,ci în funcție de compoziția etajului de arbori ,ca și în cazul amestecurilor de productivitate superioară.Tipice sunt și de această dată șleaul de deal cu gorun și fag de productivitate mijlocie și șleaul de deal cu gorun de productivitate mijlocie . De remarcat că în [NUME_REDACTAT] ,șleaul cu gorun și fag de productivitate mijlocie urcă pe versanți însoriți ,calcaroși până la 900-950 m ,având însă o evidentă amprentă montană ,marcată în special prin prezența bradului ( V. Stăncescu ,1969 ).

La cele două tipuri de pădure centrale ,se adaugă șleaul de deal dobrogean de productivitate mijlocie ,rezultat prin același proce predominant antropogen de creștere a proporției gorunului în dauna speciilor de amestec .

În stațiuni mediu productive ,cu regim variabil al umidității solului ,din cauza drenajului întârziat ,se întânlesc : șleaul de deal cu gorun și stejar pedunculat de productivitate mijlocie ,șleaul de deal cu stejar pedunculat de productivitate mijlocie ,stejăreto-goruneto-șleaul de productivitate mijlocie ,stejăreto-șleaul de deal de productivitate mijlocie ,șleaul de deal cu stejar pedunculat de productivitate mijlocie .

În condiții de compacitate și de impermeabilitate sporită ale solurilor ,în orizontul B, pe terasele înalte ale râurilor se formează stejăreto-șleaul de terasă de productivitate mijlocie .În stațiunile de versanți care vin în contact direct cu cele caracteristice ceretelor se realizează și șleao-ceretede deal cu stejar pedunculat de productivitate superioară . Un alt tip ,răspândit numai în sudul Banatului ,este șleao-ceretul de deal cu elemente termofile.

În afară de șleauri în regiunea de deal intervin și alte numeroase tipuri de păduri de amestec. Astfel, frecvență mare denotă făgetul amestecat din regiunea de dealuri ,de productivitate mijlocie spre superioară ,asemănător șleurilor de deal,dar lipsit total sau aproape total de cvercinee ,atât ca efect al topoclimatului de versanți umezi ,umbriți pe care se localizează pădurile respective cât și al extragerii gorunului de către om . De subliniat că aceste păduri amestecate cu bază de fag prezintă o mare variabilitate geografică regională,ca în Banat de exemplu,unde în arboret și subarboret sunt prezente elementele termofile ( nucul,teiul argintiu,cărpinița,vișinul turcesc ,mojdreanul etc.).

În stațiuni de bonitate superioară ,cu soluri profunde ,aerisite,afânate ,bine drenate ,dar suficient aprovizionate cu apă ,se constituie un tip de pădure foarte valoros – goruneto-făgetul cu floră de mull – în care atât fagu ,dar mai ales gorunul,cresc foarte activ dând productivitate înaltă și realizează forme de cea mai bună calitate ,cu un procent maxim de lemn de lucru ( ex. goruneto-făgetul de pe grsii ,de la Ronișoara-Sighet). Se mai găsesc de asemenea tipuri ca : frăsinetul amestecat de dealuri de productivitate superioară (în sudul Banatului ,nord-vestul Olteniei și în nordul Moldovei ), pe soluri profunde ,reavăne ,din vecinătatea cursurilor de apă; goruneto-făgetu cu Carex pilosa ,goruneto-făgetul cu Luzula luzuloides, în stațiuni asemănătoare gorunetului cu Carex pilosa și ,respectiv; goruneto-stejăretu de productivitate mijlocie ,citat din podișul Transilvaniei la altitudini de 350 – 600 m și încă puțin studiat ; goruneto-stejăretul de productivitate inferioară ,identificat pe soluri grele, compacte,insuficient drenate; cereto-gârnițetul de dealuri ,amestecul normal de gorun cu gârniță și cer ,amestecul de stejar pedunculat ,gorun,cer și gârniță,apoi amestecul de gorun cu gârniță și cer pe soluri schelete ,tipuri localizate în zonele de contact dintre cele patru specii de stejari.

CAPITOLUL IV

GESTIONAREA DURABILĂ A PĂDURILOR DIN ETAJUL DELUROS DE GORUNETE, FĂGETE ȘI GORUNETO-FĂGETE

IV. Gestionarea durabilă a pădurilor din etajul deluros de gorunete, făgete și goruneto-făgete

Starea actuală. Acest etaj bioclimatic (FD3) deține cea mai mare parte a dealurilor și podișurilor intens fragmentate ,cuprimzând [NUME_REDACTAT], Subcarpații interni și externi ,[NUME_REDACTAT] și Oaș ,fiind populat de gorunete pe versanți însoriți și de făgete pe versanți umbriți . Cuprinde circa un sfert din suprafața pădurilor țării; după îndinderea lor, concurează cu etajul amestecurilor de fag cu rășinoase . Este țara gorunului și a amestecurior de gorun cu fag,apărată din amonte de lanțul sinuos al făgetelor montane . Cuprinde cea mai mare parte a gorunetelor din țară.

Observăm însă că , atât limita superioară ,cât și limita inferioară a etajului nu sunt suficient de clare ,ceea ce lasă loc la interpretări . Deseori subetajul făgetelor este supraestimat prin prezența de arborete pure de fag derivate din gorunete-făgete, după extragerea insiduoasă de-a lungul timpurilor ,a exemplarelor de gorun.

Doar analizele stționale și istorice de un înalt profesionalism pot și trebuie să stabilească adevărul de care se leagă atât de puternic soluțiile pentru pădurile viitorului din etajul bioclimatic dat.

Ceea ce particularizează acest etaj bioclimatic față de etajul montan- premontan este,în primul rând ,specificul substratului litologic constituit din roci pedogenetice favorabile eroziunii și alunecărilor de teren ,după înlăturarea chiar parțială ,a vegetației forestiere.Din această stare derivă marea întindere a terenurilor degradate ,extinse cu deosebire după legile de reformă agrară din anii 1864 și 1918 ,când țăranii și comunele au fost împroprietăritecu păduri cu terenuri în pantă ,erozibile,defrișabile ulterior. În al doilea rând este gradul avansat al destructurării ecologice a actualelor păduri,fapt explicabil dacă avem în vedere :a). densitatea ridicată a populației încă din vremuri îndepărtate ; b). valoarea de excepție a lemnului de gorun ,care a constituit o tentație majoră a utilizatorilor și exploatatorilor de produse din lemn. Mai intervine în plus vulnerabilitatea ridicată a gorunetelor la dereglări ecologice ,secete ,schimbări climatice și la poluare .

O altă deosebire fundamentală față de pădurile etajului montan-premontan se referă la faptul că o bună parte a arborilor sunt proveniți din lăstări , ca o consecință a modului gestionare a pădurilor în trecut . Într-adevăr dacă dăm crezare inventarului fondului forestier național valabil pentru anul 1984, atunci circa 60 % din arborii de gorun din țară și implicit din acest etaj bioclimatic sunt proveniți din lastari . Din păcate ,această stare îngrijorătoare este ascunsă sub paravanul amenajamentelor ,căci majoritatea arboretelor de gorun cu arbori proveniți din lăstări este gestionată în regimul codrului.

O importantă însușire a gorunilor ,ca de altfel și a stejarului pedunculat ,este aceea de a forma ecosistemele naturale complexe bioetajate ,chiar trietajele ,de o excepțională biodiversitate și stabilite ( în stare naturală ) cunoscute și sub denumirea de șleau de deal , în cazul gorunului și de șleauri de câmpie ,în cazul stejarului pedunculat . Cercetarea ecologică complexă a acestor ecosisteme este de-abia la începu ( Doniță, Purcelean ,1975 ).

După cum am menționat anterior ,specia reprezentativă și definitorie pentru etajul FD3 este gorunul carpatic cu cele trei subspecii ale sale : Q.p. ssp. petraea (Liebl) , Q.p. ssp. delechampii (Ten), Q.p. ssp.polycarpa (Shur). Acești goruni prin însăși moștenirea lor ereditară prezintă un accentuat polimorfism ,ceea ce conferă arboretelor o biodiversitate adecvată . Din punct de vedere economic pe primul plan se află însușirea arborilor de gorun de a produce lemn de calitate excepțională,recunoscut ca atare pe plan european. Ne referim în primul rând la Q.p. ssp.petraea care,prin populațiile Ronișoara ( Maramureș ), Runcu ( Gorj), Mihăești și Donești ( Argeș ),Heltiu (Bacău),Runcu (Arad),și multe altele,s-a afirmat ca producător de lemn pentru furnire estetice. Cheresteaua din lemn de gorun carpatic s-a impus pe piața europeană . Din păcate ,pădurile de gorun și șleaurile pe bază de gorun sunt acum,în mare parte ,epuizate în lemn de valoare , acesta fiind recoltat selectiv în afară oricărei reguli silviculturale, ceea ce a afectat chiar și fondul genetic al acestei specii.

O temeinică analiză a stării pădurilor din etajul gorunetelor,făgetelor și goruneto-făgetelor ,pune în evidență două dezacorduri capitale:

1). dintre procentul actual de împădurire de 25 – 30 % și procentul optim de împădurire ( 40 – 45 % ).

2). dintre starea actuală a pădurilor existente și starea optimă, corespunzătoare multipleror obiective ale silviculturii zonale.

Prima discrepanță este consecință a unor factori social-istorici și politici care au acționat în ultimele două milenii,dar cu mare agresivitate în ultimele două secole, când au fost defrișate mai multe pădurii decât în tot restu de 1800 de ani.

Regretabile sunt defrișările de păduri din perioada interbelică.

A doua discrepanță este rodul unui complex de factori antropici în care modul de gestionare a pădurilor a avut un aport considerabil.

Pe primul plan așezăm discrepanța dintre bonitatea potențială a stațiunilor și productivitatea reală a pădurilor actuale : bonitatea potențială favorabilă unor păduri de productivitate superioară, în tip ce productivitatea reală a actualelor păduri este mijlocie . De aici rezultă misiunea importantă a silvicultorului de a apropia productivitatea pădurilor de bonitatea stațiunilor forestiere și ,în același timp ,de a coserva sau ,acolo unde este cazul, de a ameliora condițiile staționale ,cu precădere a solului.

Nu putem să trecem cu vederea o altă particularitate a acestor păduri , față de cele anterioare , și anume considerabilul deficit de arborete exploatabile și predominarea celor de vârstă tinere și mijloci ,îndeosebi la gorun :

Clasa de vârstă (ani): 1-2 21-40 41-60 61-80 81-100 >100

Suprafața (procente): 12 23 28 15 11 11

Această structură dezechilibrată obligă pe silvicultor ca ,o bună parte din creșterea anuală a pădurilor ,să o folosească pentru normalizarea fondului de producție sub raportul claselor de vârstă ,în detrimentul recoltelor de lemn

O altă deteriorare se constată și în privința starii de sănătate a arboretelor, stabilită după gradul de defoliere a coroanelor acestora (clasele de defoliere 2-4): dacă în anul 1995 în molidișuria fost de 9,9% și în etajul amestecurilor de fag cu rășinoase de 10,7% în etajul FD3 această proporție a urcat la 14,4%.

În anumite perioade ,în pădurile de gorun și de amestec pe baza gorunului au avut loc și încă se manifestă fenomene de uscare normală ,a arborilor provocate de un complex de factori , dintre care dezechilibrul ecologic al acestora și hazardele climatice ( în primul rând seceta ) sunt pe prmul loc ( Alexe, 1984 – 1986 ). Mai rezistente s-au dovedit arboretele de fag ,deși,pe alocuri și acestea dau semne de îmbolnăvire. Pădurile din acest etaj bioclimatic au fost puternic dezechilibrate și prin activități silviculturale agresive ( preconizate chiar de oficialități silvice ), cum sunt : aplicarea de-a lungul timpurilor de tratamente nonecologice ( tăieri în crâng,tăieri succesive ,tăieri "combinate" ,tăieri rase de "refacere"); combaterea chimică a insectelor dăunătoare ( cu deosebire în perioada 1958-1989); folosirea de tehnologii nonecologice la exploatarea lemnului.

Dar, tot atât de agresivă a fost substituirea speciilor edificatoare ale acestuia

gorunul și fagul – cu specii autohtone și alohtone : molid ,pin sivestru, duglas etc., inclusiv pentru celuloză. Această tentativă s-a dovedit un eșec , plătit însă cu enorme costuri ,despre care am mai relatat. La toți acești factori s-a adăugat pășunatul în păduri – factor comun pentru toate timpurile.

Consecințele acestei practici au fost cu mult mai mari în acest spațiu fapt explicabil dacă avem în vedere : terenul accidentat ,substratul litologic friabil,densitatea mare a populației . În ultimele decenii a apărut un nou factor : poluarea produsă de industriile amplasate predominant tocmai în această zonă sau în apropierea ei.

În plus ,reconstituirea dreptului de proprietate asupra pădurilor ,prin fărâmițarea excesivă a unei importante părți a domeniului forestier din zonă , constituie un factor de noi dezechilibre cu consecințe pe termen lung asupra mediilor natural,social și economic.

Cândva ,cu secole în urmă ,dealurile carpatice au fost îmbrăcate cu trainice și magnifice păduri de gorun ,șleauri de bază de gorun și goruneto-făgete . Ele au trecut în istorie . Rezervația naturală a Runcu din [NUME_REDACTAT] stă încă mărturie a unui trecut îndepărtat și cinstește pe ocrotitorii ei .

Important de reținut este faptul că , chiar și într-un ecosistem cu specia de bază având temperament de lumină – gorunul – structura arboretului în raport cu diametrul arborilor componența este de tip grădinărit.

Structura originară nu este uniformă ,ci puternic diversificată,ecosistemului aflându-se în diferite faze de dezvoltare specifice oricărei păduri virgine . Numai prin prin cumulul de asemena "miniarborete" putem întrunii pe un grafic numeroși arbori cu diametre de 8-12 cm și tot mai puțini arbori de dimensiuni mari ,de aproape un metru. Această lecție formidabilă a naturii ne arată că arboretele de gorun nu pot fi regenerate cu succes prin tratamente schematice de genul "tratamentul tăierilor succesive" .Primii silvicultori români care au observat această

"taină" în pădurile virgine de gorun din bazinul Argeșului , au fost C. Chiriță și M. Popescu ( 1933). [NUME_REDACTAT] demostrează procesul natural prin care gorunetele s-a perpetuat și perfecționat în spațiul românesc. Mai arată cum au reușit gorunii mai vechi pe aceste meleaguri ,să facă "casă bună" cu un nou venit:

fagul . Pracă ne amintește procesul de formare a poporului român.

Așadar ,din cele expuse se poate ajunge la concluzia potrivit căreia etajul gorunetelor și goruneto-făgetelor posedă un potențial natural deosebit de favorabil vegetației forestiere,predomonând stațiunile de bonitate mijlocie și superioară pentru aceste specii forestiere. Seevidențiază totodată însușirea ecosistemelor forestiere din zonă de a produce sortimente de lemn de valoare excepțională și de a proteja factorii de mediu pe un teren vulnerabil. Aceste păduri au avut o contribuție incontestabilă în istoria românilor ,la dezvoltatrea culturii și a spiritualității românești .

Cu toate acestea ,de-a lungul timpurilor ,suprafața domeniului forestier a scăzut sb pragul critic ,iar pădurile existente sunt epuizate și destructurate de un complex de factori predominant antropici.

Acțiuni pentru prezent și viitor. Pentru redresarea stărilor menționate mai sus vor fi necesareample acțiuni de gestionare durabilă a pădurilor , integrate în programe de gestionare durabilă a spațiului rural din zonă, din cadru căruia acțiunile prezentate mai jos nu pot lipsi.

În primul rând avem în vedere creșterea substanțială a contribuției sectorului silvic la reconstrucția ecologică a spațiului rural prin acțiuni de reabilitare a terenurilor degradate , preluând exemplul interbelic,când în acest scop ,a fost adoptată o lege funcțională ( Legea 417 LATD din 1930 ),precum și experiența din timpl războiului ( Legea 418/1943 ), în baza cărora s-au împădurit mari suprafețe de terenuri netrebnice. Astăzi ,după expresia unui analist în domeniu"suntem în fața unei degradări a interesului pentru împădurirea terenurilor dgradate", România plasându-se pe ultimul loc în Europa din acest punct de vedere. O bstacolul va putea fi depășit prin voință politică ,aportul întregii națiuni și sprijinul financiar al organismelor internaționale de profil, astfel încât procentul de împădurire din acest spațiu frământat să ajungă la 40 – 45% ( cu diferențieri pe bazine hidrografice ) față de numai 25 – 30% cât este în prezent. Este singura soluție de succes pentru reinstalarea armoniei dintre om și natură pe aceste meleaguri încărcate de evenimente importante din istoria mult prea încercatei națiunii române.

Pentru gestionarea durabilă a pădurilor actuale este important de stabilit corect țelul de gestionare ,care,pentru acest spațiu atât de vulnerabil ,nu poate fi altul decât unul de protecție multiplă . Dacă pentru etajele anterioare funcția de protecție frecventă și prioritară este ceade protecție a ape (hidrologică),în acest etaj pe primul loc urcă funcția de protecție a solurilor și terenurilor ( funcția pedologică) ,ceea ce nu înseamnă că sunt minimalizate celelalte funcții ecologice.Cu unele excepții cunoscute ( arii protejate, regimul special de conservare ), funcțiilor de protecție li se atașează funcții de producție focalizate pe producerea lemnului de calitate superioară ( lemn pentru furnire,lemn pentru cherestea ),care în acest spațiu găsește condiții naturale foarte favorabile. Vârstele exploatabilității pentru arboretele normale și ciclurile se vor încadra în limitele 120-160 ani .

În raport cu specificul zonei ,prezentat anterior locul primordial îl va deține reconstrucția ecologică a arboretelor deteriorate.În acest scop vor fi necesare studii staționale moderne și amenajamente de înaltă calitate,care să proiecteze structuri ale alrboretelo și tehnologii ecologice specifice diferitelor categorii de arborete,ceea ce înseamnă : revenirea la compozițiile tipului natural fundamental de pădure sau de la o compoziție natural potențială ; renunțarea la promovarea în cultură a unor specii exotice ( duglas,pin ,strob etc ) sau a unor specii autohtone din alte etaje bioclimatice ( exemplu : molid, brad etc.) folosirea pinului sivestru numai pentru împădurirea de terenuri degradate sau în anumite stațiuni specifice din zonă

(pinet de stâncărie ,gorunet de stâncărie etc.) în combinație cu speciile locale . În locul fertilizărilor chimice ,preconizate de unii autori,sunt de preferat mijloacele biologice ( Chiriță, 1983).

Aceeași concepție ecologică se impune și pentru gestionarea arboretelor normal exploatabile .

În cazul făgetelor de deal prioritară va fi preocuparea pentru optimizarea compoziției arboretelor ,urmărind ,pe cât posibil reintroducerea gorunului în amestecul cu fag și cu foioase valoroase cum este cireșul . Pentru stațiunile specifice gorunetelor și goruneto – făgetelor de deal , prioritate va avea gorunul, dar în amestecuri ecologic echilibrate ,etajate și cu bogat subarboret,având în vedere speciile arborescente ale tipului fundamental de pădure : fagul,teiul, frasinul, paltinul , cireșul ,carpenul (în al doilea etaj),renunțând la speciile de rășinoase autohtone și alohtone atât de copios strecurate ,sub impulsul concepțiilor din trecut ,în compozițiile de regenerare,oficializate prin norme tehnice. Repetăm și de data aceasta că este lipsită de suportul ecologic și genetic necesar forțarea naturii cu specii de rășinoase,acțiune sortită eșecului, în condițiile în care speciile locale, atât de armonios integrate ,asigură continuitate ,stabilitate și polifuncționalitate.

Formarea de arborete de tip șleau de deal ,acolo unde condițiile naturale sunt prielnice ( Doniță, Purcelea , 1975 ), constituie o misiune dificilă ,dar de cel mai mare interes .

Mijlocul prin care se pot forma arborete cu structuri de tip natural, amestecate și etajate ,nu poate fi altul decât aplicarea tratamentului regenerărilor progresive cu perioadă lungă de regenerare,dar cu respectarea perioadei speciale de regenerare ( 3 – 5 ani pentru gorun, 8 – 12 ani pentru fag ). Nu este lipsită de interes aplicarea experimentală a tratamentului codrului neregulat în varianta adoptată în ultimul timp în țările [NUME_REDACTAT] ( Schutz, 1997,Otto 1999 etc.).

Doar silvicultorul dotat cu un evoluat simț al regenerării, care presupune o ecologie forestieră aplicată cu artă, cunoscător allegilor naturii se va bucura de recunoștința generațiilor viitoare beneficiare ale pădurilor durabile .În procesul de regenerare naturală asistată se arată măiestria silvicultorului solidar cu viitorul.

Pentru reușita gestionării durabile și performante ale gorunetelor ,goruneto-făgetelor și făgetelor ,ca și a altor păduri ,trebuie să se țină seama de faptul că o mare parte a arboretelor existente sunt de tip derivat sau se găsesc într-un stadiu avansat de degradare și , ca atare necesită ample lucrări de reconstrucție ecologică,

precum și de faptul că multe din actualele arborete ,pentru a ajunge la structurile țel stabilite ,necesită timp îndelungat și aplicarea unor măsuri silvotehnice ,adică a unor tratamente de transformare ,total diferite de tratamentele clasice ,descrise în tratate ,mauale și norme tehnice. Iată de ce neținându-se seama de aceste împrejurări ,prevederile referitoare la tratamente astfel stabilite vor rămâne ca și până acum , litieră moartă, sau dacăvor fi aplicate rezultatele vor fi sub așteptări.

Așadar , în condițiile menționate mai sus ,tratamentele vor avea un pronunțat caracter de refacele – ameliorare , ceea ce presupune adaptarea lor la obiectivele reconstrucției ecologice. Într-adevăr ,tratamentul regenerărilor progresive în forma lui clasică este inaplicabil în acest caz, ceea ce l-a determinat pe [NUME_REDACTAT] și pe colaboratorii săi ,sa-l adapteze pentru regenerarea – refacerea șleaurilor destructurate.

Sistemul de îngrijire și conducere a arboretelor va trebui, de asemenea, subordonat grijii permanente pentru formarea de structuri de tranziție spre structura

optimă adecvată țelului de gestionare a acestor păduri. Îngrijirea semințișurilor, degajările și curățirile efectuate la timp la timp ( fără "curățirea" speciilor necesare sub raport ecologic,cum este carpenul), răriturile combinate de intensitate moderată răspund cerințelor gestionării durabile a acestor păduri.

Fără a mai repeta acțiunile comune și altor etaje bioclimatice,enumerăm doar cele referitoare la : conservarea biodiversității, combaterea dăunătorilor prin mijloace biologice,evitarea combaterilor și a fertilizărilor chimice,aplicarea de tehnologii ecologice la exploatarea lemnului,implicarea silviculturii la ecologizarea

peisajului rural.

În final se mai impun două precizări importante atât pentru etajul bioclimatic al gorunetelor și goruneto-făgetelor cât și pentru alte etaje ,zone sau subzone forestiere :

– a sosit timpul ca soluțiile silvotehnice și amenajistice globaliste ,stabilite pentru arboretele de o anumită specie – de exemplu pentru gorunete – să fie adaptate sau nuanțate pentru arborete de o anumită subspecie : Q.p. ssp. petraea , Q.p. ssp. dalechampii , Q.p. ssp. polycarpa . Astfel spus ,de la silvicultura speciei, să ajungem la silvicultura subspeciei ;

– suntem în mare întârzierefață de performanțele țărilor din [NUME_REDACTAT], în privința regionării gestionării durabile a pădurilor, chiar în cadrul aceluiași etaj, subzonă sau zonă forestieră.

O anume silvotehnică va fi aplicată gorunetelor din nord-estu țării, alta în cele din sud-vestul României . În acest scop va trebui, mai întâi , regândită tipologia forestieră ,astfel încât aceasta "să aibă un pronunțat caracter regional mai ales într-o țară ca România cu o mare varietate a substratului litologic a reliefului,a climei și solurilor" (Târziu , 2002 ).

– în vederea conservării biodiversității se impune urgentarea constituiri de noi arii naturale protejate, precum și lărgirea rețelei de resurse genetice, având în vedere subspeciile gorunului și toate tipurile de ecosisteme.

Etajul bioclimatic (FD2) se caracterizează prin prezența predominantă a gorunetelor și șleaurilor de deal cu gorun și fag sau numai cu gorun . Este situat în spațiul cuprins între delurile înalte și câmpiile piemontate . Acestui etaj mai sunt atașate și pădurile din nordul Dobrogei . În general ,predomină terenuri cu alitudini cuprinse între 200 și 450 (500) m, mai mici (chiar 100 m) în defileul Dunării. Limita altitudinală superioară ,în cazuri izolate poate ajunge la 600-700 m (Chiriță ,1977). Se extinde pe 10-20% din suprafața totală a pădurilor țării.În compoziția pădurilor participă gorunul în asociație cu alte specii de stejar (deseori ceru și gârnița), teii,carpenul etc.În anumite condiții se întânlesc și arborete de fag.

Substratul litologic și relieful sunt foarte favorabile eroziunii și alunecărilor de teren ,ceea ce ,în contextul unui mod necorespunzător de folosire a pământului în scopuri agricole și silvice ,explică întinderea mare a terenurilor degradate .

Tăierile rase sunt urmate deeroziui și alunecări de teren. Proporția pădurilor este foarte redusă ( 15-20 %), terenurile degradate sunt frecvente ,iar starea arboretelor actuale lasă mult de dorit . Majoritatea arborilor din genul Quercus , ca efect al modului defectuos de gestionarea pădurilor din ultimele două secole. În condițiile dezechilibrului ecologic al acestor păduri și ale frecventelor secete , starea lor de sănătate este precară (procentul arborilor cu o defoliere puternică este, frecvent de peste 20 %), ceea ce trebuie să îngrijorezeoficialitățile silvice locale și centrale,dar și factori de decizie superiori . Structura pe clase de vârstă este puternic dezechilibrată ,predominând arboretele tinere și de vârste mijlocii. Există un apreciabil dezacord între bonitatea stațiunilor forestiere ( bonitate de productivitate mijlocie ) și productivitatea actualelor arborete ( clasa de producție medie III/IV) . Încercarea de a introduce specii de rășinoase s-a soldat cu eșecuri costisitoare .

Starea necorespunzătoare a pădurilor din acest spațiu bioclimatic este o consecință a modului defectuos de gestionare a pădurilor , a pășunatului și delictelor ,dar și a secetelor ,la care s-au adăugat și efectele schimbărilor climatice din ultimul timp .Retrocedarea pădurilor către foștii proprietari a înrăutățit și mai mult condițiile pentru o gestionare durabilă a acestora.

Nu mai puțin gravă este și problema declinului unor făgete marginale de fag care manifestă procese evidente de declin ,cum sunt făgetele de limită sudică de areal ,făgetele de limită de areal din [NUME_REDACTAT], ca și făgetele de limită estică de areal .În ultimul caz,tratamentu regenerării cu perioadă scurtă de regenerare poate sta la originea declinului acestora . Așadar ,în condiții staționale de limită ,în perioade cu precipitații reduse,arboretele de fag destructurate ecologic nu mai rămân nici ele atât de rezistente .

Programul pentru gestionarea durabilă a spațiului rural și a pădurilor aferente acestui etaj bioclimatic va trebui să fie exact pe obiectivul fundamental specific zonei : protecția solului și producția de lemn la care se adaugă protecția apei , climei și biodiversității. În consecință ,acest proces va trebui să cuprindă măsuri silvotehnice pentru creșterea substanțială a procentului de împădurire la 28-35%, pe seama întinselor suprafede terenuri degradate ,folosind specii autohtone locale , și la nevoie ,pinul silvestru ,pinul negru și salcâmul (la altitudini mai joase),dar numai pentru realizarea de arborete provizorii ,urmând să fie înlocuite cu arborete de tip natural .

Deșii în această zonă nu ai există păduri virgine sau cvasivirgine ,sunt totuși suficiente păduri de tip natural stabile care pot oferii informații pentru alegerea structurii arboretelor mai credibile decât cele cuprinse în tratate sau normele tehnice din ultimii 50 de ani ( aceste din urmă au fost modificate și "îmbunătățite " după criterii subiective o dată la 2 – 5 ani ,fără o bază științifică ). Așadar recomandăm compoziții și structuri verticale corespunzătoare tipului fundamental de pădure ,cu predominarea în funcție de stațiune , a gorunuli,cerului,gârniței sau fagului, cu participarea speciilor de amestec ecologic copatibile.Recomandarea de a se introduce specii de rășinoase autohtone sau alohtone ,dată de tratatele de specialitate ( Vlad ,1977 ) și de normele tehnice oficiale – chiar și de cele recente (MAPPM , 2000) – , o privim cu toate rezervele cuvenite . O altă preocupare deosebită va trebuii acordată formării de arborete bietajate cu un bogat subarboret.

Tratamentele cele mai potrivite acestui scop sunt : tratamentul regenerărilor progresive cu perioadă lungă de regenerare ( cu respectarea perioadei speciale de regenerare ) și tratamentul codrului cvasigrădinărit . Pentru refacerea arboretelor degradate este de interes metoda aplicată de M.Drăcea în păduri de câmpie bazată pe semănatul cu ghindă sub masiv în ochiuri sau benzi . Totodată , se impune revigorarea operațiunilor culturale pentru formarea de arborete optim structurate sub raport compozițional și al etajării.

Alte probleme ale gestionării durabile a pădurilor din acest etaj bioclimatic sunt identice cu cele menționate la capitolele anterioare ,de o deosebită importanță fiind : elaborarea de studii staționale aprofundate anterior amenajării pădurilor; conservarea biodiversității , în primul rând a resurselor genetice forestiere ; monitorizarea stării pădurilor ; protejarea pădurilor împotriva factorilor dezlănțuiți după reconstruirea dreptului de proprietate asupra pădurilor.

Din considerente ecologice ,multe arborete din acest etajtrebuie trecute în regim special de conservare ,unele chiar în regim de ocrotire (prin includerea lor în sistemul ariilor protejate ).

4.1 Întemeierea și refacerea arboretelor cu gorun

4.1.1 Importanța culturii gorunului

Situația pădurilor de stejar din lumea întreagă,ca și de la noi ,privită din punct de vedere al întinderii pe care o ocupă și al calității arboretelor ,nu este de loc îmbucurătoare. Aceasta provine din două mari cauze :

1.Fiind situate mai totdeauna pe soluri de cea mai bună calitate ,un însemnat procent din teritoriile ocupate de stejar a fost treptat defrișat și atribuit agriculturii.

2.Lemnul de stejar fiind foarte căutat ,puținele păduri care au mai rămas au fost secătuite prin exploatări iraționale ,brăcuiri,delicte. Pășunatul abuziv ,atacurile de insecte etc., au contribuit la rândul lor la degradarea acestor păduri.

Nevoia de lemn de stejar ,mereu accentuată și crescândă ,cât și marea lui valoare cer să se reconstituie capacitatea de producție a actualelor suprafețe ocupate de stejar. În calea acestei acțiuni stau însă o serie de greutăți ,dintre carese menționează :

1. Cultura stejarilor în general și a pedunculatului în special ,este delicată și grea , astefel :

a). fără o aplicare atentă a celor mai indicate tratamente ,stejarii și cu deosebire pedunculatul , sunt ușor eliminați de este de mai mică valoare cum sunt fagul,carpenul,teiul etc. ;

b). diverși dăunători constituie o piedică serioasă întrucât reduc creșterile,împiedică fructificația și duc uneori la uscarea arborilor ;

c). înțelenirea și bătătorirea solului ,prin pășunatul vitelor ,sunt alte piedici serioase în calea regenerări naturale și a refacerii pe cale artificială a acestor păduri.

2. Faptul că un procent important ( 10% ) din întinderea pădurilor de stejar se tratează în crâng simplu sau compus ,face ca producția lemnului de lucru și de construcții să fie și mai restrânsă.

Repunerea pădurilor de stejar în plinătatea ,forțelor lor de producție implică înlăturareatuturor acestor obstacole,prin luarea următoarelor măsuri :

a). împiedicarea năvalei carpenului ,teiului,fagului și a celorlalte specii mai puțin pretențioase ;

b). mărirea procentului speciilor de stejar și mai ales a gorunului în arboretele unde acestea se găsesc în amestec cu altele ;

c). introducerea stejarului roșu și în special a gorunului ,în pădurile de fag pur sau aproape pur ;

d). convertirea în codru – ori de câte ori este putință – a pădurilor de pedunculat și gorun ,tratate în crâng simplu sau compus;

e). interzicerea pășunatului în păduri ;

f). având tot timpul în preocupare ideea producerii lemnului de cea mai bună calitate ( trunchiuri drepte ,pline și curățate de crăci ), se mai impune să se dea o deosebită atenție culturii stejarilor în amestec cu alte specii, de preferință cu fagul sau carpenul .

Practic vorbind, menținerea,reconstruire și extinderea masivelor de stejar se pot realiza :

1). pe de o parte, prin aplicarea justă a celor mai indicate tratamente ;

2). pe de altă parte , prin intervenția directă și energică pe cale artificială, acolo unde cea naturală nu poate sau mai reușește să facă numic.

Folosirea uneia sau alteia dintre cele două căi depinde , între altele,de condițiile staționale în care trebuie să se lucreze . Pentru fiecare dintre ele însă se pune , în primul rând , problema preocupării materialului de împădurit .

4.2 Refacerea arboretelor cu gorun ca urmare a fenomenelor de uscare intensa

4.2.1 Amploarea fenomenului de uscare intensă

Fenomenul de uscare intensă a arborilor în pădurile de cvercinee depășește granițele țării noastre. El a fost semnalat pentru prima dată în anii 1900 – 1902

în pădurile cu mare renume din Iugoslavia .A fost apoi cunoscut și în celelalte țării limitrofe cu țara noastră : Ungaria, Bulgaria, Rusia, Polonia. La noi , observat pentru prima dată în 1933,acest fenomen a prezentat , în decursul timpului ,trei perioade de uscare de mare intensitate : primele două în 1940 – 1942 și 1947 – 1949 , iar a treia începe în anul 1956 continuându-se și în prezent . La sfârșitul anului 1960 suprafața păduroasă afectată de fenomenul de uscare intensă era apreciată la circa 30.000 de ha , fiind extinsă în aproape toată subzona pedunculatului și în parte în cea a gorunului. Fenomenul se datorește unui unui complex de factori de natură abiotică și biotică , el neputând fi explicat în același fel în toate cazurile.

Uscare s-a manifestat în pădurile de stejar pedunculat și de gorun ,situate pe platouri și terase fără scurgerea apelor ,din regiunea de câmpie și de dealuri joase a Muntelui , dar în special în zona de trecere de la câmpie la dealuri . Teritoriul pe care se găsesc pădurile afectate de acest fenomen de uscare intensă este destul de mare, putând fi delimitat de o linie care ar trece aproximativ prin localitâțile : Pitești, Schitu – Golești, Târgoviște, Câmpina, Cislău , Buzău, Fierbinți ,Brănești, Comana,Bolintin, Roșiori de Vede,Pitești.

Deci, el înglobează cea mai mare parte a pădurilorde cvercinee din zona forestieră și de silvostepă a Muntelui. Fenomene asemănătoare ,dar de mai mică intensitate , au fost observate și în pădurile de cvercinee de pe dealurile din nordul Dobrogei , din bazunul mijlociu al Mureșului și de pe platforma Someșului.

4.2.2 Cauzele fenomenului de uscare intensă

Cauzele care au dus la producerea fenomenului de uscare sunt multiple , ele putând fi grupate în trei categorii :

a). ecologice , ca efect al neconcordanței de durată dintre cerințele speciilor și condițiile mediului de viață;

b). antropogene , ca rezultat al tratamentelor necorespunzătoare ,exploatării iraționale și mai ales pășunatul excesiv ;

c). patologie , ca urmare a atacurilor de insecte ciuperci și bacterii .

I. Cauze ecologice

Factori climatici. Examinându-se factorii climatici care domină în regiunea menționată din Muntenia pe perioada de timp 1941 – 1949 , s-a constatat existența unui deficit pluviometric,care caracterizează anii respectivi drept secetoși și excesiv secetoși . Acest deficit s-a înregistrat ,repetat și consecutiv , atât în perioada de vegetație cât și în cea de repaus .Condițiile realizate prin deficitul pluviometric și excesul de căldură au schimbat profund caracteristicile climatice , creând pădurilor din silvostepă condiții de stepă ,iar celor din zona forestieră , condiții de silvostepă.

Solul. Fenomenul de uscare este însă prea complex ca să fie explicat numai prin datele relative la precipitații și temperatură . Efectul catastrofal al secetei nu s-ar fi produs dacă nu ar fi existat și alte cauze care să ducă la o stare de vegetație slabă. Între acestea solul intervine cu o foarte mare parte prin :

1). Insuficiența apei cedabile în perioadele excesiv uscateale anilor secetoși datorită scăderii precipitațiilor sub limitele minime obișnuite ,cât și a unor cauze agravante din sol ca :

a) textura prea argiloasă și compacitatea excesivă a orizontului B;

b) îndesarea puternică a orizontului superior prin pășunat abuziv ;

c) concurența de temut a păturii de graminee și a altor buruieni ,foarte mari consumatoare de apă în solurile înțelenite ;

d) insuficiența spațiului fiziologic ,util în sol.

2. Excesul prelungit de apă în prîmăverile umede , din cauza lipsei de permeabilitate a solului.

Studiul morfogenetic al solurilor pe care cresc aceste păduri și analizele de laborator au dus la următoarea concluzie :

– aceste păduri se găsesc în cea mai mare parte pe soluri grele formate pe sedimente lutoase fine , de terasă sau de conuri de dejecție ;

– aproape toate solurile în cauză sunt morfogenetic puternic degradate, ajunse în stadiul de podzol cu fenomene accentuate de hidrogeneză și chiar cu un

început de gleizare a orizontului B , orizont care este foarte puternic dezvoltat;

– textura lor este nisipo – lutoasă în orizonturile superioare și argiloasă în orizontul B , ceea ce caracterizează solurile foarte grele și compacte în orizontul B, de tipul podzolului, formate pe sedimente lutoase. Alteori solurile sunt lutoase chiar de la suprafață ,fiind formate pe sedimente grele.

În general , ele sunt sărace și foarte sărace în humus .

Textura fină – argiloasă în orizontul B , ca urmare a naturii rocii mamă și proceselor de podzolire – împreună cu așezarea îndesată a particulelor ,lipsa de structură glomerulară ,și sărăcia în humus fac ca în aceste soluri circulația apei să nu fie normală ; în timp ce ea pătrunde greu în orizontul B , orizonturile superioare acumulează apă , și se înmlăștinează în general primăvara . Acumularea insuficientă a apei în orizontul B are drept urmare insuficiența de rezerve de apă cedabilă în perioadele secetoase ale anului.Coeziunea ridicată – deseori excesivă a solului – cu deosebire a orizontului B, face ca arborii să cucerească greu și insuficient volumul mare de sol , însămânțarea naturală să fie dificilă ,puieții să-și dezvolte anevoie pivotul . Toate acestea duc apoi la un coeficient de ofilire ridicat în orizontul B, ( 15 – 22 % ), fapt care explică cantitatea mică de apă cedabilă în acest orizont ,în perioadele uscate ale anului, cu secete excepționale.Această, stare

hidrologică explică deci vegetația lâncedă și predispoziția arborilor la uscare.

În concluzie în solurile , în solurile acestor păduri condițiile sunt în general puțin prielnice vegetației gorunetelor și stejăretelor de pedunculat dacă împrejurările climatice nu oferă în compensație o umiditate atmosferică ridicată .

Vegetația. Gorunul și stejarul pedunculat sunt specii pretențioase fațăde condițiile de mediu . Ele cer soluri fertile ,profunde afânate ,profunde , afânate și un regim convenabil de umiditate în sol și in atmosferă. Condițiile de climă și sol actuale prin pădurile menționate sunt deci total opuse pretențiilor acestor specii .

Cauzele enumerate au înrăutățit mult condițiile de vegetație obișnuite , provocând o debilitate fiziologică mai mult sau mai puțin gravă a acestor arborete.Din cercetările întreprinse s-a constatat că fenomenele de uscare s-au manifestat mai intens acolo unde vârsta arboretelor a fost mai mare , vârsta limită de rezistență fiind determinată de proveniența arborilor . Astfel în arboretele provenite din lăstări – ca rezultat al tratării lor la îneput în crâng și apoi convertite în codru – au rezistat bine numai până la vârsta de 60 – 80 de ani . Fiind cu o vitalitate mai redusă și ajunse la limita longevității lor fiziologice ,arboretele au avut o vegetație mai puțin activă , care a devenit lâncedă în anii secetoși . Din această cauză , de la vârsta amintită ,arborii au avut un proces de uscare mai intens.

Opuse acestora , arboretele provenite din sămânță – în aceleași condiții staționale – au rezistat mai bine până la vârsta de 100 – 120 de ani .

II. Cauzele antropogenetice

Adoptarea unor tratamente necorespunzătoare și mai ales aplicarea lor irațională au dus la luminarea solului , fără ca în același timp să se fi produs și regenerarea naturală . În schimb , solul fiind luminat s-a înierbat și apoi înțelenit puternic cu graminee și diverse buruieni . Acesta aavut drept urmare o acțiune de pășunat excesiv care , adăugată la distrugerea subarboretului a dus la nereușita oricărei încercări de regenerare naturală .Totodată această acțiune în ce privește starea fizică a solurilor a făcut să se agraveze și mai mult condițiile de așezare și de coeziune din sol . În plus gramineele ca mari consumatoare se hrană și ăn special de apă au epuizat solul , luându-i și ultimele rezerve.

Vegetația mai activă și lipsa fenomenelor de uscare în unele parcele situate în unele situații staționale similare ,acolo unde există subarboret – care asigură o mai bună acoperire a solului , împiedicând înțelenirea – fac să se nască condiții prielnice de microclimă reducând prin aceasta vătămările prin pășunat.În plus, subarboretul ameliorează sensibil starea fizică ,chimică și biologică a solurilor.

Faptul că anii în care seceta se repetă , atacurile de insecte și celelalte cauze aleuscării stejarului și gorunului nu au provocat uscări în aceste parcele , duc la constatarea că această compoziție și structură a arboretelor determină condiții amelioratoare de climat interior și de sol .Pe de altă parte menținerea consistenței arboretului principal diminuează efectul dăunător al secetei , prin micșorarea influenței vânturilor uscate și fierbinți asupra transpirației arborilor și asupra evaporării apei din sol. Rărirea arboretului – indiferent dacă aceasta s-a produs prin tăieri neregulate sau prin tăieri de regenerare – a mărit dimpotrivă efectul secetei , ducând la accentuarea fenomenului de uscare .

III.Cauze patologice

Anii excepțional de secetoși din ultimul deceniu , determinând reducerea prelungită a cantității de apă cedabilă sub un minim indispensabil au dat tuturor pădurilor din regiunea amintită lovituri mortale , după care cauze de ordin secundar cum sunt – atacurile de insecte ,ciuperci și bacterii – au grăbit fenomenul de uscare. Starea de vegetație de vegetație a arborilor devenind lâncedă , motiv pentru care rezistența lor fiziologică este mai mică , a făcut ca ei să fie și mai expuși vătămărilor provocate de ciuperci, bacterii și insecte . Defolierile repetate provocate de omizi și atacurile de păduchi țestoși au redus și mai mult puterea de rezistență a arborilor , ceea ce a făcut ca fenomenul de uscare sa fie și mai accentuat în aceste arborete decât în altele situate în condiții staționale , similare dar neinfectate .

Dintre omizi se menționează în special atacul de Tortrix viridana L., Operaphthera brumata L., Porhetria dispar L., Malacosoma neustria ,Geometra sp., Euproctis chrysorrhoea , Cnethocampa processionea . Dintre păduchii țestoși , Eulecanium pulchrum , iar dintre fumagii,Capnodium quercinum L., acesta din urmă împiedică procesul de asimilație și respirație al lujerilor și frunzelor .Dintre ciuperci cea mai de seamă semnalată până acum este Ophiostoma, care atacă alburnul sau duramelul . În sfârșit dintre bacterii se citează cu deosebire cele din genul Erwinia , al căror atac s produce în tot lungul tulpinii și rădăcinii.

4.2.3 Refacerea pădurilor de gorun cu fenomene de uscare intensă

Arboretele bine închise , având al doilea etaj de carpen ,subarboretul bine constituit și solul neânțelenit ,reprezintă , în asemenea condiții climatice și de sol, tipurile de pădure rezistente chiar la cele mai grle încercări de ordin ecologic.

Concluzia care se trage deci din cele de mai sus este că ameliorarea condițiilor de climă ,sol și a biologiei arboretelor de stejar și gorun din regiunile cu fenomene de uscare intensă se poate realiza prin păstratrea sau refacerea condițiilor convenabile de consistență în etajul superior ,prin constituirea unui al doilea etaj de carpen și alte specii de umbră ,precum și a subarboretului ( păducel, corn, sânger, alun etc.). În cele ce urmează se vor arăta sumar căile ce trebuie urmate pentru obținerea regenerării naturale acolo unde nu se mai poate obține regenerarea naturală .

În sfârșit se va indica cum trebuie să se procedeze spre a se atinge să se realizeze în viitor arborete cât mai trainice . Datorită complexității factorilor careconduc la uscarea în masă , cele ce urmează nu trebuie să fie aplicate schematic în toate locurile și cazurile . Ele trebuie să fie considerate mai mult ca indicații de ordin cu totul general .Studiile întreprinse pentru stabilirea și gradarea cauzelor și măsurilor de luat în vederea prevenirii și combaterii fenomenului ,ca și rezultatele lucrărilor de teren executate până acum în această privință și publicate în decursul timpului și indicate în bibliografie ,sunt de natură să aducă precizări prețioase asupra tehnicii de folosit în diferitele cazuri.

Regenerarea naturală este posibilă în pădurile unde s-au produs fenomenele de uscare intensă . Această constatare rezultă din producerea unor semințișuri naturale în timpul și după perioada de secetă excesivă amintită. Ea se realizează ceva mai greu pe platouri ,unde condițiile staționale sunt mai dificile iar efectele secetelor se fac mai simțite . În schimb , ea este înlesnită pe terenurile în pantă și în special pe versanții văilor înguste, unde apar speciimai higrofile ca frasinul ,teiul acerineele ,carpenul și diverși arbuști . Dar pe astfel de versanți, dezvoltarea cvercineelor poate fi staânjenită de aceste specii, ajungând a fi chiar eliminate . Fenomenul de eliminare este cu atât mai puternic cu cât se înaintează spre obârșia văilor și cu cât arboretele sunt mai închise .

Semințișul de cvercinee se dezvoltă bine însă numai atunci când are lumină în scurt timp de la instalare . S-a constatat că acolo unde consistența arboretului bătrân a rămas relativ mare ( 0,7 – 0,6 și chiar 0,5 ) ,semințișul instalat a dispărut în mare parte ,rămânând numai în ochiuri mici în porțiunile mai luminate ale arboretului . De aici rezultă indicații pretențioase pentru metoda de regenerare naturală care trebuie să reducă la un timp cât mai scurt menținerea masivului în stare de rărire , spre a se evita uscarea și deteriorarea tehnologică a arborilor .

Ca atare , o dată începute tăierile de regenerare ,suprafața în curs trebuie să fie regenerată cât mai complet , într-un timp cât mai scurt (4 – 5 ani ). Orice prelungire aoperațiilor de regenerarepeste acest timp atrage după sine , pe de o parte ,dispariția semințișului instalat,iar pe de altă parte degradarea materialului lemnos din arborii rămași în picioare prin uscarea lor . Pe de altă parte ,în porțiunile de teren unde , din diverse cauze nu s-a produs regenerarea întâmpină greutăți , nu se va mai aștepta regenerareanaturlă, ci se va proceda imediat la completarea regenerării pe cale artificială. În felul acesta se evită pierderea semințișurilor naturale deja instalate, cât și degradarea tehnologică a arborilor care ar fi trebuit să fie lăsat în picioare. Aceste completări se fac urmând o tehnică anume , care se va arăta ceva mai departe.

În porțiunile unde există semințiș , de stejar instalat se vor efectua tăieri în ochiuri eliberându-se semințișul. Menținerea acoperișului mai mult de 1 – 2 ani îi poate aduce pierderii însemnate , dacă nu chiar pieirea totală , mai cu seamă dacă survin ani secetoși .

În porțiunile de pădure rărită unde în momentul când intervine anul de ghindă terenul este acoperit cu semințișul altor specii – ajutătoare sau arbuști – se procedează la o pregătire a terenului prin defrișarea cu târnăcopul sau altfel, a unor suprafețe ce trebuie și pot fi ocupate de ghinda căzută.

Acolo unde solul s-a înierbat din lipsă de regenerare naturală sau de arboret – situații ce se întânlesc pe platouri – se procedează la mobilizarea solului în vederea însămânțării naturale cu ghindă. Numai așa ghinda poate lua contact cu solul.

Semințișurile de cvercinee instalate trebuie apărate de pericolul eliminării lor de către alte specii , prin lucrări susținute de întreținere.

Pe platouri , unde instalarea speciilor ajutătoare și a arbuștilor se produce în mai mică măsură ,ele trebuie introduse pe cale artificială ; astfel, starea de vegetație a tinetreturilor de cvercinee nu va fi cea mai bună.

Refacerea pe cale artificială a arboretelor unde nu se mai produce regenerare naturală .

Fenomenele care au provocat uscarea au acționat cu intensități diferite , potrivit cu starea arboretelor și cu condițiile staționale în care se găsesc . De aceea uscarea se găsește în stadii diferite . Ca urmare și procedeele de refacere trebuie să varieze . Pentru sistematizare , s-a deosebit uscarea după mai multe tipuri de arborete , reunite în două mari categorii :

A. arborete ajunse la vârsta exploatabilității ;

B. arborete tinere.

Fiecare dintre acestea cuprinde apoi următoarele tipuri :

a) arborete unde , după extragerea arborilor care au coroana uscată pe mai mult de 1/3 din lungime , consistența nu coboară sub 0, 7;

b) aceleași arborete unde consistența va fi de 0,7 – 0,4 ;

c) arborete cu consistența sub 0,4 .

Aceste tipuri , la rândul lor se subdivid în :

1. arborete situate pe terase , platouri și creste , cu soluri normale;

2. arborete situatepe platouri , cu soluri argiloase , cu arizontul B practic impermeabil ;

3. arborete situate pe terase și platouri cu soluri nisipoase , excesiv de drenate în subsol .

Așa cum s-a arătat ceva mai sus , acolo unde nu este posibilă regenerarea naturală sau ea nu se realizează decât parțial , se intervine energic pe cale artificială, folosindu-se tehnica ce se va indica mai jos.

CAPITOLUL V

MĂSURILE SILVOTEHNICE APLICABILE ȘLEURILOR DE DEAL CU GORUN DIN ZONA STUDIATĂ

5.1 Îngrijirea si conducerea arboretelorc de gorun in faza de desiș

Lucrări necesare

După realizarea stării de masiv,exemplarere oricărui arboret trec de la existența izolată specifică fazei anterioare, la conviețuire.Din acest moment arboretul a pus în mod sigur stăpânire pe terenul ocupat și își realizează integralitatea specifică ca biosistem. Deși momentul închiderii stării de masiv este greu de precizat în timp și spațiu,în cazul regenerărilor naturale foarte dese,el este marcat de apropierea coroanelor arborilor între ele și se produce chiar în anul al doilea de existență,iar în cazul regenerărilor artificiale ,după un număr variabil de ani,în funcție de desimea inițială . De remarcat însă că , simpla apropiere a coroanelor nu este suficientă pentru caracterizarea stării de masiv.În afara acestei condiții ,arborii din arboret trebuie să aibă și o anumită înălțime,care să permită ridicarea coronamentului la o anumită distanță de sol,pentru a permite realizarea în interiorul său a acelui mediu specific,care caracterizează și definește de fapt pădurea.

În faza de desiș,exemplarele componente ale arboretelui au ieșit cu vârful deasupra înghețurilor de radiație periculoase și fiind integrate în cadrul arboretelui devin mai rezistente la acțiunile nefavorabile ale celorlalți factori abiotici și biotici dăunători.În același timp,integrarea atrage după sine o individualitate din ce în ce mai redusă și o condiționare reciprocă din ce în ce mai imensă.Diferențele de înălțime între exemplarele componente fiind încă destul de mici ,ele formează o singură clasă de creștere.Exemplarele rămase în urmă cu creștere înca de la început au o perioada mai scurtă de vegetație și nu mai sunt capabile să își reactiveze creșterea și să țină pasul cu marea masă de exemplare.În arboretele amestecate,datorită diferențelor între vigoarea inițială de creștere a speciilor componente, unele dintre ele tind să le copleșească pe celelate. Între ele începe astfel să se manifeste o concurență pentru spațiu și hrană,atăt în sol,cât și în atmosferă din care nu întotdeaunaa ies învingătoare cele mai valoroase din punct de vedere sconomic.Chiar și în arboretele pure,exemplarele provenite din semințișuri preexistente neutilizabile și neextrase la timp devin copleșitoare pentru restul exemplarelor apărute mai târziu.De asemenea,speciile pioniere care se instalează ulterior,mai ales după regenerarea pe cale artificială ,constituie o piedică în calea bunei dezvoltări a speciilor principale de bază.Datorită acestor procese care au loc în viața arboretelor,în faza de înlăturare parțială sau totală a exemplarelor copleșitoare,prin aplicarea unor lucrări care poarta numele de degajări..

5.1.1 Îngrijirea și conducerea arboretelor cu gorun prin aplicarea degajărilor

5.1.2 Scopul și tehnica de executare a degajărilor

Degajările ca lucrări de îngrijire și conducere a arboretelor ,sunt acele intervenții care se execută în faza de desiș și au drept scop salvarea de copleșire și promovarea exemplarelor valoroase ca specie și conformare,prin ținerea în frău sau înlăturarea speciilor și exemplarelor copleșitoare.Astfel înțelese degajările sunt lucrări de îngrijire absolut necesare în arboretele amestecate,în care concurența interspecifică este foarte accentuată.Uneori însă , ele ele devin necesare și în arboretele pure,mai ales atunci când au luat naștere pe cale artificială și în care s-au instalat specii pioniere sau exemplare provenite din lăstari și care trebuie ținute în frâu.

În toate arboretele,fie că au luat naștere pe cale naturală sau artificială,primele degajări se execută imediat după închiderea stării de masiv.În cazul în care se aplica tratamente bazate pe regenerarea naturală sub masiv,degajările se pot executa și numai pe anumite porțiuni,în care semințișul a realizat starea de masiv,fără să se aștepte închiderea integrală a masivului și înlăturarea totala a vechiului arboret.Spre exemplu,în șleauri,în timpul perioadei generale de regenerare care este circa 20 ani,în grupele de semințiș instalat care au închis starea de masiv în 3-5 ani ,exemplarele de gorun sau stejar ajung să fie copleșite de speciile însoțitoare,care cresc mult mai rapid în primii 25 ani.De aceea , în aceste conditii,concomitent cu aplicarea tăierilor principale,se impune și aplicarea degajărilor în grupele în care există pericolul de copleșire a gorunului sau stejarului.

Tehnica de executare a degajărilor este relativ simplă.Ele se execută prin tăierea sau ruperea vârfurilor exemplarelor sau speciilor copleșitoare de la 20-30 cm sub nivelul exemplarelor ce trebuie protejate.Nu se recomandă taierea de jos și extragerea integrală a tuturor exemplarelor copleșitoare,pentru a nu se deygoli prea mult solul și a nu-l expune înierbării.În același timp,menținerea exemplarelor este necesară și pentru faptul că ele oferă în continuare protecția laterală și favorizează elagajul exemplarelor valoroase. Prin degajări,nu se vor înlatura toate exemplarele aparținând speciilor de amestec,ci numai cele care devin copleșitoare pentru speciile principale de bază.În acest fel,prin degajări se continuă procesul de proporționare a amestecului,început cu ocazia aplicării tăierilor de regenerare.Lăstarii și eventualele exemplare provenite din semințișuri preexistente neutilizabile,cu coroanele puternir lăbărțate și rău conformate,se recomandă să fie taiate de jos.

5.1.3 Aplicarea degajărilor in șleaurile din U.P.IV [NUME_REDACTAT] șleauri ,degajările sunt mai importante decât în oricare altă formație forestieră.De modul in care se execută aceste lucrări,va depinde soarta acestor arborete amestecate.În șleaul de câmpie,facies normal,stejarul se degajează de copleșirea frasinului,teiului și carpenului.Ele sunt cu atât mai necesare,cu cât cea mai mare parte din aceste specii provin din lăstari.În faciesul bogat în carpen,degajările se execută în fiecare an sau chiar de două ori pe an.În restul arboretelor,periodicitatea este de 1-2 ani.În faciesul cu carpen și frasin,stejarul trebuie apărat.În special împotriva frasinului,care are o creștere mult mai rapidă în tinerețe.În faciesul cu tei și frasin,stejarul se protejează,de asemenea împotriva frasinului și a lăstarilor și a drajonilor de tei.În toate aceste arborete exemplarele degajate nu vor fi tăiate de jos,ci li se va frânge numai vârful,la 20-30 cm sub nivelul exemplarelor de stejar.De asemenea ,se va căuta să se mai păstreze în arboret exemplare aparținând speciilor de amestec foarte utile pentru creșterea și dezvoltarea normală a exemplarelor de stejar.În șleaurile de luncă,stejarul se degajează în primul rând împotriva speciilor agățătoare (curpen,viță sălbatică ,hamei,etc.) și a frasinului,care devine foarte copleșitor în condițiile staționale favorabile din lunci.Degajările se execută anual,sau de două ori pe an,în cazul faciesului bogat în plop.În șleaurile de deal,degajările urmăresc mai ales îndepărtarea carpenului și a fagului.Aici,periodicitatea degajărilor poate fi de 2-3 ani și,în mod obișnuit,sunt suficiete 2-3 reveniri cu acest gen de lucrări.

5.2 Îngrijirea si conducerea arboretelor cu gorun prin aplicarea curățirilor

5.2.1 Sopul si tehnica de executare a curățirilor

Curățirile sunt lucrări de îngrijire și conducere ce se aplică în arboretele din fatele de nuieliș și prăjiniș.

Scopul curățirilor este grăbirea și dirijarea procesului de eliminare naturală prin extragerea exemplarelor necorespunzătoare ca specie și conformare.În felul acesta,vor rămâne în arboret un număr suficient de exemplare valoroase sub aspect calitativ și care vor dispune de condiții de vegetație ameliorate , prin reducerea concurenței și mărirea spațiului de nutriție.Prin curățiri se efectuează deci o selecție în masă,cu caracter negativ,întrucât atenția se îndreaptă nu spre exemplare valoroase,ci tocmai asupra celor nevaloroase.

Repartiția procentuală a arborilor extrași prin curățiri,pe clase funcționale în gorunete

( Gh. Ciumac 1969).

Așa cum rezultă din acest tabel , din totalul arborilor extrași , arborii defectuoși reprezintă 43% cei deperisanți și uscați 23%,iar cei dăunători 30%.În brădete însă,peste 90% din arborii extrași sunt deperisanți sau uscați.Acel lucru se explică prin faptul că brădetele rezultate din regenerări naturale foarte dese au o putere de eliminare slabă și deci proporția arborilor ce trebuie extrași prin curățiri este mult mai mare față de alte formații,mai ales pe seama arborilor deperisanți și uscați. Cu ocazia extragerilor ulterioare,proporțiile se vor schimba întrucât arborii daunatori au fost în mare parte extrași cu ocazia primei curățiri. De altfel,acest lucru pledează,în foarte multe situații,pentru aplicarea unei singura intervenții cu acest gen de lucrări.

În arboretele amestecate,concomitent cu grăbirea și dirijarea procesului de eliminare naturală,prin curățiri se continuă și operația de proporționare a amestecului,începută încă din faza aplicării tăierilor principale și prin aplicarea degajărilor. În acest scop,extragerile se concentreză asupra exemplarelor rău conformate,aparținând speciilor speciilor mai bine reprezentate și ale căror proporții dorim să se reducă,în așa fel , încât arboretele să fie conduse spre realizare comoziției țel.

Tehnica de executare a curățirilor. Grăbirea și dirijarea procesului de eliminare naturală prin curățiri se relizează extrăgând arborii uscați, atacați, strâmbi, bifurcați, aplecați, răniți, cu vârful rupt sau coroana asimetrică,în măsura în care aceștia împiedică dezvoltarea exemplarelor valoroase și dacă prin extragerea lor nu se întrerupe prea multstarea de masiv. De asemenea prin curățiri se extrag lăstarii și preexistenți care au fost tăiați cu ocazia aplicării degajprilor.În arboretele foarte dese,așa cum e cazul celor rezultate din regenerări naturale,se extrag și arbori mai puțin defectuoși pentru a se mări spațiul de nutriție al arborilor rămași și a se asigura o dezvolatare normală a coroanelor.Deși , în toate cazurile prin curățiri se intervine puternic și în plafonul superior,de obicei, primele extrageri capătă un caracter de jos pronunțat,ca urmare a stucturii verticale,întâlnite în majoritatea arboretelor neparcurse în care predomina exemplarele din clasele inferioare de creștere.

5.2.2 Aplicarea curățirilor în șleaurile din U.P.VI [NUME_REDACTAT] șleauri, curățirile urmăresc în primul rând proporționarea amestecului.Prin aceste lucrări se extrag în special exemplarele rău conformate,aparținând speciilor de bază,gorun sau stejar , precum și exemplarele aparținând speciilor de amestec mai bine reprezentate și care stingheresc stejarul și gorunul în creștere. Proporția arborilor rău conformați ,extrași prin curățiri, reprezinta 60 – 80 % , iar a arborilor dăunători 20 – 40 % din totalul arborilor extrași. În multe din aceste arborete, curățirile au aspectul unor degajări întârziate ,întrucât urmăresc să extragă speciile pioniere și cele de amestec din plafonul sau etajul superiori,care copleșesc speciile principale de bază.În acest caz , arborii extrași aparțin în proporție de 80% claselor superioare de creștere.La primele curățiri, intensitatea de intervenție variază între 20 și 30 % din suprafață față de baza existentă.În general,însă se recomandă ca suprafața de bază să nu se reducă sub 10 – 20 m2/ha.În aceste arborete sunt necesare mai multe reprize de curățiri,aplicate la un interval de 2 – 3 ani,în cazul șleaurilor de luncă , și 3 – 4 ani în cazul șleurilor de deal și câmpie.

5.3 Îngrijirea și conducerea arboretelor cu gorun prin aplicarea răriturilor

5.3.1 Scopul răriturilor

Răriturile,după cum s-a arătat mai sus , în prima fază,de păriș, se ocupă de îngrijirea individuală a arborilor printr-o selecție artificială riguroasă și de crearea condițiilor favorabille pentru dezvolatarea arborilor rămași.Ele constituie cele mai intensive,mai dificile și mai pretentioase intervenții din cadrul sistemului lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor.Selecția arborilor cu cele mai bune însușiri morfologice,biologice și tehnologice are un caracter individual și pozitiv , întrucât se preocupă de îngrijirea și promovarea fiecărui arbore considerat individual și ale căruit însușiri calitative si funcționale corespund țelului de gospodărire adoptat.Concomitent cu efectuarea unei selecții individuale,se asigură și înbunătățirea condițiilor de vegetație pentru exemplarele rămase iar în arboretele amestecate,se desăvârțâșește procesul de proporționare a amestecului.

Scopul răriturilor aplicate în fazele următoare,de codrișor și codru mijlociu,este acela de a stimula creșterea în grosime și volum a arborilor rămași în arboret și de crea condiții favorabile pentru realizarea unor fructificații abundente,în vederea asigurării unei regenerări naturale corespunzătoare.Răriturile aplicate în aceste faze de dezvoltare își pierd aproape total caracterul de selecționare și devin mai mult rărituri de punere în lumină.

5.3.2 Aplicarea răriturilor în șleaurile din U.P.VI [NUME_REDACTAT] șleauri, formații forestiere cu multe specii de amestec și situate în condiții de vegetație favorabile,aplicarea răriturile trebuie să aibă in vedere faptul că speciile principale de bază,gorunul și stejarul,au o creștere mai redusă în prima perioada și sunt puternic concurate de celelalte specii. Datorită acestui fapt,în arboretele de păriș,răriturile au un caracter selectiv , pronunțt,iar în arborete de codrișor și codru mijlociu , chiar și în șleauri,își pierd acest caracter selectiv și îmbraca un caracter mai pronunțat de punere în lumină.

Primele rărituri devin scadente în șleauri la vârsta de 20 – 25 ani. Ele se aplică prin împărțirea arboretelui în biogrupe,în care arborii de valoare se aleg dintre exemplarele de gorun sau stejar și numai în cazuri excepționale,determinate de neuniformitatea distribuției spațiale a acestor două specii se recurge și la speciile principale de ameste ca,frasin,paltin,tei etc.Exemplarele de gorun și stejar alese ca arbori de valoare trebuie să prezinte trunchiuri drepte,cilindrice și bine elagate,fară fibră torsă,să aibă ritidomul subțire și regulat , coroana proporționată și simetrică și să nu prezinte defecte tehnologice (gâlme , cancere,gelivuri etc.). Arborii ajutători se aleg din rândul speciilor de amestec,frasin,paltin,jugastru,carpen,tei etc. În cazul primelor rărituri, se extrag speciile dăunătoare de amestec și arborii defectuoși, iar în cazul răriturilor următoare , exemplarele speciilor de amestec,ca și ale celor de bază în vederea măririi spațiului de nutriție

Datorită procesului de succesiune,cât și modului de gospodărire din trecut,șleaurile de câmpie și de dealuri au în prezent o proporție redusă de cvercinee,de obicei între 20 și 40 % din compoziția totală a arboretelor .În acest fel arborii de viitor reprezintă numai 15 – 20 % din totalul arborilor , arborii ajutători 40 – 60 % , arborii dăunători 15 – 20 % și arborii nedefiniți 15 –30%.

Extragerile se fac , în acest caz , atât pe seama arborilor dăunători din plafonul sau etajul superior . Proporția arborilor extrași aparține în special claseor superioare de creștere în procent de peste 60% din totalul arborilor extrași (Gh.Ciumac ,1969)

În șleauri,intensitatea de intervenție este destul de mare , mai ales la primele rărituri.Ea se situează în jurul a 30% din numărul arborilor și 25% din suprafața de bază.Intervențiile următoare se aplică cu o intensitate mai mică.Având în vedere durata fazelor de păriș,codrișor și codru mijlociu,se apreciază că,în șleauri sunt suficiente doua rărituri în faza de păriș,executate la un interval de 4 – 6 ani și 3 – 4 rărituri în azele ulterioare,aplicate la un interval de 8 – 10 ani.

În șleaurile neparcurse la timp cu lucrări de degajări și curățiti , care actualmente se găsesc în faza de păriș,și care necesită deci rărituri, prin aceste lucrări se urmărește în principal degajarea și salvarea exemplarelor de stejar și gorun provenite din sămânță , de copleșirea speciilor de amestec și nu numai dupa aceea arboretele în care etajul inferior a fost redus și este slab reprezentat,primele rărituri vor fi destul de prudente .

În șleaurile degradate,răriturile urmăresc salvarea exemplarelor de stejar sau gorun rămase și conducerea lor până la sfârșitul ciclului de producție ,precum și efectuarea unei selecții a exemplarelor aparținând speciilor principale de amestec sau a celor de ajutor.

5.4 Soluții tehnice generate de instalarea unei suprafețe de probă și identificarea situației din teren

În unitatea de producție VI Mănești , [NUME_REDACTAT] Sturzeni , șleaurile de deal sunt arboretele cele mai valoroase , gospodărite în vederea obținerii la vârsta exploatabilității tehnice de de sortimente, cu mari dimensiuni valoroase economic.

Totodată aceste formațiuni forestiere valorifică integral potențialul stațional al zonei.

Deoarece din analiza claselor de vârstă a rezultat că ponderea arboretelor ce urmează a fi parcurse cu lucrări de îngrijire " rărituri " este reprezentativă am decis a instala o suprafață de probă cu dimensiunea de 50/20 , în u.a. 26 D , unitate amenajistică în care este instalat un arboret tipic solurilor de deal, în care gorunul

( GO ), are ponderea de 70%, iar carpenul ( CA ) și diversele tari ( DT ) 30% (Fig. 2).

Arboretul este instalat pe un versant superior ondulat cu expoziție S-V , altitudine aproximativ 420 m .

Litiera în acest arboret este continuă , tipul de floră este Asarum-Stellaria.

Țelul gospodăriri acestui arboret este obținerea de sortimente gros I și gros II, cu destinație furnir și cherestea .

Analizând rezultatele obținute din prelucrareadatelor culese în suprafața de probă , a rezultat faptul că arboretul are o stare de vegeteție bună spre foarte bună, ponderea arborilor din clasele de calitate III și IV fiind pentru specia principală gorun sub 10%, aceasta reprezentând garanția pentru atingerea la sfârșitul cilului de producție a țelului propus (Fig. 4).

[NUME_REDACTAT]. nr. 3 constatăm distribuția concentrată a numărului de arbori în categoriile de diametre 20 – 28 ,distribuție normală pentru un arboret cu stare de vegetație bună și vârsta de aproximativ 60 de ani.

Elementele prezentate atât grafic cât și prin descrierea făcută fundamentează soluția tehnică de efectuare a răriturilor cu caracter uniform și cu preocupări permanente de promovare a speciei de gorun, în detrimentul carpenului și diverselor tari, astfel ca în final să fie realizată compoziția țel și anume 8GO, 2CA.

În permanență astfel de arborete trebuie monitorizate pentru a ține sub control fenomenul de uscare și respectiv înierbarea solului, fenomene ce uneori pot compromite toate eforturile ce s-au făcut anterior în vedera atingerii țelului de gospodărire.

Intensitatea răriturilor va trebuii să fie normală spre redusă , acest lucru fiind rezultanta comparării numărului de exemplare la hectar din situația analizată cu situația normală regăsită în tabelele de specialitate.

Periodicitatea răriturilor va fi de 6 – 8 ani , intervalul în care suprafața poate parcursă cu tăieri de igienă și accidentale.

Starea arboretului impune ca în momentul alegerii arborilor de extras, silvicultorul să constituie biogrupele localizând cu acest prilej arborii de viitor .

Toate aceste considerente s-au fundamentat pe : descrierea parcelară, inventarierea din suprafața de probă, fișa de despuiere a carnetului de inventariere din suprafața de probă și fișa de despuiere pe clase de calitate arbolrilor din suprafața de probă .

Figura 1 – Descrierea parcelară

Suprafața de probă (1000 m2)

U.P. VI Mănești u.a. 26 D

Figura 2 – Ponderea speciilor

Fișă despuiere carnet inventariere în suprafața de probă

Figura 4 – Ponderea speciilor pe clase de calitate

5.5 Îngrijirea și conducerea arboretelor cu gorun bătrâne

5.5.1 Lucrări necesare

După cum s-a arătat , arboretele intră în faza de codru bătrân,după ce majoritatea arborilor au atins diametrul mediu de 50 cm.Acest lucru se realizează la vârste înaintate,mult mai mari decât ciclurile de producție obișnuite,adoptate pentru pădurile de codru.

În această ultimă etapă din existența arboretului,majoritatea arborilor înceteză de a mai crește în înălțime , la unii se înregistrează chiar o scădere treptată a înălțimii prin uscarea vârfului. Tulpinile încep să fie atacate ,iar coroanele și sistemul radicelar se usucă parțial. Drept consecință,creșterea în volum,din pozitivă devine negativă.Arborii nu mai dispun de vigoarea necesară refacerii golurilor rămase prin căderea unora dintre ei,consistența se reduce treptat și se creează condiții prielnice pentru instalarea unei noi generații.În acestă fază,arboretul nu mai are capacitatea biologică de a reacționa la intervențiile culturale și menținerea sa nu mai apare justificată decât în cazul în care eș îndeplinește un rol de protecție și este estetic deosebit.Îngrijirea acestor arborete se realizează prin aplicarea unor tăieri de igiena cu caracter special.

5.5.2 Îngrijirea arboretelor cu gorun bătrâne cu rol de protecție estetico – sanitar

Principiul fundamental în gospodărirea acesto arborete decurge din ideea valofiricării la maxim a însușirilor estetice și igienico-sanitare ale arborilor. Dintre acestea numai însușirile estetico-decorative constituie o preocupare aparte,întrucât funcția de protecție și igieno-sanitară se realizează de la sine prin existența arboretului.

Tăierea si extragerea unei părți din arborii bătrâni urmărește,pe lângă menținerea unor arborete sănătoase ,și realizarea unei compoziții și structuri care să satisfacă în cel mai înalt grad funcția estetică.În acest scop alegerea arborilor de extras și a celor de menținut prin aplicarea tăierilor de igiena se face după criterii estetice și în mod deosebit după colorația frunzelor ,a florilor,a fructelor , după forma și dimensiunile coroanelor și a trunchiului etc. Prin aceste lucrări se urmărește realizarea unor variații sub aspectul formelor,al coloritului și al jocului de lumini și umbre, precum și crearea unor aspecte estetice prin folosirea contrastelor.De asemenea,prin aceste lucrări, se caută să se creeze condiții favorabile pentru instalarea arbuștilor,care, în contrast cu arborii bătrâni, dau peisajului mai multă intimitate și farmec. De aceea,în aceste arborete,consistența se poate reduce până la 0,6 și uneori chiar mai mult,pentru a permite fiecărui arbore să-și câștige o individualitate proprie.În acest fel,realizarea frumosului se câștigă în detrimentul valorii economice.

În arboretele bătrâne cu rol estetic deosebit,tăierile de igienă urmăresc în același timp și crearea condițiilor favorabile pentru creșterea semințișului instalat și reînnoirea treptată a arboretului.În acest fel ,se poate trece într-un interval de timp mai lung, spre un alt tip de structura – tipul grădinărit – mai valoros sub aspect estetic.Tăierile de igienă cu caracter special trebuie deci să nu producă modificări mari și bruște în peisaj și să asigure o cât mai buna distributie a luminii în arborete și o varietate mai mare a structurii acestuia în ce privește mărimea și forma arborilor și gruparea în spațiu a acestora.

5.6 Efectul lucrărilor de îngrijire si conducere a arboretelor cu gorun din U.P.VI [NUME_REDACTAT] generale

Prin aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere, se intervine activ atât în viața arborilor individual, a arboretului în ansamblu, cât și a pădurii ca biogeocenoză. Toate lucrările de îngrijire și conducere presupun o reducere a numărului de arbori pe unitatea de suprafață, fapt ce determina o serie de schimbări în desfășurarea proceselor fiziologice ale arborilor rămași și ale caracteristicilor structurale și funcționale ale arboretului, ca nivel superior de integrare precum și a pădurii ca biosistem. Astfel, pe lângă modificarea caracteristicilor structurale ale arboretelor, de așa natură, încât să se realizeze structura care îndeplinește în cele mai bune condiții țelul de gospodărire adoptat, prin aplicarea operațiunilor culturale se acționează deci și asupra funcționării arboretului, respectiv asupra circuitului de substanță și energie, și indirect, și asupra celorlalte etaje de vegetație ale pădurii și asupra mediului specific din interiorul său. Aceste schimbări sunt atât de natură biologică , cât și ecologică. Mărimea, sensul și intensitatea acestor influențe depind în principal de natura arboretului și de caracterul lucrării aplicate, precum și de intensitatea de intervenție în cadrul fiecărei lucrări în parte.

Efectele sau influențele determinate de lucrările de îngrijire și conducere a arboretelor, după cum s-a arătat, sunt atât de natură bioecologica, cât și economică.

Studiul efectului operațiunilor culturale nu se poate face decât pe baza unor cercetări îndelungate în suprafețe de proba, în care se aplică lucrări diferite, cu caractere și intensități diferite și a comparării acestora cu suprafețe de proba martor. Aceste cercetări sunt însă destul de dificile, atât datorită complexității structurale și funcționale a pădurii ca biosistem, cât și datorită timpului îndelungat în care trebuie urmărite. Cercetările privind efectul operațiunilor culturale se desfășoară în câteva direcții principale și anume : privind influență acestor lucrări asupra factorilor ecologici, asupra arborilor individual, asupra arboretului ca nivel superior de integrare precum și asupra pădurii în ansamblu.

Studiul modificării condițiilor ecologice, ca urmare a aplicării lucrărilor de îngrijire și conducere, caută să surprindă sensul și intensitatea modificării condițiilor climatice, edafice, precum și a factorilor biotici, vegetali și animali, care față de arboret joacă rolul de factori ecologici.

Cercetarea influenței lucrărilor de îngrijire și conducere, asupra arborilor individual, urmărește să stabilească sensul și intensitatea modificărilor morfologice anatomice și fiziologice ale arborilor. Modificările morfologice se referă la forma și dimensiunile coroanei, ale trunchiului și sistemului radicular, cele anatomice la structura și rezistența lemnului, iar cele fiziologice la principalele procese din viața arborelui ( asimilație, respirație, creștere, dezvoltare etc.).

Influența operațiunilor culturale asupra arboretelor caută să stabilească sensul și intensitatea modificării directe a pricipalelor caracteristici structurale, compoziție, consistență, proveniență, vârstă și repartiție pe vârste, etajarea arborilor, închiderea masivului și poziția arborilor în arboret, care conduc în final, la modificarea creșterii și producției cantitative și calitative. În acest fel, prin aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere, prin care, de fapt, se acționează direct asupra arboretului, componentul de bază al pădurii ca biosistem, se acționează și asupra celorlalte componente ale pădurii (subarboret, pătură erbacee, faună, sol și atmosferă) și deci asupra organizării și funcționării pădurii.

După cum s-a arătat, operațiunile culturale sunt în principal lucrări de rărire și selecție artificială, care presupun alegerea și extragerea unor arbori, în așa fel, încât, exemplarele rămase să beneficieze de condiții de creștere mai bune. Deci, prin aplicarea acestor lucrări, se acționează, prin intermediul arboretului, asupra celorlalte-componente ale pădurii, care față de arboret joacă rolul de factoii și intensitatea modificării directe a principalelor caracteristici structurale, compoziție și mișcare a aerului atmosferic etc.) asupra factorilor edaifici și în special asupra descompunerii resturilor organice și circuitului substanțelor minerale și asupra factorilor biotici vegetali și animali. Cantitatea de informație primită pe această cale, de către factorii ecologici, este preluată pe calea conexiunii inverse, de către arbori și arboret, care, la rândul lor, vor suferi influențe de o anumită factură. În acest fel, conexiunea de tip „feed back“ determina o reacție la arborii din arboret, de așa natură, încât aceștia caută să-și lărgească coroanele, pentru a reânchide golurile create și a reface integralitatea sistemului și menținerea capacității sale de autoreglare.

5.6.1 Influența lucrărilor de îngrijire si conducere a arboretelor cu gorun asupra factorilor ecologici

Extragerea unor exemplare prin lucrările de îngrijire și conducere determină, după cum s-a arătat, modificări directe și imediate ale factorilor climatici, edafici și biotici. Astfel, prin rărirea arboretului, cantitatea de energie radiantă care pătrunde în interiorul sau crește direct proporțional cu inten-sitatea de rărire adoptatăț în felul acesta, se schimbă și raportul dintre radiația directă, difuză și reflectată, în strînsă legătură cu modificarea energiei radiante, se schimbă deci, atât cantitatea totală de lumină și calitatea acesteia, cât și cantitatea totală de căldură.

Prin aplicarea operațiunilor culturale, crește atât intensitatea luminii, cât și temperatura din interiorul pădurii. Astfel, în arboretele parcurse cu rărituri forțate, plantele folosesc lumina pentru asimilatie, timp de 11,8 ore, față de numai 8,3 ore în arboretele parcurse cu rărituri moderate și 6,6 ore în arboretele parcurse cu rărituri slabe (W. Lang, 1971). Temperatura medie poate să crească cu 0,5—10°C, în funcție de intensitatea de rărire.

Concomitent cu pătrunderea unei cantități sporite de lumină și căldură, prin rărirea arboretelor crește și cantitatea totală de precipitații ce ajung la sol, ca urmare a reducerii intercepțiilor coronamentului. Astfel, prin trecerea de la o răritură slabă la una moderată, pe un ha de pădure de molid pătrunde până la sol un plus de circa 190 m3 apă în decursul unui an (W. Lang, 1971).

În același timp, și în strânsă legătură cu modificarea regimului de căldură și a mișcării aerului, crește și evaporația de la suprafață solului . Cum însă cantitatea suplimentară de precipitații ce ajunge la sol este mult mai mare decât cantitatea de apă evaporată în plus prin rărire, în final, rezultă o creștere a umidității solului cu 5—10%. Sporirea cantității de zăpadă din interiorul arboretelor rărite, are că efect menținerea unei temperaturi mai ridicate a solului în timpul iernii și determină realizarea unor temperaturi favorabile pornirii vegetației cu 5—10 zile mai devreme, decât în arboretele nerărite. De asemenea, rărirea arboretului favorizează circulația aerului și primenirea acestuia.

În strânsă concordanță cu acești factori climatici, se modifică și regimul factorilor edafici . Astfel, cantitatea de umiditate din sol crește, ca și temperatura și regimul de aerisire și, drept consecință, se accelerează atât descompunerea resturilor organice, cât și principalele procese biochimice și microbiologice din sol, care determină o anumită tendința și direcție de evoluție procesului de solificare.

Prin activarea descompunerii resturilor organice și a principalelor procese biochimice și microbiologice se realizează un circuit biologic mai activ al substanțelor minerale și deci o sporire a rezervelor nutritive asimilabile, a compușilor azotului, fosforului, potasiului etc. Pe această linie s-a constatat că, într-un arboret de pin, după 5 ani de la executarea unei rărituri, cantitatea de rezerve nutritive a crescut cu 10—15%, rezervele de azot au sporit de la 56 la 85 kg/ha, cele de fosfor de la 614 kg la 731 kg/ha, iar cele de potasiu de la 1 701 kg la 1 788 kg/ha (E. G. Negulescu și Gh. Ciumac, 1959).

În strânsă legătură cu modificarea factorilor climatici și edafici din interiorul pădurii, prin aplicarea operațiunilor culturale se influențează și factorii biotici vegetali și animali. Astfel, pătrunderea unei cantități mai mari de lumină, căldură și umiditate, ca și primenirea aerului cu noi mase, mai bogate în CO2, creează condiții mai bune de dezvoltare celorlalte sinuzii din pădure, subarboret, semimțiș și pătură erbacee. Ca urmare a acestui fapt, raporturile dintre principalele sinuzii producătoare din pădure capătă noi dimensiuni. Modificându-se cantitatea totală de substanță organică elaborată și repartizarea acesteia pe straturi (sau sinuzii), ca urmare a acțiunii procesului de autoreglare, vor fi influențate și celelalte niveluri trofice, ale consumatorilor primari, secundari și terțiari precum și ale saprofagelor și descompunătorilor. Astfel, apariția subarboretului și a păturii erbacee determină îmbogățirea faunei și în special a insectelor, păsărilor și mamiferelor, care vor schimba structura trofică a ecosistemului, în sensul creșterii integralității sale și a circuitului de substanță și energie.

Toate aceste influențe ale operațiunilor culturale asupra factorilor ecologici sunt, de fapt, decât niște căi sau canale de transmitere a informației de la arboret spre mediu, pentru ca apoi, pe calea conexiunii inverse, să se poată transmite din nou flux informațional, care să determine cele mai eficiente schimbări în circuitul de substanță și energie din cadrul pădurii ca biosistem și să permită menținerea echilibrului dinamic și a capacității de autoreglare.

În concluzie deci, aplicarea operațiunilor culturale prin care se acționează indirect, prin intermediul arboretului, asupra celorlalte componente ale pădurii, care față de arboret îndeplinesc rolul de factori ecologici, determină modificarea și este de așa natură, incât mediul nou creat devine mai favorabil creșterii și dezvoltării arboretului. De remarcat însă că, toate aceste influențe ale lucrărilor de îngrijire și conducere se manifestă cel mai intens numai în interval de timp destul de redus după aplicarea lucrărilor. În continuare, ca urmare a manifestării procesului de autoreglare, aceste influențe devin din ce în ce mai neânsemnate ,și dispar după un număr oarecare de ani, variabil în funcție de natura lucrării și intensitatea adoptată, număr care, de fapt, condiționează periodicitatea lucrărilor.

5.6.2 Influența lucrărilor de îngrijire si conducere asupra arborilor

Aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor determină modificări importante nu numai asupra factorilor ecologici, ci prin aceștia și asupra arborilor considerați individual.

Astfel, prin extragerea unor arbori și modificarea directă a regimului factorilor ecologici se urmărește de fapt, să se acționeze indirect asupra fiecărui arbore în parte. În acest fel, se reduce concurența pentru mijloacele de trai din sol și atmosferă, mărindu-se spațiul de nutriție pentru arborii rămași, încât aceștia vor fi capabili să sintetizeze o cantitate mai mare de substanță organică și să-și mărească astfel dimensiunile și volumul. De asemenea, modificarea regimului de lumină, căldură și umiditate, ca și a descompunerii resturilor organice, respectiv intensificarea circuitului de substanță și energie, determină activarea principalelor procese fiziologice ale arborilor, asimilație, respirație, transpirație etc. Drept rezultat se intensifică și procesul de elaborare și acumulare de masă lemnoasă, respectiv creșterea exemplarelor rămase.

Stimularea creșterii arborilor rămași după aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere se datorește, în primul rând, măririi spațiului de nutriție, respectiv a rezervelor de apă, substanțe minerale și CO2. Volumul aparatului foliar va crește ceva mai târziu, deșii acest efect este, în cele din urmă, cel mai important pentru stimularea creșterii arborilor rămași. De asemenea, sporirea creșterii se explică și pentru o mai bună expunere la lumină a vechiului aparat foliar.Extinderea laterală a rădăcinilor în sol este mult mai rapidă decât a coroanelor. Rădăcinile se pot extinde, în tot spațiul ocupat anterior de sistemul radicular al arborilor extrași. Prin concreșterea rădăcinilor există, de asemenea, posibilitatea ca arborii rămași în arboret să folosească și sistemul radicular al arborilor extrași.

Prin rărirea arboretelor prea dese, în care arborii au coroane prea mici, sub 1/3 din înălțimea totală a lor, refacerea acestora are loc foarte greu și adeseori după rărire, arborii pot să se usuce. Uscarea arborilor se datorește, în acest caz, faptului că, s-au înlăturat arborii din al căror sistem radicular, prin concreștere, se hrăneau arborii cu coroane mici, precum și datorită intensificării procesului de respirație și deci consumului energetic sporit în noile condiții de mediu.

Ameliorarea condițiilor ecologice ale arborilor rămași după aplicarea operațiunilor culturale se materializează, în primul rând, printr-o stimulare a creșterii în grosime . Creșterea în înălțime, în cazul aplicării unor rărituri de intensitate normală este în schimb, foarte slab influențată, rămânând de regulă staționară. Acest lucru se explică prin faptul că, din cantitatea totală de substanțe organice, elaborate ca efect al intensificării procesului de asimilație, cea mai mare parte este folosită pentru reânnoirea și dezvoltarea aparatului foliar și a sistemului radicular și numai o mică parte sunt folosite pentru activarea creșterii în înălțime, care, după cum se știe, este condiționată în special de bonitatea stațiunii și mai puțin influențată de aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere. De asemenea, în anii de fructificație, din cantitatea de substanțe organice elaborate, ca efect al intensificarii asimilației, o bună parte este folosită și pentru producția de semințe.

Numai după aceea, partea din substanțele organice rămase este folosită pentru reânnoirea țesuturilor conducătoare lemnoase și liberiene, precum și pentru dezvoltarea țesuturilor mecanice de susținere, care, de fapt, prezintă cea mai mare importanță economică. Prin urmare, aceasta este deci destul de scăzută, pentru a putea fi influențată sensibil prin aplicarea operațiunilor culturale.

Expunerea arborilor la solicitări mecanice mai mari prin rărirea arboretului favorizează creșterea mai activă a diametrului de la baza trunchiului, fapt ce va influență procesul de îndreptare a tulpinilor și în final forma trunchiului, care tinde să-și mărească gradul de conicitate. Acest lucru se întâmplă însă, în cazul aplicării unor rărituri foarte puternice, în rest, modificarea coeficientului de formă fiind destul de puțin importantă.

Prin rărirea masivului, elagajul natural al arborilor decurge mai greu, fapt ce poate determina sporirea numărului de noduri pe unitatea de lungime a trunchiului.

Creșterea numărului de noduri are loc însă foarte lent, pe măsură intensitatea lucrărilor de îngrijire și conducere crește și, practic, ea nu afectează calitatea lemnului. De exemplu, A. V. Davidov a constatat că, după 25 ani de aplicare a răriturilor moderate, numărul de noduri a sporit la molid abia eu 4%, iar la intensități mai slabe acesta a rămas aproximativ constant (E. G. Negulescu, Gh. Ciumac,1959). De altfel, acest dezavantaj se poate înlătura prin aplicarea unor lucrări cu o intensitate mai mică, în perioada când elagajul natural este cel mai intens. În același timp, nu trebuie uitat, faptul că, prin aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere, prin selecția arborilor de extras și în funcție de modul în care decurge elagajul acestora, se ajunge în final ca proporția trunchiurilor bine elagate și conformate să fie mult mai mare decât în arboretele neparcurse.

În ceea ce privește influența operațiunilor culturale asupra structurii anatomice și însușirilor mecanice ale lemnului, s-a constatat că, în general, proporția dintre lemnul târziu și lemnul timpuriu se modifică. De cele mai multe ori , prin aplicarea , lucrărilor de îngrijire și conducere, proporția lemnului târziu mai degrabă crește, întrucât se pare că proporția dintre lemnul timpuriu și lemnul târziu depinde de rezervele de umiditate din sol, care cresc prin aplicarea acestor lucrări. Problema vitezei de creștere și a proporției lemnului târziu și timpuriu se pune mai ales la speciile cu porii inelari, așa cum e cazul pinului, duglasului și cvercineelor destinate ca lemn de derulaj sau cherestea. În aceste arborete, pentru a menține o proporție corespunzătoare între cele două categorii de lemn, intensitatea lucrărilor aplicate trebuie să fie mai slabă (D. Smith, 1962).

Datorită faptului că prin aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere se realizează o spațiere destul de uniformă a arborilor rămași, aceștia realizează creșteri relativ uniforme și mai omogene, fapt ce determină îmbunătățirea însușirilor mecanice ale lemnului. De asemenea, extragerea arborilor de calitate inferioară și favorizarea arborilor de cea mai bună calitate determină îmbunătățirea călitativa a, lemnului recoltat. Totodată, creșterea mai activă în diametru, prin aplicarea acestor lucrări atrage după sine și o creștere corespunzătoare a proporției sortimentelor de mari dimensiuni. În concluzie deci, efectul general al lucrărilor de îngrijire și conducere asupra calității lemnului, în pofida unor aspecte menționate mai sus, se materializează printr-o ameliorare atât a structurii anatomice a lemnului, cât și a rezistenței și utilizării sale.

5.7 Efectul lucrărilor de ingrijire si conducere asupra arborilor de gorun din U.P.VI [NUME_REDACTAT] lucrărilor de îngrijire și conducere asupra structurii arboretului

Acționând asupra arborilor individual, lucrările de îngrijire și conducere acționează și asupra arboretului ca nivel superior de integrare, modificândui în primul rând principalele caracteristici structurale, care determină modificarea principalelor procese bioecologice colective specifice arboretului și deci cantitatea și calitatea de biomasă. Astfel, prin aplicarea operațiunilor culturale se acționează în special asupra compoziției, consistenței, respectiv desimii și densității, asupra structurii verticale, precum și asupra unor însușiri calitative, cum ar fi vîrsta medie și repartiția exemplarelor pe vârste, proveniență, clasa de calitate și starea de vegetație. În acest fel, se urmărește ca, din aproape în aproape, să se realizeze tipul de structura stabilit, care îndeplinește în cel mai înalt grad funcțiile atribuite arboretului respectiv.

Sub aspectul compoziției, prin aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere, în arboretele amestecate se tinde să se dirijeze actuala compoziție spre compoziția țel.

Acest lucru se realizează treptat, în decursul întregii vieți a arboretului, inepând din faza de desiș, prin aplicarea degajărilor, și continuându-se treptat în fazele de nuieliș, prăjiniș, prin aplicarea curățirilor și apoi în fazele următoare prin aplicarea rariturilor. Realizarea compoziției țel este una din sarcinile de bază ale operațiunilor culturale și modificarea ei este unul din efectele cele mai sesizabile .

Acționând asupra compoziției arboretelor, respectiv asupra naturii și proporției de participare a speciilor, se acționează și asupra procesului de elaborare și acumulare de masă lemnoasă și asupra creșterii și producției, în sensul că se caută să s promoveze speciile mai productive în condițiile staționale date și cele ale căror produse au o valoare de utilizare mai mare.

Aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere permite nu numai dirijarea poziției arboretelor, ci constituie în același timp și singurul mijloc de a valorifica unele specii care, altfel, ar fi eliminate pe cale naturală. Reglând și dirijând compoziția arboretelor, se acționează și asupra condițiilor de regenerare și a compoziției viitorului arboret, prin faptul că se înlătură speciile nedorite și se promovează speciile cu valoare economică ridicată.

Sub aspectul consistenței, respectiv al desimii și densității, după cum se cunoaște, orice intervenție cu operațiuni culturale înseamnă mai întâi o reducere a1 numărului de exemplare la unitatea de suprafață, adică o scădere a consistenței, desimii și densității. Lucrările de îngrijire și conducere a arboretelor sunt, în primul rând, lucrări de reglare a densității arboretelor. De aceea, orice intervenție trebuie să fie efectuată în așa fel, incât, în fiecare fază de dezvoltare, să se realizeze cea mai corespunzătoare densitate, în vederea menținerii celui mai adecvat ritm de creștere și asigurării unei producții cantitative și calitative maxime.

Stabilirea densității optime, în fiecare etapă și fază de dezvoltare, a stat în atenția multor generații de silvicultori și va continua, cu siguranță, să-i mai preocupe încă mult timp de acum încolo, deoarece, factorii de care depind sunt atât de numeroși și variabili, incât cercetările sunt foarte complexe și de durată.

Densitatea optimă, respectiv densitatea pentru care creșterea curentă este maximă, variază în funcție de natura speciei și de celelalte caracteristici structurale ale arboretelor, precum și de obiectivul economic stabilit.

Reducerea numărului de exemplare, respectiv a desimii și densității arboretelor, prin aplicarea operațiunilor culturale presupune, implicit, și reducerea purtători-lor de creșteri sau a numărului de producători primari. În același timp însă, reducerea numărului de exemplare determină o ameliorare a condițiilor de vegelație pentru arborii producători rămași în arboret, și deci, stimularea creșterii acestora. În acest fel, o parte sau întreaga creștere a arborilor extrași va putea fi compensată. De remarcat însă că, creșterea în grosime a arborilor rămași nu poate fi stimulată la nesfârșit. Ea are o limită naturală maxim posibilă. Reducerea numărului de arbori prin aplicarea operațiunilor culturale, fără să reducă creșterea și producția totală, caută să determine o mai bună repartizare a cantității de biomasă elaborată, și acumulată, pe un număr cât mai mic de exemplare, de cea mai bună calitate. În același timp, numărul mai mic de exemplare în care se concentrează masa lemnoasă elaborată, determină o creștere a valorii totale a arboretului, ca urmare a creșterii valorii sortimentelor rezultate.

Problema fundamentală care se pune în legătură cu influența lucrărilor de îngrijire și conducere asupra densității arboretelor este aceea, de a se stabili cât de mult se poate interveni în reglarea desimii și densității, pentru a nu se reduce creșterea curentă și producția de masă lemnoasă, sau, cu alte cuvinte, care este densitatea optimă pentru care creșterea curentă a arboretului se menține tot limpul la nivelul maxim posibil. Aceasta este, de fapt, problema de bază a aplicării operațiunilor culturale și ea va fi analizată mai pe larg în continuare.

Sub raportul structurii verticale, prin aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere, se modifică distribuția verticală a arborilor în arboret și raporturile lor în celelalte exemplare. Aceste modificări variază în funcție de metoda de rărire adoptată, precum și intensitatea de intervenție. Spre exemplu, în cazul aplicării răriturii tipice de jos sau a celei de sus, structura verticală a arboretului se simplifică, prin extragerea cu precădere a arborilor dominați din plafonul iniei lor, fie a celor dominanți, din plafonul sau etajul superior. Ca urmare a acestui lupt, se modifică nu numai distribuția verticală a arborilor rămași și a raporturilor dintre ei, ci și principalele procese fiziologice ale fiecărui arbore ca individ și cele bioecologice, cu caracter de masă, specifice arboretului ca nivel superior de integrare și organizare. Toate aceste schimbări în structura verticală vor influența procesul de elaborare și acumulare de masă lemnoasă.

Modificarea repartiției arborilor pe clase poziționale, ca efect al lucrărilor aplicate influențează, la rândul său, organizarea și funcționarea celorlalte etaje de vegetație și a faunei, precum și a mediului specific din interiorul pădurii, care se vor concretiza în final, pe calea conexiunii inverse, tot printr-o influențare a procesului de creștere și dezvoltare a fiecărui exemplar în parte și a arboretului în ansamblu.

În ce privește proveniența, prin aplicarea operațiunilor culturale, în arboretele de proveniență mixtă, se poate sporii proporția exemplarelor din sămânță, iar în cazul celor din lăstari, eventual a exemplarelor provenite din drajoni. În acest fel, se acționează pe altă cale tot asupra procesului de elaborare și acumulare de masă lemnoasă, respectiv asupra creșterii și producției arboretului.

Sub raportul vârstei și al distribuției exemplarelor pe vârste, prin aplicarea operațiunilor culturale, se realizează în general o omogenizare a arboretului, fapt ce se va răsfrânge asupra dinamicii și ritmului de creștere.

Sub raportul clasei de calitate, prin aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor, lucrări de selecție cu caracter negativ sau pozitiv, se realizează o sporire a proporției exemplarelor din clasele superioare de calitate.

Indiferent de natura și caracterul lucrării aplicate, extragerea exemplarelor are loc pe seama, celor rău conformate, atacate, uscate sau pe cale de a se usca, deci din clase inferioare de calitate. Cu cât numărul intervențiilor și intensitatea de rărire sunt mai mari, cu atât îmbunătățirea calității arboretului este mai substanțială. Îmbunătățindu-se clasa de calitate a arboretului, prin ameliorarea clasei de calitate a arborilor individual, se ameliorează și calitatea produselor lemnoase rezultate și valoarea acestora.

Sub aspectul stării de vegetație, prin aplicarea operațiunilor culturale, extrăgându-se exemplarele care vegetează slab și care constituie pericol de infectare pentru întreagă masă de exemplare, aceasta se îmbunătățește simțitor.

Numai în cazuri excepționale, prin aplicarea defectuoasă a lucrărilor de îngrijire și conducere, starea de vegetație a arboretelor se poate înrăutăți, fie ca urmare a rănilor produse prin recoltarea și colectarea lemnului, fie prin creșterea susceptibilitații lor la atacuri de insecte, ca urmare a schimbării condițiilor microclimatice. De asemenea, uneori rănile provocate arborilor rămași constituie porți de infecție pentru ciuperci și insecte.

Prin aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere se ameliorează nu numai starea de vegetație a arboretelor, ci și rezistența acestora la acțiunea factorilor abiotici dăunători. Astfel, prin obișnuirea timpurie și treptată a arborilor în condiții de desime mai reduse, se mărește rezistența acestora la acțiunea nefavorabilă a vântului, printr-o ancorare mai bună în sol. Acest proces are importanță deosebită în arboretele de molid, care suferă de doborâturi de vânt. De asemenea extragerea arborilor cu coroane asimetrice sau prea dezvoltate, a celor atacați și uscați reduce pericolul rupturilor de zăpadă și al incendiilor.

Toate aceste efecte determină o creștere a calității arboretelor și a produselor rezultate.

În concluzie deci, prin aplicarea operațiunilor culturale se acționează, în primul rând, asupra caracteristicilor de structură ale arboretelor, în așa fel, încât să se realizeze treptat tipul de structură stabilit, care, în condițiile staționale date, îndeplinește în cel mai înalt grad obiectivul economic propus.

Efectul lucrărilor de îngrijire și conducere asupra creșterii si producției de masă lemnoasă

Unul din efectele scontate prin aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere, încă de la începutul aplicării lor a fost acela de a se putea mării astfel creșterea și producția totală de masă lemnoasă a arboretelor. În acest scop, între anii 1880 și 1925, în diverse țări din Europa, s-au instalat blocuri experimentale cu două sau mai multe variante de intensitate. Rezultatele obținute în ce privește influența operațiunilor culturale și în special a răriturilor asupra creșterii și producției de masă lemnoasă au fost însă neașteptate. S-a constatat astfel că, dacă, prin aplicarea acestor lucrări, nu se întrerupe prea mult starea de masiv, intensitatea acestora poate varia între anumite limite, fără a se modifica sensibil creșterea și producția de masă lemnoasă. Cu toate aceste concluzii, în prezent, se apreciază că nu s-a ajuns încă să se soluționeze în mod sigur și definitiv efectul operațiunilor culturale asupra elaborării și acumulării de musă lemnoasă.

Rezultatele puțin concludente și câteodată chiar contradictorii, privind producția cantitativă ca efect al operațiunilor culturale se datoresc mai multor cauze. În primul rând, trebuie precizat faptul că metodica de cercetare este destul de complexă și dificilă, iar suprafețele experimentale trebuie urmărite un timp foarte îndelungat, corespunzător unui ciclu de producție întreg. Cercetările întreprinse până în prezent nu se referă însă decât la un anumit interval din viața arboretului, cel mult câteva decenii, așa că, rezultatele obținute pentru acest interval nu pot fi generalizate și extinse pentru întreaga viață a arboretului, deoarece nu se poate ști cum s-a dezvoltat acesta până atunci și cum va reacționa în continuare la intervențiile următoare. De asemenea, pe teren, foarte greu se pot găsi suprafețe experiementale absolut omogene, încât rezultatele obținute în diferite variante să fie comparabile între ele. Neomogenitatea inițială se va reflecta cu siguranță asupra efectului operațiunilor culturale aplicate. Totodată, trebuie reținut faptul că cercetările întreprinse în diferite țări și la diferite epoci, de cele mai multe ori nu pot fi comparate între ele, atât din cauza metodicii neunitare, cât și din cauza condițiilor staționale foarte diferite. Mai mult, numărul insuficient de repetiții instalate nu permite efectuarea unui calcul riguros de asigurare statistică a rezultatelor obținute.

Cu toate aceste greutăți și inconveniente, o parte din concluziile la care s-a ajuns până în prezent precizează că producția unui arboret este oarecum independentă de metodele de îngrijire și conducere adoptate și, prin urmare, se apreciază că producția totală a arboretelor nu poate fi sporită în mod simțitor nici prin aplicarea unor metode diferite și nici prin intensități diferite. Cu acest punct de vedere însă, nu toți cercetătorii sunt de acord. Există unii care afirmă că, prin aplicarea operațiunilor culturale, producția totală a arboretului se poate mări până la o anumită limită. Pentru a lămurii aceste aspecte, se vor prezenta în continuare câteva dintre rezultatele obținute în diferite țări privind efectul operațiunilor culturale asupra creșterii și producției arboretelor.

După cum se știe, majoritatea populațiilor au tendința să crească, în limitele hranei disponibile. Aceeași situație o prezintă și arboretele, numărul de arbori sau cantitatea totală de biomasă existentă în fiecare moment pe o anumită suprafață, fiind dependente de condițiile de hrană din sol și atmosferă. Limitele finale ale producției sunt determinate de capacitatea solului de a furniza apă și substanțe nutritive, de conținutul de CO2 din atmosfera, care, cu ajutorul energiei radiante, sunt transformate în masă lemnoasă. Rădăcinile arboretului tind să ocupe întregul strat de sol în care se găsesc suficiente provizii de apă, substanțe minerale și oxigen, în așa fel, încât să asigure atât stabilitatea arborilor, cât și creșterea și dezvoltarea acestora. Aparatul foliar tinde, de asemenea, să se extindă pentru a cuprinde spațiul destinat coronamentului. Acest spațiu este pe deplin ocupat, atunci când frunzișul s-a dezvoltat nu numai în plan orizontal, ci și în plan vertical. La o anumită vârstă, arboretul realizează un volum de aparat foliar maxim ; acest lucru are loc, de regulă, spre sfârșitul fazei de păriș și se menține până la mijlocul ciclului de producție, când începe să se rărească. Momentul când arborelui a realizat maximum de aparat foliar și când folosește deci la maxim stațiunea, se poate aprecia și în funcție de gradul de dezvoltare a celorlalte etaje de vegetație.

Dacă se înlătura o parte din arbori, cei rămași își extind coroanele și rădăcinile în așa fel, încât tind să refacă volumul inițial de aparat foliar și sistemul radicular.

Concreșterea dintre rădăcini permite, de asemenea, arborilor rămași să folosească o parte din sistemul radicular al arborilor extrași, întrucât volumul aparatului foliar variază în funcție de specie și bonitatea stațiunii, rezultă că și cantitatea de biomasă elaborată și acumulată, variază în funcție de aceiași factori.

Având în vedere și faptul că volumul aparatului foliar tinde să atingă o mărime constantă, nu trebuie deci să ne surprindă faptul că arboretele de o anumită compoziție, vârstă și clasă de producție tind să producă aceeași cantitate de biomasă, în condiții de densitate variabile.

Din cantitatea totală de biomasă elaborată, numai o parte se depune în părțile utilizabile ale arborelui, restul, depunându-se în ramuri, rădăcini și frunze, care se refac anual sau periodic, sau este consumată în procesul de respirație. Din acest punct de vedere, aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere determină o reducere a pierderilor de masa lemnoasă neutilizabilă. Din cercetările întreprinse la fag rezultă că pierderile prin respirație dețin primul loc. Deși volumul și greutatea aparatului foliar rămân constante o perioadă de timp, producția de substanță uscată scade, pe măsură ce arboretul înaintează în vârstă.

Nu toate speciile produc aceeași cantitate de biomasă . Unele sunt mai eficiente, deoarece, în condițiile unei lumini de intensitate mai redusă și a unor stațiuni de bonitate mai scăzută, produc o cantitate mai mare de substanță uscată, ea urmare a unui conținut mai mare de clorofilă și a modului de așezare a frunzelor în coroană (D. S m i t h, 1970).

Având în vedere aceste aspecte ale creșterii ca fenomen biologic și ecologic, timp de mai multe decenii, s-a căutat să se stabilească relația dintre densitatea arboretului și creșterea curentă a acestuia.

CAPITOLUL VI

PLANIFICAREA ȘI ORGANIZAREA LUCRĂRILOR DE ÎNGRIJIRE ȘI CONDUCERE A ARBORETELOR

6.1 Planificarea lucrărilor

Reușita operațiunilor culturale depinde, în afară de modul în care sunt executate, și de momentul în care acestea se aplică, adică de modul în care se face planificarea lor, în silvicultura românească, planificarea lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor se face cu ocazia lucrărilor de amenajare a pădurilor.

Amenajamentele întocmite pe unități de producție cuprind, pe lângă planul de recoltare a masei lemnoase și alte planuri de cultură, și un plan privind aplicarea lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor. Acest plan se întocmește pe o perioada de 10 ani și cuprinde, pe lângă stabilirea urgenței lucrărilor, și un calcul estimativ privind posibilitatea de masă lemnoasă rezultată în urma aplicării acestor lucrări. De remarcat că, planificarea operațiunilor culturale pe o perioadă de 10 ani, ca de altfel și celelalte planuri de cultură, are un caracter orientativ, deoarece este greu să se prevadă evoluția exactă a fiecărui arboret în cursul deceniului ce va urma.

Pentru întocmirea planului operațiunilor culturale pe 10 ani, sunt necesare o serie de date cu privire la caracteristicile arboretului și stațiunii, precum și în legătură cu unele aspecte de natură social-economică. Toate aceste date sunt recoltate de pe teren, cu ocazia lucrărilor de amenajare.

Repartizarea arboretelor pe urgențe se face în funcție de natura lucrării necesare, de caracteristicile structurale ale arboretelor, de condițiile staționale, precum și în funcție de unele considerente de natură social-economică. Dintre caracteristicile structurale ale arboretelor, la stabilirea urgenței de intervenție cu operațiuni culturale se au în vedere : compoziția, respectiv natura și particularitățile bioecologice ale speciilor componente și modul lor de asociere, consistența, structura verticală, originea și proveniența, vârstă și faza de dezvoltare, clasa de producție, clasa de calitate și starea de vegetație. Dintre condițiile staționale, la stabilirea urgenței de intervenție se are în vedere în special bonitatea stațiunii, care, de altfel, este strâns corelată cu clasa de producție a arboretelor, iar dintre considerentele de natură social-economică se iau în considerare țelul de gospodărire și posibilitățile de valorificare a materialului lemnos și de executare a lucrărilor.

În funcție de natura lucrării, se planifică, în prima urgență arboretele tinere care necesită intervenții sub formă de degajări, depresaj sau curățiri și apoi cele care necesită rărituri, elagaj artificial, tăieri de igienă sau alte lucrări cu caracter special.

În funcție de compoziție, în situația în care celelalte caracteristici de structură sunt asemănătoare și în cadrul aceleiași lucrări, în prima urgență se planifică arborelele amestecate, în care concurența dintre specii este foarte accentuată, și apoi arboretele pure sau cu puține specii de amestec. Dintre particularitățile biologice ale speciilor, la stabilirea urgenței de intervenție se au în vedere temperamentul, ritmul de creștere și de diferențiere a arborilor, intensitatea desfășurării procesului de eliminare naturală și elagaj, precum și rezistența la acțiunea factorilor biotici sau abiotici dăunători. În general, în prima urgență, se planifică arboretele alcătuite din specii cu temperament de lumina, cu o creștere mai rapidă în tinerețe și cu o desfășurare mai intensă a proceselor de diferențiere și eliminare naturală.

În funcție de consistență, mai întâi se planifică arboretele cu consistența cea mai ridicată, respectiv arboretele cu indici de desime și densitate mai mari.

Arboretele cu consistență mai redusă se planifică în urgență a doua sau a treia, după un număr de ani variabil în funcție de posibilitățile de reânchidere a masivului și refacere a consistenței. în general, arboretele cu consistența aproape plină se planifică în urgență a două sau a treia, iar arboretele cu o consistență mai mică de 0,7 și care nu mai sunt capabile să-și refacă consistența, nu constituie obiectul lucrărilor de îngrijire și conducere. În aceste arborete, se propun fie lucrări de ameliorare,fie lucrări de refacere, iar până la aplicarea acestora, tăieri de igienă.

În funcție de origine și proveniență, la întocmirea planului pe 10 ani se dă prioritate arboretelor naturale din sămânță, rezultate din regenerări mai dese și apoi celor artificiale. De asemenea, în urgența I se planifică arboretele de proveniență mixtă alcătuite din exemplare cu ritmuri de creștere diferite.

În funcție de structura verticală, se urmărește să se planifice mai întâi arboretele etajate, cu închidere pe verticală și cu profil neregulat, în care raporturile dintre etaje și exemplarele componente sunt mai complexe.

În funcție de vârstă și faza de dezvoltare, în urgență I se planifică arboretele tinere, capabile să reacționeze mai bine și mai rapid la intervențiile culturale și numai după aceea cele mai vârstnice, care reacționează slab la intervențiile culturale.

În funcție de clasa de producție, clasa de calitate și starea de vegetație, la întocmirea, planului pe 10 ani se acordă prioritate arboretelor de clase de producție superioare și de calitate corespunzătoare, și cu starea de vegetație cea mai activă.

În afara acestor caracteristici structurale, la stabilirea urgenței de intervenție se ia în considerare și faptul dacă arboretele au mai fost parcurse anterior cu lucrări de îngrijire. Arboretele valoroase de amestec, neparcurse la timp cu operațiuni culturale, se planifică în prima urgență, pentru a se încerca să se salveze ceea ce se mai poate salva.

În funcție de condițiile staționale și social-economice, la întocmirea planificării, se acordă prioritate arboretelor situate pe stațiuni de bonitate superioară, în apropierea instalațiilor de transport și a centrelor populate, din care materialul lemnos rezultat se poată scoate și valorifica imediat. De acest considerent se ține seama numai pentru arboretele din faza de păriș, codrișor și codru mijlociu, din care rezultă, în urma răriturilor, o cantitate de masă lemnoasă utilizabilă. Arboretele tinere, din fazele de desiș, nuieliș și prăjiniș se planifică pentru a fi parcurse cu degajări și curățiri, indiferent dacă materialul rezultat este utilizabil și se poate valorifica sau nu.

Suprafețele de parcurs anual cu operațiuni culturale este necesar să fie cât mai grupate și, pe cât posibil, cât mai egale de la un an la altul, pentru a permite o bună organizare a executării lor.

Planul lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor pe 10 ani din amenajament, cuprinde parcelele sau subparcelele pe urgențe și natură de lucrări, precum și o estimare aproximativă a cantității de masă lemnoasă ce va rezulta.

Calculul cantității de masă lemnoasă ce va rezulta prin aplicarea operațiunilor culturale, respectiv posibilitatea de produse secundare, se face, în mod orientativ, cu ajutorul indicilor de recoltare, stabiliți anterior pe baza de cercetări și redați în instrucțiunile de aplicare a tăierilor de îngrijire. Prin înmulțirea acestor indici cu volumul total existent în fiecare parcelă sau subparcelă, se stabilește cantitatea totală de masă lemnoasă ce se poate obține prin aplicarea curățirilor și răriturilor. Volumul ce va rezulta, în cazul fiecărui arboret în parte și al unității de producție în ansamblu, are un caracter cu totul orientativ. El poate fi mai mare sau mai mic, în funcție de caracteristicile structurale ale fiecărui arboret, în momentul în care se aplică aceste lucrări pe teren.

Pe baza planului lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor pe 10 ani, ocoalele silvice, după cercetarea prealabilă a arboretelor din cadrul urgenței respective, întocmesc planul anual al lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor. Întocmirea planului se face în anul anterior executării lucrărilor, până la dată de 15 iulie.

Planul anual al operațiunilor culturale, întocmit de ocol, este indicat să se prezinte sub forma unui proiect, în care să se cuprindă toate soluțiile tehnice de ansamblu și de detaliu necesare pentru executarea tuturor lucrărilor. După justificarea amplasării masei lemnoase în vederea aplicării operațiunilor culturale, in cadrul proiectului ar fi util să se prezinte amănunțit, pentru fiecare arboret in parte, scopul lucrării, tehnică de execuție, respectiv alegerea arborilor de extras, intensitatea de intervenție, sezonul și periodicitatea de revenire etc. De asemenea, în cadrul proiectului, pentru fiecare arboret trebuie să se întocmească o fișă separată, în care să se prezinte datele obținute în suprafețele de proba amplasate și calculele privind volumul, structura și creșterea acestuia. În acest fel, prin compararea din aproape în aproape a acestor date, se poate exercita un control permanent al mărimii, structurii și creșterii fondului de producție și al cantității de masă lemnoasă introdusă în circuitul economic. În final,proiectul trebuie să cuprindă și o estimare sigură, cantitativă și valorică, a lucrărilor proiectate.

6.2 Organizarea lucrărilor

După efectuarea proiectării lucrărilor, în vederea executării acestora în bune condițiuni, se trece la organizarea de fapt a acestora. Organizarea operațiunilor culturale presupune delimitarea suprafețelor de parcurs, asigurarea accesibilității interioare a acestora, amplasarea suprafețelor de probă și întocmirea actelor de punere în valoare și organizarea șantierului și a forței de muncă.

Delimitarea suprafețelor de parcurs se face în timpul întocmirii planului anual. În general, suprafețele se recomandă să corespundă cu parcele sau subparcele întregi. Acolo unde nu este posibil acest lucru, se deschid linii de delimitare, care vor servi pentru fasonarea, depozitarea și colectarea materialului lemnos rezultat.

Asigurarea accesibilității interioare urmărește să ușureze circulația în arborete, în vederea scoaterii integrale a materialului lemnos rezultat și introducerii mecanizării în lucrările de cultură, precum și pentru paza și protecția acestora.

Acest lucru se realizează prin deschiderea unor linii de scos-apropiat, așa cum s-a arătat la tehnica de executare a răriturilor. Deschiderea liniilor se face înainte de începerea tăierilor și se caută să se adapteze la rețeaua de drumuri existente.

Marcarea arborilor și întocmirea actelor de punere în valoare se execută imediat după întocmirea planului anual al lucrărilor de îngrijire. Marcarea se face conform instrucțiunilor în vigoare, diferit în funcție de natura lucrării aplicate.

Astfel, la curățiri, deșii nu se prevede o însemnare prealabilă a arborilor de extras, apreciem totuși util să se execute grifarea acestora sau însemnarea printr-un cioplaj la înălțimea de 1,30 m. La rărituri, arborii marcați sunt numerotați la înălțimea pieptului și li se aplică o marcă cu ciocanul rotund pe un cioplaj la baza lulpinii.

În cazul răriturilor, marcarea arborilor de extras se face după întocmirea clasificării funcționale sau poziționale a tuturor arborilor din arboret. La început, în mod demonstrativ, alegerea și marcarea arborilor se execută pe suprafețele de probă amplasate. În același timp, în apropierea suprafețelor demonstrative, se delimitează câte o suprafață martor, în care nu se execută lucrări, și care permite compararea suprafețelor experimentale, sub aspectul efectului lucrărilor aplicate. În suprafețele de proba demonstrative, concomitent cu clasificarea pozitională sau funcțională a arborilor, se execută și inventarierea acestora și se aleg și se marchează arborii de extras. Cu ajutorul acestor date se trece la întocmirea actelor de punere în valoare, prin care se stabilește cantitatea totală de masă lemnoasă ce va rezulta și repartiția ei pe sortimente dimensionale și industriale, precum și valoarea ei.

În cadrul curățirilor, cantitatea de masă lemnoasă ce va rezulta se stabilește prin extinderea volumului total și pe sortimente, rezultat în suprafețele de probă după executarea în mod demonstrativ a intervențiilor.

După întocmirea actelor de punere în valoare, în vederea executării în bune conditii a lucrărilor, se trece la organizarea șantierului, la calculul necesarului de forță de muncă și la organizarea ei pe formații de lucru.

Calculul necesarului de forta de muncă se face în funcție de volumul lucrărilor de executat, norma de producție și perioada în care se poate executa lucrarea. Calculul se întocmește pe natură de lucrări.

Organizarea șantierului presupune asigurarea baracamentelor și a uneltelor necesare, în funcție de volumul lucrărilor și numărul de muncitori necesari.

Organizarea forței de muncă se face pentru fiecare lucrare separat, prin gruparea muncitorilor pe formații de muncă (echipe și brigăzi), în funcție de specificul lucrărilor.

Recepția cantitativă și calitativă a lucrărilor executate se efectuează la sfârșilul lucrărilor, prin stabilirea suprafețelor parcurse, pe natură de operațiuni, a caracteristicilor structurale ale arboretelor după executarea lucrărilor, respectiv a compoziției, desimii și densității, volumului, diametrului mediu și înălțimii medii, precum și a cantității de masă lemnoasă rezultată, totală și pe sortimente. Acest control permite nu numai verificarea modului de executare a lucrărilor, ci și interpretarea corespunzătoare a efectului acestora asupra mărimii, structurii și creșterii fiecărui arboret. În acest scop, fie în coloanele din amenajament, fie pe fișe separate, pentru fiecare arboret în parte, se înregistrează natura lucrării aplicate, anul executării, principalele caracteristici ale arboretului după executarea acesteia, cantitatea totală de masă lemnoasă rezultată și distribuția ei pe sortimente, precum și eventualele observații privind tehnica de executare a lucrărilor.

Concluzii și recomandări

Suprafața totală a fondului forestier al României, la 1 ianuarie 1999, era de 6.337 mii ha (din care 98% păduri efective), reprezentând 26,7% din suprafața teritoriului național. Proporția pădurilor se situează sub media europeană de 33%.

Distribuția fondului forestier al țării pe plan teritorial (județean) este neuniformă, ponderea cea mai redusă a pădurilor fiind in județele Călărași, Constanța, Brăila, Teleorman, Ialomița, iar cea mai ridicată în județele Suceava, Vâlcea, [NUME_REDACTAT], Gorj, Neamț, Hunedoara, Covasna, Maramureș, Argeș și Bacău.

[NUME_REDACTAT] sunt alcătuite în cea mai mare parte din specii de foioase (69,3%), rășinoasele ocupând restul de 30,7%. Din suprafața ocupată de foioase, fagul are o pondere de 30,7%, urmat de cvercinee 18,2%, foioase (ari 15,2% și foioase moi 5,2%. Din totalul rășinoaselor, molidul reprezintă 22,9%, bradul 5%, pinii 2,1% și alte rășinoase 0,7%.

Într-o perioadă de 50 de ani (1938-1998) suprafața ocupată cu fag a scăzut cu 6% (prin secuire și înlocuire cu molid și brad), iar cea a cvercineelor cu 8% (prin extinderea carpenului, arțarului, jugastrului etc.).

Fondul de producție (volumul brut al arborilor pe picior) reprezenta la nivelul anului 1995 aproximativ 1,34 miliarde mc, România fiind plasată printre primele țări europene, creșterea curentă medie anuală a pădurilor fiind de 5,3 mc/ha. Pe grupe de specii și specii această creștere a atins 6,5 mc/ha la rășinoase, 4,7 mc/ha la cvercinee și foioase tari, 7,4 mc/ha la foioase moi și 5,5 mc/ha la fag.

Posibilitatea pădurilor (la nivelul anului 1999) stabilită prin amenajamente, a atins 16,5 milioane mc, din care 1,9 milioane mc/an în fondul forestier inaccesibil. Din posibilitatea anului 1999, produsele principale au reprezentat 63%, produsele secundare 23% și tăierile de igienă 14%,

Conform ultimului inventar forestier a rezultat urmatoarea repartizare a claselor de vârstă: clasele MII 59,9%, clasa IV 61-80 ani (arborete preexploatabile) 14,5%, clasa V-a (81-100 ani) 10,2%, clasa a VI-a (peste 100 ani) 15,4%. Acest dezechilibru între clasele de vârstă (în care predomină arboretele tinere) se datorează atât suprasolicitării în trecut a exploatării masive, cât și neîmpăduririi la timp a terenurilor despădurite.

Ponderea reală a pădurilor exploatabile este în fond mai redusă, întrucât acestea includ multe arborete cu rol de protecție sau sunt cuprinse în arii protejate, din care nu se recoltează masă lemnoasă, ori se recoltează cu numeroase restricții, la aceasta adăugându-se lipsa unor rețele de transport, care au determinat, din păcate, concentrarea tăierilor în pădurile accesibile. In prezent există în fondul forestier al țării circa 2 milioane ha păduri inaccesibile, în care recoltarea masei lemnoase și lucrările de îngrijire a arboretelor nu se pot executa în condiții de eficiență economică. Zona montană în care se concentrează cele mai mari resurse forestiere este în general slab dotată cu căi de acces. Deși în țara noastră există o bogată experiență în utilizarea funicularelor forestiere, aceasta nu este valorificată îndeajuns în practica forestieră actuală.

Prin deschiderea unor noi rețele de transport se va putea asigura în viitor un raport mai echilibrat între arboretele exploatabile și cele care au depășit vârsta exploatabilității.

În pădurile României, din cauza unor însemnate suprafețe ocupate cu arborete slab productive existente încă, creșterile anuale active pe ansamblu, se situează sub nivelul condițiile staționale din țara noastră, predominând clasa a III a de producție, în special în stejărete și făgete, puternic influențate de-a lungul timpului de factorul antropic.

Criteriile de productivitate și calitate pledează pentru menținerea proporției fagului și creșterea cvercineelor în compoziția pădurilor țării. în ceea ce privește rășinoasele, acestea se vor menține sau chiar vor putea să crească (îndeosebi molidul, bradul și laricele), prin reintroducerea lor în amestec cu foioasele, în zonele în care aceste specii au fost eliminate din areal, și în vederea creșterii biodiversității ecosistemelor forestiere din regiunea montană, precum și a consolidării rezistenței arboretelor.

Cultura pinilor se va limita la împădurirea terenurilor degradate (erodate și în alunecare) în amestec cu foioase.

In schimb, se va urmări cu multă perseverență extinderea unor foioase valoroase, ca: paltinul, frasinul, teiul, cireșul, sorbul, ș.a., apte pentru producerea lemnului de furnir estetic, clerulaj, panel, precum și a plopilor e.a. și a sălciei, care pot asigura importante cantități de lemn pentru celuloză, pastă papetară, furnire grosiere, cherestea etc.

[NUME_REDACTAT] sunt gospodărite în proporție de 91% în regimul codrului, 5% în regimul crângului, iar 4% sunt arhorete degradate în care se execută lucrări de refacere și substituire.

În ultima perioadă (1995-2000) suprafața de pădure regenerată anual variază între 21-25 mii ha, din care regenerările naturale reprezintă cc, 49-54%, iar împăduririle 46-51%, cele două metode de regenerare fiind aproximativ egale. [NUME_REDACTAT] sunt condiții prielnice ca regenerarea naturală să atingă 60-70% din ansamblul regenerării.

Pădurile țării noastre se caracterizează printr-o biodiversitate specifică a ecosistemelor ce o compun, printr-o diversitate de condiții staționate, o multitudine de specii autohtone și prin sute de tipuri de stațiuni și de pădure, precum și o apreciabilă faună forestieră.

În regiunile de munte și de dealuri încă mai există păduri naturale, virgine și cvasivirgine, alcătuite din arborete pluriene, pure sau amestecate. Se apreciază că aceste păduri nu depășesc 6% din suprafața totală a pădurilor țării (cca.0,4 milioane ha). Ele reprezintă un fond forestier natural, de interes național, european și mondial de mare valoare științifică, constituind un bun comun al umanității. Arboretele respective se caracterizează printr-o optimă diversitate și o maximă stabilitate, ca efect al capacității de autoreglare, de regenerare, de perenitate a ecosistemelor forestiere etc.

Acțiunea de gestionare durabilă a pădurilor implică protejarea pădurilor în cauză și armonizarea cerințelor naționale cu cele locale, prin aplicarea amenajamentelor silvice, conservarea și ameliorarea biodiversității, asigurarea stabilității, sănătății și a funcțiilor multiple ecologice și economice ale ecosistemelor forestiere, dotarea pădurilor țării cu căile de transport necesare ș.a.. Armonizarea măsurilor menționate va face posibilă exploatarea și valorificarea cu continuitate și în condiții de rentabilitate a tuturor produselor pădurii, precum și a lucrărilor silvice, protecție și pază a pădurilor.

Bibliografie

1. BRENNDORFER, D., ZLATE, Gh., – 1990- Bazele producției și prelucrării mecanice a lemnului. [NUME_REDACTAT], București.

2. CONSTANTINESCU, N.- 1976-Conducerea arboretelor. [NUME_REDACTAT], București.

3. COSTEA, C.- 1962- Codrul grădinărit. [NUME_REDACTAT], București.

4. DAMIAN, I. – 1978- împăduriri. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

5. DUMITRU, I. — 2004 – Cercetări tehnico-economice privind conducerea făgetelor, șleaurilor de deal gorunetelor din bazinul mijlociu al Dâmboviței (Ocolul silvic Sturzeni) către structurile optime corespunzătoare funcțiunilor de producție și protecție atribuite. [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT].

6. DUMITRU, I., CARCEA, F. -2004- Aspecte privind fundamentarea economică a compoziției de viitor a pădurilor. Comunicare la simpozionul nmanizat de Comisia de Stiinte silvice a [NUME_REDACTAT] si a ASAS.București.

7. DUMITRU, I., DUMITRU, D.-2010- Pădurea factor esențial în protecția mediului.

8. DINU, V.- 1974- Pădurea-apa-mediul înconjurător. [NUME_REDACTAT], București.

9. ENCULESCU, P.-1924- Zonele de vegetație din România. [NUME_REDACTAT] românească, București.

10. FLORESCU,I.I.-1981- Silvicultură. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

11. HARALAMB, AL- 1963- Cultura speciilor forestiere. [NUME_REDACTAT], București.

12. LEAHU, I.- 2001- Amenajarea pădurilor. [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București.

13 . NEGULESCU, E.G., STANESCU, V., FLORESCU, I., TÂRZIU, D. 1973- Silvicultura. Fundamentele teoretice și aplicative. Volumele I și II, [NUME_REDACTAT], București.

14. OLTEANU, M.-19R2-Cercetări asupra condițiilor tehnico-economice de aplicare a tratamentului tăierilor progresive în pădurile de cvecinee. Teză de doctorat, Brașov.

15. OLTEANU, M.-1998-Cercetări fotologice privind rezistența la umbrire a s emințișurilor naturale de cvecinee. Comunicare la sesiunea științifică a Universității "Valahia" Târgoviște.

16. OLTEANU, M.-1999- Silvicultura și exploatarea pădurilor. Curs pentru studenți, Universitatea "Valahia" Târgoviște.

17. PURCELAN, St., ș.a.-1968-Cercetări tipologice de sinteză asupra tipurilor fundamentale de pădure din România. I.C.E.F., C.D.F., București.

18. RUCĂREANU, N.-1967- Amenajarea pădurilor. Ediția a Il-a, Editura A grosilvică, București.

19. STANESCU, V., ș.a.-1997- Flora forestieră lemnoasă a României. [NUME_REDACTAT], București.

20. ZĂVOIANU, I., ș.a.-1980- Județele patriei. Dămbovița. [NUME_REDACTAT]- Turism, București.

21. ** *-1995- [NUME_REDACTAT] de Producție VI Mănești și studiul general al [NUME_REDACTAT] Sturzeni, I.C.A.S., București.

22. ** *- 1960- Monografia geografică a R.P.R., [NUME_REDACTAT], București.