Masuri Pentru Protectia Martorilor Dispuse In Cursul Urmaririi Penale

=== e5338acbbaa1238e5a15b00814314f7adf14fe1d_151749_1 ===

CUPRINS

Considerații introductive

Peroanele cărora li se aplică dispozițiile privind protecția martorilor amenințați sau vulnerabili

Conținutul măsurilor de protecție a martorilor

Organe oficiale cu responsabilități în protecția martorilor amenințați și a celor vulnerabili

Procedura audierii martorului protejat

Valoarea probantă a declarațiilor martorilor protejați

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.P. – C. pen.

N.C.P.P. – Noul Cod de Procedură Penală

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

ș.a. – și alții

vol. – volumul

1.1. Considerații introductive

Protecția martorilor este o măsură generală și complexă, cu caracter procedural și de politică penală, prin care se urmăresc creșterea eficienței acțiunii de descoperire a infracțiunilor și eficientizarea reacției sociale de reprimare a lor, în condiții de protecție și siguranță pentru persoanele implicate.

În definiția dată de Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, această măsură asigură protecția și asistența martorilor a căror viață, integritate corporală sau libertate este amenințată ca urmare a deținerii de către aceștia a unor informații ori date cu privire la săvârșirea unor infracțiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare și care au un rol determinant în descoperirea infractorilor și în soluționarea unor cauze. Deși nu există suprapunere completă între domeniul de reglementare al Codului de procedură penală privind protecția martorilor și domeniul de reglementare al Legii nr. 682/2002, prevederile legii speciale sunt utile în înțelegerea și completarea dispozițiilor de drept comun.

Martorul amenințat, respectiv martorul vulnerabil sunt instituții noi comparativ cu reglementarea anterioară. Ele au la bază Rezoluția Consiliului Europei din 23 noiembrie 1995 privind protecția martorilor în lupta împotriva criminalității internaționale organizate, Rezoluția Consiliului Europei din 20 decembrie 1996 privind persoanele care cooperează în procesul judiciar în lupta împotriva criminalității organizate și Recomandarea Consiliului Europei nr. R(97)13 privind intimidarea martorilor și drepturile apărării, adoptată la 10 septembrie 1997 de Comitetul de Miniștri și adresată statelor membre.

Persoanele cărora li se aplică dispozițiile privind protecția martorilor amenințați sau vulnerabili

Pentru ca o persoană să dobândească statutul de martor amenințat, trebuie îndeplinite două condiții de fond:

persoana să aibă calitatea de martor în procesul penal și să cunoască date și informații care au un rol determinant în descoperirea infractorilor și în soluționarea unor cauze, pe care le-a comunicat sau urmează să le comunice organului judiciar;

să existe o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale.

Potrivit legii, martor vulnerabil pot fi martorul minor și martorul care a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului. în privința martorului minor legea nu cere ca acesta să fi suferit deja o traumă sau alte consecințe de pe urma infracțiunii sau a comportamentului suspectului ori inculpatului, ci prezumă că, datorită vârstei sale, poate fi în orice moment influențat prin persuasiune, corupere sau constrângere să nu dea declarații ori să dea declarații neconforme cu realitatea.

Martorul care a suferit o traumă de pe urma infracțiunii poate fi victima (în sens larg) care nu participă în calitate de persoană vătămată sau parte civilă în proces, iar trauma poate fi de natură fizică (corporală) sau psihică; considerăm că în conceptul de „traumă" nu intră pagubele materiale. Comportamentul ulterior al suspectului/inculpatului de natură a produce o traumă martorului poate avea ca obiect intimidarea acestuia cu scopul de a nu da declarații/a da declarații favorabile lui.

Există autori care consideră că noțiunea de martor amenințat sau martor vulnerabil “trebuie extinsă și la coinculpatul ce este dispus să dea declarații care atrag răspunderea penală a celuilalt făptuitor, deoarece: din punct de vedere faptic, nu există deosebire între acțiunile ce ar putea fi exercitate împotriva lui și consecințele pe care le-ar putea suferi, în raport cu cele exercitate împotriva unui martor; din punct de vedere probatoriu, nu există diferențe esențiale între valoarea probantă a declarației coinculpatului și cea a unui martor, ambele putând fi esențiale pentru soluționarea cauzei; din punct de vedere procesual, persoana care dă declarații referitoare la infracțiunea săvârșită de o altă persoană are, în raport cu aceasta, calitatea de martor”. Credem că și principiul egalității de tratament juridic la cazuri similare (comparativ atât cu martorii, cât și cu persoana vătămată/partea civilă) susține această opinie.

Potrivit art. 113 NCPP, persoana vătămată și partea civilă beneficiază de măsurile de protecție prevăzute pentru martorul amenințat sau martorul vulnerabil, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor amenințat sau vulnerabil ori pentru protecția vieții private sau a demnității acestor persoane.

Investigatorii sub acoperire și colaboratorii cu identitate reală sau cu o altă identitate atribuită pot fi audiați ca martori în cadrul procesului penai în aceleași condiții ca și martorii amenințați. Aceeași protecție trebuie acordată și experților

Protecția legii se extinde și la membrii de familie ai martorului amenințat, prin
supravegherea și paza locuinței comune sau asigurarea unei locuințe temporare familiei martorului, însoțirea și asigurarea protecției membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor.

Noțiunea de membru de familie este cea prevăzută de art. 177 NCP, potrivit art. 602 NCPP

Legea nr. 682/2002 limitează noțiunea de membru de familie la soț/soție, părinții și copiii acestora, dar reglementează noțiunea de „persoană apropiată martorului protejat" ca fiind cea de care respectivul martor este legat prin puternice legături afective, ceea ce este de natură a acoperi calitățile familiale ale altor persoane apropiate în raport cu martorul, prevăzute de Codul penal (frații și surorile, copiii acestora, persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii etc.).

Codul de procedură penală nu condiționează acordarea statutului de martor amenințat sau vulnerabil de o anumită gravitate a infracțiunii investigate. Diferit de acesta, Legea nr. 682/2002 acordă protecție numai persoanelor care au calitatea de martor (în sensul autonom al acestei legi) în cauze privind infracțiuni grave.

Conținutul măsurilor de protecție a martorilor

Codul reglementează un număr de 4 măsuri de protecție comune urmăririi penale, camerei preliminare și judecății și una specifică fazei dejudecată, aplicabile martorului amenințat.

Astfel, în cursul urmăririi penale, al camerei preliminare și al judecății, martorul căruia i s-a acordat statutul de martor amenințat poate beneficia de una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare; măsura are ca scop atât protecția fizică a martorului și a familiei sale, protecția împotriva încercării de influențare a declarațiilor, protecția bunurilor din patrimoniul familiei martorului, dar și, eventual, indirect, protecția activității profesionale;

însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; măsura contracarează eventualele atentate la siguranța fizică a martorului/membrilor familiei, încercările de influențare a declarațiilor, dar asigură și buna desfășurare a activităților profesionale ale acestora; indirect se asigură și prezența martorului la organul judiciar;

protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa; măsura reprezintă o derogare de la modalitatea comună de audiere a martorului în procesul penal, respectiv de la procedura de obținere a datelor de identitate ale acestuia Măsura este eficientă preponderent în situațiile în care suspectul/inculpatul nu cunoaște de dinainte identitatea martorului sau alte elemente care i-ar permite să îl identifice ori să îl localizeze (locul de muncă, domiciliul, prietenii, restaurantul frecventat etc.);

audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente. în prezent, organele din sistemul judiciar penal – instanțe, parchete, penitenciare – au în dotare tehnica necesară și conexiunile informatice aferente pentru aplicarea măsurii.

Aceasta are ca scop anonimizarea martorului sub aspectul imposibilității suspectului/ inculpatului/apropiaților acestuia de a-i percepe caracteristicile fizionomiei și vocii și de a-l putea recunoaște pe moment ori a-l identifica ulterior în scop de răzbunare. Chiar și în situația în care suspectul/inculpatul personal îl cunoaște după fizionomie/voce pe martor, măsura încă este eficientă în cursul judecății, deoarece îi împiedică pe acoliții inculpatului, prezenți în public, să îl cunoască la rândul lor, în condițiile în care de multe ori comportamentul violent ori intimidant al celui acuzat se manifestă prin intermediari, astfel încât să nu se poată stabili implicarea sa.

Măsura este, de principiu, întotdeauna aplicată în procedura audierii investigatorilor/ colaboratorilor sub acoperire, pentru a fi protejați în acțiuni viitoare.

S-a exprimat opinia că luarea acestei măsuri de protecție exclude luarea suplimentară, cumulativă a uneia dintre celelalte trei prezentate anterior, deoarece scopul protecției martorului este satisfăcut pe deplin. Există autori care nu susțin acest punct de vedere “întrucât, dacă este adevărat că măsura prevăzută la art. 126 alin. (1) lit. d) NCPP se ia când celelalte trei [art. 126 alin. (1) lit. a)-c)] nu sunt suficiente, nu înseamnă că și viceversa este valabilă; cu alte cuvinte, în acest caz nu este incidență interpretarea per a contrario”.

Audierea cu vocea și fizionomia feței modificate electronic este eficientă pentru a înlătura cunoașterea acestor elemente, dar, dacă, spre exemplu, datele de identitate sau locuința martorului sunt cunoscute, această măsură nu va putea împiedica inculpatul să producă distrugerea acelei locuințe sau să îl intercepteze pe martor în drum spre locul de muncă.

Ca argument de text, art. 126 NCPP prevede că „procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri (…)", fără a particulariza că, în cazul măsurii de la lit. d), aceasta se dispune în mod singular. Aceeași este și soluția rezultată din prevederile art. 12 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 682/2002;

nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului, ca măsură specifică fazei judecății.

La ședința nepublică participă inculpatul, persoana vătămată și celelalte părți, avocații lor, alte persoane a căror prezență este necesară, după caz, toate aceste persoane percepându-l în mod direct pe martorul protejat.

În ceea ce privește protecția martorului vulnerabil, acesta nu beneficiază pe parcursul urmăririi penale de măsurile privind supravegherea și paza locuinței sau asigurarea unei locuințe temporare și privind protecția datelor de identitate, deoarece, prin ipoteză, ele sunt cunoscute de suspect/inculpat. Totuși, în cursul judecății, martorul vulnerabil poate beneficia de protecția datelor de identitate, deși distorsionarea vocii și imaginii nu este obligatorie. Față de aceste dispoziții, considerăm că legea a urmărit protejarea martorului vulnerabil mai degrabă de cunoașterea publică a identității sale, decât de cunoașterea de către inculpat.

Organe oficiale cu responsabilități în protecția martorilor amenințați și a celor vulnerabili

În cursul urmăririi penale, organul judiciar cu responsabilități privind acordarea statutului de martor amenințat sau martor vulnerabil este procurorul de caz. Dacă necesitatea acordării acestui statut a intervenit în procedura camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară are competențe similare instanței.

În sfârșit, în cursul judecății, instanța de judecată pe rolul căreia se află cauza este organul judiciar cu atribuții pentru protecția martorilor amenințați sau vulnerabili.

Activitatea de protecție a martorilor implică și alte organe de executare, acestea fiind reliefate detaliat în Legea nr. 682/2002, care se aplică în completarea Codului de procedură penală, în temeiul dispoziției de trimitere prevăzute la art. 126 alin. (8), respectiv la art. 128 alin. (8) NCPP.

Este vorba despre Oficiul Național pentru Protecția Martorilor, unitățile de poliție care cercetează cauza, administrația penitenciarului, a centrului educativ sau a centrului de detenție, a arestului poliției.

Aplicarea măsurilor de protecție a martorilor în cursul urmăririi penale se dispune de către procuror, din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părți sau a unui subiect procesual principal. Legea nu exclude aplicarea măsurilor la cererea suspectului sau inculpatului, dacă acesta are un interes legitim (spre exemplu, protejarea martorului ce îi poate dovedi nevinovăția, față de acțiunile coinculpatului).

În camera preliminară sau în cursul judecății, judecătorul/instanța dispune aplicarea unei măsuri de protecție din oficiu, la cererea procurorului, a martorului, a părților sau a persoanei vătămate.

O problemă care se ridică este aceea dacă organul judiciar poate dispune, la cererea unei părți sau din oficiu, măsuri de protecție a martorului chiar împotriva dorinței acestuia.

Codul de procedură penală conține doar prevederi din care rezultă obligativitatea/ imperativitatea luării măsurilor, atât în cursul urmăririi penale, cât și al camerei preliminare și judecății. În schimb, sensul prevederilor din Legea nr. 682/2008 este că persoana obține calitatea de martor protejat dacă este de acord, și anume din momentul semnării protocolului de protecție.

Considerăm că modalitățile de protecție prevăzute de Codul de procedură penală determină, după caz, posibilitatea sau imposibilitatea dispunerii lor fără acordul martorului; astfel, supravegherea și paza locuinței martorului, din exteriorul ei, pot fi efectuate fără încuviințarea acestuia, în schimb, martorul nu poate fi obligat să locuiască într-o locuință temporară, dacă nu este de acord; martorul poate fi însoțit pe jos sau într-un alt mijloc auto decât cel folosit de el, dar nu pot fi prevenite cazurile în care pleacă intempestiv, neanunțat sau în ascuns; protecția datelor de identitate ale martorului se va dispune, dar poate fi ineficientă dacă acesta și le dezvăluie pe altă cale (de exemplu, într-o emisiune televizată).

Martorul nu se poate opune, în schimb, audierii sale prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere și nici declarării nepublice a ședinței de judecată pe durata audierii sale.

Calitatea de martor amenințat sau vulnerabil și măsurile de protecție se stabilesc de către procuror prin ordonanță, iar de către judecător/instanță prin încheiere, ambele motivate.

Dat fiind că din cuprinsul motivării reies date prin care martorul poate fi identificat, precum și date prin care sunt cunoscute măsurile de protecție dispuse, iar, per a contrario, și cele nedispuse, aceste acte procedurale sunt supuse regimului confidențialității, fiind păstrate în locuri special destinate acestei activități, ia care au acces doar persoanele autorizate, fără a fi depuse în dosar.

În cazul măsurilor vizând protecția datelor de identitate și ascultarea prin mijloace audiovideo, declarația martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța, în aceleași condiții de confidențialitate. Divulgarea acestor informații constituie infracțiunea prevăzută de art. 304 sau, după caz, de art. 305 NCP, iar dacă, urmare a faptei cu intenție, s-a săvârșit o infracțiune împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în Programul de protecție a martorilor, pedeapsa este mai aspră.

Instanța dispune aplicarea unei măsuri de protecție din oficiu, la cererea procurorului, a martorului, a părților sau a persoanei vătămate, în camera de consiliu, prin încheiere care nu este supusă căilor de atac. La soluționare participă numai procurorul.

Propunerea procurorului trebuie să cuprindă numele martorului care urmează a fi ascultat în faza de judecată și față de care se dorește dispunerea măsurii de protecție și motivarea concretă a gravității pericolului și a necesității măsurii.

Dacă instanța se sesizează din oficiu, rezultă că aceasta are, prin ipoteză, suficiente date pentru a putea dispune măsura în condiții de temeinicie, date ce trebuie să fie de aceeași natură cu cele necesar a fi indicate de procuror.

Când cererea este formulată de martor, de părți sau de persoana vătămată, pentru a-și forma convingerea și a completa informațiile, instanța poate dispune, la nevoie, ca procurorul să efectueze de urgență verificări cu privire la temeinicia cererii de protecție. Cererea formulată de aceste persoane trebuie depusă pe cât posibil personal și confidențial și trebuie să urmeze regimul confidențialității încă de la primirea ei de către personalul instanței, în caz contrar creându-se posibilitatea ca cei interesați să cunoască identitatea celui la care se referă cererea. Așadar, în niciun caz această cerere nu trebuie depusă la dosarul public al cauzei, ci trebuie constituit un volum separat, nepublic, păstrat în loc special.

Măsurile se mențin pe tot parcursul procesului penal, dacă starea de pericol nu a încetat. Dacă protecția martorului este necesară și după rămânerea definitivă a hotărârii instanței, ea se realizează în condițiile Legii nr. 682/2002 (legea specială).

În cursul urmăririi penale, procurorul verifică dacă se mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție, iar dacă acestea au dispărut, dispune prin ordonanță încetarea lor.

O prevedere similară nu este stipulată și pentru faza judecății, deși ar putea exista și în acest interval procedural situații în care necesitatea protejării martorului să dispară.

De asemenea, nu se reglementează competența de a dispune încetarea măsurilor, în cazul în care au fost luate de procuror în cursul urmăririi penale, dar condițiile au dispărut în cursul judecății. Considerăm că, într-o atare situație, judecătorul este cel competent a dispune, în temeiul dispozițiilor art. 52[1] și art. 351 alin. (3) NCPPra, deoarece, după ce cauza a intrat în competența sa de administrare, orice măsură poate fi luată numai de instanță, nefiind admisibil – pentru rațiuni de independență a magistratului în soluționarea cauzei – ca un alt organ să decidă în dosar, fie și cu privire la chestiuni incidentale.

Dacă sunt dispuse măsurile de protecție constând în supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare, respectiv în însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai lui în cursul deplasărilor, acestea se comunică autorității desemnate de lege cu punerea în executare a măsurilor.

Procedura audierii martorului protejat

Ascultarea martorului protejat se realizează potrivit procedurii de drept comun, însă cu derogările analizate în secțiunea de față.

Dacă s-a dispus măsura de protecție prevăzută la art. 126 alin. (1) lit. d), respectiv la art. 127 lit. d), audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar.

Credem că textul este redactat ușor eronat, pentru că nu este posibil ca, în același timp, organul judiciar să dispună obligatoriu măsura audierii prin mijloace audiovideo, dar să aprecieze că se poate (se impune) sau nu această măsură. Eventual, singura situație care se pretează acestei exprimări este cea în care procurorul a dispus măsura, iar instanța, în cursul judecății, apreciază că ea nu mai este necesară.

Aplicarea în practică a acestei proceduri necesită anumite măsuri organizatorice, precum:

stabilirea locației (încăperii) în care va fi prezent martorul spre a fi ascultat și efectuarea conexiunilor informatice între echipamentul aflat în sala de ședință/camera de audiere a organului de urmărire penală și cel aflat în locația în care este martorul;

reglarea prealabilă a echipamentului pentru a se distorsiona vocea și imaginea, astfel încât persoana să nu fie recunoscută, dar declarația și întrebările să fie înțelese;

dacă ambele încăperi se află în aceeași clădire, deplasarea protejată a martorului, astfel încât să nu fie observat/recunoscut când intră/iese din clădire (sediul organului judiciar).

Dacă subiecții procesuali principali, părțile și avocații acestora adresează martorului întrebări care ar putea conduce la identificarea sa, organul judiciar va respinge întrebările respective.

Un aspect ce trebuie lămurit este acela al modalității de stabilire a identității persoanei care va fi audiată cu imaginea și vocea distorsionate, în condițiile în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată nu se află în aceeași încăpere cu aceasta, ba chiar fiind posibil să nu se afle nici în aceeași clădire (spre exemplu, în cazul persoanei aflate într-un penitenciar).

Mai clară în această privință este reglementarea anterioară, care arăta că, „în cursul urmăririi penale, se întocmește un proces-verbal (…) și acesta se semnează de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului și de organul de urmărire penală și se depune la dosarul cauzei. în cursul judecății, declarația martorului va fi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului și de președintele completului de judecată”.

În special prevederea referitoare la procedura din cursul urmăririi penale conduce la concluzia evidentă că „procurorul" la care face referire textul nu este organul de urmărire propriu-zis care a desfășurat audierea, deoarece acesta din urmă este menționat separat.

Astfel, procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului este cel aflat în aceeași încăpere cu martorul și deci acesta este organul oficial care trebuie să certifice prin semnătura depusă pe procesul-verbal identitatea martorului, respectiv corespondența dintre persoana care s-a prezentat spre a fi audiată și cea căreia i s-a atribuit o identitate protejată ori care este audiată fără a i se vedea fizionomia.

Tot astfel, prin „procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului în cursul judecății" legea nu face referire la procurorul de ședință, pentru că nu l-ar fi denumit cu această formulă dezvoltată, ci ar fi folosit exprimarea uzitată în tot cuprinsul codului: „procurorul".

Astfel, procurorul aflat în aceeași încăpere cu martorul protejat la momentul luării declarației acestuia este singura persoană oficială care poate verifica și certifica prin semnarea declarației identitatea acestuia, astfel încât să se garanteze că nu a fost audiată o altă persoană decât cea care a fost chemată.

Considerăm că actuala prevedere este în același sens, deși mai eliptică.

De asemenea, considerăm eronată/incompletă soluția legislativă prevăzută pentru faza judecății, în care numai judecătorul singur semnează declarația martorului audiat prin mijloace audio-video, deoarece judecătorul nu are astfel nicio posibilitate de a garanta că persoana audiată – pe care nimeni nu a văzut-o în cursul depoziției – este una și aceeași cu martorul protejat.

Declarația martorului protejat, înregistrată și redată integral în formă scrisă, se semnează de organul judiciar și se depune la dosarul cauzei; potrivit exprimării alineatului următor, ar rezulta că declarația se multiplică într-un exemplar pentru a fi semnată și de martorul protejat, iar această a doua declarație se va păstra în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în condiții de confidențialitate.

De asemenea, suportul pe care a fost înregistrată declarația martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanței de judecată în fața căreia s-a făcut declarația, se păstrează în condiții de confidențialitate. Suportul care conține înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi penale instanței competente, împreună cu dosarul cauzei, și este păstrat în aceleași condiții privind confidențialitatea.

Apare greu de decelat care a fost rațiunea legiuitorului în privința acestor ultime prevederi; astfel, din moment ce o declarație cu același conținut are un caracter public, fiind depusă la dosarul cauzei, nu se înțelege de ce exemplarul semnat de martor trebuie păstrat în condiții de confidențialitate; nu credem că a existat teama identificării martorului după semnătura (de regulă indescifrabilă) depusă, dar, în același timp, ar fi singurul aspect de diferențiere care ar justifica măsura. în ceea ce privește păstrarea suportului audiovideo, prevederea ar fi rațională numai dacă martorul este înregistrat cu fizionomia și vocea nedistorsionate (natural), însă în prezent sistemele tehnice cu care sunt dotate organele judiciare nu sunt orientate către o astfel de înregistrare, ci către înregistrarea în formă distorsionată.

Valoarea probantă a declarațiilor martorilor protejați

Potrivit art. 103 alin. (3) NCPP, „Hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați”.

Sfera martorilor protejați ale căror declarații nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. în această categorie sunt incluși investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii amenințați, martorii vulnerabili, dar și persoana vătămată și partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecție similare martorilor amenințați.

Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată și partea civilă protejată se află în aceeași situație faptică și au același regim juridic ca cel al martorilor protejați, prin urmare, și efectele declarațiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă.

O seamă de observații pot fi extrase din acest text:

Restrângerea valorii probante a declarațiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât și martorii protejați (în sens larg) sunt supuși unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală și astfel pot fi influențați în declarații, fie pentru că unii sunt agenți executivi ai statului, fie că alții au anumite interese în a acționa conform dorinței organului judiciar sau sunt îndatorați moral de efortul de protejare a lor și reacționează în consecință etc.

Deși utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliție prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menținută în limite bine determinate.

Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum și având în vedere condițiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilitățile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declarațiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat.

Este de precizat că și Codul de procedură penală anterior limita efectele declarațiilor martorilor supuși măsurilor de protecție în comparație cu cele ale martorilor obișnuiți, stabilind că aceste efecte sunt similare celor ale inculpatului și ale celorlalte părți în proces: pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Mai menționăm și faptul că pericolul relatării unor situații neadevărate de către investigator, colaborator, martor protejat este estompat de sancțiunea penală mai drastică stabilită de Codul penal în astfel de cazuri.

Includerea principiului analizat într-o formă modificată în noul cod are ca fundament jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenția europeană atunci când o condamnare se fondează în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga.

Curtea Europeană a apreciat că folosirea declarațiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenției europene.

Însă, dacă se menține anonimatul martorului acuzării, parag. 1 și parag. 3 lit. d) ale art. 6 din Convenția europeană cer ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autoritățile judiciare.

Probele obținute de la martori în condițiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenția europeană trebuie analizate cu extremă atenție, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă..

În consecință, art. 103 alin. (3) NCPP se impune a fi interpretat prin prisma și în concordanță cu această jurisprudență; nu se justifică extinderea interpretării peste cea a Curții Europene, întrucât s-ar afecta echilibrul dintre drepturile acuzatului, pe de o parte, și cele ale societății și persoanei vătămate, pe de altă parte. Standardul european este suficient pentru salvgardarea drepturilor persoanei acuzate.

Hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal, fiind favorabilă inculpatului, se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați (bineînțeles, în lipsa altor probe relevante contrarii), în temeiul principiului in dubio pro reo.

Dubiul, în acest caz, constă în incertitudinea cu privire la realitatea sau nerealitatea celor declarate de aceste persoane, iar dacă declarațiile conțin elemente de achitare sau încetare a procesului penal, se va considera că ele reflectă adevărul.

Considerăm că cea mai importantă problemă este aceea dacă legea a folosit pluralul pentru a indica totalitatea declarațiilor investigatorilor, colaboratorilor sau martorilor protejați, la un loc, dintr-o cauză sau pentru a indica declarațiile fiecărei astfel de persoane (declarațiile investigatorului X-separat; declarațiile martorului protejat Y – separat).

În primul caz, ar rezulta că hotărârea de condamnare nu se poate întemeia în măsură determinantă pe ansamblul declarațiilor acestor persoane, indiferent câte ar fi și măsura în care
s-ar corobora unele cu altele, având în vedere rațiunea instituirii acestei excepții, anume că, în raport de condițiile speciale de administrare a acestei probe, dreptul la apărare nu poate fi pe deplin exercitat (de exemplu, nu pot fi verificate credibilitatea martorului, capacitatea de a fi martor, alte aspecte privind identitatea martorului care au relevanță în cauză).

În cel de-al doilea caz, concluzia ar fi că hotărârea de condamnare nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile unei singure astfel de persoane, dar se poate întemeia pe declarațiile coroborate ale mai multora, mai ales când între ele nu există legături de conivență.

Analizând gramatical textul, se constată că acesta utilizează elementul disjunctiv „ori" pentru a despărți declarațiile investigatorului de cele ale colaboratorilor și de cele ale martorilor protejați, semnificând, prin urmare, că se referă la fiecare categorie de declarație în parte, și nu la toate declarațiile în ansamblu. De asemenea, nu se poate reține că legiuitorul ar fi făcut o enumerare cumulativă, și nu o disjuncție, pentru că, dacă ar fi fost așa, enumerarea ar fi privit persoanele, și nu declarațiile acestora; în cazul enumerării, textul ar fi trebuit să fie în forma următoare: „Hotărârea (…) nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, colaboratorilor și martorilor protejați". Formularea legii desparte însă declarațiile investigatorului de cele ale colaboratorului și de cele ale martorilor protejați prin folosirea repetată a articolului „ale" și a conjuncției „ori”.

Din punct de vedere al rațiunii legii, considerăm că necesitatea instituirii măsurilor de protecție a martorilor trebuie compatibilizată cu dreptul la apărare al acuzatului – prin limitarea forței probante a declarațiilor investigatorilor, colaboratorilor, martorilor protejați.

Prin însăși prevederea în lege a tuturor dispozițiilor referitoare la investigatori, colaboratori și martori protejați se înțelege că acestea au scopul de a fi aplicate și de a avea eficiență – inclusiv prin exploatarea probatorie a declarațiilor acestor categorii de participanți la proces -, și nu de a fi lipsite de finalitate. între cele două componente nu poate exista raport de contradicție, respectiv măsurile de protecție nu au rolul de a anula efectul juridic al declarațiilor participanților la care ne referim.

Jurisprudența Curții Europene stabilește sensul noțiunii de „caracter exclusiv sau
determinant” al declarației unui martor anonim prin raportare la elemente de echitate a procedurii.

Cu titlu exemplificativ, Curtea de la Strasbourg a reținut că declarația unui martor anonim a avut caracter exclusiv sau determinant, pentru că: martorul a fost audiat în condiții de necontradictorialitate în cursul urmăririi penale și nu a fost audiat în instanță; declarația martorului anonim nu a fost suficient contrabalansată prin măsuri care să faciliteze dreptul la apărare; audierea necontradictorie a martorului anonim nu a fost înregistrată audiovideo pentru a oferi posibilitatea acuzatului de a o viziona și contesta; organul judiciar nu a fundamentat obiectiv motivul neprezentării în instanță a martorului.

Într-o cauză, Curtea Europeană a reținut că reclamantul (ce era acuzat de săvârșirea unor infracțiuni de natură sexuală, victime fiind mai mulți copii) nu a avut posibilitatea de a urmări modul în care victimele erau audiate de poliție, de exemplu, prin urmărirea audierii din altă încăpere prin mijloace tehnice, și nici ulterior nu i s-a oferit ocazia de a-i interoga.

În altă cauză, Curtea Europeană a constatat că instanțele au dispus condamnarea reclamantului pe baza declarațiilor părții civile audiate de poliție și în temeiul concluziilor unui expert care a examinat separat reclamantul și victima. în ciuda cererilor reclamantului, nu a fost efectuată o confruntare între el și partea civilă, aceasta din urmă precizând că nu ar putea suporta o asemenea confruntare și, prin urmare, nu s-a prezentat nici în fața primei instanțe, nici în fața instanței de apel.

Deși cei doi martori ce trebuiau audiați în cauză nu s-au prezentat, curtea de apel s-a pronunțat pe fond. în speță, prezentarea ar fi putut fi decisivă, deoarece problema principală în cauză era consimțământul persoanei vătămate, realitatea relațiilor sexuale nefiind contestată de reclamant. Prin urmare, Curtea Europeană a apreciat că a fost încălcat art. 6 parag. 1 și parag. 3 lit. d) din Convenția europeană, întrucât reclamantul nu a avut o ocazie suficientă și adecvată de a contesta declarațiile victimei pe care se întemeia condamnarea.

De asemenea, Curtea Europeană a apreciat ă au fost încălcate dispozițiile art. 6 parag. 1 și parag. 3 lit. d) din Convenția europeană, întrucât mărturiile anonime au constituit singurul temei al condamnării, după ce, anterior, reprezentaseră singurul temei al trimiterii în judecată.

Or, în niciun stadiu al urmăririi penale sau al judecății reclamantul nu a avut posibilitatea de a interoga martorii anonimi, absența oricărei confruntări privându-l pe acesta de dreptul la un proces echitabil.

Într-o cauză în care reclamantul era acuzat de întreținerea de acte sexuale cu un băiat de unsprezece ani, Curtea Europeană a considerat că au fost respectate exigențele art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenția europeană, în condițiile în care declarația victimei dată în fața organelor de urmărire penală în prezența părinților și a reprezentantului autorității de protecție socială (ce a avut caracter determinant la pronunțarea hotărârii de condamnare) a fost înregistrată video și prezentată avocatului acuzatului, ce a formulat întrebări, fără a participa la audiere; întrebările au fost ulterior adresate victimei cu prilejul celei de-a doua audieri. înregistrările ambelor declarații au fost apoi prezentate în fața instanțelor de judecată, care nu au mai procedat la audierea victimei.

Prin urmare, sensul noțiunii „caracter determinant" stabilit de Curtea Europeană nu este acela că declarația martorului protejat a fost singurul/esențialul/principalul mijloc de probă pe care s-a fundamentat condamnarea, ci acela că, în condițiile în care declarația martorului protejat a conținut proba esențială în lipsa căreia nu s-ar fi pronunțat condamnarea, organele judiciare nu au asigurat condiții suficiente pentru ca acuzatul să poată contesta această declarație, să poată aduce contraprobe, să poată pune întrebări directe martorului, fie și prin intermediul mijloacelor tehnice etc.

Astfel, procedând la stabilirea înțelesului regulii privind proba exclusivă sau determinantă, Curtea a apreciat că, atunci când o declarație relatată reprezintă proba exclusivă sau determinantă împotriva acuzatului, admiterea sa ca mijloc de probă nu implică automat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenție. în același timp, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau în mod determinant pe declarațiile martorilor care nu se înfățișează în instanță, Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase examinări.

Chestiunea care se ridică în fiecare dintre cauze este dacă există suficiente elemente de contrabalansare, inclusiv măsuri care dau posibilitatea realizării unei aprecieri corecte și echitabile a fiabilității probei respective. Examinarea acestei chestiuni oferă posibilitatea ca o condamnare să se bazeze pe o astfel de probă numai dacă este suficient de fiabilă, ținând seama de importanța ei în cauză.

Raportând jurisprudența Curții Europene la dispozițiile art. 103 alin. (3) NCPP, se
consideră că:

declarația sau declarațiile investigatorului, colaboratorului sau martorului protejat care au fost reiterate în cursul judecății prin intermediul mijloacelor tehnice de distorsionare a vocii și imaginii, dând posibilitatea inculpatului de a pune întrebări, de a observa maniera de răspuns, de a le contesta sau de a propune contraprobe, pot întemeia în măsură determinantă hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei;

hotărârea de condamnare se poate întemeia pe declarația investigatorului, colaboratorului sau martorului protejat a cărei fiabilitate (obiectivitate, sinceritate) a fost confirmată prin probe colaterale, chiar dacă acestea din urmă nu au aptitudinea de a confirma acuzarea în sine;

coroborarea mai multor declarații de martori protejați între ele, dar și cu alte probe din dosar conturează o forță probatorie mai mare decât fiecare declarație luată separat, în condițiile în care acestea își confirmă reciproc fiabilitatea.

Este cazul, spre exemplu, al declarațiilor mai multor victime ale traficului de persoane exploatate de către același infractor, audiate în condiții de protecție și care relatează amănunte concordante: locuințele în care au fost cazate, ruta și mijloacele de transport cu care au fost deplasate, modalitatea concretă și locul în care au fost exploatate, identitatea/obiceiurile/semnalmentele particulare ale infractorului etc.

Ar fi contrară spiritului legii interpretarea art. 103 alin. (3) NCPP conform căreia toate aceste declarații de martori protejați nu pot avea forța juridică a unor probe determinante pentru condamnarea făptuitorului. O concluzie similară poate fi reținută și în situația în care infracțiunea s-a desfășurat în condiții în care numai martorii protejați au avut posibilitatea să ia cunoștință de elementele ei esențiale și de autori – spre exemplu, în cazul unei revolte a deținuților din penitenciar, în cazul unei infracțiuni comise în cadrul unui grup infracțional organizat etc.;

jurisprudența mai recentă a Curții Europene admite posibilitatea folosirii ca probă determinantă a declarației martorului anonim, chiar fără a fi supus interogatoriului acuzatului, dacă neprezentarea martorului în vederea audierii și măsurile de protecție a identității sale au fost determinate de teama acestuia imputabilă amenințărilor sau manevrelor acuzatului ori ale persoanelor care acționează în numele lui.

STUDIU DE CAZ

1.1. Metodologia cercetării

Scopul studiului:

Evidențierea importanței instituției protejării martorilor în procedura penală, procedură reglementată legislația procesual penală.

Eșantionul de realizare a studiului:

Populația anchetei: un număr de 40 de persoane chestionate, dintre care 15 persoane fără loc de muncă. Analiza întrebărilor 2-12 este realizată pentru cele 15 persoane.

Metoda de studiu este ancheta sociologică.

Instrumentul de lucru – chestionarul prezentat în anexa 2, prin aplicare.

Reprezentativitate pentru populația studiată cu eroare tolerată de ± 0,5%.

În continuare, voi analiza pe rând răspunsurile la aceste întrebări.

CHESTIONAR

La acest moment care este statutul dvs. profesional?

Sunt angajat

Sunt șomer

Ce studii ați absolvit?

Studii medii

Studii postliceale

Studii universitare

Ce vârsta aveți?

16-20 ani

21-25 ani

26-35 ani

35-45 ani

Mediul de proveniență

Urban

Rural

Aveți copii?

Nu.

Am 1 copil

Am 2 copii

Mai mult de 2 copii

Care este situația financiară a familiei?

Bună

Foarte bună

Avem minimul necesar

Care a fost reacția familiei după ce ați fost propus martor?

Mă sprijină și sunt alături de mine

Nu vor să știe nimic de mine

Mă consideră inutil

1.2. Interpretarea rezultatelor

1. La acest moment care este statutul dvs. profesional?

Tabelul 1. Răspunsurile la întrebarea 1

Figura 1. Răspunsurile la întrebarea 1

După cum se poate observa în figura 1, la întrebarea „ La acest moment care este statutul dvs. profesional? ”, din totalul subiecților chestionați, 67% răspund că sunt șomeri iar 33% că au un loc de muncă.

2. Ce studii ați absolvit?

Tabelul 2. Răspunsurile la întrebarea 2

Figura 2. Răspunsurile la întrebarea 2

Se poate remarca că la întrebarea “Ce studii aveți?” majoritatea respondenților au răspuns că au studii medii, respectiv 60%, 27% din aceștia au studii universitare și doar 13% din respondenți au studii postliceale

3. Ce vârstă aveți?

Tabelul 3. Răspunsurile la întrebarea 3

Figura 3. Răspunsurile la întrebarea 3

Se poate remarca faptul că majoritatea celor fără loc de muncă provin din rândul tinerilor, a persoanelor sub 25 de ani, respectiv 47% sunt șomeri cu vârste cuprinse între 21 și 25 de ani și 33% sunt șomeri cu vârste între 16 și 20 de ani.

4. Mediul de proveniență

Tabelul 4. Răspunsurile la întrebarea 4

Figura 4. Răspunsurile la întrebarea 4

După cum se observă în figura 4, 67 % din persoanele chestionate provin din mediul rural, iar 33 % din respondenți provin din mediul urban.

6. Aveți copii?

Tabelul 6. Răspunsurile la întrebarea 6

După cum se poate vedea în tabelul 6, 2 respondenți nu au copii, 4 respondenți au câte un copil, 8 respondenți au câte 2 copii iar un respondent are mai mult de 2 copii.

7. Care este situația financiară a familiei?

Tabelul 7. Răspunsurile la întrebarea 7

Figura 6. Răspunsurile la întrebarea 7

După cum se poate observa, la întrebarea „ Care este situația financiară a familiei? ”, din totalul subiecților chestionați, 60% răspund că au minimul necesar existenței, 20% având o situație bună și foarte bună.

8. Care a fost reacția familiei după ce ați fost propus martor?

Tabelul 8. Răspunsurile la întrebarea 8

Figura 7. Răspunsurile la întrebarea 8

CONCLUZII

Reglementarea protecției martorilor amenințați și a martorilor vulnerabili se înscrie în politica generală de armonizare a legislației naționale cu legislațiile internaționale și de adaptare a acesteia cu exigențele statului de drept.

Martorul amenințat, respectiv martorul vulnerabil, sunt instituții noi față de C.proc.pen. din 1968.

Reglementarea acestora are la bază Recomandarea Consiliului Iuropei nr. R(97)13 a Comitetului de Miniștri adresată statelor membre privind ….. martorilor și drepturile apărării, adoptată în 10 septembrie 1997, Rezoluția Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 1996 privind persoanele :jre cooperează în procesul judiciar în lupta împotriva criminalității organizate și Rezoluția Consiliului Uniunii Europene din 23 noiembrie 1995 privind protecția martorilor în lupta împotriva criminalității internaționale organizate (în sensul indentificării suportului care a stat la baza adoptării Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor, suport care pentru identitate de rațiune se poate aplica și în cazul adoptării reglementării instituțiilor martorilor amenințați și vulnerabili în NCPP.

La nivelul Consiliului Europei s-a statuat, cu titlu general, că „dacă martorii sunt constrânși să mărturisească de către autorități, ei au dreptul in schimb să fie protejați în temeiul art. 2 și 8 CEDO, care garantează tuturor persoanelor dreptul la viață și dreptul la respectarea vieții private. Pe cale de consecință, autoritățile care constrâng un martor amenințat de a depune mărturie, trebuie să ia masuri corespunzătoare pentru protejarea vieții sale”.

Pentru ca o persoană să dobândească statutul de martor amenințat, trebuie îndeplinite două condiții de fond: prima condiție firească este aceea ca persoana să aibă calitatea de martor în procesul penal, respectiv să aibă cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală; cea de-a doua condiție este aceea ca persoana să se afle în stare de pericol, adică să existe o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale.

Acordarea statutului de martor amenințat se dispune în cursul urmăririi penale de către procuror, prin ordonanță motivată, care se păstrează în condiții de confidențialitate, în cursul procedurii de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere motivată nesupusă niciunei căi de atac, iar în cursul judecății de către instanța căreia îi revine competența să judece cauza, de asemenea prin încheiere motivată care nu este supusă niciunei căi de atac.

BIBLIOGRAFIE

P. Buneci¸ Noul Cod de procedură penală, Editura C.H.Beck, București 2014;

Neagu, I. Tratat de procesual penal, parte generală, ediția a III-a,revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2013;

Oancea, I. Drept penal. Partea generală, București, Editura Didactică și Pedagogică 1971;

Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ediția a-2-a, Editura Hamangiu București 2008;

Udroiu, M. Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Editura C.H. Beck, București 2014;

Legislație

Practică judiciară