Masurile DE Siguranta In Noul Cod Penal
CUPRINS:
Cuprins
Abrevieri
Argument
Secțiunea I Considerații generale privind măsurile de siguranță în noul Cod penal
§1. Evoluția cadrului legislativ în materia măsurilor de siguranță – noutăți legislative
§2. Categorii de măsuri de siguranță în lumina noului Cod penal
§3. Scopul măsurilor de siguranță potrivit noii legi penale
§4. Caracterele măsurilor de siguranță
§5. Principiile aplicării măsurilor de siguranță
Secțiunea II Aspecte teoretice și practice privind regimul juridic al măsurilor de
siguranță
§1. Măsuri de siguranță cu caracter medical
1.1 Obligarea la tratament medical
1.2 Obligarea provizorie la tratament medical (art.245 – 246 C.pr.pen
1.3 Internarea medicală
1.4 Internarea medicală provizorie (art.247 – 248 C.pr.pen
§2. Măsuri de siguranță restrictive de drepturi
2.1 Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii
§3. Măsuri de siguranță privitoare la bunuri
3.1 Confiscarea specială
3.2 Confiscarea extinsă
§4. Procedura luării măsurilor de siguranță față de suspectul/inculpatul minor
Secțiunea III Alte elemente procedurale în materia măsurilor de siguranță
§1. Aplicarea legii mai favorabile
§2. Probleme de practică neunitară
§3. Constituționalitatea unor dispoziții privitoare la măsurile de siguranță.
Concluzii
Bibliografie
LISTĂ DE ABREVIERI:
Titluri de periodice:
Dr. Revista Dreptul
M. Of. Monitorul Oficial al României
R.D.P. Revista de Drept Penal
Referiri la denumiri de acte normative, instanțe, hotărâri judecătorești:
Alte abrevieri:
alin. Alineat
Ed. Editură
ed. Ediția
H.G Hotărâre de Guvern
op. cit. opere citate
O.G Ordonanța Guvernului
O.U.G Ordonanța de Urgență a Guvernului
p. pagină
ș.a. și alții
Vol. Volumul
Argument
Deși în mass-media și în rândul societății civile se vorbește necontenit despre criza financiară care continuă să afecteze țara noastră, prea puține voci aduc în discuție criza morală și a valorilor sociale cu care se confruntă România zilelor noastre, criză care, din punctul meu de vedere, produce efecte mult mai grave care afectează în mod negativ atât calitatea vieții, principiile fundamentale ale statului de drept, cât și șansele de dezvoltare a societății în ansamblul ei.
Bulversată de un sistem educațional învechit și privat de resursele umane și financiare necesare pentru furnizarea unui act educațional de calitate; de un sistem legislativ incoerent; de instabilitatea economico-financiară și de dramele provocate de fenomenul migrației ori de teama zilei de mâine, societatea românească se confruntă cu o creștere alarmantă a fenomenului infracțional, precum și a corupției la nivel înalt.
Este lesne de înțeles de înțeles că astfel de dezechilibre sociale (caracterizate prin nivelul scăzut de educație și informare, sărăcie și excluziune socială, precum și lipsa accesului la un loc de muncă sau la servicii medicale) produc un impact semnificativ și asupra conduitei și a stării de sănătate fizică și psihică a cetățenilor, fapt demonstrat și de numărul tot mai mare de consumatori de alcool și/sau de substanțe psihoactive, de persoane infestate cu boli transmisibile ori de persoane diagnosticate cu diferite tulburări psihice (potrivit unui studiu efectuat de Organizația Mondială a Sănătății (OMS) în anul 2014, România fiind clasată în topul țărilor europene cu cei mai mulți pacienți cu afecțiuni mintale, fără a lua în calcul și bolnavii neînregistrați).
În acest context, aplicarea normelor de drept penal capătă o importanță deosebită, contribuind la restabilirea ordinii de drept prin constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, precum și prin tragerea la răspundere a celor care au săvârșit astfel de fapte.
Totuși, ne punem întrebarea ce se întâmplă atunci când înlăturarea stării de pericol nu se poate realiza prin intermediul represiunii penale clasice, mai exact atunci când, ca urmare a particularităților de personalitate ale infractorului (alienație mintală, toxicomanie, alcoolism, lipsa pregătirii necesare pentru exercitarea unei profesii) simpla aplicare a pedepsei prevăzute de legea penală pentru fapta săvârșită nu își poate îndeplini funcția coercitivă și pe ceea preventiv-educativă, în unele cazuri, aplicarea unei pedepse penale dovedindu-se a fi chiar inumană.
Luând în calcul astfel de realități umane sau sociale care, de cele mai multe ori, se bazează pe situații care nu constituie încălcări ale legii penale, dar care privite prin prisma personalității infractorului prezintă caracterul unei stări de pericol (dar care diferă de pericolul social al faptei – trăsătură esențială a infracțiunii), legiuitorul a prevăzut necesitatea introducerii unor sancțiuni de drept penal care să ajute la combaterea criminalității și a infracționalității inclusiv după executarea pedepsei ori chiar în absența unei pedepse. În acest scop, au fost create o serie de sancțiuni de drept penal denumite sugestiv ”Măsuri de siguranță”, acestea vizând fie o realitate medicală, fie restrângerea unor drepturi ale infractorului cu scopul prevenirii săvârșirii de noi fapte penale, fie confiscarea bunurilor folosite în scop infracțional ori care au fost dobândite în cursul sau ca urmare a săvârșirii de fapte penale.
Având în vedere rolul deosebit de important al acestor instituții de drept penal în realizarea unei ambianțe lipsite de primejdie și urmărind creșterea gradului de siguranță a cetățenilor, comisia de elaborare a noului Cod penal a acordat o atenție sporită acestui subiect, aducând o serie de modificări dispozițiilor din legea penală anterioară, ceea ce face ca abordarea problematicii măsurilor de siguranță în cadrul acestui studiu să fie deopotrivă necesară și utilă.
Dar, dincolo de noutățile introduse prin intrarea în vigoare a Codului penal de la începutul anului 2014, actualitatea temei devine și mai evidentă dacă este să ne gândim la cazurile tot mai numeroase de infracțiuni săvârșite cu o violență ieșită din comun de către persoane cu vizibile probleme psihice ori aflate în stare de ebrietate, precum și la recentele cazuri de corupție, de infracțiuni de luare de mită ori de evaziune fiscală scoase la iveală în ultima perioadă de către Direcția Națională Anticorupție.
Pornind de la toate aceste considerente, în vederea realizării lucrării de licență am ales să analizez atât din punct teoretic, cât și din perspectivă jurisprudențială problema ”Măsurilor de siguranță în lumina noului Cod penal”, teza fiind structurată pe trei secțiuni.
Astfel, prin întocmirea primei secțiuni ne-am propus prezentarea unei serii de considerații generale privind tema supusă analizei, precum: evoluția cadrului legislativ în materia măsurilor de siguranță – cu sublinierea noutăților legislative; modul de configurare a măsurilor de siguranță în noua lege penală; dar și scopul, caracterele juridice și principiile de aplicarea a acestora.
În cea de a doua parte am avut ca obiective analiza aspectelor teoretice și practice a măsurilor de siguranță cu caracter medical, a măsurilor de siguranță restrictive de drepturi, a celor privitoare la bunuri, precum și a specificului procedurii în cauzele cu suspecți/inculpați minori.
Apoi, în cea de a treia secțiune am urmărit să tratăm analitic câteva aspecte procedurale deosebit de importate în materia măsurilor de siguranță, precum: aplicarea legii penale mai favorabile, probleme de practică neunitară și considerații de ordin constituțional privitoare la măsura confiscării speciale tranșate recent de către Curtea Constituțională a României, pentru ca în finalul lucrării să formulăm concluzii și propuneri de lege ferenda.
Prin urmare, obiectivul general al prezentului studiu este acela de a contribui, pe cât posibil, la o mai bună cunoaștere și înțelegere a instituției juridice a măsurilor de siguranță, dar și la creșterea gradului de conștientizare publică cu privire la importanța aplicării corecte, cu respectarea tuturor dispozițiilor legale privitoare la legalitatea și umanitatea măsurilor de siguranță.
SECȚIUNEA I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND MĂSURILE DE SIGURANȚĂ ÎN NOUL COD PENAL
§1. Evoluția cadrului legislativ în materia măsurilor de siguranță – noutăți legislative:
Primele semnale privitoare la necesitatea implementării unor măsuri post-delictuale de protecție specială față de faptele infractorilor situați în afara limitelor represiunii penale au apărut la sfârșitul secolul al XIX-lea, însă și-au găsit consacrarea legislativă abia la jumătatea secolului al XX-lea.
În dreptul românesc, primele referiri la măsurile de siguranță apar în Pravilele lui Matei basarab și Vasile Lupu, care obligau familia celui bolnav psihic să îl supraveghreze îndeaproape, apoi Condica criminalicească a lui Ioniță Sandu Sturdza reglementa expulzarea străinilor, Codul Știrbei prevedea confiscarea specială și supravegherea polițienească, iar Codul penal de la 1864 statua în plus și măsura interzicerii de a se afla în anumite localități.
Totuși, forma modernă a măsurilor de siguranță a fost conturată abia prin dispozițiile Codului penal de la 1936, care înlăturau ideea aplicării unor măsuri de siguranță ante-delictuale și care au reprezentat punctul de plecare a cadrului legislativ al măsurilor de siguranță din Codul penal de la 1968, act normativ elaborat sub atenta coordonare a ilustrului profesor Vintilă Dongoroz și care a dat dovadă de o extraordinară longevitate și eficiență, rămânând în vigoare până în anul 2014.
Așadar, măsurile de siguranță au fost reglementate expres în sistemul de drept penal modern prin dispozițiile art. 111 – art. 118 din Codul penal de la 1968, fiind definite de către literatura juridică ca acele sancțiuni de drept penal cu caracter preventiv, care se iau de către instanța de judecată (ori provizoriu de către procuror atunci când situația o impune) față de persoana care a săvârșit fapte penale și, pe fondul unei anumite situații sau stări, se presupune în mod justificat că va comite și în viitor astfel de fapte, acestea având ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor de natură penală.
Legea de la acea vreme statua că astfel de măsuri se pot lua față de acele persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, fără a importa dacă făptuitorului i-a fost aplicată sau nu o pedeapsă, excepție făcând măsura interzicerii de a se afla în anumite localități care putea fi dispusă numai față de persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puțin un an și care a mai fost condamnată pentru alte infracțiuni (măsură care, de altfel, odată cu intrarea în vigoare a noii legi penale a fost asimilată pedepselor complementare).
Astfel, Codul penal de 1968 includea în categoria măsurilor de siguranță: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupație; interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor, interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată și confiscarea specială [art.112 C.pen. de la 1968].
Tratând regimul juridic al măsurilor de siguranță în cuprinsul art. 113-118 din același act normativ, legiutorul statua că atunci când făptuitorul prezintă pericol pentru societate, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice cu alcool, stupefiante sau alte substanțe de acest gen, acesta poate fi obligat să se prezinte în mod regulat la tratament medical, obligație care va dura până la momentul în care se constată însănătoșirea, urmând ca atunci când acesta nu respectă programul de tratament să fie internat medical.
Astfel, pentru atingerea scopului explicit al măsurilor de siguranță, obligarea la tratament medical putea fi dispusă provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății, iar în cazul în care pers la pedeapsa închisorii de cel puțin un an și care a mai fost condamnată pentru alte infracțiuni (măsură care, de altfel, odată cu intrarea în vigoare a noii legi penale a fost asimilată pedepselor complementare).
Astfel, Codul penal de 1968 includea în categoria măsurilor de siguranță: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupație; interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor, interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată și confiscarea specială [art.112 C.pen. de la 1968].
Tratând regimul juridic al măsurilor de siguranță în cuprinsul art. 113-118 din același act normativ, legiutorul statua că atunci când făptuitorul prezintă pericol pentru societate, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice cu alcool, stupefiante sau alte substanțe de acest gen, acesta poate fi obligat să se prezinte în mod regulat la tratament medical, obligație care va dura până la momentul în care se constată însănătoșirea, urmând ca atunci când acesta nu respectă programul de tratament să fie internat medical.
Astfel, pentru atingerea scopului explicit al măsurilor de siguranță, obligarea la tratament medical putea fi dispusă provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății, iar în cazul în care persoana obligată la tratament medical a fost condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii, legiuitorul dispunea că efectuarea măsurii de siguranță se va efectua și în timpul executării pedepsei privative de libertate.
Totodată, legea anterioară dispunea că, față de făptuitorul bolnav mintal sau toxicoman care prezintă vădit pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un centru medical specializat pe astfel de probleme, chiar dacă procesul penal este în faza urmăririi penale sau a judecății, fiind absolut necesar ca persoana în cauză să urmeze tratamentul până la însănătoșire.
Pe de altă parte, se arăta că atunci când o persoană aflată în exercițiul funcției sau al profesiei săvârșește o faptă penală cauzată de incapacitatea sau de lipsa de pregătire de specialitate a acesteia, făptuitorului i se poate interzice ocuparea funcției ori exercitarea profesiei, meseriei sau ocupației respective, măsura putând fi revocată la cerere după trecerea unui termen de cel puțin un an, dar numai dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat.
O altă stare de pericol care nu poate fi înlăturată prin simpla aplicare a sancțiunilor clasice de drept penal este cea reprezentată de prezența făptuitorului după executarea pedepsei, în localitatea unde a săvârșit infracțiunea sau în alte localități specificate în hotărârea de condamnare dacă acesta a fost condamnat la pedeapsa închisorii de cel puțin 5 ani sau la pedeapsa închisorii de cel puțin un an, dar a mai fost condamnat anterior și pentru alte fapte penale. În astfel de cazuri, dacă și numai dacă se constata că prin prezența sa făptuitorul ar pune în pericol grav comunitatea din localitățile menționate, art. 116 C.pen. de la 1968 dispunea că instanța are posibilitatea să îi interzică celui în cauză să meargă în anumite localități pe o perioadă de maxim 5 ani, interdicția putând fi prelungită până la momentul în care pericolul social nu mai subzistă.
Totodată, vechea reglementare prevedea că măsurile de siguranță pot fi dispuse și față de cetățenii străini sau față de persoanele fără cetățenie care au domiciliul în afara țării și care au comis o infracțiune, aceasta luând forma expulzării care, atunci când însoțește pedeapsa închisorii, va fi adusă la îndeplinire imediat după executarea pedepsei, cu excepția cazurilor în care există indicii temeinice care conturează teama că persoanele respective riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzate.
Și în sfârșit, Codul penal de la 1968 statua ca măsură de siguranță confiscarea specială, ceea ce presupunea preluarea acelor lucruri produse prin fapte prevăzute și sancționate de legea penală; a lucrurilor aparținând infractorului și care au servit sau au fost destinate folosirii în scopul săvârșirii de fapte penale; a lucrurilor cu care a fost convins sau răsplătit infractorul în sensul săvârșirii faptei; a celor care au fost dobândite prin săvârșirea infracțiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; precum și a celor deținute în mod nelegal [art.118 C.pen. de la 1968].
În ceea ce privește elementele de noutate introduse odată cu adoptarea noului Cod penal, una dintre cele mai importante modificări vizează reducerea sferei de cuprindere a măsurilor de siguranță ca urmare a faptului că trei dintre acestea – respectiv interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea și interzicerea de a reveni în locuința familiei – prevăzute în legea anterioară au fost transferate în categoria pedepselor complementare.
Justificând această transformare, literatura de specialitate arată că principala rațiune care a stat la baza ei a fost caracterul restrictiv și preponderent punitiv al celor trei instituții de drept penal, caracter care reiese tocmai din incidența lor în cazul săvârșirii unei infracțiuni, acestea acompaniind pedeapsa principală și fiind dispune numai dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda și numai atunci când instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, se impune o astfel de pedeapsă.
De asemenea, în plus față de legea anterioară care prevedea în curpinsul art. 111 alin. (2) că măsurile de siguranță se iau față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, noul Cod penal impune și condiția ca fapta să fie nejustificată, ceea ce vine să sublinieze ideea că nu orice faptă atrage aplicarea unei măsuri de siguranță, ci numai aceea care relevă existența unei stări de pericol, fiind comisă fără vreo justificare și fără a se cere îndeplinirea condiției vinovăției, deci a imputabilității.
În concluzie, măsurile de siguranță pot fi luate ori de câte ori a fost săvârșită o faptă penală neimputabilă, cu condiția să nu se rețină vreuna din cauzele justificative, precum: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații, ori săvârșirea faptei penale cu consimțământul persoanei vătămate.
În același sens se exprimă și doctrina juridică, potrivit căreia: ”noua reglementare prevede că în cazul intervenției cauzelor justificative, care exclud caracterul penal al faptei, nu pot fi luare măsuri de siguranță”
Mai mult decât atât, odată cu eliminarea din categoria măsurilor de siguranță a interdicției de a se afla în anumite localități, a dispărut și condiția care pe care o prevedea art.111 alin. (3) C.pen. de la 1968, ceea ce face ca de la momentul adoptării noului Cod penal, măsurile de siguranță să fie aplicabile și în situația în care față de făptuitor nu s-a dispus o pedeapsă, deci atunci când se constată existența uneia dintre cauzele de neimputabilitate prevăzute de art.24 – art.31 C.pen., precum: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea sau cazul fortuit , acestea fiind total indepenente față de pedeapsa principală.
Totuși, de la regula care dispune că măsurile de siguranță se iau față de persoana care a comis fapte prevăzute de legea penală, nejustificate, fără a importa dacă acesteia nu i se aplică o pedeapsă există și o excepție, aceasta fiind reprezentată de cazul confiscării extinse, pentru care legiuitorul impune condiția ca făptuitorul să fi fost condamnat.
Cât privește măsura de siguranță a confiscării speciale, noul Cod penal aduce o serie de modificări cu privire la bunurile care pot face obiectul confiscării, adăugând o ipoteză nouă de confiscare, fără corespondent în Codul penal anterior.
Sub acest aspect, potrivit art. 112 alin.(1) lit. c) C.pen., vor fi confiscate bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, un bun exemplu în acest caz fiind vehiculele folosite pentru transportul bunurilor provenite din săvârșirea unei infracțiuni.
Și în final, tot cu titlu de noutate amintim eliminarea din Codul penal a dispoziției potrivit căreia măsura de siguranță poate fi dispusă în tot cursul procesului penal, aceasta fiind de fapt o dispoziție procesuală care și-a găsit consacrarea în noul Cod de procedură penală.
§2. Categorii de măsuri de siguranță în lumina noului Cod penal:
Complexitatea factorului uman, starea de pericol care poate izvorî din realități specifice ce nu pot fi catalogate drept infracțiuni (precum instalarea unei boli phisice sau a intoxicației), dar și nevoia de a preîntâmpina reiterarea comportamentului ilicit, au impus ca alături de mijloacele de constrângere cu caracter represiv să se creeze și o serie de mijloace de constrângere cu caracter preponderant preventiv, care să suplinească inaptitudinea pedepsei de a asigura starea de siguranță publică.
Ca atare, pentru a răspunde cât mai bine nevoilor concrete și reale ale societății românești, dar și pentru a asigura o armonizare cât mai bună cu legislația comunitară, cadrul legislativ al măsurilor de siguranță creat de noul Cod penal are o configurație diferită față de reglementarea anterioară, fiind format din următoarele categorii de măsuri:
Măsuri de siguranță cu caracter medical:
obligarea la tratament medical
internarea medicală
Măsuri de siguranță restrictive de drepturi:
Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii
Măsuri de siguranță cu caracter patrimonial sau privitoare la bunuri:
Confiscarea specială
Confiscarea extinsă
Pe de altă parte, măsurile de siguranță se pot clasifica și după alte criterii, precum:
Natura stării de pericol, sens în care deosebim: măsuri de siguranță personale corelative unui pericol endogen, in personam (care privesc starea de pericol creată de trăsăturile de personalitate/starea de sănătate fizică sau phisică a făptuitorului) și măsuri de siguranță reale corelative unui pericol exogen, in rem (care privesc lucrurile ce provin din infracțiuni/au servit la comiterea infracțiunii);
Statutul persoanelor față de care se iau măsuri de siguranță, în această categorie intrând măsurile care se iau față de făptuitorii care au capacitate juridică și măsurile de siguranță care se pot lua și față de făptuitorii incapabil, potrivit literaturii de specialitate, toate măsurile de siguranță reglementate de noul Cod penal fiind aplicabile și față de persoane fără capacitate juridică, excepție făcând infractorii minori care nu răspund penal, față de aceștia luându-se măsuri de ocrotire.
După întinderea de timp pentru care se dispun, acestea putând fi clasificate în măsuri de siguranță indeterminate (acestea durează atâta timp cât persistă starea de pericol social) și măsuri de siguranță definitive, asupra cărora nu se mai poate reveni după executare, așa cum este cazul confiscării speciale;
După scopul urmărit prin dispunerea lor, măsurile de siguranță pot fi: curative (atunci când instanța consideră că acestea sunt necesare în vederea vindecării unei boli sau pentru reducerea intoxicației etilice sau cu substanțe psihoactive), educative (necesare în vederea evitării efectelor periculoase ale nepriceperii sau ale nepregătirii în exercitarea unei profesii) și eliminatorii (așa cum este cazul confiscării speciale).
§3. Scopul măsurilor de siguranță potrivit noii legi penale:
Analizând dispozițiile cuprinse în prima teză a art.107 C.pen, observăm că legiuitorul face precizarea expresă a scopului măsurilor de siguranță, acestea vizând;
înlăturarea unei stări de pericol legat de fenomenul infracțional și
preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.
Cu privire la acest aspect, literatura de specialitate opinează că ”prin luarea măsurilor de siguranță, se urmărește intervenția activă a legii penale pentru combaterea și neutralizarea anumitor stări de pericol care creează o temere deosebită cum că, prin existența, intensitatea și persistența lor, s-ar putea menține un cadru favorabil săvârșirii în viitor și a altor fapte prevăzute de legea penală”.
Înterpretând, putem afirma că luarea măsurilor de siguranță are un scop dublu:
– în primul rând, prin dispunerea unei astfel de măsuri se urmărește o finalitate directă și imediată care constă în înlăturarea stării actuale de pericol, acestea acționând practic ca un remediu împotriva alterării stării de siguranță,
– apoi, cel de al doilea scop este unul indirect și decurge din înlăturarea stării de pericol, ceea ce echivalează cu preîntâmpinarea săvârșirii de alte infracțiuni noi prin îngrădirea sau chiar suprimarea posibilității de repetare a comportamentului ilicit.
Touși, literatura juridică atrage atenția că luarea unei măsuri de siguranță nu vizează în mod special înlăturarea cauzei sau cauzelor care au general starea de pericol, ci mai degrabă punerea acestei stări sub control medical, simpla ameliorare a simptomatologiei fiind suficientă, în unele cazuri, pentru ca infractorul vizat să nu mai costituie un pericol la adresa valorilor ocrotite de legea penală.
În ceea ce ne privește, considerăm că scopul măsurilor de siguranță vizează un lanț de reacții a căror finalitate constă în protejarea stării de siguranță publică și a ordinii de drept, ca urmare a tratării medicale (uneori prin scoaterea din societate a infractorului), fiind lesne de înțeles că în urma participării la tratament de specialitate, infractorul bolnav psihic, dependent de alcool sau de substanțe stupefiante va reveni, atunci când este posibil, la o stare de normalitate psihică și fizică, ceea ce va contribui semnificativ la creșterea gradului de conștientizare a caracterului ilicit al faptelor sale și a consecințelor socialmente periculoase care impun tragerea sa la răspundere penală, limitând sau chiar stopând comportamentul său antisocial.
Afirmăm acest lucru fără a confunda scopul final al măsurilor de siguranță cu funcția educativă a pedepselor (aceea de a modela conștiinta infractorului în sensul renunțării la comportamentul indezirabil social), însă nu putem ignora nici caracterul educativ al măsurilor de siguranță, cu atât mai mult cu cât spre deosebire de pedeapsă – unde scopul este urmarit strict pe durata executării acesteia – fără a importa dacă a fost ori nu atins, în cazul măsurilor de siguranță scopul final va fi urmărit – indiferent de durată, până la ameliorarea simptomelor și înlăturarea stării de pericol care a impus dispunerea acestora.
Ca atare, importanța măsurilor de siguranță rezidă în aceea că ”ele servesc la înlăturarea sau neutralizarea unor stări de pericol care, altfel, ar duce la săvârșirea de noi fapte periculoase pentru societate, iar pe de altă parte, în aceea că ajută la recuperarea pentru societate, ca elemente utile, a unor persoane aflate în situații umane sau sociale anormale, care le expun la acte antisociale dăunatoare nu numai pentru societate, dar și pentru ele însele”.
Este important să precizăm că, în vederea atingerii scopului lor, potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (6) C.pen., regula este aceea ca atunci când față de aceiași faptă sunt dispuse măsuri de siguranță de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu un conținut diferit, aceste se vor cumula, iar atunci când au fost dispuse mai multe măsuri de siguranță de aceeași natură, cu același conținut, dar pe durate diferite, se va proceda la aplicare măsurii de siguranță cu durata cea mai mare [art.45 alin.(7) C.pen.].
§4. Caracterele măsurilor de siguranță:
Într-o opinie recentă, măsurile de siguranță sunt definite ca fiind acele ”sancțiuni de drept penal menite să lărgească gama de sancțiuni necesare prevenirii fenomenului infracțional”.
Dar, dincolo de această definiție sintetică, măsurile de siguranță reprezintă instituții juridice complexe, ce pot fi descrise ca având următoarele caracteristici:
– în primul rând, acestea sunt sancțiuni specifice dreptului penal, putând fi aplicate numai persoanelor care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
– luarea uneia dintre măsurile de siguranță este condiționată de nevoia împiedicării făptuitorului de la săvârșirea de noi fapte antisociale;
– măsurile de siguranță nu depind de gravitatea faptei săvârșite, ci în mod special de starea de pericol pe care o prezintă persoana făptuitorului, putând fi aplicate chiar și atunci când acestuia nu i-a fost aplicată o pedeapsă penală. În acest sens, se arată că măsurile de siguranță ”pot fi dispuse față de persoanele care au săvârșit fapte tipice și antijuridice, chiar dacă acestora le lipsește trăsătura esențială a imputabilității ”, având caracterul unor veritabile mijloace de prevenție, iar caracterul de constrângere reținându-se numai în subsidiar;
– dat fiind caracterul preponderent preventiv al acestora, măsurile de siguranță se pot menține atâta timp cât subzistă starea de pericol și cât este necesar pentru a preveni perturbarea ordinii de drept și punerea în primejdie a valorilor sociale;
– măsurile de siguranță se aplică postdelictual, chiar și împotriva voinței făptuitorului, în acest fel îndeplinind funcția de prevenție criminală specială, iar restrângerea exercitării libere a anumitor drepturi ale făptuitorului trădând caracterul coercitiv al acestora;
– acestea sunt imprescriptibile, revocabile (imediat ce a încetat să mai existe starea de pericol ce a stat la baza luării lor) și se pot cumula ori de câte ori există mai multe stări de pericol care reclamă măsuri diferite față de aceeași persoană.
Analizând toate aceste caracteristici, putem afirma că măsurile de siguranță se aseamănă destul de mult cu instituția pedepselor, ambele fiind prevăzute de legea penală (aceasta fiind o condiție esențială pentru aplicarea lor, potrivit principiului legalității sancțiunilor); ambele se aplică post delictum, ambele categorii de sancțiuni presupun o privare sau constrângere de drepturi impusă făptuitorului și în plus, competența de dispunere atât a pedepselor, cât și a măsurilor de siguranță, aparține instanței de drept penal.
Însă, măsurile de siguranță nu se confundă cu pedepsele, fiind diferite de acestea din urmă prin aceea că:
– în timp ce măsurile de siguranță au un caracter eminamente preventiv, pedepsele au un scop preponderent represiv și numai subsecvent un caracter preventiv;
– măsurile preventive se raportează strict le persoana față de care s-au dispus, realizând prin aceasta o prevenție specială, în sensul îndepărtării stării de pericol cauzată de starea de sănătate a făptuitorului prin supunerea acestuia la tratamentul corespunzător, cu consecințe benefice asupra stării sale de sănătate psihofizică; pe când pedepsele realizează o prevenție generală (aplicarea de sancțiuni penale poate constitui un exemplu bun care să descurajeze și alte persoanale în afară de făptuitor, de la săvârșirea de fapte antisociale);
– motivația care stă la baza luării unei astfel de măsuri este și ea diferită, în cazul pedepsei fiind reprezentată de vinovăția infractorului, pe când în cazul măsurilor de siguranță vorbim despre starea de pericol social al infractorului, indiferent dacă există elementul imputabilității ori nu;
– spre deosebire de individualizarea pedepselor, care este influențată de capacitatea psiho-fizică a infractorului, măsurile de siguranță nu țin cont decât de starea de pericol al persoanei făptuitorului;
– și în final, pedepsele se aplică pentru o perioadă determinată, conform regulilor de calcul stabilite de către legea penală, pe când măsurile de siguranță se iau pe o perioadă nespecificată, până la înlăturarea stării de pericol.
Astfel, literatura juridică atrage atenția că luarea unei măsuri de siguranță nu vizează în mod special înlăturarea cauzei sau cauzelor care au general starea de pericol, ci mai degrabă punerea acestei stări sub control, simpla ameliorare a simptomatologiei fiind suficientă, în unele cazuri, pentru ca infractorul vizat să nu mai costituie un pericol la adresa valorilor ocrotite de legea penală.
§5. Principiile aplicării măsurilor de siguranță:
Specialiștii în drept subliniază faptul că îndeplinirea scopului dreptului penal și combaterea infracțiunilor nu se poate realiza decât cu respectarea anumitor idei și reguli care, având menirea de a direcționa reacția societății față de persoanele care nesocotesc legea penală, au fost ridicate de către legiuitor la rang de principii fundamentale.
Unul dintre cele mai importante principii pe care se bazează întregul sistem de drept penal românesc, consacrat deopotrivă de Declarația Universală a Drepturilor Omului și de Constituția României, este cel al legalității sancțiunilor de drept penal, acesta statuând capacitatea exclusivă a legii penale de a stabili pedepsele aplicabile și măsurile ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală [art.2 alin. (1) C.pen.]
Dorind să sublinieze importanța legalității incriminării, Cesare Beccaria arăta că ”sub semnul acestui principiu stă întreg edificiul dreptului penal modern deoarece numai legile pot stabili pedepsele corespunzătoare infracțiunilor, iar această autoritate nu o poate deține decât legiuitorul care reprezintă toată societate unită printr-un contract social.”
Ca atare, luând în considerare faptul că principiul legalității presupune deopotrivă prevederea în legea penală a faptei, a pedepsei și a răspunderii ce poate fi angajată, regulă exprimată și prin adagiile “nullum crimen sine lege”, “ nulla poena sine lege” și “ nullum judicum sine lege”, putem afirma că prin consacrarea acestuia s-a urmărit instituirea unei garanții împotriva abuzurilor de drept, orice persoană putând fi trasă la răspundere numai pe baza legii și în strictă conformitate cu legea.
În acest sens, instanței îi revine obligația de a cântări caracterul penal al faptelor în cadrul unui proces penal, desfășurat în formele și modalitățile stabilite de lege și de a aplica doar sancțiunile prevăzute de Codul penal, principiul legalității căpătând o valoare supra-constituțională, în legătură cu care practica C.E.D.O. a statuat ”caracterul de ultima ratio a intervenției penale și necesitatea legii scrise (lex scripta), certe, a unei legislații stabile, care să permită cunoașterea ei de către cetățeni și redactarea ei de o manieră clară, astfel ca și cetățeanul să poată prevedea consecințele încălcării sale (lex praevia).”
Particularizând acest principiu la problematica măsurilor de siguranță, observăm că organele de urmărire penală sau instanța pot aplica măsuri de siguranță:
doar în limitele consacrării legale a acestora,
în anumite situațiile prevăzute expres de lege,
în formele și modalitățile stabilite de lege.
Sub acest aspect, în cauza Filip contra României, C.E.D.O a reținut încălcarea ”căilor legale” pentru dispunerea măsurii internării într-un centru medical, dat fiind faptul că reclamantul a fost internat pe o perioadă nedeterminată pe baza deciziei parchetului, decizie care a fost luată fără avizul unui medic expert, din probele atașate la dosar reieșind că expertiza medico-legală psihiatrică a fost solicitată abia la o lună de la internare și doar ca urmare a plângerii formulate de către reclamant cu privire la nelegalitatea măsurii de siguranță.
În același sens s-a exprimat și jurisprudența românească, într-o cauză soluționată de către Tribunalul București reținându-se că pentru a lua decizia aplicării unei măsuri de siguranță, instanțele au îndatorirea să administreze probe, să solicite opinia specialiștilor referitoare la stările pe care le prezintă făptuitorul și la evoluția acestor stări și, coroborând toate aceste date, să stabilească în ce măsură există pericolul repetării comportamentului antisocial pentru a se impune obligarea la tratament.
Prin urmare, luarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical în scopul dezintoxicării numai în baza declarației inculpatului cum că este consumator de droguri, fără a exista o altă dovadă că acesta reprezintă un pericol social și că starea sa îi poate afecta comportamentul, încalcă vădit principiul legalității, fiind nelegală și netemeinică (T. mun. București, Secția a ll-a penală, Decizia nr. 475/R din 9 martie 2004).
Dar, dincolo de legalitatea măsurilor de siguranță, legiuitorul mai impune și regula potrivit căreia aplicarea măsurilor de siguranță trebuie să se facă cu respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, chiar dacă persoana față de care se ia o astfel de măsură este cea care a săvârșit o faptă penală, această regulă instituind practic principiul umanismului în reglementarea și aplicarea măsurilor de siguranță.
Analizând, observăm că pricipiul umanismului impune, în primul rând, legiferarea unor măsuri de siguranță care să nu aducă atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, iar pe de altă parte, aplicarea măsurilor de siguranță să se facă fără prejudicierea gravă și ireversibilă a făptuitorului, aceste două activități trebuind să nu se îndepărteze de la scopul măsurilor de siguranță, acela de a înlătura starea de pericol și de a preîntâmpina săvârșirea unor noi fapte penale.
Pe cale de consecință, deși acest principiu nu beneficiază de o prevedere expresă în cuprinsul noului Cod penal, potrivit concepției umaniste, în aplicarea măsurilor de siguranță trebuie ”să se pornească de la interesele și drepturile fundamentale ale omului, de la necesitatea asigurării condițiilor de realizare a personalității fiecăruia (…) să se aibă în vedere condiția umană a celui condamnat, să se respecte drepturile la asistență juridică și medicală și să se utilizeze mijloacele de reeducare corespunzătoare, care să contribuie la resocializarea infractorului”, fiind interzise orice practici care ar putea cauza suferințe fizice ori psihice ori înjosirea și atingerea demnității celui față de care s-a dispus luarea unei măsuri de siguranță ori a familiei acestuia.
Conformându-se acestui principiu, comisia de elaborare a noului Cod penal, a menținut doar un număr redus de măsuri de siguranță: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii și confiscarea specială, dintre care numai una este privativă de libertate.
O altă consecință a principiului umanității, este aceea că măsurile de siguranță, chiar dacă au fost dispuse pentru o perioadă nedeterminată, pot fi revocate, fiind justificate numai atâta timp cât starea psiho-fizică a făptuitorului pune în pericol valorile sociale și ordinea de drept.
Și în final, nu putem să nu observăm interdependența celor două principii de drept penal, restrângerea drepturilor și libertăților putându-se face numai prin raportare la dispozițiile legale, și doar atunci când legea o impune, „pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, într-o măsură proporțională situației care a determinat-o”.
SECȚIUNEA II
ASPECTE TEORETICE ȘI PRACTICE PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ:
§1. Măsuri de siguranță cu caracter medical:
Din categoria măsurilor de siguranță cu caracter medical fac parte măsura obligării la tratament medical și măsura internării medicale, noul Cod penal menținând cele două măsuri prevăzute și de legea penală anteioară, aducând totuși unele modificări pe care ne propunem să le aducem în atenție în cuprinsul acestei secțiuni.
Însă pentru o mai bună înțelegere a acestor măsuri de siguranță, consider că se impune să explicăm pe scurt specificul lor.
În primul rând, așa cum arătam în secțiunea anterioară, acestea presupun existența unei stări de pericol determinată de starea de sănătate psihică (boală psihică, lipsa sau diminuarea discernământului ca urmare a intoxicării cu alcool, droguri sau alte substanțe psihoactive) a făptuitorului situație care, uneori, atrage inutilitatea dispunerii unei sancțiuni penale în sarcina sa, ca urmare a incapacității acestuia de a își direcționa în mod voluntar acțiunile, de a își stăpâni instinctele și de a aprecia critic propriile fapte și consecințele lor, așa cum se întâmplă de regulă în cazul bolnavului psihic, față de care, dispunerea unei pedepse penale nu contribuie la reeducarea și reintegrarea lui în societate.
În al doilea rând, măsurile de siguranță cu caracter medical presupun crearea unei stări de pericol pentru societate cauzată de starea de sănătate fizică a făptuitorului (boală infectocontagioasă, consum de alcool sau droguri), ceea ce face ca simpla aplicare a pedepselor penale să nu înlăture amenințarea la adresa valorilor sociale și a ordinii de drept, acest scop reclamând de fapt, alături de aplicarea pedepselor, obligarea la tratament medical sau internarea medicală până la însănătoșire.
1.1 Obligarea la tratament medical:
Textul de reglementare a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical este reprezentat de art. 109 C. pen. , corespondentul art.113 C.pen. de la 1968.
Astfel, potrivit primei teze a art. 109 C.pen, atunci când făptuitorul, din motive ce țin de alterarea stării sale de sănătate, inclusiv ca urmare a consumului cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, acesta poate fi obligat să urmeze un tratament medical până în momentul în care apar semne concrete de însănătoșire sau până la ameliorarea simptomelor, în așa măsură încât starea de pericol să nu mai subziste.
În ceea ce privește elementele de noutate, noul Cod penal aduce unele corecturi dispozițiilor din reglementarea anterioară, în sensul precizării că ”dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze un tratament medical până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol” spre deosebire de art. 113 alin. (1) C.pen de la 1968 potrivit căruia „dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoșire”, ceea ce echivalează cu extinderea situațiilor care impun luarea unei astfel de măsuri și la cazurile de consum de alte substanțe în afara alcoolului, precum cele psihoactive (așa cum sunt stupefiantele ori substanțele etnobotanice).
Deși regula este aceea că aplicarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical este facultativă, fiind o opțiune și nu o obligație (dispunerea acesteia fiind lăsată la aprecierea instanței, care va lua această măsură de siguranță ori de câte ori consideră că starea de pericol nu poate fi înlăturată prin alte mijloace de drept penal), de la regulă există totuși și o excepție, reprezentată de dispozițiile art.353 alin. (2) C.pen. care instituie îndatorirea imperativă a instanței de a dispune obligarea la tratament medical a celui diagnosticat cu boli cu transmitere sexuală, legiuitorul incriminând prin art. 353 alin. (1) C.pen. cu denumirea marginală ”Contaminarea venerică”, transmiterea unei boli venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale, de către o persoană care știe că suferă de o astfel de boală.
Apoi, discutând despre specificul măsurii obligării la tratament medical, observăm că instanța care a fost învestită cu soluționarea cauzei penale este cea competentă să se pronunțe și cu privire la masurile de siguranță necesare înlăturării starii de pericol, identificată cu prilejul desfășurării procesului penal.
Aplicarea acesteia se poate dispune numai dacă sunt îndeplinite cumulativ o serie de condiții privind:
săvârșirea unei fapte penale nejustificată, fără a importa dacă făptuitorului i-a fost aplicată sau nu o pedeapsă penală, măsura fiind aplicabilă și față de faptele cărora le lipsește condiția imputabilități, imputabilitatea însemnând posibilitatea de a reproșa cuiva fapte sau atitudini reprobabile, iar în sens juridic echivalând cu :
”situația juridică în care se găsește o persoană căreia i se atribuie săvârșirea cu vinovăție a unei fapte prevăzute de legea penală. Aceasta înseamnă, mai întâi, constatarea săvârșirii în concret a unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană determinată, faptă care corespunde conținutului obiectiv al normei de incriminare, iar apoi, că această faptă a fost comisă de acea persoană cu forma de vinovăție cerută de lege”.
Per a contrario, deducem că o faptă este neimputabilă în situația în care, fie nu a aparținut în materialitatea ei persoanei suspectate de comiterea faptei, fie nu a fost comisă cu forma de vinovăție prevăzută de norma de incriminare.
constatarea unei boli, care poate fi provocată inclusiv de consumul cronic de alcool ori alte substanțe psihoactive;
existența unei stări de pericol pentru societate care decurge din legătura de cauzalitate existentă între fapta penală și boala de care suferă făptuitorul; ”cauza stării de pericol fiind reprezentată de condiția psihofizică anormală a persoanei care a săvârșit o faptă penală”, certificată prin examen psihiatric sau psihologic și susceptibilă de tratament medical în stare de libertate ori în regim de detenție. Ca atare, observăm faptul că simpla constatare a unei boli psihice/ intoxicație cronică prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe nu este suficientă pentru dispunerea măsurii, fiind absolut necesară probarea stării de pericol pentru societate, care rezultă tocmai din săvârsirea faptei penale;
propriul interes al persoanei în cauză.
Tot cu privire la aplicabilitatea măsurii, literatura de specialitate invederează că ”măsura de siguranță a obligării la tratament medical se poate lua și cu privire la făptuitorii față de care nu s-a dispus o soluție de trimitere în judecată ca urmare a existenței unei cauze de iresponsabilitate”.
În acest sens, instituția iresponsabilității – cu sediul în art. 28 din noul Cod penal, presupune că: o faptă prevăzută de legea penală, săvârșită de o persoană care la momentul comiterii ei nu putea să-și dea seama de consecințele acțiunilor sau inacțiunilor sale ori nu putea să le controleze, din cauza unei boli psihice ori din alte cauze, nu este imputabilă. Sub acest aspect, specialiștii atrag atenția că, atunci când vorbim despre iresponsabilitate trebuie să avem în vedere lipsa capacităților psihice ale individului, fie sub aspect volitiv, fie intelectiv, uneori aceasta implicând lipsa ambilor factori, atât cel intelectiv, cât și cel volitiv, ceea ce înlătură posibilitatea aplicării unei pedepse sau măsuri educative.
Explicând rațiunea neimputabilității faptelor săvârșite de persoane cu tulburării psihice, școala pozitivistă a argumentat nepedepsirea iresponsabilului prin inutilitatea pedepsei, afirmându-se că ”pedepsirea unui nebun nu-l va împiedica nici pe el, nici pe alți nebuni să comită infracțiuni în timpul nebuniei; oricât de grea ar fi pedeapsa, ea nu ar putea avea caracter preventiv general, în raport cu alte persoane aflate în aceeași stare, nici rol de prevenție specială în raport cu făptuitorul.”
În același sens s-a exprimat și profesorul Vintilă Dongoroz, acesta explicând că „incapacitatea psihică face inutilă aplicarea pedepsei, deoarece persoana incapabilă nu are reprezentarea amenințării sancțiunii și nu este receptivă nici la influențele educative ale acesteia.”.
Cu toate acestea,” fapta își păstrează caracterul ilicit, determinând posibilitatea luării măsurilor de siguranță, ca sancțiuni de drept penal, întrucât acestea nu sunt condiționate de condamnarea făptuitorului.”
Privitor la particularitățile modului de executare a măsurii obligării la tratament medical, observăm că există două modalități de executare, care depind de împrejurarea că aceasta însoțește sau nu o pedeapsă privativă de libertate. De exemplu:
atunci când măsura obligării la tratament medical nu însoțește o pedeapsă care se execută în stare de detenție, aceasta se va pune în executare numai după comunicarea unei copii de pe dispozitiv și de pe raportul de expertiză medico-legală către autoritatea de sănătate publică din județul de domiciliu al făptuitorului, urmând ca autoritatea de sănătate publică să comunice persoanei obligate, de îndată, unitatea sanitară la care va trebui să se prezinte în vederea efectuării tratamentului. În plus, obligația de a efectua tratamentul medical va fi comunicată persoanei față de care s-a dispus această măsură de către instanța de executare, punându-i în vedere acesteia că nerespectarea măsurii va atrage înlocuirea cu măsura internării medicale, în vederea urmării tratamentului medical necesar înlăturării stării de pericol cauzată de starea sa de sănătate [art. 567 C.pr.pen].
Ilustrativă pentru această situație este o sentință penală a Judecătoriei Onești de admitere a propunerii de luare a măsurii obligării la tratament medical a unei persoane care a fost reținută de către organele de poliție după ce a distrus geamurile unei locuințe, și față de care (existând dubii cu privire la starea sa de sănătate psihică) s-a dispus expertizarea psihiatrică. În urma expertizării, s-a constat că faptuitorul nu păstrază capacitatea de discernamânt asupra faptelor si consecintelor lor, suferind de „schizofrenie paranoida”, sens în care comisia de evaluare recomandă instituirea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical. Față de toate acestea, instanța a reținut că făptuitorul prezinta pericol pentru comunitate, deranjând în mod constant vecinii prin zgomote puternice și fapte de distrugere, motiv pentru care a dispus neînceperea urmaririi penale în cauză și aplicarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical până la însănătoșire (Jud. Onești, Sentința pen. nr.609/25.10.2010).
De asemenea, într-o altă cauză s-a dispus neînceperea urmăriri penale ca urmare a caracterului de neimputabilitate a faptelor săvârșite (iresponsabilitate), însă ca urmare a constatărilor Comisiei Superioare de Medicina Legala din cadrul I.N.M.L. „Mina Minovici” Bucuresti, potrivit cărora făptuitorul prezintă diagnosticul de „tulburare delirantă persistentă” recomandându-se aplicarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical, instanța a constat că acesta, din cauza bolii de care suferă, făptuitorul prezintă pericol pentru societate și a dispus obligarea lui la tratament medical (Jud. Sighetu Marmației, sentința pen.nr. 238/19.10.2009).
Pentru a se asigura executarea acestei măsuri de siguranță, legiutorul a instituit prin dispozițiile art. 567 C.pr.pen., obligația unității sanitare la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical să comunice instanței: dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul; dacă aceasta se sustrage de la efectuarea tratamentului după prezentare; dacă, urmare a agravării stării de sănătate a persoanei în cauză se impune internarea medicală sau dimpotrivă dacă, datorită ameliorării stării de sănătate a făptuitorului, nu se mai impune efectuarea tratamentului medical.
pe de altă parte, atunci când măsura obligării la tratament însoțește o pedeapsa închisorii, a detențiunii pe viață, ori se ia față de o persoană aflată deja în stare de detenție, aceasta se va executa în regim de detenție, sens în care copiile de pe dispozitiv și de pe raportul de expertiză medico-legală se vor trimite la administrația locului de detenție.
Spre exemplificare, în anul 2010 Judecătoria Sectorului 1 București admitea propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, în sensul dispunerii măsurii de siguranță a obligării la tratament medical a făptuitorului care, datorită stării sale de dependență de substanțe stupefiante, se află într-o stare care prezintă pericol în primul rând pentru sine dar și pentru societate având în vedere faptele pentru care acesta este cercetat (furt calificat), motiv pentru care instanța dispus condamnarea inculpatului T.N. la o pedeapsă de 4 ani închisoare și obligarea inculpatul T.N. la tratament medical până la însănătoșire (Jud. Sectorului 1 Buc., Sentința pen. nr.1235/13.12.2010).
În ceea ce privește durata acestei măsuri de siguranță, aceasta se dispune pentru o perioadă nedeterminată, pânp la însănătoșire/ ameliorarea simptomelor de natură să înlăture starea de pericol. Totuși, dacă cel care a executat o pedeapsă în stare de detenție a fot pus în libertate, dar tratamentul nu a condus la însănătoșire sau ameliorarea simptomelor, măsura de siguranță va continua, schimbându-se numai modul de executare a acesteia.
Și în final, măsura obligării la tratament medical va înceta fie prin atingerea scopului preventiv, fie prin înlocuirea acesteia, potrivit dispozițiilor art. 568 C.pr.pen, cu măsura internării medicale. În acest sens, la solicitarea unității sanitare, formulată atunci când se constată fie ameliorarea, fie înrăutățirea stării de sănătate a persoanei în cauză, instanța va dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei față de care este luată măsura de siguranță, persoana obligată la tratament medical având dreptul de a cere să fie examinată și de un medic de specialitate desemnat de aceasta, iar după primirea raportului de expertiză medico-legală și a concluziilor medicului de specialitate instanța va proceda la ascultarea concluziilor procurorului, ale persoanei față de care este luată măsura de siguranță și ale avocatului acesteia, ori ale expertului și medicului desemnat de aceasta (atunci când este cazul), iar în cele din urmă va dispune fie încetarea măsurii obligării la tratament medical, fie internarea medicală.
Oservăm faptul că ascultarea făptuitorului este obligatorie atât la momentul soluționării propunerii de încetare/înlocuire a măsurii de siguranță a obligării la tratament medical, cât și la momentul inițial, al luării acestei măsuri față de faptele săvârșite, prin această procedură asigurându-se respectarea tuturor garanțiilor procedurale, dar cu precădere a dreptului de apărare, garanții ce sunt instituite în mod expres și de art. 6 paragraful 3 lit. c), d) și e din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin urmare, ori de câte ori soluția de luare/încetare/înlocuire a măsurii obligării la tratament medical este dată cu încălcarea dreptului făptuitorului de a fi ascultat în condițiile legii, (chiar dacă acesta a fost asistat în fața instanței de fond de un apărător desemnat din oficiu, însa fără a fi audiat, instanța rezumându-se la a-i da cuvântul asupra cererilor în probațiune și consemnându-i poziția procesuală la finalul dezbaterilor) este supusă casării, sens în care se va dispune rejudecarea cauzei, procedând la audierea faptuitorului (Trib. Maramureș, decizia pen. nr. 20/R/25.01.2010).
Atragem atenția că, datorită caracterului medical și privativ de libertate, înlocuirea măsurii obligării la tratament medical cu cea a internării medicale, se poate dispune numai cu avizul comisiei medicale, responsabilitatea pentru izolarea făptuitorului în vederea însănătoșirii/ameliorării simptomelor trebuind asumată atât de către instanță, cât și de medici, deopotrivă (Î.C.C.J. s.p., dec. nr. 22/22.01.2004).
1.2 Obligarea provizorie la tratament medical (art.245 – 246 C.pr.pen.):
Deși noul Cod penal a eliminat ultima teză a vechiului art.113 (corespondent art.109 C.pen în vigoare) potrivit căreia ”măsura obligării la tratament medical poate fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății”, aceasta a fost preluată de noul Cod de procedură penală în cuprinsul art. 245.
Astfel, competența pentru încuviințarea propunerii de obligare provizorie la tratament medical a suspectului sau inculpatului care din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, revine, în funcție de stadiul etapa în care se află procesul penal:
judecătorului de drepturi și libertăți, pe durata urmăririi penale,
judecătorului de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară,
sau instanței, în cursul judecății.
Pentru aceasta, judecătorul de drepturi și libertăți și cel de cameră preliminară se vor pronunța în camera de consiliu, soluția urmând a fi consemnată într-o încheiere motivată, prin care se va dispune obligarea suspectului sau inculpatului să urmeze în mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de specialitate, fie până la însănătoșire, fie până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Procedura de aplicare a măsurii de siguranță a obligării provizorii la tratament medical este reglementată prin dispozițiile art.246 C.pr.pen.
Sub acest aspect, în conformitate cu prima teză a articolul, dacă în cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară procurorul își formează convingerea că starea de sănătate psiho-fizică a suspectului sau inculpatului este de natură să pună în pericol valorile sociale și ordinea de drept, acesta are obligația de a înainta o propunere motivată de luare față de inculpat a măsurii obligării provizorii la tratament medical către judecătorul de cameră preliminară sau către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă să judece cauza în primă instanță, anexând acestei propuneri raportul de expertiză medico-legală întocmit de către comisia medicală, prin care se recomandă necesitatea dispunerii unei astfel de măsuri.
Ulterior înregistrării cererii la instanță, judecătorul sesizat, va proceda la fixarea unui termen de maxim de cinci zile pentru soluționarea cererii, dispunând totodată citarea persoanei fașă de care se dorește dispunerea obligării provizorii la tratament medical.
Prevederile art. 246 alin. (4) C.pr.pen. reiterează necesitatea audierii suspectului sau inculpatului (obligatoriu cu asistarea avocatului ales sau desemnat din oficiu) atunci când acesta este prezent la judecarea cauzei, ceea ce vine să garanteze respectarea drepturilor procesuale ale acestuia, precum dreptul la apărare și cel la un proces echitabil.
Pe de altă parte, atunci când suspectul sau inculpatul nu este prezent, în ciuda complinirii tuturor cerințelor legate de procedura legală de citare, propunerea se va soluționa și în lipsa acestuia, dar numai dacă este prezent avocatul, ales sau numit din oficiu, care va avea dreptul să pună concluzii.
Totuși, soluția dată propunerii, în lipsa suspectului sau inculpatului atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, precum și cea dată fără asistarea lui de către un avocat, vor fi lovite de nulitate absolută, aceasta putând fi invocată potrivit regulilor instituite de art. 28 alin. (4) C.pr.pen.:
fie până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare [art. 28 alin. (4) lit. a) C.pr.pen.] ;
în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății [art. 28 alin. (4) lit. b) C.pr.pen.];;
în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției [art. 28 alin. (4) lit. c) C.pr.pen.].
În plus, soluționarea propunerii de luare a măsurii obligării provizorii la tratament medical nu se poate face fără participarea procurorului, prezența acestuia fiind obligatorie potrivit art.246 alin.(5) C.pr.pen. Ba mai mult decât atât, înterpretând dispozițiile art. 281 C.pr.pen., observăm că soluționarea propunerii motive înaintate de către procuror, fără participarea acestuia din urmă va fi lovită de nulitate absolută, nulitate care poate fi invocată, din oficiu sau la ceree, în orice stare a procesului.
În caz de admitere a propunerii, judecătorul va dispune obligarea provizorie a suspectului ori inculpatului să urmeze în mod regulat un tratament medical corespunzător stării sale de sănătate, urmând ca în cazul însănătoșirii/ameliorării stării de sănătate astfel încât suspectul sau inculpatul nu mai prezintă perisol pentru siguranța publică, la cererea procurorului/persoanei față de care s-a luat măsura/ un membru a familiei acestuia, judecătorul de drepturi și libertăți sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, va dispune încetarea ei.
Însă, dacă suspectul sau inculpatul nu înțelege să respecte de bună-voie măsura de siguranță a obligării provizorii la tratament medical, judecătorul de cameră preliminară sau instanța care a luat măsura ori în fața căreia se află cauza va dispune, din oficiu ori când a fost sesizată de către procuror/medicului de specialitate, internarea medicală provizorie nevoluntară a suspectului sau inculpatului, în condițiile art. 247, prin această măsură încercându-se înlăturarea amenințării concrete și actuale pe care starea de sănătate a suspectului/inculpatului o aduce siguranței publice.
1.3 Internarea medicală:
Măsura de siguranță a internării medicale este reglementată prin dispoziițiile art.110 C.pen, corespondent art.114 din vechiul Cod penal.
Analizând noile dispoziții în materia internării medicale, obesrvăm faptul că, spre deosebire de măsura obligării la tratament medical, care presupune alterarea stării de sănătate (care poate fi cauzată fie de o tulburare psihică, fie de consumul cronic de alcool sau droguri și alte substanțe psihoactive), luarea măsurii internării medicale este condiționată de săvârșirea faptei de către o persoană bolnavă psihic, consumatoare cronic de substanțe psihoactive sau care suferă de o boală infectocontagioasă și care, prin aceasta, prezintă pericol pentru societate.
Dacă în primul caz, alterarea stării de sănătate psiho-fizică a făptuitorului este ocazională sau trecătoare și poate fi ameliorată prin supunerea făptuitorului la tratamentul medical corespunzător (tratament psihiatric, consiliere psihologică, dezintoxicare sau tratament medicamentos), în cazul măsurii de siguranță a internării medicale, vorbim despre o boală psihică ori despre o stare gravă de sănătate, ale cărei manifestări pun în mare pericol siguranța celorlalți, dar și a făptuitorului însușii, impunând privarea sa de libertate prin internarea într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Prin urmare, internarea medicală se dispune ”atunci când starea psihică a făptuitorului este grav alterată, din care cauză individul nu mai poate fi stăpân pe acțiunile sale. Totodată, ceea ce justifică internarea, este și temerea gravă că făptuitorul, dacă nu va fi internat, va săvârși și alte acte antisociale de o deosebită gravitate (…). În general, această măsură se ia pentru bolnavii considerați irecuperabili”.
În acest sens, literatura de specialitate, arată că internarea vizează în primul rând starea de pericol pe care o prezintă persoana făptuitorulului bolnav psihic, toxicoman sau purtător de boli infecțicontagioase, îndeplinindu-și scopul direct (imediat) prin îndepărtarea persoanei periculoase din mijlocul societății (prin internarea într-un spital de psihiatrie) și, prin urmare, împiedicarea săvârșirii unor noi fapte penale, iar cel mediat (indirect) prin înlăturarea sau cel puțin ameliorarea cauzei principale ce a generat starea de pericol prin supunerea persoanei internate la tratamentul adecvat suferinței sale.
Totodată, spre deosebire de măsura de siguranță reglementată de art.109 C.pen, internarea medicală reprezintă o măsură de siguranță privativă de libertate, deci restrictivă de drepturi, aceasta limitând libertarea de mișcare a făptuitorului, dispunerea ei presupunând un echilibru fin între scopul înlăturării stării de pericol și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Sub acest aspect, aplicarea măsurii de siguranță a internării medicale trebuie să se facă cu stricta respectare a dispozițiilor art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și în concordanță cu practica C.E.D.O, care de-a lungul timpului a statuat o serie de reguli, menite să protejeze categoria persoanelor față de care se impune luarea unei astfel de măsuri, care din cauza bolii psihice devin extrem de vulnerabile social, dar și juridic.
Astfel, potrivit practicii internaționale:
o persoană poate fi catalogată drept ”bolnavă psihic” și privată de libertate numai dacă boala a fost certificată prin materialul probator și are un caracter grav, care justifică privarea de libertate.
prelungirea măsurii de siguranță a internării se poate menține numai atâta timp cât este justificată de persistența bolii care a condus la dispunerea ei, în caz contrar, ”privarea de libertate într-un institut psihiatric, timp de 82 de zile după expirarea termenului legal și fără să existe o hotărâre a unei instanțe de judecată, apare ca aducând serioase prejudicii reclamantului, deținerea fiind prelungită în mod arbitrar de autorități”, ceea ce încalcă grav dispozițiile art.5 parag.1 din Convenție.
orice privare de libertate pe temei de boală psihică trebuie să se facă cu avizul prealabil al unui medic specialist în psihiatrie, iar atunci când caracterul urgent al procedurii nu permite obținerea acestui aviz, el trebuie obținut imediat după reținerea persoanei.
Aici trebuie subliniat că, așa cum a statuat C.E.D.O. în cauza Winterwerp c. Olandei, cauza Luberti c. Italiei sau cauza Herczegfalvy c. Austriei, avizul nu trebuie confundat cu concluziile raportului de expertiză medico legală psihiatrică, în care se recomandă luarea măsurii de siguranță, și nu se avizează luarea acesteia (Judecătoria Lugoj, Sentința pen. Nr.142/09.06.2011).
avizul medical trebuie să se refere la starea de sănătate actuală a persoanei față de care se dorește luarea măsurii internării medicale. Acesta poate viza și episoadele anterioare, însă obiectivul principal este acela de a evalua condiția psihică prezentă a făptuitorului, devenind irelevant oodată cu trecerea unei perioade considerabile de timp de la redactarea lui;
eliberarea celui care a fost internat medical în vederea tratării/ameliorării unei boli psihice sau toxicomaniei nu se va face automat, la solicitarea instituției medicale, instanța fiind cea care trebuie să cântărească riscul reîntoarcerii făptuitorului în societate, în funcție de contextul socio-familial al fiecăruia și de elementele care au contribuit la individualizarea pedepsei, cu atât mai mult cu cât în unele cazuri recuperarea poate fi doar aparentă.
Această regulă este întărită și de literatura de specialitate, potrivit căreia: ”noțiunea de
recuperare are un caracter complex și vizează nu numai o reechilibrare psihică, ci și existența tuturor premizelor unei reintegrări active și adecvate în mediul social, cu reale posibilități de perfectare a personalității”.
În același sens este și opinia practicii judiciare care invederează că, deși în raportul de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit de I.N.M.L se recomandă înlocuirea măsurii de siguranță a internării medicale cu cea a obligării la tratament medical, având în vedere că făptuitorul nu beneficiază de suportul și sprijiul familiei pentru continuarea tratamentului și nici nu a putut fi identificată o persoană care să vrea să îl supravegheze, se impune menținerea internării, cu atât mai mult cu cât tulburarea afectivă bipolară de care suferă este ținută sub control doar datorită tratamentului medical de care beneficiază în spital. Menținerea măsurii este cu atât mai justificată cu cât bolnavul a fost de acord cu internarea, conștientizând necesitatea urmării cu strictețe a medicației prescrise, fără de care ar reveni la comportamentul agresiv, cu caracter infracțional (Jud. Iași, Sentința pen.nr. 2015/10.09.2014).
Similar, și C.E.D.O a statuat în cauza Johnson c. Regatului Unit, că indiferent dacă instituția specializată constată dispariția tulburării mintale care a justificat spitalizarea forțată, acest lucru nu va conduce neapărat la eliberarea imediată și necondiționată a pacientului, deoarece ”o astfel de abordare rigidă ar limita în mod inacceptabil libertatea de judecată a autorităților care dispun cu privire la această măsură în funcție de toate circumstanțele relevante ale cauzei respective, și anume dacă punerea în libertate ar servi cel mai bine intereselor pacientului și ale comunității în care el se va reintegra”.
Din interpretarea celor expuse anterior, observăm faptul că internarea se dispune, de regulă, față de persoanele care, ca urmare a stării lor de sănătate psihică pierd controlul faptelor sale, săvârșind fapte prevăzute de legea penală, care prezintă pericol social, dar fără a întruni condiția vinovăției cerută de lege, (adică acea atitudine a conștiinței față de urmările faptei și de voință sub impulsul căreia se săvârșește fapta), deci față de persoanele care nu au capacitatea de a își da seama de semnificația socială, morală sau juridică a acțiunilor/inacțiunilor lor, cât și a urmărilor acestora, fiind incapabili să își direcționeze voința în raport cu aceste reprezentări, ceea ce echivalează cu lipsa discernământului, exprimat prin acea libertate specifică individului sănătos psihic de a se comporta conform normelor de conviețuire socială pe care le-a însușit de-a lungul timpului și pe care le respectă ca pe o comandă socială interiorizată ori ca pe o datorie morală.
Dintre cele mai importante cauze care alterează discernământul, putem aminti următoarele:
tulburările psihice patologice (psihoze organice, paralizie progresivă, sifilis, demență senilă, tumori/leziuni la creier, schizofrenie, psihoze delirante și psihoze maniaco-depresive, debilitate mintală, idioțenie, infantilism, cretinism, etc.);
tulburările provocate de substanțele alcoolice și stupefiante.
Totuși, având în vedere complexitatea personalității umane, aprecierile sau recomandările privitoare la starea de sănătate mintală și capacitatea de discernământ a făptuitorului, necesare luării măsurii de siguranță a internării medicale, se pot face doar în urma efectuării unei expertize psihiatrice medico-legale, activitate care se dispune în condițiile art.184 alin. (1) C.pr.pen.
Aceasta se finalizează cu un raport de expertiză, alcătuit din partea introductivă, partea expozitivă (descrierea operațiilor de efectuare a expertizei, metodele, programele și echipamentele utilizate) și concluziile [art. 178 alin. (4) C.pr.pen.], iar raportul de expertiză va conține: toate constatările, clarificările, evaluările și opinia expertului, aceasta din urmă trebuind să reflecte întreaga activitate de cercetare a comisiei de expertiză, de la documentarea prealabilă cu privire la obiectul expertizei, consultarea doctrinei cu privire la specificul speței, analiza probelor, studierea obiectivelor investigației medico-legale, la coroborarea tuturor informațiilor culese și sintetizarea lor în concluziile actului medico-legal.
În ceea ce privește executarea măsurii de siguranță a internării medicale, aceasta se face potrivit regulilor instituite prin art. 569 C.pr.pen., procedura de punere în executare fiind similară celei privitoare la măsura obligării la tratament medical.
Astfel, judecătorul însărcinat cu executarea măsurii, comunică judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care aceasta s-a efectuat, astfel încât cazul să fie luat în supraveghere, urmând ca după primirea comunicării, judecătorul omolog de la judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară să verifice periodic dacă se impune menținerea/înlocuirea/încetarea internării medicale.
Potrivit legii, perioada la care are loc verificarea nu poate fi mai mare de 1 an, iar aceasta va consta în efectuarea unei noi expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate actuală a persoanei față de care s-a luat măsura internării medicale.
Ulterior, imediat după primirea rezultatului evaluării periodice, judecătorul delegat cu supravegherea va sesiza instanța competentă teritorial, respectiv judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menținerii, înlocuirii sau încetării măsurii.
Dar, pentru a înțelege mai bine aceste aspecte procedurale, vom lua ca exemplu un caz aflat în atenția Judecătoriei Iași, care în anul 2012 a fost sesizată de către judecătorul delegat la Biroul de Executări Penale din cadrul aceleiași instanțe cu privire la verificarea măsurii de siguranță a internării medicale dispusă față de o anumită bolnavă, sesizarea fiind întemeiată pe scurgerea unui termen de 6 luni de la ultima verificare. Pentru aceste considerente, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică a fost comunicat instanței de judecată, cu recomandarea înlocuirii măsurii de siguranță a internării cu cea a obligării la tratament medical, ca urmare a remisiunii tulburărilor de comportament apărute anterior pe fondul deficienței mintale ușoară.
În plus, în raportul de expertiză medico-legală psihiatrică se mai recomandă dispensarizarea sa și monitorizarea strictă a efectuării tratamentului prescris, acesta urmând a se desfășura într-unul dintre centrele speciale pentru îngrijirea persoanelor HIV pozitive care activează pe raza județului de domiciul a bolnavei, aceasta din urmă fiind cunoscută pentru practicarea prostituției. Soluționând propunerea de evaluare periodică, instanța:
” a constatat că în prezenta cauză se impune menținerea măsurii internării medicale luate față de bolnavă, prin raportare atât la starea de sănătate mintală a acesteia din momentul de față, cât mai ales, în considerarea pericolului pe care această stare mintală îl prezintă în condițiile în care bolnava este diagnosticată cu HIV și a fost internată tocmai ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de prostituție, bolnava întreținând raporturi sexuale cu peste 60 de persoane.”
Obligațiile în legătură cu internarea medicală
(1) Autoritatea de sănătate publică este obligată să asigure internarea, încunoștințând despre aceasta instanța de executare.
(2) În cazul în care persoana față de care s-a luat măsura internării medicale refuză să se supună internării, executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de poliție. În vederea executării măsurii internării medicale, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
(3) Dacă persoana față de care s-a luat măsura internării medicale nu este găsită, autoritatea de sănătate publică sesizează organele de poliție pentru darea în urmărire, precum și pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al sesizării adresate organelor de poliție se trimite instanței de executare.
(4) Unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligația, în cazul în care consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoștințeze judecătoria în a cărei circumscripție se găsește unitatea sanitară.
Detalii: http://legeaz.net/noul-cod-procedura-penala-ncpp/art-570
rt. 571
Menținerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale
(1) Judecătoria, după primirea încunoștințării prevăzute la art. 570 alin. (4), dispune efectuarea unei expertize medico-legale.
(2) Instanța se pronunță asupra sesizării prevăzute la art. 569 alin. (3) sau a încunoștințării prevăzute la art. 570 alin. (4), după ascultarea concluziilor procurorului, ale persoanei față de care este luată măsura internării, atunci când aducerea acesteia în fața instanței este posibilă, ale avocatului său, precum și ale expertului care a întocmit expertiza medico-legală, atunci când consideră necesar, și dispune, după caz, menținerea internării medicale, încetarea acesteia sau înlocuirea cu măsura obligării la tratament medical.
(3) Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută și de persoana internată sau de procuror. În acest caz, judecătoria dispune efectuarea expertizei medico-legale. Dispozițiile art. 568 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
(4) Dacă persoana internată nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu.
(5) O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus menținerea, înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanței de executare.
Detalii: http://legeaz.net/noul-cod-procedura-penala-ncpp/art-571
cuprinsul raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 944/PSH/02.07.2012 s-a aratat că bolnava este internată în spitalul cu regim protejat mai sus menționat după comiterea infracțiunii de „prostituție”, provine dintr-o unitate spitalicească cu regim instituționalizat, a absolvit 2 clase de școală elementară cu mai multe repetenții,este fără ocupație, primește o pensie de handicap atât pentru suferința sa psihică cât și pentru sindromul imuno-depresiv,este necăsătorită și nu are copii.
S-a concluzionat că M.V.prezintă diagnosticul „deficiență mintală ușoară cu tulburări comportamentale remise” și s-a recomandat înlocuirea măsurilor de siguranță prevăzute de art. 114 Cod penal cu măsurile prevăzute de art. 113 Cod penal constând în dispensarizarea sa și urmărirea atentă a tratamentului prescris ce va fi făcut într-un centru pentru îngrijirea persoanelor HIV pozitive, centru de pe raza județului de unde provine.
Detalii: http://legeaz.net/spete-penal/verificare-masura-de-siguranta-prev-3306-2012
Totuși, există și cazuri în care pesoana presupus periculoasă refuză expertizarea psihiatică, situație în care organului de cercetare penală îi revine obligația, potrivit art. 185 alin. (4) C.pen., de a sesiza procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți obligat în vederea emiterii unui mandat de aducere.
n caz de admitere a cererii de internare nevoluntară, precum și în cazul în care are loc modificarea ulterioară a locului de internare, judecătorul de drepturi și libertăți sau, după caz, președintele completului de judecată care a dispus măsura va aduce acest fapt la cunoștința familiei suspectului/inculpatului ori altei persoane desemnate de acesta, precum și instituției medico-legale care efectuează expertiza, urmând ca hotărârea prin care s-a dispus internarea nevoluntară să fie pusă în executare de către procuror, prin intermediul organelor de poliție.
Legiuitorul oferă posibilitatea prelungirii, o singură dată, a măsurii internării medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice, pentru cel mult 30 de zile, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică având obligația de a sesiza procurorul/instanța cu privire la necesitatea de prelungire, cu cel puțin 7 zile înainte de expirarea acesteia, urmând ca această perioadă în care suspectul sau inculpatul a fost să se deducă din durata pedepsei.
Totodată, art. 184 NCPP stabilește cadrul metodologic al EMLP, dispunând că, expertiza se efectuează în cadrul instituției medico-legale de către o comisie, constituită potrivit legii și după obținerea consimțământului scris al expertizatului, în prezența ocrotitorului său. În cazul în care suspectul/inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică. De asemenea, dacă, în cursul judecății, inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, dispune emiterea unui mandat de aducere în condițiile art. 265 NCPP.
Art. 572
Măsurile de siguranță provizorii
(1) În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecății, punerea în executare se face de către judecătorul de drepturi și libertăți sau de instanța de judecată care a luat această măsură.
Totodată, față de bolnavul psihic, instanța poate dispune aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical, condițiile de aplicare și conținutul măsurii fiind reglementate de art.247 NCPP, cu denumirea marginală “Internarea medicală provizorie” . Astfel, legiuitorul dispune că, “judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, pe durata procedurii de cameră preliminară, sau instanța, în cursul judecății, poate dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului care este bolnav mintal ori consumator cronic de substanțe psihoactive, dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret și actual pentru siguranța publică.”
Această măsură constă în internarea medicală nevoluntară a suspectului/inculpatului într-o unitate specializată de asistență medicală, până la însănătoșire sau până la ameliorarea care înlătură starea de pericol ce a determinat luarea măsurii [art.247 alin.(2) NCPP].
Mai departe, procedura de aplicare și de ridicare a măsurii sunt reglementate de art. 248 NCPP, care dispune că procurorul poate înainta o propunere motivată de luare a măsurii internării medicale provizorii (însoțită de acte medicale concludente/de expertiza medico-legală psihiatrică), către judecătorul de drepturi și libertăți ori către judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care la rândul său, va fixa de îndată un termen de soluționare a propunerii dispunând, totodată, aducerea cu mandat a suspectului sau a inculpatului.
În vederea soluționării propunerii procurorului, audierea suspectului sau inculpatului este imperativă, însă numai dacă starea sa de sănătate o permite, desfășurându-se doar în prezența unui avocat. Totuși, în situația în care suspectul/inculpatul este deja internat și deplasarea sa nu este posibilă, judecătorul de drepturi și libertăți îl va audia pe acesta în locul în care se află internat, cu condiția asistării lui de către avocat, învinuitul având posibilitatea de a fi asistat și de către un medic desemnat de acesta.
Apoi, dacă ulterior dispunerii măsurii de internare provizorie a avut loc însănătoșirea suspectului/inculpatului ori dacă starea sa de sănătate s-a ameliorat în așa măsură încât nu mai reprezintă un pericol concret pentru comunitate (la sesizarea procurorului/a medicului curant, la cererea unui membru al familiei ori chiar a suspectului), judecătorul va dispune efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice care să confirme oportunitatea ridicării măsurii [art.248 alin.(11) NCPP].
Art. 572
Măsurile de siguranță provizorii
(1) În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecății, punerea în executare se face de către judecătorul de drepturi și libertăți sau de instanța de judecată care a luat această măsură.
(2) Dispozițiile prevăzute la art. 566-571 se aplică în mod corespunzător.
Detalii: http://legeaz.net/noul-cod-procedura-penala-ncpp/art-572
rt. 573
Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori o altă activitate
(1) Măsura de siguranță a interzicerii unei funcții, profesii sau activități se pune în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri și să supravegheze respectarea lor.
(2) Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate și să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranță.
(3) Persoana cu privire la care s-a luat măsura prevăzută la art. 111 alin. (1) din Codul penal poate cere instanței de executare revocarea măsurii, în condițiile art. 111 alin. (2) din Codul penal.
(4) Soluționarea cererii se face cu citarea persoanei față de care este luată măsura, după ascultarea concluziilor avocatului acesteia și ale procurorului.
Detalii: http://legeaz.net/noul-cod-procedura-penala-ncpp/art-573
rt. 574
Executarea confiscării speciale și a confiscării extinse
Măsura de siguranță a confiscării speciale sau a confiscării extinse, luată prin hotărârea instanței de judecată, se execută după cum urmează:
a) lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii;
b) dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliție sau a altor instituții, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispozițiilor legii;
c) atunci când confiscarea privește sume de bani ce nu au fost consemnate la unități bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispozițiilor privind creanțele bugetare;
d) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezența judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.
Noul Cod de Procedură Penală actualizat prin:
Lege nr. 255/2013 – pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale din 19 iulie 2013, Monitorul Oficial 515/2013;
Detalii: http://legeaz.net/noul-cod-procedura-penala-ncpp/art-574
(2) Când persoana față de care s-a luat această măsură nu urmează tratamentul, se poate dispune internarea medicală.
(3) Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, tratamentul se efectuează și în timpul executării pedepsei.
….
…………………………………………………………………………p.
1.2 Obligarea provizorie la tratament medical (art.245 – 246 C.pr.pen.)…………………..p.
1.3 Internarea medicală……………………………………………………………………………………….p.
În ceea ce privește delincventul bolnav psihic, față de acesta se poate dispune măsura internării medicale, sens în care prin art.110 se dispune că atunci “când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă și prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.”
Totodată, față de bolnavul psihic, instanța poate dispune aplicarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical, condițiile de aplicare și conținutul măsurii fiind reglementate de art.247 NCPP, cu denumirea marginală “Internarea medicală provizorie” . Astfel, legiuitorul dispune că, “judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, pe durata procedurii de cameră preliminară, sau instanța, în cursul judecății, poate dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului care este bolnav mintal ori consumator cronic de substanțe psihoactive, dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret și actual pentru siguranța publică.”
Această măsură constă în internarea medicală nevoluntară a suspectului/inculpatului într-o unitate specializată de asistență medicală, până la însănătoșire sau până la ameliorarea care înlătură starea de pericol ce a determinat luarea măsurii [art.247 alin.(2) NCPP].
Mai departe, procedura de aplicare și de ridicare a măsurii sunt reglementate de art. 248 NCPP, care dispune că procurorul poate înainta o propunere motivată de luare a măsurii internării medicale provizorii (însoțită de acte medicale concludente/de expertiza medico-legală psihiatrică), către judecătorul de drepturi și libertăți ori către judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care la rândul său, va fixa de îndată un termen de soluționare a propunerii dispunând, totodată, aducerea cu mandat a suspectului sau a inculpatului.
În vederea soluționării propunerii procurorului, audierea suspectului sau inculpatului este imperativă, însă numai dacă starea sa de sănătate o permite, desfășurându-se doar în prezența unui avocat. Totuși, în situația în care suspectul/inculpatul este deja internat și deplasarea sa nu este posibilă, judecătorul de drepturi și libertăți îl va audia pe acesta în locul în care se află internat, cu condiția asistării lui de către avocat, învinuitul având posibilitatea de a fi asistat și de către un medic desemnat de acesta.
Apoi, dacă ulterior dispunerii măsurii de internare provizorie a avut loc însănătoșirea suspectului/inculpatului ori dacă starea sa de sănătate s-a ameliorat în așa măsură încât nu mai reprezintă un pericol concret pentru comunitate (la sesizarea procurorului/a medicului curant, la cererea unui membru al familiei ori chiar a suspectului), judecătorul va dispune efectuarea unei noi expertize medico-legale psihiatrice care să confirme oportunitatea ridicării măsurii [art.248 alin.(11) NCPP].
2.2 Cauzele, condițiile și efectele iresponsabilității penale:
Analizând iresponsabilitatea sub toate aspectele ei, Teodor Vasiliu făcea referire la cauzele „iresponsabilității psiho‐fizice” ca fiind de natură medicală. Acestea constau în alterarea funcțiilor psihice ale persoanei, ceea ce conduce la „incapacitatea psihofizică” de „a înțelege și de a-și da seama de semnificația acțiunii sau inacțiunii sale și de consecințele ei”.
Tot cu privire la cauzele care determină iresponsabilitatea, profesorul Mihai Udroiu opinează că starea de incapacitate psiho-fizică a persoanei iresponsabile poate fi determinată de prezența unei boli psihice (schizofrenia paranoidă, psihozele maniaco-depresive, etc.) ori de alte cauze, precum somnambulismul sau hipnoza, stări care afectează atât factorul intelectiv, deci capacitatea persoanei de a își da seama de acțiunile ori inacțiunile sale și de urmările acestora, cât și factorul volitiv, deci capacitatea de a le controla.
Optând pentru expresia “boli psihice“ în schimbul celei de “alienație mintală”, “legiuitorul a urmărit să cuprindă toate formele de tulburări psihice care pot afecta capacitatea de înțelegere și de voință a unei persoane, într-o asemenea măsură încât să fie exclusă posibilitatea răspunderii penale.
Ar putea intra în această categorie tulburările psihice patologice, adică acele tulburări care au la origine cauze organice, adevărate îmbolnăviri ale creierului, cum ar fu psihozele organice, tulburări psihice care apar ca urmare a paraliziei progresive, a sifilisului la creier, a demenței senile, aterosclerozei, tumori la creier, leziunilor la creier, epilepsii propriu-zise, psihozele endogene sau boli psihice la care sunt observabile numai tulburările funcționale ale psihicului, fără să se fi identificat și baza lor anatomică (în această categorie ar intra: schizofrenia, psihozele delirante și psihozele maniaco-depresive); tulburările toxice, otrăvirile de orice fel din cauze endogene sau exogene, inclusiv tulburările provocate de substanțele alcoolice și stupefiante.” În conceptul de boli psihice sunt cuprinse și tulburările psihice determinate de o insuficientă dezvoltare a funcțiilor psihice (debilitate mintală, idioțenie, infantilism, cretinism).
Cu toate acestea, sunt considerate cauze de iresponsabilitate și tulburările nepatologice de conștiință, instalate pe fondul consumului de alcool, de surmenaj psihic, oboseală cronică sau extenuare, precum și cauzele care nu alterează facultățile psihice ale făptuitorului, dar pot provoca o stare de deviere psihică trecătoare.
Dintre acestea, literatura de specialitate le prezintă pe cele mai importante:
– somnul – privit ca o stare fiziologică în care energiile psihice și fizice ale individului sunt inactive, motiv pentru care faptele de natură penală, acțiuni ori inacțiuni, provenind de la persoanele aflate în stare de somn sunt considerate ca provenind de la o persoană care nu dispune de capacitate penală. Iresponsabilitatea intervine și în cazul infracțiunilor săvârșite de persoane abia trezite din stare de somn, ca urmare a unui coșmar, cât și în situația somnambulismului, acest fenomen psihopatologic înlăturând atât factorul volitiv, cât și pe cel intelectiv.
Cu toate acestea, atunci când subiectul și-a provocat starea de somn anume pentru a săvârși fapta penală, ori dacă acesta avea obligația să ia măsuri pentru a evita consecințele periculoase ale somnambulismului, el va răspunde pentru o infracțiune din culpă comisă din cauza somnului;
– hipnoza – ca tehnică de sugestie și inducere a comportamentului deviant, poate influența în mod semnificativ răspunderea penală a făptuitorului, astfel că trebuie analizată cu atenție situația în care a avut loc hipnoza, aceasta fiind în strânsă legătură cu scopul aplicării tehnicii de alterare a stării de conștiință, precum și cu responsabilitatea penală. De exemplu, cel care a fost supus hipnozei fără consimțământul său și a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, în această stare, nu va fi tras la răspundere penală, el fiind lipsit de capacitatea psihofizică de a dispune cu privire la faptele sale. Cu toate acestea, față de cel ce a indus făptuitorului starea de hipnoză cu scopul precis de a săvârși o infracțiune, fără știrea și consimțământul acestuia din urmă, se va angaja răspunderea penală, în calitate de instigator în cadrul unei participații improprii.
Pe de altă parte, dacă cel hipnotizat s-a lăsat supus unei astfel de tehnici premeditând acțiunea infracțională, deci pentru a își face mai mult curaj în vederea săvârșirii faptei penale sau chiar pentru a se folosi de această stare ca pretext pentru a evita angajarea răspunderii penale, ambele persoane vor răspunde penal, primul în calitate de autor, iar al doilea în calitate de instigator, cu condiția ca cel care a aplicat tehnica de hipnoză să fi știut de intenția celui hipnotizat. În plus, chiar dacă hipnotizatorul nu a avut intenție delictuoasă, dar a acționat în mod imprudent, trebuind și putând să prevadă consecințele faptei care va fi comisă în timpul stării de hipnoză, va răspunde din culpă, dacă fapta săvârșită este incriminată și atunci când este comisă din culpă;
– surdo-mutismul, congenital ori dobândit la o vârstă fragedă, presupune imposibilitatea dezvoltării psihice a subiectului și comunicarea lui cu lumea exterioară, și de aceea dacă se dovedește că la momentul săvârșirii faptei penale o astfel de persoană nu a avut capacitatea de a înțelege și de a voi, ea va fi exonerată de răspundere, chiar și atunci când a avut parțial capacitate psihofizică.
În ceea ce privește condițiile necesare ca o tulburare psihică sau alte cauze să determine iresponsabilitatea penală, acestea vizează:
– săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, în mod nejustificat, fără a importa dacă fapta săvârșită îmbracă forma consumată ori a tentativei pedepsibile, precum nici calitatea în care făptuitorul a săvârșit fapta (autor, coautor, instigator, complice);
– prezența, în momentul săvârșirii faptei, a stării de incapacitate psihică și fizică, deci anihilarea factorul intelectiv și/sau a celui volitiv în intervalul de timp în care desfășoară/participă la săvârșirea faptei penale, indiferent dacă ulterior această stare încetează. Totuși, dacă în momentul săvârșirii infracțiunii, capacitatea de înțelegere și de voință nu este anihilată, ci doar atenuată, nu putem vorbi despre neimputabilitatea faptei, ci despre elemente de care se va ține cont la individualizarea pedepsei.
Așadar, această stare trebuie să existe pe întregul interval de timp cât făptuitorul – prin acțiunea sau inacțiunea sa, săvârșește fapta prevăzută de legea penală, iresponsabilitatea fiind înlăturată dacă făptuitorul și-a recăpătat luciditatea, dar cu toate acestea a continuat desfășurarea acțiunii infracționale ori participarea la aceasta, acceptând rezultatele posibile. Însă, dacă în intervalul în care a avut loc săvârșirea faptei, starea de incapacitate psiho-fizică alternează cu momente de luciditate, el va răspunde pentru fapta penală săvârșită, dar numai în raport cu acțiunile/inacțiunile din perioada de luciditate.
Un alt aspect foarte important subliniat de doctrina juridică este acela al răspunderii penale în cazul auto-provocării unei stări de inconștiență psihică, în scopul săvârșirii unei fapte penale. Astfel, se arată că: “făptuitorul răspunde penal dacă și-a provocat ori a convenit să i se provoace o stare de inconștiență psihică și care să existe în momentul săvârșirii faptei (inconștiență premeditată), ori dacă starea de incapacitate s-a datorat culpei făptuitorului; în acest din urmă caz, el va răspunde pentru o infracțiune din culpă. În astfel de situații, avem așa-zisele cazuri de „acțiuni sau inacțiuni aparent săvârșite în stare de inconștiență", dar pe care făptuitorul și le-a reprezentat înainte de declanșarea procesului cauzal al săvârșirii faptei, adică într-un moment în care avea posibilitatea de a-și determina și dirija liber voința și de a-și da seama de urmările acelor acțiuni sau inacțiuni.”
– incapacitatea psiho-fizică trebuie să fie cauzată de o boală psihică, susceptibilă a afecta responsabilitatea, sau de alte cauze cu același efect, precum somnambulismul sau stările hipnotice, neimportând sub acest aspect acele fapte săvârșite pe fondul neputinței de a înțelege caracterul penal al faptelor din cauza unor stări normale, cum sunt lipsa de maturitate specifică vârstei fragede sau o deformare nepatologică a factorului intelectiv.
Iresponsabilitatea prezintă interes și din perspectiva efectelor pe care le naște în plan penal.
Sub acest aspect, ca urmare a lipsei elementelor esențiale ale imputabilității – factorul intelectiv și volitiv, iresponsabilitatea înlătură caracterul imputabil al faptei.
Iresponsabilitatea produce efecte in personam, fiind o cauză esențialmente personală, și care nu se răsfrânge asupra celorlalți participanți. Totuși, în situații speciale, în care făptuitorul a fost fie determinat, fie ajutat de alte persoane responsabile în sensul săvârșirii faptei penale, ne aflăm în situația participației improprii, reglementată de dispozițiile art. 52 NCP.
Din această perspectivă, dacă din cauza stării sale de tulburare psihică, persoana iresponsabilă prezintă pericol pentru societate, față de aceasta, se poate lua o măsură de siguranță cu caracter medical din cele amintite mai sus, astfel încât să se prevină repetarea, în viitor, a unor fapte penale.
Problematica efectelor iresponsabilității este una foarte complexă, motiv pentru își extinde influențele și în sfera legii civile.
De exemplu, în practica judiciară s-a pus problema răspunderii civile a celui care, prin săvârșirea unei fapte penale în stare pe iresponsabilitate, a cauzat prejudicii, precum și a persoanelor care, în temeiul legii, al unui contract sau al unei hotărâri judecătorești, aveau obligația de a îl supraveghea pe făptuitorul iresponsabil.
Cu privire la aceste întrebări, jurisprudența și doctrina civilă au găsit următoarele rezolvări:
– iresponsabilitatea înlătură răspunderea delictuală a făptuitorului, dacă cel care a cauzat un prejudiciu, în momentul în care a săvârșit fapta păgubitoare, era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minții care l-a pus în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale [art. 1367 alin. (1) C.civ];
– totuși, potrivit tezei a doua din art. 1367, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea vremelnică de tulburare a minții a fost provocată de el însuși, prin beția produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanțe.
– pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile art. 1368 alin. (1), lipsa discernământului nu îl scutește pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizații către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea.
Interpretând, deducem că persoanele care, în temeiul legii, al unui contract sau al unei hotărâri judecătorești aveau obligația de a îl supraveghea pe făptuitorul iresponsabil și care a cauzat un prejudiciu, vor fi obligați în subsidiar la indemnizarea victimei dacă se dovedește că acestea ar fi putut împiedica fapta prejudiciabilă.
Contrar, ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea pe iresponsabil, legiuitorul permite angajarea răspunderii autorul prejudiciului, obligându-l pe acesta la plata unei indemnizații către victimă într-un cuantum echitabil, ținându-se seama de starea patrimonială a părților.
– constatarea iresponsabilității în cursul urmăririi penale atrage clasarea dosarului de către procuror, iar atunci când iresponsabilitatea se reține în cursul judecății, instanța va dispune achitarea;
– starea de incapacitate psihică poate veni în concurs cu alte cauze de înlăturare a caracterului imputabil al fapte. “Astfel, în caz de legitimă apărare, de stare de necesitate, de constrângere morală, se poate ca persoana expusă pericolului, datorită temerii să aibă un șoc nervos care a determinat o bruscă întunecare a facultăților psihice și în această stare de iresponsabilitate să fi reacționat exagerat, prin acte disproporționate față de gravitatea atacului sau care depășeau necesitatea înlăturării pericolului.”
2.4 Expertiza medico-legală psihiatrică:
Aspectele prezentate în secțiunea anterioară ne ajută să înțelegem hiper-complexitatea actelor comportamentale, precum și dificultatea și însemnătatea evaluării capacității de discernământ, raportată la momentul săvârșirii faptei penale, literatura de specialitate opinând că stabilirea existenței discernământului reprezintă „cheia de boltă a expertizei medico-legale psihiatrice”.
Din punct de vedere semantic, “expertiza reprezintă o cercetare științifică cu caracter tehnic, făcută de către un expert, la cererea unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală ori a părților (implicate într-o situație judiciară), asupra unor situații sau probleme cu conotații juridice, cercetare ce se finalizează printr-un raport întocmit de către un expert. Expertiza medico-legală psihiatrică este un act de concepție analitică, integratoare și sintetică și servește justiției, în demersul său de aflare a adevărului juridic, probat științific.”
Potrivit legii, efectuarea unei expertize se impune de fiecare dată când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert, dispunându-se atât la cerere, cât și din oficiu, de către organul de urmărire penală (prin ordonanță motivată) sau de către instanță (prin încheiere motivată) în cursul judecății, cu indicarea faptelor ori împrejurărilor pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția ori experții desemnați.
În ceea ce privește expertiza medico-legală psihiatrică, potrivit art.184 alin. (1) NCPP, aceasta se dispune în următoarele situații:
– în cazul infracțiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani,
– în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă,
– ori de câte ori organul de urmărire penală sau instanța are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârșirii infracțiunii ce face obiectul acuzației.
Evaluarea existenței sau inexistenței discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârșirii infracțiunii, poate avea loc numai cu consimțământul scris al persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în prezența unui avocat ales sau din oficiu, în fața organului judiciar, iar în cazul în care acesta refuză efectuarea expertizei sau nu se prezintă șa termenul stabilit pentru examinare, organul de cercetare penală este obligat, potrivit art. 185 alin. (4) NCPP, să sesizeze procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii unui mandat de aducere.
Mai mult, atunci când comisia medico-legală consideră că este necesară o examinare complexă pentru care este necesară internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituție sanitară de specialitate, dar acesta refuză internarea, acesta va sesiza organul de urmărire penală sau instanța cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare. În situația în care “procurorul apreciază că solicitarea comisiei medico-legale este întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de internare ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, luarea măsurii internării nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice.”
În caz de admitere a cererii de internare nevoluntară, precum și în cazul în care are loc modificarea ulterioară a locului de internare, judecătorul de drepturi și libertăți sau, după caz, președintele completului de judecată care a dispus măsura va aduce la cunoștință acest fapt familiei suspectului/inculpatului ori altei persoane desemnate de acesta, precum și instituției medico-legale care efectuează expertiza, urmând ca hotărârea prin care s-a dispus internarea nevoluntară să fie pusă în executare de către procuror, prin intermediul organelor de poliție.
Legiuitorul oferă posibilitatea prelungirii, o singură dată, a măsurii internării medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice, pentru cel mult 30 de zile, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică având obligația de a sesiza procurorul/instanța cu privire la necesitatea de prelungire, cu cel puțin 7 zile înainte de expirarea acesteia, urmând ca această perioadă în care suspectul sau inculpatul a fost să se deducă din durata pedepsei.
Totodată, art. 184 NCPP stabilește cadrul metodologic al EMLP, dispunând că, expertiza se efectuează în cadrul instituției medico-legale de către o comisie, constituită potrivit legii și după obținerea consimțământului scris al expertizatului, în prezența ocrotitorului său. În cazul în care suspectul/inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică. De asemenea, dacă, în cursul judecății, inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, dispune emiterea unui mandat de aducere în condițiile art. 265 NCPP.
În cazul în care se consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituție sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau instanța cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.
Pentru asigurarea caracterului unitar, metodologia de desfășurare și cadrul de reglementare ale expertizei medico-legale psihiatrice sunt completate de o serie de acte normative, dintre care cele mai importante sunt :
– Legea nr. 271/2004 privind aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 57/2001 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală ;
– Legea Nr. 487/2002, Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice ;
– H.G nr.774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr.1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală ;
– Ordinul nr. 1134/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, care dispune prin art. 27 alin (1) obligativitatea constituirii comisiei de expertiză în cazurile în care legea prevede expres acest lucru, precum și când are ca obiect evaluarea capacității psihice a unei persoane, în scopul stabilirii elementelor necesare pentru aprecierea responsabilității penale sau a responsabilității civile.
În plus, potrivit art. 28 al aceluiași ordin, expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea nemijlocită a persoanei, în cadrul unei comisii alcătuite dintr-un medic legist, care este președintele comisiei, și 2 medici psihiatri, comisii care comisii nu se pot organiza la nivelul cabinetelor medico-legale.
De regulă, expertizele medico-legale psihiatrice se efectuează la sediul instituțiilor medico-legale, cu unele excepții care nu fac obiectul acestui studiu.
Membrii comisiei, un medic legist primar și 2 medici psihiatri specialiști sau primari ce pot fi cooptați și din cadrul spitalelor clinice de psihiatrie, prin propunere nominală și de comun acord cu conducerile unităților sanitare respective, sunt desemnați la nivelul institutelor de medicina legală de către directorul institutului prin dispoziție scrisă. La nivelul serviciilor de medicină legală județene medicul șef desemnează, prin dispoziție scrisă, un medic legist primar și 2 medici psihiatri din cadrul secției de psihiatrie a spitalului județean respectiv sau al unor unități medico-sanitare prestatoare de servicii, acreditate de Ministerul Sănătății, cu aprobarea nominală a direcției de sănătate publică județene, cel puțin unul dintre cei 2 psihiatri trebuind să fie medic primar psihiatru.
Se dispune că expertiza medico-legala psihiatrică se efectuează numai pentru o anumită faptă sau circumstanță, având ca obiective principale stabilirea capacității psihice la momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală sau al exercitării unui drept, a capacității psihice la momentul examinării și aprecieri asupra periculozității sociale și necesității instituirii măsurilor de siguranță cu caracter medical.
În vederea efectuării expertizei psihiatrice se pun la dispoziție comisiei toate documentele din dosar, necesare pentru efectuarea expertizei, iar în cazul în care expertiza privește persoane minore, dosarul va conține și ancheta socială, precum și datele privind performanța școlară.
În ceea ce privește conținutul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, potrivit art. 178 NCPP, constatările, clarificările, evaluările și opinia expertului sunt consemnate într-un raport, iar atunci când sunt mai mulți experți se întocmește un singur raport de expertiză, opiniile separate motivându-se în cadrul aceluiași raport, care se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.
Acesta reflectă întreaga activitate de cercetare a comisiei de expertiză, de la documentarea prealabilă cu privire la obiectul expertizei, consultarea doctrinei cu privire la specificul speței, analiza probelor, studierea obiectivelor investigației medico-legale, la coroborarea tuturor informațiilor culese și sintetizarea lor în concluziile actului medico-legal – raportul de expertiză medico-legală psihiatrică.
Potrivit literaturii de specialitate, în cadrul expertizei medico-legale psihiatrice, medicul specialist reconstituie, împreună cu subiectul, evenimentul în raport cu care se urmărește stabilirea existenței/inexistenței capacității de discernământ, din punct de vedere bio-psiho-social, cu scopul de a îl face pe subiect să retrăiască evenimentul, relevându-i astfel specialistului întregul spectru de valențe ale personalității subiectului. Desigur, în practică, aceste obiective sunt foarte dificil de realizat, deoarece în timpul scurs dintre evenimentul reper și momentul la care se efectuează expertiza intervine un fenomen reactiv funcțional secundar, care merge chiar până la modificarea însăși a personalității subiectului. Mai exact, este posibil ca ceea ce la momentul săvârșirii faptei se manifesta ca un simplu debut medico-legal al unei afecțiuni psihice, între timp să fi evoluat într-o tulburare psihică structurată, influențând astfel și capacitatea de discernământ, care poate urma o dublă traiectorie: de la integritate la scăderea considerabilă pe parcursul dezvoltării reacției sau, de la limitarea apreciabilă din momentul faptei, la integritatea absolută din momentul examinării.
Potrivit art. 178 alin. (4) NCPP, raportul de expertiză trebuie să cuprindă: partea introductivă, partea expozitivă-descrierea operațiilor de efectuare a expertizei, metodele, programele și echipamentele utilizate și concluziile. În afara acestor norme procedurale, conținutul raportului de expertiză-medico legală psihiatrică trebuie să complinească și metodologia recomandată pentru redactarea oricărui raport de expertiză medico-legală.
Astfel, “referindu-ne la partea introductivă ca primă secțiune a raportului, precizăm că pe lângă preambulul, care se referă la numele și calitatea membrilor comisiei de expertiză, documentul scris (dispoziția sau încheierea de efectuare) emis de organul de urmărire penală sau instanța de judecată – cu nr. și data precizate), data și locul examinării, data întrunirii comisiei (sau datele succesive la care examinările se repetă), această parte va cuprinde ca principal capitol – istoricul faptelor, care va menționa infracțiunea sau actul antisocial cu detalii din care să rezulte toate elementele constitutive ale actului (conținutul faptei antisociale, cu data, ora și locul desfășurării, mobil, modul de realizare și circumstanțele particulare în care a avut loc, atitudinea premergătoare, precum și cea ulterioară, imediat după realizarea faptei cât și perioada de anchetă sau în timpul detenției).”
De asemenea, în partea introductivă trebuiesc consemnate toate datele disponibile referitoare la situația conflictuală; atitudinea victimei față de expertizat; date privind persoana coautorilor (antecedente penale și psihiatrice); metodele, instrumentele și substanțele folosite la săvârșirea infracțiunii; date cu privire la corpurile delicte găsite la fața locului; alte acte, înscrisuri sau chiar scrisori medicale, fiind foarte important accesul la informațiile clinice și paraclinice consemnate odată internarea de urgență a autorului ca urmare a intensității tulburării psihice (atunci când este cazul). Practica a demonstrat că, un aport considerabil la conturarea personalității expertizatului și la precizarea diagnosticului psihiatric, îl are cercetarea locuinței acestuia, deoarece de aici se pot culege o serie de informații din documente, jurnale, scrisori și alte înscrisuri cu semnificație psihopatologică. De mare ajutor sunt și informațiile privitoare la comportamentul anormal al expertizatului, manifestat în timpul arestului sau detenției.
Observăm, așadar, cât de important este dosarul judiciar pentru corecta desfășurare a activității de expertizare, informațiilor cuprinse în acesta, referitoare la ancheta socială, cazierul judiciar, planșele foto cu reconstituirile de la locul faptei, documentele medicale, precum și înscrisurile personale ale subiectului expertizei, reprezentând, ca sursă principală de informare a medicului psihiatru din comisia de expertiză medico-legală psihiatrică.
Cel de al doilea capitol al părții introductive a raportului de expertiză se referă la examinările preliminare, mai exact la analiza documentelor medicale (certificate, prescripții medicale, fișe de consultații, carnete de sănătate, bilete de ieșire din spital, buletine de analiză, radiografii și mai ales foi de observație clinică, dacă subiectul a fost internat anterior în servicii de specialitate sau clinici de psihiatrie), (…), datele semnificative din ancheta socială, situația școlară, caracterizările la locul de muncă și chiar unele date care rezultă din autopsia medico-legală a victimei, pot completa acest capitol de examinări preliminare.”
În continuare, raportul de expertiză cuprinde obiectivele și motivarea solicitării expertizei sau a unei noi expertize, astfel cum au fost ele formulate acestea de către organele judiciare în dispoziția sau ordonanța de efectuare a lucrării medico-legale ori de către instanță, în încheierea de judecată.
Printre cele mai comune întrebări prezentate de literatura de specialitate și, la care trebuie să răspundă specialistul în cadrul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică sunt următoarele:
– persoana expertizată prezintă sau nu tulburări psihice, în general, în ce cadru nosologic de fond și care este diagnosticul stării actuale?
– expertizatul manifestă comportament simulat sau disimulat?
– care sunt trăsăturile personalității subiectului în cadrul sus menționat și ce legătură au aceste tulburări cu o anumită predispoziție generală la acte antisociale și cu elementele constitutive ale actului infracțional?
– care este capacitatea de discernământ critic, exprimat prin criterii medicale, ca expresie a nivelului de conștiință, din momentul examinării actuale? Se apreciază că subiectul poate fi anchetat și judecat?
– care a fost capacitatea de discernământ a expertizatului din momentul săvârșirii faptei?
– care este părerea specialistului cu privire la evoluția eventualelor tulburări psihice, cu privire la gradul de periculozitate actual și general al expertizatului, precum și cu privire la potențialul său infractogen?
– ce măsuri de ordin medical se impun a fi luate față de subiectul expertizei, pentru prevenirea, tratarea, recuperarea și reintegrarea socială a acestuia?
De exemplu, în Anexa nr.1, putem observa că specialiștilor li s-a cerut să stabilească dacă: “dacă învinuitul a săvârșit fapta cu discernământ; dacă susnumitul suferă de vreo boală psihică; dacă învinuitul are apreciere critică asupra conținutului și consecințelor faptelor sale.”
De asemenea, în Anexa nr.2, la secțiunea Obiective din Raportul de Expertiză Medico-Legală Psihiatrică Nr. 242/A1 persoane/2010 din 03.11.2010 solicitat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, se arată de către comisia de expertiză: “Ni se solicită să răspundem la următoarele întrebări:
a) Dacă inculpatul este orientat din punct de vedere allopsihic și temporo-spațial?
b) Dacă din punct de vedere obiectiv, pe baza explorărilor funcționale, se evidențiază existența unei maladii psihice de natură să-I afecteze capacitatea de a discerne și de a se stăpâni?
c) Dacă se relevă vreo boală psihică prezentă, manifestările ei și care din examenele obiective o confirmă?
d) Dacă prezintă o afecțiune psihică, în ce măsură îi afectează discernământul?
e) Dacă în raport de împrejurările concrete în care a săvârșit infracțiunile, la datele comiterii acestora, existau temeiuri care să conducă la concluzia că în momentul săvârșirii faptelor de omor deosebit de grav a acționat fără discernământ sau cu discernământ diminuat?
f) În situația depistării vreunor maladii psihice, în raport cu afecțiunile constatate și numai în această situație, ce măsuri cu caracter medical de impun în cauza, scopul acestora?”
Doctrina arată că pentru a răspunde acestor întrebări, comisia de expertiză trebuie să analizeze și mobilul faptei penale săvârșite de către expertizat. În acest sens, “existența sau inexistența mobilului, caracterul imaginar sau aberant al acestuia, pot fi criterii suplimentare pentru susținerea prezenței sau absenței discernământului ca expresie a alterării sau nu a unuia dintre cele patru niveluri de conștiință (elementară, operațional-logică, axiologică și etică). Reamintim cu această ocazie că mobilul nu trebuie confundat cu motivul sau motivația actului antisocial.
Studiul motivației unei infracțiuni poate permite expertizei medico-legale psihiatrice să deducă mobilul unui act antisocial și să aducă elemente probatorii asupra stării de necesitate, legitimă apărare, constrângere fizică sau morală (motivație psihologică sau sociopsihologică), după cum caracterul patologic sau psihopatologic al motivației se leagă de absența mobilului, sau caracterul său imaginar.“
Analizând rapoartele de expertiză medico-legală psihiatrică la care făceam referire mai sus, putem observa că partea expozitivă a raportului cuprinde un sumar al informațiilor privind constatările comisiei de expertiză medico-legală psihiatrică: date generale despre expertizat, elemente de psihogeneză, antecedente personale patologice nonpsihiatrice, antecedente personale patologice psihiatrice, concluziile examenului psihic, precum și ale examenului psihologic.
Astfel, în cadrul examenului psihic se consemnează date referitoare la dezvoltarea, conservarea sau deteriorarea celor patru nivele ale conștiinței, începând cu cea elementară, apoi operațional-logică, axiologică și elementară, aceste date referindu-se la momentul examinării actuale, modificate sau nu față de cele din momentul săvârșirii faptei; în continuare se face reconstituirea clinică a momentului faptei, etapă în care subiectul va relata conținutul faptei, mobilul, modul de realizare, circumstanțele de săvârșire, atitudinea premergătoare și ulterioară faptei, redându-se pe cât posibil afirmațiile proprii cu privire la factorii determinanți ai actului antisocial, motivările acțiunilor sau inacțiunilor sale, încercările de disculpare, de simulare sau de disimulare, exprimarea regretului sau tendința de bravare, psihoplasticitatea morbidă, revendicativitatea la fel ca și indiferentismul, neparticiparea sau răceala afectivă, lipsa de preocupare față de situația actuală și în raport cu învinuirile aduse; apoi se face o sinteză asupra trăsăturilor personalității actuale, la caracterul motivației actului antisocial, la principalele criterii psihopatologice care au modificat personalitatea, conștiința și discernământul din momentul faptei. Ca atare, este necesară armonizarea acestei reconstituiri, precum și argumentarea unor constatări clinice, cu rezultatul unor investigații de specialitate probe sau teste psihologice de punere în situație și cu rezultatul investigațiilor paraclinice speciale (EEG, etc.);
Ulterior, se fac aprecieri cu caracter prognostic și de semnificație diagnostică privitor la gradul de agresivitate, adaptabilitate și recuperabilitate; iar dacă expertizatul a fost internat se descrie simptomatologia și după tratamentul efectuat pentru a curăța tabloul psihic de fond de elementele cu caracter reactiv funcțional supraadăugate.
Realizarea examenului psihologic privește determinarea structurii personalității individului, fiind absolut necesar la minori, bătrâni cu tulburări de involuție, psihotici, în hipodezvoltările mentale, la comportamentali, etc. În această etapă se folosesc diferite tehnici de punere în situație, tehnici proiective de personalitate, teste de determinare a QI și a indicelui de deteriorare (teste Wechsler), teste de personalitate și de afectivitate (Szondi – testul pulsiunilor, Rorschach – testul petelor de cerneală, Roenzweig, Lűscher – testul culorilor, Minnesota, Woodworth, TAV – testul de asociere verbală, TAT – testul de apercepție tematică, testul omului, testul arborelui, etc.). De asemenea, pentru evaluarea severității disfuncției cognitive se poate utiliza Mini Mental (MMSE).
În plus, în cadrul expertizei medico-legale psihiatrice, subiectul poate fi supus unor investigații paraclinice speciale: EEG simplă și computerizată, CT, RMN cranio-cerebral, fund de ochi, lipidogramă, RBW, examen LCR și altele.
Ultima parte a raportului este cea destinată concluziilor, secțiune în care comisia de expertiză se va pronunța asupra existenței/inexistenței sau nivelului capacității de discernământ a expertizatului. Potrivit doctrinei medico-legale, “majoritatea cazurilor supuse expertizei, nu se încadrează nici în situația conservării integrale, nici în situația abolirii acestei capacități de discernământ critic și că o apreciere gradată și chiar mai mult „procentuală” (desigur, în legătură cu elaborarea unor bareme) nu poate fi realizată în practica curentă, deoarece din punct de vedere teoretic această capacitate prezintă o variabilitate infinită. În prezent, exprimarea arbitrară în cele trei mari categorii de discernământ: păstrat, scăzut sau absent, devine insuficientă necesitând să fie coroborată cu alte criterii privind responsabilitatea.”
Sumarizând, discernământul față de faptă păstrat, în momentul săvârșirii acesteia, echivalează cu responsabilitatea penală, discernământul față de faptă scăzut, echivalează cu menținerea responsabilității, discernământul față de faptă absent sau abolit echivalează cu starea de iresponsabilitate
1. Primul exemplu pe care îl oferim spre exemplificare, pentru o mai bună înțelegere a conceptului de “iresponsabilitate”, este cel al unei bolnave diagnosticate cu “schizofrenie paranoidă în remisiune sub tratament”, cercetată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de omor calificat și față de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală.
Decizia instanței s-a întemeiat pe probele depuse la dosar, coroborate cu concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică prin care s-a constat lipsa capacității de apreciere critică a faptelor proprii de către învinuită.
Având în vedere data recentă a intrării în vigoare a noului Cod penal, jurisprudența nu oferă încă exemple privind iresponsabilitatea-cauză de neimputabilitate. Cu toate acestea, speța prezentată mai jos este relevantă pentru studiul nostru, putând contribui la buna asimilare a conceptelor teoretice prezentate anterior.
Așadar, în încheierea din data 09.04.2013 a Tribunalul Bacău se consemnează că în motivarea referatului, procurorul arata că la data de 5.10.2012, pe fondul consumului de alcool și al unui conflict spontan, învinuita J.M., în timp ce se afla la locuința sa din municipiului Onești, l-a lovit pe fratele său J.C.F. cu un topor și o secure în zona capului, iar în urma loviturilor aplicate acesta a decedat.
Constatând că învinuita J.M. are afecțiuni psihiatrice, s-a dispus față de aceasta internarea la Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola Iași în vedere efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice de către Institutul de Medicină Legală Iași. Ulterior, din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 2361/2012 al Institutului de Medicină Legală Iași a rezultat că învinuita J.M. prezintă diagnosticul “schizofrenie paranoidă în remisiune sub tratament”, motiv pentru care în momentul comiterii faptei J.M. avea discernământul critic absent. Având în vedere aceste aspecte, Comisia a recomandat ca învinuita să fie obligată la tratament și supraveghere de specialitate în condiții de internare și ca atare, prin Ordonanța din 6.03.2013 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei J.M., cercetată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de omor calificat, apreciindu-se că în lipsa capacității de discernământ, învinuita nu poate răspunde penal.
Față de acestea, instanța a reținut că atunci când făptuitorul este bolnav mintal sau toxicoman și se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoșire, această măsură putând fi luată în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății, iar cum din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică rezultă că învinuita J.M. prezintă diagnosticul “schizofrenie paranoidă în remisiune sub tratament”, în momentul comiterii faptei având discernământul critic absent, instanța apreciază că se justifică și este întemeiată luarea măsurii de siguranță a internării medicale provizorie, care constă în internarea de îndată a făptuitoarei într-un institut medical de specialitate până la confirmarea acesteia de către instanța de judecată. La luarea acestei măsuri s-a ținut cont și pericolul social pe care îl poate constitui învinuita prin faptele sale iresponsabile, precum și intenția de a preîntâmpina comiterea unor astfel de fapte în viitor.
1.4 Internarea medicală provizorie (art.247 – 248 C.pr.pen.)……………………………………p.
§2. Măsuri de siguranță restrictive de drepturi……………………………………………………………..p.
2.1 Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii………………………….p.
§3. Măsuri de siguranță privitoare la bunuri………………………………………………………………..p.
3.1 Confiscarea specială ……………………………………………………………………………………..p.
3.2 Confiscarea extinsă…………………………………………………………………………………………p.
§4. Procedura luării măsurilor de siguranță față de suspectul/inculpatul minor……………….p.
BIBLIOGRAFIE
Antoniu. George (coord.), Boroi Alexandru, Bulai Bogdan-Nicolae, Bulai Costică, Daneș Ștefan, Duvac Constantin, ș.a., Explicații preliminare ale noului Cod penal. Vol. II – Articolele 1-52, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
Apetrei Mihai, Drept penal. Partea generală, Ed. Victor, București, 2006;
Basarab Matei, Pașca Viorel, Mateuț Gheorghiță, Butiuc Constantin, Codul penal comentat. Volumul I: Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2007;
Bodoroncea Georgina, Cioclei Valerian, ș.a, Codul penal. Comentariu pe articole art.1 – 446, Ed. C.H. Beck, București, 2014;
Dongoroz Vintilă, Explicații teoretice ale Codului penal român. Vol. I, Ed. Academiei Române, București, 2003;
Dongoroz Vintilă, Drept penal, Asociația Română de Științe Penale, București, 2000;
Gorunescu Mirela, Barbu Ionuț Andrei, Rotaru Mihaela, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
Lefterache Lavinia Valeria, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014:
Mănăilă, Alexandra, Numărul pacienților români cu tulburări mintale a crescut cu 25%, Colegiul Medicilor din Municipiul București, accesată în data de 14 aprilie 2014, http://www.cmb.ro/stire.php?id=1406;
Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
Mirișan, Valentin, Drept penal. Partea generală, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
Moldovan Teodor Aurel, Drept penal. Partea generală, Ed. Lux Libris, Brașov, 2009;
Ristea Ion, Drept penal. Partea generală. Ediția a II-a revăzută și adăugită cu prevederile noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
Pascu Ilie (coord), Dima Traian, Păun Costică, Gorunescu Mihaela, Dobrinoiu Vasile, Chiș Ioan, ș.a., Noul Cod penal comentat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
Streteanu, Florin, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a noului Cod penal, Ministerul Justiției, București, 2012, p.125, accesată în data de 16 aprilie 2014, http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=j6vg%2Flz8r40%3D&tabid=2112;
Streteanu Florin, Moroșanu Raluca, Instituții și infracțiuni în noul Cod penal. Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010;
Udroiu Mihail, Fișe de drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generală. Sinteze și grile, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
***Aspecte generale privind măsurile de siguranță, accesat la data de 17 aprilie 2015, http://www.scritub.com/sociologie/ASPECTE-GENERALE-PRIVIND-MASUR551262314.php.
Legislație
Constituția României;
Codul penal;
Codul de procedură penală;
Practică judiciară
C.E.D.O.: Cauza Filip împotriva României, http://csm1909.ro/csm/linkuri/09_01_2007__7613_ro.doc;
T. mun. București, Secția a ll-a penală, Decizia nr. 475/R din 9 martie 2004, nepublicată.
BIBLIOGRAFIE
Antoniu George, Boroi Alexandru, Bulai Bogdan-Nicolae, Bulai Costică, Daneș Ștefan, Duvac Constantin, ș.a., Explicații preliminare ale noului Cod penal. Vol. II – Articolele 1-52, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
Bodoroncea Georgina, Cioclei Valerian, Kuglay Irina, Lefterache Lavinia Valeria, Manea Teodor, Nedelcu Francisca-Maria Vasile, Codul penal. Comentariu pe articole art.1 – 446, Ed. C.H. Beck, București, 2014;
Bulgaru Iliescu Diana, Costea Gabriela, Gheorghiu Valentin, Astărăstoae Vasile ș.a., Expertiza Medico-Legală Psihiatrică – Abordare interdisciplinară, Ed. Timpul, Iași, 2013;
Dongoroz Vintilă, Drept penal, Asociația Română de Științe Penale, București, 2000;
Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Ed. Universul Juridic, București, 2013;
Mănăilă Alexandra, Numărul pacienților români cu tulburări mintale a crescut cu 25%, Colegiul Medicilor din Municipiul București, accesată în data de 14 aprilie 2014, http://www.cmb.ro/stire.php?id=1406;
Mirișan Valentin, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Pascu Ilie, Dima Traian, Păun Costică, Gorunescu Mihaela, Dobrinoiu Vasile, Chiș Ioan, ș.a., Noul Cod penal comentat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
Streteanu Florin, Moroșanu Raluca, Instituții și infracțiuni în noul Cod penal. Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010, p.197.
Tănăsescu Camil, Psihologie Judiciară, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2010;
Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal. Sinteze și grile. Ed. C. H. Beck, București, 2014
Udroiu, Mihail, Fișe de drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Udroiu Mihail, Fișe de Drept penal. Partea generală. Conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
+
Georgiana Iorgulescu, Nicoleta Ștefăroi, Radu Moisescu, Cătălin Luca, Liliana Momeu, Dan Banciu, Practici și norme privind sistemul de justiție juvenilă din România, ghid realizat cu sprijinul Reprezentanței UNICEF în România în parteneriat cu Ministerul Justiției și Institutul Național de Magistratură, București, 2005;
Dumitru Codruț, Expertiza medico-legală psihiatrică, Revista ”Didactica Magna” Nr. 22/2009;
Legislație
Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003 (M. Of. nr. 758/29 octombrie 2003), renumerotată și republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003
Codul de procedură penală
Practică judiciară
Curtea de Apel București, s. a II-a pen., dec. nr. 134/2008, în Buletinul jurisprudenței, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 543
Î.C.C.J., s.p., dec. nr. 14/2009, în Culegere de practică judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 876-879
Î.C.C.J., s.u., dec. nr. 23/2009, conform
http://www.juridice.ro/377105/cateva-repere-privind-aplicarea-dispozitiilor-relative-la-confiscarea-extinsa.html
!!!!!
, jurisprudența C.E.D.O stautuând că unul dintre elementele esențiale pentru legalitatea detenției este lipsa arbitrarului, ceea ce înseamnă că o astfel de măsură poate fi luată numai atunci când celelalte măsuri, mai puțin severe, au fost analizate și considerate insuficiente pentru a proteja interesul personal sau public care impune detenția.
BIBLIOGRAFIE
Antoniu. George (coord.), Boroi Alexandru, Bulai Bogdan-Nicolae, Bulai Costică, Daneș Ștefan, Duvac Constantin, ș.a., Explicații preliminare ale noului Cod penal. Vol. II – Articolele 1-52, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
Apetrei Mihai, Drept penal. Partea generală, Ed. Victor, București, 2006;
Basarab Matei, Pașca Viorel, Mateuț Gheorghiță, Butiuc Constantin, Codul penal comentat. Volumul I: Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2007;
Bodoroncea Georgina, Cioclei Valerian, ș.a, Codul penal. Comentariu pe articole art.1 – 446, Ed. C.H. Beck, București, 2014;
Dongoroz Vintilă, Explicații teoretice ale Codului penal român. Vol. I, Ed. Academiei Române, București, 2003;
Dongoroz Vintilă, Drept penal, Asociația Română de Științe Penale, București, 2000;
Gorunescu Mirela, Barbu Ionuț Andrei, Rotaru Mihaela, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
Lefterache Lavinia Valeria, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014:
Mănăilă, Alexandra, Numărul pacienților români cu tulburări mintale a crescut cu 25%, Colegiul Medicilor din Municipiul București, accesată în data de 14 aprilie 2014, http://www.cmb.ro/stire.php?id=1406;
Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
Mirișan, Valentin, Drept penal. Partea generală, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
Moldovan Teodor Aurel, Drept penal. Partea generală, Ed. Lux Libris, Brașov, 2009;
Ristea Ion, Drept penal. Partea generală. Ediția a II-a revăzută și adăugită cu prevederile noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
Pascu Ilie (coord), Dima Traian, Păun Costică, Gorunescu Mihaela, Dobrinoiu Vasile, Chiș Ioan, ș.a., Noul Cod penal comentat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
Streteanu, Florin, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a noului Cod penal, Ministerul Justiției, București, 2012, p.125, accesată în data de 16 aprilie 2014, http://www.just.ro/LinkClick.aspx?fileticket=j6vg%2Flz8r40%3D&tabid=2112;
Streteanu Florin, Moroșanu Raluca, Instituții și infracțiuni în noul Cod penal. Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010;
Udroiu Mihail, Fișe de drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generală. Sinteze și grile, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
***Aspecte generale privind măsurile de siguranță, accesat la data de 17 aprilie 2015, http://www.scritub.com/sociologie/ASPECTE-GENERALE-PRIVIND-MASUR551262314.php.
Legislație
Constituția României;
Codul penal;
Codul de procedură penală;
Practică judiciară
C.E.D.O.: Cauza Filip împotriva României, http://csm1909.ro/csm/linkuri/09_01_2007__7613_ro.doc;
T. mun. București, Secția a ll-a penală, Decizia nr. 475/R din 9 martie 2004, nepublicată.
BIBLIOGRAFIE
Antoniu George, Boroi Alexandru, Bulai Bogdan-Nicolae, Bulai Costică, Daneș Ștefan, Duvac Constantin, ș.a., Explicații preliminare ale noului Cod penal. Vol. II – Articolele 1-52, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
Bodoroncea Georgina, Cioclei Valerian, Kuglay Irina, Lefterache Lavinia Valeria, Manea Teodor, Nedelcu Francisca-Maria Vasile, Codul penal. Comentariu pe articole art.1 – 446, Ed. C.H. Beck, București, 2014;
Bulgaru Iliescu Diana, Costea Gabriela, Gheorghiu Valentin, Astărăstoae Vasile ș.a., Expertiza Medico-Legală Psihiatrică – Abordare interdisciplinară, Ed. Timpul, Iași, 2013;
Dongoroz Vintilă, Drept penal, Asociația Română de Științe Penale, București, 2000;
Drăghici Andreea, Protecția juridică a drepturilor copilului, Ed. Universul Juridic, București, 2013;
Mănăilă Alexandra, Numărul pacienților români cu tulburări mintale a crescut cu 25%, Colegiul Medicilor din Municipiul București, accesată în data de 14 aprilie 2014, http://www.cmb.ro/stire.php?id=1406;
Mirișan Valentin, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2011;
Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Pascu Ilie, Dima Traian, Păun Costică, Gorunescu Mihaela, Dobrinoiu Vasile, Chiș Ioan, ș.a., Noul Cod penal comentat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
Streteanu Florin, Moroșanu Raluca, Instituții și infracțiuni în noul Cod penal. Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010, p.197.
Tănăsescu Camil, Psihologie Judiciară, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2010;
Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal. Sinteze și grile. Ed. C. H. Beck, București, 2014
Udroiu, Mihail, Fișe de drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Udroiu Mihail, Fișe de Drept penal. Partea generală. Conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, București, 2014;
+
Georgiana Iorgulescu, Nicoleta Ștefăroi, Radu Moisescu, Cătălin Luca, Liliana Momeu, Dan Banciu, Practici și norme privind sistemul de justiție juvenilă din România, ghid realizat cu sprijinul Reprezentanței UNICEF în România în parteneriat cu Ministerul Justiției și Institutul Național de Magistratură, București, 2005;
Dumitru Codruț, Expertiza medico-legală psihiatrică, Revista ”Didactica Magna” Nr. 22/2009;
Legislație
Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003 (M. Of. nr. 758/29 octombrie 2003), renumerotată și republicată în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003
Codul de procedură penală
Practică judiciară
Curtea de Apel București, s. a II-a pen., dec. nr. 134/2008, în Buletinul jurisprudenței, Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 543
Î.C.C.J., s.p., dec. nr. 14/2009, în Culegere de practică judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Editura C.H. Beck, București, 2010, p. 876-879
Î.C.C.J., s.u., dec. nr. 23/2009, conform
http://www.juridice.ro/377105/cateva-repere-privind-aplicarea-dispozitiilor-relative-la-confiscarea-extinsa.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Masurile DE Siguranta In Noul Cod Penal (ID: 128486)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.