Masurile de Protectie In Procesul Penal
Măsurile de protecție în procesul penal
CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR
INTRODUCERE
1 CONCEPTE GENERALE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR ÎN PROCESUL PENAL
1.1 Mecanisme de protecție a drepturilor în procesul penal
1.2 Prezumțiile ca un instrument de protecție a drepturilor persoanei in procesul penal
2 SISTEMUL MĂSURILOR DE PROTECȚIE A PĂRȚII VĂTĂMATE/MARTORULUI ÎN PROCESUL PENAL NAȚIONAL
2.1 Măsurile de protecție aplicate în afara procesului de judecare a cauzei
2.2 Măsurile de protecție aplicate în cadrul procesului de judecare a cauzei și regulile probatorii
3 MIJLOACE PROCESUALE DE ASIGURARE A DREPTURILOR MARTORULUI
3.1 Asistența juridică a martorului în cadrul probatoriului
3.2 Protecția ca element de asigurare a drepturilor martorului
3.3 Protecția martorului în fața organelor procesului penal
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
LISTA ABREVIERILOR
R.M. – Republica Moldova
Alin. – aliniatului
Art. – articol
C. P. – Codul Penal
C. P. P. – Codul de procedura penală
Lit. – litera
Nr. – numărul
Op. cit. – opera citată
Pag. – pagina
Pct. – punctul
Vol. – volumul
Ed. – editura
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Una din problemele acute cu care se confruntă civilizația actuală și care afecteză în egală măsură familia și întreaga comunitate socială o constituie escaladarea îngrijorătoare a fenomenului infracțional. Complexitatea și varietatea acestui fenomen este cel mai important dintre devianțele negative, care includ violarea și înălcarea normelor de conviețuire socială, integritatea persoanei, drepturile și libertățile fundamentale ale individului. Pornind de la necesitatea apărării drepturilor fundamentale ale persoanei, la reafirmarea drepturilor și libertăților fundamentale ale fiecărui individ. Procedura penală reprezintă un instrument, eficient, riguros și amplu ca reglementare, care de cele mai multe ori își atinge scopul, cel de reparare, prevenire și combatere a faptelor infracționale.
Lucrarea reprezintă cercetarea a unor elemente ce țin de protecția drepturilor procesuale, pornind de la cele intervenite pe plan internațional cu repercusiuni pe plan național, noi situații și dezvoltări jurisprudențiale, care au determinat modificări în legislația altor țări și, care au fost preluate, adaptate și aplicate în Republica Moldova. Extinderea și dezvoltarea lumii criminale a devenit un pericol comun a întregii comunități sociale.
Efectele nefaste ale criminalității organizate privind numărul mare de victime precum și gravitatea vătămărilor cauzate de actele criminale au determinat adoptarea unor instrumente juridice naționale cât și cele internaționale de protecție a drepturilor individuale și crearea unor instituții menite să asigure o protecție reală și eficientă împotriva încălcălcării drepturilor lor.
Astfel problema protecției în procesul penal ar trebui să devină în ordinea de drept și în ordinea politică, una din cele mai importante preocupări ale unui stat de drept.
Scopul și obiectivele tezei constă în intenția de a scoate în evidență aspecte noi privind locul și rolul protecției în cadrul unui proces penal, a măsurilor procesual penale de care pot beneficia subiecții procesului penal pentru apărarea drepturilor sale, pentru o dreaptă și eficientă judecată și o bună și utilă despăgubire pentru suferință suportată în urma săvârșirii infracțiunii, în contextul unei politici penale marcate de creșterea considerabilă a activității criminale.
Baza metodologică. Lucrarea abordează un subiect de mare actualitate și de un real interes privind victimele infracțiunilor și protecția lor la nivel național și internațional, modul în care se realizează protecția lor, mijloacele și metodele folosite în raport cu necesitățile acestora. Drept suport metodologic s-au folosit metode și tehnici specifice științelor sociale și juridice în special procedee care se înscriu între metodele uzitate de știința dreptului penal și dreptului procesual penal, convergând spre evidențierea clară a temei luate în discuție.
Baza informațională. Lucrarea are ca fundament Constituția, Codul penal, Codul de procedură penală, Comentariul la Codul de procedură penală, Recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, Declarația Universală a Drepturilor Omului și lucrările științifice din domeniu dreptului procesual penal etc.
Structura lucrării. Tema prezentei lucrări a necesitat întocmirea a trei capitole, care urmăresc demonstrației teoretico-științifică a problemei ce ține de măsurile de protecție în procesul penal. Capitolele sunt precedate de partea de Introducere, ce prezintă caracteristica generală a tezei, la sfârșitul lucrării găsindu-se concluziile și bibliografia selectivă.
1 Concepte generale de protecție a drepturilor în justiția penală
Mecanisme de protecție a drepturilor în procesul penal
În tot scenariu judiciar, punctul esențial în jurul căruia se realizează activitatea procesuală este demnitatea umană. De pe aceste poziții este necesar a porni la caracterizarea subiecților cu diferite calificative în procesul penal. În doctrina mai veche, care avea influența determinantă în Moldova, fiind guvernată de ideologia sovietică, cercetările se raportau, tradițional, la personalitate ca subiect al raporturilor procesual penale. În teorii constructive elaborate în perioada menționată, era bine plasat aspectul ideologic ca o condiție de realizare a drepturilor și garanțiilor personalității, chiar daca în majoritatea lucrărilor se menționa că termenul personalitate este utilizat ca un sinonim al termenului om sau ființă umana. [1, p.45]
Dicționar explicativ al limbii române noțiunea de persoană, în sens general, reprezintă ,,individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice si psihice"[2,p.782]
Noțiunea de persoană poate fi interpretată în sens filosofic, biologic, juridic, psihologic, etic, juridic etc. Potrivit unor opinii, în sensul noțiunii de persoană poate fi inclus și cel al noțiunii de personalitate, considerându-se că persoană și om este una și aceeași, cu excepția persoanelor juridice.[3,p.14] În teoria procesului penal persoanele participante la proces sunt numite diferit: în unele cazuri participanți la procesul penal, în altele – subiecți ai procesului penal, participanți la activitatea procesuală penală, participanți la raporturile procesual penale [4,p.126-216]. Suntem de acord cu opinia autorului I. Dolea, că nu ar fi corect a se vorbi de persoană în procesul penal ca despre o ființă biologică cu anumite drepturi, fără a aborda și aspectul demnității acesteia. În noțiunea de demnitate ca un tot unitar se includeau aspectele obiective și subiective. Cele obiective caracterizau demnitatea ca o valoare independentă de alte particularități sau alte calități ale persoanei, ca un tot unitar de calități morale și fizice. Cea subiectivă exprimă conștientizarea de către individ a importanței sale ca om în general și ca o persoană concretă. În probatoriul penal оnsă nu este admisibil de a se face o diferențiere оntre persoane după anumite calități morale sau fi zice. Nu este admisibil de a se da prioritate persoanei, de exemplu, martorului, invocându-se calitățile lui psihice sau morale.[1,p.45-46]
Merită a fi acceptată opinia din doctrină, potrivit căreia este necesară o unitate dialectică între stat și persoană, deoarece neimplicarea statului în protecția intereselor persoanei concrete afectează interesul general. [5, p.136]
Aflat în raport cu statul, cetățeanul este în drept nu numai să accepte din partea statului o regulă de joc, dar și să ceară de la stat un comportament corespunzător, iar dacă este necesar, fiind în drept de a-l impune, prin intermediul instanțelor naționale sau internaționale. Calea spre această armonie este deosebit de complicată, fiind necesară conștientizarea din partea întregii societăți a acestei unități dialectice. Este cunoscut că societatea moldovenească continuă să se confrunte cu problemele nihilismului juridic și cultura juridică joasă. Remarcăm în acest sens rezultatele mai multor cercetări sociologice, inclusiv ale autorului, în care s-au pus în discuție diferite probleme ce țin de justiție și drepturile omului. Într-o cercetare efectuată printre reprezentanții populației adulte din Republica Moldova s-a constatat că 20,9% din populație nu au deloc оncredere оn justiție, 37,8% nu prea au оncredere, 29,0% au oarecare încredere și doar 3,7% au foarte multă încredere în justiție, iar cei mai corupți s-au dovedit a fi , potrivit datelor aceleiași cercetări, polițiștii. [6, p. 44]
Drepturile persoanei sunt un factor esențial care stabilește obiectivele, conținutul și forma activității procesuale în cauzele penale. Nu drepturile persoanei trebuie să se conformeze intereselor descoperirii infracțiunii și urmăririi penale, a procesului penal în general, dar rigorile procesual penale trebuie să se conformeze la maximum drepturilor persoanei. Această teorie este esențială și exprimă esența unei noi metodologii de cercetare și reformare a procesului penal.[7, p.6, 37]
Drepturile și libertățile persoanei determină esența și conținutul legilor. Astfel, în primul rând, se prezumă stabilirea în legi a condițiilor pentru realizarea în cea mai mare măsură sau pe cât este posibilă, a drepturilor persoanei. În al doilea rând, se interzice de a adopta legi care limitează drepturile persoanei proclamate de Constituția Republicii Moldovei și de către normele dreptului internațional, care sunt o parte componentă a dreptului național. În al treilea rând, executarea celor indicate în lege nu poate să aducă o atingere drepturilor persoanei. Aceste prevederi capătă o actualitate deosebită în practica Curții Constituționale. Dezvoltarea jurisprudenței Curții Constituționale este o realitate care nu trezește îndoieli. În special, în fața Curții Constituționale, pe lângă alte deziderate, stă și elaborarea unui concept de proporționalitate în raportul stat – persoană, inclusiv și, poate, îndeosebi, în procesul penal.
Prof. Eugen Martâncik consideră că garanțiile procesuale sunt atât anumite mijloace de ocrotire a drepturilor incluse în categoria garanțiilor și în activitatea organelor de urmărire și a instanțelor de judecată, cât și în cea a apărătorului. [8] Această afirmare și-a găsit realizare în art.70 alin. (4) pct.3) C.proc.pen., potrivit căruia organul de urmărire sau instanța sunt în drept de a cere de la biroul de avocați înlocuirea apărătorului din oficiu dacă constată că apărătorul din oficiu nu este în stare să asigure asistență juridică efi cientă bănuitului, învinuitului, inculpatului. Raționamentul acestei norme se întemeiază pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. [9]
Autorul citat recunoaște, pe bună seamă, că drepturile subiective ale acuzatului nu înseamnă nimic altceva decât posibilitatea și libertatea de a proceda în așa fel, cum determină normele de drept. Dar aceasta nu este suficient pentru că acuzatul să poată beneficia în toate cazurile de drepturile sale, îndeosebi când apar obstacole în realizarea acestora. Însuși faptul punerii la dispoziție a drepturilor fără asigurarea cu anumite garanții poate duce la încălcarea acestora, garantarea fiind doar o declarație fără conținut. [8,p.63-64]
Asigurarea drepturilor persoanei în probatoriul penal nu va fi efectivă doar prin declararea drepturilor persoanei ca o valoare supremă, chiar prevăzute în lege. Sunt necesare mecanisme de asigurare a acestora. Fără aceste mecanisme și în lipsa unor garanții procesuale asigurarea drepturilor persoanei va rămâne doar declarație. Problema garanțiilor procesuale a fost obiectul dezbaterii în doctrina juridică de mai mult timp. Prof. Martâncik susținea, pe bună dreptate, că drepturile subiective ale persoanei reprezintă nu altceva decât posibilitatea și admisibilitatea de a proceda оn așa mod cum prescriu normele de drept.erii la dispoziție a drepturilor fără asigurarea cu anumite garanții poate duce la încălcarea acestora, garantarea fiind doar o declarație fără conținut. [8,p.63-64]
Asigurarea drepturilor persoanei în probatoriul penal nu va fi efectivă doar prin declararea drepturilor persoanei ca o valoare supremă, chiar prevăzute în lege. Sunt necesare mecanisme de asigurare a acestora. Fără aceste mecanisme și în lipsa unor garanții procesuale asigurarea drepturilor persoanei va rămâne doar declarație. Problema garanțiilor procesuale a fost obiectul dezbaterii în doctrina juridică de mai mult timp. Prof. Martâncik susținea, pe bună dreptate, că drepturile subiective ale persoanei reprezintă nu altceva decât posibilitatea și admisibilitatea de a proceda оn așa mod cum prescriu normele de drept. Dar acest fapt nu este suficient pentru ca persoana să poată să se folosească în toate cazurile de drepturile sale, mai ales atunci când apar obstacole la realizarea acestora. Însuși faptul atribuirii unor drepturi fără garanții care vor asigura realizarea drepturilor poate aduce la încălcarea lor și la transformarea acestora în declarații lipsite de conținut. [10,p.69]
În doctrină s-a arătat că garanțiile procesual penale sunt mijloace prin care se asigură respectarea drepturilor și libertăților participanților în cauza penală, în special ale învinuitului sau inculpatului. [11,p.131] Pentru probatoriul penal sunt pertinente atât garanțiile legate de ocrotirea unor drepturi sau interese legitime în cadrul realizării diferitelor instituții procesuale, cât și garanțiile materializate în existența unor instituții, activități sau sisteme de măsuri în cadrul procesului penal, atât cele jurisdicționale, cât și cele instituționale. Evident, persoana care este acuzată sau victimă beneficiază de aceste garanții în ansamblul lor la toate etapele procesului, fie că se efectuează o percheziție, fie că persoana depune un recurs, având dreptul la un judecător independent, imparțial, numit legal. În doctrină s-au propus trei categorii de garanții speciale pe care legea le stabilește pentru participanții la procesul penal, în vederea garantării desfășurării acestuia pe principii democratice și echitabile, în funcție de nivelul la care acționează și finalitatea lor:
a) garanții cu titlu de sancțiuni procesuale;
b) garanții cu titlu de sancțiuni disciplinare;
c) garanții cu titlu de sancțiuni penale. [12,p.]
1.2 Prezumțiile ca un instrument de protecție a drepturilor persoanei în procesul penală
În ceea ce privește natura juridică a prezumțiilor, potrivit unor opinii, acestea pot fi considerate drept un proces pe care legiuitorul îl aplică în sensul operațiunilor de conceptualizare. În doctrină nu trezește anumite îndoieli faptul că temeiul filosofico-logic de existență a prezumțiilor îl constituie atât legătura general-cauzală între fenomenele lumii înconjurătoare, prezența în realitate a fenomenelor similare, cât și existența unei interacțiuni între aceste fenomene care se repetă și care capătă formă de legitate. Acestea fiind spuse, termenul prezumție se înțelege ca o presupunere de existență sau de absență a unui fapt, în condițiile unor împrejurări tipice. În sens juridic, prezumțiile au fost obiectul mai multor cercetări, în cele mai dese cazuri acestea purtând un caracter general. Mai puțină atenție, a fost acordată problemei privind impactul prezumțiilor asupra drepturilor persoanelor implicate într-un conflict penal.
În doctrina contemporană aplicarea prezumțiilor ridică mai multe probleme. O primă problemă ține de determinarea faptului dacă prezumțiile trebuie să fie expres prevăzute în normele de drept sau acestea pot fi recunoscute în rezultatul unei analize raționale. În doctrina mai veche se promova opinia că prezumția este o concluzie inductivă întemeiată pe anumite legități. [13,p.10] Cu certitudine, este imposibil a prevedea în lege totalitatea de soluții care ar putea fi aplicate în situații analogice, în acest sens se invoca din nou problema utilizării unor hotărâri judecătorești în calitate de izvoare de drept. Pentru dezvoltarea instituției prezumțiilor, opțiunea de a recunoaște hotărârile judecătorești ca izvor de drept în procesul penal se întemeiază pe argumentul că prezumțiile care sunt recunoscute în jurisprudență asigură o unilateralitate și stabilitate necesară pentru determinarea obiectului probațiunii și aprecierea probelor. Prezumțiile pot apărea doar în urma unor experiențe acumulate, a unui material, a unor fapte, ceea ce creează anumite condiții de elaborare, de ,,naștere” a acestora. În acest proces, unul dintre cele mai importante roluri îi revine metodei inducției. Totuși, prezumția nu este doar o generalizare empirică, ci poate să exprime și o legitate. Ea poate fi interpretată și în sens logic, adică prin anumite raționamente ipotetice. Este logic că sentința care a intrat în vigoare să conțină asemenea date ce corespund realității; cu alte cuvinte, din această formulă logică se poate deduce o prezumție. După cum am menționat supra, prezumția nu poate fi asimilată cu o axiomă. Spre deosebire de axiomă, în multe cazuri prezumția poate fi răsturnată. De exemplu, prezumția de nevinovăție exprimă un adevăr convențional, când oamenii convin că în toate cazurile în care persoana este acuzată, dar nu este recunoscută prin hotărâre judecătorească, aceasta se consideră nevinovată. Așadar, prezumțiile poartă un caracter formal și condițional.
În literatura de specialitate au fost întreprinse diverse încercări de a clasifica prezumțiile, recunoscând-se că, la general, acestea pot fi divizate în prezumții de drept și de fapt, în funcție de faptul dacă acestea sunt prevăzute în normele juridice. Prezumțiile de fapt reprezintă generalizări care sunt identificate în activitatea judecătorească. În unele opinii expuse în literatura mai veche s-a negat importanța prezumțiilor faptice, considerându-se că acestea joacă un anumit rol în activitatea rațională a judecătorului, însă nu în fiecare caz se poate apela la prezumare. În opinia autorilor L. Vasiliev, M.Strogovici, activitatea practică a omului, inclusiv în procesul penal, trebuie concepută fără generalizări sau situații tipice. Cu alte cuvinte, nu poate fi vorba despre o experiență generalizată care ar contribui la utilizarea unui anumit material probator, la aprecierea acestuia pe baza unor reguli determinate de experiența creată.[1,p.209] Nu putem fi de acord cu opiniile menționate. Acest dezacord va fi argumentat cu un exemplu ce ține de declarațiile martorului. La aprecierea declarațiilor martorului instanța se bazează pe anumite criterii, acestea purtând un caracter apreciativ, determinând individual, cu probabilitate, anumite detalii pentru cazul concret. În cumul, datele respective pot permite o apreciere justă a declarațiilor martorului. Cu toate că prezumțiile sunt utilizate în probatoriul penal, acestea nu substituie cercetarea probelor, servind doar ca un punct de pornire.[14,p.12-13]
Prezumția de fapt nu trebui să fi confundată cu versiunea. Prezumția de fapt este o generalizare aplicabilă ca punct de reper la cercetarea anumitor situații tipice. Versiunea, la rândul ei, se întemeiază pe această regulă, în toate cazurile fiind însă corectă, luându-se în considerație circumstanțele cauzei date.
Aceeași situație o întâlnim la analiza diferenței dintre prezumții și probe indirecte. Probele indirecte sunt anumite date care, spre deosebire de prezumții, nu formulează o regulă, ci doar presupunerea că datele respective au legătură cu faptul inclus în obiectul probațiunii. Prezumțiile de fapt sunt aplicabile și la aprecierea așa numitelor fapte notorii sau a faptelor și circumstanțelor care nu trebuie dovedite, prevăzute de art. 98 CPP RM. Gradul de adevăr al acestor fapte poate fi diferit: există fapte unanim recunoscute, prevăzute de pct.1 art.98 CPP RM, care nu provoacă dubii la aprecierea veridicității acestora, cum ar fi legea gravității sau alte legi ale științelor fixe.[9] Anumite metode moderne de cercetare în domeniul științei, tehnicii, artei și meseriei pot fi recunoscute și ca prezumții faptice, avându-se în vedere posibilitatea modificării acestora. Odată cu dezvoltarea progresului tehnico-științific pot fi modificate și unele metode moderne de cercetare. Astfel, faptele care sunt unanim recunoscute sau veridicitatea anumitor metode moderne de cercetare pot avea importanță pentru convingerea noastră până când nu vor fi probe care vor dovedi contrariul. [15,p.207]
Prezumțiile procesual penale au o legătură directă cu probațiunea penală. Interdependența dintre forma procesuală și probarea unui fapt este recunoscută de către doctrina juridică ca o prezumție. Prezumția dată are o legătură directă cu forma procesuală din care derivă și instituția nulităților procesuale. Problema privind respectarea formei procesuale a fost obiectul de investigație într-un număr impunători de lucrări, chiar și din timpuri mai vechi. În multe coduri din sec. IX reglementările cu privire la nulități sunt bazate pe o concepție pronunțat formală. Formalismul rigid al acestora se concretizează, de regulă, în principiul că nerespectarea formelor procedurale atrage, obligatoriu, nulitatea ori de câte ori aceasta este prevăzută de lege. [16,p.480] În doctrina mai nouă s-au expus numeroase opinii în sensul atenuării concepției formale inițiale. În concepția modernă nu se mai pune problema nulității, din motivul încălcării formei (de dragul formei). Problema principală constă în aflarea adevărului, în desfășurarea normală a procesului sau în excluderea unor încălcări de drepturi. De exemplu, legislația procesual penală română determină mai multe cazuri de nulități absolute, majoritatea fiind numărate în art.197 alin. 2 CPP al României.[1] Art. 251 CPP al Republicii Moldova a preluat, în mare măsură prevederile normei din Codul de procedură penală al României. Nulitățile absolute, cu toate ca prezumă o vătămare procesuală, se referă, în cea mai mare măsură, la unele chestiuni ce vin a asigura desfășurarea normală a procesului, precum: competența, sesizarea, compunerea instanței, publicitatea etc. Este necesar a menționa că, spre deosebire de norma română, cea din Codul de procedură penală al Republicii Moldova prevede o rezervă care poate fi interpretată neunivoc de către subiecții procesului.[1,p.315] În alin.3 art.251 CPP RM aparent se determină că ,,nulitatea prevăzută în alin.2 nu se înlătură în nici un mod, poate fi invocată în orice etapă a procesului de către părți și se ia în considerație de instanță, inclusiv din oficiu, dacă anularea actului procedural este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei penale” [9]. Deci, nulitatea nu se înlătură în nici un mod, totuși, când se vorbește de instanță, aceasta nu este obligată să recunoască nulitatea în toate cazurile, având acest drept ,,dacă anularea actului procesual este necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cazului”. După cum observăm, instanța poate să nu intervină din oficiu dacă consideră că o asemenea situație nu provoacă, în opinia ei, pericol pentru justa soluționare a cauzei. Mai mult, același articol 251 CPP RM lasă în umbră problema nulității în cazul atingerii unor drepturi, fapt care ar putea provoca o asemenea atingere. În art.251 alin.4 CPP RM nejustificat se limitează termenul de invocare a încălcărilor, fie în cursul efectuării acțiunii procesuale – dacă partea este prezentă, fie la terminarea urmăririi penale, când partea ia cunoștință de materialele dosarului, fie în instanța de judecată – când partea a fost absentă la efectuarea acțiunii procesuale, precum și în cazul în care proba este prezentată nemijlocit în instanță. În opinia noastră, cînd suspecția este determinată de încălcarea unui drept, nulitatea poate fi invocată oricând până la terminarea cercetării judecătorești, iar dacă partea nu a conștientizat acest fapt ori instanța nu a avut posibilitatea să cunoască faptul încălcării – și în instanța de apel.[9] De asemenea, este necesar de a fi prevăzut expres obligația instanței de a invoca nulitatea în cazul unor temeiuri rezonabile de a presupune că au fost încălcate drepturile procesuale. Ca temei de inadmisibilitate a probelor art.94 alin.2 CPP RM al Republicii Moldova recunoaște încălcările esențiale ale dispozițiilor legale la administrarea probelor, violarea drepturilor și libertăților constituționale ale persoanei sau ale prevederilor legii procesual penale prin privarea participanților la proces de aceste drepturi sau prin îngrădirea drepturilor garantate, fapt care a influențat sau a putut influența autenticitatea informației obținute, a documentului sau a obiectului.[9] Așadar, în Cod de procedură penală s-a încercat de a se face o legătură între drepturile persoanei și veridicitatea probelor, astfel alin.2 art.94 CPP RM se ridică și problema determinării încălcărilor esențiale ale unui drept constituțional. Nu poate fi pus la îndoială faptul că însăși instanța este competentă a determina această nulitate; totuși, interpretarea unor norme constituționale trebuie pusă în sarcina Curții Constituționale. Deci, încălcarea unor drepturi constituționale trebuie sa fie lovită de nulitate absolută. Totuși este deosebit de dificil a realiza acest deziderat în lipsa unei jurisprudențe a Curții Constituționale în materie penală, fapt ce ne determină sa considerăm în mod repetat necesitatea dezvoltării jurisprudenței ca izvor de drept. Pe lângă nulitățile absolute determinate de încălcarea drepturilor constituționale, legea recunoaște ca nulitate și violarea drepturilor procesuale ale persoanei. Încălcările se manifestă prin privarea sau îngrădirea anumitor drepturi garantate. Este dificil sau poate chiar imposibil a determina, în lege, toate cazurile în care persoana poate fi lipsită de un drept sau în care îi pot fi impuse unele limite ce influențează asupra autenticității probei. În legătură cu acest fapt apare o problemă, în opinia noastră, importantă: corelația dintre prezumțiile legale și intima convingere. În sistemul moldovenesc actual se observă o interminență dintre prezumțiile legale și intima convingere. Aceasta discontinuitate poate fi substituită cu precedentul judiciar. Revenind la problemă, se cere a accentua un fapt evident: că forma procesuală are misiunea de a asigura respectarea drepturilor persoanei și este îndreptată spre evitarea eventualilor abuzuri. Prezumția are legătură directă cu regula admisibilității probelor și, evident, trebuie expusă într-o formă negativă, adică, în situația când se depistează încălcarea unei norme procesuale, descoperirea acestei încălcări duce la inadmisibilitatea probei, prezumându-se că fapta dată nu a fost dovedită. Această regulă nu poate avea o formă pozitivă, nu se poate considera că, odată ce s-a respectat forma procesuală, datele prezumate în calitate de probă sunt autentice. Ca și prezumțiile materiale, prezumțiile procesuale pot fi refragibile.[1,p.132; 9]
În categoria prezumțiilor procesuale locul central revine prezumției de nevinovăție, care exercită o impunătoare influiență asupra teoriei probelor, mai ales în ceea ce privește sarcina probei. În procesul penal însă aceasta depășește în importanță aspectul tehnic legat de materia probelor și trebuie interpretată și aplicată ca un principiu fundamental al procesului penal, fiind abordată pe larg în doctrina juridică.[17,p.56]
În doctrina procesual penală s-au făcut încercări de a analiza totalitatea factorilor care caracterizează prezumția de nevinovăție. Este recunoscut că prezumția de nevinovăție presupune că toți cetățenii au un comportament cuviincios. În cazul care există suspiciuni că persoana este delicventă și, în aspect tehnic, este recunoscută ca bănuită sau învinuită (inclusiv inculpată), organele de urmărire, procurorul și instanța au sarcina de a valorifica acest fapt. Aceasta nu este însă o simplă valorificare, ci o activitate procesuală, cu aplicarea anumitor procedee probatorii ce au ca scop administrarea probelor care confirmă ipoteza. Atât în cadrul urmăririi, cât și al judecării cauzei subiecții procesuali pot ajunge la concluzia că prezumția de nevinovăție este răsturnată. Totuși la judecarea cauzei există o probabilitate mai mare decât în faza de urmărire că această concluzie va fi mai aproape de adevăr. În calitate de argument pentru susținerea acestei teze invocăm funcționarea principiilor judecății: publicitatea, contradictorialitatea, nemijlocirea ș.a. [1, p.131]
Răsturnarea prezumției de nevinovăție este într-o legătură și condiționare reciprocă cu probarea, cu certitudine, a vinovăției. Dacă certitudinea nu se manifestă, prezumția de nevinovăție este susținută de regula in dubio pro reo. După cum menționează profesorul Ion Tanoviceanu, această regulă se referă numai la stabilirea situațiilor de fapt, nu și la interpretarea normelor juridice procesuale, deoarece acestea stabilesc norme procesuale ce urmează a fi aplicate în direcția unei cât mai depline realizări a justiției și nu în direcția în care ar conveni mai bine unei sau altei părți.[16,p.23] În mai, multe hotărâri ale sale, Curtea Supremă a Republicii Moldova a confirmat regula că toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate se interpretează în favoarea inculpatului. În esență, Curtea a constatat că persoanele au fost învinuite de faptul că, exercitând funcția de inspector superior în poliția criminală a CRP Comrat, fiind persoane cu funcție de răspundere, la 13 ianuarie 2004, aproximativ la ora 10.00, depășindu-și împuternicirile, aflându-se în incinta CRP Comrat, l-au maltratat pe un minor, cu vârsta de 18 ani, pentru al impune să recunoască că a săvârșit o serie de furturi. Judecând apelul, instanța de apel s-a limitat doar la nominalizarea probelor, fără a da o analiză profundă probelor administrate de către instanța de fond, care au fost puse la baza sentinței de achitare. Instanța de apel a pus la baza hotărârii de condamnare declarațiile părții vătămate, ale mamei sale, ale martorilor, și ale altor persoane, care sunt contradictorii și nu se coroborează cu alte probe. [18]
Dacă impactul prezumției de nevinovăție asupra unor asemenea instituții ca sarcina probei și imparțialitatea în cadrul judecării cauzei este mai mult sau mai puțin determinat, atunci în cadrul urmăririi penale rămâne nedefinit rolul subiecților în probațiune. Dintr-un punct de vedere, pornind de la prevederile art. 19 alin. 3 CPP, organele de urmărire și procurorul sunt obligați să cerceteze cauza sub toate aspectele, complet și obiectiv, ceea ce presupune colectarea atât a probelor în învinuire, cât și în apărare.[9] Din alt punct de vedere, sarcina probei de învinuire revine procurorului. Având în vedere faptul că ofițerul de urmărire penală și procurorul sunt reprezentanți ai părții acuzării, este dificil de afirmat că aceștia vor colecta în toate cazurile și probe în apărare. Din aceste considerente, sunt necesare noi mecanisme procesuale menite a asigura un proces echitabil. Unul dintre acestea este, în opinia noastră, instituția administrării probelor de către apărare.
În literatura de specialitate s-a pus în discuție problema cu privire la funcționarea prezumției de nevinovăție în faza de urmărire, opiniile divizându-se. Într-o abordare, susținută de prof. Martâncik, se consideră că, fiind o prezumție refragibilă, prezumția de nevinovăție nu poate fi recunoscută ca principiu, deoarece, reieșind din sarcina probei, partea acuzării va avea sarcina de a retracta un principiu [19,p.79]. În continuarea ideii, autorul consideră că prezumția de nevinovăție este o formulare abstractă și se limitează doar la o construcție tehnică. Nu putem însă vorbi despre lipsa totală a prezumției de nevinovăție în procesul penal. După cum s-a menționat, prezumția de nevinovăție funcționează până la momentul identificării făptuitorului și punerii lui sub învinuire, ceea ce înseamnă că prezumția de nevinovăție se răsfrânge numai asupra bănuitului a cărui nevinovăție nu a fost confirmată cu anumite probe.[19,p.80]
Diametral opusă este opinia potrivit căreia prezumția de nevinovăție reprezintă statutul procesual al persoanei. [20, p.56] Adepții acesteia susțin că prezumția de nevinovăție exprimă atitudinea statului față de persoană până la momentul intrării în vigoare a hotărârii judecătorești, iar concluziile părții acuzării nu modifică statutul social al persoanei. [1, p.133]
Se cere a fi menționat faptul că prezumția de nevinovăție nu împiedică organele de urmărire sau procurorul de a fi încrezuți în vinovăția persoanei; în caz contrar, acest fapt ar împiedica asigurarea calității urmăririi penale, descoperirea rapidă și completă a infracțiunilor, identificarea făptuitorilor etc. [21, p.56] Această convingere nu poate fi însă echivalată cu recunoașterea oficială a persoanei ca vinovată. În urma celor relatate ajungem la concluzia că între convingerea intimă a organelor de urmărire și a procurorului privind vinovăția persoanei și prezumția de nevinovăție există în toate cazurile o divergență. Dacă nu ar fi existat o asemenea divergență, ar fi fost imposibil de a efectua calitativ urmărirea penală. Cu cât mai convingătoare sunt probele în acuzare, cu atât mai expresivă este divergența. Chiar dacă, în scopul efectuării unei urmăriri penale calitative, procurorul și organul de urmărire penală trebuie să fie încrezuți în vinovăția persoanei, ei trebuie să trateze persoana ca una nevinovată, asigurându-i respectarea tuturor drepturilor civile, deoarece recunoașterea persoanei ca vinovată este totuși în dependență de un moment formal – hotărârea definitivă.[22,p.43]
În concluzie, se cere de menționat că prezumția de nevinovăție, ca noțiune, trebuie interpretată în mai multe forme: – ca un principiu general, inclusiv al procesului penal, prezumția de nevinovăție determină statutul persoanei în societate, drepturile și libertățile fundamentale, dreptul la un proces public, dreptul la apărare ș.a.; – ca o regulă a probațiunii care generează existența anumitor instituții și norme, precum: sarcina probei, interpretarea dubiilor în favoarea acuzatului, regula privind obligativitatea motivării sentinței, interzicerea de a pronunța o sentință de condamnare bazată pe presupuneri ș.a. Toate regulile nu pot fi interpretate altfel decât părți componente ale principiului, iar încălcarea uneia duce la încălcarea principiului.
2 SISTEMUL MĂSURILOR DE PROTECȚIE A PĂRȚII VĂTĂMATE/MARTORULUI ÎN PROCESUL PENAL NAȚIONAL
2.1 Măsurile de protecție aplicate în afara procesului de judecare a cauzei
Examenând legislația procesual penală invigoare, constatăm că art.215 CPP RM, prevede, că dacă există suficiente temeiuri de a considera că: partea vătămată, martorul sau alte persoane participante la proces, precum și membrii familiei acestora ori rudele apropiate, pot fi amenințate cu moartea, cu aplicarea violenței, cu deteriorarea sau distrugerea bunurilor ori cu alte acte ilegale, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate … să ocrotească viața, sănătatea, onoarea, demnitatea și bunurile acestor persoane, precum și să identifice și să tragă la răspundere… persoanele vinovate.[23] Legea privind protecția martorilor în redacția veche din 1998, prevedea aplicarea mai multor tipuri de protecție, printre care măsurile ordinare și extraordinare de protecție:
Măsurile ordinare- includ, printre altele, paza personală, paza locuinței și averii, inclusiv eliberarea mijloacelor speciale de legătură și de informare privind pericolul.
Măsurile extraordinare- includ strămutarea victimei în alt loc de trai, schimbarea actelor de identitate sau schimbarea numelui și altei informații personale. [24]
În privința procesului de judecare a cauzei, măsurile extraordinare îi permiteau judecătorului să examineze cauza în ședință judiciară închisă.
În practica de zi cu zi se întîmplă deseori că inculpații intimidează, amenință cu violența sau chiar întreprind acte de violență pentru a împiedica martorii să facă declarații contra lor, astfel încît luarea măsurilor de protecție a securității corporale a victimelor/martorilor are o importanță crucială pentru aceștia și pentru soarta procesului penal. Măsurile de protecție care
asigură dreptul victimelor/martorilor la securitate corporală în cursul procedurilor legale trebuie
luate atît în incinta, cît și în afara instanței de judecată.
De la bun început este necesar de descifrat sensul cuvîntului „intimidare”, care conform Secțiunea I, Recomandarea CE nr. R (97) 13 (privind intimidarea martorilor și drepturile apărării)- înseamnă orice amenințare directă, indirectă sau potențială a martorului/ parte vătămată, care poate duce la împiedicarea realizării obligației martorului de a face declarații fără
a fi influențat în vreun fel.[25] Aceasta include intimidarea ce rezultă fie din simpla existență a unei organizații criminale care are o reputație notorie de a aplica violența și represiunile, fie din simplul fapt că martorul aparține unui grup social izolat și, prin urmare, are o situație fragilă.
Dreptul la securitatea persoanei este apărat de numeroase instrumente internaționale și regionale privind drepturile omului. DUDO declară, în termenii cei mai generali, că "oricine are dreptul la viață, libertate și securitate personală", și CEDO reiterează că "oricine are dreptul la libertate și securitate personală".[26]
Convenția ONU împotriva Corupției și Convenția Europeană Penală cere Statelor „să
asigure o protecție eficientă, împotriva unor eventuale represii sau intimidări, martorilor și experților care fac depoziții referitoare la infracțiune. "Este necesar ca protecția să fie la fel, asigurată rudelor și persoanelor apropiate martorilor. În mod particular, o astfel de protecție trebuie să includă, inter alia: protecția fizică, strămutarea în cadrul Statului, strămutarea într-un stat terț și nedivulgare sau divulgare limitată a identității sau locului de trai a martorului. Astfel
de măsuri trebuie să ia în considerație implementarea drepturilor procesuale ale inculpatului. [27,p.67]
Convenția ONU de asemenea cere existența unor reguli clare, care să permită martorilor să facă depoziții într-o manieră care să le asigure securitatea, cum ar fi prin tehnologii de comunicație. De asemenea, părțile vătămate trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta opiniile și îngrijorările sale la o etapă corespunzătoare a procedurii penale într-un mod care să nu prejudicieze drepturilor apărării. Partea vătămată trebuie la fel să beneficieze de dreptul la servicii de protecțieși posibilitatea de a face depoziții folosind reguli clare care să-i asigure securitatea. [26] Măsurile de protecție trebuie să fie la fel asigurate persoanelor care au comis o infracțiune și care furnizează informații autorităților sau colaborează real cu organul de urmărire penală. Astfel, răspunderea pentru asigurarea securității victimei/martorului o poartă țara, în al cărei teritoriu se află la moment victima/martorul; aceasta poate fi țara de origine, de tranzit sau de destinație. În viziunea Planului de acțiuni al OSCE, orice stat "trebuie să asigure măsuri eficiente de protecție contra potențialelor acte de răzbunare sau intimidare a martorilor care depun mărturii în procesul penal", inclusiv protecția adecvată a rudelor și persoanelor apropiate. Aceasta poate necesita adoptarea unor măsuri juridice sau de altă natură, "după cum este necesar pentru a acorda o protecție eficientă și corespunzătoare оmpotriva potențialelor acte de răzbunare sau intimidare, în particular în cursul și după cercetarea și tragerea la răspundere a infractorilor" pentru:
a) victime;
b) cei care denunță infracțiunile sau cooperează cu autoritățile de cercetare și urmărire;
c)martorii care fac declarații;
d) membrii familiei persoanelor menționate mai sus. [1,p.104]
Statele sunt obligate să adopte și măsuri necesare pentru asigurarea protecției adecvate contra potențialelor acte de răzbunare sau intimidare a persoanelor, a membrilor organizațiilor neguvernamentale, asociațiilor și fundațiilor care oferă asistență și susținere în special victimelor
traficului de ființe umane. Deoarece măsurile de protecție sunt costisitoare și au un impact serios
asupra vieții victimei/martorului, ele pot să nu fie necesare sau adecvate în toate situațiile. [1,p.50; 28, p.300]
Criteriile pentru aplicarea măsurilor de protecție în afara instanței includ:
aflarea victimei/martorului оn pericol;
capacitatea victimei/martorului de a face declarații relevante și de a repeat declarațiile în instanță;
necesitatea declarației pentru proces;
caracterul benevol al participării la măsurile de protecție și întemeierea acestora penacordul informat al victimei/martorului;
ajustarea măsurilor de protecție la circumstanțele individuale ale victimei/martorului și întemeierea acestora pe estimări continue ale riscurilor. [28, p.309]
După cum recomandă Consiliul Europei, viața și securitatea corporală a martorilor și persoanelor apropiate lor trebuie să fie protejate înainte, în cursul și după proces. Protecția trebuie să se extindă asupra procesului de repatriere și nu trebuie să se limiteze la teritoriul țării de destinație sau la durata procesului penal. Astfel, asigurarea pe termen lung a securității victimei/martorului reclamă cooperare internațională între state. [26]
Dreptul național: Dacă în legislația altor state s-a creat pe deplin cadrul legal care reglementează protecția părții vătămate /a martorilor, în legislația națională s-au făcut doarîncercări timide și neasigurate printr-un mecanism stabin și eficace. Până la adoptarea Legii privind protecția de stat a părții vătămate, a martorilor și a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal din 28.01.1998. problema măsurilor de protecție a fost reglementată doar prin dispoziții generale ale Codului de procedură penală din 1961, care prevedea ca măsură de protecție doar examinarea cauzei la judecată în ședință închisă (alin. (2) al art. 12). Pentru luarea altor măsuri de protecție, organele de urmărire penală sau instanța de judecată aveau posibilitatea
să sesizeze în ordine generală organele de poliție care, potrivit pct. 1) al art. 12 din Legea cu privire la poliție din 18.12.1990 erau obligate "să ia măsuri pentru apărarea vieții, sănătății, onoarei, demnității și averii cetățenilor în cazurile în care ei sunt amenințați de acțiuni nelegitime, de alt pericol".[24] Aceste măsuri, de regulă, erau acțiuni de investigație operativă efectuate de organele de poliție.
Actualul Cod de procedură penală (art. 215) reglementează printr-o normă generală obligația organului de urmărire penală și a instanței de judecată de a lua măsuri pentru asigurarea
securității participanților la proces și altor persoane, precum și prin alte norme speciale procesuale privind măsuri procedurale de protecție. În cadrul măsurilor legislative destinate luptei contra marii criminalități organizate, anticipate și de unele dispoziții anterioare cuprinse în legi speciale, la 28.01.1998 a fost adoptată prima Lege privind protecția de stat a părții vătămate, a martorilor și a altor
persoane care acordă ajutor în procesul penal, ulterior abrogată prin adoptarea la 16.05.2008 a unei noi legi mult mai bine elaborate – Legea privind protecția martorilor și participanți la procesul penal. [29] Prin aceastea, legiuitorul a încercat să pună în funcțiune, pentru prima dată în Republica Moldova, condițiile, categoriile măsurilor de protecțiile propriu-zise, procedura aplicării și organele responsabile, un regim legal de audiere a martorilor, instituind un sistem de măsuri în vederea asigurării protecției și asistenței martorilor, părții vătămate, a căror viață, integritate corporală sau libertate este amenințată pentru faptul că aceștia dețin unele informații sau date cu privire la săvîrșirea unor infracțiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare și care au un rol determinant în descoperirea infractorilor și în soluționarea unor cauze.
Codul de Procedură Penală al R.Moldova stipulează dreptul general al participanților la proces de a invita martori. Codul Penal/art.309, alin.(1) interzice exercitarea intenționată a constrîngerii asupra martorului de a da depoziții,inclusiv a expertului martor, traducătorului sau interpretului, părții vătămate, bănuitului sau învinuitului. Aceasta include exercitarea constrîngerii asupra depozițiilor prin amenințări, alte fapte ilicite, aplicarea violentei și prin încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției. Astfel, la drepturile procesuale recunoscute martorului în procesul penal se adaugă un nou drept, și anume – dreptul acestuia la protecție, în anumite condiții și în anumite categorii de cauze penale. [1; 9; 29]
O asemenea reglementare a fost impusă de existența unor forme grave de manifestare a fenomenului criminalității, cum sunt crima organizată, terorismul, traficul de droguri, spălarea de
bani, traficul de ființe umane sau crima la comandă, care modifică procedura comună de audiere
în calitate de martori a celor care se expun unor amenințări și intimidări din partea infractorilor, făcînd necesară asigurarea securității deplasării martorului sau schimbării, pe o perioadă de timp,
a domiciliului sau a reședinței sale etc. Sub noțiunea de amenințare asupra participanților la proces urmează a se înțelege niște acțiuni intenționate ale învinuitului sau ale altor persoane – acțiuni care cer îndeplinirea imediată a celor solicitate și care împiedică aflarea adevărului pe cauză, în scopul eschivării celor vinovați de la pedeapsa binemeritată sau aplicarea unor măsuri de răzbunare pentru participarea cu bună-credință la proces. În asemenea situații, subiecților raportului juridic al procesului penal li se creează o așa atmosferă psihologică, care generează disperarea, nervozitatea și nesiguranța în ce privește menținerea vieții, sănătății lor și a averii, în
același rînd a rudelor apropiate. Toate acestea pot să se răsfrîngă negativ asupra deciziilor luate
de ei sau a acțiunilor întrprinse în cadrul procesului judiciar.[30,p.109]
Legislația națională recunoaște orice formă de amenințare, inclusiv leziuni corporale ușoare sau grave. Aplicarea violenței sau constrîngerii fizice constituie o încălcare indiferent de faptul dacă aceasta rezultă în leziuni corporale sau suferințe psihice. Constrîngerea mai include, de exemplu, audierea inculpatului sau bănuitului în timpul nopții și în circumstanțe care constituie tratament inuman și degradant. Art.273 CPP RM îl consideră pe procuror și ofițerul de urmărire penală drept făptuitori potențiali ai infracțiunii de constrîngere a unei persoanei de a da depoziții, cоt și pe "reprezentantul organului abilitat", cum este instanța de judecată sau judecătorul de instrucție.[9] În termeni generali, Planul Național de prevenire și combatere a traficului de ființe umane, Hotărârea Guvernului nr. 903, 25 august 2005, a căutat să instituie fragmente legislative care să asigure securitatea corporală a victimelor traficului, inclusiv implementarea schemelor speciale de protecție. Se prevedea o "protecție specială a victimelor care au calitatea de martor". Trebuie de menționat că nu sunt prevăzute resurse financiare pentru asemenea măsuri. Legea R.Moldova privind prevenirea și combaterea traficului de ființe umane, nr. 241-XVI, 20.10.2005 prevede: ―Instanțele judecătorești și organele de urmărire penală aplică în privința victimelor traficului de ființe umane măsurile de asigurare a securității fizice și a drepturilor prevăzute de Codul de procedură penală și de Legea privind protecția de stat a părții vătămate, a martorilor și a altor persoane care acordă ajutor în procesul penal, din 29.01.1998”, ulterior abrogată prin noua Legea cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal, adoptată la16.05.2008. În cazul în care viața și sănătatea victimei sînt amenințate de un pericol, acesteia i se asigură, la demersul procuroruluisau al organului de urmărire penală, posibilitatea de a-și schimba identitatea În condițiile legilor în vigoare.[29]
Divulgarea informațiilor despre măsurile de siguranță și a celor referitoare la participanții
la procesul penal care cooperează cu organele de urmărire se pedepsesc. Art. 215 alin.(1) din CPP al R.Moldova prevede că acolo unde există temeiuri suficiente de a stabili că: ―partea vătămată, martorul sau alte persoane participante la proces, precum și membrii familiei acestora
ori rudele apropiate pot fi sau sînt amenințate cu moartea, cu aplicarea violenței, cu deteriorarea
sau distrugerea bunurilor ori cu alte acte ilegale, organul de urmărire penală și instanța de judecată sînt obligate să ocrotească viața, sănătatea, onoarea, demnitatea și bunurile acestor persoane, precum și să identifice vinovații și să-i tragă la răspundere. [9] În același timp, Legea privind protecția martorilor din 2008 este aplicabilă persoanelor, care au informat organele de ocrotire a normelor de drept despre comiterea infracțiunilor, martorilor, victimelor și reprezentanților lor legali, rudelor apropiate ai celor menționați, precum și bănuiților sau persoanelor aflate sub acuzare. Aceasta se aplică doar persoanelor care sunt dispuși să colaboreze cu organele de drept la depistarea, prevenirea, curmarea, cercetarea și descoperirea infracțiunii, precum și la examinarea judiciară a dosarului penal[29; 9].
Astfel, deși legea protecției martorilor se conformează și chiar depășește cerințele înaintate de convențiile internaționale, ea este aplicabilă numai persoanelor care consimt să coopereze cu organele de ocrotire a normelor de drept la depistarea, prevenirea, curmarea, cercetarea și descoperirea crimei, precum și la examinarea judiciară a dosarului penal și care consimt să facă
declarații în instanță. Scopul pentru care a fost reglementată această lege se expune chiar în art.1
al acesteia: „ asigurarea securității participanților la procesul penal a căror viață, integritate corporală, libertate ori proprietate sînt amenințate ca urmare a faptului că dețin date pe care au
acceptat să le furnizeze organelor judiciare și care constituie probe concludente cu privire la săvîrșirea unor infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave. ".[29; 21,p.56]
Legea privind protecția martorilor și altor participanți la procesul penal stabilește anumite măsuri de protecție persoanelor care au contribuit la depistarea, prevenirea, identificarea sau descoperirea crimei. Astfel de măsuri pot fi la fel aplicate martorilor, părții vătămate și reprezentanților lor legali, persoanelor bănuite, condamnate și rudelor acestora. Judecătorii și procurorii sunt cei care decid asupra implementării măsurilor de protecție. [29; 1] Legislația națională nu dă definiția noțiunii de protecție în mod express, enumerînd însă ce înseamnă program de protecție – ansamblu al măsurilor de protecție aplicate de către organul abilitat cu protecția martorilor, cu acordul persoanei protejate, în scopul protecției vieții, integrității corporale și sănătății acesteia, în condițiile prevăzute de prezenta lege, luîndu-se în considerarepersonalitatea martorului, informația pe care o deține, pericolul existent sau eventual; enumerînd categoriile de măsuri care pot fi aplicate persoanelor în scopul asigurării protecției acestora. [29; 1]
Conform art.3 din Legea sus-menționată ca temeiuri pentru aplicarea măsurilor de protecție a persoanei în procesul penal servesc:
a) Existența stării de pericol în privința beneficiarilor.
b)Depunerea ori acceptarea unor declarațiiprivitor la infracțiuni grave, deosebti de grave,excepțional de grave, fie depunerea ori acceptarea depunerii unor informații pînă la începerea procesului penal.
c) Declarațiile ce constituie probe concludente în descoperirea infracțiunilor sau în
jduecarea obiectivă a cauzei penale. [29; 1]
Conform art. 13, 14, 22 din Legea menționată, măsurile de protecție de stat sunt clasificate în: măsurile urgente, măsurile de protecție și măsurile de asistență:
1) Măsurile urgente – sunt aplicate, în privința persoanei protejate, de organul de urmărire penală constau în:
a) asigurarea pazei personale, pazei locuinței, a reședinței ori a bunurilor;
b) interceptarea comunicărilor ei în condițiile Codului de procedură penală;
c) supravegherea prin intermediul mijloacelor audio/video în condițiile CPP RM;
d) plasarea temporară într-un loc sigur;
d) protejarea deplasării sau limitarea deplasării;
f) eliberarea mijloacelor speciale active și pasive de protecție personală;
g) instalarea tehnicii speciale de semnalizare în locul de detenție. [29; 9]
Măsurile urgente aplicate, în privința persoanei protejate, de administrația locului de detenție constau în:
a) plasarea într-un loc, special amenajat în acest scop;
b) transferul la un alt loc de detenție;
c) transportarea cu aplicarea unor măsuri mai riguroase de protecție. [29; 30]
În funcție de caz, organul care aplică măsurile urgente poate stabili termenul lor de acțiune. Măsurile urgente pot fi aplicate singure sau cumulat, inclusiv cu măsurile de asistență.
2) Măsurile de protecție- ce pot fi aplicate în cadrul procesului penal sunt:
a) protecția datelor de identitate- care se asigură prin nedivulgarea informației referitoare la ea. În decizia de aplicare a măsurilor respective de protecție și în acordul de protecție se precizează proporția de nedivulgare a datelor de identitate, precum și, după caz, perioada de aplicare a măsurilor.
b) audierea cu aplicarea unor modalități speciale, care se efectuează în conformitate cu prevederile art.110 din Codul de procedură penală. [9]
c) schimbarea domiciliului sau locului de muncă ori de studii, care constă în trecerea persoanei cu domiciliul permanent în o altă localitate din Republica Moldova.
În baza acordurilor interstatale de asistență juridică internațională în materie penală, persoana poate trece cu traiul în o altă țară. Persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate poate fi transferată la un alt penitenciar din Republica Moldova sau la un penitenciar din altă țară în baza acordurilor de asistență juridică internațională în materie penală.În caz de necesitate, organul abilitat poate propune persoanei schimbarea locului de muncă ori a locului de
studii în conformitate cu legislația în vigoare. În cazul aplicării unei asemenea măsuri, organul abilitat este obligat să contribuie la identificarea și la asigurarea unui nou loc de muncă ori de studii. Condițiile de schimbare a domiciliului, a locului de muncă ori de studii sînt prevăzute în acordul de protecției.
d) schimbarea identității, schimbarea înfățișării, care constă în onstă în schimbarea datelor personale și, după caz, în modificări de natură socială, juridică, etnică etc.
Persoana protejată stabilește volumul schimbărilor în identitatea sa. Noua identitate nu poate avea nici o influență asupra statutului persoanei și nici asupra unor alte drepturi sociale, culturale și politice ale persoanei. După expirarea termenului de aplicare a măsurii de protecție, persoana poate reveni la vechea identitate sau poate păstra noua identitate. Persoana protejată nu-și poate restabili identitatea inițială dacă în noua sa identitate a influențat semnificativ statutul unui terț prin căsătorie, paternitate, maternitate etc. Schimbarea identității poate avea loc doar în cazul absenței unor obligații ale persoanei protejate față de terți. Dacă, după aplicarea măsurii,
s-a constatat că persoana protejată are față de terți anumite obligații pe care, cunoscîndu-le, nu le-a adus la cunoștință organului abilitat, acesteia i se stabilește un termen pentru stingerea obligațiilor. În cazul refuzului de a stinge obligațiile, persoanei i se aplică alte măsuri de protecție. Dacă persoana protejată a comis o infracțiune înainte de schimbarea identității, organul
abilitat, la solicitarea instanței de judecată, asigură prezența acesteia și folosirea identității ei inițiale, iar instanța poate decide aplicarea modalităților speciale de audiere a persoanei în conformitate cu art.110 din Codul de procedură penală. [30; 9; 29]
Schimbarea înfățișării constă în efectuarea unor intervenții chirurgicale sau de alt gen, acceptate de persoana protejată, în scopul modificării unor părți vizibile ale corpului. Schimbarea înfățișării nu trebuie să afecteze convingerile culturale șireligioase ale persoanei. Ea se va aplica doar în cazul în care celelalte măsuri vor fi considerate ineficiente și doar cu acordul expres al persoanei protejate.
e) instalarea unui sistem de alarmă la locuință sau reședință, care presupune dotarea locuinței, reședinței sau unei alte încăperi cu echipament care să asigure înștiințarea rapidă a organului abilitat și/sau a organelor de poliție despre un pericol iminent la care este supusă persoana.
f) schimbarea numărului de telefon, care se efectuează prin modificarea numărului de telefonie fixă sau mobilă al persoanei protejate. În cazul schimbării numărului de telefon, numele persoanei protejate poate fi radiat, prin decizie a organului abilitat, din listele operatorului telefonic.
g) asigurarea protecției bunurilor – Protecția bunurilor persoanei protejate se realizează prin asigurarea pazei lor, prin alte modalități legale prevăzute în acordul de protecție. Măsurile de protecție pot fi aplicate singure sau cumulat, inclusiv cu măsurile urgente și/sau cu măsurile de asistență.
3) Măsurile de asistență- de regulă sunt incluse în mod suplimentar în acordul de protecție, cum ar fi:
a) integrarea în alt mediu social;
b) recalificarea profesională;
c) asigurarea unui venit decent pînă la găsirea unui loc de muncă;
d) asistența la obținerea unei noi profesii;
e) asistența medicală;
f) asistența juridică;
g) asistența psihologică și socială.
Potrivit art. 2, alin.1, art.10 al Legii din 16.05.2008, beneficiarii dreptului la protecție sunt:
a) martorul;
b) părtea vătămată /victima;
c) bănuitul, învinuitul, inculpatul,
d) condamnat în timpul executării unei pedepse privative de libertate pedepsei cu închisoare sau detențiune pe viață care acceptă să depună declarații ce pot constitui probe concludente cu privire la o infracțiune gravă, deosebit de gravă sau excepțional de gravă ori să furnizeze informații privind pregătirea unor infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave, e) persoanele care nu au calitate procesuală, dar care acceptă să să furnizeze informații privind pregătirea unor infracțiuni grave, deosebit de grave, excepțional de grave. [29]
Este de remarcat că, spre deosebire de vechea Lege privind protecția de stat a martorilor din 1998, cercul beneficiarilor a fost restrâns în actuala lege, deoarece anterior erau pasibilie de protecție de stat și – Persoanele care au declarat organelor de drept despre crimele comise, auparticipat la depistarea, prevenirea, curmarea, cercetarea și descoperirea acestora, indiferent de
gravitate infracțiunii. De regulă, aceste persoane sunt investigatorii sub acoperire din rândul persoanelor civile și rudele apropiate ale persoanelor enumerate mai sus (soțul/soția, părinții și copiii, înfietorii și înfiații, frații și surorile drepte, bunicii și nepoții), iar în cazuri excepționale și alte persoane, prin intermediul cărora se fac presiuni asupra persoanelor enumerate. [24; 1] Articolul 12 din Legea menționată prescrie obligațiile persoanei protejate:
a) să furnizeze informațiile pe care le deține prin depunere a declarațiilor sau sesizărilor la organele de urmărire ori a declarațiilor în instanță de judecată;
b) să se conformeze măsurilor de protecție prevăzute în programul de protecție, îndeplinindu-le cu strictețe;
c) să nu divulge datele privind măsurile de protecție, alte date referitoare la programul de protecție menționate în acordul de protecție;
d) să se abțină de la orice acțiune care ar putea pune în pericol realizarea programului de protecție, inclusiv să nu comunice cu anumite persoane fără permisiunea organului abilitat;
e) să informeze organul abilitat despre orice schimbare apărută în viața personală, precum și despre apariția unor circumstanțe care ar putea pune în pericol realizarea programului de protecție;
f) să nu comită acțiuni ce contravin legislației în vigoare;
g) în cazul aflării în locul de detenție, să respecte cu strictețe regimul stabilit în funcție de calitatea pe care o deține, conform legislației în vigoare;
h) să nu provoace conflicte și/sau situații de conflict care ar genera alte pericole decât cele cu care este amenințat. [24; 29]
Examenând art. 7, 8 și 9 al Legii menționăm următoarele organe ce asigură protecția de stat:
1) Organul de urmărire penală – care în efectuarea urmăririi penale este abilitat cu atribuția de a aplica din oficiu măsurile de urgență sau cele de asistență, cu informarea imediată, sau în cel mult 24 de ore a procurorului și a organului abilitat.
2) Procurorul – care conduce urmărirea penală și procurorul ierarhic superior sunt abilitați cu atribuția de a aplica din oficiu măsurile de urgență sau cele de asistență, cu informarea imediată, sau în cel mult 24 de ore a organului abilitat.
3) Administrația locului de detenție – care este abilitată cu atribuția de a aplica măsurile de urgență și cele de asistență, cu informarea imediată, sau în cel mult 24 de ore a procurorului și a organului abilitat. [29]
Pentru ca un martor sau parte vătămată să fie inclusă în programul de protecție prevăzut de
textul legal, trebuie să îndeplinească în mod cumulativ mai multe condiții prevăzute de art.23 din lege examenată:
a) Cererea scrisă a persoanei.
b) Persoana face parte din rîndurile beneficiarilor prevăzuți de lege.
c) Persoana se află în stare de pericol.
d) Există o hotărîre motivată a Procurorului sau a Instanței de Judecată privind aplicarea măsurilor de protecție emisă în temeiul art.215 C PP RM. [9; 29]
În cazul minorilor sau cei cu capacitatea de exercițiu limitată includerea în programul deprotecție este condiționată de acordul în scris al reprezentanților legali. Ofițerul de urmărire penală, procurorul sau instanța de judecată pot decide și efectua, în limitele competenței lor, măsurile procedurale penale ca măsuri de protecție, fără a apela la organelle specializate care efectuează măsuri de protecție de stat speciale. Efectuarea măsurilor de protecție în baza legală se pune în sarcina organelor afacerilor interne, Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova, Centrului Național Anticorupției pentru dosarele aflate în procedura acestora sau atribuite în competența lor, avîndu-se în vedere protecția la faza de urmărire penală. [9; 22] Măsurile de protecție de stat a persoanelor în legătură cu dosarele aflate în procedura instanțelor de judecată sau a procuraturii se efectuează în temeiul deciziei judecătorului sau a procurorului de către organele afacerilor interne, organele Serviciului de Informații și Securitate
al Republicii Moldova sau ale Centrului Național Anticorupției din circumscripția domiciliului persoanelor puse sub protecție. Măsurile de protecție de stat privind militarii și rudele lor apropiate se efectuează de către comandamentul unității militare respective, iar în ce privește persoanele aflate în stare de arest sau în locurile de detenție—de către organele instituțiilor respective. [29]
În scopul asigurări protecției persoanelor care contribuie la realizarea justiției, legiuitorul
prevede un sistem de măsuri aplicabile anume în acest scop. Clasificarea acestora este efectuată
în virtutea diversității lor atît ca număr, cît și ca conținut. Aplicînd criteriul etapei procesuale în
cadrul căreia sunt efectuate măsurile de protecție, deosebim:
– măsuri universale;
– măsuri aplicate în cadrul acțiunilor operative de investigație;
– măsuri aplicate la etapa urmăririi penale;
– măsuri aplicate la etapa examinării judiciare;
– alte măsuri de protecție. [29; 30; 1,p.104]
Conform criteriului calității procesuale a persoanelor protejate, putem deosebi:
– măsuri directe, aplicate persoanelor nemijlocit;
– măsuri indirecte, aplicate rudelor acestora.
În concluzie menționăm conform tipurilor de protecție utilizate, sistemul de măsuri de protecție a martorilor din Republica Moldova pot fi clasificate în 2 mari categorii care depind de etapa procesuală a cauzei penale:
1. Măsurile de protecție aplicate în afara procesului de judecare a cauzei
2. Măsurile de protecție aplicate în cadrul procesului de judecare a cauzei.
Despre prima categoria s-a vorbit anterior și cea de-a doua categoria va fi examenată în punctul următor.
2.2 Măsurile de protecție aplicate în cadrul procesului de judecare a cauzei și regulile probatorii
Codul de Procedură Penală prevede, ca o regulă generală, că toate persoanele participante
la procesul penal sunt obligate să respecte drepturile, libertățile și demnitatea persoanei. În mod
specific în cadrul procesului penal, dreptul național prevede:
nedivulgarea datelor despre identitatea persoanei prin folosirea unui nume fals în instanță;
oferirea posibilității persoanei protejate de a identifica persoana care a săvîrșit infracțiunea fără observarea vizuală a celui ce o identifică;
interogarea părții vătămate și a martorului în condiții de anonimat;
scutirea persoanei protejate de prezența în ședința judiciară prin darea declarațiilor sub jurămînt, înregistrarea video sau sonoră.
Cea mai nouă clasificare întâlnită în literatura de specialitate se ia după urmărotul criteriu: Natura juridică și modul de reglementare deosebim următoarele categorii de măsuri de protecție:
1) măsuri procesual penale, prevăzute de Codul de procedura penală examinarea cauzei în ședință închisă conform art. 18 CPP RM;
b) audierea martorului în condiții speciale prevăzute de art. 110 CPP RM exclude aflarea identității acestuia;
c) prezentarea persoanei spre recunoaștere în condițiile prevăzute în alin. (3) al art. 116 CPP RM, ce exclude vizibilitatea persoanei care urmează a fi recunoscută în raport cu persoana ce recunoaște;
d) interceptarea comunicărilor în cazul unor amenințări de aplicare a violenței împotriva părții vătămate, martorului sau membrilor farmiliilor lor, potrivit alin. (3) al art. 135 CPP RM tăinuirea datelor privind identitatea martorului și altor persoane prin limitarea de către procuror a dreptului de a lua cunoștință de materialele urmăririi penale conform alin. (5) al art. 293CPP RM.
2) măsuri de protecție speciale, conform art.13,14, 22 din Legea sus-menționată.
3) măsuri de protecție prin acțiuni de investigație operativă, prevăzute de Legea privind activitatea specială de investigații, ca de exemplu: 1) culegerea de informații; 2) urmărirea vizuală; 3) urmărirea și documentarea cu ajutorul metodelor și mijloacelor tehnice moderne; 4) interceptarea convorbirilor și alte convorbiri; 5) culegerea informației de pe canalele tehnice de comunicații și altele. [9; 29]
Toate aceste clasificări nu fac decît să evidențieze caracterul complex al acestor măsuri, accentul fiind plasat pe diverse aspecte ale acestora în calitate de raporturi instituite în cadrul sau
în afara procesului penal. Inițierea procedurii de includere a martorilor în programul de protecție
are loc prin înaintarea unei cerere către procurorul care conduce urmărirea penală sau, după caz,
instanței de judecată, care vor examina în mod confidențial această cerere cu participarea persoanei aflate în stare de pericol, și vor emite o hotărîre cu privire la aplicarea măsurilor de
protecție. [30] În cazul refuzului procurorului de a examina cererea de includere în program ori de a emite o hotărîre cu privire la aplicarea măsurilor de protecție, persoana poate ataca actul de refuz la judecătorul de instrucție. Dacă însă, instanța de judecată refuză să examineze cererea ori să emită o hotărîre cu privire la aplicarea măsurilor de protecție, persoana poate ataca actul de refuz în temeiul art.453 alin.(2) CPP RM. Legea cu privire la protecția martorilor și altor
participanți la procesul penal în art.27 reglementează acordul de protecție și anume în termen de 3 zile din data emiterii deciziei, șeful organului abilitat încheie în scris un acord de protecție cu persoana aflată în stare de pericol. În cazul în care și membrii de familie ai persoanei protejate sînt supuși pericolului, acordul se încheie cu fiecare persoană separat. În cazul în care persoana aflată în stare de pericol sau membrul de familie al acestei persoane refuză să semneze acordul de protecție, aceasta/acesta argumentează în scris refuzul. În momentul semnării acordului, persoana dobîndește statutul de persoană protejată. [9; 29]
Dreptul național prevede, aplicarea procedurilor speciale în cazul examinării cauzelor cu
participarea minorilor, fie că sunt acuzați, inculpați, victime, părți vătămate sau martori. Spre exemplu, procesele de judecare a minorilor nu vor fi, în general, examinate în ședință deschisă,
iar procesele care implică infracțiuni comise de adulți și minori vor fi separate, pe cât este posibil. [23]
Măsurile preventive anterioare examinării cazului în instanță vor fi luate doar în cazuri grave, iar reprezentarea legală a minorilor este obligatorie. Codul de Procedură Penală prevede de asemenea modalități de protecție a părții vătămate sau a martorului, prin faptul că admite audierea acesteia în fața unui judecător într-un loc secret, fără prezență sa fizică în sala în care se desfășoară ședința de judecată, sau prin intermediul mijloacelor tehnice video sau sonore, cu vocea și imaginea distorsionate. De menționat că această prevedere concomitent accentuează dreptul inculpatului de a examina astfel de probe, fapt care asigură echilibru între măsurile de protecție aplicate martorilor și drepturile procesuale ale învinuitului. În mod semnificativ, această prevedere menționează dreptul inculpatului de a examina asemenea probe, contrabalansînd măsurile de protecție a martorilor cu drepturile procesuale ale acuzatului. [23;9]
Legea procesual penală prevede o instituție nouă pentru procesul penal național, menită de
a asigura suficiența probelor în cazuri excepționale. Este vorba de audierea martorilor de către judecătorul de instrucție la solicitarea procurorului. Alin. 3 al art. 109 CPP RM stabilește că motiv pentru o asemenea audiere este plecarea martorului peste hotare sau alte motive întemeiate care în cele mai dese cazuri reprezintă boala gravă, starea de pericol. [9] Regula dată este o derogare de la cea generală, potrivit căreia toate probele trebuie examinate într-un proces penal public în cadrul unei ședințe de judecată. În vederea asigurării egalității armelor, principiu determinat de art. 6 al CEDO, la audierea persoanei participă bănuitul, învinuitul, apărătorul acestuia, partea vătămată, care au dreptul de a pune întrebări martorului audiat. Declarațiile martorului se consemnează într-un proces-verbal și în cadrul ulterioarei judecări a cauzei se va da citire procesului-verbal fără ca martorul să depună declarații în instanță. Probele consemnate în procesul-verbal vor avea aceeași valoare probantă ca și probele care vor fi examinate de către
instanță într-un proces public. [25;26]
Modalitățile speciale de audiere a martorului și protecția lui sunt determinate în legislația penală a Republicii Moldova de către jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Pornind de la dreptul la un proces echitabil, Curtea a dedus că toate probele, în mod normal, artrebui să fie examinate într-un proces public, în prezența celui acuzat, ținând cont de principiul
contradictorialității. în același timp, Curtea nu a stabilit că declarațiile indirecte sunt inadmisibile, dar a accentuat că înaintea procesului sau pe parcurs acuzatul trebuie să dispună în mod adecvat și corespunzător de posibilitatea să interogheze un martor.
Sunt cunoscute în toate țările situații de intimidare a martorilor, care poate îmbrăca mai multe forme, cum ar fi: priviri amenințătoare, confruntări directe, verbale sau fizice. în muite cazuri intimidarea martorului este ca un domeniu al crimei organizate. Acești factori de multe ori
determină eschivarea martorului de a depune mărturii în instanță. De aceea Curtea și-a expus opinia în privința admisibilității declarațiilor martorilor anonimi. [25;26;30] Recunoscând că toate probele trebuie examinate în prezența persoanei acuzate, într-un proces public, cu respectarea principiului contradictorialității Curtea admite utilizarea declarațiilor martorilor în calitate de probe chiar dacă acestea nu sunt făcute într-o ședință judiciară. Utilizarea declarațiilor obținute în faza urmăririi penale în calitate de probă nu constituie o încălcare a lit. d) din alin. (3) al art. 6 din CEDO, cu condiția că drepturile apărării se respectă, astfel ca interesele apărării să fie în echilibru cu interesele victimelor sau ale martorilorcâte trebuie protejați. Curtea recunoaște și faptul că, cu condiția respectării drepturilor apărării, poate fi legitim pentru autoritățile poliției să dorească păstrarea anonimatului unui agent implicat în activități de acoperire, pentru protecția personală și cea a familiei sale, astfel încât să nu prejudicieze viitoarele acțiuni secrete. Curtea a
constatat și faptul că orice măsură de limitare a dreptului apărării trebuie să fie strict necesară. Dacă o măsură mai puțin strictă poate să fie suficientă, atunci anume această măsură trebuie aplicată. [25;26]
Potrivit art. 110 CPP RM, audierea în condiții speciale a martorului se efectuează în scopul protejării vieții, integrității corporale sau libertății, în cazul când sunt motive temeinice, că există un pericol real pentru martor sau partea vătămată. Aplicarea modalităților speciale de audiere a martorului poate avea loc doar în cazul infracțiunilor grave, deosebit de grave sau excepțional de grave. Subiectul care admite aplicarea acestor modalități este judecătorul de instrucție, care emite o încheiere motivată când audierea se efectuează în cazul urmăririi, în faza de judecare judecătorul care examinează cauza în fond decide aplicarea modalităților speciale de audiere, în cadrul audierii martorul este asistat de judecător. [9]
Eficiența măsurilor de protecție depinde în mare măsură de comportamentul corespunzător
al persoanei protejate. Obligația legală a unui martor de a depune mărturie într-un proces penal este corectă și echitabilă în situația în care persoana respectivă nu trebuie să se teamă de amenințări la adresa vieții sale atunci își îndeplinește această obligație. Practica internațională a permis elaborarea cerințelor, a căror respectare către persoanele protejate este o condiție aasigurării securității acestor persoane și o garanție a eficienței mecanismului de asigurare a securității persoanelor care contribuie la realizarea justiției. Datele personale, de regulă, nu se aduc la cunoștința părților. Datele reale sunt cunoscute doar de către judecător și se păstrează în
sediul instanței în condiții de maximă siguranță. Audierea se efectuează prin intermediul unei tele conferințe cu imagini și voci distorsionate, adică cu anumite abateri ale imaginii sau vocii de la forma inițială. Declarația propriu-zisă a martorului se înregistrează prin anumite mijloace tehnice video, se consemnează integral în procesul-verbal, casetele și procesul-verbal păstrându-se în condiții de maximă siguranță în sediul instanței. [23]
Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate instanței de judecată în
condiții de maximă confidențialitate. În toate cazurile, documentele privind identitatea reală a martorului trebuie să fie introduse în dosarul penal numai după ce organul de urmărire penală, respectiv instanța de judecată, constată prin proces-verbal sau Încheiere că au dispărut temeiurile
care au impus măsurile de protecție a martorilor. La aprecierea declarațiilor martorului obținute
în condiții speciale instanța de judecată trebuie să ia în considerație că acestea pot să fie utilizate
ca mijloc de probă numai în măsura în care ele sunt confirmate de alte probe De asemenea, este
de menționat că art. 316 din Codul penal al R.Moldova pedepsește divulgarea informației privind
măsurile de securitate referitoare la judecători și participanții în procesul penal, de către persoana
responsabilă de asigurarea unei asemenea securități. În afară de judecători, această prevedere este
aplicabilă tuturor participanților la procesul penal, inclusive funcționarii instanței, părțilevătămate, martorii, precum și rudele oricărei persoane vătămate prin zădărnicirea măsurilorde securitate aplicate. [31]
Generalizînd cele expuse putem conchide că asigurarea juridică a securității persoanelor care contribuie la realizarea justiției constituie o instituție interramurală, ale cărei norme:
– reglementează activitatea specială de investigație, procesual penală, administrativă, penitenciară și postpenitenciară a persoanelor cu funcție de răspundere în vederea: asigurării protecției persoanelor, care acordă ajutor la înfăptuirea justiției și a rudelor sau persoanelor apropiate acestora în scopul prevenirii influenței postcriminale interzise de lege asupra lor; creării condițiilor pentru îndeplinirea de către aceste persoane a obligațiilor civile, constituționale; realizării altor drepturi, în calitate de garanții ale înfăptuirii justiției;
– stabilesc drepturile, obligațiile și răspunderea persoanelor care vor fi supuse protecției, precum și ale subiecților care asigură siguranța acestora.
Trebuie de menționat că adoptarea legilor cu privire la protecția victimelor infracțiunilor și a martorilor în SUA a ameliorat considerabil statutul juridic al participanților la proces. Acestora li s-a asigurat un acces sigur la justiție, tratament echitabil, restituții din partea răufăcătorilor, compensare din partea organelor de drept, precum și suport material, asistență medicală, socială și psihologică din partea organizațiilor non-guvernamentale. Când procesul penal național va cuprinde toate aceste elemente garanții ale securității, cetățenii vor fi stimulați să coopereze benevol, ceea ce va contribui considerabil la sporirea ratei descoperirii infracțiunilor. Legea privind protecția martorilor și altor participanți în procesul penal din 16.05.2008 deși nu este o lege elaborată în mod complex și viabilă ca mecanism oricăror situații apărute este, cu certitudine, o lege modernă, care se înscrie în procesul general, de armonizare a legislației naționale cu legislațiile europene și de adaptare a acesteia la exigențele statului de drept, valorificînd tendințele altor state cu tradiție în organizarea și implementarea unor programe speciale de protecție a martorilor.
Așadar, prioritatea legii este aceea de a preveni presiunile, amenințările și riscurile represaliilor la care este expus martorul, partea vătămată etc și, prin aceasta, de a veghea la garantarea contribuției acestora în actul de înfăptuire a justiției. Examenând legislația învigoare și literatura de specialitate ajungem la concluzie că în practică și în sistemul de drept din în Republica Moldova – măsurile de protecție a martorilor nu sunt eficiente și nici nu sunt aplicate în mod real când situațiile o cer motivul fiind în mai multe cazuri "neimplementarea efectivă a acțiunilor de protecție a persoanelor" și "dificultățile financiare serioase".
3 MIJLOACE PROCESUALE DE ASIGURARE A DREPTURILOR MARTORULUI
Asistența juridică a martorului în cadrul probatoriului
La momentul actual problemei privind asistenta juridica a martorului în literatura juridică nu este atrasă destulă atenție. Acest fapt este condiționat și de lipsa unor prevederi în legislația veche referitor la dreptul martorului la asistenta. În așa mod de exemplu, Codul de procedure penala din 1961 nu conținea norme care ar fi permis martorului să beneficieze de asistența din partea unui avocat. În unele cazuri, în practică persoanele citate în calitate de martori, pentru a beneficia de asistență, invocau art.26 alin.3 al Constituției, potrivit căruia în tot cursul procesului părțile au dreptul să fie asistate de un avocat. Astfel, dreptul la asistență juridică își găsește, după cum se remarca în doctrină, fundamentarea în sistemul constituțional de drepturi și libertăți. [1, p.317]
Noua legislație procesual penală prevede instituția avocatului martorului ca un drept procesual realizat în faza de urmărire penală. Participarea la procesul penal, în etapa urmăririi penale, alături de martor, a unui avocat cu calitatea procesuală de reprezentant, deci avocatul va însoți martorul la toate acțiunile procesuale cu participarea sa. Antrenarea în urmărirea penală a avocatului – reprezentant este lăsată la discreția persoanei chemate în calitate de martor. Pornind de la faptul că martorul participa doar în cadrul probatoriului, activitatea avocatului se axează, în principal, pe asistență în cadrul acțiunilor procesuale efectuate cu participarea persoanei citate în calitate de martor. În scopul evitării unor abuzuri din partea organelor de urmărire, avocatul dispune și de statutul reprezentării intereselor în față organului de urmărire.
Asistenta martorului în faza de urmărire penală este determinate de natura fazei respective supuse particularităților unui proces inchizitorial. Așa cum remarcă autorul I.Dolea, că procedura penală națională este influențată până în prezent de doctrina formată în spațiul ex-sovietic, în care faza de urmărire era asociată cu o fază de pregătire a materialelor pentru instanța de judecată, creându-se sentimentul că faza de urmărire și judecată au aceeași pondere în asigurarea legalității. Și până în prezent în unele lucrări din doctrina rusă se susține că faza prejudiciară pentru procedura penala rusa are o importanță deosebita, luându-se în considerație particularitățile geografice, demografice, sociale și economice. În legătura cu aceasta, materialele anchetei necesită nu numai a fi administrate, dar și apreciate ,,până la judecare și pentru judecata". [1, p.318]
Codul de procedură penală în art.90 alin.(l) determină noțiunea de martor ca persoana citată în această calitate de către organul de urmărire penală sau de instanță, precum și persoana care face declarații în modul prevăzut în calitate de martor. Ca martori pot fi citate persoanele care poseda informații cu privire la vreo circumstanță ce urmează a fi constatata în cauză.[1,p.318; 9]
Reeșind din noțiunea dată de legiuitorul, ea necesita următoarele precizări:
martorul poate fi doar o persoana fizica;
persoana trebuie sa fie citata pentru a depune marturii. Persoana poate căpăta calitatea de martor doar fiind citată în procesul penal de organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată. Dreptul discrepțional de a recunoaște persoana ca martor îl deține organul de urmărire penală și instanța de judecată. Deci, persoana nu dispune de dreptul de a cere audierea sa în calitate de martor, ea însă, poate aduce la cunoștința organului de urmărire penală că posedă anumită informație;
persoana trebuie sa posede informații cu privire la vreo circumstanța ce urmează a fi constatată în cauză. Circumstanțele asupra cărora depune declarații martorul trebuie să fie incluse în obiectul probațiunii în perspectiva pertinenței probelor date. Faptele de care a luat cunoștință martorul și care pot fi incluse în obiectul probațiunii pot fi direct percepute de martor sau recunoscute din auzite. [1, p.318; 23]
În scopul determinării noțiunii de martor, se cere de menționat următorul exemplu, pornind de la necesitatea protecției martorilor vulnerabili și a victimelor, în cauza Doorson v. Olanda, Curtea Europeană a arătat următoarele: deși nu se impune protecția victimelor și a martorilor, interesele lor, îndeosebi viața, libertatea, siguranța trebuie luate în considerație și, deci, statele sunt impuse de a proteja aceste interese.[32] În unele cazuri, pentru protecția martorilor vulnerabili are importanță și caracterul infracțiunilor. Într-un număr mare de cauze se utilizează expresia martori anonimi, când este vorba despre utilizarea acestora pentru administrarea probelor în acuzare, faptul dat fiind menționat și în doctrina juridica. S-a arătat ca prin martori anonimi se înțelege persoanele care au fost audiate cu protejarea identității sau prin includerea acestora în programele speciale de protecție și care au dat declarații cu privire la faptele de care este acuzată persoana. În mai multe hotărâri Curtea a arătat că folosirea martorilor anonimi nu este incompatibilă cu prevederile Convenției Europene privind drepturile omului. În noțiunea de martori anonimi Curtea Europeană include și agenții infiltrați din cadrul organelor poliției, aceștia, spre deosebire de ceilalți martori anonimi dezinteresați sau de victimele infracțiunilor, au îndatorirea generala de a se subordona autorităților. Aceștia pot fi utilizați cu păstrarea anonimatului atât pentru însăși protecția lor si a familiilor lor, cât si pentru a nu compromite utilizarea lor în operațiunile viitoare. [32]
În jurisprudența Curții se utilizează și noțiunea de agenți provocatori care sunt agenți infiltrați ai statului sau orice persoană ce acționează sub coordonarea sau supravegherea unei autorități, a căror intervenție trebuie de asemenea susținută de garanți. În legislația și în doctrina juridică este utilizată și noțiunea de informator.
Trebuie de remarcat că, potrivit art. 111 alin.l și 2 CPP RM., partea vătămata se audiază privitor la fapta penala și la alte circumstanțe care au importanta pentru cauză. Declarațiile și audierea parții vătămate se fac conform dispozițiilor ce se refera la declarațiile și audierea martorilor, fiind aplicate în mod corespunzător. Declarațiile părții vătămate au aceeași natură juridică ca și declarațiile martorului. Necesitatea evidențierii acestei probleme într-un articol separat este determinată de faptul că însăși partea vătămată are un statut special în procesul penal, cât și faptul că declarațiile ei poartă un caracter specific.[9] Astfel, susținem opinia din doctrina, potrivit căreia în calitate de martor în proces poate fi considerata și victima infracțiunii.
În Codul de procedura penala în vigoare apare un subiect procesual cu calitatea de martor în anumite situații. Astfel, în art.110 alin.9 CPP RM., pot fi audiați ca martori și investigatori sub acoperire, care sunt personae civile. S-a specificat că sunt subiecți procesuali, [33, p.48; 9] aceștia fiind folosiți în vederea strângerii datelor privind existenta infracțiunii și privind identitatea persoanelor față de care există presupunerea că au savârșit infracțiunea. Articolul menționat mai sus admite posibilitatea audierii în condiții speciale ca martor investigatorii sub acoperire, care sunt persoane civile. În situația creată trebuie de menționat, că art..6 p.20 CPP RM este dată noțiunea de investigator sub acoperire ca fiind o persoană oficiala care exercita confidențial activitatea operativa de investigație, precum și altă persoană care colaborează confidențial cu organele de urmărire penală. [33, p.48; 9]
O problemă cu totul aparte ține de utilizarea acuzatului în calitate de martor în propria cauza penală. În acest sens, atenționăm de la bun început guvernarea principiului libertății de a nu mărturisi împotriva sa. În principiu, persoana care este ea însăși obiectul investigațiilor trebuie exclusa din categoria persoanelor susceptibile de a avea calitatea de martor. În practică se întâlnesc frecvent cazuri când persoana furnizează informații relevante privind rolul complicilor în cauza dată. Pe lângă faptul că aceste persoane necesită a fi protejate, se invoca problema răspunderii lor pentru marturii acuzatorii false. Este evident că persoana acuzată se deosebește de un simplu martor prin faptul că nu poate fi obligate să depună declarații în propria cauză, chiar și cu privire la faptele altor persoane. Totuși dacă această persoană fie a denunțat fals că infracțiunea a fost săvârșită de o persoană care, de fapt, nu a avut atribuție la săvârșirea ei, fie a făcut declarații false sub jurământ, ea va purta răspundere, fapt stabilit în art.66 alin.4 CPP RM. Analizând art. 108 CPP RM reiese că poate fi supus jurământului doar martorul, care depune jurământ în instanța de judecată în cadrul examinării cauzei în judecată. După cum observăm, legiuitorul a admis posibilitatea atragerii inculpatului în calitate de martor. Însă nu există prevederi legale care ar stipula posibilitatea audierii învinuitului în calitate de martor, având în vedere faptul că jurământul este depus doar în instanța. În această perspectivă, se cere de abordat doua probleme, și anume:
I. este vorba despre utilizarea unui făptuitor în calitate de martor fără anumite consecințe juridice directe referitor la pedeapsa sau la alte aspecte ce țin de soarta în viitor a acestuia.
II. este vorba fie despre scoaterea persoanei de sub urmărire, fie despre reducerea pedepsei. [33, p.48; 9]
În primul caz merge vorba de situația clasica când o persoana depune declarații privind complicii săi în perspectiva că instanța va considera că o asemenea declarație poate avea consecințe asupra pedepsei, recunoscând acest fapt ca o circumstanța atenuanta. În al doilea caz este vorba despre unele instituții procesuale care ar putea fi utilizate în funcție de cooperarea acuzatului. Care actualmente este utilizată pe larg ca instituția acordului de recunoaștere a vinovăției care, însă, nu prevede expres situația când aplicarea acesteia se datorează cooperării acuzatului. Acordul de recunoaștere a vinovăției este apreciat ca o tranzacție încheiată între acuzatorul de stat și învinuit sau, după caz, inculpat, care și-a dat consimțământul de a-și recunoaște vina în schimbul unei pedepse reduse. Trebuie de remarcat că vechea legislație procesual penala din 1961 prevedea că în cazuri excepționale, în interesul combaterii criminalității organizate, procurorul era în drept să claseze dosarul penal al persoanei care a contribuit activ la descoperirea infracțiunii de către organele de ancheta și să o transmită în supravegherea poliției.
În calitate de martor în procesul penal poate participa și persoana inculpată într-o alta cauza penala. Pe lângă dreptul la tăcere de care dispune acuzatul, persoana este protejată si de imunitatea de a nu fi sancționată de refuzul său de a coopera cu autoritățile. În sfârșit, în calitate de martor poate participa persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate. În acest caz este vorba despre o persoană care a fost pedepsită cu închisoare, fie în aceeași cauza, fie în altă cauză.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului estimează că utilizarea informațiilor anonime în proces nu violează, prin ele însele, dreptul la un proces echitabil, îndeosebi dacă informația în discuție nu reprezintă singura probă care să sprijine condamnarea și dacă procedura permite discutarea acestor elemente în conformitate cu principiul contradictorialității. În acest fel, Curtea Europeană își definește poziția sa în cele două decizii, și anume:
Ea precizează că nu acordă decât o valoare relativă mărturiilor anonime, apreciate ca admisibile și deci că acestea se anihilează în caz de mărturie contrară celei susținute de un martor prezent la audiere.
Ea estimează că anumite mijloace de probă, cum sunt înregistrările sau ascultările telefonice, ar putea fi admise în legislațiile interne, dar că ele pălesc în fața unui element de probă obținut în afara unei mărturii anonime a ofițerilor de poliție judiciară.
În orice caz, este cert că grija unui martor de a-și conserva anonimatul îl va împiedica întotdeauna să depună mărturie în ședință publică. Caracterul anonim al mărturiei va compromite atunci dreptul acuzatului de a-i contrazice valoarea probantă în proces. Doctrina a subliniat că trebuie făcută distincția între două tipuri de martori anonimi:
Pe de o parte, martorul anonim, care transmite ocazional informații autorităților de poliție sau autorităților judiciare;
Pe de altă parte, agentul anonim infiltrat într-un mediul criminal, care transmite regulat informații serviciilor de poliție în schimbul prestațiilor remunerațiilor. [34, p.27]
Aici apare întrebarea dacă, în principiu, mărturia anonimă este sau nu compatibilă cu exigențile unui proces echitabil. Sub acest aspect, este limpede că disimularea sursei informației invocate cu titlu de probă contra acuzatului ar putea fi considerată contrară principiului loialității în conduita procesului penal. În plus, preocuparea informatorului de a-și conserva anonimatul pe tot parcursul procedurii ar putea fi, prin ea însăși, un obstacol insurmontabil la dreptul oricărui acuzat de a beneficia de facilitățile necesare pregătirii apărării sale. Cu toate acestea, așa cum s-a observat, Curtea Europeană nu a dovedit vreodată să facă vreo apreciere generală a compatibilității caracterului anonim al mărturiei ori al unei informații cu imperativele unui proces echitabil, ci a examinat, în mod individual, fiecare caz în parte, influența pe care a putut s-o aibă o mărturie sau o informație anonimă asupra procedurii globale în cursul căreia ele sunt utilizate.
În ceea ce privește sistemul național, este necesar de remarcat că acesta, prin particularitățile sale, inclusiv prin legislația actuală ajustată la standardele europene, face o distincție clară între faza de urmărire penală și cea de judecare a cauzei. Faza de urmărire se supune unor reguli ale procesului inchizitorial caracterizat prin lipsa publicitarii, printr-o formă pozitivistă de probațiune, prin care proba se consideră admisibilă până când nu va fi dovedit contrariul în instanța. Deosebirea în esența între urmărirea penală și judecarea cauzei a fost arătată și de Curtea de la Strasbourg cu referire la diferite articole ale Convenției Europene privind drepturile omului. Cu referire la dreptul acuzatului de a-și păstra tăcerea (art.6 al Convenției Europene), Curtea a menționat că acest drept este îndreptat în special spre protejarea persoanei de unele presiuni din partea autoritarilor ale organelor de urmărire penala. Curtea a constatat că dacă în cea mai mare parte a cazurilor apare ca firesc faptul că o persoană inocentă este dispusă să coopereze cu organele de poliție și să explice că nu a participat la comiterea unei infracțiuni prezumate, un acuzat poate să aibă, într-o situație concretă, suficiente motive de a nu dori o asemenea cooperare. De aceea, Curtea cere o prudență deosebită în cazul în care o persoană în stare de arest păstrează tăcerea. Totuși, tăcerea ei pe toată durata procesului nu este lipsită de semnificație atunci când judecătorul de fond are de apreciat probele în acuzarea acesteia.
Problema expusă de mai sus poate servi drept argument în favoarea deciziei legiuitorului de a prevedea participarea avocatului, martorului doar în faza de urmărire. Menționăm că, faza de urmărire, care după natura sa este secretă, poate prezenta un pericol pentru drepturile martorului, atât de autoincriminare, cât și de marturii neobiective nefavorabile acuzatului depuse fie din eroare, fie sub influență reprezentanților organelor de urmărire penala. Aceasta prevedere nu-i împiedică însă martorului să beneficieze de asistența avocatului pe întreg parcursul procesului penal. Pornind de la faptul că se prezumă că toate procesele sunt publice, avocatul are dreptul să asiste la procesele publice la care depune declarații clientul sau, martorul – evident, neavând o atribuție procesuala.
Participarea avocatului martorului în procesul penal este determinată de acțiunile procesuale cu participarea martorului. În baza art.92 alin.l CPP RM, avocatul reprezintă interesele și însoțește martorul în acțiunile procesuale. După cum observăm, avocatul realizează doua funcții în cadrul asistenței martorului:
cea de reprezentare și
cea de însoțire.
Instituția reprezentării prevăzută reglementează posibilitatea încheierii unui act juridic personal sau prin reprezentant, care se definește ca un procedeu prin care o persoană, numită reprezentant, încheie un act juridic, în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele actului vizează nemijlocit persoana și patrimoniul acesteia. [23; 9] Prin reprezentare, manifestarea de voință reprezentantului, care devine parte a raportului juridic, este înlocuită de manifestarea de voință a reprezentatului. O altă instituție a dreptului civil presupune posibilitatea mandantului de a fi subiect al raporturilor juridice civile prin intermediul unui terț mandatar, împuternicit să reprezinte în astfel de raporturi interesele primului la încheierea de acte juridice. S-a arătat că, potrivit unor opinii, contractul de mandat presupune acordarea serviciilor de intermediere, presupunându-se că mandatul se prezintă atât ca forma juridică de reprezentare, cât și de intermediere. Contractul de mandat nu trebuie confundat cu cel de acordare a serviciilor de asistență juridică, care nu presupune apariția, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor în persoana clientului.
În aspect procesual penal, prin reprezentare judiciară se înțelege situația în care o persoană îndeplinește actele procesuale și participă la raporturile procesuale nu în nume propriu, ci în numele titularului dreptului sau obligației litigioase. S-a menționat că reprezentantul are calitatea doar de subiect al procesului penal și nu de subiect al cauzei penale, întrucât reprezentantul, deși apare în locul parții, nu se confunda niciodată cu poziția procesuala a celui reprezentat.
Codul de procedura penala stabilește doua modalități de reprezentare:
legală;
convențională. [23; 9]
Codul expres prevede că atât în cazul reprezentării legale, cât și al celei convenționale legiuitorul s-a referit la victima, parte civilă, parte civilmente responsabilă. Art.79 alin.2 CPP RM, stabilește că pot participa în calitate de reprezentanți și avocați împuterniciți de a realiza reprezentarea, cu anumite atribuții date de către reprezentantul la proces, prin procura. Deci, putem constata că avocatul martorului poate realiza aceleași funcții de reprezentare ca și avocatul părții vătămate sau al unui alt subiect procesual, prin procura. S-a arătat că elementele definitorii ale reprezentării, care, de fapt, conferă acestei instituții individualitate, sunt sintagmele în numele și pe seama. Ori, în cazul reprezentării de către avocat a martorului nu poate fi vorba despre efectuarea anumitor acțiuni de către avocat în numele martorului.
O a doua problemă consta în determinarea conținutului asistentei acordate de către avocat. Pe lângă reprezentarea intereselor în organul de urmărire, potrivit art.92 alin. l CPP RM., avocatul însoțește martorul în acțiunile procesuale efectuate cu participarea sa. În aspect etimologic, noțiunea de însoțire semnifică acțiunea de a (se) însoți; întovărășire, însoțit. Observăm, astfel, că noțiunea dată nu are semnificație juridică și, în opinia noastră, este eterogenă procesului penal. În Convenția Europeana nu exista prevederi exprese prin care s-ar stipula dreptul martorului de a beneficia de asistenta juridică. Totuși lipsirea martorului de asistentă juridică poate crea probleme ce tin de art. 6 al Convenției, și anume – privind dreptul la tăcere și accesul la justiție. [33, p.48; 9; 23]
Asupra asigurării dreptului la tăcere ne-am referit mai sus. Într-o măsură semnificativă totalitatea de drepturi promovate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în privința acuzatului se refera și la martor. [43] Pe lângă art.21 CPP RM, trebuie de remarcat, în contextul dreptului la tăcere, și art.90 alin.2 CPP RM, prin care se recunoaște dreptul persoanei de a nu depune declarații contrar intereselor sale sau a rudelor sale apropiate, fiind prevăzuta și interdicția de a impune persoana să depună asemenea declarații. Art.63 CPP RM interzice de a interoga în calitate de martor persoana față de care există anumite probe că a săvârșit o infracțiune. Norma respectivă constituie o garanție suplimentară împotriva autoincriminării stabilită de legislativ în Codul de procedura penala, fiind un obstacol împotriva abuzurilor care deveniseră o normă în practica de până la 2003. [9]
Deși dreptul la apărare presupune asistența juridica în cauzele penale, art. 17 alin. 4 CPP RM stabilește că, la audierea părții vătămate și a martorului, organul de urmărire penala nu este în drept să interzică prezența avocatului invitat de persoana audiată în calitate de reprezentant. Considerăm că, o asemenea prevedere ar fi binevenită într-un articol separat, pornind de la faptul că asistența juridică a martorului, având referire în general la echitatea procesului, poartă un caracter particular, deosebindu-se de dreptul la apărare. Cu toate că dreptul de a fi reprezentat de un avocat atât al acuzatului, cât și al victimei și al martorului are puncte de tangență, totuși acest aspect necesită a fi evidențiat în mod separat. Principiul general al echității, garantat Convenția, se extinde asupra procedurilor luate în integral lor, inclusiv în privința altor persoane decât acuzatul. Orice restrângere a libertății de a comunica cu avocatul sau trebuie să rămână o excepție. Atunci când un avocat este angajat prin obligațiile sale profesionale, este puțin probabil să poată fi convinsă Curtea, în lipsa unei motivări obiective, că sunt necesare restricții pentru a preveni riscul de înțelegere secretă, prin intermediul avocatului, între acuzat și martor.[34, p.48; 9;43]
Cumulul de situații în care martorul poate apela la asistență juridică este divers. După cum s-a menționat recent, acestea sunt, în primul rând, acțiunile procesuale la care acesta participa. Printre obligațiile și drepturile martorului art.90 CPP RM prevede:
de a face declarații;
să prezinte la cererea organului de urmărire sau a instanței obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativa;
să accepte, la cererea organului de urmărire, examinarea corporala, să accepte de a fi supus unei expertize psihiatrice sau psihologice, în funcție de caz.
Suplimentar la cele menționate în art.90 alin.7 CPP RM menționam că martorul este obligat de a participa la alte acțiuni procesuale prevăzute de Codul de procedura penala, cum ar fi: confruntarea, verificarea declarațiilor la locul infracțiunii, prezentarea persoanei sau a obiectelor spre recunoaștere, percheziția și ridicarea de obiecte și documente, cercetarea la fata locului, examinarea corporală, expertiza etc. [9]
Al doilea grup de obligații nu țin direct de probatoriu, dar sunt prevăzute în scopul asigurării desfășurării normale a procesului și se refera la:
prezentarea la citare,
executarea dispozițiilor organelor de urmărire și ale instanței,
respectarea ordinii etc.
Un al treilea grup ține de dreptul la informare, la apel și recurs, cereri, interpret, la compensarea cheltuielilor, la restituirea bunurilor ridicate.
Pornind de la faptul că din clasificarea prezentată mai sus primul grup de obligații se referă, în cea mai mare parte, la obiectul prezentei cercetări, remarcăm că participarea martorului la acțiunile procesuale este determinată din oficiu organului de urmărire penala sau de instanța. Martorul nu dispune de dreptul de a cere audierea sa.
În doctrina s-a apreciat că prezența unui consilier ar putea fi de natura să liniștească, să călăuzească martorul. Aceasta ar reprezenta o garanție suplimentară în privința salvgardării anonimatului sau și a bunei derulări a procesului. [1, p.320] În literatura de specialitate națională s-a remarcat că asistența juridică acordată martorului are ca obiectiv excluderea încălcărilor drepturilor și intereselor legitime ale martorului. Este necesar de a fi luat în considerație și faptul că, în multe cazuri, martorul se confruntă pentru prima dată cu organele de forță și, conditional, poate fi afectat prin însăși prezența sa în fața acestora.
S-a remarcat că însăși invitația la ofițerul de urmărire penala sau în judecată pentru ascultare în calitate de martori provoacă la cetățeni o anumita neliniște, deoarece ei, deseori, sunt nu numai martori oculari ai celor întâmplate, dar și participanți la ele, direct sau indirect. Necunoscându-și drepturile și obligațiile, ei se adresează la avocat pentru ajutor profesional. La rugămintea acestor persoane, avocatul trebuie să asiste la ascultarea lor de organul de urmărire sau în ședințele judiciare, deoarece persoanele indicate, după ascultare în calitate de martori pot să se pomenească bănuiți sau învinuiți. În cazul dat prezența avocatului le va asigura dreptul lor real de a nu fi impuși să depună marturii contra lor. Unii ofițeri de urmărire penală ascultă martorii în prezenta lucrătorilor operativi, altor ofițeri. Uneori, persoanele prezente se implica în procesul de interogare cu scopul de a sugera martorului unele informații în favoarea învinuirii. La ascultarea martorilor sunt cunoscute cazuri de influenta psihologica, aceasta efectuându-se într-un ton tăios, în grabă, iar uneori și sub presiune. În prezența avocatului aceasta ar fi fost puțin posibil. Prezența avocatului va asigura dreptul acordat și prevăzut de alin.6 art.59 CPP RM de a nu depune mărturii contra sa și rudelor apropiate. [9]
În doctrina rusa se menționează, just, că legislația procesual penala limitează nejustificat atribuțiile avocatului martorului. [35, p.122] Nu poate servi drept argument cel invocat că participarea avocatului la urmărirea penala nu poate fi un obstacol la cercetarea sub toate aspectele, completă și obiectivă, a cauzei penale. Trebuie de remarcat că nu este admisibil de a examina în același context obligația autorităților de a combate criminalitatea și dreptul martorului la asistența juridică. Pot exista situații când martorul se confrunta cu dificultăți terminologice, fie de alt gen și declarațiile lui pot avea consecințe atât în ceea ce privește propria lui situația, cât și a persoanei acuzate. Totuși trebuie de remarcat că la audierea martorului, apărătorul poate utiliza elemente de tactică criminalistică. [36, p. 70]
S-a menționat că declarațiile depuse în faza de urmărire formează un material care poate fi pus la dispoziția instanței pentru cercetare și, în cumul cu alte probe, poate căpăta valoare probantă. Însă, doar mărturisirea în fața instanței dă naștere la date de fapt, care, la rândul lor, constituie date pertinente la obiectul conflictului penal. Declarațiile martorului devin date de fapt în urma formarii la judecător a propriei convingeri referitor la veridicitatea acestor declarații. Fiind de acord cu opinia enunțată mai sus, considerăm că declarația martorului depusa în fața organului de urmărire penală poate exercita o influenta indirectă asupra judecătorului. Legislația procesual penala nu prevede un mecanism de renunțare a martorului la declarațiile făcute în faza de urmărire.
Mai mult ca atât, potrivit art.371 alin.l p. l CPP RM, declarațiile lui pot fi date citirii în instanța daca există contradicții esențiale între declarațiile depuse în ședința de judecată și cele depuse în cursul urmăririi penale. Deci, nu putem asigura că datele de fapt ce vor forma propria convingere a judecătorului vor fi bazate pe declarațiile depuse doar în instanța. Nu este exclus că, în lipsa avocatului și sub presiunea ofițerului de urmărire penala, martorul, necunoscând toate aspectele juridice și situația de fapt, să denatureze informația, fie chiar să se autoincrimineze fals. Atribuțiile avocatului în cadrul audierii pot fi realizate după citarea persoanei. Este important de a asigura ca martorul să-și cunoască drepturile până la efectuarea audierii propriu-zise. Se impune ca deosebit de importantă respectarea onoarei și demnității martorului în cadrul efectuării acțiunilor procesuale. În acest sens, misiunea avocatului este de a atenționa persoana care efectuează acțiunea procesuală asupra încălcărilor legii comise de ea. În acest aspect, încălcările pot avea diferite conotații. Acestea se pot exprima prin întrebări sugestive, influență psihologică manifestată prin desconsiderare, ironic etc., prin manifestări privind intelectul redus al martorului, îndeosebi, al martorului minor. De reamintit că martorul este în drept să facă obiecții la procesul-verbal al acțiunii procesuale. De acest drept trebuie să dispună și avocatul. Considerăm că prevederile art.92 CPP RM trebuie suplinite cu sintagma: ,,avocatul martorului semnează procesele-verbale ale acțiunilor procesuale la care participă, având dreptul de a face obiecții împotriva acțiunilor organului de urmărire penala". În opinia noastră, sintagma ,,să ceară includerea obiecțiilor sale în procesul-verbal respectiv", prevăzuta de art.92 alin.2 p.7, este insuficientă pentru asigurarea unei asistențe eficiente din partea avocatului. [23; 9]
Protecția ca element de asigurare a drepturilor martorului
Codul de procedură penală prevede norme cu caracter general care sunt aplicabile în situațiile când securitatea martorului poate fi pusă în pericol. Într-o maniera generala, art.215 CPP RM stabilește condițiile de aplicare a masurilor de protecție. Norma menționată ne permite a deduce doua concluzii.
legiuitorul a încercat, într-o manieră generală, să prevadă posibilitatea soluționării în practică a eventualelor probleme ce pot apărea pe parcursul procesului.
obligativitatea aplicării, din oficiu, a măsurilor de protecție, chiar dacă eventual persoana nu le solicită.
Referitor la prima concluzie, se cere de menționat că maniera generala de reglementare poate duce și la neaplicarea masurilor respective, având în vedere lipsa unor criterii mai strict determinate. Art. 110 CPP RM determină că audierea prin aplicarea unor modalități speciale poate avea loc într-o cauză penala privind o infracțiune gravă, deosebit de gravă sau exceptional de gravă. Totuși, având în vedere riscul extinderii crimei organizate, se cer și alte masuri care ar putea fi prevăzute de Codul de procedură penală. A doua concluzie, determinată de principiul oficialității, poate menține în sine și un pericol prin lăsarea la discreția organului de urmărire sau a instanței aplicarea masurilor de protecție. Organul de urmărire penală și instanța dispun de dreptul lor discrețional atât la aplicarea din oficiu a măsurii lor de protecție, cât și la examinarea cererii referitor la măsurile de protecție parvenită de la persoana care o solicită. În acest context, poate apărea pericolul neaplicării masurilor respective, în situația unor prevederi generale. În concluzie, se solicită, în opinia noastră, de a suplini procedura penală cu prevederi, care ar consolida protecția de care ar beneficia martorii. În literatura juridică s-au expus mai multe opinii referitor la problema respectivă, inclusiv fund înaintate anumite recomandări.[33, p.47; 30,p. 40;23;9]
Din totalitatea de masuri de protecție cu caracter procedural importante pentru legislația Moldovei printre primele, atât din punctul de vedere al posibilității aplicării, cât, mai mult, sub aspectul ocrotirii drepturilor, se plasează, în opinia noastră, dreptul de a refuza la mărturie. Legea penală stabilește răspunderea penală pentru refuzul sau eschivarea martorului de a face declarații. De remarcat, că legea penală nu lasă nici o rezervă când este determinat motivul de refuz. În literatura de specialitate se apreciază că drept motiv de refuz de a depune declarații poate fi frica de răzbunare care este apreciat ca o împiedicare la stabilirea adevărului.
În opinia noastră, eroarea care se depistează se manifestă, în incorecta apreciere a valorilor: aflarea adevărului sau asigurarea unor drepturi ale persoanei, în cazul de față – ale martorului. Este evident că în situația când există motive rezonabile de a constata un pericol pentru viața sau sănătatea acestuia sau a rudelor apropiate, martorul nu ar trebui impus să depună declarații. Aceasta ar trebuie să fie o prezumție. În același timp, în perspectiva declarării unor mecanisme de protecție, martorul ar trebui să prezinte anumite date care ar confirma temeinicia refuzului său de a depune marturii. Aici trebuie de menționat că, în funcție de circumstanțele concrete, pentru asigurarea securității persoanelor protejare, pot fi aplicate următoarele măsuri de protecție:
ordinare:
paza persoanei, paza locuinței și averii;
eliberarea mijloacelor speciale de apărare individuală, de legătură și de informare privind pericolul;
plasarea temporară în locuri lipsite de pericol;
tăinuirea datelor despre persoana protejată;
extraordinare:
schimbarea locului de muncă (serviciu) sau studii;
strămutarea în alt loc de trai, atribuire obligatorie a locuinței (casă, apartament);
schimbarea actelor de identitate prin schimbarea numelui, prenumelui și patronimicului; schimbarea exteriorului;
examinarea cauzei în ședință de judecată închisă.
Doctrina juridică a recunoscut că facultatea de a refuza să depună mărturie acordată martorului amenințat prezintă o semnificație cu totul particulară, avându-se în vedere că obligația legală pentru un martor de a depune mărturie într-un proces penal nu este justificată decât dacă acesta nu trebuie să se teama pentru viata sa atunci când se supune acestei obligații. [34, p.67] Totuși, având în vedere că acest drept al martorului intervine în detrimentul interesului statului în urmărirea penală, s-a considerat că într-o perspectivă nu ar trebui ca în procedura penala să se prevadă dreptul general al martorului de a refuza să depună marturii în cazul în care ar fi expus amenințării, acestea mai degrabă ar trebui să fie obținute într-o asemenea maniera încât să fie redusă amenințarea.
Putem remarca că dreptul martorului de a refuza la depunerea declarațiilor nu ar trebui să fie afectat de necesitatea stabilirii adevărului. Martorul trebuie să fie în drept de a aprecia dacă în situația dată depunerea mărturiilor poate provoca un pericol stării de siguranță a acestuia. Din alt punct de vedere, dreptul de a refuza de a depune marturii nu ar trebui să fie unul absolut. Martorul care este chemat în fața justiției are sarcina de a motiva refuzul sau, iar instanța, examinând circumstanțele cauzei, va putea decide fie acceptul refuzului martorului de a depune mărturii, fie aplicarea măsurilor de protecție necesare. De remarcat, că refuzul martorului de a depune mărturii poate fi condiționat nu numai de pericolul presupus, ci și de riscul de a-și compromite propria persoana. În acest sens, este deosebit de dificil sau, mai bine de spus, imposibil de a determina în lege toate situațiile în care martorul ar avea dreptul să refuse la mărturii argumentând compromiterea propriei onori. În asemenea caz, instanța, apreciind circumstanțele cauzei, trebuie să aprecieze dacă argumentele prezentate sunt pertinente și convingătoare.
În multe cauze penale, mărturiile ar putea fi decisive în stabilirea adevărului; din aceste considerente, decizia prin care martorul se eliberează de obligația de a depune mărturii revine instanței după evaluarea circumstanțelor reale ale cauzei. Unul dintre drepturile de care ar putea beneficia martorul ar putea fi dreptul la păstrarea anonimatului, pe parcursul probatoriului. Anonimatul martorului poate fi păstrat prin aplicarea măsurilor de protecție generale prevăzute de art.215 CPP RM, fie de art. 110 CPP RM. [34,p.68; 9]
Garanțiile prevăzute de art. 110 CPP RM țin atât de asigurarea anonimatului datelor de identitate, care, potrivit alin.3 art. 110 CPP RM, se vor păstra la sediul instanței în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță a confidențialității, cât și a anonimatului prin audierea martorului prin intermediul unei teleconferințe, cu circuit închis, cu imaginea și vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut.
Cu toate că activitatea de protecție nu dispune de o experiența bogată, legea asigura protecția investigatorilor sub acoperire, care fiind personae fizice se bucura de aceleași garanții potrivit art. 110 alin.9 CPP RM. De remarcat că procedeele menționate trebuie să respecte în toate cazurile dreptul acuzatului de a audia persoana, asigurând echitatea procesului declarată de art.6 par.3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În art.90 alin.12 CPP RM, care reglementează drepturile martorului, legiuitorul a omis să prevadă expres și dreptul martorului a cărui identitate nu este cunoscută la începutul procesului de a-și păstra în secret identitatea pe întreg parcursul procesului dacă sunt temeiuri rezonabile de a presupune că viața, sănătatea sa sau a rudelor apropiate poate fi pusă în pericol. Cele remarcate mai sus pot fi interpretate și ca o propunere de lege ferenda. În funcție de circumstanțele cauzei, masurile aplicate pot, evident, să difere. În acest aspect, anonimatul martorului poate fi păstrat prin ședința închisă, prin camuflaj de orice formă, prin nedivulgarea identității, sarcina fiind în același timp de a respecta principiul proporționalității între masurile aplicate și dreptul acuzatului la un proces echitabil. În funcție de circumstanțele cauzei, instanța poate aplica măsura respectiva. [34,p.68; 9]
Încluzându-se în drepturile procesuale ale martorului, dreptul la protecție este determinat de standardele internaționale, care și-au găsit reflectare în dreptul intern, determinate de unele forme contemporane de manifestare a criminalității, care s-au evidențiat și în Republica Moldova. În asemenea condiții, se impune modificarea continuă a procedurii generale de participare a martorului în probatoriul penal în scopul asigurării securității acestuia.
Doctrina juridica tot mai des se adresează la aceasta problema având în vedere dificultatea ei, determinată de căutarea soluțiilor în asigurarea proporționalității intre asigurarea pentru acuzat a unui proces echitabil și dreptul martorului de a beneficia de protecție. Pornind de la aceasta idee, Codul de procedura penala prevede norme care, vin să asigure protecția martorului, având în același timp și sarcina de a asigura rigorile unui proces echitabil. În doctrina se remarcă, pe buna dreptate, că o protecție eficace a martorilor nu trebuie să se reducă doar la protejarea acestora sau, daca este cazul, a altor personae împotriva unor dezagremente, ci trebuie, în același timp, să garanteze ca stabilirea adevărului în proces să fie pe cât posibil fiabilă. Declarațiile martorului rămân în continuare un mijloc esențial de probe și, deci, protecția acestora va fi una dintre problemele esențiale ale doctrinei.
Dacă facem comparație cu Codul de procedură penală din 1961, vom observa că art. 12 prevedea posibilitatea judecării cauzei penale în ședința închisă și în cazurile în care o cer interesele asigurării securității victimei, martorilor și a altor persoane participante la proces, a membrilor familiilor acestora sau a rudelor apropiate. În așa mod, necesitatea protecției martorului determina limitarea unor principii ale procesului penal, printre care și eel al publicității. În Codul din 2003 instanța poate limita accesul publicului inter alia și dacă publicitatea ar putea să prejudicieze interesele justiției. După cum se vede, protecția martorului se include în interesele justiției – noțiune cu o sfera mai largă de apreciere. Codul definește noțiunea de interese ale justiției, stabilind în art.71 alin.2, cu referința la asistența obligatorie a apărătorului, ca determinarea faptului că interesele justiției cer limitarea accesului publicului ține de competența organului de urmărire penala sau a instanței și depinde de:
1) complexitatea cazului;
2) capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur;
3) gravitatea faptei.
Trebuie de menționat că, de exemplu, în doctrina germană se susține ideea că excluderea publicului din facultativă ar trebui să fie obligatorie pentru cazuri de periclitare a vieții, a integrității corporale sau a libertății unui martor. [34,p.12; 9] După cum vom arăta mai jos, ideea nu numai că este posibilă pentru procedura penală a Republicii Moldova, dar ar trebui să fie în mod obligatoriu realizată.
În literatura juridica s-a arătat că în noțiunea de protecție a martorului, în sensul legii, trebuie incluse două aspecte:
1) prevenirea riscului unei agresiuni, pe de o parte, și
2) garantarea calității procesului, pe de altă parte. [36,p.70]
Remarcam, că ambele aspecte au impact asupra respectării dreptului persoanei în probatoriul penal, primul fiind evident, al doilea reieșind din necesitatea asigurării unui proces echitabil, calitatea procesului fiind o trăsătură esențială a echității.
Atât Codul de procedură penală, cât și Legea Republicii Moldova cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal nu stabilește o diferență de aplicabilitate față de martorul minor și martorul major, ceea ce înseamnă că martorul minor se bucură de drepturi similare cu privire la aplicarea măsurilor de protecție. Acest fapt este determinat și de jurisprudența Curții Europene, care recunoaște că drepturile la un proces echitabil enunțate de Convenție se aplică copiilor, cât și adulților. [29;9]
Trebuie de menționat că Legea cu privire la protecția martorului instituie un program de protecție. Codul de procedura penala are un domeniu mai larg de aplicare, avându-se în vedere că prin intermediul Codului de procedura penala poate fi asigurată protecția oricărei persoane. Totuși, legiuitorul a limitat posibilitatea aplicării modalităților speciale de audiere a martorului doar în cazul unor infracțiuni grave, deosebit de grave sau exceptional de grave. În aspect de drept comparat, remarcăm că în procedura penală franceză, prin art.39 al Legii 2000-1138 din septembrie 2002, la procedura anonimatului se poate recurge în cazul unor infracțiuni pentru care este prevăzuta pedeapsa de cel puțin trei ani închisoare. Art.110 CPP RM stabilește, pe lângă martori, și o altă categorie: investigatori sub acoperire care sunt persoane civile. Atât Codul, cât și Legea lasă în umbra problema interpreților și experților, protecția acestor persoane poate constitui obiectul de reglementare a altor legi. [29;9]
Prin art.215 CPP RM legiuitorul obligă organul de urmărire penală și instanța de judecată de a lua măsuri pentru asigurarea securității participanților la proces sau a altor persoane. Iar prin art. 110 CPP RM, nu se stabilește doar o procedură de audiere, ci o modalitate de protecție în cadrul administrării probelor, având la baza cele doua sarcini la care ne-am referit mai sus.
În probatoriul penal funcționează regulile care interzic administrarea probelor, aducându-se atingere drepturilor și intereselor persoanei. Astfel, potrivit art.94 CPP RM, nu pot fi admise ca probe și, prin urmare, nu pot fi puse la baza sentinței sau a altor hotărâri judecătorești datele care au fost obținute prin aplicarea violenței, amenințărilor sau a altor mijloace de constrângere, prin violarea drepturilor și libertăților persoanei. Drept garanție servesc și normele penale care prevăd răspundere penală pentru tratamente inumane; constrângerea de a face declarații; tortura; abuzul de putere sau abuzul de serviciu etc. Astfel, legea vine să corespundă unor articole ale Convenției, primul fiind cel ce aduce garanție respectării demnitarii umane (art.3 al Convenției Europene). Astfel, doctrina a ridicat mai multe probleme ce țin de utilizarea anumitor probe care ar putea aduce atingere demnității umane. [23;29;9]
Generalizând cele menționate considerăm că pentru practica judiciară și teoria procesual penală națională pot fi formulate unele concluzii. Astfel, din prevederile art.110 alin.9 CPP RM reiese că puterea probantă a declarațiilor martorilor anonimi este insuficientă în cazul în care nu există alte probe. În acest aspect, faptul că instanța în darea sentinței nu se va baza pe alte probe va crea impresia inechității procesului. Deci ,,mărturia anonimă" rămâne totuși ca una excepțională care poate fi viabilă în cumul cu alte probe.
Doua probleme esențiale care intră într-un conflict reciproc:
necesitatea de a proteja martorul și
asigurarea echității procesului își pot găsi o soluție relevantă în fiecare caz concret.
Aici, poate apărea întrebarea, referitoare la temeiurile de admitere sau respingere a solicitării acuzării referitor la audierea unui martor. În faza de urmărire audierea martorului respectiv poate determina elaborarea de noi versiuni pentru asigurarea unei urmăriri efective. În acest aspect, considerăm că audierea martorului anonim în faza prejudiciară nu determina necesitatea unui material probatoriu suficient sau în care deja este demonstrată culpabilitatea acuzatului. În cazul în care solicitarea este înaintată în faza de judecată audierea martorului anonim poate avea loc, în opinia noastră, doar după prezentarea întregului material probatoriu. Când se va pune în discuție chestiunea privind audierea martorului anonim, instanța va trebui să dea apreciere situației date, care în fiecare cauză penală este specifică, inclusiv va constata dacă trebuie ținut în secret numele acestuia, dacă trebuie prezentat fizic, deghizat sau mascat ori daca în toate cazurile este necesară o tele-conferinta. În actuala reglementare de alin. l art.110 CPP RM este posibil refuzul aplicării modalității speciale de audiere pe motivul inexistenței mijloacelor tehnice respective. Deci, pentru a nu avea confuzie în interpretarea art.110 alin.l CPP RM, consideram că expresia ,,dacă există mijloace tehnice respective" trebuie exclusa, aceasta pentru a asigura libertatea de utilizare a mijloacelor de protecție și nu numai de audiere, propunând un spectru mai larg de oportunități pentru instanțe care ar putea fi preluate din Legea cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal. [23;29;9]
Să menționăm, de asemenea, că mărturia anonima nu poate fi comparata cu mărturia propriu-zisă. Deci, judecătorul nu ar avea libertatea de a alege între ambele forme de mărturii fără argumente convingătoare, având în vedere caracterul de excepționalitate al mărturiei anonime. Motivarea acceptării mărturiei anonime rămâne o obligație primară, evitarea poate provoca constatarea inechității procesului. Judecătorul va fi obligat în orice caz concret să motiveze imposibilitatea audierii martorului în condiții generale.
De remarcat, că asupra admisibilității mărturiilor anonime, influențează și statutul martorului audiat. Astfel, în cazul ofițerilor de poliție sau al altor reprezentanți ai structurilor statale de forță ce au sarcina de lupta cu criminalitatea, audierea acestora se confruntă cu probleme serioase în ceea ce privește echitatea procesului. În aceste condiții, audierea polițiștilor cu păstrarea anonimatului impune restricții suplimentare în raport cu martorii anonimi ordinari. Chiar dacă exista un pericol, audierea polițistului cu păstrarea anonimatului poate fi doar o măsura excepțională, având în vedere misiunea acestor organe de a duce lupta cu criminalitatea.
Evident, pentru practica judecătoreasca este important a stabili unele criterii de determinare a admisibilității mărturiei anonime a unui reprezentant al organelor de forță. De menționat totuși că fiecare cauza penală poartă caracterul sau specific și unele standarde generale nu pot exista; în toate cazurile instanța trebuie să decidă admisibilitatea unei asemenea mărturii reieșind din circumstanțele reale. În asemenea situații, un garant al respectării procesului ar fi obligativitatea motivării în hotărârea privind admiterea mărturiei anonime, cu atât mai mult a mărturiei anonime parvenite de la un reprezentant al organelor de forță, și imposibilității examinării obiective a cauzei penale în lipsa mărturiei anonime. Sistemele juridice contemporane sunt preocupate de asigurarea proporționalității între necesitatea utilizării declarațiilor martorilor în stabilirea adevărului cu salvgardarea vieții și integrității acestora. Este evident faptul că declarațiile martorilor sub protecție nu sunt unicele remedii procesuale în lupta cu crima organizată. Cu toate acestea, în multe țări din Europa, în Statele Unite ale Americii au fost adoptate legi în baza cărora se realizează programe de protecție a martorilor. [23;29;37]
Legea cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal al Republicii Moldova stabilește anumite criterii pentru ca un martor să fie beneficiar al protecției de stat. În aspect de cooperare internațională se cere de remarcat că Legea cu privire la protecția martorilor conține prevederi care deschid perspective de protecție a persoanelor în afara țării. Potrivit art.33 alin. 2 al Legii organul abilitat cu atribuție de protecție a martorilor are atribuția de a încheia acorduri de trimitere a persoanei protejate în tara respectiva sau de acceptare a unor persoane străine pe teritoriul Republicii Moldova. În aspect de drept comparat s-a arătat că statele europene au căutat soluții pentru asigurarea protecției atât în funcție de fazele procesului, cât și de volumul datelor care trebuie ținute în secret. De exemplu, în legea belgiană din 8 aprilie 2002 s-a determinat posibilitatea ascultării martorului sub acoperirea unui anonimat parțial, prin omisiunea anumitor date de identitate, precum și prin indicarea adresei de serviciu în locul celui de la domiciliu, iar art.75 al Codului de instrucțiune criminală belgian acordă judecătorului dreptul de a nu face mențiune în procesul-verbal de audiere asupra anumitor date de identitate. [37, p.159]
Spre deosebire de alte țări, ca de exemplu Rusia, Ucraina ș.a., legea națională cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal nu poartă un caracter general. Potrivit acestei legi sunt supuse protecției doar persoanele care depun declarații și rudele acestora. Legea nu reglementează protecția altor subiecți, cum ar fi:
judecătorii,
procurorii,
ofițerii de urmărire penală,
experții,
interpreții și traducătorii.
Deci, raționamentul legii constă în faptul că un asemenea tip de protecție se aplica în special doar persoanelor participante benevol în probatoriu, prin acceptul de a prezenta date pertinente și utile. De remarcat că în sistemul francez, de exemplu, se face o clară distincție între martorul protejat și colaboratorul justiției. [38, p.197]
Așadar, potrivit art.2 al Legii cu privire la protecția martorilor, beneficiari ai protecției sunt martorii, partea vătămata, victima, bănuitul, învinuitul, inculpatul, condamnatul, persoanele care nu au o calitate procesuală, dar accepta să depună declarații. La cererea subiecților menționați supra, se pot bucura de protecție membrii familiei și rudele apropiate.
Statutul juridic al martorului, a cărui misiune este de a participa doar în cadrul probatoriului, este supus unor modificări esențiale. Dintr-un punct de vedere, în contextul luptei cu crima organizată transnațională, statele purced la diverse metode de investigare, inclusiv utilizând persoane care în perspectiva devin martori în cadrul proceselor judiciare. Este evidentă necesitatea asigurării drepturilor acestora, îndeosebi integritatea lor fizica, psihica, a proprietății etc.
Protecția martorului în fața organelor procesului penal
Protecția datelor de identitate a martorului protejat. Aflarea adevărului într-o cauză penală necesită utilizarea unor metode de investigație speciale cât și metode eficiente pentru protejarea martorilor. Astfel, dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identității reale a martorului sau a localității acestuia de domiciliu ori de reședință ar fi pereclitată viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviința să nu declare aceste date, atribuindu-se o altă identitate sub care urmează să apară în fața organului judiciar.
Întrucât nu se face nici o distincție, este evident, după părerea noastră, că se are în vedere pe de o parte, oricare din fazele procesului penal, putând interveni, în cursul procesului, sau chiar înainte de declanșarea acestuia ori după finalizarea lui și pe de altă parte, toate datele de identitate a martorului, nu doar o parte a acestora.
Protecția martorilor aflați în pericol în cauzele penale, prin care au fost instituite o serie de măsuri aplicabile persoanelor care au calitatea de martor, inclusiv victimelor, pentru cazurile în care autoritățile judiciare apreciază existența unui pericol grav pentru persoana acestora, pentru libertatea și familia lor. Printre aceste măsuri, se numără și protecția identității persoanelor prin care se stabilește posibilitatea ca judecătorul de instrucție să decidă, din oficiu sau la cerere:
interzicerea folosirii numelui, apelativului, domiciliului, locului de muncă ori profesiei sau altor date care ar putea servi la identificarea martorului protejat;
interzicerea de a înfățișa în mod obișnuit orice diligență sau orice procedeu care să facă posibilă identificarea sa vizuală normală;
stabilirea domiciliului, respectiv a locului de notificare la sediul organului judiciar, astfel încât să nu se poată stabili nici o legătură cu destinația sa.
Așa, de exemplu, în dreptul canadian judecătorul are puterea de a acorda ca proba obținută să nu fie publicată în presă sau ca identitatea anumitor persoane să nu fie divulgată. Dacă acuzatul cere acest lucru, judecătorul are datoria să emită o asemenea ordonanță (art.486 și 539 din Codul criminal canadian). [30, p.197; 34,p.27]
Sistemul german este cel mai amplu în problema identității martorului. Astfel, el a ridicat confidențialitatea la rangul de principiu de bază al protecției martorilor. În așa mod legislația procesual penală germană prevede expres că o metodă sigură de protejare a unui martor și a bunurilor sale este secretizarea identității. În acest fel, informațiile obținute prin declarațiile martorului nu apar în actele primei dezbateri, ci ele vor servi doar intensificarea, în continuare, a cercetărilor efectuate de polițiști și procuratură.
În doctrină, s-a subliniat că dacă în Germania se promite unui martor, pentru a nu-l pune în pericol, că informația lui va rămâne confidențială, atunci mărturia lui nu va fi utilizată decât pentru continuarea cercetărilor, ceea ce înseamnă că nu va opera în acte ori nu va fi comunicată subiecților procesuali și nici nu va fi invocată în proces. Sub aspectul procedurii, legea germană prevede că asigurarea confidențialității cade în competenta poliției sau procuraturii. Poliția, însă, nu poate acționa în absența aprobării procurorului. În cazuri excepționale, în care se justifică urgența, poliția poate lua măsuri și fără aprobarea procurorului cu condiția ca ulterior să anunțe procuratura despre măsura luată privind secretizarea identității martorului. [30, p.197; 34,p.27]
Dacă ne vom întoarce la legislația națională propunem să facem analiza legislației între lege nouă și cea veche. Deci, referindu-ne la masurile prevăzute de lege, remarcăm că, în comparație cu Legea cu privire la protecția de stat a parții vătămate, a martorilor și a altor persoane care acorda ajutor în procesul penal, din 1998, în legea actuala acestea s-au modificat. Potrivit Capitolului V al acestei legi, există trei categorii de măsuri aplicabile în funcție de circumstanțe: urgente, de protecție și de asistență, aplicate de diferiți subiecți. În ceea ce privește măsurile urgente, enumerate în art. 13, acestea sunt aplicate de organul de urmărire și administrația locului de detenție.
Aplicarea măsurilor este simplificată cu scopul de a facilita reacția în caz de pericol. De remarcat că însăși legea nu prevede mecanisme de aplicare a măsurilor:
urgente, acestea fiind:
a) Asigurarea pazei personale, pazei locuinței, a reședinței ori a bunurilor;
b) Interceptarea comunicărilor persoanei în condițiile Codului de procedură penală; supravegherea prin intermediul mijloacelor audio, video în condițiile Codului de procedură penală;
d) Plasarea temporară într-un loc sigur;
e) Protejarea deplasării sau limitarea deplasării;
f) Eliberarea mijloacelor speciale active și pasive de protecție personală;
g) Instalarea tehnicii speciale de semnalizare în locul de detenție.
În ceea ce privește masurile urgente aplicate de administrația locului de detenție în privința persoanei protejate, acestea constau în:
a) Plasarea într-un loc special amenajat în acest scop;
b) Transferul la un alt loc de detenție;
c) Transportarea cu aplicarea unor masuri mai riguroase de protecție.
precum și a celor de asistență, fapt ce impune elaborarea unor regulamente speciale. Astfel, potrivit art.22 legii, acestea sunt:
a) Integrarea în alt mediu social;
b) Recalificarea profesionala;
c) Asigurarea unui venit decent până la găsirea unui loc de muncă;
d) Asistența la obținerea unei profesii, medicală, juridică și asistența psihologică și socială;
Referitor la masurile de protecție, constatăm că, pe lângă masurile ordinare și extraordinare prevăzute de vechea lege, legea noua a fost ajustată la prevederile Codului de procedură penală, în special, vizând audierea persoanei protejate.
Trebuie, de menționat că măsura de protecție trebuie aplicata reieșind din circumstanțele cauzei, pericolul iminent, cu acceptul de către persoană a unei asemenea măsuri și cu respectarea proporționalității între măsura aplicată și pericol. Măsurile de protecție în cea mai mare parte țin de identitatea persoanei. Art. 15 Legii cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal, stabilește modalitatea de protecție a datelor de identitate; art.16-audierea persoanei cu aplicarea modalităților speciale; art.18-schimbarea identității, schimbarea înfățișării. Se cere de menționat, cu referință la schimbarea identității, că măsura necesită asigurarea excluderii oricărei identificări în viitor de către cei care înconjoară persoana, cu excepția unui cerc limitat de persoane, ca membrii familiei ș.a., fie excluderea identificării acesteia de anumite persoane. [29]
Este necesar a se avea în vedere faptul că datele personale reprezintă orice informație referitor la o persoană fizică, ținând de factori fizici, fiziologici, psihici, economici, culturali, sociali etc. În acest caz, este necesar de a fi luat în considerație volumul schimbărilor în identitatea sa, după cum se menționează în art. 18 alin.l al Legii, volum care trebuie să fie proporțional cu circumstanțele reale. De asemenea, este necesar a determina perioada de tăinuire a datelor. Aceste elemente trebuie să constituie partea componentă a hotărârii de aplicare a măsurilor de protecție, drept criteriu determinant servind voința persoanei protejate referitor la volumul schimbărilor în identitatea sa. [29]
De menționat, că obiectivul măsurii de protecție necesită a fi determinat în funcție de circumstanțele reale ale cauzei. De exemplu, în cazul schimbării identității se impune necesitatea fie de a exclude orice identificare în viitor de către toți cei ce înconjoară persoana (excepție în acest caz fiind un cerc limitat de persoane, cum ar fi membrii familiei etc.), fie de a exclude identificarea de către anumite persoane care ar putea pune în pericol martorul.
Deci, în sensul art. 18 alin.l lit. d al Legii nr.l458-XIII, tăinuirea datelor se manifesta prin abținerea de a face publice datele respective. În acest caz, trebuie luat în considerație volumul și natura tăinuirii, este aceasta o tăinuire totală sau parțială, care subiecți procesuali pot cunoaște identitatea martorului? De asemenea, va fi necesar a determina perioada de tăinuire a datelor: pe parcursul întregului proces sau și în timpul executării hotărârii etc.? Toate aceste elemente trebuie să constituie partea componentă a hotărârii de aplicare a măsurilor de protecție. Când analizăm procedura de schimbare a identității nu putem vorbi, în opinia noastră, doar despre schimbarea actelor de identitate sau a exteriorului, fiind necesar de a aborda mai amplu problema, apreciind că obiectul discuției trebuie să fie problema schimbării identității. Aspectul dat este mai larg, incluzând în sine multitudinea posibilităților de schimbare. Pe lângă cea fizica, la care se referă legea, schimbarea identității presupune și modificări de natura socială, juridică, culturală, etnică etc. Schimbarea identității presupune o procedura extrajudiciara. În legislația națională nu exista vreo reglementare a procedurii respective, ceea ce poate crea obstacole serioase în ceea ce privește garantarea confidențialității datelor personale. Este necesar, în acest sens, a elabora o procedură specială, procedura actuală fiind inadecvată celor descrise mai sus. [29;30, p.197; 34,p.27]
Legea privind actele de stare civilă, nr.l00-XV din 26.04.2001, stabilește în art.49 că persoana care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-și schimbe numele și/sau prenumele. Potrivit instrucțiunii Ministerului Dezvoltării Informaționale cu privire la modul de înregistrare a actelor de stare civilă din 21.01.2004, secțiunea 5 art. 102, numele de familie și/sau prenumele se pot schimba pe cale administrativă de către organele stării civile. În esența, instrucțiunea vine să detalizeze prevederile legale, nepronunțându-se asupra situației de schimbare a numelui și prenumelui în cazul aplicării protecției de stat.
Art. 108 al Instrucțiunii enumără motivele de schimbare a numelui de familie și/sau prenumelui, acestea fiind:
pronunțarea dificilă, dacă acestea sunt formate din expresii indecente, lipsite de eufonie, ridicole, precum și daca au fost transformate (schimonosite) prin traducere;
dorința de a avea numele de familie și/sau prenumele corespunzător naționalității solicitantului;
solicitarea unui nume de familie simplu în locul numelui de familie dublu;
dorința persoanei de a avea același nume de familie ca și numele de familie al șotului sau să alăture la numele de familie al sau numele de familie al soțului, în cazul când nu a făcut-o la căsătorie;
dorința de a reveni la numele de familie al sau de până la căsătorie, în cazul când nu a făcut-o la divorț;
dorința de a purta numele de familie al tatălui (mamei) vitreg sau al altei persoane, care a participat la educația solicitantului;
alte motive, daca acestea vor fi recunoscute întemeiate, fapt care va fi descris detaliat în încheierea respectivă de către Oficiul Stării Civile. [39,p.65]
Din cele relatate derivă necesitatea elaborării unor norme relevante la procedura de schimbare a numelui și prenumelui în cadrul unui program de protecție care trebuie să fie una specială, extinsă la toate datele de identitate, nu însă numai la nume și prenume. Procedura trebuie să presupună schimbarea actului de naștere, căsătorie, proprietate, a codului fiscal etc. Este necesar de menționat că schimbarea identității are și consecințe psiho-sociale, ca și procedura schimbării domiciliului persoanei care se afla în cadrul unui program de protecție. Aceasta măsura este o derogare de la procedura generală privind evidența populației, cât și de evidența a domiciliului.[34,p.160] Sub aspect organizational, aplicarea măsurii date, în opinia noastră, se ciocnește de probleme determinate de teritoriul limitat al țării. În situația în care schimbându-i domiciliul există riscul ca martorul să fie recunoscut de cel împotriva căruia a depus declarații, aceasta măsura este inadmisibila. Legislația determină și anumite măsuri de siguranță la domiciliu. Este rațional ca aceste măsuri să nu fie expres prevăzute în lege, ele purtând un caracter polițienesc. Totuși, trebuie să existe o încredere că ele vor proteja persoana nu numai până va depune declarații.
Referitor la alte măsuri de protecție, acestea sunt măsuri reglementate de Codul de procedură penală, cum ar fi:
audierea cu aplicarea unor modalități speciale,
fie măsuri ca instalarea unui sistem de alarmă,
schimbarea numărului de telefon,
fie asigurarea protecției bunurilor.
Legea prevede și anumite măsuri de asistență care totuși nu sunt sufficient de variate, putând fi aplicabile în funcție de situația de fapt concretă. Având în vedere diversitatea măsurilor de asistență de la o țară la altă, este imposibil de a le da o clasificare, accentul punându-se pe viabilitatea măsurii în condițiile concrete. [23]
Tot la întrebarea dată considerăm că este necesar a trage atenția asupra problemei, cum este imunitatea martorului. Termenii imunitate și privilegiu nu se utilizează direct în procedura penală, cu toate că instituția ce-i întrunește își găsește reglementare și aplicare nu numai în Codul de procedura penală. Cu atât mai mult, aceasta instituție constituie obiectul de studiu al teoriei procesual penale. În același timp, în doctrina nu există o poziție unitară privind utilizarea termenilor imunități și/sau privilegii; în majoritatea surselor aceste noțiuni sunt utilizate ca sinonime. Dicționarul explicativ al limbii române definește imunitatea ca ,,ansamblu de drepturi sau de privilegii de care se bucură unele categorii de personae”.
Potrivit aceleiași surse, privilegiu înseamnă ,,avantaj, scutire de obligații (către stat), drept sau distincție socială care se acordă, în situații speciale, unei persoane, unui grup.. ." [40,p.345]
Instituția imunităților și privilegiilor martorului are semnificația reconfirmării perspectivelor principiului disponibilității în procesul penal. Prin eliberarea persoanei de obligația de a depune declarații sau prin interdicția de a depune declarații se atinge un dublu obiectiv. Dintr-un punct de vedere, prin neobligarea unor persoane de a depune declarații în calitate de martor se protejează unele valori mai importante pentru comunitate decât o probă într-un proces penal. În acest aspect, legiuitorului îi revine sarcina de a asigura proporționalitatea între necesitatea asigurării protecției unei valori sociale (cum ar fi, de exemplu, relația de rudenie sau familia) și sarcina descoperirii infracțiunii. Dintr-un alt aspect, prin interdicția de a audia în calitate de martori anumiți subiecți, se asigură veridicitatea probelor și, în consecință, scopul procesului penal.
Scopul imunităților și al privilegiilor este determinat de un factor moral – societatea pune pe cântar ce este primordial: anumite relații (fie de rudenie, de credința etc.) sau importanța probantă a unor informații (care în unele cazuri pot fi unice și absolut necesare) pentru descoperirea adevărului. [40,p.345; 34, p.161]
Imunitatea martorului garantează apărarea, ocrotirea martorului de autoacuzare și se consideră cel puțin teoretic, una dintre categoriile fundamentale ale dreptului probator anglo-american, marcată ca una dintre cele mai importante garanții în domeniul jurisprudenței.[41,p.310] În virtutea garanției în cauză, martorului i se acordă dreptul de a nu răspunde la întrebări care îl pot demasca în săvârșirea infracțiunii. Garanția contra autoînvinuirii a fost stabilită pentru prima dată în judecătoriile penale din Anglia în ultimii ani ai sec. XVII-lea. Fiecare martor, în afara inculpatului, nu poate fi impus să răspundă, de regulă la vreo întrebare sau să prezinte vreun document, dacă el va declara sub jurământ că aceasta se va solda cu învinuirea lui în săvârșirea unei infracțiuni, cu aplicarea fată de el a unei amenzi sau cu confiscarea averii lui.
Pentru a asigura o aplicare mai adecvată a instituțiilor procesual penale, prin care unele persoane nu pot participa în calitate de martor, iar altele sunt eliberate de obligația de a depune mărturii, considerăm oportun de a utiliza noțiunile de imunitate și privilegiu anume cu aceste semnificații. În doctrina procesual penala s-au conturat anumite condiții determinante la stabilirea situației de existență a privilegiului. În primul rând, pentru a atesta prezența unei asemenea situații, este necesar a constata că procesul penal se desfășoară în condițiile siguranței, că informația transmisă este confidențială și că ea nu va fi data publicității, în niciun mod, unei terțe persoane. În al doilea rând, confidențialitatea trebuie să poarte un caracter esențial în relația dintre părți. Datele comunicate au o importanță decisivă pentru una sau ambele părți. De asemenea, relația trebuie să fie de o așa natură, încât, în opinia societății, să fie protejată. Și, în sfârșit, prejudiciul ce ar putea fi adus relației respective în urma divulgării anumitor date poate depăși beneficiul obținut în urma mărturisirii de către persoana. Ceea ce am ținut să menționam este că în societate există anumite relații care necesita o sinceritate absolută (sau aproape de a fi absolută).
Dacă persoanele conștientizează faptul că în caz de judecată aceste relații ar putea deveni publice, în situația în care cealaltă parte va fi nevoită să depună declarații, sinceritatea va lipsi. În asemenea condiții, în scopul protejării unor astfel de relații, care au o deosebită importanță pentru societate, însăși societatea admite ca într-o cauză penală să nu fie descoperit adevărul.
Art.90 alin.2 p. 1CPP RM prevede interdicția de a asculta ca martor persoana care, din cauza defectelor sale fizice sau psihice, nu este în stare să înțeleagă just împrejurările ce prezintă importanța în cauză și să facă referitor la ele declarații exacte și juste. În literatura juridica sunt expuse diferite opinii privind motivele neadmiterii unor asemenea persoane în calitate de martori în proces. [41,p.310; 9]
Unii autori consideră că persoanele bolnave psihic nu sunt admise în proces ca martori din motivul că acestea nu poartă răspundere penală pentru faptele sale și deci nu pot fi subiecți ai raporturilor procesual penale. Considerăm că o asemenea opinie nu poate fi susținută din simplul motiv că în procesul penal pot fi ascultate și persoane care nu pot purta răspundere pentru declarații false, cum ar fi minorii. Nu însuși faptul defectului este determinant la stabilirea interdicției, ci constatarea că acest defect poate duce la denaturarea informației eventual utilizate în calitate de probă. Legea nu stabilește care defecte pot constitui impedimente pentru atragerea persoanei în calitate de martor. [43]
Așadar, ca martori pot fi ascultați și bolnavii psihic dacă instanța va ajunge la concluzia că acest defect nu-i împiedică să perceapă just circumstanțele și să le memorizeze. Cele relatate ne permit să ajungem la concluzia că în probatoriu sunt stabilite anumite imunități nu numai pentru a proteja unele drepturi sau raporturile avocat client, dar și, cum am menționat mai sus, pentru a asigura veridicitatea probelor evitând posibilele erori.
Art.90 CPP RM stabilește o totalitate de imunități ale persoanelor care în unele situații se combina cu privilegiile, în altele pot fi revocabile. În art.90 alin. 3 p.5 CPP RM se stabilește privilegiul: sursa de informare – jurnalistul. Acest privilegiu este recunoscut de mai mult timp în legislațiile altor țări, mai ales din sistemul de drept anglo-saxon. Privilegiul sursa de informare -jurnalistul determină dreptul de a nu răspunde la întrebări în instanța, dacă aceasta ar conduce la descoperirea sursei de informație. [40; 34; 9]
Totuși în sistemul de drept englez instanța este în drept să ceara descoperirea sursei de informație, dacă partea care cere aceasta va dovedi că necesitatea de a fi dată publicității este determinata de:
interesele securității naționale;
interesele justiției;
evitarea dezordinilor în masă sau a infracțiunii.
De remarcat că acest drept are atât conotație de imunitate, cât și de privilegiu. Dintr-un punct de vedere, jurnalistul, pentru a asigura protecția sursei, nu ar avea dreptul s-o descopere, pornind de la faptul că persoana care a pus la dispoziția jurnalistului sursa respectivă era convinsă că identitatea sa va fi protejată de confidențialitate. [1,p. 345; 40] Astfel, apare un drept al persoanei – sursa de informație de a-și păstra în anonimat identitatea.
Astfel, dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identității reale a martorului sau a localității acestuia de domiciliu ori de reședință ar fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviința să nu declare aceste date, atribuindu-se o altă identitate sub care urmează să apară în fața organului judiciar.
Date despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces-verbal, care va fi păstrat, sediul organului competent și care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi penale sau, după caz, la sediul instanței, într-un loc special, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță.
Protecția martorilor este o măsură generală și complexă , cu caracter procedural și de politică penală prin care se urmărește creșterea eficientei acțiunii de descoperire a infracțiunilor și eficientizarea reacției sociale de reprimare a lor, în condiții de protecție și siguranță pentru persoanele implicate. [1,p. 345; 40]
Propunerea de includere în program trebuie să cuprindă următoarele:
informații referitoare la cauza penală;
datele personale ale martorului;
datele și informațiile furnizate de martor care trebuie să aibă un caracter determinat în aflarea adevărului;
circumstanțele în care martorul a intrat în posesia datelor și informațiilor;
estimarea posibilităților de recuperare a prejudiciului prin infracțiune;
persoanele care au cunoștință despre datele și informațiile deținute de martor.
Pentru martor se vor evidenția orice elemente privind starea de pericol în care se află, date referitoare la situația financiară a acestuia, precum și o evaluare a profilului psihologic al martorului și al celorlalte persoane propuse a fi incluse în program.
Protecția declarației martorului beneficiar. Declarația se definește ca o mărturisire, o afirmare deschisă a unor convingeri, opinii sau sentimente, ceea ce afirmă cineva cu un anumit prilej. Declarațiile sunt depuse în cadrul urmăririi penale și judecării cauzei. Obiectul declarațiilor martorului sunt atât circumstanțele cum sunt:
faptele referitoare la existența elementelor infracțiunii, precum și cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
datele personale care caracterizează inculpatul și victima;
caracterul și mărimea daunei cauzate prin infracțiune;
existenta bunurilor destinate sau utilizate pentru săvârșirea infracțiunii sau dobândite prin infracțiune, indiferent de faptul cui ele au fost transmise,
cât și oricare alte circumstanțe care au importanță pentru cauză.
La audierea martorilor sunt constatate și date necesare pentru aprecierea declarațiilor, cum ar fi datele privind persoana martorului, relațiile cu bănuitul, învinuitul, partea vătămată, relațiile cu alți martori și altele. [1,p. 345; 40]
În cazul când persoana face trimitere la spusele altor persoane, ele trebuie să indice toate datele despre acestea, ca ultimele să fie audiate. Dacă martorul indică o persoană care nu este cunoscută, el trebuie să indice, de asemenea, în ce împrejurări și unde a cunoscut această persoană, unde poate să fie găsită, cine poate să confirme conținutul discuției cu ea.
Date enunțate de către martor cu referințe la o sursă de informație care nu poate fi stabilită nu pot servi în calitate de probă. Aceasta însă nu se referă la situația când este imposibil a verifica o sursă, deoarece este pierdută (spre exemplu s-a pierdut documentul, a decedat persoana de care martorul a obținut informația). În acest caz declarațiile martorului obțin statut de probe derivate și se apreciază după regula generală. În cazul în care când sunt mai multe declarații ale aceluiași martor, ele se apreciază în cumul.
În calitate de martori pot fi ascultați și reprezentanții poliției. [34,p.181] Aceste declarații trebuie să fie apreciate în raport cu celelalte probe în cauză. Totuși, potrivit jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, măsurile colaboratorilor de poliție ar trebui aplicate dor în circumstanțe excepționale. Reprezentanții poliției pot fi audiate în calitate de martor doar în cazul când ulterior aceștia nu au participat la efectuarea acțiunilor procesuale cum sunt, audierea, perchiziția, cercetarea la fata locului ș.a. O mare importanță la aprecierea declarațiilor martorului are analiza aspectului psihologic de formare a declarațiilor, care trece prin trei etape:
recepționarea;
memorizarea;
reproducerea.
Momentul inițial în procesul de formare a mărturiei este evenimentul judiciar, care are loc indiferent de voința viitorului martor. O importanță considerabilă asupra mărturiei a are atenția. Ea nu dispune de un conținut reflectoriu propriu, ci însoțește celelalte procese psihice. Mărturiei îi este proprie în mod predominat atenția involuntară, deoarece evenimentul care se produce se impune de la sine și martorul nu este pregătit în prealabil pentru a-l recepționa. În unele cazuri însă, atenția poate constitui obiectul probațiunii, de exemplu în situația când a fost comisă o infracțiune prin imprudentă. [1;34,p.181]
Reeșind din cele relatate mai sus, trebuie de menționat că toată informația parvenită la organele de urmărire penală, în deosebi datele personale ale martorului, urmează să fie păstrate într-o strictă conformitate a legii. Întrucât, textul legal nu face nici o altă precizare, considerăm că are în vedere, evident, doar declarația obținută de la martorul anonim, indiferent de modalitatea obținerii ei.
În ciuda ambiguității legii, suntem de părere că protecția declarației martorului anonim nu trebuie limitată doar la excluderea unei confruntări, așa cum s-ar părea la prima vedere, ci ea presupune, doar ca mărturia să fie efectuată la distanță și subordonată puterii în funcțiune , așa cum vom vedea în continuare, a unui procedeu tehnic de deformare a vocii și a imaginii. Dimpotrivă, legea are în vedere ambele modalități de obținere a declarației martorului, cum ar fi:
prin ascultare,
prin confruntare.
Unica deosebirea că acestea din urmă nu ar trebui să se realizeze de drept, ci numai dacă persoana urmărită cere acest lucru. Sub acest aspect, se pare că lege de procedură penală lasă în sarcina jurisdicției sesizate latitudinea ordonării ei.
Este clar că protecția declarației martorului trebuie înglobată în sfera mai largă a protecției datelor de identitate, având aceiași dimensiune, aceea a anonimatului total, ceea ce implică mai întâi cerința ca identitatea martorului împreună cu relatările acestuia, consemnate în declarația scrisă și înregistrată, după regulile de mai sus, să fie ținute într-un secret total. Pentru aceasta, însă trebuie instituită, la fel o procedură specială, nefiind suficientă doar enunțarea principiului. O astfel de modalitate a fost petrecută în sistemul belgian, în care se prevede expres că atunci când mărturia anonimă este obținută în stadiul instrucției preparatoare, identitatea martorului este înscrisă într-un registru ținut de procurorul regelui, fiind accesibil doar acestuia. De aceea, așa cum s-a remarcat, inegalitatea de arme între partea următoare și celelalte părți este clară, dar cu toate acestea, legiuitorul a apreciat că aceasta este compensată suficient prin posibilitatea oferită părților de a asista la audierea și de a pune întrebări martorului anonim. [34,p.186]
În Germania, legea procesual penală dispune expres că îndatorirea funcționarului juridic de a da detalii la proces cu privire la identitatea martorului este limitată. Astfel, funcționarul care a obținut asemenea informații în exercițiul funcțiunii are dreptul de a nu le divulga la proces atâta timp cât nu obține de la o instituție ierarhic superioară ordinul, permisiunea sau dezlegarea de a le divulga în orice fel. Pentru aceasta se are în vedere mai întâi interesul public, al statului, care are prioritatea și apoi interesul privat, al celui interesat, care, la fel, joacă un rol important. Doctrina Germană a remarcat existența a numeroase contradicții generate de acceptarea sau neacceptarea refuzului dezvăluirii identității martorului, având la bază sfere diferite de interese. S-a subliniat că dincolo de aceste interese, nu se poate permite unui martor securizarea identității și adresei sale decât se încadrează reglementării securizării din Codul de procedură penală. Ca atare, instituția competentă trebuie să se asigure mai întâi că martorul se încadrează într-un statut, care-i permite acestuia să refuze, în fața instanței relevarea identității martorului, în virtutea legii. [1;34,p.182; 40]
În privința valorii probante a declarației martorului obținută sub acoperirea anonimatului, legea nu cuprinde nici o prevedere. Ea este reglementată derogându-se de la dreptul comun în materie. Astfel, că declarațiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate pot servi ca mijloc de probă numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Dreptul comun referitor la valoarea probantă nu permite nici o dispoziție specială dincolo de regulă a liberei aprecieri a probelor. Aceasta înseamnă că, în principiu, declarația unui singur martor poate fi suficientă pentru condamnarea inculpatului, în măsura în care confirmă vinovăția acestuia. Ea trebuie, însă, să se caracterizeze prin sinceritate și fidelitate. În acest context, aprecierea declarației martorului se face în raport de următoarele elemente:
situația personală a martorului, starea morală, starea fizică și psihică, capacitatea intelectuală, poziția sa față de proces, interesul pe care-l poate avea în soluționarea cauzei, raporturile cu părțile din proces.
sursa mărturiei sub acest aspect, în literatura juridică se face distincție între mărturia nemijlocită sau imediată ori derivată și mărturia ”din auzite” ori din ”zvonul public”.
modul de percepere a faptelor și împrejurărilor de fapt. Obiectele și fenomenele lumii materiale, acționând asupra organelor de simț dau naștere unor procese psihice:
– senzațiile care constau în reflectarea în creierul omului a însușirilor obiectelor și fenomenelor lumii reale care acționează nemijlocit asupra receptorilor;
– percepție, care reprezintă procesul psihic de reflectare a obiectelor în complexitatea lor. [42,p.67; 40]
În cazul în care o declarație de martor este izolată față de celelalte probe, este necesar să se facă verificări pentru a se explica această neconcordanță cu ansamblul probelor, administrându-se, eventual, noi probe. Aceasta nu este de natură să infirme, după părerea noastră, valoarea probantă necondiționată a declarațiilor martorilor, în raport cu aceea a declarațiilor învinuitului sau ale inculpatului, precum și celorlalte părți , care pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu alte probe.
În cazul de față, însă, în scopul de a realiza conformitatea legii noi, a cărei adoptarea reprezintă, fără îndoială, un progres în raport cu starea de drept anterioară, cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor omului, este necesar ca într-o viitoare reglementare să se prevadă, în mod explicit, că o condamnare a unei persoane, niciodată nu va putea fi fondată de o manieră exclusivă și nici într-o măsură determinată pe mărturii obținute sub acoperirea unui anonimat complet, acestea, trebuind, din contra, să fie întotdeauna coroborate cu elemente obținute prin alte mijloace de probă. În același sens, s-a procedat deja în alte sisteme juridice, cum este cazul belgian sau francez. [42,p.67; 40]
Într-adevăr, anonimatul mărturiei exclude ca aceasta să poată fi reținută ca unicul fundament al unei condamnări. Dacă mărturia anonimă nu poate servi, singură, fundamentării unei condamnări, limita astfel pusă de lege riscă să devină în mare măsură lipsită de orice eficiență în privința aflării adevărului. Jurisdicția de judecată va trebui, în mod necesar, să dispună, deci de alte elemente, în afara mărturiei anonime, înainte de a păși la condamnare. Problema care se pune, însă este aceea de a ști care ar putea fi aceste alte elemente.
Așadar, admiterea declarațiilor persoanelor audiate sub acoperirea anonimatului pune încă probleme în privința existentei unui proces echitabil și a respectării drepturilor apărării. Acestea presupun, în principiu ca acuzatul să aibă posibilitatea de a contrazice mărturia și de a o ataca, atât în ce privește conținutul său cât și în ce privește persoana însăși a martorului. Identitatea și calitatea martorului pot într-adevăr, să aibă o incidentă determinată asupra credibilității care se poate acorda mărturiei sale și poate fi esențial pentru instanță ca și pentru apărător, de a ști dacă martorul are calitatea de informator, de denunțător remunerat, de coinculpat protejat, de agent infiltrat, de agent care a participat de aproape sau de departe la fapte sau, chir de persoană supusă secretului profesional. [42; 40]
În legătură cu același aspect, pentru îmbunătătirea valorii probante a mărturiei anonime, în doctrina germană, s-a propus să se verifice, în prealabil, dacă martorul a cărui identitatea trebuie disimulată este om de încredere și dacă are un bun renume. Această verificare trebuie făcută de tribunal, de procuratură sau de către o persoană intermediară ce prezintă credibilitate. O altă posibilitate ar putea fi o reglementare în cadrul paragrafului 244 CPP German, conform căruia un apărător formulează întrebări referitoare la credibilitatea martorului și le prezintă tribunalului, obligându-l să facă cercetări, fără a divulga, însă, identitatea martorului. [42; 40;41]
În fine, este de la sine înțeles că măsura de protecție, nu poate avea ca obiect o declarație de martor, în afara condițiilor „sine gua non” cerute pentru includerea unei persoane în Program. Aceasta înseamnă că mărturia obținută sub acoperirea anonimatului nu va putea fi luată în considerare decât ca o probă a „infracțiunilor grave” pentru care poate fi autorizată o asemenea măsură. În acest fel, mărturia anonimă se îndepărtează, cert, de regimul dreptului comun aplicabil normal indiciilor infracțiunilor noi descoperite cu ocazia unui act de anchetă regulat, cum ar fi o perchiziție sau o ascultare telefonică.
Includerea unei persoane în programul de protecție se face dacă sunt respectate cumulativ următoarele condiții:
există cererea ei scrisă;
persoana are calitatea de martor în cauza penală, parte vătămată; bănuit, învinuit, inculpat care acceptă să depună declarații ce pot constitui probe concludente cu privire la o infracțiune gravă, deosebit de gravă sau excepțional de grave ori să furnizeze informații privind pregătirea unor infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave; condamnat în timpul executării unei pedepse privative de libertate care acceptă să depună declarații ce pot constitui probe concludente cu privire la o infracțiune gravă, deosebit de gravă sau excepțional de grave ori să furnizeze informații privind pregătirea unor infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave.
persoana se află în stare de pericol, a căror viață, integritate corporală, libertate sau proprietate sunt amenințate ca urmare a furnizării de date ori a acceptării cooperării în proces penal.
Deci, declarațiile martorilor ocupă un loc central în sistemul probelor – fără a avea însă o valoare superioară altor mijloace de probă și deși aparent este probă simplă de administrat și de evaluat, a fost și este primită, totuși, într-o anumită măsură, cu o doză de neîncredere și de scepticism, de natură să-i intimideze credibilitatea. [42; 40;41]
Este adevărat că declarațiile martorilor au un caracter relativ(exceptînd aici mărturia mincinoasă) lucru constatat atît din îndelungata experiență judiciară, dar mai ales, dintr-o serie de cercetări sistematice, ale căror rezultate au făcut să se afirme că proba testimonială este aparent fragilă, uneori înșelătoare și cu o valoare destul de aleatorie.
Declarațiile martorilor, în măsura în care relevă elemente de fapt ce pot servi ca probă pentru constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, pentru identificarea persoanei care a săvârșit-o sau pentru cunoașterea unor împrejurări esențiale cauzei, contribuie direct la aflarea adevărului și, deci, la soluționarea procesului penal. Declarațiile martorilor îndeplinesc această funcție fie numai prin ele însele, când nu există alte mijloace de probă, fie prin coroborarea cu alte mijloace de probă, atunci când există.
Aprecierea depoziției unui martor este dificilă din cauza mai multor factori. Dacă mai mulți martori sunt prezenți la producerea unui fapt, în foarte puține situații vor fi doi care să dea o declarație exact la fel, iar o declarație perfect veridică este o excepție. Acest fenomen se datorează diferențelor de percepție de la om la om, precum și a deformărilor care intervin în timp imediat după recepționarea unei senzații chiar înainte de a deveni conștiință și uneori după aceasta. La fenomenele respective se mai pot adăuga influenta sugestiei, trecerea timpului, viciile organice sau psihice de percepție, slăbirea memoriei sau o deformare morală datorită lașității, urii, complezentei celor care vor depune ca martori. [42; 40;41]
Protecția extraprocedurală a martorului. Această formă de protecție cunoscută și sub denumirea de „protecția polițienească” sau „ preventivă” și care presupune, în general, utilizarea de mijloace mai puțin economicoase, este întâlnită în toate sistemele juridice care cunosc programe extraprocedurale, dar uneori și în celelalte sisteme în care nu există decât dispoziții procedurale. De exemplu , în Spania, în cazuri excepționale, este facilitată eliberarea de documente pentru o nouă identitate și folosirea de mijloace economice pentru schimbarea locuinței sau locului de muncă. Totodată, experții și martorii pot solicita organelor judiciare ca de la locuința unde locuiesc și până la sediile acestora, deplasarea lor să se facă în vehicule oficiale. De asemenea, pe acest interval de timp, poate fi asigurată paza locului unde se află persoana protejată.
Totuși, ea este specifică sistemelor cu programe extraprocedurale și, mai mult, credem că existenta unui program (polițienesc) de protecție a martorilor este o condiție „sine gua non” de instituire a unei asemenea protecții, cum este cazul Germaniei. [34,p.238; 40;41] Ea presupune, în Germania, îndeplinirea, în principiu, a următoarelor condiții de admisibilitate:
martorul să depună o mărturie despre o infracțiune din domeniul criminalității „grele” și a terorismului;
mărturia să fie relevantă.
Procurorul este cel care decide dacă mărturia este relevantă sau nerelevantă pentru cazul respectiv; martorul să se afle în pericol ca urmare a mărturiei. Pentru acesta, nu trebuie să existe o dovadă amenințării propuse. Totodată, după lege germană, înainte de admiterea în programul de protecție polițienească, are loc o discuție cu martorul prin intermediul căreia i se descriu detaliat posibilități și ofertele protecției, precum și îndatoririle pe care le are în cadrul programului. Cu această ocazie, se încheie un proces-verbal.
Observăm că nu există deosebiri majore între admisibilitatea în cadrul unui program polițienesc de protecție a martorilor, cum se prezintă cel german și condițiile de includere în cadrul unui program complet, cu reguli de protecție aplicabile pe tot parcursul derulării procedurilor penale, atât în cadrul procesului, în fața autorităților judiciare, cât și în afara procesului. [34,p.238; 40;41]
Așa cum vom vedea în cele ce urmează, ele sunt variate, în raport de nevoi și de situațiile neprevăzute care pot surveni, îndeosebi în raport de amploarea și gravitatea pericolului la care sunt expuși martorii beneficiari. De aceea, practic, este dificil de făcut o determinare strictă a acestora sau de stabilit rețete de aplicare a lor la cazurile concrete. Cu toate aceste, se poate spune că cele mai uzuale sunt cele întâlnite în orice sistem juridic. Ele ar putea fi:
schimbarea numelui martorului, care trebuie admisă numai în cazuri bine determinate;
eliberarea de acte false pentru camuflarea identității martorului;
schimbarea domiciliului și securizarea adresei martorului;
secretizarea identității martorului;
măsuri d siguranță a deplasării martorului la proces.
În sistemul juridic american mai este cunoscut și așa-numitul „protective order”. [34,p.239] Tribunalele au posibilitatea ca, printr-un astfel de „protective order” să apere un martor amenintat. Astfel, tribunalul poate să impună acuzatului ca, pe întreaga perioadă a procesului, să nu se apropie de martor și să evite, pe cât se poate, amenințarea de orice fel a martorului. În caz contrar va plăti amendă sau va fi condamnat la închisoare. Se pare că această metodă are succes în cadrul criminalității ușoare și mijlocii. [34,p.238;41]
Această măsură este inspirată, mai întâi, se pare de utilizarea destul de frecventă în unele sisteme juridice a detenției ca unic mijloc de a împiedica o presiune asupra martorilor sau victimelor. În acest context, s-a subliniat că sunt rare infracțiunile care cunosc victime, printre acestea numărându-se, de pildă, corupția sau traficul de droguri, care nu cunosc victime, în sensul tradițional al termenului. Dar, mai ales în aceste cazuri, se pot exercita presiuni asupra martorilor. Sub acest aspect, evident, riscurile de presiuni sunt mai puțin numeroase atunci când acuzatul recunoști faptele, decât atunci când le contestă.
În acest fel, criteriul presiunilor, care ar putea fi exercitată asupra martorilor sau victimelor ar putea fi folosit în mod sistematic și cu discernământ la luarea ori la menținerea detenției. S-a arătat că, a păstra pe cineva în detenție provizorie pentru simplu motiv că prezintă un detaliu al cauzei de o manieră diferită de cea a victimei, ar putea fi utilă stabilirii adevărului.
Pentru aceasta, însă este necesar, ca în prealabil, să i se acorde celui interesat șansa controlului judiciar, care ar trebuie să permită, într-o viitoare reglementare, acordarea puterii în libertate, ori, chiar, a posibilității de a nu fi plasat în detenție, cu condiția respectării interdicției de a vedea victima sau martorul. În această ipoteză, persoana acuzată va ști perfect care este miza: încarcerarea. [34,p.239]
În doctrina germană, s-a remarcat că în ultimii ani s-a înregistrat o intensificare a protecției martorilor în detenție. S-a considerat că explicația acestui fapt constă în aceea că deținuții care provin din același land federal se și cunosc, de regulă. În acest fel „trădătorul” ar putea fi ușor identificat. Într-un penitenciar unde conviețuiesc pe o suprafață restrânsă mai mulți deținuți, printre care este depistat și un „trădător”, este dificil de împiedicat atacul asupra „trădătorului” de către ceilalți deținuți.
De aceea, este important să se conserve secretul cu privire la împrejurarea că este vorba de un martor protejat. Aceasta s-ar putea realiza în primul rând prin adăpostirea „criminalului” (martor protejat) într-un penitenciar aflat cât mai departe de locul crimei. În al doilea rând, s-ar mai putea proceda în felul următor:
martorul să fie „plimbat” de la o instituție de detenție preventivă la alta și chiar dacă actele lui de identitate nu ar putea fi schimbate,
să fie „înzestrat” cu o legendă falsă a personalității sale de criminal.
Sistemul american a mers, însă, mult mai departe cu utilizarea detenției preventive ca mijloc de protecție a martorului. Astfel, s-a considerat, invers, că o altă posibilitate de a evita apariția martorului în ancheta principală o oferă așa numitul „Material Witness Statutes”, prin care martorul de bază, care se află în pericol de a nu putea fi prezent la anchetă, poate fi arestat preventiv până în ziua în care are de făcut declarațiile hotărâtoare pentru proces. Printr-o asemenea măsură se poate asigura nu numai protejarea martorului ci și a bunurilor sale. Însă așa numitul „Material Witness Statutes” din Statele Unite ale Americii, a fost, vehement criticat. Intervențiile critice se referă, în primul rând, la faptul că acesta contravine Constituției și diminuează mult drepturile martorului, la acestea se mai adaugă faptul că acest „Material Witness Statutes” aduce serioase dezavantaje martorului și, ca măsură de protecție, are un caracter limitat. [34,p.240]
Ținând cont de faptul că măsurile luate pot afecta desfășurarea procedurilor penale, acestea trebuie coordonate de către auroritățile judiciare competente. În general, măsurile de protecție a martorilor implică:
consultanța;
stabilirea modului de aplicare a măsurilor de „acoperire”;
asigurarea securității locuinței sau a altor locuri în care se poate afla acesta;
asigurare protecției directe;
efectuarea unor modificări în mediul și modul de viață personal al martorului;
asigurarea de asistență în noul mediu de viață;
desfășurarea activității de relații publice pe considerente de ordin tactic operativ;
măsuri operative luate împotriva potențialelor criminali sau grupe de criminali.
Măsurile de protecție instituite astfel nu trebuie să îngrădească manifestarea personalității celor afectați, cu excepția celor absolut necesare, în interes de securitate.
Atunci când se organizează protecția martorilor, pentru a provoca obiectivitatea și pentru a evita unele acuzații conform cărora polițiștii ar exercita oarecare influentă asupra acestora, trebuie întotdeauna avut în vedere ca astfel de măsuri să fie încredințate unor polițiști care nu sunt implicați direct în cazul respectiv. [34,p.241]
Avantajele încredințării măsurilor de protecție a martorilor unui birou central au fost demonstrate în repetate rânduri. Structura organizatorică centralizată prezintă multe avantaje, ținând cont de necesitatea unor informații de specialitate, necesitate ce o depășește pe cea impusă de activitatea obișnuită a politiei criminale și care implică anumite contacte speciale cu alte autorități și instituții.
Din cele de mai sus rezultă faptul că, adese, apar situații care fac necesare găsirea de locuințe pentru martori, în alte țări decât țara în cauză. În această privință au existat experiențe dificile în legătură cu martorii implicați în acte teroriste.
Cu toate acestea au existat cazuri în care, contrar instrucțiunilor, persoana căreia i s-a asigurat protecția a insistat să se întoarcă în fața sa de origine, fapt ce a condus la dificultăți aproape insurmontabile. Pentru o cooperare fructuoasă este necesar că martorul în cauză să accepte voluntar recomandările primite.
ÎNCHEIERE
Protecția în cadrul procesului penal poate fi definită ca fiind obligația statului, de a pune la dispoziție un cadru legal și instituțional, persoanelor care oferă date sau informații organelor judiciare cu privire la infracțiuni grave, precum și a membrilor săi de familie cu scopul de a le proteja viața și integritatea fizică, atunci când acestea sunt amenințate ca urmare a colaborării cu structurile judiciare sau de informații.
Scopul asigurării protecției în cadrul procesului penal, constă în apărarea vieții, integrității corporale sau libertății acestora, valori care sunt amenințate ca urmare a deținerii de către aceștia a unor informații ori date cu privire la săvârșirea unor infracțiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare și care au un rol determinant în descoperirea infractorilor și în soluționarea unor cauze aflate în lucru la aceste organe.
Măsurile privind protecția procesual penală au în vedere următoarele scopuri și obiective:
asigurarea protecției persoanelor aflate în pericol ( pentru perioada când acestea se află sub amenințare);
asigurarea desfășurării procedurilor de investigație și a celor penale.
Grupurile de persoane vizate de către măsurile de protecție sunt:
martori care pot fi supuși amenințărilor din partea unor terțe părți sau care se pot afla personal în pericol;
coautorii la infracțiune ,din momentul luării măsurilor;
membrii familiilor martorilor, precum și alte persoane din anturajul
acestora.
În momentul în care subiecții procesului penal par a se afla în pericol, poliția este cea care are sarcina de a evalua gradul de securitate al situației respective. Din acest punct de vedere,o deosebită atenție trebuie acordată:
timpul și gravității infracțiunii respective;
pericolului prezentat de către criminali și de către complicii acestora;
importanței depoziției;
situației materiale a martorilor;
studiului procedurilor;
oricărei informații disponibile,cu privire la amenințări și represalii.
Pe baza evaluării situației,departamentul de poliție, având competența necesară, apreciază măsurile specifice asigurării securității martorilor în cauză.
De asemenea, este necesar să se ajungă la evaluarea riscului, de comun acord cu procurorul, înaintea apariției acestuia.
În acest sens, legislația procesual penala solicită unele reformări, chiar dacă în aspect general se conformează standardelor europene. Admisibilitatea unei probe administrate în procesul penal trebuie să fie determinate, în primul rând, în funcție de respectarea drepturilor acuzatului. Când suspecția este determinată de încălcarea unui drept, nulitatea poate fi invocată oricând până la terminarea cercetării judecătorești, iar dacă partea nu a conștientizat acest fapt ori instanța nu a avut posibilitatea să cunoască faptul încălcării – și în instanța de apel. Este necesar de a fi prevăzut expres obligația instanței de a invoca nulitatea în cazul unor temeiuri rezonabile de a presupune că au fost încălcate drepturile procesuale.
După cum s-a mai menționat problema protecției în procesul penal pe plan legal cât național atât și internațional este cum va soluționată. Un alt moment care creează multe probleme pentru justa soluționarea cauzei penale, este plan psihologic participanților la proces, mai bine zis o neîncredere totală în organele de drept.
La finele studiului temei date aș propune următoarele recomandări:
este necesar de-a introduce un organ specializa pentru conlucrarea cu societatea, scopul cărui fa vi lucrul permanent cu societatea pentru restabilirea încrederii societății în organele de drept.
Momentul neîncrederii a apărut din cauza coruperii înalte a organelor competente și anume societatea foarte bune cunoaște faptul că, pentru o anumită sumă bănească sunt eliberați cei mai periculoși criminali din republica. Fapt care și naște o frică în martori și chiar în partea vătămată, o frică pentru rudele apropiate, pentru viață și integritatea lor corporală. Și deci duce la creșterea criminalității și crearea unei societăți degradate, unde prevalează regulile criminale mai des decât cele legale.
Se solicită prevederi exprese privind obligația organului de urmărire penală de a pune la dispoziția părții vătămate copia ordonanței de recunoaștere ca parte vătămata, de examinare a chestiunii privind recunoașterea ca parte vătămata după pornirea procesului penal.
De asemenea, se invocă necesitatea punerii la dispoziția părții vătămate a materialelor dosarului penal în cazul încetării, scoaterii de sub urmărire sau clasării cauzei penale, cât și în cazul suspendării urmăririi penale.
O protecție eficace a martorilor nu trebuie să se reducă doar la protejarea acestora sau, daca este cazul, a altor personae împotriva unor dezagremente, ci trebuie, în același timp, să garanteze ca stabilirea adevărului în proces să fie pe cât posibil viabilă.
În concluzie putem spune că protecția în cadrul unui proces penal trebui să fie asigurată pe perioada tuturor faze de desfășurare a procedurii penale, precum și după încheierea acestora – respectiv până în momentul în care subiecții nu se mai află în pericol.
BIBLIOGRAFIE
Igor Dolea Drepturile persoanei în probatoriul penal (conceptul promovării elementului privat). Cartea juridică. Chișinău, 2009, p. 45
Dicționar explicativ al limbii române. – București: Univers enciclopedic, 1998, p.782
И.Л. Петрухин. Свобода личности и уголовно-процессуальное принуждение. Москва, Юридическая литература, 1985, с.14.
Ion Neagu. Drept procesual penal. Tratat. București: Global Lex, 2002, p.126-216
Людмила Морозова. Судебная реформа и юридический профессионализм. //Государство и право, №3, 1994, с.136
Institutul de Politici Publice. Barometrul de opinie publică. Republica Moldova, noiembrie 2006, p.44
И.Ф. Демидов. Проблема прав человека в российском уголовном процессе. Проблемы укрепления законности и правопорядка. Концептуальное положение. – Москва: Изд-во НИИ, 1995, с.6, 37.
Евгений Мартынчик. Гарантии прав обвиняемого в суде первой инстанции. – Кишинев: Штиинца, 1975
Codul de Procedură Penală, Legea nr.122-XV din 14 martie 2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110
Евгений Mартынчик. Гарантии прав обвиняемого в суде первой инстанции.– Кишинев: Штиинца, 1975, с.69
Gheorghiță Mateuț. Tratat de procedură penală. Partea Generală. Vol. I. – București: C.H.Beck, 2007, p.131
Beatrice Ștefănescu. Garanțiile juridice ale respectării legii procesual penale in activitatea de judecată. – București: Stamongiu, 2007, p.112
Каминская В.И. Учение о правовых презумциях в уголовном процесс. – Москва, Изд-во Академии Наук,1947, с.10
Л.Васильев. Теоретические и практические проблемы презумции невиновности обвиняемого в уголовном судопроизводстве- Краснодар: Советская Кубань, 2005, с.21; Савиченко В.Н. Связь и свобода. Эволюция связи в природе и обществе. – Красноярск, 1995, с.151; Юрий Зуев. Презумции в уголовном праве (в сфере ответственности за экологические преступления. – Ярославль, 2000, с.12-13.
Иван Фойницкий. Курс уголовного судопроизводства. T. I, Санкт-Петербург, 1996, с.207
Ion Tanoviceanu. Tratat de Drept și de procedură penală. Vol. IV. – București, 1927, p.23;
Ioan Doltu. Prezumția de nevinovăție in legislația românească și in unele legislații ale statelor Europei // Dreptul, 1998, nr.5-6, p.75;
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, nr.1ra-674/2006 din 26.09.2006
Евгений Мартынчик. Права обвиняемого в суде первой инстанции. – Кишинев: Штиинца, 1979, с.79.
Михаил Строгович. Право обвиняемого на защиту и презумция невиновности – Москва: Наука, 1984
Costel Nicubanu. Studiu comparativ asupra unor prezumții în materie penală și în domeniul răspunderii civile delictuale // Dreptul, 1998, nr.10, p.56
Виктор Бибило. Принцип состязательности по уголовным делам как проявления презумции невиновности // Судовый вестник, 2002, №2, с.43
Dolea Igor, Roman Dumitru, Vizdoagă Tatiana, Sedlețchi Iurie, Șterbeț Valeria, Rotaru Vasile, Botezatu Raisa, Cerbu Adrian, Ursu Sergiu, Erjiu Ecaterina. Codul de Procedură Penală. Comentariu. – Chișinău, 2004
Legea cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998
Recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr.11(1985) „Cu privire la poziția victimei în dreptul penal și procedura penală”.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin Rezoluția 217 a Adunării Generale a ONU la 10 decembrie 1948
Duculescu Victor. Protecția juridică a drepturilor omului – mijloace interne și internaționale. Ediție nouă, revăzută și adăugită. – București: Lumina Lex
Nicolae Volonciu. Tratat de procedură penală. Vol. I. Ediția a II-a. – București: Paideia, p.478; Ion Neagu. Drept procesual penal, tratat – București: Global Lex, 2002, p.480
Legea cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.112-114
Dolea Igor, Roman Dumitru, Vizdoagă Tatiana, Sedlețchi Iurie, Rotaru Vasile, Cerbu Adrian, Ursu Sergiu. Drept procesual penal. – Chișinău: Cartier, 2005.
Codul Penal, Legea nr.985-XV din 18 aprilie 2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.128-129
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Doorson v. Olanda, hotărârea din 7 iulie 1989
Ioan Lașcu. Investigatorii acoperiți. Revista de Drept Penal. nr.3, 2003, p.48
Gheorghiță Mateuț. Protecția martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în fața organelor procesului penal. Lumina Lex. București. 2003, p.27
А.Леви, М.Игнатьева, Е.Капица, Особенности расследования преступлении, осуществляемые с участием адвоката, Москва, 2003, стр.122
С.Игнатов, Тактика допроса адвокатом-защитником свидетеля в суде по уголовному делу, Уголовное право, 2004, №1, стр. 70
Chirilă Angelica. Plangerea prealabilă. Drept comparat. // Revista de Drept Penal, București, 2007, nr.1
L.Tăndăreanu, Protecția martorului în dreptul comunitar și în legislația altor state, Dreptul 2007, nr. 11, p.197
Dolea Igor, Zaharia Victor, Hanganu Sorin. Justiția penală și drepturile omului: cercetare sociologică. Chișinău: Prut Internațional, 2004.
I. Dolea, Imunitățile și privilegiile martorului în procesul penal., Analele știintifice ale USM, Facultatea de Drept, 2002, p. 345
Полянский Н.Н. Уголовное право и уголовный суд Англии, Москва, 2000
M. Golu. Percepție și activitatea. București. 1971, p.67
Dolea Igor. Un nou concept in procedura penală. // Revista Națională de Drept, 2002, nr.5.
Gribincea Vladislav, Macrinici Silvia. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Reglementări de bază și jurisprudența in cauzele moldovenești. – Chișinău, ARC, 2007.
BIBLIOGRAFIE
Igor Dolea Drepturile persoanei în probatoriul penal (conceptul promovării elementului privat). Cartea juridică. Chișinău, 2009, p. 45
Dicționar explicativ al limbii române. – București: Univers enciclopedic, 1998, p.782
И.Л. Петрухин. Свобода личности и уголовно-процессуальное принуждение. Москва, Юридическая литература, 1985, с.14.
Ion Neagu. Drept procesual penal. Tratat. București: Global Lex, 2002, p.126-216
Людмила Морозова. Судебная реформа и юридический профессионализм. //Государство и право, №3, 1994, с.136
Institutul de Politici Publice. Barometrul de opinie publică. Republica Moldova, noiembrie 2006, p.44
И.Ф. Демидов. Проблема прав человека в российском уголовном процессе. Проблемы укрепления законности и правопорядка. Концептуальное положение. – Москва: Изд-во НИИ, 1995, с.6, 37.
Евгений Мартынчик. Гарантии прав обвиняемого в суде первой инстанции. – Кишинев: Штиинца, 1975
Codul de Procedură Penală, Legea nr.122-XV din 14 martie 2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110
Евгений Mартынчик. Гарантии прав обвиняемого в суде первой инстанции.– Кишинев: Штиинца, 1975, с.69
Gheorghiță Mateuț. Tratat de procedură penală. Partea Generală. Vol. I. – București: C.H.Beck, 2007, p.131
Beatrice Ștefănescu. Garanțiile juridice ale respectării legii procesual penale in activitatea de judecată. – București: Stamongiu, 2007, p.112
Каминская В.И. Учение о правовых презумциях в уголовном процесс. – Москва, Изд-во Академии Наук,1947, с.10
Л.Васильев. Теоретические и практические проблемы презумции невиновности обвиняемого в уголовном судопроизводстве- Краснодар: Советская Кубань, 2005, с.21; Савиченко В.Н. Связь и свобода. Эволюция связи в природе и обществе. – Красноярск, 1995, с.151; Юрий Зуев. Презумции в уголовном праве (в сфере ответственности за экологические преступления. – Ярославль, 2000, с.12-13.
Иван Фойницкий. Курс уголовного судопроизводства. T. I, Санкт-Петербург, 1996, с.207
Ion Tanoviceanu. Tratat de Drept și de procedură penală. Vol. IV. – București, 1927, p.23;
Ioan Doltu. Prezumția de nevinovăție in legislația românească și in unele legislații ale statelor Europei // Dreptul, 1998, nr.5-6, p.75;
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, nr.1ra-674/2006 din 26.09.2006
Евгений Мартынчик. Права обвиняемого в суде первой инстанции. – Кишинев: Штиинца, 1979, с.79.
Михаил Строгович. Право обвиняемого на защиту и презумция невиновности – Москва: Наука, 1984
Costel Nicubanu. Studiu comparativ asupra unor prezumții în materie penală și în domeniul răspunderii civile delictuale // Dreptul, 1998, nr.10, p.56
Виктор Бибило. Принцип состязательности по уголовным делам как проявления презумции невиновности // Судовый вестник, 2002, №2, с.43
Dolea Igor, Roman Dumitru, Vizdoagă Tatiana, Sedlețchi Iurie, Șterbeț Valeria, Rotaru Vasile, Botezatu Raisa, Cerbu Adrian, Ursu Sergiu, Erjiu Ecaterina. Codul de Procedură Penală. Comentariu. – Chișinău, 2004
Legea cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998
Recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr.11(1985) „Cu privire la poziția victimei în dreptul penal și procedura penală”.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin Rezoluția 217 a Adunării Generale a ONU la 10 decembrie 1948
Duculescu Victor. Protecția juridică a drepturilor omului – mijloace interne și internaționale. Ediție nouă, revăzută și adăugită. – București: Lumina Lex
Nicolae Volonciu. Tratat de procedură penală. Vol. I. Ediția a II-a. – București: Paideia, p.478; Ion Neagu. Drept procesual penal, tratat – București: Global Lex, 2002, p.480
Legea cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.112-114
Dolea Igor, Roman Dumitru, Vizdoagă Tatiana, Sedlețchi Iurie, Rotaru Vasile, Cerbu Adrian, Ursu Sergiu. Drept procesual penal. – Chișinău: Cartier, 2005.
Codul Penal, Legea nr.985-XV din 18 aprilie 2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.128-129
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Doorson v. Olanda, hotărârea din 7 iulie 1989
Ioan Lașcu. Investigatorii acoperiți. Revista de Drept Penal. nr.3, 2003, p.48
Gheorghiță Mateuț. Protecția martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în fața organelor procesului penal. Lumina Lex. București. 2003, p.27
А.Леви, М.Игнатьева, Е.Капица, Особенности расследования преступлении, осуществляемые с участием адвоката, Москва, 2003, стр.122
С.Игнатов, Тактика допроса адвокатом-защитником свидетеля в суде по уголовному делу, Уголовное право, 2004, №1, стр. 70
Chirilă Angelica. Plangerea prealabilă. Drept comparat. // Revista de Drept Penal, București, 2007, nr.1
L.Tăndăreanu, Protecția martorului în dreptul comunitar și în legislația altor state, Dreptul 2007, nr. 11, p.197
Dolea Igor, Zaharia Victor, Hanganu Sorin. Justiția penală și drepturile omului: cercetare sociologică. Chișinău: Prut Internațional, 2004.
I. Dolea, Imunitățile și privilegiile martorului în procesul penal., Analele știintifice ale USM, Facultatea de Drept, 2002, p. 345
Полянский Н.Н. Уголовное право и уголовный суд Англии, Москва, 2000
M. Golu. Percepție și activitatea. București. 1971, p.67
Dolea Igor. Un nou concept in procedura penală. // Revista Națională de Drept, 2002, nr.5.
Gribincea Vladislav, Macrinici Silvia. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Reglementări de bază și jurisprudența in cauzele moldovenești. – Chișinău, ARC, 2007.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Masurile de Protectie In Procesul Penal (ID: 128484)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.