Masuri Pentru Cresterea Potentialului Cinegetic la Cervide

CAPITOLUL I

DESCRIEREA GENERALĂ A ZONEI STUDIATE

1.1. Situația geografică și administrativă

1.1.1. Situația geografică

Fondul de vânătoare 51 Borod se situează în Ținutul carpaților Occidentali, Subținutul Munților Apuseni, Districtul Munților Plopiș.

1.1.2. Încadrarea în organizarea administrativă

Fondul de vânătoare 51 Borod este situat în partea de Sud-Est a județului Bihor pe raza teritorială a comunei Borod cu satele Șerani, Cornițel, Cetea, Borozel, Valea Mare de Criș, Topa de Criș, administrat de A.J.V.P.S. Bihor și are o suprafață totală de 10862 ha.

Suprafața fondului de vânătoare pe categorii de folosință

Tabel nr.l

Suprafața productivă cinegetic este alcăuită din: pădure 4960 ha, teren arabil și fânețe 4720 ha și pășuni 1022 ha.

Tabel nr. 2 Structura suprafeței cinegetic productive

Tabel nr. 3 Structura suprafeței neproductivă cinegetic

1.1.3 Limite de acces și vecinătăți

Tabel nr. 4

Între limitele naturale ale fondului și hotarul acestuia sunt interpuse pășuni și fanețe aparținătoare comunelor respective.

1.1.4 Căi de acces

Pentru asigurarea unui raport eficient între unitățile de cultură și exploatarea pădurilor, în condițiile menținerii integrității arboretelor, se impune realizarea unei rețele corespunzătoare de instalații de recoltare precum și stabilirea de tehnologii adecvate ce promovează într-un grad maxim regenerarea naturală a arboretelor.

Drumurile forestiere sunt în stare bună fiind necesare doar lucrări curente de întreținere.

Situația căilor de acces

Tabel nr. 5

Densitatea instalațiilor de transport este de 10,1 m/ha. Drumurile existente deservesc în bune condiții fondul de vânătoare luat în studiu,investiția construirii de noi drumuri forestiere nu se justifică. Rețeaua de drumuri existente ușurează paza și distribuirea hranei complementare dar favorizează braconajul.

1.2 Condiții staționale

1.2.1. Condiții geologice

Din punct de vedere geologic, zona in care este situat fondul de vânătoare este alcatuită din formațiuni cuaternare (pleistocenul superior și holocenul inferior) reprezentate prin pietrișuri și nisipuri fluviale de origini diferite (andezitice, metamorfice, cloritoase, sericitoase, etc.). Pe terase, aceste formațiuni au dat naștere unor depozite argiloase cu grosimi de 2-4 m.

În partea inferioară a zonei studiate și izolat găsim andezite bazaltoide, rezultate în urma magmatismului din neogen, mai precis din erupțiunile panoniene. Andezitul format în aceeași perioadă, se regăsește în câteva ochiuri mici.

La sud de andezitele bazaltoide, sub formă de fâșie direcționată est-vest se află andezitul din erupțiunile sarmațiene iar mai jos o lentilă de ghips din aceeași perioadă.

1.2.2. Condiții geomorfologice

Unitatea geomorfologică cea mai răspândită este versantul ondulat, cu expoziții și înclinări diverse și în mai mică măsură terase, coame și lunci inferioare.

Dispoziția spațială a vegetației forestiere este dată de altitudine. Arboretele sunt prinse între limitele altitudinale 500- 1200 m. Astfel fagul s-a instalat la altitudini cuprinse între 600-900 m. De asemenea, repartiția spațială a vânatului este determinată de altitudine. Astfel iepurele se află la altitudini mai joase – 500 m, cerbul, căpriorul și mistrețul se află la altitudini medii și joase: 500-900 m. Această etajare altitudinală e determinată de variația factorilor climatici și a vegetației de-a lungul anului. Vânatul face numeroase deplasări în căutarea hranei sau a adăpostului. Astfel iarna cerbul coboară la altitudini joase cu climă mai blândă, în căutarea hranei.

Versantul prezintă înclinări, variind între 15°și 35°, rar mai accentuate cu expoziții însorite sau parțial însorite.

Înclinarea terenului este următoarea: 0-15° (7 %), 16-30° (86 %), 31-40° (7 %).

Înclinarea medie este de 25°, predomină terenurile cu panta repede, între 16°-30°, respectiv 86%, moderate și foarte repezi, fiecare cu 7%.

Forma reliefului are influență mare asupra factorilor de mediu (căldură și umiditate), determinând și profunzimea solului, conținutul de schelet, grosimea orizontului de humus. Aceste influențe se concretizează în bonitatea stațională care determină în final productivitatea arboretelor și implicit condițiile de viață ale vânatului.

În ce privește expoziția, în cazul versanților fondului de vânătoare numărul 51 Borod, predomină expoziția însorită și cea parțial însorită.

Procentual, situația se prezintă astfel:

– Expoziție însorită(S, SV) – 29%

– Expoziție parțial însorită(V, NV, E; SE) – 63%

– Expoziție umbrită(N, NE) – 8%

Versantul umbrit are o pondere mai redusă, deoarece expoziția generală a zonei este sudică.

Repartiția vegetației forestiere pe versanți este determinată de expoziție, fiecare specie instalându-se în funcție de condițiile de lumină și căldură pe care le preferă. Repartiția vânatului în perioada sezonului rece este de asemenea influențată de expoziție, astfel vânatul preferă versanții cu expoziție însorită, apărând concentrări de vânat în perioada iernii.

1.2.3.Condiții hidrologice

Teritoriul luat în studiu se găsește în totalitate în bazinul superior al râului Crișul Repede. Regimul hidrologic este constant, din cauza zonei împădurite, în cea mai mare parte debitele văilor sunt destul de regulate, neproducând eroziuni. Apa freatică este la mare adâncime și nu influențează procesele pedogenetice și regimul hidrologic al solurilor.

Aceste ape se caracterizează printr-un regim de scurgere cu valuri între 220-630 mm, rezervele fiind suficiente pentru a asigura un caracter permanent al acestor cursuri. Privind scurgerile sezoniere, s-a constatat că predominantă este scurgerea de primăvară, datorită încălzirii aerului și urmată de fenomenul de topire a zăpezii.

În această perioadă se realizează 40-50% din volumul scurgerii medii anuale la care se adaugă și ploi abundente care pot provoca viituri.

Toate văile și pâraiele din cuprinsul fondului de vânătoare au apă tot cursul anului, cu regim de alimentare pluvio-nival, făcând parte din regimul hidrologic, de tip C, care se caracterizează prin ape mari, de primăvară și viituri în toate celelalte anotimpuri (în urma ploilor mari). Eroziunile sunt însă împiedicate de procentul mare de împădurire a suprafețelor. Calitatea apelor este bună, iar densitatea rețelei hidrografice este de 1,2 km/km2.

1.3. Condiții climatice

Teritoriul fondului de vânătoare este caracterizat printr-un climat temperat continental moderat. Celelate particularități ale suprafeței teritoriale a fondului de vânătoare precum orientarea versanților, apele, gradul de acoperire cu vegetație, solurile determină o serie de topoclimate locale.

Altitudinea, mai ales este unul dintre factorii care își lasă amprenta asupra variației elementelor climatice determinând zonalitatea pe verticală prin evoluția temperaturii și precipitațiilor care se oglindesc în învelișul de sol și vegetație. Datele climatice au fost preluate de la stația meteo Borod.

1.3.1. Regimul termic

Din punct de vedere al temperaturii, aceasta prezintă o medie anuală de 6,5° C, fiind cuprinsă între 8,8° C în partea inferioară și 4,6° C în partea superioară a zonei studiate.

Temperatura aerului, medii lunare și anuale

Tabel nr. 6

Așa cum se poate observa în tabelul de mai sus, luna cea mai rece a anului este luna decembrie -2,0° C, iar luna cea mai caldă este luna iulie +17,0° C.

Amplitudinea medie a temperaturii este 22°C, iar în ce privește temperatura maximă absolută, aceasta a fost de 38,5°C(23.07.1939), iar cea minimă absolută -30,5° C(l 1.02.1929).

Pe anotimpuri, temperatura medie este de 6,3° C primăvara, 16,3° C vara, 7,0° C toamna și -3,7° C iarna, iar în perioada de vegetație este 14,7° C.

Durata medie cu temperaturi peste 0°C este de 274 zile(01.03-01.12), iar cu temperaturi peste 10° C de 163 zile.

Coborârea acentuată a temperaturii aerului la 0° C și sub 0° C duce la apariția fenomenului de îngheț, pe treapta munților înghețul poate apare chiar în luna septembrie, pe treapta joasă a depresiunilor, în ultima decadă a lunii octombrie, data medie a primului și ultimului îngheț variază în raport cu altitudinea.

În ce privește primul îngheț, acesta apare în jurul datei de 01.10, iar ultimul îngheț în jurul datei de 01.05.Umezeala relativă a aerului este de 72-88%.

Din datele prezentate mai sus se poate trage concluzia că din punct de vedere al temperaturilor, teritoriul fondului de vânătoare oferă un grad de favorabilitate mijlociu spre ridicat dezvoltării speciilor de vânat existente, fapt datorat acestor temperaturi care se încadrează în limitele normale pentru zona luată în studiu.

1.3.2. Regimul pluviometric

Precipitațiile atmosferice au aceeași repartiție teritorială ca și temperatura aerului, respectând aceleași etaje verticale ca și celelate elemente climatice.

Valorile medii anuale ale precipitațiilor cresc de la sud la nord și însumează cantități cuprinse între 800 -1150 mm, media fiind de 1075 mm.

Pe anotimpuri, acestea sunt destul de bine repartizate și anume: primăvara 270 mm, vara 350 mm, toamna 250 mm, iarna 195 mm iar în sezonul de vegetație 560 mm.

Precipitațiile atmosferice și umezeala aerului

Tabel nr. 7

În perioada creșterii puilor aprilie-mai-iunie, se constată un excedent de precipitații față de media anuală. Pe perioada iernii deși cantitatea de precipitații este mai mică, datorită faptului că acestea sunt în mare parte sub formă de zăpadă, persistă mai mult timp, grosimea stratului de zăpadă depășind pe anumite intervale 0,4 metri. Stratul de zăpadă intervine în viața vânatului împiedicându-i accesul la hrana de pe sol, îngreunându-i mersul și producând pierderi în rândul efectivelor de vânat dacă nu sunt luate măsuri adecvate de hrănire complementară. De asemenea zăpada determină deplasări ale efectivelor de cerb comun din zona muntoasă cu strat mare de zăpadă în zona depresionară unde poate găsi hrana mai ușor.

În ce privește prima ninsoare, aceasta se înregistrează în jurul datei de 17.11 și ultima ninsoare 30.03, data medie a primului strat de zăpadă 26.11 și a ultimului strat de zăpadă 23.02. Durata medie a stratului de zăpadă este de 117 zile.

Evapotranspirația potențială

Tabel nr. 8

Indicele de ariditate de Martonne

Tabel nr. 9

Datele climatice prezentate mai sus sunt valorile medii pentru zona studiată, relieful prin expoziție, altitudine, pantă influențând factorii climatici; astfel pe versanții umbriți și parțial însoriți, dar mai ales la baza lor, temperaturile sunt mai scăzute.

Relieful contribuie la redistribuirea apei provenite din precipitații, pe terenurile în pantă datorită faptului că o parte din precipitații se scurg pe versant, umezirea și percolarea solului sunt mai slabe, iar terenurile de la baza versanților și cele depresionare beneficiază de un plus de apă provenit din scurgerile de pe suprafețe înclinate. Un rol important în această redistribuire a apei din precipitații îl are și permeabilitatea solului.

Evapotranspirația potențială are valori medii lunare și anuale mai mici decât precipitațiile atmosferice ceea ce înseamnă că solul este bine aprovizionat cu apă. Excedentul de apă din precipitații față de evapotranspirația potențială este confirmat și de indicele de ariditate de Martonne, care are valori peste 28.

În concluzie se poate spune că exceptând grosimea stratului de zăpadă din anumite perioade, factorii climatici sunt favorabili viețuirii în condiții normale a vânatului din fondul de vânătoare 51 Borod.

Vânturile din direcțiile nord-vest și vest au avut influențe negative asupra pădurilor producând doborâturi în ochiuri. Astfel în noaptea de 28 spre 29 iunie 1982, cât și în toamna anului 1995 și în alte perioade vânturile au produs pagube însemnate fondului forestier.

Aceste vânturi s-au manifestat sub formă de ciclon și au produs doborâturi masive în ochiuri în arboretele de fag și rășinoase dezgolind zeci și sute de hectare de arborete, însumând sute de mii de m3 de masă lemnoasă.

În restul timpului vânturile în general nu provoacă pagube însemnate de doborâturi și rupturi de zăpadă. Pentru a se mări rezistența arboretelor la acțiunile distrugătoare ale vântului, va trebui ca în viitor să se creeze arborete amestecate de fag, gorun și paltin de munte.

Frecvența medie a vânturilor pe direcții

Tabel nr. 10

Viteza medie a vânturilor pe direcții

Tabel nr. 11

1.3.3. Sinteza climatică

După „Atlasul climatic al României 1977", teritoriul se încadrează topoclimatic în etajul de munte, subetajul munților mijlocii și scunzi. Din punct de vedere climatic, teritoriul studiat se încadrează în sectorul cu climă de munți mijlocii (IV C).

După sistemul de clasificare Koppen, suprafața fondului de vânătoare numărul 51 Borod se încadrează în regiunea climatică Dfbk:

D – temperatura lunii celei mai reci, peste – 2° C

f – precipitații cad tot timpul anului

b – temperatura lunii celei mai calde sub 22° C

k – maxim de precipitații cad în luna iunie

Indicele de ariditate de Martonne are valori de peste 28, acesta fiind corespunzător zonei de vegetație a făgetelor și amestecurilor de specii, adică 65 anual și 45 în perioada de vegetație.

1.4. Condiții edafice

Factorii pedogenetici diferiți din teritoriu (climă, roca, relief și vegetație) au condus la formarea unei game variate de tipuri și subtipuri de sol.

Principalele tipuri de sol întâlnite în cadrul terenurilor aparținând fondului de vânătoare 51 Borod sunt prezentate în tabelul numărul 10.

Tipuri de soluri

Tabel nr. 12

În cuprinsul fondului de vânătoare se întâlnesc soluri aparținând claselor argiluvisoluri și cambisoluri. Dintre tipurile de sol mai reprezentative sunt următoarele: brun eumezobazic (subtipurile tipic, molie), brun acid (subtipurile tipic, umbric, litic), brun luvic (subtipul tipic) și luvisolul albie (subtipul tipic). Proporțional aproximativ 66% din soluri sunt eumezobazice, din care 35% molice și 31 % tipice, brun acid ocupă 30% din suprafață, subtipul tipic ocupă 19% din suprafață, umbric 11%.

Solurile brun-eumezobazice au ca orizont de diagnoză orizontul Bv, și gradul de saturație în baze V%>55%. Aceste soluri se formează pe substrate litologice bogate în magme, luturi, gresii, conglomerate, dolomite.

Relieful este foarte variat în funcție de unitatea geomorfologică în care s-au format, climatul este caracterizat de temperaturi medii anuale de 6-9 grade C, precipitații sub 800-1000 mm. Vegetația este alcătuită din pădure de foioase, făgete, amestecuri de foioase și rășinoase, bogate în plante de mull, apar în șleauri de deal. Procesul pedogenetic caracteristic este cel de alterare care duce la formarea de Bv, cu grosimi de la 50-120 cm.

Substratul litologic este bogat în cationi de Ca și Mg, migrarea produselor de alterare a coloizilor organo-minerali, este practic inexistentă, datorită acestui fapt procesul de diferențiere texturală pe profil este slab. În urma alterării materialelor primare apare procesul de brunificare, de colorare brună a profilului, motiv pentru care acest orizont de alterare se mai numește orizont de culoare. Procesul de alterare este însoțit de un proces de bioacumulare formându-se un humus în care cea mai mare parte o au acizii fulvici. Alcătuirea profilului brun eumezobazic este următoarea:

Ao(Am)-Bv-C.

Ao are o grosime de 10-30 cm culoare brună datorită humusului de tip mull, structură granulară, grăunțoasă, Bv are grosimi variabile de la 50-150 cm de culoare brună gălbuie, structură poliedrică, cu unități structurale lipsite de argilă. Trecere între Ao și Bv este o trecere difuză, nu prezintă diferențiere pe profil. Textura poate varia de la ușoară până la fină în Ao conținutul de loess este de 2-10%. Fertilitatea acestor soluri este ridicată, deoarece sunt profunde având un humus de tip mull, cu unele excepții, arboretele care vegetează pe aceste soluri realizează clase de producție superioare I-II.

Solul brun eumezobazic tipic a fost identificat în toate etajele de vegetație, preponderent în arboretele de fag, precum și în arboretele de amestec ale fagului cu molidul. Substratul litologic format din șisturi cristaline. Soluri mijlociu profunde, cu grosimea fiziologic-utilă de 30-50 cm, volum edafic submijlociu, textura relativ uniformă pe profil,luto-nisipoasă. Aceste soluri sunt intens humifere, bine aprovizionate cu fosfor și azot.

Solul brun eumezobazic molic este profund bogat în humus și substanțe nutritive, organice și minerale, iar arboretele ce vegetează pe aceste soluri sunt de productivitate superioară.

Solurile brun-acide prezintă drept orizont de diagnoză un orizont Bv cambic care are cel puțin în partea sa superioră un grad de saturație în baze sub 55% și culori cu valori și crome peste 3,5 la materialul în stare umedă, cel puțin în interiorul elementelor structurale.

Sunt răspândite cu deosebire în zona montană de altitudine, începând de la 600-700 m și până la 1600-1700 m, adică până la limita superioară a pădurii. Apar uneori și în regiunile de dealuri și podișuri sub 500-600 m și în depresiunile subcarpatice cu climat umed și pe substrate acide. Solurile brune acide ocupă cea 13,5% din suprafața totală a țării și 51,9% din solurile montane. Solurile brune acide s-au format pe materiale parentale alcătuite în general din depozite de pantă formate din dezagregarea și alterarea rocilor eruptive și metamorfice acide, precum și a rocilor sedimentare sărace sau lipsite de CaCO3. Relieful este de tip montan, cu versanți de înclinări și expoziții variabile, la limita altitudinală inferioară întotdeauna umbriți.

Climatul este umed și răcoros, caracterizat printr-o temperatură medie anuală cuprinsă între 3° și 6° C, prin precipitai medii anuale de 800 -1200 mm și printr-un indice de ariditate anual, de regulă de peste 45. Vegetația sub care s-a format este alcătuită din păduri de foioase, de regulă făgete montane, amestecuri de fag cu rășinoase sau molidișuri pure cu floră acidifilă.

Climatul umed și răcoros, alături de materialul parental, sărac în minerale calcice și feromagneziene favorizează aciditatea mediului, în aceste condiții de reacție acidă, activitatea microorganismelor este mai redusă, transformarea resturilor organice este mai greoaie, iar acizii organici nou formați nu suferă un proces de mineralizare atât de intensă ca în solurile brune eumezobazice, în aceste condiții, soluția solului este mult mai concentrată în acizi organici, iar pH-ul are valori mult mai scăzute.

În ce privește alcătuirea profilului, solurile brune acide au profile de tipul Ao-Bv-C(R). Orizontul Ao are grosimi variabile, de regulă între 10-25 cm și o structură grăunțoasă. Orizontul Bv are grosimi de 20-70 cm și este de culoare brună cu nuanțe gălbui și o structură subpoliedrică.

Solurile brune acide au o textură ușoară spre mijlocie, nediferențiată pe profil. Structura este grăunțoasă, slab dezvoltată în orizontul Ao și subpoliedrică-poliedrică moderat dezvoltată în orizontul Bv. Conținutul în humus este variabil, de regulă între 3-8% în orizontul Ao al solurilor brune acide cu mull-moder și peste 8% în soluri brune acide montane cu moder de la altitudini foarte mari. Fertilitatea solurilor brune acide variază între limite destul de largi, în raport cu variația tipului de humus și a regimului de umiditate. Fiind soluri oligomezobazice sau oligobazice, au troficitate minerală submijlocie sau mijlocie. Fertilitatea acestor soluri variază în funcție de profunzimea și volumul lor edafic. Cele profunde sau mijlociu profunde și cu volum edafic au o fertilitate ridicată pentru arborete de rășinoase (molidișuri, brădete, pinete) și chiar pentru amestecuri de fag cu molid.

Solurile brun luvice, subtipul tipic se diferențiază prin prezența orizonturilor Bt și El. Acest tip de sol apare pe materialul parental mai debazificat, fără minerale calcaroase și feromagneziene. Relieful pe care apare este frecvent format din dealuri și piemonturi, apare cu predilecție pe terenurile relativ plane fără drenare, unde se pot acumula pe perioade lungi cantități importante de apă. Vegetația este reprezentată de făgete, cu floră mai acidofilă și rășinoase.In aceste condiții de pedogeneză, procesul de migrare a produșilor coloidali, argilo coloidali, hidroxizi de Fe și Al, este mult mai intens decât în cazul solurilor brune argilo-iluviale. Datorită acestui fapt ia naștere un nou orizont, orizontul El, din care au migrat compușii coloidali în orizontul Bt, care reprezintă orizontul de iluviere.

Profilul solului are următoarea alcătuire Ao-El-Bt-C. Orizontul Ao are o grosime de 10-20 cm, de culoare brună, brună-închisă. Orizontul El este sărăcit în particole de argilă, hidroxizi de Fe și Al, precum și în materie organică, are culoare mai deschisă decât orizontul Ao, Brun gălbuie, sau chiar gălbuie. Orizontul Bt este mai gros de 1,20-1,50 m și are o culoare brună. Limita de separație între El și Bt este în general difuză.

Proprietățile caracteristice tipului de sol este structura mijlocie la Ao, mijlocie grosieră la El, fină mijlocie la Bt. Aceste soluri se caracterizează pe profil Idt=l,4-1,5. Conținutul în humus este de 2-3% la nivelul Ao. Solurile prezintă o structură granulară sau poliedrică, mijlocie la nivelul Ao, poliedrică sau chiar lamelară la nivelul El. Ph-ul oscilează între 5,2-6,5, uneori poate coborî sub 5. Activitatea microbiologică este în general slabă.

Fertilitatea solului brun luvic variază în limite largi sub raportul troficității minerale și de cea azotată. Pentru speciile forestiere productivitatea este mijlocie și mai rar mijlocie spre superioară. Aceste soluri sunt favorabile pentru arboretele de gorun, goruneto-fagetelor, amestecurilor de fag și rășinoase.

Luvisolul albie, subtipul tipic s-a format în condițiile unui relief montan, pe roci eruptive, climat destul de rece și umed, acumulându-se cantități mari de humus brut; aceste soluri au fertilitate mică, iar arboretele instalate realizează clase de producție mijlocii spre inferioare.Profilul solului are următoarea alcătuire: Ao-Ea-Bt-C.

1.5. Tipuri de stațiuni

Principalele tipuri de stațiuni identificate în cadrul fondului de vânătoare 51 Borod pe terenurile din fondul forestier sunt prezentate în tabelul următor:

Tipuri de stațiuni

Tabel nr. 13

După cum observăm, fondul de vânătoare 51 Borod include 4 etaje de vegetație:

F.M.3 Etajul montan de molidișuri

Acest etaj prezintă o suprafață relativ mică 133,7 ha, fiind format din arborete de molid.

În acest etaj sunt cuprinse teritoriile din arealul natural zonal al molidișurilor pure, inclusiv faciesurile, cu fag, brad, paltin de munte în care condițiile climatice nu limitează productivitatea molidului la clasele inferioare permițând realizarea claselor mijlocii și superioare de producție (III, II, I). Limita superioară a acestui etaj coincide cu limita inferioară a etajului subalpin, fiind deci situată acolo unde apar în mod generalizat arborete de molid de productivitate inferioară, cu arbori neelagați până la acoperiți de licheni. Limita inferioară a etajului este aceea unde apar arborete de amestec în care fagul deseori și bradul depășesc proporția de facies și pot atinge dimensiuni apropiate de ale molidului.

F.M.2-Etajul montan de amestecuri

Acest etaj prezintă o suprafață de 2102,6 ha, În alcatuirea lui intrând amestecurile de fag, molid, arborete ce prezinta o mare valoare economică. Caraceristice etajului sunt solurile brune-eumezobazice tipice. Din punct de vedere climatic în acest etaj se produce interferența dintre condițiile mai blande din etajul fagului și condițiile de climă de munte, cu temperaturi scăzute, cantități mari de precipitații, vânturi cu viteza și frecvență mare. Vegetatia forestieră formată din fagete și amestecuri de molid, brad, fag. Productivitatea arboretelor din acest etaj este mijlocie spre superioară.

F.M.1.+F.D.4. -Etajul montan-premontan de făgete

Ocupă o suprafață de 1854,6 ha iar din punct de vedere al condițiilor climatice ale acestui etaj sunt sensibil mai favorabile decât în etajul amestecurilor montane. Vegetația forestieră este formată îndeosebi din arborete de fag pure.

F.D.3-Etajul deluros de gorunete, făgete și goruneto-făgete

Ocupă o suprafață relativ redusă 66,7 ha, vegetația forestieră fiind reprezentată de amestecuri de gorun și fag.

1.6. Tipuri de pădure

Evidența tipurilor de pădure

Tabel nr. 14

În ce privește vegetația forestieră în cuprinsul fondului de vânătoare se întâlnesc o multitudine de tipuri de pădure dintre care cele mai representative sunt următoarele:

4111 – Făget normal cu floră de mull-22%

4114 – Făget normal pe soluri schelete cu floră de mull-21%

2211 – Brădeto-făget normal cu floră de mull-19%

1311 – Amestec normal de rășinoase și fag cu floră de mull-8% Alte tipuri de pădure -30%

Pădurile montane din subzona fagului sunt reprezentate în principal, de 4.1.1.1 Făgetul normal cu floră de mull și de 4.1.1.4 Făgetul normal pe soluri schelete cu floră de mull.

În general fagul este situat cu precădere la altitudini mijlocii, constituind formația făgetelor. Făgetele montane au avut în trecut o extindere mai mare, dar au pierdut continuu din întindere, fiind parțial sau integral substituite cu păduri artificiale de rășinoase, ori cedând locul pajiștilor montane secundare și altor destinații. Ele însă reprezintă un potențial bioproductiv și mai ales bioprotector ridicat, având rol esențial în conservarea reliefului montan și ca urmare s-au făcut recent recomandări ferme privind adoptarea unor măsuri mai judicioase de apărare și conservare.

În arealul lor natural de răspândire, făgetele montane prezintă o accentuată variabilitate structurală și funcțională, fapt ce a făcut posibilă diferențierea mai multor tipuri de pădure.

În condițiile staționale cele mai prielnice se întâlnește făgetul normal cu floră de mull, reprezentând tipul axial de pădure, cu cea mai ridicată valoare bioproductivă, bioregeneratoare și bioprotectivă din arealul făgetelor de la noi.

Pe substrate calcaroase sau conglomerate, cu soluri artificiale, schelete, dar bogat trofice, s-a diferențiat făgetul montan pe soluri schelete cu floră de mull.

Cele două tipuri de pădure amintite mai sus se întâlnesc la altitudini cuprinse între (600-1450 m) 700-1350 m. Relieful este alcătuit din versanți cu diferite înclinări și expoziții, coame, platouri.

Materialul parental, provenit predominant din roci bazice mai rar intermediare și rar acide. Solurile sunt brune eumezobazice tipice și rendzinice, brune, luvice, brune acide, mezobazice cu humus de tip mull, profunde până la mijlociu profunde, fără schelet, până la semischeletice, lutonisipoase și lutoase, obișnuit glomerulare-grăunțoase în orizonturile superioare, suficient drenate, volum edafic mare și mijlociu, litiera 3,5-4 t/ha.

În ce privește factorii edafici ai stațiunilor din care fac parte cele 2 tipuri de soluri, acestea au troficitate ridicată și mijlocie (Tiv-m), reacție slab acidă în solurile brune (pH = 5,8-6,6), foarte puternic acidă în solurile brune, acide (pH= 4,0-5,5), aerație bună, regim termic favorabil. Factorii limitativi sunt constituiți de troficitatea și umiditatea scăzută în solurile cu volum edafic mijlociu.

Din punct de vedere al compoziției arboretelor, în etajul dominant avem fag majoritar, mai rar cu exemplare dominante de paltin de munte, brad sau molid (ultimele 2 specii uneori până la proporție de facies). Consistența plină (1,0-0,8), productivitatea I-III în funcție de volumul edafic.

Calitatea lemnului: trunchiuri drepte, cilindrice, bine legate în arboretele de clasa I-III de producție și trunchiuri mai conice cu proporție mai mare de forme defectuoase în arboretele de clasa III de producție.

Regenerarea naturală este ușoară, dar semințele se dezvoltă numai dacă lumina la sol depășește 8% din lumina plină.

Stratul arbuștilor lipsește din cauza luminii reduse de sub coronament, se întâlnesc rare exemplare de soc comun, zmeur, alun.

Stratul ierburilor și subarbuștilor: sinuzia vernală mai bine dezvoltată cu Dentaria glandulosa, Dentaria bulbifera, Anemone nemorosa, Allium ursinum (locuri umede); sinuzia estivală slab dezvoltată, apare în micile ochiuri mai luminate de sub arboret, fiind constituită din speciile florei de mull (Oxalis acetosela, Galium odoratum, Mercurialis perennis, Rubus hirtus) stratul mușchilor lipsește.

1.7. Condiții de vegetație

1.7.1. Vegetația forestieră. Repartiția arboretelor pe clase de vârste.

În continuare vor fi prezentate proporția de participare a speciilor din zona studiată, în procente, urmând a se face descrierea acestora pentru a avea o imagine mai clară asupra posibilităților de asigurare a condițiilor optime de dezvoltare pentru diferitele specii de vânat.

Proporția de participare a speciilor

Tabel nr. 15

Familia Fagaceae

Genul Fagus

Fagus sylvatica L. – Fag

1. Morfologie

Arbore de mărimea I 40-50 m și diametre pînă la 2 m.

Rădăcină: puternică, pivotantă, apoi rămuroasă.

Tulpină: dreaptă, cilindrică.

Scoarță: netedă, subțire, cenușiu-argintie, cu pete mai deschise, nu formează ritidom decât rareori.

Lemn: alb-roșietic, fără duramen, dur, greu, putrezește ușor, uneori are „inimă roșie" (fals duramen), casant, se despică ușor.

Coroană: mare, deasă, cu ramuri groase.

Lujeri: geniculați, subțiri, în tinerețe pubescenți, apoi glabri, brun-roșcați, lujeri laterali scurți.

Muguri: fusiformi, ascuțiți, divergenți față de lujeri.

Frunze: eliptice sau ovate de 5-10 cm lungime, pe margini sinuate aproape întregi sau slab dințate, cu cili marginali, în tinerețe pubescente pe ambele fețe, apoi glabre pe față, spre toamnă pieloase; uneori rămân peste iarnă (marcescente).

Flori: unisexuat-monoice, mascule în panicule pendente, femele câte 2, erecte, înconjurate de un involucru păros.

Fruct: nuculă în trei muchii (jirul), brun-roșcată, 3500 buc/kg achenele câte două sunt cuprinse într-o cupă cu apendici lemnoși țepoși.

2. Caractere de recunoaștere

Arbori cu trunchi cilindric (fără caneluri), cu scoarță netedă, cenușiu-argintie, frunze eliptice, ciliate pe margine, fruct-achenă în trei muchii, inclus într-o cupă lemnoasă, cu apendiculi țepoși.

3. Areal și condiții geografice

Specie vest și central-europeană de climat temperat umed, pătrunde și în climatul mediteranean pe masivele muntoase înalte. La Marea Baltică se găsește la câmpie la 5-10 m altitudine ajungând la munții mediteraneeni la peste 2000 m. Roci și soluri foarte variate de la foarte acide la bazice.

În România de la 100 la 1550 m, principala regiune de răspândire între 700-1400 m la dealuri și la munte, în toată țara. Ocupă circa 2 milioane hectare.

4. Comportament ecologic

Lumină: specie de umbră, puieții în prima fază au nevoie de umbră.

Căldură: Specie mezotermă, sensibilă la îngheț și ger (gelivuri).

Apă: specie mezofilă, are nevoie permanent de suficientă apă în sol și de umiditate mai ridicată a aerului, nerezistentă la secetă.

Zăpadă: rezistentă la rupturi și doborâre, dar nu și în cazul arboretelor prea tinere și cu trunchiuri prea subțiri.

Vânt: în general rezistentă la rupturi și la doborâturi, totuși la viteze mari ale vântului se produc doborâturi.

Substanțe nutritive: amplitudine mare, de la soluri oligobazice acide la soluri calcaroase bazice, dar dezvoltare optimă pe soluri fertile, profunde, reavăn-jilave, neutre.

Poluare: relativ rezistentă.

Înflorire: mai.

Longevitate:200-250 ani.

Fructificație: destul de frecventă la altitudini mai mici, mai rară (6-8 ani) la altitudini mari.

Regenerare: se regenerează ușor sub adăpost.

Creștere: mai înceată în tinerețe, apoi susținută până la vârste mari, producții ridicate (de până la 1000-1200 mc/ha la 150 ani) pe soluri profunde, neutre, fertile, în climat umed.

Competivitate: ridicată, elimină ușor speciile de lumină din amestec.

Mediogeneză: crează un mediu umbros, răcoros, protejează și fixează bine solul, crează un circuit activ al substanțelor nutritive, deși litiera nu se descompune prea repede.

5. Valoare silviculturală și peisagistică

Deosebit de mare fiind specia principală în păduri, având producții ridicate și mare capacitate mediogenă, lemn cu utilizări multiple, regenerare naturală ușoară, relativ rezistentă la doborâturi și dăunători. Frumos arbore ornamental.

Din punct de vedere cinegetic, datorită precipitațiilor medii anuale cuprinse între 1000-1100 mm, gerurile târzii mai rare, temperatura medie anuală de 6,5°C, toate aceste condiții permit maturarea jirului și realizarea unei fructificații bune și foarte bune, ceea ce favorizează o bună aprovizionare a vânatului cu hrană.

Familia Pinaceae

Genul Picea

Picea abies (L.) – molid, molift

1. Morfologie

Arbore de mărimea I, frecvent de 30-40 m (uneori până la 60m) înălțime și l-2 m diametru.

Rădăcină: trasantă, dar suficient de plastică.

Tulpină: monopodială, dreaptă, cilindrică.

Scoarță: de culoare roșietică, cu ritidom timpuriu, subțire, cu solzi poligonali, care se desfac, fără pungi de rășină.

Lemn: alb, fără duramen, cu canale rezinifere.

Coroană: conică ascuțită până la vârste mari.

Ramuri: de ordinul I orizontale, cele inferioare aplecate, cele de ordinul II variabile după modul de așezare: orizontale – forma plată, în diverse planuri – perie, pendente – pieptene.

Lujeri: bruni sau gălbui-roșietice, cu umerași spiralați pe care se inserează acele.

Muguri: conici, cei terminali ovoizi, cei laterali nerășinoși.

Frunze: aciculare scurte (1,5-2 cm), rombice în secțiune, ascuțite la vârf, cu 2-4 șiruri de stomate, așezate spiralat pe lujer.

Flori: unisexuat monoice, cele mascule în amenți, cele femele sub formă de con cilindric purpuriu sau verzui.

Conuri: de 10-15/3-4 cm, pendente, cu solzi persistenți, rombici, acuminați sau rotunjiți, cu vârf trunchiat sau denticulat. Bractee mici, ascunse, lipite de baza solzului.

Semințe: triunghiulare de 4-5 mm, brune, cu aripioara rotunjită de 1,0-1,5 cm, fără pungi de rășină.

2. Caractere de recunoaștere

Ace rombice în secțiune (cu 4 muchii) așezate spiralat pe lujer, pe umerașe proeminente. Conuri pendente, cu solzi persistenți. Culoarea roșcată a scoarței (brad roșu).

3. Areal și condiții geografice

Arealul principal în zona boreală a Europei (din Norvegia până în Urali), la altitudini mici, areale disjuncte în Alpi, Carpați, Munții Metalici, munții din Peninsula Balcanică, la altitudini între 500-2100 m.

În România areal montan (600) 1300-1450 m pînă la 1750-1850 m (circa 1 000 000 ha) și areal subalpin (pînă la 2000 m) sub forma de rariști.

Climat rece și umed (temperaturi medii anuale +2 la +4°C, precipitații 800-1200 mm). Soluri podzolice, brune acide, andosoluri, rendzine, turbe, frecvent foarte acide, sărace în baze, ușoare.

4.Comportament ecologic

Lumină: specie de semiumbră, (cu cerințe sporite de lumină la altitudini mari), puieți rezistenți la umbră (până la 10 ani).

Căldură: specie mezoterm-oligotermă, rezistență la ger, sensibilă la înghețuri târzii în tinerețe.

Apă: specie mezofil – higrofilă (chiar helofilă în turbării), nerezistentă la secetă.

Zăpadă: specie care suferă de rupturi în afara arealului.

Vânt: specie frecvent doborâtă din cauza înrădăcinării trasante.

Substanțe nutritive: nepretențioasă, tolerantă la aciditate.

Longevitate: mare, până la 600 ani.

Creștere: rapidă, producție ridicată (până la 15 mc/an/ha); în stațiuni favorabile climatic și edafic lemn spongios în afara arealului.

Fructificație: frecventă (la 2-3 ani) și abundentă (mai rară și săracă la altitudini mari).

Regenerare naturală: ușoară pe sol mineral și pe putregaiuri.

Mamifere dăunătoare: cerbul (cojire la tulpini tinere, ciupirea vârfurilor la puieți).

Mediogeneză: accentuează caracterul rece și umed al stațiunilor, acidifică solurile, favorizează producerea de humus brut, interceptează până la 40 din precipitații, reduce scurgerile de suprafață și eroziunea.

5. Valoare silviculturală și peisagistică

Aspecte pozitive: Specie de mare valoare silviculturală prin creșterea rapidă, producție ridicată, lemnul de bună calitate, cu multiple utilizări, regenerare și cultură ușoară în pepiniere și în plantații. Valoare ecoprotectivă ridicată.

Riscuri: doborâturi de vânt pe mari suprafețe, rupturi de vânt și zăpadă, lemn spongios și atacuri masive de ciuperci în afara arealului natural, multipli dăunători de tulpină, ace, rădăcină.

Familia Betulaceae

Genul Carpinus

Carpinus betulus L. – Carpen

1. Morfologie

Arbore de mărimea a II-a, până la 25 m.

Rădăcină: ramificată, puternic dezvoltată, cu multe rădăcini laterale.

Tulpină: ± dreaptă, frecvent răsucită, brăzdată de adâncituri (caneluri) verticale.

Scoarță: netedă, cenușie, canelurată, ca și lemnul trunchiului.

Lemn: alb, iară duramen, compact, dur, greu, cu fibre răsucite (câlțos), putrezește ușor.

Coroană: ovoidă, cu frunziș des, ramuri numeroase, ascendente, lungi.

Lujeri: subțiri, geniculați, slab pubescenți în tinerețe.

Muguri: alterni, fusiformi, ascuțiți, cei laterali arcați, alipiți de lujer, solzi bruni, cu cili mici pe margini.

Frunze: 5-8 cm, eliptic-ovate, întregi, la bază ușor cordate, la vârf acuminate, pe margini dublu serate, pe dos păroase, cu nervuri proeminente, verde-intens pe față, verde-pal pe dos, pețiol de 1-1,5 cm.

Flori: unisexuat monoice, cele mascule în amenți cilindrici, cu bractei purtând 10-15 stamine; cele femele câte 2 la baza unor bractei foliacee, trilobate, fixate lax pe un ax comun.

Fructe achene dure, striate (25000/kg), la început verzi, apoi brune.

2. Caractere de recunoaștere

Tulpină canelurată, cu scoarța netedă cenușie, frunze întregi, ovate, dublu serate pe margini, fructul – achenă fixată pe o aripioară trilobată, verde-pal.

3. Areal și condiții geografice

Arealul european și vest-asiatic, la câmpie și dealuri. Climat temperat suboceanic până la subcontinental. Soluri suficient de bogate și umede.

În România, în toată țara, între 100-700 m (în Banat 1000 m), dar în stațiuni cu soluri fertile și suficient de umede.

4. Comportament ecologic

Lumină: arbore de semiumbră-umbră, puieți deosebit de rezistenți la umbră.

Căldură: mezoterm, foarte rezistent la geruri și înghețuri.

Apă: mezofit, are nevoie de suficientă umiditate în sol, nerezistent la secetă.

Sol, substanțe nutritive: amplitudine mare, dar evită solurile sărace și acide, crește bine pe soluri fertile, slab acide, neutre.

Insecte: nu are dăunători periculoși.

Poluare: relativ rezistent.

Longevitate: mică, până la 80-100 ani.

Creștere: rapidă până la 10-15 ani, apoi redusă atât în înălțime cât și în grosime, productivitate în general redusă.

Înflorire: aprilie. Regenerare: foarte ușoară din cauza unor fructificații abundente și dese, germinație bună.

Competitivitate: ridicată, mai ales datorită creșterii rapide în primii ani; invadant în regenerări datorită rezistenței la umbră; elimină ierburile și arbuștii prin umbra pe care o dă.

Mediogeneză: crează mediu umbros, răcoros, protejează solul de înțelenire, activează circuitul substanțelor din sol prin litiera bogată în elemente nutritive, care se descompune ușor.

5.Unități ecologic-genetice se menționează un ecotip de climat mai cald și umed în sud-vestul țării, cu creșteri mari și forme bune ale trunchiului, un ecotip de soluri grele, pe piemonturile subcarpatice, un ecotip de mare altitudine (Munții Căpățânii).

6. Valoare silviculturală și peisagistică

Mai puțin important pentru producția de lemn de lucru – producție mică și cu utilizări industriale puține. Excelent ca lemn de foc; are o valoare culturală mare ca specie de amestec în cvercete, acoperind bine solul și trunchiurile stejarilor, dar poate elimina stejarii din regenerări dacă nu se fac la timp degajările necesare. Specie bună pentru garduri vii, suportând ușor tunsul.

Familia Aceraceae

Genul Acer

Acer pseudoplatanus L. – Paltin de munte

1. Morfologie

Arbore de mărimea I, până la 30 (40) m înălțime, cu diametre până la 1,5 m.

Rădăcină: mixtă, cu pivot și rădăcini laterale puternice.

Tulpină: în general dreaptă, dar adesea poate avea sinuozități.

Scoarță: netedă, cenușie, în tinerețe, apoi cu ritidom subțire, brun-gălbui, care se exfoliază in plăci de mărimi și forme diferite.

Lemn: fără duramen, alb-slab gălbui, uniform, elastic, durabil, cu luciu frumos în secțiune longitudinală (varietatea paltin creț are fibre sinuate).

Coroană: globuloasă, mare, cu ramuri puternice.

Lujeri: destul de groși, verde-brun-deschiși, glabri, cu multe lenticele.

Muguri: opuși, relativ mari, au cei 6-8 solzi tiviți cu o dungă brună pe margini.

Frunze: palmat-lobate, cu 5 lobi (10-18 cm), cu pețiol lung (5-15 cm), verde-închise pe față, verde-albăstrui pe dos, cu lobii neregulat crenat-serați, acuminați la vârf, cu sinuri înguste, ascuțite între lobi.

Flori: poligame (bisexuat și mascule monoice), verde-gălbui, grupate în panicule pendente (5-15 cm); apar după înfrunzire. Fruct disamară cu aripi de 3-6 cm, așezate în unghi drept sau ascuțit.

2. Caractere de recunoaștere

Ritidom subțire, brun gălbui, care se exfoliază în plăci, muguri mari, opuși, cu dungă brună pe marginea solzilor, frunze palmat- lobate, bicolore, cu vârfurile lobilor neascuțite și cu sinurile dintre lobi ascuțite, disamare, așezați în unghi drept sau ascuțit.

3. Areal și condiții geografice

Arealul în Europa Medie, Asia de Vest, care cuprinde și România (în afară de sud-estul teritoriului), mai frecvent la munte, coboară și la dealuri, în climă răcoroasă, umedă, pe soluri trofice.

4. Comportament ecologic

Lumină: arbore de semiumbră ( de umbră în faza de semintiș).

Căldură: mezoterm, dar suportă și temperaturi joase (în subalpin) și ridicate (în câmpie).

Apă: mezofil, necesită umiditate ridicată în aer, dar suportă și perioade de secetă (dacă se găsește pe soluri trofice).

Zăpadă: rezistent la rupturi.

Vânt: rezistent la doborâturi.

Substanțe nutritive și soluri: specie megatrofică, vegetează bine pe soluri bogate în humus de tip mull, chiar pe soluri scheletice, cu mult humus (grohotișuri calcaroase în chei sau la obârșia văilor).

Longevitate: mare, 200-300 ani.

Creștere: rapidă, producție ridicată de lemn pe arbore, dar mică la ha, deoarece apare diseminat sau în proporție mică în arborete.

Înflorire: mai.

Fructificație: abundentă, anuală.

Regenerare: foarte activă din sămânță, destul de activă din lăstari.

Factori dăunători: ciuperci de frunze (Rhitisma acerinum), vânatul – care îl distruge la vârste tinere.

Mediogeneză: capacitate ridicată, umbrind bine și ameliorând solul.

5. Valoare silviculturală și peisagistică

Este un important arbore de amestec pentru șleauri de deal, făgete, amestecuri de fag și rășinoase și molidișuri (pe care le consolidează împotriva doborâturilor). Are valoare atât ca producător de lemn de calitate, foarte căutat pentru mobilă, dar și ca specie amelioratoare de sol și de consolidare a arboretelor. Valoroasă specie ornamentală, în special ca arbore de aliniament.

În ce privește influența speciilor descrise mai sus (Fa, Mo, Ca, Pam) asupra faunei cinegetice din zonă acestea reprezintă o sursă deosbit de importantă în ce privește adăpostul și hrana naturală necesară vânatului de pe fondul de vânătoare 51 Borod.

Repartiția arboretelor pe clase de vârstă

Tabel nr. 16

Se constată din tabel existența unui procent majoritar de arborete de vârsta 101-120, urmate de cele de vârsta 1-20 ani ce oferă avantaje și condiții de vârstă mai bune pentru speciile de vânat din clasa rumegătoarelor, ca sursă de hrană și ca adăpost și liniște pentru toate speciile de vânat.

Consistența medie a arboretelor este 0,7.

Tratamentele cele mai aplicate, sunt tratamentul tăierilor succesive și tratamentul tăierilor progresive, ambele promovând regenerarea naturală.

Având în vedere datele referitoare la tipurile de pădure cele mai reprezentative, repartiția pe clase de vârstă, compoziția și consistența medie, precum și tratamentele aplicate, se poate constata că acestea influențează pozitiv oferta trofică prin existența unor suprafețe mari cu arborete exploatabile, în care consistența este redusă favorizând instalarea semințișului, subarboretului și în unele cazuri a păturii erbacee.

Existența hranei naturale pe suprafețe întinse din fondul de vânătoare, oferă mobilitate vânatului și asigură substanțele nutritive în cea mai mare parte a anului. Pe lângă hrana naturală este necesar ca în timpul anului să fie administrată sare și în perioada de repaus vegetativ (mai ales când stratul de zăpadă depășește 70-100 cm), hrană complementară sub formă de fân, frunzare, porumb, ovăz etc.

1.7.2. Vegetația pajiștilor

În cuprinsul fondului de vânătoare nr. 51 Borod, suprafața ocupată de pajiști este de 1022 ha. Cunoașterea acestor asociații vegetale prezintă interes cinegetic, datorită aportului de hrană pe care îl aduc, în special pe durata sezonului de vegetație, și mai puțin pe durata sezonului rece.

Principalele specii erbacee întâlnite pe pajiștile din cuprinsul fondului de vânătoare nr. 51 Borod sunt: trifoi peren (Trifolium sp.), firuta (Poa pratensis), golomat (Dactylis glomerata), păpădia (Taraxacum officiale), etc. Toate aceste specii ierboase aparțin familiei gramineelor, cu o ridicată valoare furajeră.

Aceste pajiști sunt folosite în cursul zilei de animalele domestice din satele apropiate, dintre acestea preponderente fiind bovinele , dar și ovinele. Durata sezonului de pășunat este pentru aceste pajiști de 140 zile. Producția de masă verde a acestor pajiști este în medie 3,6 t/ha, la care dacă adăugăm un coeficient de consumabilitate de 70%, rezultă o cantitate de masă verde consumabilă de 2,5 t/ha.

Ca urmare, producția totală de masă verde consumabilă pe pășunile fondului de vânătoare este de aproximativ 5000 t; cea mai mare parte din această cantitate fiind consumată însă de către animalele domestice.

Un aport însemnat la sporirea cantității de hrană de pe terenurile ocupate de pășuni îl aduc arborii izolați ca: merii și perii pădureți, care produc fructe cu o deosebită valoare nutritivă.

1.7.3. Relația faună-vegetație

Condițiile de vegetație din cadrul fondului de vânătoare nr. 51 Borod sunt variate, cu o gamă variată de specii ierboase și arbustive cât și arborescente. Toate aceste specii au un rol deosebit în asigurarea cantității de hrană anuală necesară vânatului. De asemenea, aceste componente ale biotopului sunt importante și din punct de vedere al adăpostului pe care îl oferă vânatului.

În ceea ce privește asigurarea necesarului de hrană pentru vânat, vegetația din cadrul fondului de vânătoare, nu poate asigura decât o parte din această hrană. Acest fapt are repercursiuni negative asupra animalelor sălbatice și în general asupra efectivelor de vânat din zonă. Din această cauză este necesară intervenția omului în asigurarea hranei vânatului, printr-o hrănire suplimentară pe timpul iernii.

În lipsa acestei hrăniri suplimentare, în iernile cu zăpadă abundentă efectivele de vânat ar putea suferi pierderi importante. Acest fapt trebuie evitat pe cât posibil deoarece înseamnă o pierdere economică importantă, dar pe de altă parte și un pericol fitosanitar exemplarele moarte putând transmite boli prin consumarea lor de către alte animale. în concluzie, în cadrul fondului de vânătoare se va face o hrănire suplimentară prin intermediul sistemului de hrănitori, dar și prin terenuri de hrană pentru vânat cultivate.

1.8. Influențele industriei și zootehniei asupra vânatului

Activitatea industrială a zonei este reprezentată în principal de minerit și exploatări forestiere. Exploatarea minieră Cornițel dăunează în mică măsură vânatului prin activitatea de transport a minereului, transportul muncitorilor și depozitarea rezidurilor sub formă de halde de steril. Influența negativă este redusă și datorită restrângerii activităților miniere în ultimul rând.

Activitățile de exploatări forestiere pot influența în anumite perioade mișcarea vânatului datorită zgomotului și transportului forestier pe drumurile din cuprinsul fondului de vânătoare.

Activitatea zootehnică este foarte restrânsă, în această zonă fiind reprezentată, în principal, de creșterea tradițională a bovinelor și cabalinelor (cu o pondere mai ridicată în satul Șerani).

1.9. Atitudinea populației față de vânat și distribuția așezărilor umane

Așezările omenești sunt situate la marginea fondului de vânătoare.În ce privește atitudinea populației față de vânat, este în general bună, neexistând până în prezent probleme deosebite, în acest sens.

Singurele probleme ce au apărut erau turmele de mistreți, care mai ales toamna, produc mici stricăciuni în culturile de cartofi. În cazul semnalării unor astfel de situații, organele silvice au datoria de a cerceta natura exactă a stricăciunilor produse. De asemenea dacă se observă preferința vânatului pentru anumite terenuri, în aceste zone se face o prevenire a stricăciunilor prin folosirea de substanțe repelante sau construirea de garduri.

CAPITOLUL II

STUDIUL FAUNEI DIN ZONĂ

2.1. Principalele specii și efective de vânat

Fondul de vânătoare nr. 51 Borod, prin condițiile staționale deosebite pe care le oferă și ca urmare a gospodăririi atente de către personalul silvic, găzduiește următoarele specii și efective:

Evoluția efectivelor de vânat

Tabel nr. 17

2.2. Biologia, ecologia, etologia principalelor specii de vânat

Vânatul principal de pe fondul de vânătoare 51 Borod

Principalele specii de interes cinegetic care populează Fondul de vânătoare 51 Borod sunt: cerbul, căpriorul și mistrețul.

CERBUL COMUN (Cervus elaphus)

Denumiri : Masculul se numește cerb sau taur, femela ciută sau cerboaică, puiul sub un an vițel sau vițea, cerbul sub doi ani cerbulean, femela de aceași vârsta junincă. Masculul mai este numit bou, iar femela vacă. În funcție de vârstă și de trofeu, masculii mai sunt cunoscuți și sub denumirea de: cerbi capitali sau cerbi de selecție, cerbi sulițari, furcari, de șase, de opt etc.

Descrierea: Cerbi sunt mai mari decât ciutele și prezintă spre deosebire de acestea, coarne caduce. Așadar diomorfismul sexual este evident. Culoarea ambelor sexe este vara brun-roșcată, iar în sezonul rece bruna-cenușie, până la brun închis. Doar vițeii, în primele trei luni, prezintă fenomenul de homocromie, pe fond brun fiind prezente șiruri de pete alb- gălbui, care imită imaginea petelor de soare care ajung la sol prin frunzișul arborilor din pădure.

Oglinda (o pată de culoare deschisă în regiunea cozii) este vizibilă atât vara cât și iarna la ambele sexe. Ca ordin de mărime, masculii au o greutate cuprinsă între 180 și 300 de kg, pe când femelele au doar 90-150 de kg. Masculii pierd coarnele anual, începând cu sfârșitul lunii februarie – în cazul celor mai viguroși și celor mai bătrâni – până în aprilie și chiar mai – în cazul celor mai slabi și celor mai tineri.

La viței, atunci când împlinesc un an, în luna mai, începe creșterea primului rând de coarne, care se termină în luna septembrie. Aceste coarne sunt, de regulă, sulițe lungi de 20-40 de cm, fără rozete. Primul rând de coarne cade în luna mai a anului următor, deci la vârsta de doi ani, urmând imediat creșterea celui de-al doilea rând de coarne, care se termină în luna august. Astfel la cerbul peste doi ani coarnele sunt curățate la 1 septembrie, pe când la cei de un an nu. Observația este foarte importantă pentru selecția cerbilor tineri în funcție de stadiul curățiri coarnelor și calității sulițelor.

Longevitate: Este apreciată, la 18-20 de ani însă în natură rar este atinsă această vârstă. Între 12-14 ani ajung la apogeu după care intră treptat în decreptitudine.

Vârsta exemplarelor vii se apreciază în funcție de aspectul exterior și trofeu, iar cea a animalelor împușcate după uzura danturi și anumite elemente ale trofeului, la masculii în viață vârsta se poate aprecia și după și după pecetea cornului căzut.

Glas: Este diferit de la o situație la alta. În perioada împerechieri masculul mugește, boncănește sau boncăluiește. Speriat are un brăhnit nazal, ca de altfel și femela. Când este gonită de cerb cerboaica brahnește scurt, iar în situații de pericole emite un brăhnet prelung. Vițelul prins de om, de câine sau prădători se vaită.

Urme: Cerbi au urme asemănătoare, atât ca mărime cât și ca formă, cu ale mistreților. Nu pot fi însă confundate, deoarece la cerb pintenii sunt așezați mai sus și lasă amprenta sub fomă rotundă, în spatele urmei copitei. În plus pasul este mai lung (40-80 cm) și înclinarea vârfului unghiei față de direcția de delăsare mai puțin accentuate, în timp ce la mistreț pasul este mai scurt (25-45 cm ) și înclinarea urmei spre exrerior este mai pregnantă. Urmele lăsate de cele două sexe se deosebesc ușor între ele, ca de alfel și urmele lăsate de exemlarele tinere față de cele bătrâne.

Excremente : Se deosebesc, de asemenea, vizibil între sexe. La mascul sunt scurte și groase, având un cap ascuțit, iar celalalt concav. La ciute, acestea sunt mai lungi și au ambele capete convex rotunjite.

Simțuri: Cerbi au miros excelent, auzul bun și văzul suficient de bun.

Biotop: Cerbul, care, la origine a fost un animal de joasă altitudine, a fost împins de civilizație, treptat către pădure și către zonele montane. Acum cerbul este adaptat perfect zonelor cu păduri întinse, care cuprind parchete și enclave, precum și izvoare cu apă, așadar acolo unde sunt asigurate, concomitent, condiții necesare de adăpost, liniște și hrană. La câmpie a fost introdus de curând (după 1980), dar populațiile înființate sunt deja stabile. Practic este întâlnit, în prezent, din golul de munte până în zona litoralului.

Hrana: Deficitară pentru cerb ca de altfel pentu toate speciile plantivore este în perioada de iarnă. De aceea este suficient să fie abordată doar analiza acesteia, iarna, când se compune preponderent din lujeri, muguri și uneori din scoarță de copac, frunze verzi rămase sub zăpadă, diverse ierburi uscate și plante verzi cultivate în zone agricole. Ghinda și jirul constituie, în ani cu fructificație, hrana de bază. Acceptă și reacționează bine la hrana adminisrată complementar de om : fân, furaje, suculente și concentrate.

Dușmani: Lupul este dușmanul natural cel mai de temut al cerbului. Pagube mai reduse produc însă și râșii și urșii. Mai nou câini de la stâni și cei semisălbaticiți, precum și șacalul apărut în unele zone din țară, tind să concureze lupul, mai ales în ceea ce privește prădarea vițeilor. Bolile ascunse, mai mult decât epizootiile, favorizează la rândul lor, prădarea și sporesc mortalitatea.

Sociabilitate: Cerbul este sociabil din toamnă până în primăvară, perioada în care masculii se grupează în cârduri de tauri, conduse de un cerb tânăr, iar femelele în cârduri separate de ciute, conduse de ciuta cea mai în vârsta. În cârdurile de ciute sunt amestecați întotdeauna viței și chiar cerbi din al doilea an. Doar cerbii bătrâni și cei foarte puternici trăiesc solitar. Cârdurile se constitue după boncănit și se desfac după topirea zăpezii, pe la sfârșitul lunii aprilie. În perioada împerechierii, cerbi puternici stăpânesc haremuri mici de ciute (1-3 ex.), mari (4-8) sau foarte mari (peste 10).

Reproducere: Împerecherea începe în luna septembrie, mai întâi în zonele de joasă altitudine (după 1 -5 septembrie), apoi și la munte (după 15 septembrie), terminându-se după jumătatea luni octombrie. Frigul poate declanașa fenomenul cu câteva zile mai devreme, iar căldura îi poate amâna. Împerecherea și boncănitul încep în momentul în care prima femelă intră în călduri și durează până când ultima este împerecheată. Este motivul pentru care în zonele cu densități mari de cerbi, boncănitul nu numai ca este mai puternic dar ține cu câteva zile mai mult.

Între tauri se duc lupte aprige, supremația cârdurilor dobândindu-o doar cei viguroși. Este de reținut că, în această perioadă cerbii elimină un miros specific, ușor de perceput chiar pentru om. Gestația dureză 34 de săptămâni, iar fătarea având loc în luna mai. Ciutele fată de regula cate 1-2 viței, foarte rar 3, care își pot urma mania la 1-2 ore după naștere. Vițelul protejat prin homocromie și prin mirosul slab emanat, are obiceiul, de-a rămâne nemișcat în caz de pericol.

Obiceiuri : Are activitate crepusculară, nocturnă și aurorală. Sezonier face deplasări de zeci de km pentru iernare în condiții mai favorabile. De asemenea în perioadele de împerechere masculii învinși se deplasează la distanțe mari în căutarea femelelor fără tauri.

Vănarea : Perioada optimă pentru vânarea taurului este perioada de boncănit. Sezonul de vânătoare începe însă mai devreme, de la 1 septebrie, și se termină la 15 decembrie pentru tauri și 15 februarie pentru ciute și viței. Se impune a fi reținut că aproximativ 70 % din cota de recoltă la tauri și 100% la ciute trebuie extrase selective.

În plus, pentru gestionarea rațională a specie, trebuie extrase exemplarele de selecție înainte și la începutul perioadei de boncănit, iar cele de trofeu în a doua jumătate a acestei perioade sau mai târziu. O altă perioadă favorabilă selecției este după cârduire (15 noiembrie-15 decembrie), când prin comparative se poate alege mai corect.

Vânarea se face cu armă ghintuită de la calibrul 7 mm în sus. Metodele de vânătoare admise sunt pânda și dibuitul, cu sau fără chemătoare. Împușcarea la goană este interzisă prin lege. Trofeul convențional îl constituie coarnele cu craniu sau parte din acesta. Trofee neconventionale sunt „perlele" (caninii reduși, prezenți la aproape toate exemplarele, din ambele sexe), părul din coamă la exemplarele mature.

Prejudicii cauzate și măsuri pentru diminuarea acestora: Poate princinui mai ales în condiții de densitate mare, pagube importante, atât în regenerările forestiere cât și în agricultură.

Iarna, prin roadere lujerilor și a scoarței poate afecta vizibil regenerările naturale și plantațiile pomicole.

Primăvara poate cauza prejudice prin călcarea ori dezgroparea culturilor de cortofi. Vara și toamna, le poate continua prin consumul selectiv de hrană în culturile de ovăz, grâu și de porumb.

Pentru a preveni astfel de prejudicii, prima măsura este menținerea efectivelor la un nivel normal și într-o structură optimă, paralel cu menținerea liniștii în pădure și conservarea resurselor natural de hrană, prin oprirea pășunatului în fondul forestier.

Măsura eficientă poate fi și alungarea cerbilor din zonele periclitate, și administrarea de hrană complementară.

CĂPRIORUL (Capreolus capreolus)

Denumiri: Masculul se numește căprior sau țap roșu, femela căprioară sau capră roșie, iar puiul ied și respective iadă. Țapii tineri cu coarne sub formă sulițe, se numesc sulițari sau țepușari, iar cei cu două terminate, furcari. Țapul tânăr se numește și țăpuc.

Descriere: Diomorfismul sexual este evident datorită coarnelor care la țap sunt, ca și la celelalte cervide, o exteriorizare a caracterului sexul secundar. Țapul (de 20-30 de kg) este în același timp, ușor mai mare decât femela (18-25 de kg). Vara culoarea ambelor sexe este roșie-brună sau roșie-cărămizie, iar iarna devine cenușie, cu oglinda albă foarte vizibilă. Iezii prezintă fenomenul de homocromie până în jurul vârstei de 3 luni.

Primele coarne, sub formă de butoni sau suliță scurtă și fără rozetă, cresc pe cilindri frontali până în lunile decembrie-ianuarie din primul an de viață. După căderea acestora în ianuarie-februarie, crește cel de-al doilea rând de coarne, care se termină în luna mai, când căpriorul împlinește vârsta de un an. Aceste coarne au forma de sulițe sau furci, cu rozete deja schițate. Ele cad la sfârșitul toamnei.

Longevitate: Este apreciată la 12-15 ani. Începând cu vârsta de 8 ani intră în regres din cauza îmbătrânirii. Vârsta se apreciază ușor după uzura dentiției la exemplarele împușcate, iar la exemplarele în viață, după aspectul exterior și evoluția trofeului.

Glas: Când se sperie sau i se pare ceva suspect, atât țapul cât și capra, brăhnesc sau latră. Capra brăhnește mai lung și pe un ton mai subțire decât țapul, care brăhnește mai scurt și mai gros. Iedul își cheamă mama printr-un piuit înalt ca tonalitate, iar mama își cheamă iedul printr-un piuit mai discret. în timpul împerecherii, sunetele scoase de capră și țap sunt piuite diferite, după cum se cheamă între ei, ori se aleargă.

Urme: Sunt inconfundabile, putându-se deosebi cu ușurință de oricare alte specii. Mai dificilă este deosebirea celor de mascul, de cele lăsate de femelă. În fugă copita se despică și sunt imprimați pintenii, pe când la mersul liniștit se imprimă numai copita.

Excremente: Sunt asemănătoare cu cele de oaie, fiind însă mai mici și prezentând un miros diferit.

Biotop: Îl constitue pădurile și crângurile, de la munte până la câmpie, precum și vastul spațiu agricol din zona de câmpie. Căpriorul, este întâlnit de asemenea, în pădurile în grindurile și zonele agricole din Delta Dunării. Foarte favorabile pentru specie sunt trupurile mici de pădure situate în mijlocul terenurilor agricole, de la câmpie și coline.

Hrana: Ierburile, lujerii, frunzele, mugurii și mai rar coaja unor arbori și arbuști tineri, constitue hrana de bază în timpul iernii. La aceasta se adaugă fructe de lemn câinesc, măceș, păducel, arțar, ghindă, jir și altele. În câmpul agricol se hrănește cu graminee verzi. Vara prefer culturile agricole (de grâu, ovăz, soia, etc.) în care datorită modului de hrănire nu produce prejudicii.

Dușmani: Braconierul, lupul, câinele hoinar, vulpea, șacalul, pisica sălbatică, dar și jderul și mistrețul pentru iezi. Dacă stratul de zăpada este mare, căpriorii, pot fi prinși și omorâți cu ușurință.

Sociabilitate: În timpul iernii căpriorii se strâng în cârduri (ciopoare) de până la 30 de indivizi și chiar mai mulți, aparținând ambelor sexe. În afara acestei perioade și cea de împerechere țapii triesc izolat sau pe lângă o căprioara. Țapii își marcheză teritoriul prin frecare de puieți și tufe cu coarnele și îl apară împotriva intrușilor.

Reproducere: Alergatul la căprior are loc în luna iulie-august, de regulă ziua. Doar rareori când este lună plină, alergatul se continuă și noaptea. În această perioadă sunt observabile în iarbă așa numitele „inele de alergat", sub formă de cerc cu diametrul de 5-8 metri.

Femelele rămase nefecundate în iulie-august au o doua perioadă de împerechere în noiembrie-decembrie mai greu observabilă. La cele fecundate în iulie-august, embrionul rămâne în stare latent cea. 4 luni. Din noiembrie-decembrie embrioni se dezvoltă normal, indiferent de data împerecheri, astfel încât după cca. 5 luni caprele fată (majoritatea în luna mai). Gestația durează așadar fie 9 fie 5 luni și fată cel mai adesea 2 dar și 3 sau un ied.

Vânare: Sunt admise ca metode de vânătoare pânda și dibuitul. Este admisă folosirea chemătorilor (mecanice). La căprior este indicat să se tragă cu glonț de la cal. 22 hornet în sus, dar este admisă și vânarea cu proectil unic tras din arme lise. Trofeul îl constitue coarnele cu craniu și parte din acesta. Selecția masculilor ca și la celelalte cervide se face după aspectul cornului și trofeului.

MISTREȚUL (Sus scrofa)

Denumire: Masculul se numește mistreț, porc mistreț, gligan, vier sau solitar, femela, mistreață sau scroafă, puii sub 6 luni purcei, iar cei de 6-12 luni godaci, grăsuni, grostei sau bârligi.

Descriere: Conformația mistrețului este ușor de recunoscut. Profilul acestuia ca și în cazul zimbrului, reflectă într-o mare măsură influența condițiilor de mediu în care acesta a evoluat și trăiește. Prezintă un aspect general masiv, ușor aplatizat lateral, mai mult înalt decât gros, care lasă impresia de putere și de mobilitate, fiind conformat perfect pentru râmat și pentru străpungerea desișurilor. Diomorfismul sexual este puțin evident, după formă și după colți.

Culoarea generală este bruna-cenușie, brună-roșcată, brună-închis, uneori aproape neagră. Sunt rar întâlnite exemplare foarte deschise, precum și cazurile de albinism.

Colții apar la vârsta de 10 luni, dar încep să se tocească la 16 luni. În continuare ei cresc în lungime până la vârsta de 7-8 ani, atât timp cât creșterea depășește tocirea. După această vârstă optimă de împușcare a vierilor pentru trofeu, mistrețul se mai menține 2-3 ani în vigoare, după care intră în decreptitudine.

În această perioadă tocirea egalează creșterea colților, ca apoi să o depășească și să înregistreze o scădere din ce în ce mai evidentă în lungime și valoare. Scroafele au colții cu rădăcina care se închide, deci fără posibilitate de creștere după 5-6 ani. Greutatea vierilor poate atinge și chiar depăși, în situații de excepție 300 de kg, pe când a femelelor chiar foarte dezvoltate, nu depășește 150- 200 de kg, iar scroafele bătrâne 120-150 de kg.

Longevitate: În condiții de libertate, mistreții ajung rar la 18-20 de ani. În captivitate această vârstă este depășită fiind citate în literatură longevități de 30 de ani.

Glas: Sunetele scoase de mistreț seamănă, până la identitate, cu cele scoase de porcul domestic. În ciurda, atunci când mănâncă liniștit, purceii care sug și scroafele care alăptează scot grohăituri, ușoare, profunde, de buna dispoziție. Mai stridente sunt grohăiturile purceilor care s-au pierdut sau solicită insistent să sugă.

Scroafele emit un grohăit adânc și scurt în cazul în care intenția este de a-și avertiza semenii ori de a-și speria dușmani. Dacă intenția este de a preveni ciurda scroafa scoate un pufăit puternic. Pufăie a avertizând și atunci când un anume detaliu necunoscut i-a stârnit suspiciunea. Când sunt atacați mistreții scot un zgomot ,,de os" de fapt un clănțănit din măsele, iar câd sunt puși în inferioritate, guiță ca și porcul domestic. Doar vierii mari nu se tânguie niciodată.

Urme: Amprentele „tipar" și „pârtie " seamănă cu cele de cerb, dar nu pot fi nicidecum confundate. Diferențele dintre ele au fost descrise în textul despre urmele cerbului.

Indicele de alimentare, excrementele și semnele lăsate pe arbori, la scăldători, la locul de hrănire și alte asemenea locuri constitue tot urme, care analizate ne dau informații complexe privind existența mistreților.

Simțuri: Mistrețul are, atât mirosul, cât și auzul foarte fine. Văzul în schimb, este mai slab, sesizând bine doar obiectele în mișcare. Are însă o memorie aparte a locului, astfel încât descoperă ușor orice detaliu nou apărut în peisaj.

Biotop: Preferă pădurile întinse de foioase și de amestec, dar se localizează frecvent și în trupuri mici de pădure, dacă sunt dese, precum și în stufărișuri și în plauri. Uneori este întâlnit vara chiar în lanurile întinse de cereale din terenurile agricole. Datorită amplitudini ecologice foarte mari, arealul mistrețului se întinde practic de sub golul alpin până la țărmul mării. Este atașat de locul de trai numai în măsura în care îi poate asigura condițiile necesare viețuirii. În situații când acestea nu sunt satisfăcute, face deplasări de 30-40 de km și chiar mai mult față de locul de baștină.

Hrana: Mistrețul este omnivor și mănâncă aproape tot ce este comestibil, la suprafață și în sol. Hrana din sol o descoperă după miros și o scoate cu râtul, dar și prin scurmare cu piciorul din față, o alege superficial cu ajutorul limbii și a râtului, și o ingerează cu pământ, folositor digestiei.

Constituie hrană pentru mistreț: verdețuri și lujerii unor specii forestiere, rădăcini, rizomi, bulbi și tuberculi, fructe cărnoase, nucoase și semințe, cereale și semințe agricole, animale nevertebrate și vertebrate mici, cadavre, humus și putregaiul din sol, în condiții extreme. Omoară animale mici prin scuturare după obiceiul răpitoarelor.

Dușmani: Lupii sunt dușmani cei mai mari ai mistrețului. Dușmani de temut sunt si urșii și câini de la stâni. Râșii, șacalii, câini hoinari pot fi și ei dușmani pentru purcei. Mistrețul se teme de urșii, lupii, câinii de la stâni, retrăgându-se în desiș unde se poate apăra.

Sociabilitate: Mistrețul este sociabil. Scroafa cea mai bătrână împreună cu urmașele ei care sunt mame, cu scroafele sterpe, cu godaci și cu purceii descendenți formează o grupare familială, denumită ciurdă sau cârd. Această grupare este condusă de sroafa cea mai bătrână. În cadrul ciurdei vierii tineri sunt acceptați până la un an. După aceasta vierii se retrag și formează până în toamnă, asocieri de 3-4 vieri. Vierii puternici și cei bătrâni trăiesc solitari. În perioada împerecherii vierii vin la ciurda pe care o stăpânește cel mai bătrân și puternic dintre pretendenți.

Reproducere: Perioada de împerechere ca și în cazul muflonului este lungă, ținând din septembrie până în ianuarie. Vârful se situează însă în lunile noiembrie-decembrie. Perioada de împerechere se declanșează odată cu intrarea în călduri a primei scroafe. După montarea tuturor scroafelor din cârd interesul vierului scade acesta retragându-se.

Perioada de gestație durează 18 săptămâni, după care scroafa naște 4-8 purcei, uneori mai puțini (scroafele tinere) sau mai mulți (cele bătrâne). De reținut că o scroafă nu poate crește mai mult de 10 purcei din cauza numărului de mameloane și obiceiul purceilor de-a stăpâni fiecare câte unul.

Obiceiuri: Mistrețul rănit și urmărit atacă omul. Chiar și scroafele bătrâne care își apară puii în preajma zăcătorilor. În alte condiții mistreții se feresc de om de altfel ca toate celelalte specii de vânat mare din România. Mistreții se scaldă în mocirlă din necesitate, înoată cu plăcere, marchează teritoriul și orele de trecere, etc.

Vănare: Sezonul de vânătoare admis prin lege ține de la 1 august până la 15 februarie. Acolo unde produc prejudicii se pot împușca și în afara sezonului, cu aprobare specială. Metodele de vânătoare admise sunt: goana cu sau fără câini de mistreț, la pândă și uneori la dibuit. Este practicată și metoda urmăririi pe urmă dar este condiționată de zăpadă proaspătă, moale și pufoasă.

Mistrețul poate fi împușcat cu proiectile unice trase din arme lise sau cu arme cu glonț de la cal. 6,5 mm în sus. Trofeul mistrețului mascul îl constituie colții. Neconvențional sunt considerate trofee și colții de scroafa, precum și părul din coama ambelor sexe, blănurile si busturile.

Pagube: Atât prin consumul preferențial de hrană, cât și în cazul lipsei acesteia, poate produce pagube importante în agricultură și silvicultură (dezgroapă și consumă semințe agricole și forestiere din plantații, puieți din regenerări,etc.). În scopul evitării sau a diminuării acestor prejudicii trebuie luate următoarele măsuri :

menținerea efectivelor reale la nivelul celor optime,

asigurarea liniștii în pădure și menținerea lor acolo prin cultivarea de ogoare de hrană și hrănire complementară,

gonirea lor din locurile unde încep să producă prejudicii

împușcarea a câte un exemplar din ciurda nărăvită.

Vânatul secundar de pe fondul de vânătoare 51 Borod

IEPURELE COMUN (Lepus europaeus)

Denumire: Masculul se numește iepuroi, femela iepuroaică, iar puiul iepuraș, iar exemplarele juvenile vătui sau șoldani.

Descriere: Este un mamifer de talie mică (aprox 4 kg), cu trup prelungit, turtit lateral, cu buze cărnoase și mobile, cu urechi lungi sub formă de cornet, cu codița scurtă și ridicată, cu ochi mari și bulbucați, având picioarele posterioare lungi, cu 5 degete, iar cele anterioare scurte cu 4 degete și tălpi acoperite cu păr.

Coloritul părului variază de la galben-cafeniu, cu fire de păr suriu pe spate, până la alburiu pe abdomen și alb inferior cozii. Vârfurile firelor de păr și vârfurile urechilor sunt negre. Prezintă mustăți lungi și țepoase. În ansamblu culoarea face iepurele confundabil cu terenul acoperit de ierburi și frunze uscate, unde se ascunde între sexe nu sunt deosebiri vizibile, apreciindu-se că diomorfismul sexal este inexistent. Totuși sexele se pot distinge la iepurii capturați.

Longevitate: Trăiește maxim 10-12 ani. Sunt predominante exemplarele din primi 1-3 ani de viață. Se pot deosebi numai vătui de exemplarele mai în vârstă după proeminența caracteristică piciorului anterior, după apendicele orbitei sau după fragilitatea la rupere a picioarelor anterioare. Metoda exactă de determinare a vârstei se bazează pe cântărirea cristalinului.

Glas: Iepurele rănit și prins sau încolțit de prădători, scoate un vaiet asemănător plânsului de copil. Masculul când urmărește iepuroaică în călduri scoate însă un mormăit dicret.

Urme: Au formă inconfundabilă, deoarece iepurele nu merge, ci sare (țopăie), picioarele posterioare depășindu-le, întotdeauna pe cele anterioare. Excrementele sunt și ele caracteristice, de nuanță brună, turtite, cu diametrul de 1 -2 cm. Alte urme ale prezenței iepurilor sunt rosăturile lăsate pe ramuri, arbuști, de neconfundat datorită lățimii incisivilor înguști comparative cu alte specii.

Biotop: Îl întâlnim din golul alpin până la țărmul mării, în aproape toate tipurile de biotopi. Evită într-o oarecare măsură terenurile mlăștinoase și biotopurile acvatice. Preferă terenuri agricole din zona de câmpie, coline și dealuri cu trupuri mici de pădure în ele.

Hrana: Diferă în funcție de sezon. Din toamnă până în primăvară consumă verdețuri pe care le dezgroapă de sub zăpadă, lujeri, scoarță, frunze și suculente, etc. când hrana devine deficitară se retrage în pădure, dar pătrunde și în localități și grădini. Pe timp nefavorabil consumă hrană complementară administrată de om sub forma de fân, lucerna, trifoi și alte furaje.

Dușmani: Este specia cu cei mai mulți dușmani: lupul, șacalul, vulpea, râsul, jder, viezurele și chiar mistrețul, dintre răpitori cu pene amintim: uliul găinilor, acvilele, uliul șorecar, buha, huhurezi. Iar pentru pui sunt periculoși: hermelina, nevăstuica, cioara, corbul, barza.

Sociabilitate: Iepurele este prin excelență singuratic, iepuroaica stă cu puii fără ai apăra, doar cât durează alăptarea.

Reproducere: Epoca de împerechere începe din luna ianuarie sau februarie în funcție de blândețea iernii și ține până în octombrie. În acest interval iepuroaicele fată de 4-5 ori câte 2-4 pui în medie 10-15 pe an. Gestația durează 6 săptămâni. Puii se nasc cu blană și cu ochii deschiși fiind capabili să sugă din primele ore de viață.

Obiceiuri: Este un animal cu activitate preponderant nocturnă, dar în timpul împerecherii poate fi văzut și ziua. Este atașat de locul de trai, neândepărtându-se de el de la naștere mai mult de 3-4 km.

Vânare: Se poate vâna în perioada 1 noiembrie – 31 ianuarie, la sărite cu sau fără câine pontator, și la goană în diverse forme de organizare a acesteia. Vânătoarea la pândă precum și de la apus până la răsăritul soarelui este interzisă. Armele folosite sunt lise și cartușe de maxim 3-3,5 și 4mm.

Pagube: Sunt semnificante pentru agricultură și nesemnificante pentru silvicultură. Menținerea efectivelor reale apropape de cel optim, administrarea de hrană complementară, reduc semnificativ potențialele prejudicii.

FAZANUL (Phasianus colchicus)

Denumire: Cocoș de fazan, găină de fazan, fazăniță sau pui de fazan.

Descriere: Fazanul din România și din Europa este cu certitudine un metis rezultat din încrucișarea mai multor sub-specii de fazani din Asia introduși în Europa încă din antichitate. Această proveniență explică într-o oarecare măsură, marea eterogenitate a fazanului de vânătoare, din punct de vedere al colorației și a datelor biometrice.

Dimorfismul sexual este, ca la oricare dintre sub-speciile de origine, foarte evident. Cocoșul are în primul rând o greutate mai mare (1-1,5 kg ) și este mai viu colorat decât fazănița. Are capul și gâtul verzi cu reflexe metalice, corpul roșu-brun punctat cu pete mari negre și dungi gălbui pe conturul penelor de pe spate, coada lungă și maronie brăzdată transversal cu dungi brune închis și piele nudă roșie-aprins în jurul ochiului. Prezintă guler alb și pinten pe tars.

Spre deosebire de cocoș, găina este mult mai puțin colorată. Are nuanță generală brun-galbuie și brun cenușie, cu pete de culoare brun închis, dispuse longitudinal pe corp și transversal pe coadă. Nu prezintă pinten. În perioda de primăvară când cocoșul îmbracă haina nupțială, are în plus și două smocuri de pene, ca două codițe, la urechi.

Longevitate: Se apreciază că în libertate fazanii nu pot trăi mai mul de 3-5 ani. Vârsta se apreciază la cocoși după mărimea și forma pintenului, care crește și se ascute și curbează odată cu trecerea timpului.

Glas: În perioada împerecherii se aude frecvent glasul cocoșului, pe care îl emite de altfel seara când urcă în arbori pentru dormit și dimineața când coboară la sol. Acest glas seamănă cu un țipăt strident, repetat, mai lung sau mai scurt, după caz.

Glasul găinii este un piuit specific, prin care ține legătura cu grupul familial. Când este mulțumit, cocoșul mai scoate un sunet gutural, mult mai discret.

Urme: Urma este tetradactilă, excrementele, țipătul de seara și de dimineață îi trădează prezentă în teren.

Simțuri: Ca simțuri excelează atât prin văz, cât și prin auz fiind foarte greu de surprins chiar și pe întuneric.

Biotop: Preferă trupuri mici de pădure cu mult desiș, crângurile și spinările de pe dealuri sau din pâraie, mai ales dacă acestea sunt greu de pătruns și înconjurate de terenuri agricole. Caută stufărișurile întinse, mlaștinile mai ales cele care nu îngheață la izvoare, și câmpurile agricole nelucrate. În aceste biotopuri fazanul se localizează, cu precădere pentru condițiile bune de adăpost și hrană.

Hrana: Este foarte diversificată. De la insecte și larve, ouă de furnici, păianjeni, șopârle mici, pui de șerpi, melci și alte vietăți, inclusiv acvatice până la fructe și semințe suculente și cereale de cultură consumă tot. Prin modul de hrănire și combaterea pe care o face fazanul este considerat folositor agriculturii.

Dușmani: Are numeroși dușmani: păsările răpitoare de zi si de noapte, toate prădătoarele terestre (îndeosebi câini hoinari și pisica domestică, produce în perioada de cuibărit prejudicii greu de bănuit).

Reproducere: Fiind o specie poligamă, cocoșul atrage în jurul lui un harem de 2-6 fazănițe, pe care le păzește încă din martie, într-un anumit teritoriu, apărat agresiv de eventuali intruși, „rotitul " ține până la sfârșitul lunii aprilie, după care făzănița depune într-un cuib rudimentar pe sol, ales în locuri ascunse10-12 ouă. Clocește doar femela după depunerea ultimului ou, cca. 24-25 de zile. Puii ies din ouă la sfârșitul lunii mai, când găsesc deja hrană din abundență. Sunt nidifugi și încep să zboare la 4-6 săptămâni. La un an ating maturitate sexual.

Vânarea: Se împușcă în perioada 1 octombrie-28 (29) februarie cu armă lisă și alice de 3,0 mm. Trofeul îl constitue pasărea întreagă sau bust naturalizată ori numai penele din coadă sau parte din pielea pieptului cu pene.

Metode admise la vânătoare sunt la goana sau la picior cu sau fără câine de vânătoare. Nu este admisă împușcarea la pândă.

POTÂRNICHEA (Perdix perdix)

Caractere generale. Cunoscută și sub denumirea de potârniche cenușie, este o pasăre mult mai mică decât fazanul, având o lungime de 27-34 cm, din care coada 6-9 cm, iar greutatea 320-440 g. Penajul în general, este cenușiu, capul și gușa roșcate, abdomenul alb cu o pată în formă de potcoavă, care este bine conturată la cocoșel și mai ștearsă sau lipsește la femelă.

Aripile cocoșelului au dungi longitudinale, pe când la găina se mai remarcă și dungi transversale. Ochii sunt cafenii, înconjurați de câte un cerc îngust roșu, ciocul cenușiu; picioarele, până la un an, au culoarea galbenă spre brună, iar după această vârstă sunt cenușii.

Este o pasăre sedentară, cu o mișcare limitată la o rază de 0,5-1 km, cu unele deplasări, mai ales iarna, de 1-2 (5) km. Se mișcă mai mult pe jos, deranjată zboară 200-300 m. Ambele sexe au văzul și auzul bine dezvoltate. Glasul este un sunet caracteristic, scos pentru adunarea stolului, în timpul împerecherii sau pentru comunicare.

Prezența potârnichilor într-un teren se poate remarca după urme și excremente. Urmele seamănă cu cele de fazan, însa sunt proporțional mai mici. Excrementele, cilindrice, sunt lungi de circa 20 mm și au capetele albe.

Hrana. Constă din insecte, larve, viermi, ouă de furnici, semințe, muguri și diverse frunze. Se hrănește ziua, este utilă agriculturii, deoarece consumă semințe de buruieni și insecte dăunătoare.

Reproducere. Se remarcă un instinct de familie dezvoltat. Iarna, se grupează în stoluri mai mari. La sfârșitul iernii, în funcție de creșterea temperaturii (sfârșitul lui februarie sau în martie), are loc despărțirea stolurilor în perechi, alegerea fiind făcută de femele. Stolurile se refac pentru eventualele perioade de răcire ce mai survin, deoarece s-a observat că, în grupuri mai mari, potârnichile rezistă mai mult și mai ușor la ger. Perechile, odată constituite, se mențin unul sau mai mulți ani. Ele își aleg un sector de clocit pe care-l apară împotriva altor perechi. Cuibul și-l fac pe sol, în culturi sau la margini de pădure. Numărul de ouă depuse oscilează între (8) 10-20 (25).

În situația ca prima pontă este distrusă, femelele depun un nou rând de ouă (8-12). În timpul clocitului, care durează 23-25 zile, „cocoșelul“ rămâne în preajma cuibului pe care-l apăra. Puii sunt nidifugi, în primele două săptămâni se hrănesc cu hrană animală, după care încep să consume și vegetale. Remarcăm că la creșterea puilor participă și cocoșelul, iar în cazul dispariției femelei acesta preia conducerea lor. Evoluția puilor este relativ rapidă, la 2 săptămâni încep să zboare, la 3 luni au penajul la fel cu adulții, iar la 10 luni ajung la maturitate sexuală.

Recoltare. Este admisă între 15 octombrie-31 decembrie. Metodele utilizate sunt: „la sărite“, cu sau fără prepelicar, la goană sau în lanț, respectiv în fâșii. Goana se organizează pe distanțe mici, de maximum 800 m.

VULPEA (Vulpes vulpes)

Caractere generale. Mamifer carnivor, de talie mai mică, se recunoaște după corpul alungit, picioarele scurte, apte pentru săpat, coada lungă și stufoasă, urechile mici. Masculul se numește „vulpoi“, femela „vulpe“, iar puii „căței“ (sau pui de vulpe).

Adulții au o lungime totală de 110-130 cm, din care coada 30-40 cm. Înălțimea la greabăn este de 35-40 cm, iar greutatea 7-8 (10) kg. Femelele, în raport cu masculii sunt ceva mai mici, iar puii au la fătare 80-150 g.

Corpul este acoperit cu o blană deasă, formată din „jar“ și puf iarna, sau cu un păr ceva mai scurt, vara. Năpârlesc primăvara, iar noul păr crește încet, ajungând la deplina dezvoltare în decembrie. Culoarea blănii variază de la roșcat la cenușie-negricioasă.

La noi, se cunosc: vulpea roșie și vulpea cărbunăreasă. Se observă că, pe spate, culoarea la toate vulpile este uniformă; pe părțile laterale apar fire de păr cu vârful alb; vârful urechilor și al picioarelor este negru. Coada, cu părul lung, are varful alb sau negru. Puii au blana brună-închisă sau cenușie. Deosebirea între sexe la exemplarele din teren nu se poate face. Dentiția cuprinde 24 dinți; se remarcă caninii lungi.

Vârsta se apreciază mai greu după dimensiuni, blană și dentiție. Vulpea trăiește 10-12 (16) ani. Glasul vulpii este un lătrat scurt pe care-l scot adulții în timpul împerecherii sau puii rămași singuri. Uneori, rănită sau încolțită de câine, scoate un țipăt.

În vizuină, încolțită de câini sau în luptele dintre masculi, scoate un mormăit. Are simțuri ascuțite. Urmele sale se deosebesc de cele de pisică prin faptul că sunt alungite și au imprimate și ghearele, iar de cele de câine tot prin faptul ca sunt mai alungite și prin aceea că urmele degetelor din față sunt situate la vârful următoarelor două; „urma pârtie“ a vulpii este o linie dreaptă.

Excrementele, variabile ca dimensiuni și formă, în funcție de hrana consumată, conțin păr și de la animalele devorate. Vulpoiul le depune mai ales pe ridicături de teren.

Răspândire și efective. Răspândită în întreaga Europă, vulpea are și la noi o mare plasticitate ecologică, adaptându-se condițiilor celor mai variate, începând cu Delta Dunării și terminând cu limita altitudinală a pădurilor. Densitatea maximă o atinge în regiunea de deal și câmpie unde găsește ușor șoareci, hrana ei de preferință. Alege terenurile cu soluri argilo-nisipoase, care-i permit să sape galerii pe expozițiile însorite. Vizuina are mai multe intrări (4-5), iar în interior un spațiu mai larg numit „cotlon“ în care stă vulpea, unde își crește puii și unde are loc și împerecherea. Obiceiul de a-și face vizuină, ca și alte caractere, face ca vulpea să se comporte ca un animal atașat locului de trai.

Creșterea efectivelor este limitată de acțiunile omului, de lup, râs, unele păsări răpitoare și boli (râia, turbarea etc.). Fluctuații ale efectivelor se datoresc și condițiilor de hrană. Aceasta constă atât din animale, cât și din vegetale.

Mănâncă, în primul rând șoareci, apoi melci, șopârle, larve, râme, cârtițe, diverse broaște și, mai rar, pești. De asemenea consumă pui de iepure, iepuri, iezi de căprior, cocoși de munte în timpul roitului, fazani, purcei de mistreț, găini de casă, apoi vegetale ca: struguri, mere, zmeură, afine, pere și prune. Se hrănește seara și noaptea, iar în terenurile liniștite și în timpul zilei.

Reproducerea. Împerecherea are loc în ianuarie-februarie (martie) în funcție de vreme. Între masculi au loc lupte. Gestația durează 52-53 zile, după care femela fată 4-5 (10) pui, orbi până la 12-14 zile.

Ei sunt alăptați până la 3-4 săptămâni, după care, până la 3-4 luni primesc și carne (la început digerată ca și la lup). Când unii pui au mai crescut, femela le aduce și pradă vie, cu care puii încep să se obișnuiască. În caz de pericol femela își mută puii, transportându-i în gură. Maturitatea sexuală o ating la 10 luni și sunt complet dezvoltați la doi ani.

Vulpea este un animal solitar, astfel încât din toamnă puii duc o viața individuală. Familia se constituie doar în timpul împerecherii și al creșterii puilor.

Recoltare. Împușcarea ei se poate face la goană, la hoit, cu „chemătoarea“, imitând glasul șoarecelui sau al iepurelui rănit, și la vizuină. La goanele pentu vulpi se cere multă disciplină, având în vedere marea lor sensibilitate. Trebuie cunoscute trecătorile unde se execută adăposturi pentru camuflarea vânătorilor; lungimea goanelor este de 600-1.000 m.

Nu se utilizează câinii, iar gonacii bat numai tufele. Pânda „la hoit“ se face din bordei, dar la locul respectiv se va pune nadă cu 2-3 luni inainte. Pentru pânda „la vizuină“ sau la trecători se amenajează observatoare în care vânătorul se instalează cu 2 ore înainte de înserat, sau o ora înaintea zorilor. Vânarea vulpii la vizuină se face de 2-4 vânători și de unul sau doi câini (foxterieri sau baseti).

După ce vânătorii și-au ocupat locurile, bine camuflați lângă intrările vizuinii, se dă drumul la câini în vizuină. Dacă vulpea iese, atunci ea va putea fi împușcată, iar dacă rămâne în vizuină urmează ca aceasta să fie săpată și vulpea scoasă cu un clește. Săpatul se face după lătratul câinelui. Trofeul îl constituie blana care, prelucrată, poate avea diverse întrebuințări.

DIHORUL (Putorius putorius)

Dihorul este un mamifer care prezintă interes mai mic din punct de vedere vânătoresc și mai mult ca dăunător al vânatului mic. La noi în țară este o specie comună ce se găsește aproape în toate regiumle țării, dar cu o densitate mai mare în zonele de mică altitudine și în apropierea așezărilor omenești de lângă păduri.

Lungimea acestei specii este de 32-45 cm, iar coada atinge 13-19 cm și o greutate corporală cuprinsă între 500-1200 g. Specia constituie un mare pericol pentru terenurile profilate pe creșterea fazanilor, potârnichilor sau a altor crescătorii ce sunt profilate pe specii de interes vânătoresc.

Are membrele scurte, corpul mai îndesat, gâtul gros, cu trunchiul curbat când este privit din profil.

Culoarea blănii este brun închis, printre care apar și nuanțe deschise, determinate de puful galben. Vârful botului este alburiu, iar buzele, vârful urechilor și o dungă în dosul ochilor este galben deschis. Nuanța mai deschisă o întâlnim și pe părțile declive ale corpului, precum și între membrele anterioare și posterioare.

Dintre simțuri, mirosul pare a fi cel mai dezvoltat, urmat de văz și mai puțin de auz. Longevitatea este de 8-10 ani.

La dihor, având pernițele degetelor și ale călcâielor lipsite de păr, urma se întipărește mult mai clar decât la jder. Pe sol moale sau pe zăpadă se imprimă și al cincelea deget.

Ghearele se pot vedea clar în urmă. Mersul dihorului este în salturi, el fiind activ îndeosebi noaptea, vânând de unul singur, iar la nevoie se descurcă bine și la înot.

În regiunea anală, dihonii are o glandă care secretă o substanță foarte urât mirositoare, de unde i se trage și numele de putorius. În caz de pericol, dihorii elimină o secreție urât mirositoare, care îi permite să stopeze urmăritorul, sau să-1 deruteze.

Biotopul preferat sunt fânețele mai umede din apropierea bălților și mlaștinilor, carierele de piatră părăsite, șoproane, hambare, șire de paie, grămezi de crengi sau lemne, grămezi de pietre, canale, poduri etc. În mod obișnuit evită pădurile cu mare întindere, dar îl întâlnim adesea în apropierea satelor situate lângă pădure, urcând până la altitudini de 1200 m. Nu se depărtează prea mult de locul său de trai.

Dihorul devine matur la vârsta de 8-10 luni, împerechindu-se începând din luna martie și până în luna iunie. Durata gestației este în medie de 40-42 de zile, după care fată 4-8 pui care sunt orbi și surzi timp de 2-3 săptămâni și sunt dependenți de mama lor până la 3-4 luni, după care devin independenți.

Hrana constă în primul rând din rozătoare, reprezentate de șoareci și șobolani, dar atacă păsările de curte și orice specie de animale care își fac cuibul la sol. De asemenea, mănâncă și fructe, miere de albine și chiar pești. O parte din hrană o duce în galerii ca rezervă, într-un compartiment amenajat ca depozit.

Zgomotul metalic rezultat din baterea unei bucăți de tablă sau a unei tălăngi îi sperie și îi alungă, ceea ce constituie un mijloc de a-i scoate din ascunziș.

Se poate recolta și prin împușcare, dar mai eficientă este prinderea cu ajutorul capcanelor. Ca trofeu, vânătorul reține blana și dacă se dorește și craniul.

4. Boli ale vânatului cu pene

Holera păsărilor

Această boală, cunoscută la păsările domestice, unde poate produce pagube de până la 90 % din totalul efectivelor, este transmisibilă la vrăbii, ciori, cori apoi la fazani și potârnichi. La fazani și potârnichi, această boală poată fi transimisă de vrăbii și ciori, care transportă boala dintr-un loc în altul, până la depărtări mari, producând ravagii ca si la păsările de curte. Boala este provocată de o bacterie ovoidă, numită Pasteurella aviseptica. Molipsirea păsărilor se face prin consumarea hranei infectate sau a apei murdărite de excrementele păsărilor bolnave. Incubația aceastei bacterii este foarte scurtă 1-2 zile. Boala se prezintă sub 3 forme: supraacuta sau fulgerătoare, acută și cronică. în forma supraacută pasărea moare instataneu, parcă ar fi otrăvită, fără să fi arătat înainte semene ale bolii.

În forma acută, boala ține 1-3 zile. Păsările bolnave aflate în această formă sunt abătute, somnoroase, au penele zburlite, țin capul sub aripă, nu mănâncă, însă beau multă apă. Creasta și bărbiile sunt vinete, din nări și din gură li se scurge o salivație spumoasă, iar respirația este greoaie. De asemeanea pasărea bolnavă are o diaree spumoasă, amestecată cu sânge, iar după 1-3 zile moare.

În formă cronică, cea mai rară formă de boală, păsările slăbesc, devin anemice și au diaree vreme îndelungată. Capătă artrită la picioare și la aripi, și mor după un timp mai lung de 4-15 zile. Cadavrele fazanilor morți de formă cronică se cunosc prin aceea că sunt anemice, slabe și au umflături în anumite părți ale corpului.

Tularemia

După cum se știe, în alte țări, această boală atacă, pe lângă iepuri, vulpi, bizami, etc. și prepelița, fazanul, găinușa de alun și alte păsări. Tularemia este provocată de bacteria numită Bacterium Tularense. Forme americane ale acestei bacterii sunt virulente decât cele europene.

Transmiterea bolii se face prin consumarea cadavrelor infectate sau a apei infectate cu această bacteria. Cel mai des însă se transmite prin înțepătura unor insect parazitare (căpuși, muște, pureci, păduchi). Boala este transmisilă la om prin atingere sau prin consumarea unor animale infectate. Semnele bolii sunt destul de variate la animale.

Cel mai bun semn este o blândețe anormală, apropierea de case și lipsa de teamă față de om. Animalele bolnave se retrag în tufișuri unde mor. Boala are un mare procent de mortalitate. La om, de regulă, cazurile sunt mai ușoare și se soldează cu temperaturi, dureri muscular și articulare, vărsături. umflături la ganglion.

Perioada de incubație la om este de 1-10 zile. Boala poate dura însă și 2-3 luni. La animalul mort nu se poat observa multe semen caracteristice. De regulă, ganglionii sunt măriți, prin serozități, însă fără puroi. Splina este mărită, iar pe ficat și plămân se găsesc modulate. Carnea vânatului infectat nu poate fi consumată .

5. Boli ale vânatului cu păr

Trichineloza

Este o boală specifică mistrețului, este provocată de prezența în organism a unui mic vierme nematod (Trchinella spiralis), care se dzvoltă succesiv în aceeași gazdă, ca adult în intestine și ca larvă în masa musculară a animalului.

Boala este destul de gravă și transmisibilă la om. Înainte de a consuma carnea de mistreț trebuie făcut un control de către medicului veterinar.

Antraxul

Este o boală infecțioasă provocată de Bacillus anthracis, cunoscută atât la animale domestice cât și la cerb, căprior, mistreț, vulpe.

Transmiterea bolii se face prin spori, care se dezvoltă în bune condiții la temperaturi de 12-45 C. În unele soluri se pot înmulți și dura până la 10-12 ani.

Ei sunt luați de animale odată cu hrana naturala sau cea pusă de om și din apă. De asemenea, sporii mai pot pătrunde în organismul animalului prin mile deschise ale acestuia.

Răspândirea bolii are loc și prin pieile și blănurile animalelor bolnave mai ales în regiuni unde se prelucrează acestea. Apa în care se varsă deșeuri de la tăbăcării constituie un bun focar pentru menținerea bacilului. Ciorile și vulpile care consumă cadavrele animalelor bolnave sunt niște periculoși agenți de transmitere.

Pesta porcină

Boala se manifestă la porcul mistreț și se datorează unui virus care se află în sânge, în secrețiile pielii, vezica biliară, urina și fecale. Se transmite prin sânge, carne, secreții ale pielii și bronhiilor și prin urina proaspăta.

Animalele infectate prezintă o totală lipsă de poftă de mâncare, toropeală și scurgerea ochilor. După 3-10 zile de la apariția bolii, animalul moare.

Prezența acestei boli se constată mai ales în terenurile de vânătoare, unde în apropiere, se găsesc turme de porci domestici.

După Kerschagl, acolo unde s-a declanșat pesta porcină, 80% din efectiv poate fi considerat pierdut. Animalele bolnave vor fi sacrificate. Cadavrele acestora se vor stropii cu var și îngropa adănc în pământ. În terenurile în care se semnalează cazuri de boală, se interzice orice vânătoare colectivă. Exemplarele bolnave vor fi impușcate prin vânători la dibuit.

Boala transmițându-se la om, cu consecințe grave, este necesar ca înainte de a fi dată în consum carnea de mistreț să fi consultată de medicul veterinar.

Măsuri pentru prevenirea apariției și răspândirea bolilor

1. Controlul permanent al terenurilor de vânătoare și semnalarea imediată a cazurilor de îmbolnăvire sau moarte din rândul vânatului;

2. Drenarea terenurilor mlăștinoase și uscarea lor;

3. Îndepărtarea din teren a tuturor animalelor domestice;

4. Rărirea vânatului în terenuri suprapopulate;

5. Dezinfectarea cu var a locului unde a fost identificat animalul mort;

6. Îngroparea la adâncimea de 2 m și stropirea cu var a cadavrelor intrate în putrefacție;

7. Animalele moarte, care nu au intrat în stare de descompunere vor fi ambalate în lăzi bine închise, cu spații libere umplute cu remeguș și trimise urgent spre analiză însoțite de precizările: locul, data, numărul cadavrelor găsite, etc.

CAPITOLUL III

MASURI PENTRU CREȘTEREA POTENȚIALULUI CINEGETIC LA CERVIDE

3.1. Măsuri de îngrijire a vânatului

Aceste măsuri vor viza, în principal, ocrotirea vânatului plantivor împotriva dăunătorilor naturali și a braconierilor, precum și hrănirea complementară a acestuia în perioada critică de iarnă. În viitor problema ocrotiri vânatului și a îngrijirii lui trebuie trebuie abordată în concordanță cu scopul complex al gestionării durabile a acestuia, materializat în efective și structuri optime, stabilite pentru fiecare specie de vânat sedentar în parte.

De fapt aceste efective optime, care reprezintă stocuri de reproducție, trebuie ocrotite și îngrijite într-o concepție nouă.

3.1.1. Îngrijirea cu arma

Chiar dacă formularea pare a fi un paradox, ea este utilizată tot mai frecvent în străinătate, fiind adecvată perioadei actuale. Aceasta deoarece prin intermediul vânătorii se urmărește și se realizează practic, păstrarea calității și sănătății stocurilor de reproducție.

Pentru realizarea acestui deziderat se va face aplicarea unei vânători cu caracter selectiv, așadar prin extragerea, cu prioritate, a exemplarelor degenerate sau predispuse pieirii, din categoria celor accidentate, bolnave, bătrâne, cu simțuri atrofiate, cu comportament anormal, semidomesticite etc.

3.1.2. Paza vânatului

Prin paza și ocrotire se înțelege obligațiile ce le au cei ce gospodăresc fondul de vânătoare de a lua măsuri de apărare a vânatului împotriva animalelor dăunătoare și a celor care încalcă prevederile legale cu privire la exercitarea vânătorii, precum și luarea de măsuri care au ca scop păstrarea, creșterea, înmulțirea și selecționarea speciilor de vânat.

În raza Fondului de Vânătoare Nr. 51 Borod paza se va asigura de maistrul de vânătoare iar sub conducerea lui vor fi pădurari de vânătoare.

Obligațiile responsabilului cu paza :

– să urmărească orice foc de armă;

– să legitimeze orice vânător și să-i verifice permisul de vânătoare și de port armă;

– să verifice dacă vânătorii nu au încălcat dispozițiile luate de conducere;

– să acționeze cu promptitudine la acte de braconaj;

– să facă patrulări permanente atât ziua cât și noaptea (însoțit de 1 -2 pădurari);

– să nu comunice nimănui orele când va face patrulări;

– să supravegheze exercitarea vânătorilor;

– va participa la evaluarea efectivelor de vânat.

3.1.3. Asigurarea liniștii vânatului și condițiilor de adăpost

Fără un minim de liniște din partea omului și a prădătorilor naturali, vânatul părăsește zona indiferent dacă toate celelalte condiții îl satisfac pe deplin.

Pentru a nu avea parte de așa ceva pe Fondul de Vânătoare Nr. 51 Borod se vor impune următoarele măsuri:

• combaterea prin toate mijloacele a braconajului cu arma, capcane, otrăvuri și câini;

• controlul pășunatului în pădure mai ales în cazul turmelor însoțite de câini și mai ales în zonele de creștere a progeniturii vânatului;

• ținerea sub control a turismului haotic;

• stoparea vânătorii prea des repetată pe aceași suprafață;

• combaterea dăunătorilor;

• ținerea sub control al efectivului unor specii de vânat prădător.

Reușind a se realiza aceste măsuri vom putea fi siguri că fondul de vânătoare va beneficia pe viitor de efective de cervide corespunzătoare bonității lui.

3.1.4. Asigurarea hranei

Acesta presupune pe lângă hrana care vânatul o i-a din natură intervenția personalului de vânătoare în asigurarea hranei în sezonul rece când hrana este deficitară sau greu accesibilă din cauza coțidițiilor climatice critice. Asigurarea hranei în perioada critică se poate efectua direct prin asigurarea de hrană complementară sau indirect prin intervenții silviculturale și prin cultivarea ogarelor de hrană destinate vânatului.

Mijloace de asigurare a hranei

Punerea în folosul vânatului a unor suprafețe neproductive din fondul forestier prin împădurire cu specii care aduc un important aport de hrană. Odată realizat acest obiectiv va aduce în viitor un important aport de hrană vânatului.

– Plantarea speciilor adecvate și a pomilor fructiferi rezistenți la condiții grele de iarnă, în pâlcuri sau diseminat, la margine de masiv, sub linii de înaltă tensiune, în terenuri degradate.

– Stimularea arborilor producătorii de fructe și semințe ajunși la vârsta maturității, prin rărirea plafonului și menținerea celor izolați o perioadă cât mai lungă de timp.

– Înființarea de culturi speciale „de ros", formate din arbuști forestieri căutați de vânat și receptarea periodică a acestora pentru stimularea producției de lujeri de calitate accesibili vânatului.

– Înființarea și cultivarea terenurilor destinate hranei vânatului din plante consumate de către vânat doar iarna (varză, rapiță furajeră).

– Hrănirea complementară este hrana pe care omul o recoltează la momentul potrivit, o depozitează, iar în perioada critică din timpul iernii, când vânatul nu își poate acoperii necesarul de hrană din mediul înconjurător, trebuie transportată în teren de către personalul angajat și administrată vânatului în adăposturi de hrană (depozite, hraănitori) sau în puncte de hrănire pe care vânatul le învață și le caută.

Hrana complementară se compune din: furaje fibroase (fân, frunzare), furaje suculente (tuberculi, fructe, rădăcinoase), concentrate (fructe și semințe forestiere uscate, cereale, nutrețuri combinate).

Problema atât de importantă, a hrăniri complementare nu se poate încheia fără reamintirea importanței pe care o are apa și are în viața vânatului. Sarea trebuie asigurată nu atăt în calitate de aliment, ci mai curând ca un ingredient necesar unei bune digestii a hranei. Sarea nu se va administra la întâmplare ci în locuri liniștite.

3.2. Amenajări și instalații vânătorești necesare creșterii potențialului cinegetic

3.2.1. Amenajării vânătorești

3.2.1.1. Scăldători artificiale pentru cerb și căprior

Pentru aceastea specie scăldatul în mocirlă reprezintă o necesitate vitală, dacă această condiție nu este îndeplinită vânatul se va muta în alte terenuri unde va exista. Atât scăldătorile naturale cât și cele artificiale trebuie inventariate și număratate ca orice instalație vânătorească.

Pentru amenajarea de scăldători se aleg porțiuni liniștite, care au izvoare sau mocirle tot timpul anului. Ele nu se fac pe albia râului ci pe marginea lui, imediat lângă el, prin săparea unei adâncituri de 2 – 2,5 m cu o adâncime de 0,40 m și prin bararea apei.

Dacă solul este permeabil solul se poate căptuși cu argilă. Cel puțin odată pe an acestea vor fi curățate cu grebla de pietre ascuțite și crengi care ar putea deranja vânatul.

Necesarul de scăldători este de 1 la 5 exemplare în teren existând 10 la un efectiv de 127 de exemlare cerb și căprior, vor mai fi amenajate un număr de 15 scăldători.

3.2.1.2. Poteci de vânătoare

Acestea se execută în pădure și servesc la deplasarea fără eforturi mari la apropierea și observarea vânatului, fără a fi auzit și văzut. Dar pentru a corespunde acestui scop, ele trebuie trasate într-un anumit fel și apoi întreținute.

Este bine ca potecile de vânătoare din teren sa nu fie abandonate întrucât pot asigura în continuare accesul în arboret a silvicultorilor pentru lucrări de gospodărire și supraveghere a pădurii.

În terenul de vânătoare există poteci pe o lungime de 5 km, având în vedere necesarul de 5 km la 1000 ha dar și faptul că pădurea este străbătută de numeroase drumuri forestiere și miniere se vor amenaja încă 20 km de poteci care va acoperi necesarul bunei gospodăriri a fondului de vânătoare.

3.2.2. Instalații vânătorești

3.2.2.1 Sărării

Sărăriile sunt instalații vânătorești necesare în teren pentru administrare corespunzătoare a sări și sunt de mai multe tipuri:

pentru sare pusă curată în bulgări avem sărăria în despicătură, sărăria în stâlp, sărăria în arbore putregăios;

pentru sarea administrată în amestec cu argilă unde proporția va fi de 1/3 sare + 2/3 argilă se vor folosi următoarele tipuri: sărăria în cadru de lemn, sărăria în cioată și sărăria în troacă.

Densitatea de sărării este de 1 buc./5 exemlpere de cerb și căprior, în teren există 10 sărării ceea ce nu asigură necesarul efectivului de cerb și căprior, de aceea propun constrirea a 15 sărării.

3.2.2.2 Hrănitori

Sunt instalații vânătorești folosite în administrarea și distibuția hranei complementare uniform pe teritoriul fondului de vânătoare în perioada critică de iarnă. În aceste împrejurări, hrănitorile sunt necesare, dar numai atunci vor fi cu adevărat folositoare când vor fi accesibile vânatului din toate punctele de vedere în perioada critică de iarnă. Tipurile de hrănitori sunt numeroase dar cea mai folosită pentru cervide este:

Hrănitoarea sub formă de iesle

O hrănitoare sub formă de iesle se poate construi fie între doi arbori, fie între doi stâlpi, fie între un arbore și un stâlp, sau pe patru stâlpi plantați verticali sau încrucișat.

Hrănitoarea sub formă de iesle între doi arbori se construiește între arbori cu diametrul de 16-20 cm pentru a putea susține construcția. Se recomandă insistent lăsarea unei streașini de cel puțin 40-50 cm, pentru ca apa ploilor sau ninsorilor să nu pătrundă lateral în fânul din interior. Pentru ca streașină să nu împiedice apropierea cerbului din cauza ramificațiilor coarnelor -marginea streașini trebuie să fie ridicată până la 1,80-2 m de sol.

Grinda laterală care prinde capetele de jos ale gratiilor ieslei, fiind de circa 60 de cm de la sol dând accesul la hrană și căpriorilor. Dacă hrănitoarea se construește numai pentru căprior, distanța dintre streașină și sol poate fi coborâtă la cca. 1,20 m.

Acest tip de hrănitoare este cel mai recomandat pentru fondul de vânătoare nr. 51 Borod iar densitatea lor conform ICAS este de 1 buc/5 exemplare.

În prezent pe fondul de vânătoare există 15 buc de hrănitori, pentru efectivul de cervide de 127 de exemplare (8 de cerb și 18 de căprior) se va suplimenta cu încă 10 bucăți de hrănitori.

Fig. 1 Hrănitoare de tip iesle

Studiul bonității pentru principalele specii

Bonitatea reprezintă de fapt, valoarea fondului, privind capacitatea acesteia de a asigura condiții de existență pentru vânat.

În stabilirea bonității unui fond de vânătoare se ține seama de patru grupe de factori care au influență asupra vânatului:

A – factori abiotici

B – factori biotici

C – factori de cultură cinegetică

D – factori antropici negativi

Fișa pentru calculul bonității la cerb carpatin Tab. 18

Fișa pentru calculul bonității la căprior Tab. 19

Compararea efectivelor reale cu cele normale

în continuare se prezintă comparativ efectivele optime din fișa de calcul a bonității, cu cele ajustate și efectivele reale pe anul 2014.

Efective optime și reale Tab 20

Din tabelul anterior că efectivele reale pentru cerb sunt inferioare celor optime cu 14 exemplare, iar la căprior avem un excedent de 7 exemplare.

Acest deficit între exemplarele optime și cele reale ar fi din cauza tolerării pășunatului pe timpul verii, cât și toamna și primăvara, uneori și iarna la lanurile de coceni de porumb rămași netăiați, fapt ce deranjează speciile de vânat.

Dinamica normalizării efectivelor

Mortalitatea și prădătorismul este o altă caracteristică a dinamicii populației. Mortalitatea este mare în special în rândul vițeilor fătați devreme, mai ales datorită ploilor reci de primăvară. În timpul iernilor severe mortalitatea poate fi ridicată și în rândul adulților.

Câinilor ciobănești și braconajul influențează și ele dinamica efectivelor. Într-o anumită măsură poate să apară și migrația, aceasta influențând dinamica populației.

Cerb înregistrează un deficit de 14 exemplare față de optim. Pentru cerb se poate conta pe un spor de 20%, fondul fiind situat în regiunea de dealuri înalte (A. Negruțiu, 1983).

Conform reglementărilor din legea 103/1996 republicată, aprobarea cotelor de recoltă se face pe fiecare fond de vânătoare. Se ia un calcul teoretic pe baza efectivelor reale preconizate pentru fiecare an și a celor optime stabilite, urmând ca autoritatea publică centrală să aprobe recolta.

Pentru normalizarea efectivelor, este necesară calcularea sporului anual și a recoltei, pentru a se ajunge cât mai repede la efectivele optime.

Pentru normalizarea și calculul recoltei sunt trei situații distincte:

– Efectivul real = Efectivul optim (situații normale)

Recolta = sporul anual

– Efectivul real < Efectivul optim

Recolta va fi : 25% din sporul anual când I (indicele de efectiv = efectiv real/efectiv optim) este cuprins între 0,75-1,0; 0% din sporul anual când I este mai mic de 0,75 (cota de extras este 0)

– Efectivul real > Efectivul optim

Recolta va fi sporul anual plus diferența dintre efectivul real și efectivul optim atunci când I este mai mare de 1,00

Pentru a înțelege mai bine modul de calcul pentru normalizarea efectivelor de cerb s-a întocmit tabelul următor:

Normalizarea efectivelor de cerb Tab.21

Efectivul real este inferior celui optim, dar se poate recolta 25% din sporul natural începând cu anul 2017. Se urmărește o echilibrare între sexe, datorită faptului că atunci când avem mai puțini masculi se dă posibilitatea ca la împerechere să participe și exemplare mascule mai puțin viguroase, transmițând descendenților caracterele lor.

Fig. 2 Reprezentarea grafica a normalizării efectivelor de cerb

Din tabelul și din grafic rezultă că pentru cerb, procesul de normalizare a efectivelor nu este foarte dificil. Deși efectivul este sub optim, s-a propus totuși extragerea unor exemplare mascule începând cu anul 2017 potrivit normativelor.

Trebuie menționat faptul că extragerea anual de exemplare are și scop economic, valorificarea trofeelor de cerb reprezentând o sursă importantă de venit a fondului de vânătoare.

La căprior se observă un excedent de 7 exemplare față de optim. Pentru căprior se poate conta pe un spor natural de 15 %. În tabelul următor vom arăta modul de normalizare a efectivelor de căprior:

Normalizarea efectivelor de căprior Tab. 22

Din tabel se observă că normalizarea efectivelor se realizează destul de repede și se poate extrage cota propusă anual și se face și o selecție la căprior.

Fig. 3 Reprezentarea grafică a normalizării efectivelor de căprior

Capitolul IV

STUDIU ECONOMIC

4.1. Investiții necesare

Datorită instabilității economice, investițiile necesare se vor face pentru o perioadă mai scurtă de timp.

Investițiile pentru achiziționarea hranei vânatului se vor calcula doar pentru sezonul 2015. Cheltuieli pentru instalații, amenajări vânătorești și cheltuieli pentru hrană:

Necesar de hrănitori Tab. 23

Poteci de vânătoare:

Necesarul de poteci este de 25 km, pe fond existand 5 km, se impune amenajarea a inca 20 km de poteca.

Scăldători:

Se impune construirea de 15 scăldatori.

Sărăriile:

Pe acest fond de vânătoare exista 10 sararii, fiind insuficiente, este necesar să se construiasca încă 15. Sărăriile se amplasează în apropierea hrănitorilor, prețul uneia este de aproximativ 30 lei/buc.

Investitii necesare pe anul 2015

Hranitoare cerb+căprior 10 x 550 lei = 5500 lei

Poteca de vânătoare 20 km x 284 lei/km = 5680 lei

Scăldători 15 x 15 lei = 225 lei

Total =11.405 lei

Sarea achizitionata (10 kg/ex./an; 3 ka/ex./an)

kg x 1,2 lei/kg x 268 ex. = 4181 lei

Total investitii = 15.586 lei

4.2. Venituri pe anul 2014

Datorită instabilității economice, s-a calculat venitul pentru sezonul 2014-2015. Speciile și numărul de exemplare care vor fi extrase de pe acest fond în sezonul 2014-2015 sunt:

– 43 căpriori (22 masculi, 21 femele)

Tarif de recoltare la căprior:

250 euro/exemplar mascul

100 euro/exemplar femele

Venituri realizate pe anul 2014-2015 Tab. 24

Total venituri realizate din împușcarea vanatului:

Vanatori straini = 7600 €

Total venituri realizate din organizare:

Vanatori straini = 50 € x 10 zile x 10 vânători = 5000 €

Cazare vanatori straini =50 € x 10 zile x 10 vânători = 5000 €

Venituri realizate din valorificarea carnii de vanat = 715 kg x 2 €/kg = 1510 €

TOTAL EURO =19110 €

1 EURO=4,39 lei

TOTAL GENERAL = 83893 LEI

4.3. Eficiența economică

Pentru a calcula eficiența economică am folosit câteva formule economice simple:

– R = [V/I] x 100 %

– B = V-I

– Dr = I/B

în care:

R = rentabilitate

V = venit

I = investiții

B = beneficiu

Dr = durata de recuperare a investiției

Calculul eficienței economice pe anul 2014-2015

Rentabilitatea economică

– R = [V/I] x 100 %

– R = [83.893/15.586] x 100 %

– R = 538 %

Beneficiu
– B = V-I

– B = 83.893-15.586

– B = 68307 lei

Durata de recuperare a investițiilor

– Dr = I/B

– Dr = 15.586/68307

– Dr = 0.23 ani

CAPITOLUL V

CONCLUZII

În viitor problema ocrotirii vânatului și a îngrijirii lui trebuie abordată în concordanță cu scopul complex al gestionarii durabile a acestuia, materializat în efective și structuri optime, stabilite pentru fiecare specie de vânat sedentar în parte.

De fapt aceste efective optime, care reprezintă stocuri de reproducție, trebuie ocrotite și îngrijite într-o concepție nouă.

Pentru realizarea acestui deziderat se va face aplicarea unei vânători cu caracter selectiv, așadar prin extragerea, cu prioritate, a exemplarelor degenerate sau predispuse pieirii, din categoria celor accidentate, bolnave, bătrâne, cu simțuri atrofiate, cu comportament anormal, semidomesticite etc.

În raza fondului de vânătoare nr. 51 Borod paza se va asigura de maistrul de vânătoare iar sub conducerea lui vor fi pădurarii de vânătoare.

Obligațiile responsabilului cu pază :

– să urmărească orice foc de armă

– să legitimeze orice vânător și să-i verifice permisul de vânătoare și de port armă

– să verifice dacă vânătorii nu au încălcat dispozițiile luate de conducere

– să acționeze cu promptitudine la acte de braconaj

– să facă patrulări permanente atât ziua cât și noaptea (însoțit de 1 -2 pădurari)

– să nu comunice nimănui orele când va face patrulări

– să supravegheze exercitarea vânătorilor

va participa la evaluarea efectivelor de vânat

Pentru a mări potențialul cinegetic al fondului se vor amplica următoarele măsuri de asigurare a liniștii vânatului:

– combaterea prin toate mijloacele a braconajului cu arma, capcane, otrăvuri și câini

– controlul pășunatul în pădure mai ales în cazul turmelor însoțite de câini și mai ales în zonele de creștere a progeniturii vânatului

– ținerea sub control a turismului haotic

– stoparea vânătorii prea des repetată pe aceași suprafață

– combaterea dăunătorilor

– ținerea sub control al efectivului unor specii de vânat prădător

Reușind a se realiza aceste măsuri vom putea fi siguri că fondul de vânătoare nr. 51 Borod va beneficia pe viitor de efective de cervide corespunzătoare bonității lui.

Asigurarea hranei în perioada critică se poate efectua direct prin asigurarea de hrană complementară sau indirect prin intervenții silviculturale și prin cultivarea ogarelor de hrană destinate vânatului. O metodă de a asigura hrana în sezonul rece va fi aceea de punere în folosul vânatului a unor suprafețe neproductive din fondul forestier prin împădurire cu specii care aduc un important aport de hrană în sezonul rece.

În concluzie pentru ridicarea potențialului cinegetic la cervide în cadrul fondului de vânătoare nr. 51 Borod se vor adopta pe lângă măsurile descrise în prezenta lucrare și următoarele acțiuni:

o evaluare prudentă, responsabilă a efectivelor și se vor prescrie măsuri de normalizare a acestora pe structuri de populație

se vor stabili cuantumurile de daune produse de cerb considerate „suportabile" și se vor stabili cotele despăgubirilor

se va calcula judicious necesarul și se va urmări administrarea cu strictețe a hranei complementare în perioada critică de iarnă prin observații, analizând hrana consumată, luând în considerare rata mortalității

acțiunea de selecție trebuie demarată înainte precum și în timpul perioadei de boncănit când există criteriul indubitabil de selecție la juvenili și se împiedică posibilitatea de participare la împerechere a cerbilor adulți de selecție

autorizația de împușcare pentru cerbi de recoltă să fie eliberată spre sfârșitul perioadei de boncănit, după ce aceștia și-au transmis deja caracterele

eliberarea autorizației pentru trofeu să fie făcută cu mult discernământ, analizănd și dacă structura populației permite acest lucru

stimularea realizării planului de selecție în prima parte a epocii de vânare, știind că până în luna februarie cerbii pot pierde până la 25 % din greutate și consuma nejustificat hrana complementară.

BIBLIOGRAFIE

Almășan H., Popescu C. și colab. – Bonitatea terenurilor de vânătoare pentru principalele specii de vânat, INCEF, 1975;

Cotta V., Bodea M. – Vânatul României, Ed. Agrosilvică, 1969;

Cotta V., Bodea M., Micu I.- Vânatul și vânătoarea în România, Ed. Ceres, 2001;

Comșia A.M. – Biologia și principiile culturii vânatului, Ed. Academiei R.P.R, 1961;

Doniță N. și colab. – Vegetația României, Instit. de științe biologice Cluj Napoca, Instit. de științe biologice Iași și ICAS, Ed. Tehnică Agricolă, 1992;

Florescu I, Nicolescu V.N. – Silvicultura I, II, Brașov 1998;

Micu I. – Etologie, Ed. Transilvania Brașov, 1998;

Marcu M.- Meteorologie și climatologie forestieră, Ed. Ceres 1981;

Negruțiu A., Șelaru N. și colaboratorii – Fauna cinegetică și salmonicolă, Ed. Transilvania Brașov, 2000;

Negrutiu,A – Vânătoare si salmonicultura,E.D.P.,București,1983

Nesterov V. – Bolile transmise de la animalele domestice la vânat,

Otto Witting – Economia Vânatului, Ed. Agrosilvică, 1960;

Pașcovschi S., Leandu V – Tipuri de pădure din R.P.R., Ed. Agrosilvică, 1958;

Revista V.P.R., nr. 4/1958;

Târziu D. – Pedologie și stațiuni forestiere, Ed. Ceres, 1997;

* – Geografia României;

* – Atlasul climatic al R.P.R.;

* – Amenajamentul Ocolului Silvia Aleșd

* – Fișa fondului de vânătoare 51 Borod

ANEXE:

Hrănitori cervide de tip iesle

Sărărie în cioată

Scăldătoare vânat

MINISTERUL MEDIULUI

ȘI PĂDURILOR

JUDEȚUL: BIHOR

GESTIONAR:

_____________________________

FIȘA FONDULUI DE VÂNĂTOARE

NR. 51

DENUMIRE: borod

Gestionat de _____________________________________________

Pe baza contractului nr. ________ , încheiat la data ___ ___ ______

1. Descrierea limitelor

NORD: Din Dealul Corbului pe culmea Serani pana la scoala Serani si apoi pe drumul spre Fagetu

EST: Din Dealul Corbului pe limita de judet pe la releu TV, pe culme pana la E 60

SUD: De la limita cu judetul Cluj, catun Cabesti pe Dealul Morii – Culmea Valea Mare –Topa de Criș – Gheghie

VEST: Gherghie – Culmea Gherghie – Dealul Mare – Borozel – Culmea Muierea Moartă – Culmea Runcului până la limita drumul spre Fagetu

Schița fondului

2. Suprafața fondului de vânătoare pe categorii de folosință

3. Fondul de vânătoare a fost constituit din următoarele fonduri vechi

(unde este cazul)

4. Structura suprafeței cinegetic productive

5. Structura suprafeței neproductivă cinegetic

6. Construcții și instalații vânătorești, în bucăți

7. Hrana pentru vânat, pe sezoane de vânătoare

8. Culturi speciale pentru vânat

9. Vânat găsit mort și cauze

10. Populări sau repopulări cu specii de vânat

11. Trofee extrase de pe fond

12. Braconajul. Numărul exemplarelor braconate anual la speciile

13. Efectivele de primăvară (pe ani), cotele de extras aprobate și recoltele pe sezoane de vânătoare la speciile (în buc.):

14. Alte specii dăunătoare recoltate (fără cote)

BIBLIOGRAFIE

Almășan H., Popescu C. și colab. – Bonitatea terenurilor de vânătoare pentru principalele specii de vânat, INCEF, 1975;

Cotta V., Bodea M. – Vânatul României, Ed. Agrosilvică, 1969;

Cotta V., Bodea M., Micu I.- Vânatul și vânătoarea în România, Ed. Ceres, 2001;

Comșia A.M. – Biologia și principiile culturii vânatului, Ed. Academiei R.P.R, 1961;

Doniță N. și colab. – Vegetația României, Instit. de științe biologice Cluj Napoca, Instit. de științe biologice Iași și ICAS, Ed. Tehnică Agricolă, 1992;

Florescu I, Nicolescu V.N. – Silvicultura I, II, Brașov 1998;

Micu I. – Etologie, Ed. Transilvania Brașov, 1998;

Marcu M.- Meteorologie și climatologie forestieră, Ed. Ceres 1981;

Negruțiu A., Șelaru N. și colaboratorii – Fauna cinegetică și salmonicolă, Ed. Transilvania Brașov, 2000;

Negrutiu,A – Vânătoare si salmonicultura,E.D.P.,București,1983

Nesterov V. – Bolile transmise de la animalele domestice la vânat,

Otto Witting – Economia Vânatului, Ed. Agrosilvică, 1960;

Pașcovschi S., Leandu V – Tipuri de pădure din R.P.R., Ed. Agrosilvică, 1958;

Revista V.P.R., nr. 4/1958;

Târziu D. – Pedologie și stațiuni forestiere, Ed. Ceres, 1997;

* – Geografia României;

* – Atlasul climatic al R.P.R.;

* – Amenajamentul Ocolului Silvia Aleșd

* – Fișa fondului de vânătoare 51 Borod

ANEXE:

Hrănitori cervide de tip iesle

Sărărie în cioată

Scăldătoare vânat

MINISTERUL MEDIULUI

ȘI PĂDURILOR

JUDEȚUL: BIHOR

GESTIONAR:

_____________________________

FIȘA FONDULUI DE VÂNĂTOARE

NR. 51

DENUMIRE: borod

Gestionat de _____________________________________________

Pe baza contractului nr. ________ , încheiat la data ___ ___ ______

1. Descrierea limitelor

NORD: Din Dealul Corbului pe culmea Serani pana la scoala Serani si apoi pe drumul spre Fagetu

EST: Din Dealul Corbului pe limita de judet pe la releu TV, pe culme pana la E 60

SUD: De la limita cu judetul Cluj, catun Cabesti pe Dealul Morii – Culmea Valea Mare –Topa de Criș – Gheghie

VEST: Gherghie – Culmea Gherghie – Dealul Mare – Borozel – Culmea Muierea Moartă – Culmea Runcului până la limita drumul spre Fagetu

Schița fondului

2. Suprafața fondului de vânătoare pe categorii de folosință

3. Fondul de vânătoare a fost constituit din următoarele fonduri vechi

(unde este cazul)

4. Structura suprafeței cinegetic productive

5. Structura suprafeței neproductivă cinegetic

6. Construcții și instalații vânătorești, în bucăți

7. Hrana pentru vânat, pe sezoane de vânătoare

8. Culturi speciale pentru vânat

9. Vânat găsit mort și cauze

10. Populări sau repopulări cu specii de vânat

11. Trofee extrase de pe fond

12. Braconajul. Numărul exemplarelor braconate anual la speciile

13. Efectivele de primăvară (pe ani), cotele de extras aprobate și recoltele pe sezoane de vânătoare la speciile (în buc.):

14. Alte specii dăunătoare recoltate (fără cote)