Masurile Preventive Retinerea Si Arestarea Preventiva. Aspecte Teoretice Si Practice
Cuprins
Introducere………………………………………………………………..…………1
Capitolul I. Considerații generale privind măsurile preventive……………………………………………………………………………..3
I.1. Secțiunea 1. Noțiune, clasificare și scopul măsurilor preventive…………3
I.2.Secțiunea 2. Măsurile preventive aplicabile minorilor…………………….4
I.3.Secțiunea 3.Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul procesului penal
I.4. Secțiunea 4. Reglementări în ceea ce privesc drepturile omului în luarea măsurilor preventive și respectarea prezumției nevinovăției ………………………………6
I.5. Secțiunea 5. Reglementările Curții Europene a Drepturilor Omului……..6
Capitolul II. Procedura de aplicare a reținerii …………………………..…….10
II.1. Secțiunea 1. Identificarea și individualizarea măsurii reținerii………11
II.2.Secțiunea 2. Aplicarea reținerii, durata acesteia și drepturile persoanei reținute și minorului……………………………………………………………………………………12
II.3. Secțiunea 3. Revocarea, înlocuirea și încetarea reținerii……………..15
II.4.Secțiunea 4. Plângerea împotriva organelor de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reținerii………………………………………….….15
Capitolul III. Procedura de aplicare a arestării preventive…………………….17
III.1. Secțiunea 1. Considerații generale privind aplicarea arestului
preventiv…………………………………………………………………………..17
III.2. Secțiunea 2. Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale, camere, preliminare și judecății și prelungirea acesteia………………………………………….19
III.3. Secțiunea 3. Termenul rezonabil, durata arestării preventive și prelungirea acesteia……………………………………………………………………………………22
III.4. Secțiunea 4. Revocarea, înlocuirea și încetarea de drept a arestării
Preventive………………………………………………….…………..…23
III. 5. Secțiunea 5. Verificarea legalității și temeiniciei stării de arest, atât în camera preliminară, cât și în cursul judecății, precum și respectarea drepturilor persoanelor aflate în arest preventiv………………………………………………………………24
Capitolul IV. Repararea pagubei în caz de privare de libertate nelegală…..…27
IV. 1. Secțiunea 1. Dreptul la repararea pagubei și întinderea reparației……….…27
IV. 2. Secțiunea 2. Acțiunea pentru repararea pagubei……………………….……27
IV.3. Secțiunea 3. Acțiunea în regres………………………………………………29
Capitolul V. Etape practice în cazul măsurii preventive a reținerii și arestării preventive…………………………………………………………………………………………………..33
Capitolul VI. Comparație între arestarea preventivă și reținere……………………37
Capitolul VII. Jurisprudența……………………………………………………………………….
Concluzii și propuneri …………………………………………………………………………………
Bibliografie………………………………………………………………………………………………….
Introducere
Atributul statului de a fi un „stat de drept” are semnificația subordonării statului față de normele juridice. O mare problemă se ridică atunci când, subordonarea statului față de drept afectează libertatea umană, deoarece puterea statală și libertatea par imposibil de conciliat în măsura în care nimeni nu poate fi liber și constrâns în același timp. Convicțiunea libertății s-a născut și s-a ridicat odată cu omul, de aceea pentru ființa umană a fost și va rămâne tot atât de firească și de legitimă cum este însăși existența.
Libertatea umană, oricât de intens va fi trăită și simțită, ea nu va putea trece niciodată dincolo de limitele pe care condiția socială le fixează sub semnul necesității. Este necesar ca omul să accepte – în scopul realizării interesului general, a „binelui social comun” – limitarea formelor lui de manifestare la dimensiunile rezonabilului. Acest lucru se poate înfăptui prin autocontrol, dar este o cale nesigură, variabilă, aleatorie. Mai sigură este intervenția unui factor exterior, constituit în societate prin forța coercitivă cu care este înzestrată puterea publică. Este o cale ce are avantajul permanenței, proporționalității, posibilității de a fi controlată.
Instituția constrângerii nu este doar o dimensiune exclusivă a puterii publice, ci și o dimensiune esențială. Fiecare societate organizată statal dispune de o forță coercitivă, fluctuând doar formele de realizare a constrângerii, intensitatea acesteia, precum și raporturile dintre convingere și constrângere. Așa cum se exprimă un prestigios autor , „relația dintre libertate și constrângere trebuie să fie rațională, pentru că din acest raport rezultă veritabilul simbol al unei civilizații care poartă denumirea de stat de drept”; orice exagerare într-un sens sau altul este păgubitoare atât pentru individ cât și pentru colectivitate. În ansamblu „Libertatea fără autoritate se alterează, autoritatea fără libertate degenerează”.
Postularea exclusivă a libertății echivalează cu voluntarismul, pe când postularea exclusivă a constrângerii conduce la negarea omului, la transformarea lui într-un simplu obiect al puterii. De aceea trebuie căutat echilibrul între cele două „forțe” și stabilită o anumită măsură. Aici intervine dreptul, oferindu-și „bunele oficii”. Prin reguli de comportament, exprimând voința generală sau majorității membrilor societății, regulile de drept moderează înclinația iminentă naturii umane spre o libertate totalmente necondiționată. Și tot dreptul controlează „constrângerea”, o proporționalizează și o înscrie în proceduri de natură să-i împiedice excesul, orientând-o nu atât împotriva celui sancționabil, cât mai ales în scopul apărării interesului general. Deci dreptul nu se limitează la o instituție sau la a institui și legitima constrângerea, ci o încadrează într-un sistem de mijloace și produceri de natură să-i împiedice degenerescența.
Prin urmare, atenuarea unui posibil conflict între libertate și constrângere se poate realiza prin limitarea adecvată a libertății individului, dar și a formelor și intensității constrângerii. Considerația de mai sus se regăsește și în documentele internaționale pentru protecția drepturilor omului. În acest sens, este art.29 din „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, care prevede că: “fiecare persoană este supusă în exercitarea drepturilor sale unor îngrădiri prevăzute de lege, în scopul asigurării și respectului drepturilor și libertăților altora și în scopul satisfacerii exigențelor cerute de morală, de ordinea publică și de bunăstarea general, într-o societate democrată”.
Potrivit sistemului constituțional actual, în rândul situațiilor ce pot impune, în mod legal, excepțional și nediscriminatoriu, restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, se regăsește și cea determinată de desfășurarea instrucției penale. Forma principală și definitorie în care se concretizează această restrângere de drepturi sau libertăți în cazul instrucției penale este dată de aplicarea unei pedepse penale. Funcția de constrângere și educativă a pedepsei penale se realizează în momentul aplicării și executării sale, odată cu finalizarea activității de instrucție penală.
Cu toate acestea, stabilind că restrângerea unor drepturi sau libertăți poate interveni în orice moment al desfășurării instrucției penale, legea fundamentală permite ca pedepsele penale să fie precedate și de alte forme de afectare a drepturilor individuale. În ceea ce privește dreptul procesual penal, aceste forme de afectare a drepturilor sau libertăților fundamentale sunt circumscrise instituției măsurilor de prevenție. O veritabilă constantă judiciară a dreptului procesual penal, instituția măsurilor de prevenție a fost cunoscută în forme variabile și în conținuturi extinse sau restrânse, fără a scăpa uneori chiar de excese, de aproape toate sistemele judiciare ale umanității.
În forme incipiente și subsumate aproape întotdeauna legii talionului, măsurile de prevenție primesc reglementări rudimentare odată cu primele normări ale dreptului: Codul lui Hammurabi, legislația ebraică din cea de a treia carte a Thorei (Leviticul), Legile lui Solon sau Legea celor XII Table a lui Gaius.
Chiar dacă conținutul normativ al instituției măsurilor de prevenție a cunoscut abordări antagoniste, fiind apreciat moderat în doctrina clasică reprezentată de Becaria, Voltaire sau Montesquieu și reglementat interdependent cu celelalte valori juridice ale acestui sistem (separația funcțiilor justiției represive, prezumția de nevinovăție, publicitatea procedurii, respectul drepturilor apărării) sau critic și restrictiv în doctrina pozitivistă reprezentată de Ferri și Garofalo, ce ataca virulent limitele impuse detenției preventive precum și instituții ca grațierea, amnistia, juriile sau contradictorialitatea și oralitatea dezbaterilor judiciare, această instituție a măsurilor de prevenție a fost avută în vedere de reforma sistemelor judiciare de la sfârșitul secolului XX.
Măsurile preventive reprezintă o consecință a trăsăturilor specifice raporturilor juridice procesual penale, în special a faptului că sunt raporturi juridice de putere ce iau naștere peste și în afara acordului de voință al părților.
Capitolul I. Considerații generale privind măsurile preventive
Dreptul procesual penal este acea parte a dreptului public intern care cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează procesul penal. Știința dreptului procesual penal studiază procesul penal, respectiv întreaga activitate procesuală și procedurală desfășurată de către organele judiciare penale și părți, precum și raporturile dintre ele, din momentul inițial al constatării faptelor ce constituie infracțiuni, până în momentul final al aplicării și executării pedepselor și a celorlalte măsuri penale, celor care se fac vinovați de comiterea lor, și cuprinde totalitatea formelor ce determină organizarea, competența și procedeele utilizate de organele judiciare penale în cercetarea, urmărirea și judecarea infractorilor, precum și în aplicarea pedepselor sau a celorlalte măsuri cu caracter penal și punerea lor în executare.
I.1.Secțiunea 1. Noțiune, clasificare și scopul măsurilor preventive
Măsurile preventive sunt măsuri de constrângere puse la dispoziția organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărire penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei noi infracțiuni2.
Măsurile preventive sunt de fapt măsurile ce se pot lua în cauzele penale, atunci când există suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Însă, menționez faptul că măsurile preventive sunt luate în cazul în care pedeapsa pentru infracțiunea respectivă este pedeapsa cu închisoarea și au ca scop asigurarea bunei desfășurări al procesului penal sau de a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărire penală, judecată sau de la executarea pedepsei.
Conform art.202 alin.4 C.p.p. măsurile preventive sunt în număr de cinci, trei măsuri sunt privative de libertate: reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă; iar celelalte două sunt măsuri restrictive de drepturi: controlul judiciar și controlul juduciar pe cauțiune; însă eu mă voi axa și voi dezbate doar reținerea și arestarea preventivă, adică măsurile privative de libertate. Aceste măsuri sunt aplicabile doar asupra persoanei fizice, în ceea ce privește dispunerea măsurilor preventive asupra persoanei juridice, au o reglementare diferită3. Durata măsurilor preventive aplicate inculpatului minor sunt aceleași cu cele dispuse față de major.
Determinarea măsurii preventive ce urmează a fi luate se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura. Reținerea poate fi luată și de organul de cercetare penală. Celelalte măsuri preventive se pot lua numai de procuror sau de instanța de judecată. Măsura preventivă se înlocuiește cu altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acesteia. Măsurile preventive se revocă din oficiu sau la cerere, când nu mai există temeiuri pentru menținerea lor. Conform art.202 alin.1 ni se aduce la cunoștință faptul că masurile preventive se pot dispune dacă există indicii sau probe temeinice din care să rezulte o bănuială rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și bineînțeles dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. Infracțiunea, conform art.15 C.p. trebuie să îndeplinească 4 condiții sine qua non, și anume: să fie o faptă prevăzută de legea penală, să fie săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. În vechiul cod, infracțiunea trebuia să îndeplinească doar 3 condiții.
Alin.2 al aceluiași art. prevede că, dacă există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale conform art.16 C.p.p., nicio măsură nu poate fi dispusă, menținută, confirmată sau prelungită. Pentru a realiza scopul urmărit, orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară prin dispunerea acesteia.
I.2. Secțiunea 2. Măsurile preventive aplicabile minorilor
În Codul de procedură penală au fost prevăzute dispoziții speciale privitoare la măsurile preventive aplicabile minorilor. Prin persoană minoră înțelegem persoana care nu a împlinit încă vârsta la care își poate exercita toate drepturile, adică vârsta majoratului. Prin urmare, potrivit art. 243, pot fi dispuse în cadrul procesului penal față de suspectul sau inculpatul minor, măsurile preventive prevăzute în art. 202 alin. (4) lit. a) – e). Inculpatului minor i se aplică aceleași condiții precum inculpatul major în cazul măsurilor preventive ale controlului judiciar, controlului judiciar pe cauțiune și arestului la domiciliu.
Privitor la măsura reținerii și măsura arestării preventive, fiind considerate măsuri excepționale, au fost instituite reguli derogatorii, ce completează procedura aplicabilă inculpatului major:
la momentul luării măsurii, este necesară constatarea că privarea de libertate nu are efecte disproporționate asupra personalității și dezvoltării minorului față de scopul urmărit prin luarea măsurii;
se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune luarea, prelungirea sau menținerea arestului preventiv;
încunoștințarea în ceea ce privește luarea măsurii reținerii sau arestării preventive se va face în mod obligatoriu și către reprezentantul legal sau către persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se afla acesta.
Reținerea și arestarea preventivă a inculpatului se execută într-un regim special de detenție. Trebuie avut în vedere particularitățile vârstei, astfel încât privarea de libertate să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a acestor persoane. Pe timpul executării arestării preventive, minorului i se acordă asistență psihologică pentru a diminua efectele negative ale privării de libertate asupra dezvoltării sale fizice, psihice sau morale. Minorului i se asigură posibilitatea de a ține legătura cu pesoanele cu care are relații familiale, suplimentându-i-se dreptul la vizite, cu condiția de a nu împiedica buna desfășurare a procesului penal4.
I.3.Secțiunea 3. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul procesului penal
Contestația este calea de atac ce poate fi exercitată împotriva încheierilor pronunțate în ca.ul măsurilor preventive. Calea de atac poate fi declarată în termen de 48 de ore de la pronunțare sau de la comunicarea încheierii. Contestația poate fi exercitată în toate cazurile, indiferent de natura chestiunii discutate în legătură cu măsurile preventive. În funcție de faza procesului penal diferă caracterul public sau nepublic al ședinței de judecată în care se discută despre măsurile preventive.
În faza de urmărire penală și în faza de cameră preliminară, ședința este nepublică, iar în faya de judecată, ședința este publică, în principiu. Calea de atac a contestației în materia măsurilor preventive, se soluționează prin încheiere motivată.
I.4. Secțiunea 4. Reglementări în ceea ce privește drepturile omului în luarea măsurilor preventive și respectarea prezumției de nevinovăție
Istoria conceptului de drepturi și libertăți ale omului se caracterizează printr-o extrem de rapidă și largă răspândire mai întâi la nivelul continentului european și mai apoi la nivel internațional. Proclamarea drepturilor și libertăților omului, în documente și texte juridice internaționale, a apărut ca o tendință accentuată a secolului 20 și s-a cristalizat după cel de-al doilea război mondial, odată cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului și a celor două pacte internaționale referitoare la drepturi civile și politice, și la drepturile economice, sociale și culturale (16 decembrie 1966).
Cu privire la instrumentele internaționale prin care se realizează protecția libertății esențiale sunt prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale Pactului Internațional privind Drepturile Civile și Politice, Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin prisma dispozițiilor art.5.
Carta O.N.U. adoptată la conferința de la San Francisco (24 octombrie 1945) proclama necesitatea promovării drepturilor omului ca obiectiv principal al cooperării internaționale.
O.N.U. a elaborat Declarația Universală a Drepturilor Omului, ce a fost proclamată prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. la 10 decembrie 1948.
Documentul pornește de la necesitatea recunoașterii unui standard minim al drepturilor omului și libertăților acestuia, fiind primul document internațional cu vocație de universalitate în domeniu. Drepturile și libertățile omului sunt fundamentate pe principiul egalizării indivizilor – „toate ființele se nasc libere și egale în drepturi”.
Cu privire la libertatea persoanei relevante le consider a fi dispozițiile art. 4 – „nimeni nu va fi ținut în sclavie”, art. 5 – „nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.
Art. 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează că „Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar”. Pe cale de consecință, îngrădirea libertății persoanei în cadrul oricărei societăți democratice nu se poate realiza decât în condiții de legalitate, potrivit normelor incidente legislației fiecărui stat Arestarea nu poate fi dispusă decât pentru motive temeinice, orice hotărâre arbitrară în acest sens fiind un abuz, o încălcare flagrantă a libertății individului.
La nivel național, instrumentele juridice și garanțiile legate de materia libertății se regasesc la nivel constituțional, în cadrul procesului penal, la nivelul dreptului penal și la nivelul dreptului civil.
României conține în capitolul II dispoziții cu forță juridică supremă, privind drepturile și libertățile fundamentale.
La nivel doctrinar, drepturile fundamentale sunt considerate a fi acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin constituția și garantate prin Constituție și legi.
În primul rând, art. 23 alin. 1 din Constituție proclamă faptul că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt invizibile, stabilind existența a două categorii juridice diferite, dar aflate într-o interdependență sistemică. Libertatea individuală privește conținutul acestui drept fundamental, aparent nelimitat dar care se circumscrie unor prescripții legale pe când siguranța persoanei exprimă ansamblul garanțiilor care protejează persoana în situațiile în care autoritățile publice, în aplicarea Constituției și a legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanții care asigură că aceste măsuri să nu fie ilegale.
În considerarea acestui deziderat Constituția arată că percheziționarea, reținerea sau arestarea sunt permise numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege, indicând astfel în mod indirect și formele prin care se afectează libertatea individuală, precum și premisele pentru detaliatul cadru procedural.
Conținutul art. 23 stabilește premisele concepției dualiste a reglementării instituției arestării preventive în legislația procesual penal ce implică termene și proceduri distincte pentru aceeași instituție în funcție de etapa în care a ajuns activitatea judiciară, în faza de urmărire penală sau în faza de judecată.
Potrivit art. 23 alin. 10 din Constituție, persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. Textul constituțional stabilește astfel premisele modalităților de individualizare neprivative de libertate ale arestări preventive.
În legătură cu libertatea individuală dar fără relaționare directă cu privarea de libertate sau cu formele sale, art. 23 din Constituție mai stabilește două reguli fundamentale, de tradiție în toate sistemele juridice și de incontestabilă actualitate, anume prezumția de nevinovăție și legalitatea pedepsei.
În ceea ce privește instrumentele juridice și garanțiile instituite în cadrul procesului penal o importanță deosebită o au principiile care guvernează desfășurarea procesului penal. Principiul garantării libertății persoanei, reglementat în art. 9 C. proc. pen., funcționează într-un cadru exclusiv procesual, dincolo de care protecția libertății individuale se realizează prin instrumente internaționale și constituționale. Potrivit art. 9 alin. 2 C. proc. pen., nicio persoană nu poate fi reținută, arestată sau privată de libertate în alt mod și nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății decât în cazurile și condițiile revăzute de lege. Sub protecția art. 9 legiuitorul plasează atât formele de privare de libertate cât și cele de restrângere a libertății, în considerarea aprecierilor Curții Europene în sensul că între privarea li restricția de libertate nu există decât o diferență de stadiu sau de intensitate și nu de natură sau de esență.
Prezumția de nevinovăție a intrat în legislația românească prin Decretul nr. 212 din 1974 de adoptare a Pactului Internațional a Drepturilor Civile și Politice. Constituția României din decembrie 1991, statornicește regula prezumției de nevinovăție astfel: “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”5.
Conform art.4 C.p.p. „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.”
Prezumția de nevinovăție poate fi interpretată și ca o regulă conform căreia nicio persoană nevinovată nu poate fi trasă la răspundere penală.
Această prezumție este însă relativă putând fi răsturnată prin probe care atestă vinovăția fără nici un dubiu. Atunci când probele administrate într-o cauză lasă loc de îndoială în ceea ce privește vinovăția persoanei cercetate, prezumția de nevinovăție nu este răsturnată urmând a se face aplicarea regulii conform căruia orice dubiu profită suspectului sau inculpatului (in dubio pro reo). Regula in dubio pro reo – orice îndoială este în favoarea inculpatului se referă numai la situații de fapt, nu și la interpretarea normelor juridice și nici a dispozițiilor cu caracter echivoc dintr-o hotărâre.
Este strâns legată de aflarea adevărului, stă la baza tuturor garanțiilor procesuale legate de protecția persoanei în procesul penal.
I.5. Secțiunea 5. Regelementările Curții Europene a Drepturilor Omului
Trebuie remarcat faptul că jurisprundența CEDO devine un instrument din ce în ce mai folosit în dreptul intern de către autoritățile naționale, manifestându-se uneori chiar un exces de zel în această direcție. Însă dinamica accelerată a acestei jurisprudențe, faptul că aceasta a devenit foarte stufoasă, precum și nevoia crescută profesioniștilor de a face trimitere la fundamentele Curții, fac actuală necesitatea unor studii și lucrări relevante care să ofere unele repere atât la nivel teoretic cât și practic.
În urma dezvoltării economico-sociale și a declanșării procesului de armonizare a legislației naționale cu dispozițiile europene, documentele internaționale în materia drepturilor omului și nu numai, au căpătat o tot mai mare importanță. În acest context, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reprezintă instrumentul principal care asigură protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Prin raportare la dispozițiile acesteia și la jurisprudența CEDO în materie, se observă acordarea unei atenții sporite libertății individuale tocmai datorită caracterului esențial al acestui drept pentru ființa umană, nerespectarea lui având consecințe importante atât din punct de vedere fizic cât și psihic și social.
În art.5 C,E.D.O. este prevăzut dreptul la libertate și siguranță, un drept care este prevăzut și în art.9 C.p.p. Acest articol ne prezintă drepturile persoanei atât înainte, cât și pe durata arestării. Rebus sic standibus (așa stând lucrurile), fiecare persoană are dreptul la libertate, un drept ce nu poate fi încălcat.
În alin.2 al aceluiași articol este prevăzut dreptul persoanei arestate, anume dreptul de a fi informată cu privire la motivele arestării sale într-o limbă pe care o înțelege. Acest alineat fiind preluat în art.12 C.p.p. Astfel putem observa că art. 5 C.E.D.O. are o mare influență asupra C.p.p..
În ceea ce privește importanța a art. 5 din CEDO, aceasta rezultă între altele, din informațiile statistice prezentate de Curte : în funcție de numărul de încălcări constatate în hotărâri pronunțate în anul 2009, art. 5 ocupa locul trei în randul celor mai violate articole de către statele semnatare ale Convenției, după art. 6 (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 al Protocolului nr. 1 (protecția dreptului de proprietate). De asemenea, mai trebuie precizat că unele dintre cele mai importante hotărâri pronunțate relativ recent în cauzele împotriva României, privesc printre altele și încălcarea dispozițiilor art. 5 din CEDO .
Referitor la determinarea domeniului de aplicabilitate a art. 5 din Convenție, pornind de la o analiză sumară a acestui text, putem constata aplicabilitatea cu caracter universal a acestor dispoziții. Astfel, dreptul la libertate și siguranță aparține oricărei persoane, inclusiv celor aflate în stare de arest preventiv sau în stare de detenție în urma pronunțării unei hotărâri de condamnare, deoarece orice persoană, în libertate sau deținută, are dreptul la protecție, adică dreptul de a nu fi sau nu ramâne privată de libertate, decât cu respectarea exigențelor art. 5.6
Capitolul II. Procedura de aplicare a reținerii
Prevăzută drept prima dintre măsurile preventive, în ordinea enumerării, de la art.202 alin.4 C.p.p., pentru luarea acestei măsuri trebuie îndeplinite condițiile general-valabile, stipulate în art.202 alin.1-3 C.p.p. Legiuitorul reglementând și anumite condiții specifice, valabile însă doar în situația minorilor – autori de infracțiuni sau a faptelor penale comise în fața completului de judecată ( infracțiuni de audiență ).
Condițiile sine qua non ale reținerii, sunt următoarele:
să existe probe sau indicii temeinice, din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune ( conf. art.202, alin1, teza 1, C.p.p.);
să fie începută urmărirea penală, atât cu privire la faptă, cât și față de autorul infracțiunii ( care devine astfel suspect ), ori să se fi pus în mișcare acțiunea penală față de acesta din urmă ( care devine inculpat );
măsura reținerii să fie necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni ( conf. art.202 alin.1, teza finală C.p.p.);
să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, prevăzute de art. 16 C.p.p. ( conf. art. 202, alin2. C.p.p.);
măsura reținerii să fie proporțională cu gravitatea acuzației adusă suspectului sau inculpatului și să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea ei (conf. art. 202 alin. 3 C.p.p.);
suspectul sau inculpatul să fie audiat în pralabil, în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu ( conf. art. 209 alin. 5 C.p.p.).
Pe lângă condițiile generale de dispunere a măsurii reținerii, legea impune și îndeplinirea unor cerințe suplimentare, după cum urmează:
deputații sau senatorii nu pot fi reținuți fără încuviințarea Camerei din care fac parte, care se poate dispune doar după ascultarea lor. Prin excepție, în cazul existenței infracțiunii flagrante, nu este necesară încuviințarea prealabilă, însă organele de urmărire penală au obligația de a-l informa pe ministrul justiției
judecătorii, procurorii și magistrații-asistenți pot fi reținuți doar cu încuviințarea secției Consiliului Superior al Magistraturii corespunzătoare
Avocatul Poporului poate fi reținut numai cu încuviințarea președinților celor două camere ale Parlamentului.
Trebuie avut în vedere faptul că reținerea nu trebuie confundată cu următoarele:
conducerea unor persoane suspecte la sediul unităților de poliție, și limitarea libertății de mișcare a acesteia pentru cel mult 24 de ore (sau până la stabilirea identității), ca măsură administrativă;
prinderea, imobilizarea și conducerea la sediul unității de poliție a persoanelor ce comit fapte penale;
aducerea suspectului sau inculpatului în fața organelor judiciare în baza unui mandat;
prinderea făptuitorului (inclusiv imobilizarea/limitarea libertății de mișcare a acestuia) conform art. 61, alineat 2 și 62, alineat 3 Cpp ;
reținerea făptuitorului, în sensul împiedicării acestuia de a fugi, conform art. 310, alineat 2, Cpp;
Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, iar reținerea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzută de lege, conform art.23 din Constituția României.
II.1. Secțiunea 1. Identificarea și individualizarea măsurii reținerii
Reținere este considerată a fi cea mai ușoară măsură privativă de libertate. Reținerea este o măsură preventivă care poate fi luată față de o persoană, dacă există probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Este singura măsură preventivă care poate fi luată și față de suspect, nu numai de inculpat. Reținerea poate fi luată de către organele de cercetare penală sau de către procuror.
Durata maximă de reținere este de 24 de ore și nu poate fi prelungită ca în cazul arestării preventive. Așadar, o persoană nu poate fi reținută de mai multe ori în aceeași cauză și pentru aceeași faptă. Măsura reținerii are întotdeauna caracter facultativ, chiar și în cazul infracțiunilor flagrante.
Suspectul sau inculpatul reținut, are o serie de drepturi specifice, după cum urmează:
de a i se aduce la cunoștință infracțiunea pentru care este suspectat și motivele reținerii în limba pe care o înțelege;
de a i se înmâna un exemplar al ordonanței de reținere;
de a încunoștința un membru de familie sau o altă persoană despre măsura reținerii și despre locul unde este reținut;
de a informa persoanele menționate mai sus, despre schimbarea locului de deținere;
de a încunoștința misiunile diplomatice și oficiile consulare al cărui cetățean este, în cazul cetățeanului străin;
de acces la asistență medicală;
de a face plângere împotriva ordonanței prin care s-a luat măsura.
Organele judiciare sunt obligate să îl informeze pe reținut cu privire la aceste drepturi.
II.2.Secțiunea 2. Aplicarea reținerii, durata acesteia și drepturile persoanei reținute și minorului
Reținerea poate fi dispusă atât în cazul infrcțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață, cât și în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii penale sau numai pedeapsa amenzii. Măsura reținerii se dispune de procuror sau organul de cercetare penală prin ordonanță13 în cursul urmăririi penale față de suspect sau inculpat. Dacă reținerea a fost dispusă de către organul de cercetare penală, acesta are obligația de a-l informa pe procuror privitor la luara măsurii preventive, de îndată și prin orice mijloace.
Ordonanța va cuprinde motivele care au determinat luarea acestei măsuri, ziua și ora când reținerea începe, precum și ora la care reținerea se sfârșește. Un exemplar al ordonanței i se înmânează suspectului sau inculpatului reținut. De îndată ce o persoană a fost reținută, i se aduc la cunoștință, în limba pe care o înțelege, infracțiunea de care este suspectat și motivele reținerii. Suspectul sau inculpatul este adus în fața organului de cercetare penală sau a procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis. Organul de cercetare penală ori procurorul este obligat, înainte de începerea audierii, să-l informeze pe suspect sau inculpat că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales sau numit din oficiu și dreptul de a nu face nicio declarație cu excepția furnizării de informații referitoare la identitatea sa, atrăgându-i atenția că poate fi folosit împotriva sa ceea ce va declara. Această măsură poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezența avocatului ales sau numit din oficiu.
Pe perioada reținerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penală sau procurorul care a dispus măsura, are dreptul la fotografierea și amprentarea acestuia. Dacă persoana reținută nu este cetățean român are dreptul de a încunoștința sau de a solicita încunoștințarea misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare a cărui cetățean este. Prin excepție dacă încunoștințarea nu este făcută imediat după reținere, ea poate fi întârziată cel mult 4 ore.
În cazul infracțiunilor de audiență14, dacă procurorul paricipă la judecată, poate declara începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale și îl poate reține pe suspect sau inculpat. În această situație, legiuitorul nu a mai prevăzut obligația audierii prealabile a suspectului sau a inculpatului în prezența unui avocat.
Reținerea se dispune prin ordonanță, pentru cel mult 24 de ore, de către organele de cercetare penală sau procuror. Dacă actul procesual este întocmit de un organ de cercetare penală, acesta trebuie să-l informeze despre măsură pe procurorul care exercită supravegherea sa, de îndată și prin orice mijloace15.
Dacă persoana ce urmează a fi reținută a fost adusă în baza unui mandat de aducere, în calculul celor 24 de ore nu este inclusă perioada cât s-a aflat sub puterea acestui mandat – care nu poate depăși 8 ore (conform art. 265, alineat 12, Cpp), de la expirarea acestora urmând a se calcula termenul maxim de 24 de ore specific reținerii.
Dacă, ulterior reținerii, și în cadrul termenului maxim de 24 de ore, suspectul/inculpatul va fi mutat sau transferat în altă locație, obligațiile privind informarea familiei sau a reprezentanților legali sau a reprezentanței diplomatice sau altor autorități, rămân în sarcina organului judiciar care a dispus măsura în ceea ce privește noua locație. Conform art. 209, alineat 12 Cpp, organul de urmărire penală decident are dreptul să procedeze la fotografierea și amprentarea persoanei reținute (informații ce vor fi introduse ulterior într-o bază de date națională).
Reținerea este o măsură care poate fi luată și față de minorul cu vârsta cupinsă între 14 și 16 ani, în cazul său însă, durata fiind redusă la maxim 10 ore dacă există date certe că minorul a săvârșit o infracțiune pedepsită de lege cu detențiunea pe viață sau cu închisoare 10 ani ori mai mare.
În vederea reținerii suspectului sau inculpatului, legiuitorul a prevăzut trei categorii de activități, cărora le corespund etapizat, anumite drepturi și obligații.
Astfel, în prima categorie sunt incluse activitățile anterioare reținerii care constau în:
– identificarea/stabilirea identității suspectului sau inculpatului și chemarea acestuia la organul de urmărire penală (sau depistarea și prinderea acestuia, dacă se sustrage ori încearcă să fugă/este fugit);
– audierea suspectului sau inculpatului de către organul de urmărire penală, în prezența avocatului ales sau numit din oficiu (conform procedurii de la art. 107-110 Cpp, și cu respectarea art. 209, alineatele 7-9 Cpp);
A doua categorie include activități propriu-zise privind reținerea, care cuprind:
– întocmirea ordonanței (actul procesual prin intermediul căruia se dispune reținerea, conform art. 209, alin. 10 C.p.p.);
– înmânarea unui exemplar al ordonanței și aducerea la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, a infracțiunii de care este suspectat și motivele reținerii (conform art. 209, alin. 2 și 11, C.p.p.);
– comunicarea, în scris și sub semnătură, a drepturilor prevăzute de art. 83 și art. 210, alin. 1 și 2 C.p.p., respectiv dreptul de acces la asistență medicală de urgență, durata maximă pentru care se poate dispune măsura și dreptul de a face plângere împotriva măsurii (conform art. 209, alin. 17 C.p.p.). Dacă cel reținut refuză sau nu poate să semneze comunicarea se va încheia un proces verbal;
A treia categorie include activități ulterioare reținerii, respectiv:
– informarea persoanei reținute că are dreptul de a încunoștiința, personal ori prin intermediul organului judiciar care a dispus măsura, un membru al familiei sau altă persoană desemnată, despre luarea măsurii reținerii și despre locul unde acesta este reținut;
– dacă persoana reținută este un minor, este obligatorie încunoștiințarea reprezentantului legal sau a persoanei în îngrijirea căreia se află;
– dacă cel reținut nu este cetățean român, acesta are dreptul de a solicita încunoștiințarea misiunii diplomatice ori a oficiului consular al statului al cărui cetățean este sau, după caz, a unei organizații internaționale umanitare (dacă nu dorește să beneficieze de asistența autorităților din țara sa de origine);
– dacă persoana în cauză are statut de refugiat, ori se află sub protecția unei organizații internaționale, are dreptul de a informa sau a solicita informarea unei asemenea autorități. Referitor la aceste categorii de persoane, Inspectoratul General pentru Imigrări (din subordoninea Ministerului Afacerilor Interne, inclusiv structurile sale teritoriale,) trebuie informat, întotdeauna, din oficiu, de către organele judiciare (conform art. 210, alineatele 1 și 2, respectiv art. 243, alineat 4 Cpp);
Dacă există motive temeinice sau excepționale care să impună întârzierea încunoștințării (de regulă argumente ce țin de modul de desfășurare/realizare a anchetei) ori refuzul exercitării dreptului de a face personal încunoștiințarea, aceasta poate fi întârziată, pentru cel mult 4 ore, iar dacă și informarea personală este refuzată, trebuie consemnată argumentat/motivat într-un proces verbal16.
Persoanelor minore li se asigură în toate cazurile asistență juridică, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, dacă minorul nu si-a ales unul și pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul reținut și să comunice cu el. Atunci când se dispune reținerea unui minor, se încunoștiințează despre aceasta imediat părinții, tutorele, persoana în îngrijirea sau sub supravegherea căruia se află minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta. În timpul reținerii, minorii se țin separați de majori, în locuri anume destinate acestora.
II.3. Secțiunea 3. Revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii reținerii
Revocarea măsurii preventive a reținerii este o măsură prin care se revine asupra măsurii reținerii suspectului sau inculpatului dacă au încetate temeiurile care au determinat-o sau au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii. Revocarea măsurii reținerii se dispune prin ordonanță, din oficiu sau ca urmare a formulării unei plângeri de către procuror în cazul luării măsurii de către organul de cercetare penală sau de procurorul ierarhic superior celui care a dispus măsura. Atunci când se revocă măsura reținerii, organul de urmărire penală dispune punerea în libertate a suspectului sau inculpatului, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.
Înlocuirea măsurii reținerii poate fi dispusă la cerere sau din oficiu, de către procuror prin ordonanță. Prin această măsură, reținerea este înlocuită, înainte de expirarea termenului pentru care a fost dispusă, cu măsura controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune, în situația în care s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii reținerii. Procurorul dispune punerea în libertate a suspectului sau inculpatului în cazul în care se înlocuiește măsura reținerii. Reținerea nu poate fi înlocuită cu arestarea preventivă ori arestarea la domiciliu sau cu internarea medicală nevoluntară ori cu internarea medicală provizorie.
Încetarea de drept a măsurii reținerii reprezintă terminarea privării de libertate impusă de măsura reținerii, la expirarea termenului pentru care a fost dispusă măsura, dar nu mai târziu de 24 de ore. Este obligatorie punerea în libertate a persoanei odată cu încetarea de drept a măsurii reținerii, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.
II.4. Secțiunea 4. Plângerea împotriva organelor de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reținerii
Împotriva ordonanței de reținere se poate face plângere, înaintea expirării celor 24 de ore. Dacă măsura a fost dispusă de un organ de cercetare penală, plângerea se poate face la procurorul care supraveghează urmărirea penală. Dacă reținerea a fost dispusă de un procuror, plângerea se poate face la prim-procurorul parchetului sau la procurorul ierarhic superior (procuror șef, procuror general, procuror șef secție, în funcție de structura de parchet competentă). Procurorul sau procurorul ierarhic superior trebuie să se pronunțe înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reținerii, analizând atât legalitatea, cât și oportunitatea măsurii. Dacă se constată că reținerea a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau dacă nu mai există temei care să justifice privarea de libertate, măsura preventivă va fi revocată prin ordonanță (conform art. 209, alin 14 și 15 C.p.p.).
Reținerea încetează de drept la expirarea termenului pentru care a fost dispusă, suspectul sau inculpatul urmând a fi pus în libertate, dacă nu este arestat în altă cauză.
Conform art. 209, alin. 16 C.p.p., procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive față de inculpatul reținut, cu cel puțin 6 ore înaintea expirării duratei reținerii.
Argumentele care stau la baza susținerii sunt următoarele:
– termenul folosit de legiuitor nu are caracter dispozitiv, deoarece este utilizat imperativul „sesizează”;
– persoana la care se referă legiuitorul este „inculpatul” și nu suspectul, ceea ce înseamnă că există probe, și nu doar indicii temeinice, privind comiterea faptei penale de către acesta;
– judecătorul de drepturi și libertăți verifică, cu această ocazie (în baza prerogativelor conferite de art. 53 C.p.p.), dacă sunt îndeplinite condițiile necesare dispunerii arestării preventive (ori poate stabili o altă măsură preventivă mai „blândă”). Dacă propunerea de arestare preventivă este respinsă, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune punerea în libertate a inculpatului reținut, ori aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202, alineatul 4, literele „b-d” C.p.p. (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune sau arestul la domiciliu), în conformitate cu art. 227, alineatele 1 și 2, Cpp. Aceste măsuri nu pot înlocui reținerea, aplicarea lor realizându-se după expirarea perioadei maxime pentru care a fost dispusă reținerea; nu în ultimul rând, chiar dacă art. 5, paragraful 3, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare CEDO), prevede doar dreptul persoanei arestate sau deținute în condițiile paragrafului 1, litera „c”, de a fi adusă de îndată, înaintea unui judecător sau a altui magistrat, împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare (nu și a persoanei reținute), considerăm, în continuarea celorlalte argumente anterior formulate, că imperativitatea sesizării judecătorului de drepturi și libertăți, conform art. 209, alineat 16 Cpp, reprezintă o garanție suplimentară oferită inculpatului reținut, având în vedere și faptul că în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare Curtea), organele de urmărire penală nu fac parte din categoria „judecătorilor” sau a „magistraților împuterniciți prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare” 17.
Capitolul III. Procedura de aplicare a arestării preventive
III.1. Secțiunea 1. Considerații generale privind aplicarea arestului preventiv
Arestarea preventivă este o măsură privativă de libertate cu caracter provizoriu și în condițiile prevăzute de lege, înainte de soluționarea definitivă a cauzei penale pentru asigurarea bunei desfășurări al procesului penal sau pentru împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau judecată. Măsura arestării preventive este cea mai dură dintre măsurile preventive privative de libertate, din cauza duratei sale.
Pentru ca procesul penal să își atingă cu succes finalitatea (descoperirea adevărului, pedepsirea făptașului și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni), legiuitorul a stabilit o serie de instituții și instrumente juridice, sintetizate în actele normative specifice legislației penale.
De o complexitate mai mare decât cea a procesului civil și mai “exact”, parcursul procesului penal este expus în mod detaliat și analitic în Codul de Procedură Penală, în conținutul acestui act normativ fiind prezentate fazele procesului penal în sine, instituțiile și organele competente și procedurile prin intermediul cărora sunt duse la îndeplinire unele măsuri.
Oprindu-ne asupra acestei ultime categorii, aceea a mijloacelor procesuale, deși considerate de către unii specialiști în drept demersuri adiacente procesului penal în sine , opinăm că măsurile preventive prevăzute de Art. 202 alin.1 C.p.p dețin un rol important, dintre acestea, arestul preventiv fiind cea care determină cele mai multe discuții în doctrină.
Necesitatea îndeplinirii, în mod cumulativ, a cerințelor prevăzute de legislația națională, de reglementările Uniunii Europene și jurisprudența CEDO. Neîndeplinirea unor cerințe referitoare al scopul luării măsurii preventive, profilul socio-moral al inculpatului și existența unor fapte care indică în mod clar că libertatea inculpatului ar tulbura ordinea publică. Consecințe: respingerea propunerii de luare a măsurii arestării preventive.
În esență, pentru arestarea inculpatului, în afara condițiilor de procedură, pe fond două sunt condițiile avute în vedere de legiuitor: existența unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și, respectiv, existența unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art. 223 alin.1 lit. a) –d) C.p.p. Prima situație este cea în care inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte. Într-una din opinii, prin fuga inculpatului se înțelege părăsirea în grabă sau pe ascuns a locului care are legătură cu săvârșirea faptei sau a locuinței; fuga având un caracter precipitat, nejustificat de motive legitime și reprezintă un temei pentru o presupunere rezonabilă că persoana față de care s-a început urmărirea penală a săvârșit fapta7. 'Ascunderea' presupune așezarea inculpatului într-un loc în care să nu poată fi văzut și găsit. Prin teza a II a, a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte, este necesară existența probelor, nu doare presupuneri, deoarece aceste situații sunt ineluctabile. De exemplu, putem avea probe în cazul în care o persoană își vinde bunurile din țară, își procură bilet de avion, etc., demersuri care ne arată în mod indirect că persoana vrea să se sustragă de la urmărire penală sau de la judecată.
A doua situație o întâlnim atunci când inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament. Din 'influențarea unui alt participant la comiterea infracțiunii, a unui martor, ori a unui expert' rezultă că există probe că inculpatul încearcă să-l determine pe martor să facă declarații mincinoase sau pe expert șă execute lucrări de specialitate ce ar aduce atingere aflării adevărului. Așadar, avem în vedere faptul că momentul influențării este anterior ascultării martorului sau efectuării expertizei. Prin cea de-a treia situație, și anume 'inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta' înțelegem faptul că inculpatul încearcă să determine persoana care a suferit o vătămare, prin orice mijloace, să renunțe la declarațiile sale, astfel ca inculpatul să nu mai aibă această calitate. A patra situație este întâlnită atunci când 'există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni'. Prin aceasta, înțelegem că inculpatul a săvârșit sau dorește să săvârșească o nouă faptă prevăzută de legea penală. Momentul săvârșirii unei noi infracțiuni trebuie să fie posterior punerii în mișcare a acțiunii penale. Codul de Procedură Penală ne mai prezintă în alin.2 al aceluiași articol, anumite infracțiuni pentru care se poate dispune măsura arestării preventive, în urma unor probe rezultate dintr-o suspiciune rezonabilă, și anume:
infracțiune intenționată contra vieții;
infracțiune prin care s-a cauzat o vătămare corporală sau moartea persoanei;
infracțiune contra securității naționale;
trafic de tupefiante;
trafic de persoane;
trafice de arme;
acte de terorism;
falsificarea de monede ori alte valori;
spălarea banilor;
șantaj;
viol;
lipsire de libertate;
evaziune fiscală;
ultraj;
ultraj judiciar;
infracțiune de corupție;
infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică;
altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Pe lângă toate aceste infracțiuni, trebuie să avem în vedere câteva împrejurări prin care se constată că este necesară luărea măsurii arestului preventiv în ceea ce privește înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică:
evaluarea gravității faptei
modul și circumstanțele de comitere a acesteia
anturajul și mediul din care inculpatul provine
antecedentele penale și alte împrejurări privitoare la persoana acestuia
III.2. Secțiunea 2. Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale, camerei preliminare și judecății și prelungirea acesteia.
Atunci când procurorul constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, întocmește o propunere motivată de luare a măsurii preventive față de inculpat, cu indicarea temeiului de drept. Dosarul cauzei împreună cu propunerea motivată de luare a măsurii preventive față de inculpat se înaintează spre soluționare judecatorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau judecatorului de drepturi și libertăți de la instanța corespunzătoare în grad instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în prima instanță în a cărei circumscripție se află locul de reținere, locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit cererea.
În situația în care, urmărirea penală este efectuată sau supravegheată într-o anumită cauză de mai mulți procurori, propunerea de arestare preventivă nu trebuie să fie întocmită și semnată de toți acești procurori, judecatorul de drepturi și libertăți putând fi legal sesizat chiar dacă propunerea de arestarea preventivă a fost întocmită de o parte din aceștia. Procurorul trebuie să sesizeze judecătorul de drepturi și libertăți8 de la instanța competentă în vederea luării măsurii preventive față de persoana reținută, cu cel puțin 6 ore înainte de expirarea duratei reținerii acestuia. La pezentarea dosarului de către procuror, judecatorul de drepturi și libertăți stabilește termenul de soluționare a propunerii de arestare preventivă, fixând data și ora la care soluționarea va avea loc.
Propunerea de arestarea preventivă se soluționează în camera de consiliu de un singur judecător de drepturi și libertăți cu participarea obligatorie a procurorului. Propunerea de arestare preventivă se soluționează în prezența inculpatului, în afară de cazurile în care:
fiind în stare de libertate și legal citat, lipsește nejustificat;
este dispărut;
se sustrage de la urmărirea penală;
fiind în stare de libertate și legal citat, din cauza stării de sănătate, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu se prezintă în fața judecătorului de drepturi și libertăți;
fiind în stare de reținere sau arestat în altă cauză, din cauza stării de sănătate, din cauză de forță majoră sau stare de sănătate nu se prezintă în fața judecatorului de drepturi și libertăți.
Așadar, pentru situațiile anterior menționate, propunerea de arestare preventivă se va soluționa în lipsă. Judecătorul de drepturi și libertăți, deliberând asupra propunerii de arestare preventivă a inculpatului, va putea dispune prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu, una din următoarele situații:
admite propunerea parchetului și arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de maxim 30 de zile, în situația în care se constată că sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune arestarea preventivă. De menționat este faptul că durata reținerii sau a conducerii administrative la sediul poliției nu se deduce din durata arestării preventive a inculpatului. După luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoștință în limba pe care o înțelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă.
respinge propunerea de arestare preventivă a inculpatului, atunci când judecatorul de drepturi și libertăți constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului. Astfel, el va respinge prin încheiere motivată propunerea parchetului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reținut.
Prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii. În cazul în care sunt mai mulți inculpați arestați, iar durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul poate sesiya judecătorul de drepturi și libertăți cu propunerea de prelungire a arestării preventive pentru toți inculpații.
După trimiterea în judecată a inculpatului arestat prin rechizitoriu9, cauza trece în mod obligatoriu în faza de cameră preliminară. În cadrul procedurii de cameră preliminară, pe lângă verificarea competenței și a legalității sesizării instanței, precum și a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară poate din oficiu sau la propunerea motivată a parchetului să analizeze necesitatea luării măsurii arestării preventive a inculpatului. Prin urmare, procedura de cameră preliminară se va desfășura în paralel cu cu cea în care se dezbate necesitatea luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
Regulile de procedură referitoare la luarea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, se aplică și în procedura camerei preliminare. Judecătorul de cameră preliminară10 poate dispune prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu, una din următoarele soluții:
arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de maxim 30 de zile, în situația în care sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune aceasta
respingerea propunerii de arestarea preventivă formulată de procuror, în cayul în care nu sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru dispunerea arestării preventive.
Încheierea judecatorului de cameră preliminară se comunică inculpatului și procurorului. Împotriva încheierii se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare sau comunicare. Atunci când e atacată cu o contestație încheierea judecătorului de cameră preliminară de la prima instanță, contestația se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunțat încheierea atacată, și se înaintează împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Contestațiile împotriva încheierilor judecătorului de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție se soluționează de un complet compus din 2 judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Contestația formulată împotriva încheierii în ceea ce privește arestarea preventivă, nu este suspensivă de executare. Contestația formulată de inculpat se solutionează în termen de 5 zile de la înregistrare. Soluționarea contestației se face în camera de consiliu și e contradictorie, în prezența inculpatului, în afară de cazurile speciale în care nu poate fi prezent. Acordarea asistenței juridice de către un avocat este obligatorie pentru inculpat. De asemenea, participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul de cameră preliminară, soluționează contestația, în camera de consiliu, prin încheiere motivată, dispunând una din următoarele soluții:
admiterea contestației și respingerea propunerii de arestare preventivă, în cazul în care judecătorul de cameră preliminaă de la prima instanță a dispus arestarea preventivă;
admiterea contestației și dispunerea arestării preventive a inculpatului dacă judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță a respins propunerea de arestare;
admiterea contestației și trimiterea cauzei spre rejudecare;
admiterea, în parte, a contestației și modificarea temeiurilor sau a duratei pentru care s-a dispus arestării preventive;
respingerea contestației ca tardivă sau ca neîntemeiată;
ia act de retragerea contestației.
În vederea executării mandatului de arestare preventivă emis de judecătorul de cameră preliminară, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința oricărei persoane fizice, fără învoirea acesteia precum și în sediul persoanei juridice, fără învoirea reprezentantului legal, dacă există o bănuială rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul sau reședința respectivă. Ca atare, în acest caz nu este necesară obținerea unei autorizații de percheziție domiciliară.
În ceea ce privește luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul judecății, procurorul poate solicita prin propunere motivată instanței de judecată, luarea măsurii arestului preventiv față de inculpat dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege. Așadar, instanța poate din oficiu să pună în dezbatere publică necesitatea luării măsurii arestării preventive a inculpatului. În cursul judecății, măsura arestării preventive se poate dispune prin încheiere motivată de către instanța de judecată în compunerea prevăzută de lege. Președintele completului este competent de a emite mandatul de arestare preventivă. Durata dispunerii pentru luarea măsurii arestării preventive în faza de judecată este de 30 de zile.
Instanța poate dispune în ședință publică prin încheiere motivată, una din următoarele soluții:
arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de maximum 30 de zile, atunci când se constatată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru dispunerea măsurii arestării preventive;
respingerea propunerii de arestare preventivă formulată de procuror, în situația în care nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.
III.3. Secțiunea 3. Termenul rezonabil, durata arestării preventive și prelungirea acesteia
Momentul de la care începe să se calculeze termenul rezonabil este cel de la care persoana acuzată este arestată sau reținută. Momentul în care se sfârșește termenul rezonabil este atunci când se pronunță hotărârea de condamnare în primă instanță sau la momentul punerii în libertate a persoanei. Pentru analiza respectării prevederilor art. 5 parag. 3 din Convenția europeană, la aprecierea duratei totale a privării de libertate, vor fi luate în considerare toate perioadele de timp în care o persoană a fost arestată pentru aceeași acuzație. Cu toate acestea, deși existau două perioade de privare de libertate, Curtea Europeană constată încălcarea dispozițiilor art. 5 parag. 3 din Convenția europeană.
În ceea ce privește persoanele condamnate în primă instanță, durata arestării preventive a acestora pe parcursul judecății, apelului sau a recursului se analizează din perspectiva art. 6 parag. 1 din Convenția europeană privind dreptul la un proces echitabil.
Durata arestării preventive conform art.233 Cpp nu poate depăși 30 de zile în cursul urmăririi penale, iar când o persoană a fost reținută, apoi s-a dispus arestarea preventivă, se va scădea din maximul de 30 de zile.
Prelungirea arestării preventive este dispusă numai la propunerea motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Ea poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece în primă instanță.Cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, propunerea de arestare preventivă împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți. Dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și libertăți admite propunerea procurorului și dispune prelungirea arestării preventive prin încheiere a inculpatului. Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale se poate dispune pe o perioadă de cel mult 30 de zile, judecătorul de drepturi și libertăți putând acorda și alte prelungiri, numai să nu depășească 30 de zile. În cursul urmăririi penale, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de 180 de zile.
Durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecății în primă instanță nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată. Așadar, durata arestării preventive în primă instanță nu poate depăși termenul de 5 ani.
II.4. Secțiunea 4. Revocarea, înlocuirea și încetarea de drept a arestării preventive
Revocarea măsurii arestării preventive este măsura este măsura procesuală prin care se revine asupra măsurii arestării preventive a inculpatului dacă au încetat temeiurile care au determinat-o sau au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii. Poate constitui temei pentru revocarea măsurii arestării preventive existența unei nelegalități vădite, flagrante la luarea , prelungirea, menținerea arestării preventive.
Înlocuirea măsurii arestării preventive poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată. Arestarea preventivă poate fi înlocuită cu măsura arestării la domiciliu, controlului judiciar sau controlului judiciar pe cauțiune. De menționat faptul că măsura arestării preventive nu poate fi înlocuită cu măsura reținerii, internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice sau a internării medicale provizorii. Revocarea arestării preventive sau înlocuirea ei cu o altă măsură poate fi dispusă la cererea scrisă persoanei private de libertate, la cererea procurorului sau din oficiu.
Revocarea arestării preventive se face din oficiu, de către:
judecatorul de drepturi și libertăți din cadrul instanței care i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță ori al instanței corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află locul de deținere, în cursul urmăririi penale;
judecătorul de cameră preliminară căruia i s-a repartizat cauza aleatoriu spre soluționare;
instanța sesizată cu judecarea cauzei în primă instanță sau în apel.
În situația în care procurorul dispune clasarea sau renunțarea la urmărire penală a inculpatului aflat în stare de arest, măsura arestării preventive încetează de drept la momentul disunerii soluției de netrimitere în judecată. Ca atare, în această situație procurorul nu mai poate formula o cerere de revocare a măsurii arestului preventiv în fața judecătorului de drepturi și libertăți.
Solutionarea cererii de revocare sau înlocuire, în cursul urmăririi penale, se desfășoară în camera de consiliu, cu maximă celeritate. Procurorul înaintează judecătorului de drepturi și libertăți dosarul cauzei sau o copie certificată după acesta de către grefa parchetului, în termen de 24 de ore de la solicitarea acestuia de către judecător. În cursul procedurii de cameră preliminară, soluționarea cererii de revocare sau înlocuire a măsurii se desfășoară tot în camera de consiliu, judecătorul având la dispoziție dosarul cauzei în urma emiterii rechizitoriului de către procuror. Spre deosebire de cele două faze prin care soluționarea cererii de revocare sau înlocuire se dispune în camera de consiliu, în cursul judecății, aceasta se dispune în ședință publică.
În ceea ce privește solutionarea cererii de revocare sau înlocuire, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată fixează data de soluționare a acesteia și dispune citarea inculpatului. Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, în urma deliberării, poate dispune prin încheiere una din următoarele soluții:
admite cererea de revocare sau de înlocuire a măsurii arestării preventive;
respinge cererea de revocare sau de înlocuire a măsurii arestării preventive;
ia act de retragerea cererii de revocare sau înlocuire a măsurii arestării preventive.
III.5. Secțiunea 5. Verificarea legalității și temeiniciei arestului preventiv, atât în camera preliminară, cât și în cursul judecății, precum și respectarea drepturilor persoanelor aflate în arest preventiv
Judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă i se înaintează rechizitoriul împreună cu dosarul cauzei de către procuror, când acesta dispune trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest preventiv, cu un termen de recomandare de cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acestei. Scopul judecătorului de cameră preliminară este de a verifica legalitatea și temeinicia arestării preventive. Cauza va trece în faza de cameră preliminară, în mod obligatoriu. Judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice legalitatea și temeinicitatea arestului preventiv în termen de 3 zile de la primirea dosarului, din oficiu, dar nu mai târziu de expirarea duratei arestării preventive. Există o situație în care nu este parcursă faza camerei preliminare, și anume când trimiterea în judecată s-a realizat prin acordul de recunoaștere a vinovăției11, în acest caz, instanța de judecată va fi competentă să verifice legalitatea și temeinicitatea stării de arest preventiv.
Primul lucru pe care trebuie să-l facă judecătorul de cameră preliminară, de la primirea cauzei, este să analizeze dacă nu a fost depășită durata maximă de 180 de zile în cursul urmăririi penale. Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia arestării preventive în camera de consiliu, fără citarea părților, însă în prezența procurorului și a inculpatului asistat de avocat. Judecătorul de cameră preliminară va da cuvântul procurorului și avocatului inculpatului pentru dezbatere, de menționat este faptul că ascultarea inculpatului nu este obligatorie. După deliberare, prin încheiere motivată pronunțată în camera de consiliu, judecătorul de cameră preliminară poate pronunța una din următoarele soluții:
menținerea stării de arest;
revocarea arestării preventive;
înlocuirea măsurii arestării preventive cu arestul la domiciliu, controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune;
încetarea de drept a măsurii arestării preventive.
Dacă inculpatul și procurorul au lipsit de la pronunțare, încheierea judecătorului de cameră preliminară trebuie comunicată acestora. Împotriva acestei încheieri, se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare sau de la comunicare. Judecătorul de cameră preliminară soluționează contestația în camera de consiliu, prin închiere motivată, dispunând una din următoarele soluții:
admiterea contestației și revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură;
admite contestația și menține starea de arest;
admite contestația și trimite cauza spre rejudecare;
respinge contestația ca nefondată sau tardivă;
ia act de retragerea contestației.
În cazul în care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății, va trimite dosarul instanței de judecată în termenul recomandat de 5 zile, înainte de expirarea arestării preventive. În cursul judecății, instanța are obligația de a verifica în mod periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă mai subzistă temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menținerea arestării preventive. Instanța analizează legalitatea și temeinicia arestării preventive și în ședința publică. După deliberare, instanța de judecată prin încheiere motivată pronunțată în ședință publică, dispune una din următoarele soluții:
menținerea stării de arest;
revocarea stării de arest;
înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură;
încetarea de drept a măsurii12.
Persoanele aflate în arest preventiv se bucură de anumite privilegii. O primă categorie este reprezentată de persoanele care suferă de o boală, constatată pe baza actelor medicale, care nu poate fi tratată în rețeaua medicală a Administrației Naționale a Penitenciarelor, administrația locului de deținere dispune efectuarea tratamentului sub paza permanentă în rețeaua medicală a Ministerului Sănătății. În cursul urmăririi penale, procurorul este înștiințat cu privire la motivele care au determinat luarea acestei măsuri, în cursul camerei preliminare este înștiințat judecătorul de cameră preliminară, sau instanța de judecată în cursul judecății. O altă categorie o reprezintă minorii. Măsurile preventive luate față de aceștia nu trebuie să prejudicieze dezvoltarea lor fizică, psihică și morală.
Capitolul IV. Repararea pagubei în caz de privare de libertate nelegală
Prin „privare de libertate nelegală” înțelegem lipsirea de libertate a unei persoane, care nu este conformă cu lege. Așadar, persoana care a fost lipsită de libertate are dreptul la despăgubire. Persoana care a fost lipsită de libertate i se va repara paguba. Întâlnim „privarea de libertate” nelegală în cazul reținerii, arestării preventive și arestului la domiciliu.
IV.1. Secțiunea 1. Dreptul la repararea pagubei și întinderea reparației
Stabilirea privării de libertate în mod ilegal se face prin:
ordonanța procurorului;
încheierea definitvă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară;
încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei.
Procurorul trebuie să constate că măsura reținerii a fost luată în mod nelegal de către organele de cercetare penală. În cazul arestării preventive se va pronunța judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată. Este necesar ca încheierea pronunțată de judecător să fie definitivă și să constate că măsura a fost luată, prelungită sau menținută cu încălcarea dispozițiilor legale pentru a se naște dreptul la despăgubire.
Pentru stabilirea întinderii pagubei și a reparației este important momentul de la care se constată nelegalitatea măsurii privative de libertate. Există cazuri în care măsura să fi fost luată cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege, însă ulterior să intervină aspecte noi, care să impună punerea în libertate a inculpatului. Pentru a exista dreptul la despăgubire, este irelelvant dacă ulterior inculpatu va fi condamnat definitiv pentru infracțiunea pentru care s-a dispus măsura privativă de libertate.
IV.2. Secțiunea 2. Acțiunea pentru repararea pagubei
Titularul acțiunii este persoana asupra căreia s-a dispus măsura privativă de libertate nelegală. În cazul în care această persoană decedează pot introduce acțiunea la instanță ori să continue acțiunea pornită de persoana asupra căreia a fost dispusă măsura privativă de libertate nelegală, persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului. Prin urmare, nu se cere vreo calitate procesuală de vreun grad de rudenie sau afinitate; orice persoană aflată în întreținerea celui decedat poate fi titular al acțiunii.
Se poate face dovada prin orice mijloc de probă că cel decedat întreținea titularul acțiunii, fără a se face distincție, dacă întreținerea se acorda în baya legii, a unei hotărâri judecătorești sau în fapt. Deși poate părea lipsită de logică, dar soțul sau rudele apropiate nu pot fi titulari ai acțiunii, dacă nu se află în întreținerea persoanei la data decesului. Dacă nu este introdusă sau continuată acțiunea de persoanele îndreptățite, soluția va fi aceea de respingere a acțiunii ca introdusă de o persoană fără capacitate procesuală.
Termenul de introducere a acțiunii este de 6 luni. El curge de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare prin care s-a constatat privarea nelegală de libertate. Chiar dacă persoana îndreptățită a luat la cunoștință mai târziu soluția luată în cauză, termenul va curge tot de la rămânerea definitivă a hotărârii sau a ordonanței. După expirarea termenului acțiunea va fi respinsă ca urmare a intervenirii prescripției.
Ordonanța procurorului este definitivă, atunci când împotriv acestei nu s-a exercitat calea de atac sau s-a epuizat. În cazul reținerii dispuse de organul de cercetare penală, calea de atac este plângerea adresată procurorului, iar acesta se pronunță prin ordonanță. Atunci când reținerea s-a dispus de procuror, calea de atac este plângerea adresată prim-procurorului sau procurorului ierarhic superior, care se va pronunța prin ordonanță asupra legalității măsurii reținerii. În situația în care procurorul formulează propunerea de arestare preventivă și aceasta este respinsă de instanță pentru neîndeplinirea condițiilor legale, se poate considera că măsura reținerii nu a fost luată în conformitate cu legea.
De competența soluționării acțiunii civile este tribunalul în a cărui circumscripție domiciliază persoana îndreptățită, care va chema statul în judecată prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru stabilirea întinderii reparației se ține seama de:
durata privării nelegale de libertate;
consecințele produse asupra persoanei sau asupra familiei celui privat de libertate.
În ceea ce privește consecințele asupra persoanei sau asupra familiei celui privat de libertate, instanța va avea în vedere următoarele: destrămarea familiei, pierderea locuinței, pierderea locului de muncă, cauzarea unei boli și alte astfel de situații, în scopul stabilirii legăturii de cauzalitate între aceste împrejurări și privarea nelegală de libertate.
Așa cum este prevăzută de lege, reparația constă în plata unei sume de bani sau constituirea unei rente viagere ori în obligația ca cel reținut sau arestat nelegal să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală, evident pe cheltuiala statului. La alegerea felului reparației și la întinderea acesteia se va ține seama de situația celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse. Prin urmare, instanța va acorda o sumă de bani reprezentând daune morale, atunci când privarea de libertate a afectat viața familiei; va stabili o rentă viageră în cazul în care persoana și-a pierdut locul de muncă sau dreptul la pensie.
IV.3. Acțiunea în regres
În unele cazuri, statul își poate recupera sumele de bani achitate persoanei despăgubite, exercitând acțiunea în regres, care poate fi îndreptată:
împotriva persoanei care a provocat situația generatoare de daune, din culpă gravă sau cu rea-credință;
împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri, în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii.
Așadar, acțiunea în regres poate fi îndreptată doar împotriva persoanei cu rea-credință sau gravă neglijență situația generatoare de daune. Statul nu poate introduce acțiune în regres pentru orice eroare judiciară, ci doar în cazurile menționate mai sus. Este necesară dovedirea de către stat că cel asigurat a produs cu rea-credință sau din culpă gravă, prin ordonanța procurorului sau hotărârea penală definitivă, privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii. Dovada se va face prin hotărârea de condamnare definitivă a persoanei împotriva căreia se exercită acțiunea în regres sau prin ordonanța de clasare a procurorului.
Acțiunea în regres poate fi exercitată și în cazul în care statul român a fost condamnat de cărte o instanță internațională pentru dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, iar în acest caz, statul trebuie să dovedească reaua- credință ori culpa gravă profesională a celui împotriva căruia se îndreaptă acțiunea în regres.
Capitolul V. Etape practice în cazul măsurii preventive a reținerii și
arestării preventive
În cazul reținerii avem următoarele etape:
1.Înfățișarea în fața instanței
În momentul în care o persoană a fost reținută de poliție, dacă nu este pusă în libertate în 24 de ore, va fi prezentată în fața unui judecător. Judecătorul poate pune în libertate persoana reținută sau poate hotărî să fie reținută până la 3 x 24 de ore sau poate hotărî să fie plasată în arest preventiv.
2.Avocatul
Poliția va informa persoana reținută despre posibilitatea de a intra în contact cu un avocat. La prima înfățișare în fața instanței, i se va desemna un apărător din oficiu.
3.Prelungirea reținerii
În cazul în care judecătorul hotărăște să fie prelungită reținerea persoanei, va fi din nou înfățișată în fața instanței cel târziu după 3 x 24 de ore de la prima înfățișare. Judecătorul va hotărî atunci dacă persoana va fi pusă în libertate sau plasată în arest preventiv.
4.Regimul de izolare
Poliția poate hotărî ca persoana să fie izolată de ceilalți deținuți în timpul reținerii și să nu aibă contact cu alții.
5.Străinii
Poliția va informa persoana cu privire la dreptul de a intra în legătură cu ambasada sau consulatul țării ei. Personalul poate chema un interpret dacă este necesar și posibil din punct de vedere practic.
6.Poliția
Poliția poate informa persoana despre regulile care se aplică persoanelor reținute.
În ceea ce privește arestarea preventivă, etapele sunt exhaustive în comparație cu reținerea, anume:
1.Apărătorul
La prima înfățișare a persoanei în fața instanței, îi va fi desemnat din oficiu un apărător. Va avea
ocazia să stea de vorbă cu apărătorul înainte de a fi ascultat în instanță.
2.Termenul de arest preventiv
Dacă persoana este plasată în arest preventiv, judecătorul va stabili un termen la care arestul preventiv să fie din nou prezentat instanței. Termenul nu poate depăși patru săptămâni. În mod normal nu este nevoie să fie înfățișată în fața judecătorului, când acesta hotărăște dacă arestul preventiv să fie prelungit sau nu. Totuși, judecătorul poate cere ca persoana să fie de față.
3.Regimul de izolare
Judecătorul poate hotărî să fie izolată de ceilalți arestați. Dacă este plasată în regim de izolare potrivit hotărârii instanței, are de exemplu dreptul de a primi mai multe vizite.
4.Recursul
Poate supune examenului unei instanțe superioare hotărârea judecătorului de a o plasa în arest preventiv și eventual și în regim de izolare. Aceasta se numește a face recurs împotriva hotărârii. Apărătorul va îndruma mai îndeaproape asupra recursului.
5.Controlul vizitelor și scrisorilor
Poliția poate hotărî să nu aibă voie să primească vizite sau că vizitele trebuie să fie supravegheate. Persoana poate cere ca hotărârile poliției să fie examinate de instanță. Poliția poate și să decidă ca scrisorile să fie controlate. Dacă poliția va reține scrisorile, această hotărâre poate fi supusă examenului instanței. Are dreptul să primească vizite nesupravegheate de la apărător și să aibă cu el și schimb de scrisori necontrolat. Are de asemenea dreptul la schimb de scrisori necontrolat cu tribunalul, Direcția Administrației Penitenciarelor și Serviciului de Probațiune precum și cu Ombudsmanul Parlamentar. Arestul poate hotărî ca scrisorile și vizitele să fie controlate, de exemplu pentru a împiedica introducerea de droguri în arest și scoaterea de droguri din arest.
6.Convorbirile telefonice
În principiu, nu are dreptul la convorbiri telefonice. În anumite cazuri i se poate da totuși voie să sune, de exemplu în cazuri de mare urgență. Dacă dorește să-l sune pe apărător, arestul îi va da voie, în mod normal. Faptul de a avea în arest un celular se pedepsește. Se pedepsește de asemenea, faptul că prietenii sau rudele au la ei un celular, atunci când sunt în vizită la persoana respectivă, în arest.
7.Străinii
Poliția va informa persoana despre dreptul acesteia de a intra în legătură cu ambasada sau consulatul țării ei. Personalul poate chema un interpret, dacă este necesar și posibil din punct de vedere practic.
8. Reguli, ordine și interdicții
Are dreptul să citească regulile Administrației Penitenciarelor și Serviciului de Probațiune, Regulile Penitenciarelor Europene precum și regulile specifice arestului în care se află. Consumul de alcool și droguri este interzis. La fel și consumul de medicamente care nu au fost prescrise de un medic. Fuga din arest se pedepsește. În rest, este obligată să se supună regulilor în vigoare precum și ordinelor și interdicțiilor impuse de personal. Regulile sunt scrise în regulamentul de ordine interioară al arestului, unde poate găsi informații practice, de exemplu posibilitatea de a i se cumpăra bunurile necesare, orele de vizită și posibilitatea de a i se aduce obiecte personale.
9. Ajutorul personal și social
Administrația Penitenciarelor o va ajuta să limiteze probleme de serviciu, sociale și personale care pot apărea în legătură cu reținerea persoanei sau arestul preventiv al acesteia. Va primi vizita unui consilier social care, împreună cu personalul arestului, îi va da ajutorul și îndrumările necesare. Poate vorbi cu personalul arestului sau cu consilierul social despre problemele de ordin personal și social ale acesteia și ale familiei acesteia.
Dacă are nevoie de ajutor special, are posibilitatea să intre în contact cu un profesor, preot, asistent medical, medic sau cu alte persoane.
10. Alimentația
Arestul îi va asigura hrana. Din motive de sănătate, medicul îi poate prescrie un regim alimentar special. Dacă este vegetarian sau dacă din motive de religie are nevoie de hrană specială, se va țin cont de aceasta. Prin intermediul arestului, se pot cumpăra bunuri de consum obișnuite, de exemplu ziare, tutun și alimente. Rudele și prietenii sau alte persoane nu au voie să vă aducă bunuri de consum.
11.Baia
În mod normal, există posibilitatea de a face baie în fiecare zi. Articolele de toaletă ori se primesc de la personal, ori se pot cumpăra prin intermediul arestului.
12.Bunuri și bani
Există reguli despre ce anume bunuri se pot preda în arest. Se pot primi fără probleme bani din afara arestului de cheltuit în arest. Sunt însă reguli privind sumele maxime pe care le poți avea, printre alte sumele maxime în numerar. Personalul informează ce reguli se aplică privind bunurile și banii pe care îi poți avea în arest.
13.Vizitele
In mod normal, se pot primi vizite. Totuși, poliția se poate opune să primești vizite sau poate hotărî ca vizitele să fie supravegheate. Dacă poliția nu a refuzat să primească vizite, se aplică următoarele reguli:
are dreptul să primească vizite ori de câte ori condițiile din arest o permit;
vizită nu poate fi mai scurtă de o jumătate de oră;
vizitele sunt în cea mai mare parte nesupravegheate. Totuși, arestul poate hotărî ca vizitele să fie supravegheate dacă este necesar, de exemplu pentru a preveni introducerea de droguri în arest sau alte fapte care se pedepsesc. In anumite cazuri, arestul poate interzice ca anumite persoane să o viziteze;
dacă nu are rude sau prieteni care să o viziteze, poate întreba personalul dacă este posibil să primească vizita unui așa-zis "prieten de vizită”, o persoană care vine de bună voie în arest să stea de vorbă cu aceasta;
dacă judecătorul a hotărât să fie pusă în regim de izolare, trebuie să i se dea voie să primească o vizită cel puțin o dată pe săptămână. Vizita nu poate dura mai puțin de o oră.
În mod normal, poate să primească vizită de la presă, în afara cazului în care poliția se împotrivește ținând cont de scopul pentru care se află în arest preventiv. Dacă urmează să i se ia un interviu, va trebui să primească mai întâi aprobarea Administrației Penitenciarelor. Are întotdeauna dreptul să primească vizita apărătorului.
14.Scrisorile
Scrisorile care nu sunt controlate de poliție, vor fi controlate de către arest pentru a se asigura că ele nu sunt folosite la introducerea de droguri în arest sau la scoaterea de droguri din arest. De aceea, scrisorile pe care le primește vor fi deschise de față cu aceasta. Scrisorile pe care le trimiteaceasta, trebuie să fie predate la personal deschise. După ce au fost controlate, vor fi închise de față cu persoana. În mod normal, scrisorile nu sunt citite.
15.Permisiunea de ieșire
Permisiunea de ieșire din arest se dă numai în cazuri foarte rare și cu scopuri foarte speciale, ca de exemplu boala gravă sau înmormântarea unei persoane apropiate. Permisiunea de ieșire este acordată numai cu aprobarea poliției și ieșirile au loc întotdeauna cu însoțitor.
16.Compania celorlalți
Chiar dacă poliția sau instanța nu au hotărât să fie pusă în regim de izolare, din cauza condițiilor din arest nu va avea, în mod normal, drept decât la puțină companie din partea altor deținuți. Dacă are mai puțin de 18 ani, i se aplică alte reguli privind compania celorlalți.
17.Transferarea la un penitenciar
In anumite cazuri, este posibil să fie mutat la un penitenciar chiar înainte de a se pronunța
sentința (art. 777 din legea daneză privind procedura penală).
18.Munca
Ca persoană plasată în arest preventiv, are dreptul la muncă, la cursuri de pregătire profesională și la alte activități recunoscute, printre care tratamentul medical. Dacă muncește, primește plată pentru munca prestată. Dacă se îmbolnăvește, primește bani de boală. Poate să-și găsească chiar persoana arestată de muncă de efectuat în arest, dar în acest caz, această muncă va trebui să fie aprobată de arest și va trebui să poată fi efectuată respectând regulile privitoare la ordine și siguranță.
19.Cursurile
Arestul oferă cursuri.
20.Timpul liber
În mod normal, are drept la cel puțin o oră în aer liber pe zi ("plimbarea în curte"). Arestul are niște activități de timp liber, ca de exemplu tenisul de masă, șahul și antrenamentul la sală. Are posibilitatea să asculte radio, să se uite la televizor și să citească ziare, reviste și cărți. În cazuri foarte rare, poliția poate totuși să îi interzică aceasta. Dacă instanța a hotărât să fie pusă în regim de izolare, are posibilitatea de a i se pune gratis la dispoziție un televizor.
21.Votul la alegeri
Are dreptul de a vota la alegerile parlamentare, comunale etc. Are de asemenea dreptul să desfășoare o altă formă de activitate politică legală.
22.Asistența medicală
Există în arest cabinet medical. I se va oferi posibilitatea de a sta de vorbă cu medicul sau cu o asistentă medicală. Dacă are ulterior nevoie de medic, va trebui să-i spună personalului, care va informa medicul sau asistenta medicală. Medicul este cel care hotărăște dacă are nevoie de tratament și dacă tratamentul să fie făcut într-una din instituțiile Administrației Penitenciarelor sau într-un spital obișnuit.
23.Tratamentul dentar
Are dreptul la tratament de urgență, adică tratament dentar acut. În anumite cazuri va trebui
să plătească persoana cheltuielile.
24.Plângerile
Are întotdeauna dreptul să se pronunțe înainte ca dosarul să fie prelucrat. În mod normal toate refuzurile la cererile acesteia și toate hotărârile prin care nu i se dă dreptate, trebuie să fie motivate. Are dreptul să ceară să i se comunice hotărârea în scris. Conform regulilor generale privind accesul la dosar, are dreptul la o copie a documentelor aflate la dosar și dreptul să se pronunțe asupra lor înainte de a se lua o hotărâre. Trebuie să fie informată de posibilitatea de a face o plângere. Se aplică reguli speciale în cazuri privind instituția în care se ispășește pedeapsa, excluderea din compania celorlalți și transferarea între instituțiile Administrației Penitenciarelor. În aceste cazuri nu are acces la dosar și de aceea are numai un drept limitat de a primi motivarea hotărârii. Poate face plângere la conducerea penitenciarului sau arestului sau la Direcția Administrației Penitenciarelor împotriva hotărârilor luate de personal. Poate face plângere la conducerea arestului și la Direcția Administrației Penitenciarelor împotriva modului în care se poartă personalul. Dacă face plângere împotriva modului în care se poartă personalul și dacă nu i s-a dat dreptate sau dacă nu s-a luat o hotărâre definitivă într-un răstimp de două săptămâni de la depunerea plângerii, poate supune plângerea examenului instanței. Instanța îi poate respinge plângerea, de exemplu considerând că plângerea este nemotivată. Dar instanța poate și să îi respingă plângerea dacă de exemplu a depus-o după ce au trecut mai mult de patru săptămâni de la data la care s-a petrecut evenimentul care face obiectul plângerii. Plângerile asupra cărora s-a luat o hotărâre de către Direcția Administrației Penitenciarelor, pot fi supuse Ombudsmanului Parlamentar. Acesta nu poate schimba el însuși o hotărâre, dar poate ruga Direcția Administrația Penitenciarelor să examineze din nou dosarul. În practică, recomandările Ombudsmanului Parlamentar sunt respectate.
25.Sancțiunile disciplinare
Dacă încălcă regulile în vigoare, poate fi condamnată la o sancțiune disciplinară sub forma unui avertisment, unei amenzi sau unei celule de pedeapsă. Are dreptul să se pronunțe înainte de a se lua o hotărâre și să primească motivarea hotărârii. În anumite cazuri, i se poate lua dreptul la compania celorlalți (”excluderea din compania celorlalți”).
26.Folosirea forței
În anumite cazuri, personalul are dreptul să folosească forța și mijloacele de imobilizare. Personalul poate de exemplu folosi diverse mijloace de imobilizare sau cătușe. Orice folosire a forței este supusă unui control strict și are loc numai dacă sunt îndeplinite condiții foarte speciale. Folosirea forței trebuie să fie făcută cât mai prudent posibil și să fie necesară la atingerea scopului.
27.Percheziția corporală
Când o persoană este primită într-un arest, va fi perchiziționată corporal, ceea ce înseamnă că personalul cercetează să vadă dacă aduce obiecte pe care nu are voie să le dețină în arest. Va fi percheziționată și pe parcursul șederii ei în arest, de exemplu înainte de o vizită și după ea. Din motive de siguranță, va fi percheziționată și celula acesteia. Se poate să i se ia și o probă de urină pentru ca personalul să poată vedea dacă a luat substanțe euforizante.
28.Munca în folosul comunității
În anumite cazuri, instanța poate hotărî să fie pedepsită la muncă în folosul comunității în loc de închisoare. Acest lucru se poate întâmpla mai ales dacă este condamnată pentru că a condus în stare de ebrietate sau pentru o infracțiune săvârșită cu scopul obținerii unui folos material injust. Poate face o cerere pentru a ispăși pedeapsa prin muncă în folosul comunității, înainte de a primi sentința.
29.În continuare în arest preventiv?
Când se pronunță sentința, instanța hotărăște dacă să fie pusă în libertate sau dacă să rămână în continuare în arest preventiv până când poate începe ispășirea pedepsei.
Apelul
Are un termen de apel de 14 zile din momentul în care s-a pronunțat sentința. Poate face apel când s-a pronunțat sentința sau poate înștiința personalul, care are un registru special pentru apeluri.
30.Brățara electronică de picior
Persoanele care au primit o pedeapsă de până la trei luni de închisoare au posibilitatea de o ispăși la domiciliu (brățara electronică de picior).
31.Tratamentele
Dacă are nevoie de un tratament special, va putea în anumite cazuri să își ispășească pedeapsa într-o instituție care nu aparține de Administrația Penitenciarelor. Dacă acest lucru nu este posibil, Administrația Penitenciarelor are o serie de oferte de tratament de care se va putea folosi, de exemplu dacă este dependentă de alcool și de droguri sau dacă este condamnată pentru violență sau agresiune sexuală. De cele mai multe dintre aceste tratamente nu poate profita decât după ce s-a pronunțat sentința. În aresturi, persoanele arestate preventiv care sunt dependente de alcool și de droguri pot totuși să primească un așa-zis tratament de motivare pentru a fi motivate să participe la un tratament de dezintoxicare propriu-zis. Administrația Penitenciarelor are pliante speciale despre posibilitățile de tratament etc.
32.Ajutorul în problemele practice etc.
Când este pusă în arest preventiv, primește vizita unui consilier social de la Serviciul de Probațiune (KiF) în răstimp de două săptămâni de la arestare. Consilierul social o va ajuta cu problemele practice, de exemplu contactul cu rudele, patronul și administrația socială. Dacă este condamnată și transferată într-un penitenciar pentru ispășirea pedepsei, personalul social din penitenciarul respectiv va prelua această sarcină. Dacă este primită într-un penitenciar pentru a își ispăși pedeapsa, registrul populației va fi înștiințat automat și va pierde dreptul de a primi ajutor social, dar are posibilitatea să facă cerere la comună să o ajute cu o subvenție la plata locuinței etc. Consilierul social de la Serviciul de Probațiune sau din penitenciar o va ajuta să formuleze cererea la administrația socială.
33.Obligația de confidențialitate
Tot personalul angajat la poliție, în penitenciare, în aresturi și la Serviciul de Probațiune are obligația de confidențialitate. Informațiile privind faptele de care este învinuit arestatul preventiv precum și privind pe arestatul însuși nu pot fi transmise rudelor sau altor persoane din afară. Numai arestatul însuși le poate vorbi rudelor despre situația lui personală, în afara cazului în care arestatul dă voie personalului să facă aceasta.
34.Consiliere la telefon
Dacă are întrebări, poate vorbi cu un consilier social de la Administrația Penitenciarelor și Serviciul de Probațiune și primi informații privind regulile și drepturile existente, prin consilierea anonimă la telefon oferită de către Administrația Penitenciarelor și Serviciul de Probațiune.
Capitolul VI. Comparație între arestarea preventivă și reținere
Concluzii și propuneri
Măsurile preventive sunt instrumente de constrângere ce sunt folosite ca metode de presiune eficiente împotriva suspectului sau inculpatului pentru a obține o mărturisire, chiar și neadevărată de la acesta. Măsurile preventive nu sunt sancțiuni procesuale penale, nu contravin libertății individuale și nici nu încalcă principiul prezumției de nevinovăție. Prin luarea măsurii preventive se obține restabilirea ordinii de drept la nivel procesual, perturbată de atitudinea neloială extraprocesuală a suspectului sau a inculpatului, dar cu implicații mari în economia procesului penal. În acest mod se stinge starea de pericol care ar putea compromite aflarea adevărului și ar împiedica tragerea la răspundere penală a celor vinovați de săvârșirea infracțiunii ce fac obiectul procesului penal.
Consider că ar trebui ca măsurile preventive să nu fie publice, astfel încât să nu mai existe o implicare a celor din mass- media atunci când asupra unei persoane este dispusă o măsură preventivă. În marea majoritate a cazurilor, înainte ca o persoană să fie condamnată, se dispune aplicarea unei măsuri preventive pentru evitarea oricărui pericol.
Măsurile preventive sunt foarte importante în procesul penal, deoarece previn ( așa cum reiese și din denumire ) săvârșirea unei fapte care ar aduce atingere ordinii publice și bunelor moravuri, după ce persoana a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Persoana care a suferit o vătămare, se va simți în siguranță, după ce se va dispune o măsură preventivă asupra făptuitorului. Prin urmare, făptuitorul este lipsit de libertate și nu mai poate săvârși o altă infracțiune împotriva persoanei respective.
Reglementările C.p.p. nu contravin reglementărilor Convenției europene a Drepturilor Omului, astfel încât persoana asupra căreia s-a dispus o măsură preventivă nu poate depune petiție la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, doar dacă i s-a încălcat vreun drept prevăzut în Convenției. Între cele două măsuri am observat că sunt atât asemănări, cât și deosebiri între ele, însă trebuie să specific că numărul deosebirilor este mai mare decât numărul asemănărilor, aceasta se datorează faptului că măsura reținerii este cea mai ușoară măsură preventivă. În cazul reținerii sunt de părere că durata ar trebui să fie mai mare, astfel încât să nu-i solicite pe participanți (în termenul de 24 de ore organul trebuie să audieze persoana și să întocmească toate actele procedurale). În al doilea rând, consider că organul de cercetare nu este capabil să dispună reținerea, ci doar procurorul, deoarece el are o pregătire mult mai complexă decât organele de cercetare penală.
În cadrul acestei teme am observat că în cazul măsurii reținerii, organele de urmărire penală au o implicare mai mare, decât în cazul măsurii arestării preventive. Consider că măsura reținerii ar trebui dispusă atunci când din probele sau indiciile temeinice rezultă că făptuitorul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și nu o infracțiune. Tot în cazul reținerii, conform art. 209 alin. 4 C.p.p. : “ Dacă suspectul sau incupatul a fost adus în fața organului de cercetare penală sau a procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat” sunt contrare dispozițiilor art.23 alin. 3, din Constituție, deoarece termenul de reținere se referă la toate cazurile în care autoritățile publice competente sunt autorizate să ia măsura reținerii, fie că este vorba de o măsură preventivă în procesul penal, fie că este vorba despre o altă măsură cu caracter administrativ.
Așa cum am spus mai sus că măsura reținerii este cea mai ușoară măsură preventivă, menționez că măsura arestării preventive este cea mai dură măsură preventivă din procesul penal. Prin urmare, putem observa că cele două măsuri privative de libertate se află la poluri opuse una de cealaltă.
Totodată, arestarea preventivă este și cea mai complexă măsură preventivă. Această măsură este des aplicată în zilele noastre. În cazul măsurii arestării preventive am observat că se stabilesc anumite criterii legale, și anume: evaluarea gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și mediul din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia.
O reglementare importantă în C.p.p. este aceea de reparare a pagubei în caz de privare de libertate în mod nelegal. Această reglementare este de o mare importanță, deoarece în cazul în care asupra unei persoane s-a dispus o măsură privativă de libertate nelegală, ea să poată fi despăgubită.
Din cauza creșterii fenomenului infracțional, a riscurilor și amenințărilor la adresa ordinii și siguranței publice, aceste măsuri preventive trebui să fie cât mai complexe, cât mai bine conturate și cât mai explicite, astfel încât să ajungem la reducerea fenomenului infracțional.
Măsurile preventive ocupă un loc special în procesul penal, tocmai de aceea ele au și o reglementare stufoasă.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
I. Tratate, cursuri, monografii:
Bogdan Micu și colab., Procedură penală. Curs pentru admitere în magistratură și avocatură, Ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2015;
Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2005;
Cristi Dănileț, Arestarea – îndrumar pentru practicieni;
Gr. Theodoru, Drept procesual penal, partea generală, Ed. Cugetarea, Iași, 1996;
Mihail Udroiu, Fișe de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2015;
Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2015;
Nicolae Volonciu și colab., Noul Cod de procedură penală comentat, Ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2015;
Radu Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București,2008.
II. Acte normative:
Constituția României;
Codul de procedură penală;
Codul penal;
Convenția europeană a Drepturilor Omului;
Declarația Universală a Drepturilor Omului;
legea 32/1990;
legea 281/2003;
legea 356/2006;
OUG 109/ 2003.
III. Practică judiciară:
Curtea de Apel Cluj, Secția penală, încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 615 din 8 octombrie 2014.
IV. Internet
1. Justitiedeocazie.wordpress.com;
2. Juridice.ro;
3. www.mpublic.ro;
4. portal.just.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Masurile Preventive Retinerea Si Arestarea Preventiva. Aspecte Teoretice Si Practice (ID: 128487)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.