Masurile Preventive In Noul Cod de Procedura Penala
CUPRINS
MĂSURILE PREVENTIVE ÎN NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ
INTRODUCERE
Desfășurarea în bune condiții a activităților necesare în derularea procesului penal presupune uneori luarea unor măsuri procesuale în diferite etape ale acestui proces.
Doctrina a definit măsurile procesuale ca fiind instituții de drept procesual penal care constau în anumite privațiuni sau constrângeri personale sau reale determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal.
Într-o altă definiție se arată că prin măsura procesuală se înțelege mijlocul de constrângere prin care organul judiciar asigură îndeplinirea de către părți și celelalte persoane care participă la proces, a obligațiilor lor procesuale și garantează executarea pedepsei și repararea pagubei produse prin infracțiune.
Alteori, măsurile procesuale penale sunt considerate ca fiind instituții de constrângere ce pot fi dispuse de organele judiciare penale pentru buna desfășurare a procesului penal și asigurarea realizării obiectului acțiunilor exercitate în procesul penal.
Într-o opinie recentă, aceste măsuri sunt privite ca mijloace legale prin care organele judiciare asigură desfășurarea normală a procesului penal, pentru tragerea la răspundere penală și pentru a repara paguba pricinuită prin infracțiune, adică tragerea la răspundere civilă, precum și pentru prevenirea săvârșirii de infracțiuni.
Caracterul de constrângere al măsurilor procesuale este impus de atitudinea pe care o au unii participanți la procesul penal, față de care constrângerea este necesară în vederea rezolvării cauzei penale.
În literatura de specialitate sunt menționate mai multe criterii în funcție de care pot fi clasificate măsurile procesuale, și anume: valoarea socială asupra căreia se îndreaptă măsurile procesuale; persoana împotriva căreia se pot lua măsurile procesuale; faza procesului penal în care sunt dispuse măsurile procesuale și scopul special urmărit prin luarea măsurilor procesuale.
Potrivit unei alte opinii, criteriile în raport cu care pot fi clasificate măsurile preventive procesuale, sunt:
– după acțiunea ce se exercită în procesul penal;
– în raport de organul judiciar care le dispune;
– după scopul urmărit;
– după modul de reglementare;
– după valoarea socială asupra căreia se îndreaptă;
– după faza procesuală în care se dispun.
Măsurile preventive care se iau în cadrul acțiunii penale, alături de măsurile care se iau în cadrul acțiunii civile, sunt o rezultantă a primului criteriu de clasificare, cel raportat la acțiunea ce se exercită în procesul penal.
Din această perspectivă măsurile preventive sunt definite ca fiind măsurile privative sau restrictive de libertate sau de drepturi care se pot lua în cauzele penale în care există o suspiciune rezonabilă privind săvârșirea unei infracțiuni pedepsite cu închisoarea, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei; sunt măsuri preventive: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă.
Așa cum se arată în literatura de specialitate, măsurile preventive au un caracter de constrângere.
Ele se iau pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei.
La alegerea măsurii preventive, în afară de condițiile generale, organul judiciar trebuie să țină seama și de unele criterii complementare, cum ar fi:
– scopul măsurii;
– gradul de pericol social al infracțiunii;
– sănătatea;
– vârsta;
-antecedentele penale, alte situații privind persoana față de care se dispune măsura preventivă respectivă.
În redactarea lucrării am avut în vedere dispozițiile noului Cod de procedură penală, considerațiile enunțate în doctrină, precum și jurisprudența în materie.
Prin raportare la enunțarea măsurilor preventive făcută în art. 202 alin. (4) C.pr.pen., am structurat prezenta lucrare în șapte capitole, câte unul dedicat fiecăreia dintre măsurile preventive enunțate în Cod, la care se adaugă un capitol introductiv vizând unele generalități ptivind măsurile preventive, un capitol consacrat încetării de drept, revocării și înlocuirii măsurilor preventive și, în fine, un capitol în care analizez măsurile preventive aplicate minorilor.
Lucrarea se finalizează cu unele concluzii, un studiu de caz și evidențierea reperelor bibliografice care au stat la baza redactării acesteia.
CAPITOLUL I. GENERALITĂȚI PRIVIND MĂSURILE PREVENTIVE
Scopul, condițiile generale de aplicare și categoriile măsurilor preventive
Potrivit doctrinei, scopul măsurilor preventive este acela al asigurării bunei desfășurări a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Scopul poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.
În conformitate cu dispozițiile art. 202 alin.(4) C.pr.pen., măsurile preventive sunt:
a) reținerea;
b) controlul judiciar;
c) controlul judiciar pe cauțiune;
d) arestul la domiciliu;
e) arestarea preventivă.
Potrivit alin. (1) și (2) din același articol, măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menținută dacă există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
Orice măsură preventivă trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
Având în vedere că prin luarea măsurilor de prevenție se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilității persoanei, legiuitorul a instituit garanții procesuale temeinice, care impun respectarea strictă a dispozițiilor legale ce permit luarea acestor măsuri procesuale.
Aceste garanții procesuale constau în multiplele condiții ce trebuie realizate cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenție.
Alegerea măsurii de prevenție care urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Pentru luarea măsurilor de prevenție trebuie realizate cumulativ următoarele condiții generale:
– să existe probe sau indicii temeinice că suspectul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
– pentru infracțiunea săvârșită, legea să prevadă pedeapsa detenției pe viață sau a închisorii, dar nu și în cazul în care se prevede alternativ pedepasa amenzii;
– inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei;
– inculpatul a încălcat, cu rea-credință, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori obligațiile care îi revin pe durata acestor măsuri;
– există date că inculpatul încearcă să zădărnicească, în mod direct sau indirect, aflarea adevărului, prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă;
– există date că inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni;
– inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune;
– există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
– inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedepasa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
1.2. Organul judiciar competent și actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive
Noul Cod de procedură penală prevede, în art. 203, organele competente să dispună asupra măsurilor preventive și momentul în care se pot lua aceste masuri.
Potrivit acestui articol, măsura preventivă a reținerii poate fi luată față de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale.
Măsurile preventive constând în controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune pot fi luate față de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror și de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată.
Măsurile preventive privind arestul la domiciliu și arestarea preventivă pot fi luate față de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată.
Cât privește actele prin care se dispune asupra măsurilor preventive, art. 203 C.pr.pen., prevede în alin. (4) – (7), după cum urmează:
– Organul de cercetare penală și procurorul dispun asupra măsurilor preventive prin ordonanță motivată.
– În cursul urmăririi penale și al procedurii de cameră preliminară, cererile, propunerile, plângerile și contestațiile privitoare la măsurile preventive se soluționează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu.
– În cursul judecății, instanța de judecată se pronunță asupra măsurilor preventive prin încheiere motivată.
– Încheierile pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată se comunică inculpatului și procurorului care au lipsit de la pronunțare.
Din economia dispozițiilor legale (art. 203 C.pr.pen.) rezultă deci că măsurile de prevenție pot fi luate prin: ordonanță de către organul de cercetare penală; ordonanță de către procuror; hotărârea instanței de judecată (sentință, decizie sau încheiere).
În cuprinsul actului prin care se dispune oricare dintre cele patru măsuri preventive, se vor indica: fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care aceasta se încadrează și pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită. În ipoteza reținerii și arestării preventive, actul prin care se iau aceste măsuri trebuie să indice suplimentar cazul prevăzut în art. 203 C.pr.pen., precum și temeiurile concrete din care rezultă existența acestuia. În cazul obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, actul prin care se ia această măsură trebuie să indice temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii.
Măsurile de prevenție, ca măsuri procesuale, au caracter provizoriu și sunt luate în funcție de anumite împrejurări concrete legate de cauza penală și de persoana făptuitorului.
Este posibil ca pe parcursul desfășurării procesului penal să intervină elemente care impun înlocuirea măsurii de prevenție luate inițial cu o altă măsură de prevenție. Măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. În cazul în care măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de instanță sau de procuror, organul de cercetare penală are obligația să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive.
În practica judiciară a instanței supreme s-a statuat că admiterea unei căi ordinare de atac, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, deși presupune prelungirea duratei procesului, nu constituie un temei pentru înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, dacă motivele care au determinat arestarea subzistă.
1.3. Căile de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive
În acest context, abordarea problematicii căilor de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive, trebuie făcută prin raportare la urmărirea penală și etapele pe care le presupune activitatea de judecată.
1.3.1. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale
Cu privire la acest aspect, art. 204 alin. (1) C.pr.pen. dispune că împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Soluționarea acestor contestații se realizează, după cum urmează:
– Contestațiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra măsurilor preventive se soluționează de un complet compus din judecători de drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, dispozițiile prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător.
– Contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.
– Contestația formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare.
– Contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluționează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
– În vederea soluționării contestației, inculpatul se citează.
-Soluționarea contestației se face în prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului.
– În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenței juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.
– Participarea procurorului este obligatorie.
În cazul în care contestația formulată de procuror în cursul urmăririi penale, este admisă, judecătorul de drepturi și libertăți, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată.
Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile. Durata reținerii nu se deduce din durata arestării preventive.
După luarea măsurii arestării preventive, inculpatului i se aduc la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele pentru care s-a dispus această arestare.
În cazul admiterii contestației formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în condițiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai ușoară și, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluționarea contestației.
Dacă încheierea judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță nu este atacată cu contestație, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestație.
1.3.2. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare
Ca instituție nouă, aspectele privind dispunerea unor măsuri preventive în procedura camerei preliminare își găsesc reglementarea doar în Noul Cod de procedură penală, lipsa unor reglementări în materie având ca efect și inexistența unor abordări doctrinare.
În acest sens, art. 205 alin. (1) C.pr.pen. prevede că împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară dispune asupra măsurilor preventive inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Cât privește contestațiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră prelimi9nară de la Înalta Curte de Casație și Justiție dispune în procedura camerei preliminare asupra măsurilor preventive, acestea se soluționează de un alt complet al aceleiași instanțe, în condițiile legii.
Contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.
Referitor la termenul și procedura de soluționare a contestațiilor formulate de procuror, aceste aspecte sunt reglementate prin art. 205 alin. (4) – (10) C.pr.pen.
Astfel, contestația formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare.
Contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluționează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
În vederea soluționării contestației, judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară îl citează pe inculpat.
Soluționarea contestației se face în prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului.
În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenței juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.
Participarea procurorului este obligatorie.
Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, odată cu soluționarea contestației se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) – d) sau majorarea cuantumului cauțiunii.
1.3.3. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecății
În lumina prevederilor art. 206 alin. (1) C.pr.pen., împotriva încheierilor prin care instanța dispune, în primă instanță, asupra măsurilor preventive inculpatul sau procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Încheierile prin care Înalta Curte de Casație și Justiție dispune în primă instanță asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Contestația se soluționează în ședință publică, cu participarea procurorului și cu citarea inculpatului.
Contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.
În ceea ce privește contestația formulată de inculpat, aceasta se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare [art. 206 alin. (5) C.pr.pen.].
Referitor la contestația formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, aceasta se soluționează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.
Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, instanța poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) – d) sau majorarea cuantumului cauțiunii.
1.4. Verificarea măsurilor preventive
Această instituție vizează deopotrivă verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară cât și verificarea acestor măsuri în cursul judecății.
1.4.1. Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară
Potrivit art. 207 alin. (1) C.pr.prn., când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului față de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanța competentă, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea și temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului [alin. (2)].
În cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața judecătorului de drepturi și libertăți sau când, din cauză de forță majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezența avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia.
Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menținerea măsurii preventive față de inculpat.
Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive și nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia și punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu. Dispozițiile alin. (2) – (5) se aplică în mod corespunzător.
1.4.2. Verificarea măsurilor preventive în cursul judecății
Pentru a se realiza verificarea măsurilor preventive în cursul judecății, judecătorul de cameră preliminară înaintează dosarul instanței de judecată cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive.
Instanța de judecată verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menținerea măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
Și în această situație sunt aplicabile dispozițiile art. 235 alin. (4) – (6), precum și cele ale art. 207 alin. (4) – (5) C.pr.pen.
Potrivit art. 208 alin. (4) C.pr.pen., în tot cursul judecății, instanța, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu dispuse față de inculpat.
CAPITOLUL II. REȚINEREA
2.1. Cine poate dispune reținerea, condițiile ce trebuie îndeplinite și procedura reținerii
Între măsurile preventive privative de libertate, reținerea se înscrie ca cea mai ușoară, aceasta putând fi dispusă de către organul de cercetare penală sau de către procuror pe o durată de cel mult 24 de ore.
Considerăm, în acord cu opiniile exprimate în literatura de specialitate, că reținerea ca măsură de prevenție se deosebește de 3 noțiuni similare și anume: prinderea sau capturarea infractorilor; reținerea persoanei de către Poliție fie pentru verificarea identității, fie pentru executarea unui mandat de aducere; interdicția de a se îndepărta din sala de judecată până la terminarea cercetării judecătorești (în acest sens, martorii ascultați rămân în sală la dispoziția instanței până la terminarea actelor de cercetare judecătorească ce se efectuează în ședința respectivă).
Actuala reglementare a reținerii se deosebește de cea existentă în Codul de procedură penală anterior, potrivit căreia reținerea făptuitorului sau învinuitului dura 24 de ore, cu posibilitatea procurorului de a o prelungi la 5 zile.
Potrivit doctrinei, condițiile ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru a fi luată această măsură sunt cele precizate la luarea măsurilor preventive, respectiv:
– să existe probe sau indicii temeinice că suspectul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
– pentru infracțiunea săvârșită, legea să prevadă pedeapsa detenției pe viață sau a închisorii, dar nu și în cazul în care se prevede alternativ pedepasa amenzii;
– inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei;
– inculpatul a încălcat, cu rea-credință, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori obligațiile care îi revin pe durata acestor măsuri;
– există date că inculpatul încearcă să zădărnicească, în mod direct sau indirect, aflarea adevărului, prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă;
– există date că inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni;
– inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune;
– există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
– inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedepasa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Reținerea poate fi dispusă atât de organul de cercetare penală cât și de procuror. Despre luarea acestei măsuri, organul de cercetare penală este obligat să-l încunoștiințeze, de îndată, pe procuror.
Potrivit art. 202 C.pr.pen., măsura reținerii, alături de celelalte măsuri preventive, poate fi dispusă dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menținută dacă există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
În conformitate cu dispozițiile art. 209 C.pr.pen., persoanei reținute i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, infracțiunea de care este suspectat și motivele reținerii.
Reținerea se poate dispune4 pentru cel mult 24 de ore. În durata reținerii nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii.
Dacă suspectul sau inculpatul a fost adus în fața organului de cercetare penală sau a procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul prevăzut la alin.(3) nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat.
Măsura reținerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezența avocatului ales sau numit din oficiu.
Înainte de audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să aducă la cunoștința suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu și dreptul de a nu face nicio declarație, cu excepția furnizării de informații referitoare la identitatea sa, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
Suspectul sau inculpatul reținut are dreptul de a-și încunoștința personal avocatul ales sau de a solicita organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoștințeze pe acesta. Modul de realizare a încunoștințării se consemnează într-un proces-verbal. Persoanei reținute nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoștințarea decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal.
Avocatul ales are obligația de a se prezenta la sediul organului judiciar în termen de cel mult două ore de la încunoștințare. În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare penală sau procurorul numește un avocat din oficiu.
Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, în condiții care să asigure confidențialitatea.
Potrivit art. 209 alin.(10) C.pr.pen., măsura reținerii se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanță, care va cuprinde motivele cxare au determinat luarea măsurii, ziua și ora la care reținerea începe, precum și ziua și ora la care reținerea se sfârșește.
Un exemplar al ordonanței i se înmânează de către organul de cercetare penală, respectiv de către procuror, suspectului sau inculpatului reținut.
Pe perioada reținerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penală sau procurorul care a dispus măsura are dreptul de a proceda la fotografierea și luarea amprentelor acestuia.
Dacă reținerea a fost dispusă de organul de cercetare penală, acesta are obligația de a-l informa pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de îndată și prin orice mijloace.
2.2. Calea de atac împotriva ordonanței prin care s-a dispus reținerea
Împotriva ordonanței organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reținerii suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea penală, înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunță de îndată, prin ordonanță. În cazul când constată că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii, procurorul dispune revocarea ei și punerea de îndată în libertate a celui reținut.
Împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat măsura reținerii suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunță de îndată, prin ordonanță. În cazul când constată că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a măsurii reținerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei și punerea de îndată în libertate a inculpatului.
În vederea luării măsurii arestării preventive față de inculpatul reținut, procurorul trebuie să-l sesizeze pe judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, cu cel puțin 6 ore înainte de expirarea duratei reținerii acestuia [alin. (16)].
Persoanei reținute i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83 C.pr.pen., respectiv:
a) dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa.
a1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu are unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
h) alte drepturi prevăzute de lege.
De asemenea, i se comunică și dreptul de acces la asistență medicală de urgență, durata maximă pentru care se poate dispune măsura reținerii, precum și dreptul de a face plângere împotriva măsurii dispuse, iar în cazul în care persoana reținută nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.
2.3. Încunoștiințarea despre reținere
Imediat după reținere, persoana reținută are dreptul de a încunoștința personal sau de a solicita organului judiciar care a dispus măsura să încunoștințeze un membru al familiei sale ori o altă persoană desemnată de aceasta despre luarea măsurii reținerii și despre locul unde este reținută.
Dacă persoana reținută nu este cetățean român, aceasta are și dreptul de a încunoștința sau de a solicita încunoștințarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetățean este sau, după caz, a unei organizații internaționale umanitare, dacă nu dorește să beneficieze de asistența autorităților din țara sa de origine, ori a reprezentanței organizației internaționale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecția unei astfel de organizații. Inspectoratul General pentru Imigrări este informat în toate situațiile cu privire la dispunerea măsurii preventive față de această categorie de persoane.
Aceste dispoziții urmează a fi aplicate și în cazul schimbării ulterioare a locului de reținere.
Totodată, persoana reținută are dreptul să facă personal încunoștiințarea, exercitarea acestui drept putând fi refuzată doar pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal.
În mod excepțional, pentru motive temeinice, această încunoștiințare poate fi întârziată cel mult 4 ore [art. 210 alin. (6) C.pr.pen.].
CAPITOLUL III. CONTROLUL JUDICIAR
3.1. Condiții generale privind controlul judiciar
Așa cum prevede art. 202 alin.(4) C.pr.pen., printre măsurile preventive care pot fi luate față de inculpat este și cea a controlului judiciar.
În doctrină, controlul judiciar este definit ca fiind măsura preventivă ce constă în îndatorirea inculpatului, acuzat de săvârșirea unei infracțiuni, de a se supune obligațiilor impuse de lege sau de organul judiciar care a dispus măsura în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal.
În noul Cod de procedură penală măsura controlului judiciar reunește elemente ale măsurilor preventive restrictive de libertate din vechiul Cod, preluând în cadrul unei instituții unice dispoziții procedurale atât de la măsurile obligării de a nu părăsi localitatea/țara, cât și de la liberarea provizorie sub control judiciar.
Totodată, în lumina noului Cod de procedură penală, controlul judiciar este, ca regulă, o măsură a priori arestării preventive, autonomă de aceasta, deosebindu-se esențial de măsura liberării provizorii sub control judiciar prevăzută de vechiul Cod care era o măsură procesuală a posteori condiționată de existența în prealabil a unei stări de arest legală și temeinică (ca excepție, este posibilă plasarea unei persoane sub control judiciar în ipoteza înlocuirii măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu).
În principiu, condițiile impuse de noul Cod de procedură penală sunt similare cu cele prevăzute pentru dispunerea măsurii reținerii, cu mențiunea că spre deosebire de reținere, controlul judiciar nu poate fi dispus împotriva suspectului, ci doar exclusiv la persoana inculpatului.
O asemenea măsură poate fi dispusă:
– de procuror, în cursul urmăririi penale;
– de judecătorul de cameră preliminară, în cadrul procedurii de cameră preliminbară;
– de instanța de judecată, în cursul judecății.
Potrivit art.211 C.pr.pen., în cursul urmăririi penale procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin.(1).
Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin.(1).
3.2. Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror
Această măsură este reglementată de art.212 C.pr.pen., în conformitate cu care procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reținere.
Inculpatului prezent i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, infracțiunea de care este suspectat și motivele luării măsurii controlului judiciar.
Măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezența avocatului ales ori numit din oficiu. Dispozițiile art. 209 alin. (6) – (9) se aplică în mod corespunzător.
Procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar prin ordonanță motivată, care se comunică inculpatului.
În cursul urmăririi penale, măsura controlului judiciar poate fi luată de către procuror, prin ordonanță, dacă sunt satisfăcute condițiile prevăzute de art. 211 NCPP. NCPP nu permite procurorului să dispună această măsură preventivă și prin rechizitoriu.
Procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reținere; inculpatului prezent i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, infracțiunea de care este suspectat și motivele luării măsurii controlului judiciar.
Măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezența avocatului ales ori numit din oficiu; refuzul inculpatului de a da declarații nu afectează legalitatea dispunerii măsurii preventive.
NCPP nu prevede posibilitatea luării măsurii controlului judiciar în lipsă.
Ordonanța motivată prin care procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar se comunică inculpatului.
NCPP nu prevede durata pentru care este luată măsura controlului judiciar, ceea ce implică faptul că aceasta va fi în ființă până la momentul revocării sau înlocuirii cu altă măsură preventivă, putând dura chiar pe întreg parcursul procesului penal; există, totuși, reglementate o serie de obligații procedurale pozitive de verificare a legalității și temeiniciei măsurii controlului judiciar la trecerea dintr-o fază în alta a procesului penal; astfel, judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice din oficiu în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului legalitatea și temeinicia măsurii preventive [art. 348 alin. (2) NCPP și art. 207 alin. (2) NCPP]; deopotrivă, instanța trebuie să verifice din oficiu dacă mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive [art. 362 alin.(2) NCPP și art.208 alin.(2) NCPP].
Potrivit dispozițiilor noului Cod de procedură penală, împotriva ordonanței procurorului prin care se dispune luarea controlului judiciar inculpatul poate face plângere în termen de 48 de ore de la comunicare la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond; în această materie există o reglementare specială a căii de atac împotriva ordonanței procurorului, ceea ce presupune numai un control al judecătorului, și face inaplicabile dispozițiile generale prevăzute de art.336 NCPP, nefiind admisibilă formularea unei plângeri la procurorul ierarhic superior celui care a dispus măsura.
Judecătorul de drepturi și libertăți va face demersuri ca procurorul să înainteze dosarul de urmărire penală.
Judecătorul de drepturi și libertăți soluționează plângerea în camera de consiliu, cu citarea inculpatului și participarea procurorului; asistența juridică a inculpatului este obligatorie.
Judecătorul de drepturi și libertăți îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este prezent; neprezentarea inculpatului la judecată nu împiedică soluționarea plângerii, acesta putând fi reprezentat prin avocat ales sau desemnat din oficiu.
Plângerea inculpatului împotriva ordonanței procurorului prin care s-a dispus luarea măsurii preventive nu este suspensivă de executare; ordonanța procurorului prin care s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar își produce efectele și pe parcursul procedurii de soluționare a plângerii.
Judecătorul de drepturi și libertăți soluționând plângerea formulată, poate dispune prin încheiere, care se pronunță în camera de consiliu, una dintre următoarele soluții:
a) admiterea plângerii și revocarea măsurii controlului judiciar dacă au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează condițiile de luare a acesteia ori nu este necesară sau proporțională față de scopurile urmărite;
b) admiterea plângerii și înlăturarea ca nelegale sau nejustificate a unora dintre obligațiile stabilite prin ordonanța procurorului;
c) respingerea plângerii ca nefondată dacă ordonanța procurorului este legală, temeinică, măsura preventivă fiind necesară pentru buna desfășurare a procesului penal;
d) respingerea plângerii ca tardivă dacă este formulată cu depășirea termenului de 48 de ore de la comunicarea ordonanței prin care s-a dispus luarea măsurii, sau ca inadmisibilă dacă este formulată de o altă persoană decât inculpatul și care nu avea drept special de reprezentare al acestuia.
Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță cu privire la plângerea formulată de inculpat pot formula contestație procurorul sau inculpatul în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți, respectiv de la comunicare pentru procurorul sau inculpatul care au lipsit de la pronunțare.
3.3. Luarea măsurii controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară
Luarea acestei măsuri este reglementată prin art. 214 C.pr.pen. și ea poate fi dispusă de judecătorul de cameră preliminară în fața căreia se află cauza, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.
Astfel, în cazul în care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, poate solicita prin rechizitoriu și luarea de către judecătorul de cameră preliminară a măsurii controlului judiciar.
Deopotrivă, judecătorul de cameră preliminară poate pune îndiscuție din oficiu necesitatea luării măsurii controlului judiciar.
Procedura se desfășoară în camera de consiliu, cu citarea inculpatului; judecătorul de cameră preliminară va proceda la ascultarea acestuia dacă este prezent; absența inculpatului legal citat nu împiedică dezbaterea cererii de luare a măsurii controlului judiciar.
Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul de cameră preliminară dispune cu privire la luarea măsurii controlului judiciar prin încheiere motivată pronunțată în camera de consiliu.
În toate cazurile întocmirea minutei în două exemplare originale este obligatorie, sub sancțiunea nulității absolute.
Împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară dispune cu privire la luarea controlului judiciar se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru procurorul și inculpatul care au fost prezenți la pronunțare, sau după caz, de la comunicare dacă procurorul sau inculpatul au lipsit de la pronunțare.
Contestația se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare; contestațiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra propunerii de arestare preventivă se soluționează de un complet compus din doi judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Nu este suspensivă de executare contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar.
Contestația formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare.
În vederea soluționării contestației, inculpatul se citează.
Soluționarea contestației se face în camera de consiliu și este contradictorie, în prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătății, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi prezent în fața judecătorului de cameră preliminară care soluționează contestația.
În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenței juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.
Participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul de cameră preliminară soluționează contestația prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu.
3.4. Luarea măsurii controlului judiciar de către instanța de judecată
Luarea măsurii controlului judiciar în cursul judecății, de către instanța de judecată, este reglementată de art. 214 C.pr.pen.
Doctrina detaliază aspectele procedurale prin care se realizează luarea măsurii controlului judiciar de către instanța de judecată.
Astfel, se menționează că, în cursul judecății instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, poate lua față de inculpat, prin încheiere măsura controlului judiciar dacă sunt satisfăcute condițiile prevăzute de art. 211 NCPP.
– Procedura se desfășoară în ședință publică, cu citarea inculpatului; instanța va proceda la ascultarea acestuia dacă este prezent; absența inculpatului legal citat nu împiedică dezbaterea cererii de luare a măsurii controlului judiciar.
– Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.
– Instanța de judecată dispune cu privire la luarea măsurii controlului judiciar prin încheiere motivată pronunțată în ședință publică.
De asemenea, în cursul judecății instanța poate dispune înlocuirea măsurii arestării preventive/arestului la domiciliu a inculpatului cu măsura controlului judiciar fie ca urmare a cererii inculpatului, fie a celei formulate de procuror în situația în care s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive, sunt îndeplinite condițiile prevăzute art. 211 NCPP și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura controlului judiciar este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) ncpp.
– În toate cazurile întocmirea minutei în două exemplare originale este obligatorie, sub sancțiunea nulității absolute.
– Împotriva încheierii prin care instanța de judecată dispune, în primă instanță, asupra luării măsurii controlului judiciar se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru procurorul și inculpatul care au fost prezență la pronunțare, sau, după caz, de la comunicare, dacă au lipsit de la pronunțare; încheierea prin care instanța de apel dispune cu privire la luarea măsurii controlului judiciar este definitivă.
– Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare; încheierile prin care Înalta Curte de Casație și Justiție dispune în primă instanță asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție.
– Nu este suspensivă de executare contestația formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar.
– Contestația formulată de inculpat se soluționează în termen de 5 zile de la înregistrare.
– În vederea soluționării contestației, inculpatul se citează; NCPP nu prevede reguli de excepție care să permită dezbaterea luării măsurii preventive în absența inculpatului în cursul judecății; art. 206 NCPP nu prevede obligativitatea asistenței juridice a inculpatului cu ocazia soluționării contestației, urmând a fi aplicabile regulile generale prevăzute de art. 90 NCPP.
– Soluționarea contestației se face în ședință publică și contradictorie; participarea procurorului este obligatorie.
– Instanța de judecată soluționează contestația prin încheiere motivată, care se pronunță în ședință publică.
3.5. Conținutul controlului judiciar
Își găsește reglementarea în art. 215 C.pr.pen.
Astfel, potrivit alin.(1) din acest articol, pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligații:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;
c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat.
În conformitate cu dispozițiile alin.(2), organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații:
– să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
– să nu depășească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviințarea prealabilă a acestuia;
– să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
-să nu revină în locuința familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alți participanți la comiterea infracțiunii, de martori ori experți sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar și să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nici o cale;
– să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte arme;
– să comunice periodic informații relevante despre mijloacele sale de existență;
-să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării;
– să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta;
– să nu emită cecuri.
În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt prevăzute în mod expres obligațiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia și i se atrage că, în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.
Supravegherea respectării de către inculpat a obligațiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituția, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condițiile legii.
Dacă în cadrul obligațiilor impuse inculpatului s-a prevăzut interdicția de a părăsi țara sau o anumită localitate, câte o copie a ordonanței procurorului ori, după caz, a încheierii se comunică, în ziua emiterii ordonanței sau a pronunțării încheierii, inculpatului, unității de poliție în a cărei circumscripție locuiește, precum și celei în a cărei circumscripție are interdicția de a se afla acesta, serviciului public comunitar de evidență a persoanelor, Poliției de Frontieră Române și Inspectoratului General pentru Imigrări, în situația celui care nu este cetățean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligației care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.
În cazul în care, instituția, organul sau autoritatea care asigură supravegherea respectării de către inculpat a obligațiilor care îi revin pe durata controlului judiciar constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății.
În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege.
În cursul urmăririi penale, procurorul care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanță, impunerea unor noi obligații pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse inițial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după audierea inculpatului.
CAPITOLUL IV. CONTROLUL JUDICIAR PE CAUȚIUNE
4.1. Condiții generale privind controlul judiciar pe cauțiune
Controlul judiciar pe cauțiune este măsura preventivă ce constă în îndatorirea inculpatului, acuzat de săvârșirea unei infracțiuni, de a se supune obligațiilor impuse de lege sau de organul judiciar care a dispus măsura și de a depune cauțiunea în scopul asigurării prezenței în fața organelor judiciare și a respectării obligațiilor impuse.
În noul Cod de procedură penală măsura controlului judiciar pe cauțiune reunește elemente ale măsurilor preventive restrictive de libertate din vechiul Cod, preluând în cadrul unei instituții unice dispoziții procedurale atât de la măsurile obligării de a nu părăsi localitatea/țara, cât și de la liberarea provizorie pe cauțiune.
Totodată, în lumina noului Cod de procedură penală, controlul judiciar pe cauțiune este, ca regulă, o măsură a priori arestării preventive, autonomă de aceasta, deosebindu-se esențial de măsura liberării provizorie sub control judiciar pe cauțiune prevăzută de vechiul Cod care era o măsură procesuală a posteori, condiționată de existența în prealabil a unei stări de arest legale și temeinice (ca excepție, este posibilă plasarea unei persoane sub control judiciar sub cauțiune în ipoteza înlocuirii măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu).
Potrivit dispozițiilor art. 216 C.pr.pen., controlul judiciar pe cauțiune poate fi dispus de procuror, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată.
Totodată, potrivit acestor dispoziții, controlul judiciar pe cauțiune nu poate fi dispus de organele de cercetare penală și, de asemenea, el nu poate fi dispus față de suspect.
Cu privire la condițiile ce trebuie întrunite pentru luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune, noul Cod de procedură penală și doctrina în materie prevede două mari categorii de situații în care se poate dispune această măsură preventivă, fiecare dintre aceste situații având condițiile sale proprii.
A. Situația în care dispunerea controlului judiciar pe cauțiune se realizează autonom de condiția pericolului pentru ordinea publică [art. 216 alin.(1) C.pr.pen. raportat la art. 223 alin.(1) lit.a) – d) C.pr.pen.].
În astfel de situație, dispunerea controlului judiciar pe cauțiune presupune îndeplinirea următoarelor condiții:
– să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune;
– să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale prevăzută de art.16 NCPP;
– să fie fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunea pentru care există suspiciunea că a fost săvârșită de inculpat;
– să existe unul dintre cazurile prevăzute de art. 223 alin.(1) lit.a) – d) NCPP;
Aceste cazuri sunt următoarele:
1. inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sutrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
2. inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
3. inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
4. există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.
B. Situația în care controlul judiciar pe cauțiune este dispus în considerarea pericolului pentru ordinea publică pe care îl prezintă inculpatul [art.216 alin.(1) C.pr.pen. raportat la art.223 alin.(2) C.pr.pen.].
Raportat la această situație, pentru dispunerea controlului judiciar pe cauțiune trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:
– să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit:
1. o infracțiune intenționată contra vieții;
2. o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane;
3.o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale;
4. o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane;
5. acte de terorism;
6. spălare a banilor;
7. falsificare de monede ori alte valori;
8. șantaj;
9. viol;
10. lipsire de libertate;
11. evaziune fiscală;
12. ultraj;
13. ultraj judiciar;
14. o infracțiune de corupție;
15. o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică;
16. o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare.
– să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale prevăzută de art. 16 NCPP;
– să fie fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunea pentru care există suspiciunea că a fost săvârșită de inculpat;
– controlul judiciar pe cauțiune să fie necesar pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică;
– inculpatul să fi depus cauțiunea stabilită de organul judiciar;
-măsura controlului judiciar pe cauțiune să fie suficientă pentru realizarea scopului asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni;
-măsura controlului judiciar pe cauțiune să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse inculpatului și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;
– audierea prealabilă a inculpatului în prezența avocatului ales ori numit din oficiu.
4.2. Conținutul controlului judiciar pe cauțiune
Constă în ansamblul de măsuri restrictive a unor drepturi și libertăți ale inculpatului, stabilite de procuror, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară, sau instanța de judecată.
Potrivit art. 217 alin. (1) C.pr.pen., consemnarea cauțiunii se face pe numele inculpatului, prin depunerea unei sume de bani determinate la dispoziția organului judiciar ori prin constituirea unei garanții reale, mobiliare ori imobiliare, în limita unei sume de bani determinate, în favoarea aceluiași organ judiciar.
Valoarea cauțiunii este de cel puțin 1.000 lei și se determină în raport cu gravitatea acuzației aduse inculpatului, situația materială și obligațiile legale ale acestuia.
Pe timpul controlului judiciar pe cauțiune inculpatul este obligat să respecte, cumulativ, următoarele obligații, prevăzute de art. 215 alin.(1) C.pr.pen., respectiv:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;
c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat.
Cauțiunea garantează participarea inculpatului la procesul penal și respectarea de către acesta a obligațiilor prevăzute la alin.(3).
Instanța de judecată dispune prin hotărâre confiscarea cauțiunii, dacă măsura controlului judiciar pe cauțiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, pentru motivele prevăzute la alin.(9).
În celelalte cazuri, instanța de judecată, prin hotărâre, dispune restituirea cauțiunii.
În cazul în care dispune o soluție de netrimitere în judecată, procurorul dispune și restituirea cauțiunii.
În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar pe cauțiune, inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea motivată a procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive,în condițiile prevăzute de lege.
CAPITOLUL V. ARESTUL LA DOMICILIU
5.1. Noțiune. Condițiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu
Este măsura preventivă ce poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată, constând în privarea de libertate a inculpatului, acuzat de săvârșirea unei infracțiuni, a cărei executare nu se realizează într-un loc de detenție, ci în locuința inculpatului.
Potrivit art. 218 alin.(1) C.pr.pen., arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi și libertăți, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 223, respectiv:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b) inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
c) Inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.
În plus, arestul la domiciliu se dispune atunci când această măsură este necesară și suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1), respectiv dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menținută dacă există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
Doctrina evidențiază două mari categorii de situații în care se poate dispune această măsură preventivă:
A. Situația în care măsura arestului la domiciliu se realizează autonom de condiția pericolului pentru ordinea publică [art. 218 alin. (1) C.pr.pen. raportat la art. 223 alin. (1) lit. a) – d) C.pr.pen.].
În această situație, dispunerea măsurii arestului la domiciliu presupune îndeplinirea următoarelor condiții:
– să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune (indiferent de cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru aceasta);
– să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale prevăzută de art. 16 NCPP;
– să fi fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunea pentru care există suspiciunea că a fost săvârșită de inculpat;
– inculpatul să nu fi fost condamnat definitiv anterior pentru infracțiunea de evadare;
– să existe unul dintre cazurile prevăzute de art. 223 alin.(1) lit. a) – d) NCPP;
Aceste cazuri sunt următoarele:
1. inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte [lit.a)];
2. inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament [lit.b)];
3. inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta [lit.c)];
4) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni [lit.d)].
– măsura arestului la domiciliu să fie necesară și suficientă în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni;
– audierea prealabilă a inculpatului în prezența avocatului ales ori numit din oficiu.
Aprecierea îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 223 C.pr.pen., se face ținându-se seama de gradul de pericol al infracțiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situația familială și alte împrejurări privind persoana față de care se ia măsura.
B. Situația în care arestul la domiciliu este dispus în considerarea pericolului pentru ordinea publică pe care îl prezintă inculpatul [art. 223 alin.(2) C.pr.pen.].
Condițiile ce trebuie îndeplinite în astfel de situație sunt următoarele:
– să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit:
1. o infracțiune intenționată contra vieții;
2. o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane; în ambele ipoteze este necesar ca fapta să fi fost comisă cu intenție sau praeterintenție;
3.o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale;
4. o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane;
5. acte de terorism;
6. spălare a banilor;
7. falsificare de monede ori alte valori;
8. șantaj;
9. viol;
10. lipsire de libertate;
11. evaziune fiscală;
12. ultraj;
13. ultraj judiciar;
14. o infracțiune de corupție;
15. o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică;
16. o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare (prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru forma consumată a infracțiunii);
– să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale prevăzută de art. 16 NCPP;
– să fie fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunea pentru care există suspiciunea că a fost săvârșită de inculpat;
– inculpatul să nu fi fost condamnat definitiv anterior pentru comiterea unei infracțiuni de evadare;
– arestul la domiciliu să fie necesar pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică;
– măsura arestului la domiciliu să fie necesară și suficientă în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni;
– măsura arestului la domiciliu să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse inculpatului și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;
– audierea prealabilă a inculpatului în prezența avocatului ales ori numit din oficiu.
5.2. Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi și liberalități
Potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală, judecătorul de drepturi și liberalități de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului.
În acest sens, potrivit Codului de procedură penală și doctrinei în materie, procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, întocmește o propunere motivată de luare a măsurii arestului la domiciliu față de inculpat, cu indicarea temeiului de drept.
Propunerea motivată de luare a măsurii arestului la domiciliu împreună cu dosarul cauzei, se înaintează spre competentă soluționare:
a) judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță; sau
b) judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța corespunzătoare în grad instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță în a cărei circumscripție se află locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală (în privința măsurii arestului la domiciliu NCPP nu prevede ca în cazul competenței teritoriale la măsura arestării preventive și competența teritorială a judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere).
La prezentarea dosarului de către procuror, judecătorul de drepturi și libertăți stabilește termenul de soluționare a propunerii de arest la domiciliu, fixând data și ora la care soluționarea va avea loc; propunerea procurorului trebuie soluționată în termen de 24 de ore de la data înregistrării acesteia la judecătorul de drepturi și libertăți.
În cazul inculpatului aflat în stare de reținere, ziua și ora se comunică procurorului, care are obligația de a asigura prezența inculpatului în fața judecătorului de drepturi și libertăți. De asemenea, ziua și ora se aduc la cunoștința avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i se pune la dispoziție dosarul cauzei pentru studiu.
Soluționarea propunerii de arest la domiciliu se face, în principiu, în prezența inculpatului.
Dacă inculpatul se află în stare de libertate, pentru soluționarea propunerii de arest la domiciliu judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să dispună citarea inculpatului la adresele cunoscute; neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi și libertăți să soluționeze propunerea înaintată de procuror; prezența avocatului său ales sau desemnat din oficiu este obligatorie.
Propunerea de arest la domiciliu se soluționează în camera de consiliu de un singur judecător de drepturi și libertăți, indiferent de natura infracțiunii, cu participarea obligatorie a procurorului.
În cazul în care legea impune necesitatea unui complet specializat față de natura infracțiunii sau de persoana inculpatului , judecătorul de drepturi și libertăți care soluționează propunerea de arest la domiciliu trebuie să fie specializat în materia respectivă; nerespectarea regulii specializării nu atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunțate de un judecător din cadrul instanței competente care, deși „nespecializat”, satisface cerințele de independență și imparțialitate, dar poate ridica problema răspunderii disciplinare a magistratului.
Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent.
După ascultarea inculpatului prezent, ori după ce acesta declară că înțelege să uzeze de dreptul de a păstra tăcerea, judecătorul de drepturi și libertăți dă cuvântul procurorului și avocatului inculpatului pentru dezbaterea, cu asigurarea exigențelor de contradictorialitate, a propunerii de arestare formulată de parchet, inculpatul având ultimul cuvânt.
Deliberând asupra propunerii de aret la domiciliu judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu, una dintre următoarele soluții:
– admiterea propunerii parchetului și dispunerea luării măsurii arestului la domiciliu pe o perioadă de maximum 30 zile, în situația în care se constată că sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune măsura preventivă;
– respingerea propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu, în situația în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune măsura preventivă;
– respingerea propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu și luarea măsurii controlului judiciar, sau a controlului judiciar pe cauțiune, dacă se constată că arestul la domiciliu nu este necesar sau proporțional cu scopul urmărit.
Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru procurorul și inculpatul care au fost prezenți la pronunțare, sau, după caz, de la comunicare pentru procurorul și inculpatul care au lipsit de la pronunțare.
Dacă încheierea judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță nu este atacată cu contestație, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de contestație.
În ipoteza în care încheierea judecătorului de drepturi și libertăți de la prima instanță este atacată cu contestație, aceasta se depune la judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Contestațiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra propunerii de arest la domiciliu se soluționează de un complet compus din doi judecători de drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Judecătorul de drepturi și libertăți soluționează contestația prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu.
5.3. Luarea măsurii arestului la domiciliu în cursul procedurii de cameră preliminară
Această măsură este reglementată de art. 220 C.pr.pen.
Astfel, după trimiterea în judecată prin rechizitoriu a inculpatului cauza trece în mod obligatoriu în faza de cameră preliminară; în cadrul acestei proceduri pe lângă verificarea, precum și a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară poate, din oficiu sau la propunerea motivată a procurorului, să analizeze în cadrul acestei proceduri necesitatea luării măsurii arestului la domiciliu a inculpatului; astfel, procedura de cameră preliminară se va desfășura paralel cu cea în care se dezbate necesitatea luării măsurii arestului la domiciliu.
Condițiile ce trebuie îndeplinite pentru dispunerea luării măsurii arestului la domiciliu în cadrul procedurii de cameră preliminară sunt aceleași cu cele ce trebuie verificate de judecătorul de drepturi și libertăți în cursul urmăririi penale.
Deopotrivă, regulile de procedură referitoare la luarea măsurii arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale se aplică, în mod corespunzător, și în procedura de cameră preliminară.
Judecătorul de cameră preliminară poate dispune prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu, una dintre următoarele soluții:
1. luarea măsurii arestului la domiciliu pe o perioadă de maximum 30 de zile, în situația în care se constată că sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune măsura preventivă;
2. respingerea propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu formulată de procuror, în situația în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune măsura preventivă;
3. respingerea propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu și luarea măsurii controlului judiciar, sau a controlului judiciar pe cauțiune, dacă se constată că arestul la domiciliu nu este necesar sau proporțional cu scopul urmărit.
5.4. Luarea măsurii arestului la domiciliu a inculpatului în cursul judecății
Instanța de judecată în fața căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.
Așa cum dispune Codul de procedură penală și potrivit doctrinei de specialitate, condițiile ce trebuie îndeplinite pentru dispunerea luării măsurii arestului la domiciliu în cursul judecății sunt aceleași cu cele ce trebuie verificate de judecătorul de drepturi și libertăți sau de judecătorul de cameră preliminară.
Deopotrivă, regulile de procedură referitoare la luarea măsurii arestului la domiciliu în cursul procedurii de cameră preliminară se aplică, în mod corespunzător, și în procedura de luare a măsurii arestului la domiciliu în cursul judecății, cu mențiunea că se va aplica principiul publicității ședinței de judecată.
Soluționarea propunerii de arest la domiciliu se face, în principiu, în prezența inculpatului.
Dacă inculpatul se află în stare de libertate pentru soluționarea propunerii de arest la domiciliu instanța de judecată trebuie să dispună citarea inculpatului la adresele cunoscute; neprezentarea inculpatului nu împiedică instanța să soluționeze propunerea înaintată de procuror; prezența avocatului său ales sau desemnat din oficiu este obligatorie.
Instanța de judecată poate dispune prin încheiere motivată, care se pronunță în ședință publică una dintre următoarele soluții:
1. luarea măsurii arestului la domiciliu pe o perioadă de maximum 30 de zile, în situația în care se constată că sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune măsura preventivă;
2. respingerea propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu formulată de procuror, în situația în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune măsura preventivă;
3. respingerea propunerii de luare a măsurii arestului la domiciliu și luarea măsurii controlului judiciar, sau a controlului judiciar pe cauțiune, dacă se constată că arestul la domiciliu nu este necesar sau proporțional cu scopul urmărit.
Împotriva încheierii prin care instanța de judecată dispune, în primă instanță, asupra arestului la domiciliu se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru procurorul și inculpatul care au fost prezenți la pronunțare, sau, după caz, de la comunicare pentru inculpatul și procurorul care au lipsit de la pronunțare; încheierea instanței de apel prin care aceasta dispune asupra arestului la domiciliu este definitivă indiferent de soluția pronunțată.
Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează , împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare; încheierile prin care Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Instanța de judecată soluționează contestația prin încheiere motivată, care se pronunță în ședință publică, putând dispune una din următoarele soluții:
1. admiterea contestației și respingerea propunerii de arest la domiciliu, în cazul în care prima instanță a dispus luarea măsurii;
2. admiterea contestației, respingerea propunerii de arest la domiciliu și luarea măsurii controlului judiciar, sau a controlului judiciar pe cauțiune, în cazul în care prima instanță a dispus arestul la domiciliu;
3. arestarea contestației și dispunerea arestului la domiciliu dacă prima instanță a respins propunerea procurorului, ori dacă a respins propunerea de arest la domiciliu și a dispus luarea măsurii controlului judiciar, sau a controlului judiciar pe cauțiune;
4. respingerea contestației ca neîntemeiată sau tardivă;
5. ia act de retragerea contestației.
5.5. Conținutul și durata arestului la domiciliu
Măsura arestului la domiciliu constă în obligația impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuiește, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza și de a se supune unor restricții stabilite de acesta.
Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere.
Inculpatul supus măsurii arestului la domiciliu poate părăsi imobilul în următoarele situații:
a) pentru prezentarea în fața organelor judiciare, la chemarea acestora;
b)cu încuviințarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată, dispusă pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învățământ sau de pregătire profesională ori la alte activități similare sau pentru procurarea mijloacelor esențiale de existență, precum și în alte situații temeinic justificate; încuviințarea poate fi dispusă de organele judiciare prin încheiere ca urmare a cererii scrise și motivate a inculpatului pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului;
c) în cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituția , organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa și organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în fața căruia se află cauza.
Sunt considerate cazuri urgente situațiile în care inculpatul care a părăsit imobilul pentru a salva de la un pericol imediat viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau iun interes general. În aceste situații, organul de supraveghere verifică realitatea și temeinicia motivelor invocate.
În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile.
Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile.
CAPITOLUL VI. ARESTAREA PREVENTIVĂ
6.1. Condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive
Este o măsură preventivă ce poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată, constând în privarea de libertate a inculpatului, acuzat de săvârșirea unei infracțiuni.
Potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judecății, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și există una dintre următoarele situații:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;
b) inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;
c) Inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni.
Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată și dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârșit o infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale, o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare și, pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Noul Cod de procedură penală prevede două mari categorii de ipoteze în care se poate dispune arestarea preventivă, fiecare dintre aceste categorii având condițiile sale proprii.
A. Ipoteze de arestare preventivă autonome de condiția pericolului pentru ordinea publică
Pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului într-o asemenea ipoteză trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:
– să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune (indiferent de pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta);
– să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale prevăzută de art. 16 NCPP;
– să fie fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunea pentru care există suspiciunea că a fost săvârșită de inculpat;
– să existe unul dintre cazurile prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. a-d) NCPP, respectiv:
1. inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte [lit. a)];
2. inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament [lit. b)];
3. inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta [lit. c)];
4. există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni [lit. d)].
– măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni (buna desfășurare a procesului penal);
– măsura arestării preventive să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse inculpatului și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;
– audierea prealabilă a inculpatului de judecător în prezența avocatului ales ori numit din oficiu.
B. Ipoteze de arestare preventivă dispusă în considerarea pericolului pe care îl reprezintă inculpatul pentru ordinea publică [art. 223 alin. (2) C.pr.pen].
Arestarea preventivă a inculpatului într-o asemenea situație se poate face cu respectarea următoarelor condiții:
– să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit:
1. o infracțiune intenționată contra vieții;
2. o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane; în ambele ipoteze este necesar ca fapta să fi fost comisă cu intenție sau praeterintenție;
3. o infracțiune contra securității naționale prevăzută de Codul penal și alte legi speciale;
4. o infracțiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane;
5. acte de terorism;
6. spălare a banilor;
7. falsificare de monede ori alte valori;
8. șantaj;
9. viol;
10. lipsire de libertate;
11. evaziune fiscală;
12. ultraj;
13. ultraj judiciar;
14. o infracțiune de corupție;
15. o infracțiune săvârșită prin mijloace de comunicare electronică;
16.o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare (prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru forma consumată a infracțiunii).
– să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale prevăzută de art. 16 NCPP;
– să fie fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunea pentru care există suspiciunea că a fost săvârșită de inculpat;
– privarea sa de libertate să fie necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică;
– măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni;
– măsura arestării preventive să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse inculpatului și necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;
– audierea prealabilă a inculpatului de judecător în prezența avocatului ale4s ori numit din oficiu.
Arestarea preventivă poate fi dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară și de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judecății.
6.2. Luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale
Luarea măsurii arestării preventive a unui inculpat în cursul urmăririi penale presupune respectarea unor reguli generale prevăzute în Codul de procedură penală.
Astfel, dacă procurorul apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, întocmește o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive față de inculpat, cu indicarea termenului de drept.
Propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului împreună cu dosarul cauzei, se înaintează spre competentă soluționare:
a) judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță; sau
b) judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța corespunzătoare în grad instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță în a cărei circumscripție se află locul de reținere, locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
Propunerea de arestare preventivă se soluționează în camera de consiliu de un singur judecător de drepturi și libertăți, indiferent de natura infracțiunii, cu participarea obligatorie a procurorului.
Soluționarea propunerii de arestare preventivă se face, în principiu, în prezența inculpatului.
Deliberând asupra propunerii de arestare preventivă a inculpatului judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu, una dintre următoarele soluții:
1. admiterea propunerii parchetului și arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de maximum 30 de zile, în situația în care se constată că sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune arestarea preventivă;
2. respingerea propunerii de arestare preventivă, în situația în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune arestarea preventivă;
3. respingerea propunerii de arestare preventivă și luarea măsurii arestului la domiciliu, controlului judiciar, sau a controlului judiciar pe cauțiune, dacă se constată că arestarea preventivă nu este necesară sau proporțională cu scopul urmărit.
Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra propunerii de arestare preventivă se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru procurorul și inculpatul care au fost prezenți la pronunțare, sau, după caz, de la comunicare pentru procurorul și inculpatul care au lipsit de la pronunțare;
Judecătorul de drepturi și libertăți soluționează contestația prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu, putând dispune una din următoarele soluții:
1. admiterea contestației și respingerea propunerii de arestare preventivă, în cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță a dispus arestarea inculpatului;
2. admiterea contestației, respingerea propunerii de arestare preventivă și luarea măsurii arestului la domiciliu, controlului judiciar pe cauțiune, în cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță a dispus arestarea inculpatului; totodată se va dispune punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză;
3. admiterea contestației și dispunerea arestării preventive a inculpatului dacă judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță a respins propunerea de arestare, ori dacă a respins propunerea de arestare preventivă și a dispus luarea măsurii arestului la domiciliu, controlului judiciar, sau a controlului judiciar pe cauțiune;
4. admiterea, în parte, a contestației și modificarea temeiurilor, ori a duratei pentru care s-a dispus arestarea preventivă;
5. respingerea contestației ca neîntemeiată sau tardivă;
6. ia act de retragerea contestației.
Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluționarea contestației.
6.3. Luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul procedurii de cameră preliminară
După trimiterea în judecată prin rechizitoriu a inculpatului arestat cauza trece în mod obligatoriu în faza de cameră preliminară; în cadrul acestei proceduri, pe lângă verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și a legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară poate, din oficiu sau la propunerea motivată a procurorului, să analizeze necesitatea luării măsurii arestării preventive a inculpatului; astfel, procedura de cameră preliminară se va desfășura paralel cu cea în care se dezbate necesitatea luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
În cazul în care trimiterea în judecată a fost realizată prin acordul de recunoaștere a vinovăției analiza necesității luării măsurii arestării preventive poate fi efectuată de instanța de judecată, în această ipoteză cauza neparcurgând faza camerei preliminare.
Condițiile ce trebuie îndeplinite pentru dispunerea luării măsurii arestării preventive în cadrul procedurii de cameră preliminară sunt aceleași cu cele ce trebuie verificate de judecătorul de drepturi și libertăți în cursul urmăririi penale.
Deopotrivă, regulile de procedură referitoare la luarea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale se aplică, în mod corespunzător, și în procedura de cameră preliminară.
Dezbaterea necesității luării măsurii arestării preventive se face în camera de consiliu; spre deosebire de regulile generale aplicabile procedurii de cameră preliminară NCPP prevede prezența procurorului și a inculpatului la dezbaterea necesității luării măsurii arestării preventive.
Judecătorul de cameră preliminară poate dispune, prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu, una dintre următoarele soluții:
1. arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de maximum 30 de zile, în situația în care se constată că sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune arestarea preventivă;
2. respingerea propunerii de arestare preventivă formulată de procuror, în situația în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune arestarea preventivă.
6.4. Luarea măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul judecății
Procurorul poate solicita instanței prin propunere motivată formulată în cursul judecății, luarea față de inculpat a măsurii arestării preventive dacă sunt întrunite condițiile necesare pentru a dispune privarea de libertate.
În cursul judecății instanța poate, din oficiu, să pună în dezbatere publică necesitatea luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
Condițiile ce trebuie îndeplinite pentru dispunerea luării măsurii arestării preventive în cursul judecății sunt aceleași cu cele ce trebuie verificate de judecătorul de drepturi și libertăți sau de judecătorul de cameră preliminară.
Deopotrivă, regulile de procedură referitoare la luarea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale se aplică, în mod corespunzător, și în procedura de luare a măsurii arestării preventive în cursul judecății, cu menținerea că se va aplica principiul publicității ședinței de judecată.
În cursul judecății, măsura arestării preventive se poate dispune prin încheiere motivată de către instanța de judecată în compunerea prevăzută de lege; în acest caz, mandatul de arestare preventivă este emis de către președintele completului.
Instanța de judecată poate dispune prin încheiere motivată, care se pronunță în ședință publică una dintre următoarele soluții:
1. arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de maximum 30 de zile, în situația în care se constată că sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune arestarea preventivă;
2. respingerea propunerii de arestare preventivă formulată de procuror, în situația în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune arestarea preventivă.
Împotriva încheierii prin care instanța de judecată dispune, în primă instanță, asupra arestării preventive se poate face contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru procurorul și inculpatul care au fost prezenți la pronunțare, sau, după caz, de la comunicare pentru inculpatul și procurorul care au lipsit de la pronunțare; prin urmare, dacă luarea măsurii arestării preventive este dispusă de instanța de apel încheierea este definitivă.
Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare; încheierile prin care Înalta Curte de Casație și Justiție dispune asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Instanța de judecată soluționează contestația prin încheiere motivată, care se pronunță în ședință publică, putând dispune una din următoarele soluții:
1. admiterea contestației și respingerea propunerii de arestare preventivă, în cazul în care prima instanță a dispus arestarea inculpatului;
2. admiterea contestației și dispunerea arestării preventive ainculpatului dacă prima instanță a respins propunerea de arestare;
– în acest caz mandatul de arestare preventivă va fi emis de completul care a soluționat contestația;
3. admiterea contestației și trimiterea cauzei spre rejudecare;
4. admiterea, în parte, a contestației și modificarea temeiurilor, ori a duratei pentru care s-a dispus arestarea preventivă;
5. respingerea contestației ca neîntemeiată sau tardivă;
5. ia act de retragerea contestației.
6.5. Mandatul de arestare preventivă și executarea acestuia
Potrivit art. 230 C.pr.pen., în baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți de la prima instanță sau, după caz, de la instanța ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare preventivă.
Dacă, prin aceeași încheiere, s-a dispus arestarea preventivă a mai multor inculpați, se emite câte un mandat pentru fiecare dintre ei.
În mandatul de arestare preventivă se arată:
a) instanța din care face parte judecătorul de drepturi și libertăți care a dispus luarea măsurii arestării preventive;
b) data emiterii mandatului;
c) numele, prenumele și calitatea judecătorului de drepturi și libertăți care a emis mandatul;
d) datele de identitate ale inculpatului;
e) durata pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, cu menționarea datei la care încetează;
f) arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei și locului comiterii acesteia, încadrarea juridică, infracțiunea și pedeapsa prevăzută de lege;
g) temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă;
h) ordinul de a fi arestat inculpatul;
i) indicarea locului unde va fi deținut inculpatul arestat preventiv;
j) semnătura judecătorului de drepturi și libertăți;
k)semnătura inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuză să semneze, se va face mențiune corespunzătoare în mandat.
Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate și organului de poliție.
Organul de poliție predă exemplarul original al mandatului de arestare preventivă și procesul-verbal prevăzut la alin.(5) administrației locului de deținere.
Când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, două exemplare originale ale mandatului emis se înaintează organului de poliție de la domiciliul sau reședința inculpatului în vederea executării. În cazul în care inculpatul nu are domiciliul sau reședința în România, exemplarele se înaintează organului de poliție în raza teritorială a căruia se află instanța de judecată.
CAPITOLUL VII.
ÎNCETAREA DE DREPT, REVOCAREA ȘI ÎNLOCUIREA MĂSURILOR PREVENTIVE
7.1. Încetarea de drept a măsurilor preventive
Măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) C.pr.pen., încetează de drept:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare;
b) în cazurile în care procurorul dispune o soluție de netrimitere în judecată ori instanța de judecată pronunță o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, chiar nedefinitivă;
c) la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului;
d) în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Arestarea preventivă și arestul la domiciliu încetează de drept:
a) în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății în primă instanță, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege;
b) în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunțate în hotărârea de condamnare.
Potrivit art. 241 alin. (2) C.pr.pen., organul judiciar care a dispus această măsură sau, după caz , procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată în fața căreia se află cauza constată, prin ordonanță sau încheiere, din oficiu, la cerere sau la sesizarea administrației locului de deținere, încetarea de drept a măsurii preventive, dispunând, în cazul celui reținut sau aretat preventiv, punerea de îndată în libertate, dacă nu este reținut ori arestat în altă cauză.
Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată se pronunță, prin încheiere motivată, asupra încetării de drept a măsurii preventive chiar și în lipsa inculpatului. Asistența juridică a inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.
Persoanei față de care s-a dispus măsura preventivă, precum și tuturor instituțiilor cu atribuții în executarea măsurii li se comunică de îndată câte o copie de pe ordonanța sau încheierea prin care organul judiciar constată încetarea de drept a măsurii preventive.
7.2. Revocarea și înlocuirea măsurilor preventive
Măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).
Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai grea, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).Cererea de revocare sau înlocuire a măsurii preventive formulată de inculpat se adresează, în scris, judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată, după caz.
În cursul urmăririi penale, procurorul înaintează judecătorului de dreptturi și libertăți dosarul cauzei sau copie de pe acesta certificată de grefa parchetului, în termen de 24 de ore de la solicitarea acestuia de către judecător.
În vederea soluționării cererii, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată fixează data de soluționare a acesteia și dispune citarea inculpatului.
STUDIU DE CAZ
I.C.C.J., Sectia penala, decizia nr.1674 din 28 aprilie 2010
În conformitate cu dispozițiile art. 148 alin.(1) lit.a1) C. pr. pen., măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt intrunite condițiile prevăzute in art. 143 din același cod si inculpatul a incălcat, cu rea-credință, masura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori obligațiile care ii revin pe durata acestor măsuri.
Măsura arestării preventive, intemeiată pe aceste dispoziții, poate fi luată numai după ce, in prealabil, s-a dispus fată de inculpat măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, iar inculpatul a incălcat, cu rea-credință, măsura restrictivă de libertate ori obligațiile care ii revin pe durata acestei măsuri. Reaua-credință în încălcarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori a obligațiilor care ii revin inculpatului pe durata acestei măsuri nu se prezumă, ci trebuie dovedită prin informațiile furnizate de organul de poliție desemnat să supravegheze executarea măsurii, judecatorului sau instanței de judecată revenindu-i obligația de a aprecia dacă măsura sau obligațiile au fost incălcate, cu rea-credință, de către inculpat.
Prin incheierea de ședință din 21 aprilie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, Secția penală si pentru cauze cu minori, s-a dispus, între altele, în temeiul art. 145 alin. (3) C. proc. pen., înlocuirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara dispusă cu privire la inculpatul G.E. prin încheierea din 21 noiembrie 2007 de către Tribunalul Brașov, cu măsura arestării preventive.
În temeiul dispozițiilor art. 160 C. proc. pen. raportat la art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.E., pentru o perioada de 30 de zile, începând cu data încarcerării inculpatului.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov din 8 martie 2005 s-a dispus – între altele – trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului G.E. pentru comiterea unei infracțiuni de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (4), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) și i) C. pen., a unei tentative la furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) și i) C. pen., a unei infracțiuni de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1), lit. a), e), g) și i) și alin. (4) C. pen., a infracțiunii prevăzute in art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. și a infracțiunilor prevăzute în art. 78 alin. (1), respectiv, în art. 79 alin. (4) din O. U. G. nr. 195/2002.
Ulterior, în cursul judecații în fond, măsura arestării preventive a inculpatului G.E. a fost înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Prin incheierea din 21 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Brașov s-a dispus înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea a inculpatului G.E. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.
Prin aceeași încheiere i s-a impus inculpatului să respecte obligațiile prevăzute în art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) C. proc. pen., printre care și aceea de a se prezenta la instanța de judecată ori de cate ori este chemat.
Prin sentința penală nr. 578/S din 18 noiembrie 2009, Tribunalul Brașov a dispus condamnarea inculpaților, pentru inculpatul G.E. fiind aplicată pedeapsa cea mai grea, aceea de 10 ani inchisoare și interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, la care s-a adăugat un spor de un an închisoare, urmând ca inculpatul să execute 11 ani închisoare și interzicerea drepturilor pe o perioadă de 2 ani.
Totodată, s-a constatat că față de inculpatul G.E. s-a luat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, măsură valabilă pe parcursul întregului proces penal sau până la revocarea ori înlocuirea ei.
Instanța de apel, la termenul de judecată din 21 aprilie 2010, a constatat ca inculpatul nu s-a prezentat și nici nu a adus la cunoștință instanței despre existența vreunui motiv temeinic de impiedicare, împrejurare în care, din oficiu, a pus în discuție aplicarea dispozițiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen. și art. 160 aC. proc. pen., cu referire la art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen.
S-a reținut că inculpatul G.E. a încălcat cu rea-credință obligația care îi revenea conform art. 1451 raportat la art. 145 alin. (11) lit. a) C. proc. pen., respectiv să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemat.
Reaua-credință a inculpatului a fost dovedită și prin faptul că la termenul de judecată anterior, din data de 24 martie 2010, acesta a fost prezent personal și a luat termenul în cunostință. Mai mult, la acel termen i s-a pus în vedere inculpatului G.E. să se prezinte la termenul urmator (cel din data de 21 aprilie 2010) pentru că se va pune în discuție necesitatea audierii sale, în situația în care va dori să dea declarație în fața curții de apel.
Cu toate acestea, inculpatul G.E. nu s-a prezentat și nici nu a adus la cunoștință instanței că ar exista vreun motiv temeinic care l-ar împiedica să se prezinte.
Prin urmare, devin aplicabile prevederile art. 145 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la înlocuirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara cu măsura arestării preventive.
S-a apreciat ca fiind îndeplinite și temeiurile prevăzute in art. 160 a C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) și art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen., în sensul că inculpatul G.E. a încălcat, cu rea-credință, obligațiile ce-i revin pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, existând probe și indicii temeinice că inculpatul a săvârșit fapte prevăzute de legea penală, aspecte ce rezultă din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești.
Pe cale de consecință, instanța de apel, în baza art. 145 alin. (3) C. proc. pen., a înlocuit măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, dispusă cu privire la inculpatul G.E. prin incheierea din 21 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Brașov, cu măsura arestării preventive.
Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel a formulat recurs inculpatul G.E., solicitând casarea acesteia și, în rejudecare, a se constata că nu sunt îndeplinite condițiile legii cu privire la înlocuirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara cu măsura arestării preventive.
Pentru termenul din data de 21 aprilie 2010, fixat pentru judecarea apelului, recurentul inculpat a depus o adeverință medicală care atestă imposibilitatea sa de a se prezenta la judecată.
Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 38514 C. proc. pen., cu referire la art. 145 alin. (3) C. proc.pen., constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Prin sentința nr. 578/S din 18 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Brașov, Secția penală, s-a dispus condamnarea inculpatului G.E. la o pedeapsă rezultantă de 11 ani închisoare și 2 ani pedeapsă complementară prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II și lit. b) C. pen.
În baza art. 61 C. pen., s-a dispus revocarea restului de pedeapsă de 594 zile, rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1891 din 20 septembrie 2002 de Judecătoria Brașov, rest ce a fost contopit cu pedeapsa aplicată, inculpatul executând în final pedeapsa de 11 ani închisoare și 2 ani pedeapsa complementară prevăzută in art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. Pen.
În cursul cercetării judecătorești, la instanța de fond, prin încheierea din 21 noiembrie 2007, s-a dispus, în baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpatul G.E., cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara.
Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu apel de catre inculpații G.E., P.M., M.S., S.C. si B.S., constituind obiectul dosarului nr. 119/62/Ap/2005 al Curții de Apel Brașov, iar prin încheierea din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Brașov a dispus înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi țara cu măsura arestării preventive.
Potrivit dispozițiilor art. 1451 alin. (2) și art. 145 alin. (3) C. proc. pen., în caz de încălcare cu rea-credință a măsurilor aplicate sau a obligațiilor, măsura obligării de a nu părăsi țara va fi înlocuită cu măsura arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege. Organul de poliție desemnat de organul judiciar care a dispus măsura verifica periodic respectarea măsurii și a obligațiilor de către învinuit sau inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, sau instanța, în cursul judecații.
Textul de lege invocat anterior a fost modificat prin art. I pct. 6 din O. U. G. nr. 60/2006.
Anterior modificării legislative, in dispozițiile art. 145 alin. ultim C. proc. pen. se prevedea că, în caz de încălcare a măsurilor restrictive de libertate, împotriva invinuitului sau inculpatului se poate lua una din celelalte măsuri preventive.
Prin Legea nr. 356/2006, au fost introduse și dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen., potrivit cu care măsura arestării preventive a inculpatului se poate dispune și atunci când acesta a încălcat, cu rea-credință, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori obligațiile care ii revin pe durata acestei măsuri.
Prin reglementarea acestui caz distinct de arestare preventiva, legiuitorul a introdus, însă, o condiție suplimentară, și anume aceea a încălcării de către invinuit sau inculpat, cu rea-credință, a obligațiilor stabilite de organele judiciare, obligații ce trebuie respectate pe toată durata măsurii.
Reaua-credință nu se prezumă, ea trebuie dovedită prin informațiile culese de organul judiciar însărcinat cu supravegherea executării măsurii, judecatorului sau instanței de judecată revenindu-i obligația de a aprecia dacă nerespectarea obligațiilor s-a produs sau nu cu rea-credință.
Măsura arestării preventive, dispusă pe acest temei, are un caracter subsidiar, ea putând fi luată numai după ce, în prealabil, s-a luat față de invinuit sau inculpat o măsura preventivă mai ușoară, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, măsuri pe care acesta le încalcă cu rea-credință.
În cauza depusă judecății, deși faptele reținute în sarcina inculpatului prezintă un grad ridicat de pericol social, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen. și, pe cale de consecință, arestarea preventivă a inculpatului G.E. este nelegală.
Informațiile cu privire la încălcarea obligațiilor impuse trebuie prezentate de organul de poliție desemnat să supravegheze executarea măsurii, iar instanța de judecată, în urma verificării împrejurărilor în care s-a produs nerespectarea măsurii, urmează să constate dacă aceasta s-a produs cu rea-credință.
La dosarul cauzei lipsesc astfel de informații ce s-ar fi impus a fi furnizate instanței de apel, iar în ceea ce privește judecata cauzei în apel, se constată că inculpatul a fost prezent la fiecare termen acordat: 20 ianuarie 2010; 17 februarie 2010; 24 martie 2010; pentru termenul din 21 aprilie 2010, când s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.E., acesta a fost bolnav, astfel cum rezultă din adeverința medicală depusă la instanța de recurs.
În aceste condiții, cum reaua-credință nu a fost dovedită, în mod greșit s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului G.E., nefiind îndeplinite condițiile prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. a1) C. proc. pen.
CONCLUZII
Alături de alte categorii de măsuri, măsurile preventive fac parte din măsurile procesuale, ce au ca finalitate asigurarea bunei desfășurări a procesului penal.
Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoana a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecata ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.
Măsurile preventive în momentul de față pot fi dispuse numai dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și sunt necesare în vederea atingerii scopului urmărit prin luarea lor. Categoriile măsurilor preventive, cu excepția reținerii și a arestării preventive, sunt schimbate, apărând controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestul la domiciliu față de vechea reglementare care se referea la obligarea de a nu părăsi localitea și obligarea de a nu părăsi țara, alături de reținere și arestare preventivă.
Ca element de continuitate măsura reținerii poate fi luată față de suspect sau inculpat de organul de cercetare penală sau de procuror în cursul urmăririi penale ca și în reglementarea anterioară.
Între măsurile de prevenție și sistemul sancțiunilor penale este necesară o anumită consonanță deoarece regimul stării de libertate în cadrul procesului penal trebuie să corespundă, într-o anumită măsură, celui existent după aplicarea sancțiunii penale.
În ceea ce privește regimul măsurilor de prevenție, putem spune că, prin adoptarea noului Cod de procedură penală au sporit garanțiile privind libertatea persoanei, procedura de rezolvare a problemelor incidente, luării, înlocuirii sau revocării măsurilor de prevenție căpătând un plus de complexitate dar, în egală măsură, și de eficiență.
BIBLIOGRAFIE
Coca, G., Instituții de drept procesual penal. Partea generală, vol. I, Editura Wolters Kluwer, București.
Coca, G., Procedura penală, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Conea, N., Considerații în legătură cu deosebirea dintre reținere și unele măsuri polițienești, în Dreptul nr. 4/1995.
Dongoroz, V., S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I, Editura Academiei, București, 1975.
Iliescu, N., Libertatea persoanei în lumina dispozițiilor din Codul de procedură penală, în T.S. nr. 3/1971
Î.C.C.J., S. pen., Dec. Nr. 414/2004, în Culegere de decizii pe anul 2004, Editura All Beck, București, 2005
Muraru, I., Drept constituțional și instituții politice, Universitatea Ecologică București, Facultatea de Drept București, 1990
Neagu, I., Drept procesual penal. Partea generală. Tratat, Editura Global Lex, București, 2007.
Theodoru, Gr., Drept procesual penal român. Partea specială, vol. II, Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Drept, Iași, 1974
Udroiu, M., Procedură penală. Partea generală, Editura C. H. Beck, București, 2014
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Masurile Preventive In Noul Cod de Procedura Penala (ID: 122175)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.