Masurile DE Siguranta
MĂSURILE DE SIGURANȚĂ
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ
1.Apariția și evoluția instituției măsurilor de siguranță
2.Aspecte generale
3.Noțiunea și caracterizarea măsurilor de siguranță
4.Scopul măsurilor de siguranță
5.Condițiile generale în care se pot lua măsurile de siguranță
6.Clasificarea măsurilor de siguranță
7.Principiul legalității măsurilor de siguranță
8.Felurile măsurilor de siguranță
9.Aspecte de drept comparat
CAPITOLUL II. MĂSURILE DE SIGURANȚĂ ÎN SPECIAL
1.Obligarea la tratament medical
1.1.Aspecte generale
1.2. Noțiune
1.3.Condiții
1.4.Conținut și executare
1.5.Durata
2.Internarea medicală
2.1.Noțiune și conținut
2.2.Aspecte comparative
2.3.Executare
2.4.Înlocuire și încetare
3.Interzicerea unei funcții sau profesii
3.1.Aspecte generale
3.2.Noțiune și conținut
3.3.Condiții
3.4.Executare
3.5.Durata
4.Confiscarea specială
4.1.Noțiune și conținut
4.2.Condiții
4.3.Categorii de bunuri supuse confiscării speciale
4.4.Măsura de siguranță a confiscării speciale prin echivalent
4.5.Confiscarea bunurilor obținute din exploatarea sau folosirea bunurilor față de care s-a dispus măsura confiscării
4.6.Limitării ale măsurii de siguranță a confiscării speciale
4.7.Executarea confiscării speciale
4.8.Aspecte de drept comparat
5.Confiscarea extinsă
5.1.Cerințe decurgând din convențiile internaționale și dreptul comunitar
5.2.Cadrul legislativ național
5.3.Cadrul legislativ intern privind măsura confiscării extinse în legislația penală
5.4.Limitări ale măsurii de siguranță a confiscării extinse
5.6.Măsura confiscării extinse prin echivalent
5.7.Confiscarea bunurilor obținute din exploatarea sau folosirea bunurilor față de care s-a dispus măsura confiscării extinse
5.8.Aspecte de drept comparat
CAPITOLUL III. MĂSURILE DE SIGURANȚĂ ȘI APLICAREA LEGII ÎN TIMP
1.Probleme privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul măsurilor de siguranță
1.1.Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal
1.2.Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.
CONCLUZII
INTRODUCERE
Lucrarea de față își propune să prezinte principalele aspecte teoretice în legătura cu măsurile de siguranță aplicabile persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală, nejustificată.
Conținutul lucrării prezintă: considerații generale asupra măsurilor de siguranță; măsurile de siguranță în special, adică enumerarea și prezentarea generală a acestora; precum și probleme privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul măsurilor de siguranță.
În acest sens primul capitol abordează considerațiile generale asupra măsurilor de siguranță.
În capitolul al II-lea este realizată o prezentare generală a măsurilor generale, respectiv: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea unei funcții sau profesii, confiscarea specială și confiscarea extinsă.
Iar în capitolul al III-lea intitulat „Măsurile de siguranță și aplicarea legii în timp” sunt abordate problemele privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul măsurilor de siguranță.
În următoarele rânduri voi face o prezentare succintă a conținutului lucrării, începând cu apariția și evoluția instituției măsurilor de siguranță.
Astfel, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în urma apariției unor lucrări semnate de reprezentanți ai școlii pozitiviste, s-a impus din ce în ce mai mult teza că lupta împotriva criminalității, duse în limitele pedepselor fixate în codurile penale, s-a dovedit de multe ori ineficientă.
S-a constatat prezența unor categorii de delicvenți, situați în afara limitelor represiunii penale, între care iresponsabili, delicvenți de obicei, toxicomani, persoane care s-au dovedit extrem de periculoase în exercitarea profesiei lor.
Represiunea penală clasică s-a dovedit insuficientă față de acești delicvenți, în sensul că odată exercitată, riscul săvârșirii unei noi fapte penale este la fel de ridicat.
S-a impus astfel, față de acești delicvenți, necesitatea introducerii unor mijloace sau măsuri, cu ajutorul cărora lupta împotriva criminalității să fie continuată și ulterior executării pedepsei, ori chiar în absența unei pedepse.
În docrina, aceste măsuri au fost denumite măsuri de siguranță. Răspândirea acestei noțiuni se datorează în principal Uniunii Internaționale de Drept Penal.
Măsurile de siguranță și-au făcut apariția în cadrul legislațiilor penale abia în prima jumătate a secolului XX, ca urmare a noilor concepții cu privire la cauzele și mijloacele de prevenire și combatere a infracționalității.
Aceste măsuri, în limbajul obișnuit, desemnează un mijloc sau un procedeu utilizat pentru realizarea unei atmosfere lipsite de primejdie.
Într-o opinie s-a susținut că, măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal, constând din măsuri de constrângere cu caracter preventiv, care au drept scop înlăturarea unor stări de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea penală.
Potrivit unei alte opinii, pe care o împărtășesc și eu, măsurile de siguranță sunt definite ca fiind măsuri specifice cu caracter preventiv pe care organele judiciare le pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, nejustificată, cu scopul de a preîntâmpina săvârșirea de noi fapte prevăzute de legea penală.
Odată cu evoluția societății, s-a profilat faptul că apărarea societății împotriva faptelor antisociale nu poate fi asigurată în mod eficient doar prin aplicarea de pedepse.
Săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală poate să pună în evidență și existența unor realități umane sau sociale asupra cărora pedepsele nu au influență sau au o influență foarte redusă.
Realitățile umane sau sociale, la care m-am referit, sunt considerate ca stări de pericol de care trebuie să se ocupe însăși legea penală, nu doar din cauza faptului că ele se găsesc implicate în cauzalitatea unor fapte prevăzute de legea penală, dar și pentru că ele sunt și scoase la lumină tocmai prin săvârșirea acestor fapte.
Având în vedere că aceste stări de pericol izvorăsc din realități care nu constituie încălcări ale legii penale, după părerea mea, aplicarea de pedepse ar fi nejustificată. Astfel, combaterea acestor stări trebuie să se facă prin măsuri speciale cu caracter preventiv, adică prin măsurile de siguranță.
În știința dreptului penal și în legislația penală, noțiunea de măsuri de siguranță este folosită în înțelesul de măsuri specifice cu caracter preventiv, pe care organele judiciare le pot lua față de persoanele care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală din cauza unor stări pshiho-fizice anormale în care se află.
Măsurile de siguranță sunt destinate combaterii anumitor stări de pericol, care au contribuit la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală.
Existența acestor stări de pericol care justifică luarea măsurilor de siguranță este dată în vileag prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar stările respecive privesc persoana care a săvârșit fapta.
Așadar, măsurile de siguranță nu au în vedere pericolul social al faptei prevăzute de legea penală, ci anumite stări de pericol care au fost relevate de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Starea de pericol la care m-am referit nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, fiindcă ele nu țin de faptă, ci de persoana făptuitorului sau de anumite lucruri ce au legătură cu fapta săvârșită de acesta.
Pericolul pe care aceste stări îl prezintă nu poate fi separat de persoana care a săvârșit o faptă periculoasă, existând temerea că, dată fiind existența stării de pericol, va săvârși din nou astfel de fapte antisociale.
Măsurile de siguranță intervin doar în cazul în care există o stare de pericol, ele neputând dura decât atâta timp cât durează acea stare de pericol. Astfel, aceste măsuri vor înceta odată cu încetarea stării de pericol.
Așa cum arată însăși denumirea lor, măsurile de siguranță sunt destinate să creeze o stare de siguranță pentru valorile sociale, stare pe care aplicarea și executarea pedepselor nu o poate realiza.
Conform Codului penal anterior, au fost recunoscute ca având caracter de măsuri de siguranță următoarele:
Obligarea la tratament medical;
Internarea medicală;
Interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupație;
Interzicerea de a se afla în anumite localități;
Expulzarea străinilor;
Confiscarea specială;
Interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată;
Confiscarea extinsă.
Noul Cod penal a menținut ca măsuri de siguranță obligarea tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii și confiscarea specială, a introdus confiscarea extinsă. Celelalte măsuri de siguranță existente în Codul penal de la 1968 , cum sunt interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor, interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată au fost trecute în rândul pedepselor complementare.
Această enumerare nu reprezintă o ierarhizare a măsurilor de siguranță, o asemenea ierarhizare nefiind posibilă, deoarece fiecare măsură se diferențiază de celelalte prin cauza care generează starea de pericol ce reclamă luarea măsurii respective, prin intensitatea stării de pericol și prin remediul prin care se înlătură respectiva stare de pericol.
În accepțiunea noului Cod penal, măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.
Scopul imediat al măsurilor de siguranță este înlăturarea unei stări de pericol, iar scopul mediat al acestora îl constituie preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.
Luarea măsurilor de siguranță este urmarea existenței a două permise: una obiectivă – comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, și alta subiectivă – periculozitatea socială a făptuitorului.
Aceste măsuri se iau față de persoane care au comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, însă se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ
Apariția și evoluția instituției măsurilor de siguranță
În legislația penală română, ca și în legislația penală a altor state măsurile de siguranță nu au apărut pe un teren nou, nefiind o intervenție a leguitorului din secolul XX. Leguirile penale mai vechi conțineau sancțiuni care aveau preponderent rol preventiv, dar nu le denumeau măsuri de siguranță, ele fiind considerate fie pedepse complementare, fie consecințe ale condamnării.
Codul penal Stirbey de la 1850 prevedea „punerea sub supraveghere polițienească” care nu era altceva decât o măsură de siguranță.
Codul penal de la 1864 nu reglementa nici el măsurile de siguranță, dar prevedea ca pedepse complementare confiscarea specială (art. 37), interdicția de a se afla în anumite localități a celor cărora li s-a aplicat o pedeapsă criminală (art. 596 alin. 2), trimiterea celor care au săvârșit fapte penale fără discernământ într-o mănăstire (art. 62), toate acestea devenind mai târziu măsuri de siguranță.
Unul din primele coduri penale europene care a reglementat materia măsurilor de siguranță în mod complet este Codul penal din 1936 (Codul penal al lui Carol al II-lea).
Ministrul justiției arată, la data adoptării Codului penal Carol al II-lea, că acesta „are la temelie principiul clasic al responsabilității morale a infractorului, însă ține seama de necesitatea apărării societății bazată pe pericolul ce l-ar reprezenta delicventul pentru aceasta. Măsurile de siguranță care nu au caracterul pedepsei sunt cea mai bună dovadă a puternicei infiltrațiuni a noilor idei”.
Leguitorul român răspundea prin această rezoluție Congresului Internațional de Drept Penal de la Bruxelles din 1926, care cerea statelor participante să înscrie în Codurile penale măsurile de siguranță ca mijloace complementare de luptă îgea penală, și alta subiectivă – periculozitatea socială a făptuitorului.
Aceste măsuri se iau față de persoane care au comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, însă se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ
Apariția și evoluția instituției măsurilor de siguranță
În legislația penală română, ca și în legislația penală a altor state măsurile de siguranță nu au apărut pe un teren nou, nefiind o intervenție a leguitorului din secolul XX. Leguirile penale mai vechi conțineau sancțiuni care aveau preponderent rol preventiv, dar nu le denumeau măsuri de siguranță, ele fiind considerate fie pedepse complementare, fie consecințe ale condamnării.
Codul penal Stirbey de la 1850 prevedea „punerea sub supraveghere polițienească” care nu era altceva decât o măsură de siguranță.
Codul penal de la 1864 nu reglementa nici el măsurile de siguranță, dar prevedea ca pedepse complementare confiscarea specială (art. 37), interdicția de a se afla în anumite localități a celor cărora li s-a aplicat o pedeapsă criminală (art. 596 alin. 2), trimiterea celor care au săvârșit fapte penale fără discernământ într-o mănăstire (art. 62), toate acestea devenind mai târziu măsuri de siguranță.
Unul din primele coduri penale europene care a reglementat materia măsurilor de siguranță în mod complet este Codul penal din 1936 (Codul penal al lui Carol al II-lea).
Ministrul justiției arată, la data adoptării Codului penal Carol al II-lea, că acesta „are la temelie principiul clasic al responsabilității morale a infractorului, însă ține seama de necesitatea apărării societății bazată pe pericolul ce l-ar reprezenta delicventul pentru aceasta. Măsurile de siguranță care nu au caracterul pedepsei sunt cea mai bună dovadă a puternicei infiltrațiuni a noilor idei”.
Leguitorul român răspundea prin această rezoluție Congresului Internațional de Drept Penal de la Bruxelles din 1926, care cerea statelor participante să înscrie în Codurile penale măsurile de siguranță ca mijloace complementare de luptă împotriva infracționalității, alături de pedepse.
Art. 71 enumera un număr de 15 măsuri de siguranță și anume: internarea infractorilor alienați într-un ospiciu; deținerea infractorilor de obicei într-un institut special; internarea vagabonzilor și cerșetorilor într-o casă de muncă; internarea infractorilor cu anormalități de ordin fiziologic sau psihologic într-un azil; internarea infractorilor minori într-un institut de educație corectivă; interdicția de a se afla în anumite localități; libertatea supravegheată pentru minori; măsurile tutelare pentru minori; interdicția de a pătrunde în anumite localuri; interdicția de a exercita o anumită profesie sau meserie; expulzarea străinilor, cauțiunea de bună purtare; închiderea localului, dizolvarea sau suspendarea unei persoane juridice.
Sunt considerate măsuri de siguranță în Codul penal din 1968 următoarele: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupație, interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor, confiscarea specială și interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată.
Noul Cod penal reduce numărul măsurilor de siguranță la cinci măsuri, care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.
Aspecte generale
Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal cu caracter preventiv constând în măsuri de constrângere care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și prevenirea săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranță sunt imprescriptibile și revocabile. Aplicarea măsurilor de siguranță este determinată de existența unei stări de pericol.
Scopul imediat al măsurilor de siguranță este înlăturarea unei stări de pericol, iar scopul mediat al acestora îl constituie preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.
Nu constituie impediment pentru dispunerea unei măsuri de siguranță faptul că organele judiciare au constatat existența unei cauze de neimputabilitate (de pildă, iresponsabilitatea, intoxicația, etc) ori a unei cauze de nepedepsire (de exemplu, desistarea, împiedicarea producerii rezultatului), dacă există o stare de pericol care să justifice temerea săvârșirii în viitor a unei noi fapte prevăzute de legea penală.
Măsurile de siguranță pot fi luate față de inculpatul în privința căruia s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, întrucât pentru dispunerea acestor soluții trebuie să existe o faptă prevăzută de legea penală, săvârșită de către inculpat în mod nejustificat. De asemenea, măsurile de siguranță pot fi luate și față de minorul care a săvârșit o faptă nejustificată prevăzută de legea penală, chiar dacă instanța reține că minorul nu a săvârșit fapta cu discernământ.
Potrivit NCP, sunt măsuri de siguranță: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa o funcție sau profesie, confiscarea specială și confiscarea extinsă.
Interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea și interzicerea de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată, care erau prevăzute ca măsuri de siguranță în Codul penal anterior, au fost incluse de NCP în categoria pedepselor complementare, având în vedere caracterul acestora preponderent punitiv.
Noțiune și caracterizare
Cea de-a treia categorie de sancțiuni de drept penal o constituie măsurile de siguranță. Măsurile de siguranță sunt reglementate în Titlul IV (art. 107-112) din partea generală a Codului penal.
Măsurile de siguranță sunt sancțiuni penale care se iau pe lângă pedepse (cu excepția măsurilor de siguranță medical-curative) sau pe lângă măsurile educative, având ca scop înlăturarea unei stări de pericol subiective, legate de persoana infractorului, sau obiective, legată de deținerea anumitor bunuri.
Conform art. 107 din NCP, măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.
Aceste stări de pericol sunt distincte de pericolul social pe care îl prezintă infracțiunea, și privesc, în general, persoana celui care a săvârșit infracțiunea.
Prin conținutul și natura lor juridică măsurile de siguranță apar ca un nou tip de sancțiune de drept penal, destinat să înlocuiască sau să completeze pedeapsa în lupta împotriva criminalității; de aceea instituția măsurilor de siguranță este cunoscută astăzi practic în toate legislațiile penale contemporane.
În doctrina penală română, măsurile de siguranță sunt definite ca sancțiuni de drept penal menite să contribuie la prevenirea săvârșirii de noi fapte prevăzute de legea penală.
Este justificată luarea unor măsuri de prevenire în următoarele situații: starea de nepregătire profesională a făptuitorului, starea de boală ori de intoxicație alcoolică sau alte împrejurări din care rezultă temerea că făptuitorul va comite pe viitor noi fapte prevăzute de legea penală.
Rezultat al evoluției gândirii juridice și a practicii represive, conceptul de măsură de siguranță apare pentru prima dată în operele juriștilor aparținând școlii penale pozitiviste (Ferrari, Garofallo), care au făcut observația că există fapte antisociale care sunt generate de anumite stări de pericol ale făptuitorului, stări care nu pot fi eficient combătute și înlăturate prin pedepse. Așa, de pildă, un bolnav mintal ori toxicoman, sau o persoană suferind de o intoxicație cronică provenită din consumul de alcool sau stupefiante, va continua să comită fapte prevăzute de legea penală datorită situațiilor de mai sus, chiar dacă ar fi supuse pedepselor. În aceste situații, graviditatea faptei sau pericolul social al făptuitorului nu ar putea justifica aplicarea de pedepse și prevenirea în acest fel a comiterii de fapte antisociale pe viitor, deoarece acestea nu acționează și asupra stărilor de pericol pe care le prezintă făptuitorul, stări generate de bolile de care suferă. Împotriva acestori stări de pericol trebuie folosite alte mijloace, cum ar fi obligarea de tratament medical sau internarea medicală, măsuri care, acționând asupra stării de sănătate a făptuitorului, ar înlătura și starea de pericol a acestuia și, implicit, ar preîntâmpina comiterea pe viitor a unor asemenea fapte.
Particularitatea acestor măsuri și rolul lor specific în desfășurarea represiunii penale a impus ca, alături de mijloacele de constrângere cu caracter represiv, să se creeze în sistemul sancționator de drept penal un cadru complementar de mijloace de constrângere cu caracter pur preventiv, anume cadrul măsurilor de siguranță. Așadar, măsurile de siguranță sunt menite să înlăture stările de pericol ce ar putea determina comiterea pe viitor de noi fapte prevăzute de legea penală.
Potrivit art. 107 alin. (2) din NCP, măsurile de siguranță se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată. Deci, chiar atunci când realitatea care generează starea de pericol se referă la o situație sau un lucru, pericolul pe care-l reprezintă acestea este raportat direct la persoana celui care a săvârșit fapte prevăzute de legea penală.
Măsurile de siguranță au în principal caracterul unor mijloace de prevenire, iar în subsidiar, un caracter de măsuri de constrângere.
Măsurile de siguranță, ca măsuri de prevenire sunt dispuse de organele de urmărire penală și de instanțele de judecată, deci de organele judiciare.
În ceea ce privește durata măsurilor de siguranță, acestea vor dura cât durează starea de pericol, putând fi revocate oricând starea de pericol a încetat.
Prin dispozițiile art. 107 alin. (3) se prevede că măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
Scopul măsurilor de siguranță
Prin luarea măsurilor de siguranță se urmărește intervenția activă a legii penale pentru combaterea și neutralizarea anumitor stări de pericol care creează o temere deosebită că prin existența, intensitatea și persistența lor s-ar putea menține un cadru favorabil săvârșirii în viitor și a altor fapte prevăzute de legea penală.
Starea de pericol nu are în vedere orice fel de pericol, ci un pericol legat de fenomenul infracțional, deoarece numai un asemenea pericol ar justifica intervenția legii penale.
Starea de pericol, însă, nu se confundă cu pericolul social pe care îl prezintă fapta prevăzută de legea penală și care constituie una din trăsăturile esențiale pentru existența infracțiunii.
Starea de pericol privește persoana, făptuitorul sau anumite lucruri având legătură cu fapta săvârșită de el, constituind o amenințare pentru viitor, iar pericolul social al faptei privește acțiunea sau inacțiunea prin care se realizează fapta respectivă și constituie un aspect al gravității sale concrete.
Aplicarea unei pedepse nu exclude posibilitatea luării măsurii de siguranță față de făptuitor. Tot astfel, cauzele care determină încetarea executării măsurilor de siguranță sau înlocuirea lor nu au niciun efect asupra pedepselor aplicate aceleiași persoane și viceversa.
Deși săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală constituie temeiul atât pentru aplicarea unei pedepse, cât și pentru luarea unei măsuri de siguranță, în practică se ivesc situații în care fapta comisă atrage fie numai aplicarea unei pedepse, fie numai luarea unei măsuri de siguranță.
Luarea izolată a unei măsuri de siguranță presupune, așadar, să existe o faptă prevăzută de legea penală, dar să nu existe infracțiune și nici răspundere penală.
În celelalte cazuri măsurile de siguranță se pot lua împreună cu o pedeapsă, deoarece în aceste cazuri există infracțiune și răspundere penală, ceea ce justifică aplicarea de pedepse, dar există și stare de pericol a făptuitorului, ceea ce justifică luarea unora dintre măsurile de siguranță prevăzute de lege.
În caz de deces al făptuitorului, lipsind subiectul activ al infracțiunii, este exclusă aplicarea de sancțiuni sau de măsuri de siguranță, deoarece a dispărut persoana asupra căreia s-ar fi operat o pedeapsă sau a măsurilor de siguranță.
Conform art. 108 din NCP măsurile de siguranță sunt următoarele:
a). Obligarea la tratament medical
b). Internarea medicală
c). Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii
d). Confiscarea specială
e). Confiscarea extinsă
Măsurile de siguranță se pot lua, în general, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă sau o măsură educativă.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării, de exemplu, amnistia, prescripția, grațierea, nu produc efecte asupra măsurilor de siguranță, acestea neputând fi ridicate cât timp persistă starea de pericol.
Condițiile generale în care se pot lua măsurile de siguranță
Luarea măsurilor de siguranță este urmarea existenței a două permise: una obiectivă – comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, și alta subiectivă – periculozitatea socială a făptuitorului.
În consecință, măsurile de siguranță se pot lua dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a). Săvârșirea unei fapte nejustificată, prevăzută de legea penală;
b). Existența stării de pericol.
Măsurile de siguranță se iau numai față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală. Încetarea procesului penal împotriva inculpatului pe motiv că fapta nu există; nu a fost săvârșită de inculpat, ori nu este prevăzută de legea penală exclude luarea măsurii de siguranță față de acesta.
Pentru luarea unei măsuri de siguranță este suficient să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală, nefiind necesar ca aceasta să fie infracțiune. Nu este însă necesar ca această faptă să fie și imputabilă, astfel că măsurile de siguranță pot fi dispuse în prezența unei cauze de neimputabilitate ( spre exemplu: iresponsabilitatea), dar nu și în prezența unei cauze justificative. În cazul în care există o cauză justificativă, ordinea juridică generală nu este în pericol, leguitorul optând între diversele valori sociale și considerând ca justificată, în condițiile prevăzute de legea penală, o faptă care aduce atingere unora dintre aceste valori.
Fapta prevăzută de legea penală poate fi o acțiune sau inacțiune. Nu are importanță dacă fapta s-a consumat sau a rămas în faza de tentativă, dacă și tentativa este prevăzută de legea penală. Iar dacă tentativa nu este prevăzută de legea penală, nu se pot lua față de făptuitor măsuri de siguranță, chiar dacă acesta ar prezenta o stare de pericol social care îndreptățește concluzia că în viitor acesta va comite faptele prevăzute de legea penală.
Se pot lua măsurile de siguranță și în cazul în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. În consecință, măsurile de siguranță pot fi luate chiar dacă fapta a fost comisă în condițiile când există o cauză de neimputabilitate a faptei respective, aceasta neconstituind infracțiune.
Clasificarea măsurilor de siguranță
Clasificarea, ca operațiune logică, presupune gruparea unor elemente aparținând aceleași clase de obiecte ale cunoașterii în funcție de elementele de asemănare sau deosebire dintre ele.
Măsurile de siguranță pot fi clasificate după următoarele criterii:
După natura stării de pericol deosebim:
Măsuri de siguranță personale, motivate de starea periculoasă a făptuitorului (periculozitate subiectivă, endogenă, in personam);
Măsuri de siguranță reale, privind lucrurile care provin din infracțiune sau au servit la comiterea infracțiunii motivate de o stare de pericol obiectivă (exogenă, in rem);
Singura măsură de siguranță cu caracter real în sistemul Codului penal în vigoare este confiscarea specială, iar celelalte măsuri de siguranță au caracter personal.
În raport cu statutul persoanelor față de care se iau măsurile de siguranță acestea pot fi:
Măsuri care se iau față de făptuitorii care au capacitate juridică;
Măsuri care se pot lua și față de făptuitorii incapabili;
Singura măsură de siguranță ce poate fi luată numai față de făptuitorii care au capacitate juridică este interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii;
În raport de scopul urmărit prin luarea măsurilor de siguranță, acestea pot fi:
Măsuri curative, care se iau pentru a-l vindeca pe făptuitor de anumite maladii ori pentru eliminarea stării de dependență a făptuitorului de consumul de alcool, droguri sau alte substanțe ce creează asemenea stări de dependență. Sunt asemenea măsuri de siguranță obligarea la tratament medical și internarea medicală.
Măsuri educative, care se iau pentru a elimina nepregătirea, nepriceperea care generează starea de pericol în exercitarea unei profesii sau a unei funcții;
Măsuri eliminatorii, care se iau pentru a elimina starea de pericol care motivează luarea măsurii. O asemenea măsura este interzicerea confiscarea specială;
În raport de substanța lor, respectiv în raport de drepturile și libertațile pe care le răpesc sau le îngrădesc, măsurile de siguranță pot fi:
Privative de libertate ( internarea medicală);
Restrictive de libertate ( obligarea la tratament medical);
Restrictive de drepturi ( interzicerea unei funcții sau profesii)
Principiul legalității măsurilor de siguranță
Articolul 2 din noul Cod penal dispune că numai legea penală prevede pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsuri de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârșită.
Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită și aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.
Deci, în ceea ce privește măsurile de siguranță, principiul legalității conduce la următoarele consecințe:
Nu se pot lua decât acele măsuri de siguranță expres prevăzute de lege;
Luarea măsurilor de siguranță este permisă numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege;
O altă consecință a principiului legalității constă în obligația organelor de urmărire penală și instanțelor de judecată de a nu lua alte măsuri în afara celor prevăzute de lege.
Felurile măsurilor de siguranță
Articolul 108 din noul Cod penal poartă denumirea marginală „Categoriile măsurilor de siguranță” și în cuprinsul său sunt enumerate următoarele măsuri de siguranță:
a). Obligarea la tratament medical;
b). Internarea medicală;
c). Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii;
d). Confiscarea specială;
e). Confiscarea extinsă.
Această enumerare nu reprezintă o ierarhizare a măsurilor de siguranță, o asemenea ierarhizare nefiind posibilă, deoarece fiecare măsură se diferențiază de celelalte prin cauza care generează starea de pericol ce reclamă luarea măsurii respective, prin intensitatea stării de pericol și prin remediul prin care se înlătură respectiva stare de pericol.
Aspecte de drept comparat
În Codul penal german, măsurile de siguranță sunt reglementate în Titlul VI din Capitolul II, sub denumirea de “Măsuri de îndreptare și de siguranță” (art. 61-76), iar confiscarea specială este supusă reglementării unui titlu distinct – Titlul VII. În temeiul art. 62 C.pen. german, în material de interes funcționează un principiu al relativității, în conformitate cu care o măsură de îndreptare sau de siguranță nu poate fi aplicată dacă nu are nicio legătură cu fapta comisă de făptuitor sau faptele pe care le-ar putea săvârși făptuitorul, precum și cu pericolul pe care acesta îl prezintă pentru societate.
În Codul penal francez este consacrat un sistem sancționator unic, care include atât pedepsele, cât și măsurile de siguranță, și unele și celelalte putând fi aplicate cumulativ unui infractor. Se recunoaște caracterul de măsuri de siguranță unor măsuri complementare, cum ar fi confiscarea lucrurilor calificate de lege periculoase ( art. 131-21, 132-38). Aceleași caracter este recunoscut de jurisprudență și altor măsuri complementare, cum ar fi interdicția de a se afla în anumite localități, retragerea permisului de circulație, interdicția de a exercita anumite profesii.
În doctrina italiană, se acceptă că în cazul subiecților periculoși sunt necesare măsuri de apărare socială, de tratament. Măsurile de siguranță au o finalitate terapeutică, reducativă și de resocializare și se aplică subiecților care au comis o faptă cu relevanță penală.
Codul penal spaniol cuprinde în partea generală un capitol distinct, sub denumirea de „Măsuri de siguranță”. Măsurile de siguranță se aplică de catre instanță, cu informarea prealabilă a persoanelor care se află în anumite cazuri special prevăzute de lege, si dacă sunt întrunite anumite condiții: subiectul a comis o faptă prevăzută ca delict; din fapta și circumstanțele persoanele ale subiectului se deduce un prognostic de comportament care să releve posibilitatea comiterii și altor infracțiuni.
CAPITOLUL II
MĂSURILE DE SIGURANȚĂ – ÎN SPECIAL
Obligarea la tratament medical
Aspecte generale
Măsura obligării la tratament medical are caracter medical-curativ, care este cunsocută în legislații încă înainte ca pozitivismul juridic să lanseze noțiunea „măsuri de siguranță” pentru a le denumi. Cu toate că secolul XX a dus la consacrarea lor legislativă, li se contestă, încă, de către unii autori, caracterul de sancțiuni penale, opinându-se că ar fi doar “măsuri de ocrotire”, sau pur și simplu “măsuri penale”.
Atât obligarea la tratament medical, cât și internarea medicală au un caracter medical-curativ, deoarece pe timpul executării lor făptuitorul este supus unui tratament medical în scopul însănătoșirii sale, ori pentru ameliorarea simptomatologiei pe care o prezintă.
Cele două măsuri de siguranță, datorită caracterului lor medical-curativ, sunt interșanjabile, una putând să o înlocuiască pe cealaltă. Însa, ele nu pot coexista, astfel că în cazul comiterii unui concurs de fapte penale, chiar dacă acestea pot fi puse în legătură relațională cu stări de periculozitate social diferită, se va lua doar una dintre ele, respective cea care este mai adecvată stării pe care o prezintă făptuitorul.
Noțiune
Din prevederile aticolului 109 din noul Cod penal rezultă că, dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze un tratament medical până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Rezultă că, obligarea la tratament medical este o măsura de siguranță, care privește starea de pericol pentru societate, care decurge din starea psihofizică anormală a făptuitorului, generată de boală, consumul cronic de alcool sau alte substanțe psihoactive.
Când persoana față de care s-a luat această măsură nu urmează tratamentul, se poate dispune internarea medicală.
Dacă persoana obligată la tratament medical este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, tratamentul se efectuează și în timpul executării pedepsei.
Condiții
Această măsură se poate lua dacă sunt întrunite următoarele condiții:
Persoana să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă fapta este sau nu infracțiune;
Făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din cauza unei boli, consumul cronic de alcool, sau alte substanțe psihoactive;
Instanța de judecată să aprecieze că, prin obligarea la tratament medical, făptuitorul se va însănătoși și se va înlătura pericolul pe care îl reprezintă acesta.
În principiu, aplicarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical este facultativă. Ca excepție, luarea măsurii obligării la tratament medical este obligatorie, în cazul săvârșirii infracțiunii de contaminare venerică. Contaminarea venerică este prevăzută de art. 353 din NCP și presupune transmiterea unei boli venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale, de către o persoană care știe că suferă de o astfel de boală. Această infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. În acest caz, instanța de judecată va dispune măsura de siguranță a obligării la tratament medical.
Măsura de siguranță a obligării la tratament medical se poate lua și cu privire la făptuitorii față de care nu s-au dispus o soluție de trimitere în judecată ca urmare a existenței unei cauze de iresponsabilitate, deoarece textul de lege nu face nicio distincție, arătând că această măsură se ia față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, înțelegându-se prin aceasta și persoane care nu răspund pentru faptele lor.
Conținut și executare
Măsura obligării la tratament medical presupune obligația impusă de instanța de judecată făptuitorului de a se prezenta în mod regulat la tratament medical, până la însănătoșire, care echivalează cu înlăturarea stării de pericol, sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Deci, obligația impusă prin constrângerea juridică a făptuitorului implică atât îndatorirea de a se prezenta, cât și îndatorirea de a urma regulat tratamentul, ceea ce înseamnă prezentarea la data și locul fixat de organele sanitare.
Prin obligația impusă făptuitorului, organele judiciare nu fixează data, locul și nici modul de efectuare a tratamentului, acestea fiind stabilite de instituțiile sanitare abilitate în acest scop, astfel că obligația de a se supune tratamentului dispusă de organele judiciare se concretizează prin actele de dispoziție ale organelor administrative de specialitate (direcția sanitară și unitatea desemnată).
Obligația făptuitorului de a urma tratamentul medical nu suplinește acordul acestuia în situația în care, potrivit deontologiei medicale, pentru efectuarea unei anumite terapii un asemenea acord prealabil este necesar.
Obligarea la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă, prin care nu s-a dispus aplicarea unei pedepse cu executare în regim de detenție, de exemplu, în cazul în care s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv și a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală autorității de sănătate publică din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical.
Autoritatea de sănătate publică va comunica de îndată persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, unitatea sanitarăla care urmează să efectueze tratamentul.
Instanța de executare trebuie să comunice persoanei față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical că este obligat să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se efectueze tratamentul, atragându-i-se atenția că în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală.
În cazul în care măsura obligării la tratament medical însoțește pedeapsa închisorii sau a detenției pe viață, sau privește o persoană în stare de deținere, tratamentul medical se va efectua în stare de deținere. În cazurile enumerate, copia de pe dispozitivul hotărârii și de pe raportul de expertiză medico-legală se trimit administrației locului de deținere.
Judecătorul de drepturi și libertăți, pe durata urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, sau instanța, în cursul judecății, poate dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau inculpatului.
Judecătorul de drepturi și libertăți și judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra măsurii obligării la tratament medical în camera de consiliu, prin încheiere motivată. Instanța se pronunță asupra măsurii prin încheiere motivată.
Măsura de siguranță a obligării la tratament medical va putea fi luată cu titlu definitiv doar de către instanța de judecată.
În cazul în care făptuitorul nu se prezintă regulat la tratament, masura obligării la tratament medical poate fi înlocuită cu măsura de siguranță a internării medicale. Înlocuirea nu este însă obligatorie, ea trebuind să intervină doar atunci când se constată de către medicii de specialitate o înrăutățire a stării pacientului, concomitent cu creșterea pericolului pe care acesta îl prezintă pentru societate.
Durata
Măsura de siguranță a obligării la tratament medical se dispune pe durată nedeterminată, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
În cazul în care nu a intervenit însănătoșirea ori nu s-a obținut o ameliorare care să înlăture starea de pericol până la terminarea executării pedepsei, condamnatul va continua tratamentul și după ce a executat pedeapsa sau după ce aceasta este considerată ca executată.
Dacă temeiurile care au impus luarea măsurii de siguranță au încetat, procurorul sau unitatea sanitară la care s-a efectuat tratamentul pot cere încetarea acestei măsuri.
Internarea medicală
Noțiune și conținut
Conform art. 110 din noul Cod penal, când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau suferă de o boală infecto-contagioasă și prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
Intensitatea stării de pericol social decurgând din modul său de manifestare și maladia care o prezintă, impune izolarea făptuitorului și internarea sa într-o instituție medicală, sub supraveghere în vederea efectuării tratamentului medical corespunzător stării de boală care o prezintă.
Felul și modul tratamentului se stabilesc de către medic. Internarea obligatorie nu înlătură obligația solicitării acordului bolnavului pentru acele terapii pentru care un asemenea acord prealabil este necesar potrivit deontologiei medicale.
În consecință, internarea medicală este o măsură de siguranță cu caracter medical care constă în internarea, într-o unitate sanitară de specialitate, a persoanei care, datorită faptului că este bolnavă psihic sau consumătoare cronică de substanțe psihoactive ori suferă de o boală infectocontagioasă, a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și există pericolul că ea să săvârșească și alte asemenea fapte.
Internarea medicală se poate dispune și în cazul în care nu este respectată măsura de siguranță a obligării la tratament medical sau când această din urmă măsură este ineficientă față de starea de boală a condamnatului.
Dacă instanța dispune măsura internării medicale a făptuitorului, nu îl poate supune pe acesta, concomitent, și măsurii de siguranță a obligării la tratament medical.
Aspecte comparative între măsura de siguranță a obligării la tratament medical și a internării medicale
Cele două măsuri de siguranță se aseamănă prin cauzele lor, dar diferă prin gradul anormalității psihofizice. Măsura internării se poate lua de instanța de judecată numai atunci când boala psihică, toxicomania sau boala infectocontagioasă au căpătat forme grave, în care capacitatea de a înțelege și de a-și dirija voința sunt complet sau profund alterate.
Existența toxicomaniei sau a bolii mintale trebuie să fie stabilită de medicii specialiști, iar tratamentul medical care va fi aplicat făptuitorului în unitatea spitalicească în care va fi internat va trebui să corespundă cu concluziile și indicațiile cuprinse în raportul medico-legal întocmit de medicii specialiști în cursul procesului penal.
Executare
Internarea medicală dispusă printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv și a unei copii de pe raportul de expertiză medico-legală autorității de sănătate publică din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat această măsură. Judecătorul delegat al instanței de executare comunică judecătoriei în a cărui circumscripție se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care s-a efectuat internarea, în vederea luării în supraveghere. După primirea comunicării judecătorul delegat cu executarea de la judecătoria în a cărui circumscripție se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 12 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat cu executarea dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei față de care s-a luat măsura internării medicale și, după primirea acesteia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripție se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menținerii, înlocuirii sau încetării măsurii.
Potrivit art. 288 alin. (1) din noul Cod penal, sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranță prevăzute în art. 108 lit. b) și c), de către persoana fizică față de care s-au dispus aceste sancțiuni, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.
Măsura de siguranță a internării medicale poate fi dispusă și în mod provizoriu, ca măsură procesuală, în cursul urmăririi, de judecătorul de drepturi și libertăți, al procedurii de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, sau al judecății, de către instanță.
Înlocuire și încetare
În cazul în care unitatea sanitară la care s-a făcut internarea consideră că internarea nu mai este necesară, are obligația să încunoștințeze judecătoria în a cărei rază teritorială se află.
Înlocuirea internării medicale se face ori de câte ori starea sănătății celui internat s-a îmbunătățit iar, deși starea nu a fost înlăturată, tratamentul se poate efectua ambulatoriu, situație în care măsura de siguranță a internării medicale se va înlocui cu măsura de siguranță a obligării la tratament medical.
Încetarea și înlocuirea măsurii internării medicale poate fi cerută și de procuror sau de persoana internată. În aceste cazuri, instanța va cere avizul unității sanitare unde se află cel internat.
Interzicerea unei funcții sau profesii
Aspecte generale
Măsura de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii a fost reglementată pentru prima dată în legislația penală română prin art. 71 alin. (1) pct. 10 și art. 78 din Codul penal de la 1936.
Potrivit art. 78 din Codul penal din 1936, interdicția de a exercita o anumită profesie sau meserie se putea pronunța dacă delictul se datora incapacității, nepregătirii sau nerespectării regulamentelor impuse pentru exercițiul profesiunii.
Iar prevederile art. 115 din Codul penal din 1968 au extins interdicția și la exercițiul unei funcții sau altei ocupații nu numai la exercițiul unei profesii sau meserii ci și la a unei ocupații.
Prin “funcție” se înțelege o activitate administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat și organizat într-o instituție, în schimbul unui salariu. Este cunoscută și sub denumirea de serviciu, slujbă, post, etc.
În ceea ce privește “profesia”, aceasta este o ocupație, îndeletnicire cu caracter permanent, pe care o exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare.
„Meseria” este o profesie sau îndeletnicire bazată pe un complex de cunoștințe obținute prin școlarizare și prin practică, care permit celui care le posedă să execute anumite operații de transformare și de prelucrare a obiectelor muncii sau să presteze anumite servicii.
În final, prin „ocupație” se înțelege o îndeletnicire, o meserie sau profesiune, și constă într-o activitate de durată mai mare sau mai mică cu care se ocupă cineva.
Noțiune și conținut
Când făptuitorul a săvârșit fapta datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcții, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfășurarea unei alte activități, se poate lua măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa acea funcție ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate.
Măsura de siguranță poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare.
De aici rezultă că, măsura interzicerii unei funcții sau profesii, prevăzută de art. 111 din noul Cod penal, se întemeiază pe starea de pericol care decurge din incapacitatea, nepregătirea sau alte cauze persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală de a efectua activitatea în exercițiul căreia a săvârșit acea faptă.
Starea de pericol care justifică luarea măsurii de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii, este o stare de periculozitate subiectivă ținând de anumite calități sau însușiri ale făptuitorului, sau de lipsa acestora. Această stare de pericol nu este însă prezumată, ea trebuind să fie dovedită. Leguitorul a indicat în mod exemplificativ cauzele care generează această stare de pericol social ca fiind incapacitatea și nepregătirea făptuitorului sau alte asemenea cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite funcții, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau ocupații.
Incapacitatea se poate datora ignoranței, lipsei de pregătire etc., lipsei de pricepere ( confuzii, erori, nesiguranță, etc.), unor incapacități psihofizice ( boală, infirmitate, intoxicație, etc.) sau altor stări care fac ca persoana să fie inaptă pentru exercitarea funcției, profesiei, meseriei sau ocupației sale.
Nepregătirea făptuitorului este o cauză care generează o stare de pericol social ori de câte ori pentru ocuparea unei funcții sau pentru exercițiul unei profesii, se cer o serie de cunoștințe practice și teoretice necesare pentru ca o persoană să poate desfășura asemenea activități fără pericol pentru sine și pentru alții.
Condiții
Măsura de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii se poate dispune doar după verificarea îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții:
a). Să se fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
b). Fapta prevăzută de legea penală să fi fost săvârșită în exercitarea funcției sau profesiei, meseriei sau ocupației făptuitorului;
c). Fapta săvârșită să se datoreze incapacității, nepregătirii sau altor motive care îl fac inapt pe făptuitor pentru ocuparea unei funcții, exercitarea unei profesii, meserii sau ocupații;
d). Exercitarea funcției, profesiei, meseriei și ocupației creează o stare de pericol prin posibilitatea comiterii altor fapte în viitor;
e). Instanța de judecată să aprecieze că înlăturarea stării de pericol și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni se poate realiza prin luarea măsurilor de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii.
Măsura interzicerii ocupării unei funcții sau profesii nu trebuie confundată cu pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, fiindcă temeiul lor este diferit, incidența lor cumulativă fiind legal posibilă.
Rezultă că, măsura interzicerii unei funcții sau profesii se poate dispune alături de alte măsuri de siguranță, și chiar alături de pedeapsa complementară a interzicerii de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie, meserie sau activitate de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii.
În timp ce pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 lit. g) din noul Cod penal are ca temei vinovăția sporită a făptuitorului, care s-a dovedit nedemn, impropriu din punct de vedere moral să ocupe acea funcție sau să exercite profesia, meseria sau îndeletnicirea respectivă, măsura de siguranță a interzicerii unei activități are ca temei pericolul pe care îl creează inaptitudinea făptuitorului.
Executare
Legea penală nu prevede posibilitatea luării acestei măsuri de siguranță în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecății asemeni măsurilor de siguranță cu caracter medical.
Măsura de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii poate fi luată doar prin hotărârea judecătorească prin care instanța soluționează fondul cauzei cu care a fost învestită.
Îndată ce hotărârea instanței prin care s-a luat măsura interzicerii unei funcții sau profesii a rămas definitivă, făptuitorul are obligația de a se abține să exercite acea activitate pe toată durata de funcționare a sancțiunii.
Măsura de siguranță a interzicerii unei funcții, profesii sau activități se pune în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri și să supravegheze respectarea lor.
În ceea ce privește comunicarea, aceasta va fi adresată departamentului care coordonează activitatea respectivă: Ministerul Sănătății și al Familiei (în cazul în care față de un medic s-a dispus interzicerea de a continua exercitarea profesiei de medic); Ministerul Învățământului și Cercetării (dacă făptuitorului i s-a interzis să ocupe funcția de profesor); Ministerul Administrației și Internelor (atunci când instanța a interzis unui conducător de vehicul cu tracțiune mecanică să mai exercite meseria de șofer) etc., care au obligația legală de asigura executarea efectivă a interzicerii funcției sau profesiei. Toate aceste organe enumerate vor efectua actele necesare și vor lua toate măsurile pentru supunerea subiectului la restricțiile ce decurg din interdicție.
Potrivit art. 573 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate și să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranță.
În acest sens, organul care va asigura executarea măsurii va trebui să-l repartizeze pe cel în cauză într-un loc de muncă pe care acesta poate să îl îndeplinească corespunzător experienței si pregătirii sale. În cazul în care făptuitorul se sustrage de la executarea măsurii interzicerii unei funcții sau profesii, organul însărcinat cu executarea are obligația să sesizeze organul de urmărire penală.
În cazul în care persoana față de care s-a luat măsura de siguranță a interzicerii funcției sau profesiei se sustrage de la executarea acestei măsurii, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.
Durata
Măsura de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii se dispune pe o perioadă nedeterminată, și durează până la încetarea inaptitudinii celui căruia i s-a interzis exercitarea unei funcții sau profesii, dar nu mai puțin de un an.
Cu toate că măsura interzicerii unei funcții sau profesii se ia pe perioadă determinată, ea însă poate fi revocată la cerere după trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă se constată că au încetat temeiurile care au impus luarea ei.
În situația în care nepregătirea ori incapacitatea care a generat starea de pericol social ce a motivat luarea măsurii de siguranță au fost înlăturate sau corijate printr-o pregătire ulterioară, se poate revoca această măsură la cererea celui interesat.
Leguitorul a prevăzut un termen de cel puțin un an de la luarea acestei măsuri după care se poate solicita revocareai ei, acest termen fiind considerat rezonabil de către leguitor pentru înlăturarea incapacității sau a nepregătirii ori a altor cauze care au impus luarea acestei măsuri. Dacă cererea de revocare este respinsă, o nouă cerere de revocare nu poate fi făcută decât după trecerea unui termen de cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare.
Având în vedere că revocarea măsurii de siguranță a interzicerii unei funcții sau ocupații poate fi dispusă numai dacă au încetat temeiurile care au impus luarea acestei măsuri, instanța are obligația de a verifica modul în care au fost înlăturate incapacitățile sau a fost corijată nepregătirea persoanei în cauză, putând apela în acest sens la concluziile unui specialist în domeniul respectiv.
Efectul principal al revocării măsurii constă în repunerea celui în cauză în totalitatea drepturilor sale profesionale, fără obligația ca cel în cauză să fie repus în funcția sau postul ocupat anterior luării măsurii.
Confiscarea specială
Noțiune și conținut
Măsura de siguranță a confiscării speciale este reglementată prin dispozițiile art. 112 din noul Cod penal. Această măsură este condiționată de starea de pericol pe care o prezintă anumite bunuri (periculozitate obiectivă) enumerate generic, dar limitativ, în textul menționat.
Confiscarea specială ca măsură de siguranță cu caracter patrimonial constă fie în diminuarea patrimoniului celui sancționat prin trecerea unor bunuri în proprietatea statului sau prin obligarea acestuia la plata unei sume de bani, fie în împiedicarea majorării acestuia prin mijloace ilicite și imorale.
Măsura confiscării speciale are în unele cazuri un caracter subsidiar regulilor imperative privind ocrotirea proprietății, deoarece bunurile pot fi confiscate numai în cazul în care aparțin infractorului sau în măsura în care nu servesc la despăgubirea părții civile.
Bunurile în legătură cu care se ia în mod frecvent măsura de siguranță a confiscării sunt în general bunuri mobile, dar nu poate fi exclusă nici posibilitatea confiscării unor bunuri imobile, important fiind ca bunul să fie dintre cele enumerate limitativ de art. 112 din noulCod penal.
În cazul bunurilor frugifere, sunt supuse confiscării și fructele produse de acestea după dobândirea lor de către făptuitor. Deci, sunt supuse confiscării dobânzile produse de sumele de bani date infractorului pentru a-l determina să comită infracțiunea, pentru că și acestea au o proveniență ilicită și lăsarea lor în proprietatea infractorului generează o stare de pericol, putând să-l încurajeze în comiterea unor noi fapte prevăzute de legea penală.
Măsura confiscării se dispune împotriva persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și nejustificată, în situația în care se apreciază că există o stare de pericol prin lăsarea în circulație a anumitor bunuri, iar prin luarea acestei măsuri de siguranță starea de pericol poate fi înlăturată.
Confiscarea are caracterul unei sancțiuni de drept penal, și nu de despăgubire civilă. Caracterul de sancțiune de drept penal al confiscării speciale exclude posibilitatea unei obligații solidare. Dacă o infracțiune s-a comis în participație și folosul a fost împărțit între participanți, aceștia nu pot fi obligați în solidar la plata sumelor reprezentând valorile confiscate, ci fiecare va plăti în raport de partea care i-a revenit.
Condiții
Măsura de siguranță a confiscării speciale este reglementată prin dispozițiile art. 112 NCP, și constă în trecerea silită și gratuită în proprietatea statului a anumitor bunuri ce aparțin persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, a căror deținere, datorită naturii lor ori datorită legăturii acestora cu săvârșirea faptei, prezintă pericolul săvârșirii unor noi fapte prevăzute de legea penală.
Așadar, măsura de siguranță a confiscării speciale are ca scop prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, prin înlăturarea stării de pericol. Această măsură se poate aplica doar dacă sunt îndeplinite anumite condiții în mod cumulativ.
Astfel, pentru a se dispune măsura confiscării este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții:
a). Făptuitorul să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
Pe cale de consecință, măsura de siguranță a confiscării speciale poate fi dispusă numai dacă s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală sau o infracțiune. Starea de pericol rezultă din deținerea unor bunuri, care lăsate mai departe în mâinile făptuitorului, prezintă pericolul de a fi folosite sau pot ajuta pe acesta să săvârșească alte fapte prevăzute de legea penală.
Această măsura nu poate fi dispusă mai înainte de săvârșirea unei infracțiuni, pentru că doar prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală se poate decide dacă bunurile enumerate de art. 112 din noul Cod penal pot fi lăsate sau nu în posesia făptuitorului.
Așadar, pentru a se putea dispune măsura de siguranță a confiscării speciale, trebuie ca față de inculpat să se fi dispus trimiterea în judecată pentru o faptă ce relevă starea de pericol ce rezultă din deținerea bunului.
În cazul în care intervine amnistia după săvârșirea infracțiunii, deși aceasta înlătură răspunderea penală și determină încetarea procesului penal, nu înlătură și incidența prevederilor măsurilor de siguranță a confiscării speciale, ca urmare a caracterului preventiv și nerepresiv al acestei măsuri, care este dispusă în interesul făptuitorului pentru ca acesta să nu fie expus, în sensul de a fi tentat să săvârșească alte noi infracțiuni.
De asemenea, în cazul morții inculpatului, nu se exclude dispunerea măsurii de siguranță a confiscării banilor pe care acesta i-a deținut ca urmare a săvârșirii infracțiunii de luare de mită, deoarece efectul confiscării nu se răsfrânge asupra autorului, căci temeiul aplicării acestei măsuri nu-l constituie răspunderea penală, ci starea de pericol care rezultă din deținerea în mod obiectiv, a unor bunuri ce au fost date pentru că s-a săvârșit ori pentru a se săvârși o infracțiune.
Această soluție dată de instanța de judecată este prevăzută în art. 107 alin. (3) din noul Cod penal, prin care se prevede posibilitatea ca măsura de siguranță a confiscării speciale să se poată dispune chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. În acest caz, moartea făptuitorului deși a înlăturat răspunderea penală a acestuia, însă nu a înlăturat și posibilitatea dispunerii măsurii de siguranță a confiscării speciale.
b). Făptuitorul să prezinte pericol pentru societate, în sensul că poate săvârși din nou o faptă prevăzută de legea penală;
Starea de pericol care rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală nu trebuie confundată cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, pentru că starea de pericol în cazul dispunerii măsurii de siguranță a confiscării speciale nu este legată de faptă, ci de prezența unor lucruri care are legătură cu fapta săvârșită de acesta.
Starea de pericol cerută de lege pentru a putea fi dispusă măsura confiscării speciale, constă în temerea pe care o reprezintă lăsarea în circulație a anumitor lucruri, ca urmare a faptului că ele ar putea servi la săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, această stare de pericol fiind și o condiție generală pentru dispunerea acestei măsuri.
Existența pericolului trebuie să fie indubitabilă, iar intensitatea acestuia să aibă un grad ridicat pentru lucrurile vătămătoare sau primejdioase prin natura lor și a căror deținere este interzisă de lege (monede falsificate, mărfuri contrafăcute, instrumente pentru pescuit interzis).
Scopul măsurii de siguranță a confiscării speciale este acela de a înlătura starea de pericol și de a preîntâmpina săvârșirea altor fapte prevăzute de legea penală. Astfel, dacă bunurile se află în una din categoriile prevăzute în art. 112 lit. a)-f) din noul Cod penal, starea de pericol este prezumată, și implicit rezultă caracterul obligatoriu al acestei măsuri.
c). Combaterea stării de pericol să nu fie posibilă decât prin luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale.
Măsura de siguranță a confiscării speciale se dispune de către organele judiciare în cazul în care sunt descoperite bunuri care fac parte din categoria celor expres și limitativ prevăzute prin dispozițiile art. 112 din noul Cod penal.
Pe cale de consecință, această măsură de siguranță este incidentă ori de câte ori combaterea stării de pericol rezultând din deținerea anumitor bunuri nu s-ar putea realiza doar prin aplicarea unei pedepse.
Astfel, dacă s-ar aplica doar pedepse, nu și măsuri de siguranță, infractorii ar rămâne în continuare cu armele sau cu foloasele dobândite din săvârșirea infracțiunii, sau cu bunurile produse prin infracțiune, fapt ce i-ar determina să săvârșească alte infracțiuni.
Este foarte important de reținut faptul că, există posibilitatea indisponibilizării bunurilor care urmează a fi confiscate, prin instituirea sechestrului.
Potrivit art. 249 alin. (1) și alin. (2) din noul Cod de procedură civilă, procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune. Măsurile asiguratorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.
În cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție, banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârșirea infracțiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârșirea infracțiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsură în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
De asemenea, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune de corupție, luarea masurii asiguratorii a sechestrului este obligatorie.
Categorii de bunuri supuse confiscării speciale
Conform dispozițiilor art. 112 din noul Cod penal, pot fi supuse confiscării speciale următoarele categorii de bunuri:
a). Bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală;
La fel ca și art. 118 lit. a) din Codul penal din 1968 și prevederile art. 112 lit. a) din noul Cod penal permit confiscarea bunurilor produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, chiar dacă fapta nu constituie infracțiunea, datorită existenței unei cauze care înlătură caracterul imputabil al faptei.
Astfel, pentru confiscarea acestor bunuri este necesar să se fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă a intervenit o cauză de neimputabilitate sau o cauză justificativă.
Bunurile cuprinse în această categorie sunt bunuri care nu au avut o existență anterioară infracțiunii, fiind create, fabricate sau produse prin acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii.
De asemenea, este necesar ca bunul care urmează a fi confiscat să fi produs prin săvârșirea unei infracțiuni, fiind rezultatul acțiunii care reprezintă elementul material al unei infracțiuni. Sunt considerate bunuri care îndeplinesc aceste condiții, monedele, sau valorile falsificate, băuturi falsificate, arme confecționate ilicit, timbrele falsificate, alimentele sau băuturile alterate.
Sunt supuse măsurii de siguranță a confiscării speciale și sumele dobândite prin traficarea, vânzarea, punerea în circulație a bunurilor produse prin fapte prevăzute de legea penală, cu excepția cazurilor în care aceste bunuri servesc la despăgubirea cumpărătorilor înșelați, necunoscând proveniența ilicită a bunurilor ori caracterul lor cotrafăcut.
În ceea ce privește bunurile dobândite prin furt sau înșelăciune, aceste bunuri nu se confiscă, ci se restituie persoanelor care au fost deposedate de acestea.
În cazul în care bunurile produse printr-o faptă prevăzută de legea penală au fost distruse sau consumate de inculpat mai înainte de descoperirea faptei, atunci nu se va mai putea dispune măsura de siguranță a confiscării speciale și nici inculpatul nu va mai putea fi obligat la plata echivalentului bănesc al acestora ca urmare a faptului că prin distrugerea bunurilor a dispărut și temerea că bunul respectiv ar putea constitui o tentație viitoare pentru a comite noi infracțiuni.
b). Bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, acestea a cunoscut scopul folosirii lor;
Săvârșirea multor infracțiuni implică deseori folosirea unor lucruri care, deși nu prezintă o periculozitate în sine, capătă o asemenea stare de pericol prin folosirea ce le-a fost dată de către infractor în activitatea infracțională și lăsarea lor pe mai departe în posesia infractorului creează temerea că acesta ar putea comite noi infracțiuni, prin folosirea acestora.
Pentru a se putea dispune măsura de siguranță a confiscării speciale, trebuie îndeplinite cumulativ trei condiții, și anume: să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală; bunurile respective să fi fost folosite sau să fi fost destinate să servească la săvârșirea acesteia; bunurile respective să aparțină infractorului sau dacă aparțin altei persoane, acesta a cunoscut scopul folosirii lor. La condițiile enumerate se adaugă și condiția existenței stării de pericol.
Între bunurile susceptibile de a fi confiscate și infracțiunea săvârșită trebuie să existe o legătură, în sensul ca aceste bunuri să fie folosite sau să fie destinate să servească la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, existând astfel o conexitate etiologică între scopul urmărit (infracțiunea săvârșită) și mijlocul folosit (bunurile supuse confiscării).
Bunurile care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea infracțiunii pot fi supuse măsurii de siguranță a confiscării speciale numai în cazul în care aparțin infractorului, fie chiar și numai în coproprietate, pentru că numai rămânerea mai departe a acestor bunuri în proprietatea infractorului menține starea de pericol exprimată prin posibilitatea folosirii acestor bunuri la comiterea unei noi infracțiuni.
În cazul în care bunul care a servit sau a fost destinat să servească la săvârșirea infracțiunii a fost înstrăinat, va fi supusă măsurii de siguranță a confiscării speciale suma obținută din valorificarea acestuia.
Confiscarea acestei categorii de bunuri se dispune doar dacă acestea au fost găsite. Dacă bunurile nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.
Pentru a se putea dispune măsura de siguranță a confiscării speciale, este necesar ca bunul să fi servit efectiv la săvârșirea unei infracțiuni.
Pentru ca un bun să fie considerat că a folosit la săvârșirea infracțiunii, este necesar ca acesta să fi constituit un mijloc de comitere a acesteia (un autoturism pe care l-a folosit un cetățean străin pentru a introduce în țară o sumă de bani și o mare cantitate de obiecte ascunse în autoturism pentru a fi comercializate sau arma de vânătoare utilizată la comiterea unei infracțiuni de braconaj, chiar dacă făptuitorul posedă permis de port-armă, sau arma care a fost folosită de inculpat la săvârșirea infracțiunii de omor, dacă a fost a inculpatului).
Însă, confiscarea unui apartament nu este posibilă, chiar dacă inculpatul a utilizat acesta în scopul practicării prostituției, deoarece infracțiunea de prostituție, deși presupune folosirea unui spațiu de locuit, nu se comite prin intermediul acestui spațiu.
În cazul săvârșirii infracțiunii de răspândire de materiale obscene sunt supuse confiscării atât casetele cu asemenea conținut, cât și aparatura electronică folosită pentru vizionarea lor.
Dispozițiile art. 112 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal nu se aplică în cazul faptelor săvârșite prin presă. Prin noțiunea de “presă” se înțelege totalitatea publicațiilor cotidiene și periodice (ziare, reviste, etc.) folosite ca mijloace de informare, de educare etc. a publicului. Confiscarea bunurilor care se folosesc la tipărirea presei sau a acelora prin intermediul cărora se difuzează emisiunile radio sau tv ar însemna practic desființarea mijlocului de presă, fapt care ar contraveni art. 30 din Constituția României privind libertatea de exprimare, care interzice suprimarea unei publicații.
Dacă bunul aparține unei alte persoane de la care a fost sustras de infractor nu se poate dispune confiscarea acestuia chiar dacă a fost folosit la săvârșirea infracțiunii, urmând a fi restituit proprietarului deoarece este evident că proprietarul bunului sustras nu avea cum să știe în ce mod va folosi infractorul bunul.
Măsura de siguranță a confiscării speciale poate fi dispusă numai în cazul infracțiunilor intenționate, nu și în cazul celor săvârșite din culpă, pentru că în cazul infracțiunii de vătămare corporală din culpă sau a uciderii din culpă nu se poate considera că autorul a folosit respectivul autovehicul pentru săvârșirea infracțiunii și nu se poate impune confiscarea acestuia.
Nici mijlocul de transport cu care inculpatul i-a transportat pe migranti până aproape de graniță nu ar putea fi considerat că a servit efectiv la comiterea infracțiunii pentru a se putea dispune confiscarea specială a acestuia, decât în cazul în care acesta ar fi fost adaptat pentru a-i ascunde pe migranți, respectiv comiterii faptei.
De asemenea, bunurile care nu au servit la săvârșirea infracțiunii nu pot fi supuse măsurii de siguranță a confiscării speciale.
Orice persoană în posesia căreia se află un vehicul care a servit ori a fost destinat să servească la săvârșirea unei infracțiuni are obligația să-l predea organului de urmărire penală sau instanței de judecată, la cererea acestora, conform prevederilor art. 170 alin. (1) din noul Cod de procedură penală. În măsura în care persoanele care au obligația de a preda autovehiculele nu își îndeplinesc această obligație sau tăgăduiesc existența bunurilor se poate recurge la ridicarea silită a acestora. În această situație, organul de urmărire penală sau instanța de judecată vor dispune ridicarea lor silită, întocmindu-se fie un proces-verbal de percheziție și ridicare de obiecte, conform prevederilor art. 161 din noul Cod de procedură penală, fie un proces-verbal de sechestru, conform prevederilor art. 253 din noul Cod de procedură penală. Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează și se lasă în păstrarea fie celui la care se află, fie unui custode.
c). Bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;
Măsura de siguranță a confiscării speciale a acestor bunuri poate fi dispusă numai în cazul în care s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, și nu a intervenit o cauză justificativă sau o cauză de neimputabilitate.
De asemenea, este necesar ca bunurile care au fost utilizate la comiterea infracțiunii de către infractor, să fi fost în prealabil produse, modificate sau adaptate în acest scop.
În cazul în care bunurile folosite la săvârșirea infracțiunii de către infractor aparțin altei persoane, confiscarea se dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar sau de infractor cu știința proprietarului.
Intră în această categorie un bun care este produs în scopul comiterii unei infracțiuni atunci când a fost construit sau confecționat cu această destinație, sau un bun care a fost adaptat sau modificat în scopul utilizării acestuia la săvârșirea unei infracțiuni și care fusese utilizat anterior cu un alt scop, dar făptuitorul îi aduce unele modificări pentru a-l face apt de a fi folosit la săvârșirea infracțiunii.
De exemplu, o persoană confecționează o cheie în scopul pătrunderii într-o încăpere pentru a sustrage un bun, sau făptuitorul care posedă o cheie, pentru a putea pătrunde într-o încăpere va modifica acea cheie.
Un alt exemplu este cazul autoturismului, ale cărui banchete au fost înlocuite cu rezervoare destinate furtului de combustibil din conducte, care va deveni impropriu trasportului de persoane, așa cum fusese destinat inițial, prin construcția sa.
Intră în această categorie și autoturismul la care s-au montat anvelope cu alte dimensiuni decât cele prevăzute în certificatul de înmatriculare pentru a fi utilizat la braconaj.
În toate aceste situații, este necesar împlinirea condiției ca bunurile să aparțină infractorului, iar dacă nu aparțin acestuia ci altei persoane, modificarea sau adaptarea lor să fi fost efectuată de către acesta ori de către infractor, cu știința acelei persoane.
d). Bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
Prevederile art. 112 lit. d) din noul Cod penal sunt identice cu cele prevăzute de art. 118 lit. d) din Codul penal din 1968.
Această categorie de bunuri susceptibile de a fi confiscate a fost prevăzută doar prin prevederile Codului penal din 1968, legislațiile anterioare cuprinzând prevederile în acest sens doar în partea specială a Codului penal în cazul infracțiunilor de mită.
Această măsură este prevăzută în cuprinsul art. 112 lit. d) din noul Cod penal, și constă în confiscarea „bunurilor care au fost date în scopul de a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală”, situație în care persoana care remite aceste bunuri are calitatea de instigator, bunurile date constituind un stimulant pentru luare și executarea hotărârii infracționale. Momentul până la care acesta trebuie să remită aceste bunuri este reprezentat de realizarea actelor de executare.
În ceea ce privește cea de-a doua alternativă, este vorba despre confiscarea bunurilor date pentru a răsplăti pe făptuitor, privit ca o recompensă a făptuitorului după comiterea faptei prevăzute de legea penală. Nu are importanță dacă bunurile au fost remise la cererea făptuitorului ori la inițiativa celui care le-a dat.
Atât în cazul în care bunurile au fost date pentru a determina săvârșirea infracțiunii, cât și în cazul în care au fost date pentru a răsplăti pe făptuitor, bunurile trebuie să fie date efectiv infractorului, pentru că în cazul promisiunii date sau a ofertei neacceptate nu se va justifica dispunerea măsurii de siguranță a confiscării speciale.
Nu poate fi dispusă măsura de siguranță a confiscării speciale în cazul în care bunurile au fost date pentru a determina săvârșirea infracțiunii sau pentru a răsplăti pe infractor dacă bunurile nu au intrat efectiv în posesia făptuitorului, precum și în cazul în care bunurile au fost date sub presiunea unei constrângeri. În cazul în care a dat banii sub imperiul unei constrângeri morale (șantaj), bunurile respective se restituie celui care le-a dat.
Pentru a se dispune confiscarea acestor bunuri este necesar ca fapta pentru care s-au dat lucrurile respective să constituie infracțiune, chiar dacă aceasta rămâne în faza tentativei nepedepsite, întrucât infractorul s-a destinat ori a împiedicat producerea rezultatului. Bunurile se confiscă și în ipoteza instigării neurmate de executare, când cel instigat nu a trecut la executarea faptei sau a denunțat autorităților oferta ce i s-a făcut ori l-a înșelat pe cel de la care a primit bunurile.
Astfel, măsura de siguranță a confiscării speciale se va dispune chiar dacă fapta a rămas în forma tentativei sau dacă ea constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, decât cea pe care a dorit făptuitorul să o săvârșească.
Fapta celui care dă bani sau alte bunuri pentru a o determina o altă persoană să comită o faptă prevăzută de legea penală, sau pentru a-l răsplăti pe infractor poate constitui instigare sau complicitate, după caz, la fapta comisă.
Lucrurile date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni sau pentru a răsplăti pe infractor prezintă o stare obiectivă de pericol prin incintarea la comiterea unei infracțiuni, prin încurajarea infractorului ca urmare a veniturilor realizate din infracțiune să comită noi asemenea fapte. Starea de pericol a acestor lucruri este prezumată, prezumția fiind absolută, neputându-se face dovada contrară a inexistenței acestei stări, motiv pentru care confiscarea acestor bunuri este obligatorie, instanțele neputând face aprecieri asupra oportunității confiscării speciale acestor lucruri.
În cazul infracțiunilor de corupție (darea de mită, luarea de mită, cumpărarea de influență, trafic de influență), banii, valorile și orice alte bunuri se confiscă în baza prevederilor art. 112 alin. (1) lit. d) din noul Cod penal.
Măsura de siguranță a confiscării speciale se dispune chiar dacă persoana căreia i s-au dat bunurile pentru a comite o faptă prevăzută de legea penală nu săvârșește nicio faptă, înșelând pe cel de la care a primit banii.
Soluția instanței fiind motivată de faptul că legea nu condiționează măsura confiscării de săvârșirea faptei prevăzute de legea penală pentru care au fost date sumele ori bunurile respective, ci de existența scopului ca finalitate, și anume în vederea săvârșirii faptei. În schimb dacă persoana care a primit sumele de bani le restituie, nevoind să mai comită fapta, aceste sume vor fi totuși confiscate din mâinile celui care le deține.
e). Bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;
Prevederile art. 112 alin. (1) lit. e) din noul Cod penal sunt identice cu cele prevăzute de art. 118 lit. e) din Codul penal din 1968.
Măsura de siguranță a confiscării speciale se poate lua dacă sunt îndeplinite câteva condiții. Astfel, o primă condiție este reprezentată de săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală, și o altă condiție este ca bunurile dobândite prin săvârșirea faptei să nu fi fost restituite persoanei vătămate sau să nu fi fost în măsură să servească la despăgubirea acesteia.
Starea de pericol pe care o generează lăsarea pe mai departe a acestor bunuri în posesia infractorului este prezumată, prezumția fiind absolută nu se poate face dovada contrară a inexistenței stării de pericol. Această stare de pericol derivă din temerea că prin păstrarea bunurilor obținute din fapta prevăzută de legea penală făptuitorul ar fi încurajat să comită noi fapte.
Astfel, confiscarea acestor bunuri se impune chiar dacă fapta nu constituie infracțiune, pentru că lăsarea bunurilor dobândite prin săvârșirea faptei prevăzte de legea penală în posesia făptuitorului, dacă persoana vătămată nu se constituie parte civilă, ar însemna în mod evident o încurajare pentru a comite noi asemenea fapte. Spre exemplu minorul între 14 și 16 ani trimis în judecată pentru mai multe infracțiuni de furt, achitat fiind pentru că nu are discernământ format, ar rămâne cu bunurile sustrase în măsura în care persoanele vătămate nu s-ar constitui părți civile, fapt care în mod evident l-ar încuraja să comită noi asemenea fapte.
Bunurile la care face referire art. 112 alin. (1) lit. e) din noul Cod penal sunt bunuri preexistente infracțiunii, care ajung în posesia infractorului prin consumarea infracțiunii.
De regulă, bunurile dobândite de infractor prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală se restituie persoanei vătămate, iar dacă aceste bunuri nu se găsesc la infractor, atunci el este obligat să plătească o sumă echivalentă cu bunurile dobândite prin fapta acestuia.
Tot în acest sens, bunurile dobândite de infractor prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală sunt restituite persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă în procesul penal, dar dacă persoana vătămată nu vrea să fie cunoscută, a decedat, a dispărut sau nu are moștenitori, bunurile se vor confisca.
Astfel, regimul confiscării a acestor bunuri este un regim de subsidiaritate în raport cu rezolvarea acțiunii civile, bunurile respective putând fi confiscate numai dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.
În cazul în care bunul dobândit prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală este înstrăinat unui dobânditor de bună-credință, bunul nu mai poate fi confiscat, dar infractorul va fi obligat la plata sumei obținute prin înstrăinarea bunului supus confiscării.
În cazul în care infracțiunea s-a săvârșit în forma participației penale și bunurile dobândite au fost împărțite între făptuitori, aceștia nu vor fi obligați în solidar la plata sumei care a reprezentat folosul realizat de aceștia prin săvârșirea infracțiunii, deoarece, răspunderea penală fiind personală, se va confisca de la fiecare ceea ce a dobândit din suma totală, confiscarea specială fiind o măsură de siguranță și o instituție de drept penal, nu o obligație civilă.
f). Bunurile a căror deținere este interzisă de lege.
Bunurile a căror deținere este interzisă de lege sunt acele bunuri, care pot fi deținute doar dacă este îndeplinită condiția existenței unui regim de autorizare, prin care se creează posibilitatea organelor de stat competente să poată verifica dacă persoanele care solicită autorizarea necesară oferă suficiente garanții asupra utilizării fiecărei categorii de bunuri în parte. Iar în cazul în care persoanele care solicită autorizarea necesară nu oferă suficiente garanții asupra utilizării acestor categorii de bunuri, deținerea acestora va reprezenta un real pericol atât pentru valorile sociale ocrotite, cât și pentru ordinea publică.
De asemenea, pentru o anumită categorii de bunuri, a căror deținere sau transmitere implică o stare obiectivă de pericol, leguitorul a reglementat, de regulă, prin legi speciale, regimul lor de deținere și transmitere.
Asemenea bunuri cum sunt armele, munițiile, materiile și materialele explozive, substanțele toxice și radioactive, au un regim restrictiv de deținere, iar încălcarea acestuia constituie de regulă o infracțiune.
În aceste cazuri, bunurile respective sunt supuse măsurii de siguranță a confiscării speciale, indiferent dacă fapta constituie sau nu infracțiune sau dacă îi lipsește vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii. Deci, intervine măsura confiscării speciale și atunci când aceste categorii de bunuri nu aparțin făptuitorului, dar și în cazul decesului acestuia.
În unele cazuri, categoria de bunuri confiscabile prevăzute la art. 112 lit. f) din noul Cod penal, poate să fie în concurs cu categoriile de bunuri prevăzute de leguitor la lit. a) și b), deoarece de cele mai multe ori lucrurile a căror deținere încalcă prevederile legii sunt produse prin săvârșirea de infracțiuni. De exemplu, deținerea de arme sau materii explozive fabricate fără drept, deținerea de monede falsificate. Tot astfel, în cazul în care deținătorul unei arme de vânătoare face parte dintr-o asociație de vânători sportivi și deține permisul de armă, dar această armă este deținută în scopul săvârșirii unei infracțiuni, măsura confiscării va fi dispusă în baza prevederilor art. 112 lit. b) și nu potrivit dispozițiilor art. 112 lit. f) din noul Cod penal.
Măsura de siguranță a confiscării speciale se dispune în toate cazurile în baza art. 112 alin. (1) lit. f), chiar și în cazul în care soluția instanței de judecată este de achitare a inculpatului.
Această măsură de siguranță se dispune și atunci când bunul deținut în contra dispozițiilor legale altei persoane decât infractorului și chiar dacă persoana respectivă nu a participat printr-o acțiune la realizarea faptei prevăzute de legea penală.
Dacă, după executarea pedepsei principale și a măsurii de siguranță a confiscării speciale se solicită restituirea bunurilor confiscate, prin intervenția dezîncriminării de către leguitor a faptei săvârșite, cererea va fi respinsă.
4.4. Măsura de siguranță a confiscării speciale prin echivalent
Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, posibilitatea aplicării măsurii de siguranță a confiscării speciale prin echivalent a fost prevăzută în art. 118 alin. (4) din vechiul Cod penal, care prevedea că dacă bunurile supuse conficării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.
Posibilitatea confiscării echivalentului bănesc al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni, atunci când nu se mai găsesc, fiind înstrăinate după comiterea faptei, a fost controversată în literatura juridică.
Se impune confiscarea echivalentului bănesc obținut din înstrăinarea bunului, deoarece lăsarea sumei de bani la dispoziția infractorului generează o stare de pericol, concretizată în posibilitatea reluării activității infracționale prin achiziționarea cu banii respectivi a unor alte lucruri de care să se servească în săvârșirea de noi fapte penale. În acest sens s-au pronunțat în mod expres și instanțele judecătorești.
Dispozițiile cuprinse în art. 118 din Codul penal din 1968 au fost modificate prin Legea nr. 278/2006, și au fost preluate cu unele modificări în cuprinsul art. 112 alin. (1)-(6) din noul Cod penal.
În reglementarea actuală, prin dispozițiile art. 112 alin. (5) din noul Cod penal se pevede că, dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin. (1) lit. b)-e) nu se găsesc, din cauză că au fost distruse de infractor, pentru a șterge urmele infracțiunii sau au fost valorificate pe piață, fiind imposibil de identificat dobânditorii, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.
De asemenea, se confiscă echivalentul în bani, conform dispozițiilor alin. (3) al art. 112 din noul Cod penal și bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârșirea unei infracțiuni ori au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii acesteia, dacă aparțin altei persoane nu a cunoscut scopul folosirii lor de către infractor, confiscarea în natură a acestora neputând fi dispusă, deoarece proprietarul, necunoscând scopul utilizării lor, nu poate fi considerat complice la săvârșirea unei infracțiuni. Prin aceste dispoziții, se reglementează o variantă specială de confiscare prin echivalent, aplicată în cazul bunurilor care au fost folosite în orice mod la săvârșirea unei infracțiuni sau au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii unei infracțiuni, fiind utilizate la săvârșirea acesteia și care aparțin altei persoane decât cea a făptuitorului care nu a cunoscut scopul utilizării acestora de către făptuitor, situație în care se confiscă echivalentul în bani al acestora.
Stabilirea valorii acestora poate ridica unele probleme deoarece confiscarea echivalentului valoric al acestora presupune determinarea valorii lor la data săvârșirii infracțiunii, nu la data dobândirii lor. Dacă bunurile au fost vândute, echivalentul valoric al acestora este prețul obținut. Dacă nu se cunoaște prețul vânzării sau bunul a fost distrus, echivalentul valoric al bunurilor trebuie determinat având în vedere prețul unor bunuri cu o vechime similară.
Măsura de siguranță a confiscării speciale prin echivalent a fost reglementată și în cazul infracțiunilor de corupție, cum sunt: luarea de mită, darea de mită, traficul de influență și cumpărarea de influență.
4.5. Confiscarea bunurilor obținute din exploatarea sau folosirea bunurilor față de care s-a dispus măsura confiscării
Din prevederile art. 112 alin. (6) din noul Cod penal rezultă că, se confiscă bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea, cu excepția bunurilor prevăzute în alin. (1) lit. b) și lit. c).
De asemenea, nu pot fi confiscate, în cazul de față, bunurile care au fost folosite în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, și nici bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.
În cazul în care nu s-ar dispune măsura de siguranță a confiscării speciale a bunurilor obținute din exploatarea sau folosirea bunurilor respective, ar fi posibil ca bunurile să reprezinte un îndemn spre săvârșirea altor infracțiuni, făptuitorul sperând că până la descoperirea sa și confiscarea bunului, va obține un câștig patrimonial.
Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse din acestea, cu excepția bunurilor și banilor obținute din exploatarea bunurilor care aparțin făptuitorului sau i-au fost date de un terț care au fost folosite la săvârșirea infracțiunii. În acest din urmă caz, exploatarea bunului propriu sau primit de la un terț are un caracter licit și confiscarea banilor sau bunurilor obținute din exploatarea acestor bunuri nu poate fi dispusă deoarece ar contraveni protecției constituționale a dreptului de proprietate.
În situația în care bunurile care aparțin făptuitorului au fost folosite la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, sau imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului ori pentru a asigura păstrarea folosului obținut din faptă, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporțională față de gravitatea și natura faptei, poate fi dispusă măsura de siguranță a confiscării speciale în parte, prin echivalent bănesc.
Iar dacă bunurile aparținând făptuitorului au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii infracțiunii, poate fi dispusă măsura de siguranță a confiscării speciale în întregime, în natură, sau prin echivalent bănesc, după caz.
4.6. Limitări ale măsurii de siguranță a confiscării speciale
Măsura de siguranță a confiscării speciale se poate dispune cu unele limitări determinate de prevederile art. 112 din noul Cod penal. Astfel, în cazul în care organul judiciar constată existența unui bun care face parte din oricare din categoriile de bunuri prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. a)-f) din noul Cod penal, nu întotdeauna va putea dispune măsura de siguranță a confiscării speciale în întregime și în natură a acelui bun.
Din prevederile art. 112 alin. (2) rezultă că, la stabilirea proporției bunului ce urmează a fi confiscat, se va ține cont de gravitatea și natura infracțiunii, precum și la contribuția bunului la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.
Astfel, în cazul bunurilor care au fost folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit dispropoțională față de gravitatea și natura faptei, poate fi dispusă măsura de siguranță a confiscării speciale în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea faptei și de contribuția bunului respectiv la producerea faptei prevăzute de legea penală.
De exemplu, în cazul în care la transportul unei cantități reduse de substanțe interzise s-a utilizat un autocamion, acesta nu va fi confiscat în întregime, ci doar parțial, prin echivalent bănesc, în funcție de cantitatea de substanțe interzise transportate, cât și de valoarea acestora pe piața neagră a carburanților.
În cazul în care infracțiunea comisă de făptuitor nu este susceptibilă de nicio evaluare bănească, de exemplu atunci când făptuitorul folosește un autoturism de valoare foarte ridicată pentru a ucide ori pentru a vătăma o persoană, nu se poate pune problema comparării a două valori patrimoniale, pentru că rezultatul produs, deci moartea ori vătămarea victimei, este incompatibilă cu o asemenea abordare.
În situația prezentată, instanța judecătorească va decide asupra proporției confiscării în funcție de împrejurările săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, persoana și conduita făptuitorului, scopul, putând dispune chiar măsura de siguranță a confiscării speciale totale dacă fapta se îndreaptă contra vieții, iar dacă fapta este îndreptată contra integrității corporale ori sănătății persoanei, se poate dispune confiscarea parțială.
Astfel, în cazul în care valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporțională față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la producerea acesteia. Menținerea acestei dispoziții în Codul penal român de către leguitor s-a făcut din rațiuni ce țin de materialitatea faptei săvârșite, fiind necesar ca organele judiciare în momentul dispunerii măsurii confiscării acestor categorii de bunuri să țină cont de natura și gravitatea infracțiunii, precum și de contribuția bunului la săvârșirea infracțiunii.
4.7. Executarea confiscării speciale
Conform art. 249 alin. (1) din noul Cod de procedură penală, procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.
Măsura de siguranță a confiscării speciale sau a confiscării extinse, luată prin hotărârea instanței de judecată, se execută după cum urmează:
a). Lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii;
b). Dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliție sau a altor instituții, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispozițiilor legii;
c). Atunci când confiscarea privește sume de bani ce nu au fost consemnate la unități bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispozițiilor privind creanțele bugetare;
d). Când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezența judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.
Confiscarea specială este definitivă și se deosebește de confiscarea din domeniul contravențional.
Potrivit art. 5 alin. (2), sancțiunile contravenționale principale sunt: avertismentul, amenda contravențională și prestarea unei activități în folosul comunității. Iar în alin. (3) al aceleasi articol sunt enumerate sancțiunile complementare, respectiv: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții; suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități; închiderea unității; blocarea contului bancar; suspendarea activității agentului economic; retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv; și desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială.
În ambele ipostaze, confiscarea este justificată de existența unei stări de pericol social decurgând din natura bunurilor care sunt legate de o anumită faptă.
Ceea ce le diferențiază confiscarea specială de confiscarea complementară, este faptul că, în cazul confiscării speciale bunul are legătură cu o faptă prevăzută de legea penală, pe când în cazul confiscării contravenționale fapta trebuie să constituie contravenție.
4.8 Aspecte de drept comparat
Măsura de siguranță a confiscării speciale este prezentă în toate legislațiile moderne, cu modalități de reglementare prin norme juridice apropiate de cele ale legii penale române.
În Codul penal german, măsura de siguranță a confiscării speciale este reglementată separat de celelalte măsuri de siguranță în Titlul VII, intitulat „Confiscarea în vederea recuperării și confiscarea”.
În art. 73 din Codul penal german sunt prevăzute dispoziții referitoare la condițiile confiscării speciale a bunurilor produse prin săvârșirea unei infracțiuni, chiar dacă fapta este săvârșită din culpă, precum și folosul obținut de acesta prin vânzarea bunului respectiv.
Ca și în cazul Codului penal român, se poate dispune și confiscarea prin echivalent bănesc, dacă recuperarea bunului nu mai este posibilă, fie datorită faptului că bunul respectiv nu se mai găsește, fie datorită stării de degradare, acest lucru realizându-se după o prealabilă evaluare.
Măsura de siguranță a confiscării speciale se poate dispune de către instanța de judecată, iar dacă nu poate fi chemată în instanță nicio persoană, instanța poate să dispună și în mod independent măsura confiscării sau recuperării bunului respectiv, ori valoarea acestuia, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.
Însă, în cazul în care pentru infractor această măsură este inechitabilă, ori dacă valoarea bunului obținut din săvârșirea infracțiunii este de minimă importanță, nu se poate dispune măsura confiscării speciale.
Se poate dispune măsura confiscării și în cazul în care bunul aparține unui terț neparticipant la infracțiune, dacă se dovedește că făptuitorul a lucrat în folosul terțului respectiv sau dacă acesta a cunoscut faptul că bunul va servi la săvârșirea unei infracțiuni.
În legislația germană, măsura confiscării este o măsură specială cu trăsături proprii, care presupune trecerea în folosul statului a oricărui avantaj material dobândit printr-o faptă ilicită de către o persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Aceasta nu poate fi considerată nici măsură de siguranță și nici pedeapsă, fiind reglementată într-o secțiune distinctă, aplicându-se indiferent de forma de vinovăție cu care s-a săvârșit infracțiunea și în consecință realizându-se prin aceasta o prevenție generală.
După cum se poate observă, există unele trăsături comune cu privire la măsura de siguranță a confiscării speciale între Codul penal german și Codul penal român.
În Codul penal francez, principiul legalității este cel care guvernează dispunerea măsurilor de siguranță, fiind respectată egalitatea făptuitorului în fața legii penale.
În legislația franceză pot fi aplicate unui infractor cumulativ atât pedepse, cât și măsuri de siguranță, acestea fiind cuprinse într-un singur sistem sancționator.
Măsura confiscării speciale este reglementată în Codul francez și ca o pedeapsă alternativă aplicabilă în cazurile în care pentru infracțiunea săvârșită, pedeapsa prevăzută de legea penală este amenda ori închisoarea, caz în care instanța de judecată poate dispune confiscarea unui autovehicul aparținând făptuitorului.
De asemenea, pot fi confiscate bunurile care au servit la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, sau acele bunuri care sunt produsul faptei, cu excepția delictelor comise prin presă.
În anumite cazuri, confiscarea specială apare ca o pedeapsă complementară, astfel în cazul crimelor și delictelor, instanța de judecată poate să dispună aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare. De asemenea, în materie contravențională, alături de pedeapsa prevăzută de legea penală, poate fi dispusă și o pedeapsă complementară, de exemplu, confiscarea bunului care a servit la săvârșirea infracțiunii.
În anumite condiții pedeapsa confiscării speciale este obligatorie și se aplică obiectelor considerate prin lege ca fiind periculoase sau dăunătoare, putându-se dispune față de acestea măsura de siguranță a confiscării speciale, dacă se dovedește ca a servit la săvâșirea faptei prevăzute de legea penală, sau este chiar produsul faptei. Dacă bunul confiscat nu a fost sechestrat ori nu se poate găsi, confiscarea se va putea dispune asupra valorii bunului.
Majoritatea autorilor francezi au considerat că confiscarea specială este o pedeapsă complementară sau alternativă. Astfel, în cazul săvârșirii infracțiunii de trafic de stupefiante, se poate dispune confiscarea oricărui bun care a servit la săvârșirea infracțiunii, precum și a produselor rezultate în urma săvârșirii infracțiunii, iar în cazul producerii acestora se va dispune confiscarea tuturor bunurilor.
În Codul penal italian confiscarea este prevăzută în art. 240 și se dispune asupra bunurilor care au fost utilizate sau destinate să ajute la săvârșirea unei infracțiuni, precum și bunurile care sunt produsul sau profitul rezultat în urma săvârșirii unei infracțiuni.
Confiscarea poate fi obligatorie sau facultativă. Confiscarea este obligatorie în cazul bunurilor care constituie prețul infracțiunii, deci în cazul acelor bunuri a căror fabricare, deținere, folosire ori înstrăinare constituie infracțiune, chiar dacă nu s-a pronunțat o hotărâre de condamnare.
Confiscarea facultativă este lăsată la aprecierea judecătorului. Judecătorul poate dispune măsura confiscării numai dacă pronunță o condamnare, și dacă bunul nu aparține unei persoane străine de infracțiune.
În Codul penal belgian, dispozițiile referitoare la măsura confiscării sunt prevăzute în cuprinsul art. 42, putând fi confiscate următoarele categorii de bunuri: bunurile care formează obiectul infracțiunii și cele care au servit la săvârșirea infracțiunii, atunci când se află în proprietatea condamnatului, precum și acele bunuri care au fost produse prin săvârșirea infracțiunii.
Măsura confiscării se dispune de instanțele de judecată în cazul infracțiunilor enumerate mai sus, precum și în cazul infracțiunilor de corupție.
În acest sens, menționez Cazul Tillack c. Belgiei, situație în care reclamantul, un jurnalist german, la data desfășurării faptelor, era detașat la Bruxelles și însărcinat cu urmărirea politicii Uniunii Europene și cu funcționarea instituțiilor europene. În această perioadă ziarul său a publicat două articole pe care acesta le-a scris pornind de la documente confidențiale ale Oficiului europen pentru lupta antifraudă (O.L.A.F). Primul articol relata despre afirmațiile unui funcționar european cu privire la neregulile comise în cadrul instituțiilor europene, iar cel de-al doilea se referea la anchetele interne declanșate de O.L.A.F., având ca subiecte aceste afirmații.
O.L.A.F. a deschis o anchetă ca urmare a faptului că îl bănuia pe reclamant că ar fi corupt un funcționar, plătindu-l pentru a obține informații confidențiale referitoare la anchete în curs, desfășurate în interiorul instituțiilor europene, ancheta care nu a dus la identificarea agentului aflat la originea scurgerilor.
O.L.A.F. a depus o plângere împotriva reclamantului la autoritățile belgiene, care au deschis o instrucție contra lui X pentru încălcarea secretului profesional și coruperea activă și pasivă a funcționarului, ocazie cu care domiciliul și biroul reclamantului au fost percheziționate, majoritatea documentelor și instrumentelor de lucru ale reclamantului au fost confiscate și puse sub sechestru.
Reclamantul a cerut în zadar anularea măsurilor de confiscare și a făcut o sesizare la mediatorul european, care a înaintat un raport special Parlamentului European, concluzionând că bănuielile de corupție asupra reclamantului erau fondate pe simple zvonuri provenind din partea altui jurnalist, iar nu din partea unor parlamentari europeni, așa cum susținuse O.L.A.F. în recomandarea sa.
Considerând că motivele invocate de jurisdicțiile belgiene nu au fost pertinente, și nu au justificat perchezițiile incriminate, inculpatul a fost declarat nevinovat și a primit 10.000 euro daune morale.
În doctrina penală belgiană se face deosebire între confiscarea ca pedeapsă și confiscarea ca măsură de siguranță, măsură care se referă la obiectele periculoase care trebuie retrase din circulație, chiar dacă nu aparțin făptuitorului.
În Codul penal spaniol, măsura confiscării nu este prevăzută ca o măsură distinctă, deși leguitorul a prevăzut posibilitatea confiscării bunurilor cu care făptuitorul a săvârșit fapta prevăzută de legea penală, precum și foloaselor provenite din faptă, afară de cazul în care bunul aparține unui terț de bună-credință care a obținut aceste bunuri în mod legal.
Conform prevederilor art. 128 din Codul spaniol, dacă există o disproporție vădită între valoarea bunurilor confiscate și gravitatea infracțiunii, instanța va putea să dispună confiscarea totală sau parțială.
Confiscarea extinsă
Cerințe decurgând din convențiile internaționale și dreptul comunitar
Pentru prevenirea și combaterea eficientă acestui gen de criminalitate, eforturile trebuie concentrate pe sechestrarea, depistarea, înghețarea și confiscarea produselor având legătură cu infracțiunea.
În 15 noiembrie 2000 a fost adoptată la New York, Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate.
Această convenție prevede obligația statelor semnatare de a lua măsuri de confiscare, pe baza deciziei unei instanțe sau a unei alte autorități competente, a bunurilor provenite din infracțiune.
Măsura luată trebuie să permită confiscarea atât a produsului infracțiunii sau a bunurilor a căror valoare corespunde celei a produsului, cât și a bunurilor folosite sau destinate să fie folosite la săvârșirea infracțiunilor. Astfel, în cazul în care produsul infracțiunii a fost transformat in alte bunuri, acestea pot face obiectul confiscării în schimbul acelui produs.
În situația în care, produsul infracțiunii a fost amestecat cu bunuri achiziționate în mod legal, aceste bunuri vor fi confiscate numai până la concurența valorii estimate a produsului cu care a fost amestecat.
Fac obiectul măsurii confiscării și veniturile obținute din produsul infracțiunii, bunurile cu care a fost amestecat produsul infracțiunii ori bunurile în care produsul a fost transformat sau convertit.
Statele părți pot să ceară ca făptuitorul să dovedească originea licită a produsului infracțiunii, în măsură în care această exigență este conformă principiilor dreptului lor intern și cu natura procedurii judiciare și a altor proceduri.
Aplicarea măsurii confiscării nu trebuie să aducă atingere drepturilor terților de bună-credință.
Nici o dispoziție a Convenției nu aduce atingere principiului conform căruia măsurile care sunt prevăzute în aceasta sunt definite și executate conform dreptului intern al fiecărui stat parte și potrivit dispozițiilor acestui drept.
În înțelesul Convenției, termenul de „bunuri” înseamnă orice fel de bunuri, mobile sau imobile, corporale sau incorporale, tangibile sau intangibile, precum și actele juridice care atestă proprietatea asupra acestor bunuri sau alte drepturi referitoare la bunurile respective.
Prevederile Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate se referă la infracțiunile grave comise de grupuri infracționale organizate.
În ceea ce privește expresia de „infracțiune gravă”, aceasta înseamnă un act care constituie o infracțiune pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate al cărei maximum este de cel puțin 4 ani sau mai mare, sau o pedeapsă mai grea.
România a ratificat și Convenția de la Varșovia din 2005 a Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii, care în cuprinsul art. 3 și 5 se referă și la obligația statelor semnatar de a lua măsuri privind confiscarea bunurilor în care au fost transformate sau convertite produsele infracțiunii, a bunurilor obținute licit, în cazul în care produsele infracțiunii au fost amestecate, în totalitate sau în parte, cu astfel de bunuri, până la valoarea estimată a produselor, precum și la confiscarea câștigurilor sau altor beneficii derivate din produsele infracțiunii, ori din bunurile în care au fost transformate sau convertite produsele rezultate din infracțiunile indicate în anexa Convenției.
Statele membre ale Uniunii au obligația de a reglementa atribuții de confiscare sporite pentru a le permite să confiște cel puțin în cazul în care o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unei activități infracționale desfășurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare, care este considerată rezonabilă de către instanță, sau în cazul în care se stabilește că valoarea bunurilor este disproporțională în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate și o instanță națională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționale desfășurate de persoana condamnată.
De asemenea, fiecare stat membru poate avea în vedere luarea măsurilor necesare pentru a-i permite acestuia să confiște, în tot sau în parte, și bunurile obținute de asociații persoanei respective, precum și bunurilor transferate unei persoane juridice asupra căreia persoana respectivă exercită, fie acționând de una singură, fie în colaborare cu asociații săi, o influență determinantă.
Obligația de confiscare în totalitate sau în parte a bunurilor deținute de o persoană condamnată privește infracțiunile comise în cadrul unei organizații criminale precum și infracțiunile de falsificare de monedă, trafic de persoane, facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate într-o țară din cuprinsul Uniunii, exploatarea copiilor și pornografia infatilă, traficul ilicit de droguri, infracțiunile privind combaterea terorismului, cu condiția ca infracțiunea să se pedepsească cu o pedeapsă privativă de libertate maximă cu o durată de cel puțin 4 ani.
Între timp Comisia Europeană a propus elaborarea unor norme noi pentru o confiscare mai eficace și mai extinsă a fondurilor și a altor bunuri provenite din săvârșirea de infracțiuni în vederea consolidării capacității statelor membre de a confisca bunuri care au fost transferate unor părți terțe și de a facilita confiscarea bunurilor provenite din săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală.
Cadrul legislativ național
Prevederile Convenției Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate precum și prevederile ale Deciziei-cadru 2005/212/JAI a Consiliului European din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea, au fost transpuse parțial în legea penală română prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, prin care s-au modificat prevederile art. 118 din Codul penal, prevăzând confiscarea prin echivalent a bunurilor supuse confiscării în măsură în care acestea nu se mai găsesc, precum și confiscarea bunurilor și banilor obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării.
Incriminarea infracțiunilor de spălare a banilor prin Legea nr. 230/2005 permite confiscarea banilor care au constituit obiectul infracțiunilor precum și confiscarea echivalentului lor în bani sau a bunurilor dobândite în locul acestora. Astfel, sunt supuse măsurii confiscării veniturile și alte beneficii materiale obținute din bunurile care au constituit obiectul infracțiunilor de spălare a banilor.
În cazul în care bunurile și veniturile obținute din bunurile supuse măsurii confiscării nu pot fi individualizate față de bunurile dobândite în mod legal, se confiscă bunuri până la concurența valorii bunurilor supuse confiscării.
Strategia Națională de combatere a criminalității organizate în perioada 2004-2007 și planul de acțiune pentru implementarea acestei strategii nu au urmărit decât parțial punerea de acord a legislației penale române cu legislația comunitară în ce privește confiscarea produsului infracțiunilor deși avea ca obiectiv, între altele, armonizarea legislației naționale cu acquis-ul comunitar iar o altă strategie consecutivă cele amintite nici nu a mai fost elaborată.
Cadrul legislativ intern privind măsura confiscării extinse în legislația penală
Măsura confiscării extinse este o nouă măsură de siguranță, introdusă alături de măsurile de siguranță prevăzute în cuprinsul art. 108 din noul Cod penal.
Confiscarea se numește „extinsă”, pentru că se extinde și asupra altor bunuri decât cele pentru care s-a dovedit legătura cu infracțiunea, precum și la bunurile altor persoane decât cea condamnată.
Pentru dispunerea acestei măsuri de siguranță este necesar să fie întrunite condițiile generale privind aplicarea unei măsuri de siguranță, precum și unele condiții specifice prevăzute în dispozițiile art. 1121 alin. (2) din noul Cod penal:
Făptuitorul să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
Conform prevederilor art. 107 alin. (2) din noul Cod penal, măsurile de siguranță se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală nejustificată.
Astfel, din conținutul art. 1121 alin. (1) reiese că sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele menționate la art. 112 din Cod, în cazul în care persoana este condamnată pentru săvârșirea uneia dintre infracțiunile enumerate în același text.
Măsura confiscării extinse derogă de la regulile generale care sunt aplicabile celorlalte măsuri de siguranță.
În cazul în care fapta comisă nu constituie infracțiune, măsura confiscării extinse nu se va dispune, nici atunci când se constată existența unei cauze justificative sau existența unei cauze de neimputabilitate.
Faptuitor să prezinte pericol pentru societate;
Starea de pericol poate fi combătută nu numai prin aplicarea unei pedepse, ci și prin luarea măsurilor de siguranță, pentru că atât în cazul dispunerii măsurii de siguranță a confiscării extinse, cât și în cazul dispunerii măsurii de siguranță a confiscării speciale se urmărește înlăturarea stării de pericol, și preînâmpinarea săvârșirii de noi infracțiuni.
Măsura confiscării extinse are ca obiect doar bunuri care provin din săvârșirea anumitor infracțiuni, iar măsura confiscării speciale are ca obiect bunurile destinate, folosite ori rezultate din infracțiuni sau din fapte prevăzute de legea penală.
Dacă legea a urmărit să supună confiscării extinse bunurile care provin din săvârșirea uneia dintre infracțiunile expres și limitativ enumerate în conținutul art. 1121 alin. (1) C.pen., în timp ce măsura confiscării speciale se aplică în cazul tuturor faptelor prevăzute de legea penală, se poate considera că însăși denumirea de confiscare extinsă este nepotrivită prin comparație cu măsura confiscării speciale.
În aceste condiții, măsura confiscării extinse se aplică asupra bunurilor care provin din săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 1121 alin. (1) din noul Cod penal, iar măsura confiscării speciale se aplică în cazul săvârșirii tuturor faptelor prevăzute de legea penală, fără nicio limitare.
Existența unei hotărâri de condamnare definitive pentru comiterea uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 1121 alin. (1) din noul Cod penal;
Astfel, sunt supuse măsurii confiscării extinse și alte bunuri decât cele menționate la art. 112, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracțiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material și pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare:
a). Infracțiuni privind traficul de droguri și la percusori;
b). Infracțiuni privind traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile;
c). Infracțiuni privind frontiera de stat a României;
d). Infracțiunea de spălare a banilor;
e). Infracțiuni din legislația privind prevenirea și combaterea pornografiei;
f). Infracțiuni din legislația privind combaterea terorismului;
g). Constituirea unui grup infracțional organizat;
h). Infracțiuni contra patrimoniului;
i). Nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive;
j). Falsificarea de monede, timbre sau alte valori;
k). Divulgarea secretului economic, concurența neloială, nerespectarea dispozițiilor privind operații de import sau export, deturnarea de fonduri, infracțiuni privind regimul importului și al exportului, precum și al introducerii și scoaterii din țară a deșeuri și reziduuri;
l). Infracțiuni privind jocurile de noroc;
m). Infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;
n). Infracțiuni de evaziune fiscală;
o). Infracțiuni privind regimul vamal;
p). Infracțiuni de fraudă comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice;
q). Traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană.
În ceea ce privește sfera infracțiunilor pentru care este permisă luarea confiscării extinse, observăm că în enumerarea limitativă a noului Cod penal lipsesc infracțiunile de proxenetism și traficul de migranți. Aceasta nu înseamnă că potrivit legii noi măsura confiscării nu poate fi luată în aceste cazuri, întrucât leguitorul a făcut trimitere la titlurile capitolelor în care sunt incluse aceste infracțiuni. Astfel, pentru infracțiunea de proxenetism (art. 213 NCP), observăm că aceasta se încadrează în cazul prevăzut la lit. b), iar traficul de migranți (art. 263 NCP) aparține categoriei infracțiunilor privind frontiera de stat, caz prevăzut la lit. c).
Prin săvârșirea unei infracțiuni dintre cele enumerate expres în conținutul art. 1121 alin. (1) din noul Cod penal, să se fi produs un folos material;
Prin “folos material” trebuie înțeles orice avantaj de natură patrimonială, nu numai câștigurile financiare.
În acest caz, obiectul măsurii confiscării extinse îl constituie „alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112 alin. (1) din noul Cod penal”, bunuri despre care există prezumția că au procurat un folos material persoanei condamnate.
Confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite într-o perioadă de 5 ani înainte, și nici care excedează nivelul veniturilor licite ale persoanei condamnate.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie de 4 ani sau mai mare;
Măsura confiscării extinse se aplică în cazul în care făptuitorul a săvârșit o infracțiune de spălare de bani, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este de cel puțin 4 ani, iar în cazul celorlalte infracțiuni, măsura confiscării extinse se dispune dacă pentru infracțiunea săvârșită leguitorul a prevăzut o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin 5 până la 10 ani.
Valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței să depășească în mod vădit veniturile obișnuite de acesta în mod ilicit (criteriul temporal și cel al proporționalității);
La calculul perioadei de referință ce urmează a fi avută în vedere, se pornește de la data emiterii rechizitoriului, a încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției sau a pronunțării hotărârii judecătorului prin care este admisă plângerea formulată împotriva soluției de netrimitere în judecată, cu reținerea cauzei spre judecare, dată de la care se va calcula înapoi termenul de 5 ani. Acest termen de 5 ani este un termen de regresiune.
La aprecierea caracterului vădit disproporțional al bunurilor dobândite de infractor față de veniturile licite ale acestuia, în perioada de referință, se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate cu titlu oneros sau gratuit de către persoana condamnată sau de un terț unui membru de familie ori persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deține controlul. Față de scopul urmărit prin reglementarea confiscării extinse, vor fi avute în vedere atât actele prin care bunurile au fost transferate în mod real, cât și actele prin care bunurile au ajuns să figureze, în mod fictiv, ca aparținând acestor persoane, fiind, în realitate, achiziționate prin mijloacele financiare ale infractorului (în această ultimă ipoteză, bunurile aparținând unor proprietari fictivi nu trebuie să facă obiectul confiscării speciale).
Bunurile care au făcut obiectul măsurii confiscării speciale, ori cele cu privire la care instanța a dispus măsura restituirii către partea civilă ori către persoana căreia îi aparțin nu vor fi avute în vedere pentru stabilirea bunurilor dobândite de infractor, în scopul aplicării confiscării extinse.
Intanța are convingerea că bunurile supuse confiscării extinse provin din infracțiuni de natura celor pentru care este condamnat infractorul;
În cazul în care instanța este convinsă pe deplin, be baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activități infracționale desfășurate de persoana condamnată, va putea să dispună confiscarea acestora.
Activitățile din care provin bunurile supuse confiscării extinse nu sunt avute în vedere la pronunțarea hotărârii de condamnare, altfel s-ar fi dispus confiscarea specială, ci sunt de natura acestora.
Pentru determinarea valorii bunurilor dobândite de către persoana condamnată se va stabili și valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terț altor persoane.
Astfel, instanța va ține seama și de valoarea bunurilor aflate în proprietatea altor persoane decât acuzatul, dacă instanțele vor avea convingerea că bunurile respective provin din activități de natura celor care au atras condamnarea.
În aceste condiții, a devenit oportună preluarea în cuprinsul normelor de drept penal a confiscării extinse care presupune reglementarea unor cazuri expres și limitativ prevăzute, așa cum sunt acestea enumerate în cuprinsul art. 1121 alin. (1) din noul Cod penal, în care se suprapun săvârșirii unor infracțiuni cu grad de pericol ridicat unele venituri ilicite, aspect ce a reprezentat pentru leguitor un probatoriu suficient pentru a permite instanței să constate caracterul ilicit al veniturilor obținute pe perioada săvârșirii infracțiunilor. În sprijinul probatoriului, leguitorul a instituit și o nouă viziune asupra sarcinii probei în materia dobândirii în mod ilicit a averii.
Așadar, în cazul măsurii confiscării extinse, inversarea sarcinii probei va putea fi aplicată doar persoanei condamnate pentru comiterea unei infracțiuni pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 5 ani.
Pentru o apreciere corectă a valorii bunurilor dobândite de condamnatul, este necesar să se țină seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terț unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul.
La stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de persoana condamnată și de către membrii familiei acesteia.
De asemenea, se confiscă bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea.
Este important de reținut faptul că, confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite într-o perioadă de 5 ani înainte de săvârșirea infracțiunii, care excede nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate.
Pentru a se putea aplica măsura confiscării extinse, este suficient ca o persoană să fi fost condamnată pentru o infracțiune gravă, iar valoarea averii persoanei respective să depășească în mod vădit valoarea bunurilor dobândite licit pentru ca judecătorul să prezume că bunurile sunt rezultatul unei activități infracționale.
În această situație, judecătorul poate să aplice confiscarea extinsă și asupra bunurilor pentru care nu s-a dovedit legătura cu infracțiunea.
În situația prezentată, este vorba de o inversare a sarcinii probei, caz în care nu procurorul trebuie să dovedească că averea a fost dobândită prin infracțiune, ci acuzatul este cel care trebuie să probeze că a dobândit în mod legal bunurile.
În situații concrete, procurorul împreună cu organele de cercetare penală vor fi obligate să strângă probe care să dovedească faptul că o persoană a săvârșit infracțiuni expres și limitativ prevăzute de leguitor în conținutul prevederilor art. 1121 alin. (1) din noul Cod penal.
Din acel moment instanța de judecată ar putea să prezume faptul că bunurile dobândite sunt rezultatul unor activități infracționale.
Introducerea măsurii confiscării extinse ca măsură de siguranță în noul Cod penal nu este incompatibilă cu prezumția caracterului licit al averii, cuprinsă în art. 44 pct. 8 din Constituția României, deoarece sunt suficiente condiții în textul prezentului articol pentru a răsturna prezumția fără a se încălca principiul constituțional al prezumției dobândirii licite a averii.
Limitări ale măsurii de siguranță a confiscării extinse
Măsura de siguranță a confiscării extinse cunoaște unele limitări determinate de prevederile art. 1121 alin. (2) lit. a) din noul Cod penal.
Astfel, măsura confiscării extinse nu se va putea dispune, dacă valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte de data săvârșirii infracțiunii, depășește veniturile obținute de acesta în mod licit.
În situația în care organele judiciare apreciază că este necesar, pot aplica măsura confiscării extinse și pentru bunurile dobândite de persoana condamnată după momentul săvârșirii infracțiunii și până la data emiterii rechizitoriului de către procuror care efectuează ori supraveghează urmărirea penală.
Ca exemplificare, îl putem aminti cazul vameșului, care a fost acuzat de fapte de corupție (infracțiunea de luare de mită în formă continuată), căruia Parchetul D.N.A. a propus confiscarea extinsă a averii dobândite de acesta, deși prin sentința Tribunalului Timiș instanța a dispus condamnarea inculpatului la 2 ani închisoare și confiscarea sumei de 19.545 euro, valoarea care depășește valoarea veniturilor realizate de acesta în mod licit.
Pentru stabilirea valorii bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte de data săvârșirii infracțiunii, instanța va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către acesta sau de un terț, unui membru de familie, persoanelor juridice cărora deține controlul, precum și persoanelor cu care acesta are relații asemănătoare celor între soți, sau dintre copii și părinți, dacă conviețuiesc cu acestea.
5.5. Măsura confiscării extinse prin echivalent
Conform dispozițiilor art. 1121 alin. (6) din noul Cod penal, dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.
Astfel, asemănător dispozițiilor cuprinse în prevederile art. 112 alin. (5) din noul Cod penal, și în cazul dispozițiilor cuprinse în art 1121 alin. (6) din același Cod, privind măsura confiscării extinse sunt vizate toate ipotezele în care bunul sau bunurile nu se mai găsesc în materialitatea lor, fie din cauză că au fost distruse de infractor, pentru a șterge urmele infracțiunii sau au fost valorificate pe piață, fiind imposibil de identificat dobânditorii, în locul lor se va confisca bani și bunuri la concurența valorii acestora.
Așadar, se confiscă echivalentul în bani și bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârșirea infracțiunii ori au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii acesteia, dacă aparțin altei persoane care nu a cunoscut scopul folosirii lor de către infractor, confiscarea în natură a acestora neputând fi dispusă, deoarece proprietarul, necunoscând scopul utilizării lor, nu poate fi considerat complice la săvârșirea unei infracțiuni.
5.6. Confiscarea bunurilor obținute din exploatarea sau folosirea bunurilor față de care s-a dispus măsura confiscării extinse
Din prevederile art. 1121 alin. (7) rezultă că, se confiscă bunurile și banii obținuți din exploatarea și folosirea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea.
În aceste condiții, bunurile supuse confiscării extinse reprezintă o excepție, fiind vorba despre bunurile folosite în orice mod la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele menționate în textul alin. (1) al prezentului articol, aceste bunuri aparținând de drept autorului infracțiunii sau participanților la săvârșirea infracțiunii astfel încât obținerea unui folos material din utilizarea acestor categorii de bunuri devine un lucru firesc în opinia infractorului, iar în măsura în care bunul nu are legătură cu săvârșirea infracțiunii, nu va putea face obiectul confiscării.
Așadar, măsura de siguranță a confiscării extinse survine ca urmare a faptului că infractorului trebuie să i se limiteze posibilitatea obținerii unui folos material din exploatarea bunurilor ce au făcut obiectul săvârșirii unei infracțiuni, și ca urmare a faptului că dacă n-ar fi dispusă măsura confiscării, infractorul ar săvârși în continuare infracțiuni ori ar putea obține un câștig patrimonial.
Aspecte de drept comparat
În Germania, conform prevederilor art. 73 din Codul penal german, confiscarea se poate dispune în legătură cu bunurile dobândite în cazul săvârșirii unei infracțiuni sau care au rezultat din săvârșirea unei infracțiuni.
Iar art. 74 al aceluiași Cod face referire la trecerea în proprietatea statului a bunurilor care au fost produse sau care au fost folosite la săvârșirea infracțiunii.
În cazul în care bunurile care au fost produse sau au fost folosite la săvârșirea infracțiunii nu pot fi confiscate sau nu pot fi preluate din cauză că nu se găsesc, se poate lua una din aceste măsuri sub forma echivalentului bănesc.
Dispozițiile actuale ale Codului penal german au fost completate în totalitate în conformitate cu prevederile Deciziei-cadru, existând pe lângă măsura confiscării speciale și prevederi referitoare la măsura confiscării extinse.
În Codul penal german actual, măsura de siguranță a confiscării poate fi dispusă și în cazul în care făptuitorul a săvârșit infracțiunea din culpă.
În Belgia, în doctrina penală se face deosebirea între măsura confiscării ca măsură de siguranță, care se referă la obiecte periculoase care trebuie retrase din circulație chiar dacă nu aparțin făptuitorului, și măsura confiscării ca pedeapsă.
În Franța, dispunerea măsurilor de siguranță este guvernată de principiul legalității, respectându-se în același timp principiul egalității făptuitorului în fața legii penale.
Măsura confiscării extinse se aplică tuturor bunurilor a căror origine nu poate fi justificată de o persoană condamnată pentru o infracțiune sau o faptă prevăzută de legea penală cu cel puțin 5 ani închisoare și care a adus un profit direct sau indirect.
Astfel, măsura confiscării extinse se aplică tuturor bunurilor mobile și imobile, indiferent de natura acestora, divizibile ori indivizibile, care au servit la comiterea infracțiunii, în cazul în care originea acestor bunuri nu poate fi dovedită, dacă infracțiunea a generat profit pentru infractor.
Este necesar ca infractorul să fie proprietar al bunurilor respective, și pedeapsa care ce se poate dispune pentru infracțiunea respectivă să fie închisoarea.
Măsura confiscării poate fi dispusă în cazul săvârșirii următoarelor infracțiuni: trafic de ființe umane, trafic de stupefiante și de spălarea banilor, contrafacere de monedă euro, sprijin pentru sejur sau tranzit ilegal, exploatarea sexuală a copiilor și pedopornografe, precum și cele ce constituie acte de terorism. În schimb, pentru delictele de presă nu se poate dispune măsura confiscării.
În Italia, măsura confiscării a bunurilor provenite din săvârșirea unei infracțiuni este dispusă ca măsură provizorie în scopul prevenirii săvârșirii altor infracțiuni.
Măsura confiscării are ca scop recuperarea pagubelor, precum și existența unei garanții că obiectele care au legătură cu săvârșirea infracțiunii vor putea fi folosite ca mijloace de probă la dosarul cauzei.
În ceea ce privește sarcina probei cu privire la proveniența legală a bunurilor, aceasta aparține inculpatului, în cazul în care procurorul stabilește că valoarea bunurilor este vădit disproporționată față de resursele financiare ale inculpatului.
În situația arătată, prezumția se aplică cu privire la întregul patrimoniu al inculpatului, și nu numai cu privire la bunurile provenite din infracțiune, sau care au legătură cu infracțiunea pentru care persoana respectivă este condamnată.
În Spania, sunt supuse măsurii confiscării extinse bunurile provenite din activități infracționale, în situația în care valoarea patrimoniului este disproporționat raportată la veniturile obținute în mod ilicit cu privire la fiecare persoană condamnată pentru săvârșirea unor infracțiuni în cadrul unei organizații sau grupări criminale.
Judecătorii și instanțele pot încuviința măsura confiscării în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune din culpă, pentru care legea prevede aplicarea unei pedepse privative de libertate de cel puțin un an.
Conform prevederilor art. 127 alin. (2)1 din Codul penal, instanța poate dispune măsura confiscării extinse în cazul infracțiunilor de crimă organizată și terorism, iar dacă confiscarea nu este posibilă, se va putea dispune confiscarea altor bunuri de o valoare echivalentă care aparțin părților răspunzătoare pentru fapta comisă.
Măsura confiscării poate fi aplicată de către organele judiciare, atât în faza de urmărire penală de către judecător, cât și în faza de judecată de către instanța de judecată, chiar dacă nu se va aplica și o pedeapsă persoanei care a săvârșit infracțiunea, ca urmare a faptului că este exonerată de răspunderea penală sau prin intervenția prescripției răspunderii penale pentru fapta săvârșită.
Bunurile confiscate pot fi supuse vânzării, în cazul în care confiscarea a intervenit pentru bunuri care provin din comerțul licit, suma obținută fiind destinată acoperirii cheltuielilor de judecată a condamnatului. Iar, în cazul în care bunurile provin din comerțul ilicit, aceste bunuri vor putea fi distruse.
CAPITOLUL III
MĂSURILE DE SIGURANȚĂ ȘI APLICAREA LEGII ÎN TIMP
Probleme privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul măsurilor de siguranță
Potrivit art. 5 alin. (1) din noul Cod penal, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Iar, din prevederile art. 3 din Legea nr. 187/2012 reiese că, o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, se consideră dezincriminată și în ipoteza în care nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii.
Tot în acest sens, menționez și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 301 din 2015, prin care se prevede că legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare. Iar potrivit art. 5 din aceeași lege reiese că, legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni. Aliniatul (2) al aceleași articol prevede că, legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.
Pot apărea probleme în special în legătură cu acele măsuri de siguranță, aplicate prin hotărâre definitivă sub imperiul reglementării anterioare, care au fost trecute de Noul Cod penal în categoria pedepselor complementare.
Cu referire la acest gen de situații, articolul 6 alin. (5) și (6) din Noul Cod penal prevede:
“Când legea nouă este mai favorabilă în codițiile alin. (1)-(4), pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.
Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.„
Textul are în vedere situația în care succesiunea de legi privește fie măsurile de siguranță, fie pedepsele complementare, fie ambele categorii de sancțiuni.
1.1 Aplicarea legii penale mai favorabile în cursul procesului penal
Intrarea în vigoare a noului Cod penal a generat o serie de probleme referitoare la aplicarea măsurilor de siguranță pentru faptele comise sub vechiul Cod penal și care sunt judecate sub noul Cod. Astfel, trebuie să avem în vedere următoarele:
Faptul că noul Cod penal a adus o serie de modificări și completări conținutului unor măsuri de siguranță stipulate atât în vechiul Cod penal, cât și în noul Cod penal;
Având în vedere natura măsurilor de siguranță ca sancțiuni de drept penal și caracterul autonom al acestora față de pedepse, nu se poate ajunge la o aplicare retroactivă a ipotezelor noi reglementate de noul Cod penal cu privire la faptele comise înainte de intrarea în vigoare a acestuia, chiar și în cazul în care pedeapsa principală este stabilită potrivit noului Cod penal, ca legea penală mai favorabilă sub acest aspect. De exemplu, noul caz de confiscare prevăzut de art. 112 alin. (1) lit. c) din noul Cod penal nu se va putea aplica cu privire la faptele comise înainte de intrarea a noului Cod în vigoare.
Faptul că noul Cod penal a renunțat la prevederea ca măsuri de siguranță a expulzării, interzicerea de a se afla în anumite localități și interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată, care, față de caracterul preponderent punitiv, au fost prevăzute în categoria pedepselor complementare.
În această ipoteză trebuie să distingem între două situații, respectiv:
Dacă noul Cod penal este considerat de instanță a fi legea penală mai favorabilă în privința pedepselor principale.
Spre deosebire de dispozițiile art. 12 LPANCP, potrivit cărora, în ipotezele succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport de infracțiunea comisă, dacă instanța apreciază că este necesară dispunerea interzicerii de a se afla în anumite localități, interdicției de a reveni în locuința familiei sau expulzării străinilor, se va orienta către aplicarea unei pedepse complementare, nefiind posibilă dispunerea totodată a aceleiași sancțiuni și ca măsură de siguranță.
Dacă vechiul Cod penal este considerat de instanță a fi legea penală mai favorabilă în privința pedepselor principale sau nu se poate stabili, prin analiza tuturor criteriilor de apreciere a legii penale mai favorabile, noul Cod penal ca lege penală mai favorabilă în privința pedepselor principale.
Regimul celor trei măsuri de siguranță din vechiul Cod penal trebuie comparate de instanță cu regimul pedepselor complementare din noul Cod penal. Astfel, vechiul Cod penal este legea penală mai favorabilă prin raportare la interzicerea de a se afla în anumite localități și interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată, față de condițiile în care pot fi aplicate aceste măsuri de siguranță.
Iar în cazul expulzării, noul Cod penal este legea penală mai favorabilă, deoarece pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. c) din noul Cod penal ( dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României) se poate dispune numai în caz de condamnare, iar pedeapsa complementară poate fi dispusă pe o durată de cel mult 5 ani.
Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei
Intrarea în vigoare a noului Cod penal, care are o altă filosofie a pedepselor față de Codul penal anterior, rearanjându-le, pentru aceleași infracțiuni, în alte limite, de obicei mai mici, alături de dezincriminarea unor infracțiuni, presupune ca efect imediat (în unele cazuri instantaneu) aplicarea legii penale mai favorabile infracțiunilor definitiv judecate.
În concret, potrivit art. 6 din noul Cod penal, legea penală nouă, când este mai favorabilă, trebuie să se aplice și cu privire la faptele definitiv judecate sub legea veche, fiindcă legea nouă trebuie să reglementeze raporturile juridice penale până la stingerea acestora prin executarea sancțiunilor aplicate, în așa fel ca faptele săvârșite sub legea veche să nu producă alte efecte decât acelea pe care le prevede legea nouă mai favorabilă.
Legea penală nouă se aplică în mod obligatoriu în toate cazurile în care, potrivit acesteia, pedeapsa mai gravă pronunțată de instanță în baza legii vechi nu se mai regăsește în noua reglementare, fiind înlocuită cu o pedeapsă de o altă natură, mai atenuată, sau, după caz, în situația în care maximul special se reduce, astfel încât acesta devine inferior pedepsei aplicate de instanță.
Aplicarea obligatorie a legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive vizează atât pedepsele neexecutate sau în curs de executare, cât și pe cele executate.
Astfel, conform art. 6 alin. (1) din noul Cod penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
Iar potrivit art. 6 alin. (2), dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.
Din dispozițiile alin. (3)-(4) reiese că, dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.
În ceea ce privește măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă, acestea nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.
În concluzie, atunci când legea nouă este mai favorabilă în condițiile alin. (1)-(4), pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.
CONCLUZII
Lucrarea mea de licență este denumită „Măsurile de siguranță” și este rezultatul curiozității mele.
Motivul alegerii acestei teme derivă din dorința de documentare în legătură cu acest subiect, deoarece din punctul meu de vedere este unul extrem de important.
Măsurile de siguranță îi vizează pe toți locuitorii Terrei și, particularizând, pe toți cetățenii români, deoarece au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.
Tema aleasă de mine este o temă de actualitate, caracteristica pe care și-o va păstra și în viitor.
Elementele care stau la baza definirii măsurilor de siguranță, acceptate de majoritatea autorilor de specialitate sunt: starea de pericol, scopul preventiv, absența caracterului retributiv, durata, în principiu, nedeterminată; acestea trăsături principale diferențiază măsurile de siguranță de pedepse.
Spre deosebire de pedepse, care sunt totdeauna consecința răspunderii penale, măsurile de siguranță sunt determinate de starea de pericol în evidență prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală și au un caracter eminamente preventiv.
Datorită acestui caracter preventiv, măsurile de siguranță se iau față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, nejustificată, deci indiferent dacă fapta constituie sau nu infracțiune și se pot lua chiar dacă făptuitorul nu i se aplică o pedeapsă.
Măsurile de siguranță, ca și pedeapsa au și un caracter coercitiv explicat prin restrângerea libertății făptuitorului sau prin atingerea adusă proprietății acestuia.
Rezultă că temeiul luării măsurilor de siguranță este starea de pericol a celui ce a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Legea stabilește stările de pericol care atrag luarea măsurilor de siguranță.
Întrucât nu se prevede perioada de timp pe care pot fi luate, rezultă că pot fi luate pe durată nedeterminată, ele durând atâta timp cât există starea de pericol. Încetarea stării de pericol determină încetarea măsurii de siguranță dispuse.
Astfel, putem concluziona că, măsurile de siguranță se dispun în scopul înlăturării unei stări de pericol, relevată de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală nejustificate, stare care ar putea conduce în viitor la comiterea altor asemenea fapte.
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, pe lângă multitudinea de modificări implementate, o importantă și binevenită schimbare a fost trecerea anumitor măsuri de siguranță în rândul pedepselor complementare.
Se poate constata așadar că, sfera măsurilor de siguranță s-a redus în noul Cod penal comparativ cu reglementarea anterioară, datorită faptului că unele dintre măsurile de siguranță prevăzute anterior au fost transferate, cu unele modificări, în categoria pedepselor complementare.
Este vorba despre interzicerea de a se afla în anumite localități, interzicerea de a reveni în locuința familiei și expulzarea.
Pe cale de consecință, măsurile de siguranță care sunt menținute de noul Cod penal sunt obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii, confiscarea specială și confiscarea extinsă.
În ceea ce privește măsura de siguranță a obligării la tratament medical, noul Cod penal nu a mai reluat dispoziția privind dispunerea provizorie a măsurii în cursul procesului, deoarece acesta din urmă este o măsură procesuală și își va găsi reglementarea în Codul de procedură penală.
Noul Cod penal reglementează măsura internării medicale cu mici deosebiri de formulare, astfel că, temeiul internării este în Codul penal de la 1968 toxicomania sau o boală mentală, în timp ce în noul Cod penal măsura poate fi luată dacă făptuitorul este bolnav mintal sau consumator cronic de substanțe psihoactive.
Reglementarea din noul Cod penal nu diferă de reglementarea anterioară cu privire la măsura de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii, măsura vizând interdicția exercitării unei funcții, profesii, meserii sau alte ocupații și se dispune datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea acestora.
Cu titlu exemplificativ, putem enumera ca deosebiri între noul Cod penal și vechiul Cod cu privire la confiscarea specială: lărgirea sferei bunurilor confiscabile; confiscarea echivalentului în bani al bunurilor dacă bunurile nu aparțin infractorului, iar proprietarul lor nu a cunoscut scopul folosirii lor; confiscarea în parte prin echivalent bănesc a bunurilor a căror valoare este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei dacă au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală nu mai este prevăzută în Codul penal în vigoare.
Nu s-a mai păstrat caracterul facultativ al confiscării în cazul în care bunurile fac parte din mijloacele de existență ori de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei căreia ar putea aparține acestea.
Din punctul meu de vedere, păstrarea acestor măsuri, cum sunt obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii, confiscarea specială, precum și confiscarea extinsă în categoria măsurilor de siguranță a fost imperios necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol precum și pentru preîntâmpinării săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală.
Având în vedere caracterul și scopul măsurilor de siguranță apreciez oportună trecerea unora dintre acestea cum sunt: interzicerea de a se afla în anumite localități, interzicerea de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată și expulzarea străinilor, în categoria pedepselor complementare, într-o formulare mai modificată.
Consider că, asemenea măsuri de drept penal devin incidente în cazul săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală iar datorită naturii specifice a acestora este necesara completarea represiunii directe, exprimată prin pedeapsă principală, cu represiunea secundară diferită, exprimată în aceste pedepse complementare.
Bibliografie:
V. Pop, “Prefață de la Codul penal Carol al II-lea adnotat de C. Rătescu, vol I.”, Editura Socec, București, 1937;
M. Udroiu, „Drept penal. Partea generală”, Editura C.H. Beck, București, 2014;
Al. Boroi, „Drept penal. Partea generală”, Editura C.H. Beck, București, 2014;
V. Pașca, „Curs de drept penal. Partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Gh. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, „Droit penal general”, Editions Dalloz, Paris, 2000;
F. Mantovani, „Diritto penale”, Casa Editrice Dott. Antonio Milani, Padova;
V. Pașca, „Măsurile de siguranță. Sancțiuni penale”, Editura Lumina Lex, București, 1998;
M. Vasile, „Discuții privind competența procurorului de a lua măsura de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii”, Dreptul nr. 12/2002;
C. Bulai, „Manual de drept penal”, Editura C.H. Beck, București, 2007;
V. Dongoroz și colab., „Explicații teoretice ale Codului penal român”, vol. II; Editura C.H. Beck, București, 2012;
G. Antoniu, „Explicații preliminare ale noului Cod penal”, art. 53-187, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2011;
T. Vasiliu și colab., „ Codul Penal al R.S.R. Comentat și adnotat.” Partea generală, Editura Științifică, București, 1975;
M. A. Hotca, „Codul penal. Comentarii și explicații”, Editura C.H. Beck, București, 2007;
R.H. Samson, „Systematischer Komentar zur Strafgesetzbuch”, Allgemeiner Teil, Berlin, 1993;
J. Pradel, „Droit penal general”, Editions Cujas, 1991;
G. Bettiol, „Diritto penale”, Cedam, Padova;
C. Hennau, J. Verhaegen, „Droit penal general”, Bruxelles, 1995, citat de D. Hoffman, Confiscarea specială în dreptul penal, Editura Universul Juridic, București, 2007;
M.A. Hotca, „Neconstituționalitatea și inutilitatea dispozițiilor care reglementează confiscarea extinsă”, Editura, 2012;
M. Gorunescu, C. Toader, „Confiscarea extinsă-din contencios constituțional, în contencios administrativ și fiscal spre contencios penal”, în Dreptul nr. 10/2012;
G. Antoniu (coord.), „Explicații preliminare ale Noului Cod Penal”, vol. II, Editura Universul Juridic, 2011;
Bibliografie:
V. Pop, “Prefață de la Codul penal Carol al II-lea adnotat de C. Rătescu, vol I.”, Editura Socec, București, 1937;
M. Udroiu, „Drept penal. Partea generală”, Editura C.H. Beck, București, 2014;
Al. Boroi, „Drept penal. Partea generală”, Editura C.H. Beck, București, 2014;
V. Pașca, „Curs de drept penal. Partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Gh. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, „Droit penal general”, Editions Dalloz, Paris, 2000;
F. Mantovani, „Diritto penale”, Casa Editrice Dott. Antonio Milani, Padova;
V. Pașca, „Măsurile de siguranță. Sancțiuni penale”, Editura Lumina Lex, București, 1998;
M. Vasile, „Discuții privind competența procurorului de a lua măsura de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii”, Dreptul nr. 12/2002;
C. Bulai, „Manual de drept penal”, Editura C.H. Beck, București, 2007;
V. Dongoroz și colab., „Explicații teoretice ale Codului penal român”, vol. II; Editura C.H. Beck, București, 2012;
G. Antoniu, „Explicații preliminare ale noului Cod penal”, art. 53-187, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2011;
T. Vasiliu și colab., „ Codul Penal al R.S.R. Comentat și adnotat.” Partea generală, Editura Științifică, București, 1975;
M. A. Hotca, „Codul penal. Comentarii și explicații”, Editura C.H. Beck, București, 2007;
R.H. Samson, „Systematischer Komentar zur Strafgesetzbuch”, Allgemeiner Teil, Berlin, 1993;
J. Pradel, „Droit penal general”, Editions Cujas, 1991;
G. Bettiol, „Diritto penale”, Cedam, Padova;
C. Hennau, J. Verhaegen, „Droit penal general”, Bruxelles, 1995, citat de D. Hoffman, Confiscarea specială în dreptul penal, Editura Universul Juridic, București, 2007;
M.A. Hotca, „Neconstituționalitatea și inutilitatea dispozițiilor care reglementează confiscarea extinsă”, Editura, 2012;
M. Gorunescu, C. Toader, „Confiscarea extinsă-din contencios constituțional, în contencios administrativ și fiscal spre contencios penal”, în Dreptul nr. 10/2012;
G. Antoniu (coord.), „Explicații preliminare ale Noului Cod Penal”, vol. II, Editura Universul Juridic, 2011;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Masurile DE Siguranta (ID: 128485)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.