Masuri de Protectie a Copilului Institutionalizat

CUPRINS

Introducere

Situația generală a României, mai ales în această perioadă de tranziție reclamă o intervenție la toate nivelele. Atât din punct de vedere economic, politic, educațional cât și din punct de vedere social. Este de comun acord acceptat faptul că, copii de astăzi reprezintă viitorul de mâine și tocmai de aceea, un stat de drept trebuie să aibă în vedere apărarea drepturilor copiilor. Așa se explică faptul că la ora actuală în România, copilul joacă un rol important în cadrul sistemului social și de asistență socială. Florica Mănoiu afirma: Copii reprezintă viitorul României, iar dacă se reușește ca acest segment al populației sa fie sănătos, să nu aibă carențe care nu pot fi remediate, în aceste condiții se poate vorbi despre o națiune prosperă. (Manoiu F, Epureanu V, 1996,p.203)

Din acest raționament s-au încercat diverse forme de protecție a copilului pornind de la alocații de stat pentru copii, până la plasarea copiilor dezavantajați în familii de plasament, încredințare și instituții de ocrotire. Politica actuală cu privire la protecția minorului este axată pe dezinstituționalizare. Deși plasamentul familial și încredințarea sunt considerate alternative prioritare, până în anul 1989, ele au constituit intervenții marginale, sistemul de protecție fiind unul centrat pe instituție, în 1989 erau 42.000 de copii instituționalizați, fără a se înregistra vreun plasament, în 1994 erau 41.986 de copii, și 8342 puși în plasament.(Comitetul Național pentru Protecția Copilului,1995, p.84)

Aceeași cercetare efectuată de Comitetul Național pentru Protecția copilului, arăta că după 1992 s-a înregistrat o creștere a numărului de copii instituționalizați în județele Maramureș, Iași, Botoșani, Satu Mare și Vaslui, județele cele mai afectate de sărăcie.(Comitetul Național pentru Protecția Copilului, 1995, p.84)

Am ales această temă cu privire la copii instituționalizați din Centrul de plasament nr. 2 Oradea, din dorința de a mă focaliza asupra problematicii acestor copii care sunt încă într-un număr mare și care merită atenția cadrelor specializate. Am considerat că este necesar un asemenea studiu asupra acestor categorii de minori aflați în grija statului, pentru a vedea toate aspectele îngrijirii din cadrul instituției, care este modul de viață existent și cum poate instituția să facă față nevoilor fizice, socio-afective, intelectuale și spirituale a copiilor. Diminuarea frustrărilor de la nivelul personalității individuale a copilului instituționalizat se poate face recurgând la diferite metode: fie prin înlăturarea cauzei principale prin plasarea copilului în familie, fie recurgând la compensare prin introducerea în programul instituției a unor elemente generatoare de satisfacție, fie prin proiectare psihologică (exprimarea trăirilor afective prin acte creative). Aici revine rolul asistentului social, el trebuie să fie acela care să urmărească diminuarea efectului instituționalizării intervenind fie prin restructurare administrativă, fie prin consiliere, terapie recreațională, și prin intermedierea relației cu familia naturală sau posibila familie ”substitut”.

Titlul lucrării de față este Protecția socială a copiilor instituționalizați și calitatea serviciilor sociale. Prin această lucrare încercându-se a cunoaște problemele fiecărui copil din centru dintre ei în parte, iar apoi a găsi o modalitate optimă de a veni în întâmpinarea nevoilor copiilor instituționalizați.

În rimul rând arăt cauzele si efectele instituționalizării copilului, nevoile copilului instituționalizat.

În al doilea rând voi prezenta sistemul de protecție a copilului instituționalizat, legislația aplicativă în acest domeniu, apoi alternative la instituționalizare, rolul asistentului social în Centrul de Plasament, iar în final prezint metodologia cercetării, rezultatele cercetării efectuate prin prezentarea studiilor de caz arătând antecedentele biografice, cauzele pentru care au fost părăsiți, stilul lor de viață atât calitativă cât și educativă, care sunt manifestările comportamentale după diagnoza și prognoza evoluției lor, care sunt nevoile de bază care se cer împlinite și care sunt obiectivele de lungă durată și de scurtă durată trasate de asistentul social și educatori.

CAPITOLUL I. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE

Copiii au fost și vor fi întotdeauna victimele cele mai sigure ale războielor dintre părinți, ale nepriceperii și lipsei de instucție a acestora, ale sărăciei și ale comunităților aflate în derivă. În acest sens, se impune o prezentare a măsurilor de protecție a copilului aflat în dificultate, care luptă pentru respectarea drepturilor și nevoilor copilului, prin activități și măsuri de protecție specifice, în vederea protejării și dezvoltării armonioase a acestuia. Prin copil se ințelege orice ființă umană în vârsta de pînă la 18 ani, exceptând cazurile în care prin lege majoratul este stabilit sub această vârstă ( Articolul 1, Convenția Națiunilor Unite din 20 noiembrie 1989 cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin legea nr. 18/ 1990).

Copilul aflat în dificultate necesită protecție și asistență socială în realizarea deplină și în exercitarea corespunzătoare a drepturilor sale. Prin copil aflat în dificultate se înțelege, potrivit articolului 1, alineatul 2 din Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr. 26/ 1997 ( legea 108/ 1998 și legea 325/ 2003), acel copil ale cărui dezvoltare, securitate sau integritate fizică sau morală sunt periclitate. Convenția ONU cu privire la drepturile copilului definește categoria copiilor care necesită protecție deosebită prin copil care trăiețte în situații deosebit de dificile. Ambele abordări se referă la limitarea sau inexistența resurselor și condițiilor pentru ca un copil să se dezvolte din punct de vedere fizic, intelectual, spiritual sau moral conform vârstei sale. Sistemul de protecție a copilului se referă la următoarele categorii de copii aflați în dificultate:

Copiii aflați în plasament familial sau adopție;

Copiii abandonați temporar sau permanent în instituții de ocrotire;

Copiii supuși unor rele tratamente ( abuzați/ neglijați);

Copiii cu boli cronice, cu tulburări de dezvoltare, deficiențe, etc;

Copiii din familiile paupere;

Copiii din comunitățile minoritare marginalizate;

Copiii orfani de unul sau de ambii părinți;

Copiii victime ale calamităților naturale, războaielor, etc.

Pentru copilul aflat în dificultate, Comisia pentru Protecția Copilului, stabilește măsuri de protecție și asigură aplicarea corespunzătoare a acestora prin Serviciul Public Specializat pentru Protecția Copilului sau printr-un organism privat autorizat. Articolul 7, alineatul 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 26/ 1997 enumeră măsurile de protecție a copilului aflat în dificultate:

încredințarea copilului unei persoane, unei familii sau unui organism privat autorizat;

încredințarea copilului în vederea adopției;

încredințarea provizorie a copilului către Serviciul Public Specializat;

plasamentul copilului la o persoană sau la o familie;

plasamentul copilului la Serviciul Public Specializat sau la un organism privat autorizat;

plasamentul copilului în regim de urgență;

plasamentul copilului într-o familie asistată.

„Prin consacrarea măsurilor de protecție a copilului aflat în dificultate, intenția legiuitorului este aceea ca minorul să petreacă, în centrul de plasament, o perioadă de timp cât mai scurtă, până la găsirea unei persoane sau unei familii corespunzătoare, care să-i poată oferi acestuia, dacă nu o familie, prin intermediul instituției adopției, măcar un mediu cât mai apropiat de cel familial.”( Neamțu, 2003, pg. 790). În alegerea unei măsuri de protecție, Comisia pentru Protecția Copilului urmează să țină seama de necesitatea unei continuități raționale în educarea minorului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală sau lingvistică.

Copiii care au săvarșit fapte penale, dar nu răspund penal, sunt supuși măsurilor educative prevăzute de legea penală. Măsurile educative ce se pot lua față de minor sunt (art. 101. C. Penal)

mustrarea;

libertatea supravegheată;

internarea într-un centru de reeducare;

internarea într-un institut medico- educativ.

1.2 Drepturile copilului.

În preambulul Convenției ONU cu privire la drepturile copilului găsim că „(…)în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Națiunile Unite au proclamat dreptul copiilor la ingrijire și asistență socială(…) recunoscând că pentru dezvoltarea plenară și armonioasă a personalității sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, intr-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere(…)”

În partea I a Convenției sunt prezentate drepturile copilului, astfel:

Dreptul la egalitate ( art. 2 )

Toți copiii sunt egali fără discriminare , indiferent de rasă, culoare, sex, naționalitate sau etnie, limbă, religie, opinii politice, starea materială sau poziția socială, dizabilități din naștere sau orice alt fel.

Dreptul la viață ( art. 6 )

Fiecare copil are dreptul la viață, asigurândui-se de către stat supraviețuirea și o bună dezvoltare.

Dreptul de a avea un nume și o naționalitate ( art. 7 )

Copilul este îndreptățit să aibă un nume de familie, un prenume și o naționalitate și în măsura posibilului, să-și cunoască părinții și să fie îngrijit de aceștia.

Dreptul la libertatea de exprimare, gândire, conștiință și religie ( art. 12, 13, 14 )

Copilul este liber să primească și să dea mai departe orice informație care corespunde interesului lui. Părinții sau persoanele care au copii în îngrijire sunt obligați să ofere infomații, sfaturi și explicații copiilor și să le permită să-și exprime propriile idei și păreri. Copiii sunt liberi să practice propria lor religie.

Dreptul de a fi protejat de orice formă de violență, abuz sau neglijare ( art. 19 )

Copilului i se asigură sprijinul necesar prin diferite măsuri legislative, administrative, sociale și educative corespunzătoare în vederea protejării împotriva oricăror forme de violență, abuz sau neglijare. Legea interzice orice formă de pedeapsă fizică acasă sau într-o Instituție care ar trebui să se ocupe de protejarea sau educația copilului.

Dreptul la îngrijire specială pentru copiii cu dezabilități ( art. 23 )

Copilul cu dezabilități beneficiază de îngrijire specială și după caz de un ajutor adaptat situației lui pentru a îndepărta barierele sociale și economice și pentru a creea un mediu în care acesta este acceptat de ceilalți copii de vîrsta lui și în viața comunității.

Dreptul la îngrijire medicală ( art. 24 )

Copilul trebuie să se bucure de cea mai bună stare de sănătate posibilă și să beneficieze de servicii medicale și de recuperare.

Dreptul la protecție socială ( art. 5 )

Orice copil trebuie să fie protejat, beneficiind de asistență socială, inclusiv de asigurări sociale. Noua lege urmărește dezvoltatrea serviciilor alternative de tip familial.

Dreptul la educație ( art. 28 )

Statul român garantează accesul obligatoriu și gratuit la educație pentru toți copiii, fără discriminare.

Dreptul la odihnă și vacanță (art. 31 )

Toți copiii pot participa la activități recreative proprii vârstei sale, la viața culturală și artistică, în condiții de egalitate, având la dispoziție mijloace adecvate de petrecere a timpului liber.

Dreptul de a fi protejat împotriva exploatării economice ( art. 32 )

Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării și nu poate fi constrâns la o muncă cu un posibil risc sau care îi poate compromite educația ori dăuna sănătății sau dezvoltării sale fizice, mentale și spirituale. Vârsta minimă de angajare este de 15 ani, autoritățile locale asigurâdu-se că nici un copil nu este angajat sub această vârstă, în locuri periculoase sau împotriva voinței sale.

Dreptul de a fi protejat împotriva oricărei forme de exploatare sexuală și de violență sexuală ( art. 34, 35, 36 )

Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricărei forme exploatare dăunătoare oricărui aspect al bunăstării sale. Măsurile speciale corespunzătoare în acest sens previn răpirea, vânzarea, traficul de copii, exploatarea copiilor în scopul prostituției sau producției de spectacole sau materiale cu caracter pornografic.

Dreptul la asistență pentru copiii aflați în conflict cu legea (art.40 )

Orice copil care a comis o încălcare a legii penale are dreptul la un tratament care să întărească respectul său pentru drepturile omului și libertățile fundamentale ale altora și să faciliteze reintegrarea sa în societate făcându-l să-și asume un rol constructiv în cadrul ei.

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC) prezintă la sfârșitul anului 2010 totalul copiilor aflați în sistemul de protecție (tabelul 1), sociale pot fi definite ca programe specializate, activități organizate, tehnici de intervenție socială, metode de identificare a necesităților și tipurilor specifice de disfuncționalități ce apar la nivel societal. Cu ajutorul acestora cei în dificultate pot obține condiții minime, necesare unei vieți decente și pot să-și dezvolte propriile capacități și competențe pentru o integrare normală în comunitate.

Sistemul de asistență socială cuprinde atat serviciile sociale oferite de instituțiile de stat, cât și de organizațiile private non-guvernamentale sau voluntare.

Strategia sistemului de protecție a copilului propune adoptarea unui numar mare de reforme radicale care să aducă România la standardele internaționale de protecție a copilului, punîndu-se accent pe transformarea sistemului „instituționalizat" într-unul „de tip familial".

Tabel 1.1 Numărul copiilor aflați în Sistemul de protecție. ( sursa: ANPDCA, decembrie 2010)

Grafic 1.1 Ponderea copiilor aflați în Sistemul de protecție ( sursa: ANPDCA, decembrie 2010)

Copii încredințați în vederea adopției 2%

Copii aflați la alte familii/ persoane 8%

Copii aflați în plasament la asistenți maternali 17%

Copii aflați în plasament la rude până la gradul IV 30%

Copii aflați în centre rezidențiale 43%

1.3. Nevoile copilului.

S-a scris mult cu privire la nevoile și drepturile copiilor, unele dintre ele fiind derivate empiric, iar altele bazate pe sentimentele, valorile și înclinațiile ideologice ale autorilor respectivi. Factorii care influențeză dezvoltarea sunt complecși, însă o asemenea compexitate „ nu eliberează nici părinții, nici asistenții sociali de responsabilitatea de a asigura ca copiii să crească în acel mediu înconjurător care oferă cele mai multe oportunități pentru dezvoltarea încrederii, a respectului de sine, a comunităților de comunicare și interacțiune, a încrederii, a capacității de a intra în relație, a controlului social și a cunoașterii.”( Smith, Carole, R., 1993, pp. 40). Cu alte cuvinte, elementele funcționării afective și cognitive care nu permit să înțelegem lumea în care trăim și să intrăm în interacțiuni sociale adecvate cu ceilalți oameni.

Pentru o bună dezvoltare a copiiilor și pentru ca mai târziu aceștia să devină adulți capabili și încrezători în ei înșiși trebuie asigurate nevoile de bază a acestora de către mediul în care trăiesc. Cercetările în domeniu exemplifică patru nevoi emoționale de bază: de dragoste și securitate, de experiențe noi și stimulare, de laudă și recunoaștere și de responsabilizare. În afară de acestea există și nevoi de bază fiziologice ale copilului care au de asemenea o conotație importantă în dezvoltarea acestuia.

Nevoia de dragoste și securitate este cea mai importantă în termenii formării bazelor pentru abilitatea de a intra în relații recompensatoare cu un cerc din ce în ce mai larg de oameni. Mulți cercetători și scriitori au comentat asupra dificultății de a defini și de a măsura aspectele calitative ale dragostei. Cu toate acestea, înțelegem prin ea „o preocupare de a întări bunăstarea altuia prin oferirea de schimburi și experiențe recompensatoare, afecțiune fizică, și prin satisfacerea necesităților vitale cum ar fi căldura, hrana, somnul și protecția față de primejdii”.( Balahur, 2001, pp 67) Această nevoie este „permanentă în copilărie și extrem de importantă în construirea atașamentului (…) fiind condiția dezvoltării unei personalități sănătoase”( Brătianu, 2005, pg 35). În funcție de satisfacerea acestei nevoi va depinde calitatea viitoarelor relații sociale ale adultului cu colegii, cu prietenii, cu propria lui familie. Psihopatia lipsei de afectivitate se datoreaza nu ruperii relațiilor dintre copil și părinte sau îngrijitor, ci unui eșec inițial în formarea legăturilor și în dezvoltarea atașamentelor. În cazul copiilor dezvoltatrea, menținerea, calitatea relațiilor și interacțiunea sunt semnificative în influențarea dezvoltării. Lipsa de atașament sau relațiile distorsionate nu înseamnă nimic bun pentru viitorul copilului. Un sentiment de securitate se obține prin relații continue și stabile cu alte persoane semnificative, în vreme ce predictibilitatea și rutina familiară permit copiilor să se simtă în siguranță atunci când întâlnesc noi experiențe și situații în schimbare.

Nevoia de a explora și de a fi stimulați de experiențe noi și de o creștere a informației pentru a-și dezvolta inteligența, încrederea în sine și sentimentul de control asupra lumii în care trăiesc. Cele mai importante elemente în acest context sunt oportunitățile de interacțiune socială , joaca și stăpânirea limbajului. Jocul facilitează îmbogățirea de cunoștințe despre lume, elaborarea de soluții și utilizarea fanteziei pentru a-și lărgi experiența și înțelegerea. Prin joc „copilul își dezvoltă lumea lui internă, care este o reflectare a celei externe impregnată, colorată cu sentimentele trăite în momentul în care a descoperit-o”( Balahur, 2001, pg 67). Tocmai această lume internă ne face să ne simțim deosebiți, unici în modul de a percepe și reacționa la situații, evenimente, persoane, obiecte ale realității. Cel mai crucial factor pentru abilitatea intelectuală este calitatea mediului ligvistic. Aceasta înseamnă nu numai cantitatea de conversație, ci și gradul și bogăția limbajului folosit și conținutul și lărgimea schimburilor ligvistice. Dezvoltarea limbajului costă de asemenea și de procesul interacțiunii sociale, mai întâi ca bază a învățării rele a unui vocabular și a regulilor de legare a cuvintelor și, în al doilea rând, ca mod în care copiii ajung să înțeleagă semnificația schimburilor sociale, interpretând ce li se spune și răspunzând adecvat.

Nevoia copilui de a fi apreciat și de ai fi recunoscute capacitățile. Devenirea unui copil ca adult socialmente capabil necesită o vastă cantitate de învățare socială, emoțională și dezvoltată de-a lungul anilor. Până la vârsta la care copiii sunt destul de mari pentru a aprecia satisfacția inerentă a unei munci bine făcute trebuie să existe stimulente care să-i ajute să treacă peste frustrarea, conflictul, dezamăgirea și uneori confuzia învățării a cum să fii social și intelectual competent. Recunoașterea, încurajarea și lauda din paretea persoanelor semnificative oferă asemenea stimulente. Încurajările adultului și exprimarea unor exigente rezonabile față de copil sunt esențiale în socializarea copilului. Acest mod de răsplată îi formează copilului o stimă de sine crescută, îl responsabilizează, îi creează o atitudine pozitivă față de sarcini și față de efort. Această recunoaștere a meritului copilului trebuie făcută vizând în special efortul depus de copil și nu rezultatul, atat pentru a încuraja copiii cu rezultate mai slabe dar și pentru a preveni tendințele copilului de a vâna cu orice preț rezultatul. Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimentul valorii și al respectului de sine și conduita lui în viață va fi în limitele acestui respect. Solicitările inadecvate, care neagă posibilitatea realizării și recompensei pot duce la frustrare, mânie sau retragere.

Nevoia responsabilității. Copiii au nevoie să dezvolte un sentiment de responsabilitate prin independență personală. Cu scopul de a exprima aceasta în limite social acceptabile, limitele și controlul trebuie întâi stabilite pentru copiii mici de către adulți semnificativ pentru aceștia. În interiorul acestui cadru creșterea continuă a independenței poate fi acordată treptat copiilor pentru a alege între opțiuni pentru a decide asupra planurilor și acțiunilor, pentru a-și face singuri prieteni, pentru a se simți responsabili față de ceilalți și pentru a accepta consecințele alegerilor. Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvoltă autonomia copilului. Mai întâi copilul învață să se îngrijească singur, să mănânce, să se îmbrace. Responsabilitățile cresc pe măsură ce copilul crește și dau copilului sentimentul puterii lui, al libertății în acțiunile proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilitățile și răspunderile ce îi revin. În același timp copilul este socializat prin asumarea responsabilității pentru că el învață regulile, tiparul după care se face un anumit lucru, ce este permis și ceea ce nu este permis.

Nevoile de bază fiziologice ale copilului. La vârstă mică adultul răspunde în totalitate de cunoașterea și îndeplinirea acestor nevoi ele fiind garanția supravețuirii și a dezvoltării copilului. „Greșelile pe care le fac adulții în satisfacerea acestor nevoi pot distorsiona dezvoltarea copilului. Consecințele sunt grave și sunt plătite atat de indivizi cât și de societate în ansamblu” ( Irimescu, 2004, pg. 37).

Satisfacția acestor nevoi trebuie adaptată la caracteristicile, personalitatea și capacitățile fiecărui copil în parte. Recunoașterea și răspunsul adecvat la acești factori depind de continuitatea interacțiunii sociale și de dezvoltarea cunoașterii fiecărui copil în parte. Nevoile copilului nu pot fi satisfăcute adecvat în instituții de ocrotire sau în situațiile în care relațiile dintre copii și părinții lor sau îngrijitori sunt continuu întrerupte prin separare sau prin schimbarea celor care îi îngrijesc. Lipsa de posibilitate de a dezvolta atașamente și prezența relațiilor deformate sau discordante sunt factorii semnificativi ai dezvoltării problematice.

CAPITOLUL II. INSTITUȚIONALIZAREA COPILULUI

2.1 Definire

A instituționaliza un copil înseamnă a-l plasa într-un mediu din care îi lipsesc lucrurile personale, evenimentele personale, lipsesc activitățile adecvate / individualizate fiecărei persoane, lipsește contactul cu lumea exterioară și perspectiva viitorului. Personalul controlează toate deciziile, iar rezidentul își pierde autonomia și încetează a se mai vedea pe sine însuși ca având alte roluri sau relații într-o lume exterioară instituției ( Miftode, 1999, pg 56).

Acest subiect al instituționalizării ne conduce la problema abandonului copiilor de la vârste fragede în instituțiile de ocrotire. Abandonul este echivalent din punct de vedere legal într-o oarecare măsură cu termenul “dezinteres ”, acesta din urmă fiind definit ca „încetarea imputabilă a oricăror legături între părinți și copil, legături care să dovedească existența unor raporturi părintești normale” (Filipescu, 1996, pp 67).

Numărul mare de copii aflați pe termen lung în instituții de ocrotire pare a fi explicat de neîncrederea părinților în propria posibilitate de a-și crește copiii. Copiii instituționalizați pe termen lung, sunt excluși din societate și nu sunt pregătiți pentru o viață adultă independentă. Mulți dintre ei au fost abandonați la naștere și singura lor alternativă este instituționalizarea.

Mulți copii riscă să fie abandonați sau instituționalizați ca urmare a dificultăților economice cu care se confruntă familiile lor precum și a greutăților de zi cu zi. Numărul mare al copiilor instituționalizați nu a scăzut în ultimul deceniu. Acest număr a crescut constant până în 1998. Aproximativ 33 % din copiii instituționalizați au fost dați în îngrijire unor familii, au fost adoptați sau reintegrați în familii.

Numeroși copii instituționalizați sunt plasați în centre la cererea părinților sau a autorității tutelare, mulți dintre ei au fost abandonați la naștere în maternități. Printre factorii care contribuie la abandon se numără dificultățile financiare cu care se confruntă cele mai multe familii și lipsa de cunoștințe despre mijloacele moderne de contracepție, fapt frecvent întâlnit în rândul anumitor segmente de populație. O altă cauză o constituie inexistența unor servicii de consiliere în cadrul și în afara maternităților. Adolescentele, femeile necăsătorite, femeile care au adus pe lume și au crescut mai mult de 3 sau 4 copii tind să-și abandoneze nou-născuții încă din maternitate. (Ibidem, pp 72).

Modelul instituțional de creștere a unui copil nu este firesc, personalul aflat într-un permanent schimb de ture nu poate suplini modelul matern sau patern, relația între mulți copii de aceeași vârstă nu este stimulativă, precum aceea dintre frații ce se urmează unul pe celălalt la vârste diferite, ci este concurențială.

Consecința imediată a actului de abandon este pentru cei mai mulți dintre copii intrarea în Centrul de plasament. Mult timp aceasta a fost considerată soluția cea mai convenabilă atât pentru copil cât și pentru comunitate. În momentul când produsul nesatisfăcător al acestor instituții a fost adus în atenția conștiinței publice, abia atunci s-a înregistrat o creștere a interesului pentru factorii care determină supraaglomerarea caselor de copii.

Concentrarea vizibilă pe starea de paupertate a familiei care optează pe instituționalizarea copilului sau abandonul acestuia nu înseamnă neapărat lipsa atașamentului față de un copil, chiar dacă relația părinte-copil poate fi într-o oarecare măsură alterată din cauza capacităților reduse de adaptare la situația de criză în care se găsește adultul. Fără să încercăm să scădem responsabilitatea părinților care inițiază sau acceptă soluția instituționalizării copiilor lor, menționăm că rolul sistemului de protecție a copilului nu este de a învinovăți familia pentru eșecurile sale în creșterea și educarea copilului, ci de a o sprijini.

În România de azi, formele principale de ajutor pentru familiile în criză sunt alocația pentru copii și ajutorul social, care revin însă numai acelor părinți care au documente de identificare (pentru ei înșiși și pentru copiii lor). Cei lipsiți de documente de identitate (sau de domiciliu legal) nu pot solicita aceste drepturi (nici măcar alocația pentru copil, drept universal al cetățenilor României). Valoarea acestor forme de ajutor material este atât de redusă față de costurile de trai încât – chiar și în cazul în care familia beneficiază de ambele aceste forme de ajutor – ele nu îi vor asigura o subzistență decentă.

2.2. Cauzele și efectele insituționalizării asupra copiilor

2.2.1 Cauzele insituționalizării

John Bowlby a constituit punctul de pornire al unui uriaș val de conștientizare comunitară în ceea ce privește situația copiilor abandonați. El se concentrează asupra cauzelor care determină internarea în instituții de ocrotire a copiilor:

a) Situații de urgență – mamă decedată, mamă în spital, mamă în detenție, mamă care a dezertat părăsindu-și copilul , imoralitate în căminul familial, neglijare totală, familie care nu are locuință, copii găsiți rătăcind sau abandonați în diferite locuri;

b) Condiția grupului familial natural

– prezența și capacitatea tatălui – prezent dar inapt prin boală fizică, boală psihică, deficiență mintală;

– absent din motivele: necăsătorit, decedat, separare, divorț, spitalizare.

c) Ajutorul acordat de rude

– inexistent din cauzele: rude decedate, în vârstă ori bolnave, rude locuind foarte departe, rude în imposibilitatea de a ajuta din motive economice, părinții nu au nici o rudă.

John Bowlby identifică trei grupuri de cauze care, acționând în principal asupra grupului familial sunt furnizate potențial de copii deprivați:

a) familia naturală neorganizată – legitimitate

b) familia naturală organizată și intactă dar care nu funcționează efectiv, condiții economice ducând la șomajul susținătorului familiei și la sărăcie, boală cronică sau incapacitate a unui părinte.

c) familia naturală dezorganizată și nefuncțională: calamitate socială, război, foamete, decesul unuia dintre părinți, separare sau divorț între părinți, mama lucrează lipsind întreaga zi.

În urma unei cercetări desfășurată pe o perioadă de mai mulți ani s-a constatat că principalele cauze ale internării în instituții sunt:

Dezorganizarea familiei și absența condițiilor de viață prin:

a) decesul părinților, în ordinea: decesul ambilor părinți, decesul tatălui, decesul mamei;

b) despărțirea în fapt sau legală a părinților.

Abandonarea copiilor – copii proveniți din părinți necunoscuți, copii proveniți din relații de concubinaj, copii abandonați datorită unor vicii ale părinților.

Comitetul Național pentru Protecția Copilului a descoperit în urma unui studiu următoarea situație:

– în anul 2006 în Leagănele de copii se găseau 12.000 de copii între 0 și 3 ani iar în Casele de copii preșcolari și școlari 32.000 de copii între 3 și 18 ani;

– în anul 2007 în Leagănele de copii se aflau 6.500 de copii între 0 și 3 ani iar în Casele de copii preșcolari și școlari 30.000 de copii între 3 și 18 ani;

– în anul 2008 Leagănele de copii adăposteau 8.500 de copii între 0 și 3 ani iar în Casele de copii preșcolari și școlari 29.000 de copii între 3 și 18 ani;

2. Studiul Comunității Europene, efectuat prin intermediul organizației nonguvernamentale Ocrotiți copiii descoperă următoarele statistici:

– anul 2006 – 14.800 de copii între 0 și 3 ani, aflați în leagăne, 38.915 copii între 3 și 18 ani în casele de copii;

– în anul 2008 datele arată o descreștere a numărului de copii din leagăne, fiind o situație temporară, întrucât rata abandonului crește constant.

În ceea ce privește cauzele instituționalizării un studiu publicat în 1991 constată existența a patru mari grupuri de motive ale plasării copiilor în leagăne:

Cauze centrate pe copil:

– abandon 19,6 %, abuz 0,5 %, copil nedorit 7,9 %, copil cu handicap 11,7%.

Cauze centrate pe situația mamei:

– mamă sub 18 ani 8,4 %, mamă necăsătorită 40,2 %, nivel educațional scăzut al mamei 38,5 %.

Cauze referitoare la ambii părinți:

– părinți divorțați 1,2 %, părinte decedat 4,3 %, părinte în detenție 4,1 %, părinte handicapat 2,1 %, părinte alcoolic 13,4 %, părinte bolnav mintal 18,7 %.

Cauze de ordin economic:

– venit insuficient 64,8 %, lipsa locuinței 38,5 %, părinte șomer 73,7 %.

Datele furnizate de “Cartea Albă a Copilului” arată că în anul 2008 principala cauză a instituționalizării copiilor se află în condițiile socioeconomice, pe al doilea loc se găsește situația grupului familial, urmând apoi starea de sănătate a părinților:

– părinții fără locuri de muncă 73,7 %, familii cu condiții grele de locuit 66,5%, familii cu venituri insuficiente 64,8 %, familii dezorganizate 57,3 %, părinți bolnavi sau cu handicap 35 %, mame sub 18 ani 8,4 %. ( Brătianu, 2005, pp 89)

Cea mai mare parte a copiilor instituționalizați abandonați prin voința părinților din motive ce țin strict de modul în care aceștia își înțeleg existența: alcoolism, prostituție declarată sau nu, imaturitate a persoanei cu efecte evidente asupra modului de exercitare a calității de părinte, dorința egoistă de a se bucura de contextul unei vieți de familie refăcute( Ichim, 2003, pp 96).

A doua ca importanță în evantaiul cauzelor internării copiilor în instituții se relevă în factorul economic: realitatea sărăcirii crescânde a familiei determină situații disperate, în care părinții trebuie să aleagă între viața copiilor lor și abandonarea acestora. Nivelul financiar scăzut este însoțit adesea de alte fenomene, ceea ce face ca impactul factorului economic să-și extindă sfera de influență în viața familiei ( Muntenu, 2001, pp 24).

Al treilea grup de cauze, acela al întâmplărilor nefericite și mai mult sau mai puțin controlabile cum ar fi decesul unuia sau al ambilor părinți, bolile grave, prejudecățile sociale care le fac pe mamele foarte tinere să-și părăsească copilul, are ponderea cea mai mică.

Abandonul determinat în mare parte de voința și decizia proprie a părinților este cauza principală a instituționalizării, este probat de un fapt simplu și ușor de măsurat: referința la contactele pe care familia le mai păstrează cu copilul plasat în Leagănul de copii.

Trăsătura comună, cea mai frecventă a părinților care își abandonează copiii este “în afara unei mizerii socioculturale frecvente, o imaturitate și o instabilitate datorate unor motive diverse și unei copilării și adolescențe foarte perturbate” ( Muntenu, 2001, pp 45). În cele mai multe cazuri este vorba de trei generații de abandon: bunica maternă sau paternă, având ele însele cu fiul sau fiica relații întrerupte, insuficiente și imature.

Deși această situație a copiilor de care părinții lor nu au nevoie are tragismul său, deși ea a suscitat dacă nu compasiune și ajutor, cel puțin o mișcare administrativă a serviciilor sociale, ea ar fi fost, ca și alte evenimente ale existenței, trecută în rândul faptelor normale, de viață, dacă efecte cu puternic impact social nu ar fi determinat o re-centrare a atenției asupra abandonului și instituționalizării.

2.2.2 Efectele insituționalizării asupra copiilor

Copilul instituționalizat este supus unor schimbări ale căror efecte psiho-afective nu sunt suficient evaluate în îndrumarea, educarea și organizarea vieții acestuia.

Dacă instituționalizarea are loc la o vârstă mică, destrămarea relației mamă-copil determină modificări biologice și psihice care împiedică sau întârzie procesul de dezvoltare normală a copilului cu consecințe grave ca retardul bio-psihic și intelectual. Separarea copilului de familie este o situație stresantă, generatoare de frustrare afectivă cu consecințe maturizării lui psiho-sociale, adaptării și integrării lui viitoare.

Privarea copilului de relațiile afective cu mama sa generează fenomenul de hospitalism care se manifestă printr-o evoluție lentă și o retardare intelectuală generală. Singurul tratament eficient al sindromului frustrării precoce este maternajul, adică înapoierea mamei sau schimbarea atitudinii mamei față de copil, sau apariția unui substitut matern eficace și stabil.

Vulnerabilitatea biologică și psihică, cauzată de carența afectivă maternă se accentuează în condițiile deplasării copilului dintr-o secție în alta și a schimbării personalului, copilul fiind frustrat de o relație afectivă constantă, ceea ce explică parțial distrofia, nervozitatea și sensibilitatea la îmbolnăviri.

Lipsa de afectivitate și stimularea exterioară își poate lăsa amprenta asupra dezvoltării fizice. Copiii care trăiesc în instituții pot prezenta tulburări motorii cu întârzieri în învățarea mersului sau dezvoltarea unui mers tipic, puțin aplecat înainte. De asemenea, de cele mai multe ori le lipsește finețea mișcărilor. Fetele, de obicei, au părul scurt, iar în marea majoritate a cazurilor configurația lor corporală seamănă cu cea a băieților.

Carențele psiho-afective ale copiilor instituționalizați sunt printre cele mai profunde cu efecte pe termen lung în dezvoltarea personalității acestora.

Separarea mamei de copil îl frustrează pe acesta de satisfacerea trebuințelor primare de alimentare, dragoste și ambianța normală de acceptare psihologică a copilului, determinând dezechilibrul biologic și psihic.

Baza pentru a-și dezvolta abilitatea de a intra în relații compensatoare cu un cerc din ce în ce mai larg de oameni este asigurată de nevoia copilului de dragoste și securitate. Îngrijirile acordate copiilor încă din primele zile de viață trebuie să respecte două condiții esențiale: stabilitatea și continuitatea îngrijirii pe cât posibil de către aceeași persoană adultă, precum și siguranța și tandrețea care se concretizează într-o relație individualizată, constantă, sigură și afectuoasă între copil și adult. Copilul care are o relație cu o persoană stabilă și afectuoasă, care crește într-un climat de încredere și siguranță își dezvoltă o legătură de atașament cu acea persoană, fundamentul pe care își va construi mai târziu identitatea personală ca fiind distinctă de oricare alta și va putea treptat să se detașeze de adult, știind în același timp că acesta va fi întotdeauna disponibil când el va avea nevoie.

Atașamentul îl ajută pe copil să atingă întregul său potențial, să gândească logic, să-și dezvolte conștiința și interesul de a coopera cu alți oameni, să facă față stresului și frustrării, să învingă anxietatea și să dezvolte relații viitoare. Astfel, copilul își va putea dezvolta încrederea în sine, capacitatea de adaptare și autonomia, necesare unei dezvoltări armonioase. Ființele umane sunt înclinate să formeze legături puternice de atașament cu alte ființe umane, acest lucru având loc la orice vârstă. Pierderea unei legături puternice de atașament este extrem de dureroasă, persoana trăind sentimente de anxietate, tristețe, chiar mânie ( Brătianu, 2005, pp 67).

Atașamentele sunt văzute cel mai clar în timpul copilăriei, ca instrumente psihologice menite să protejeze copilul. Cu vârsta însă, intensitatea și frecvența acestor atașamente descrește, dar, persistă într-o oarecare formă de-a lungul vieții. În situații de pericol și nesiguranță, separarea afectivă produce sentimente de anxietate. Deoarece atașamentul este un mecanism de protecție, anxietatea și teama sunt marile sentimente pe care copiii le experimentează atunci când sunt separați de adulții de care sunt atașați.

Întârzierile în dezvoltarea mentală și emoțională, traumele psihologice și emoționale grave și tulburările de personalitate sunt doar câteva caracteristici majore ale copilăriei unui copil instituționalizat. În ceea ce privește dezvoltarea psihică a copiilor crescuți în instituțiile de stat, deja în leagănele de copii se observă deosebiri mari între copiii de vârste mai mici și mai mari în favoarea primilor. Aceasta înseamnă că pe măsură ce un copil stă mai mult într-o instituție de tip medical, el acumulează un retard psihic mai sever. Lipsa de afectivitate în mica copilărie a copilului instituționalizat generează și tulburări de comportament. Copiii care au fost privați de afectivitate și de o relație de atașament puternic și stabil dezvoltă un comportament agresiv cu care vor să țină de fapt adulții la distanță. Copiii aceștia sunt de multe ori dominați de afecte negative, de trăiri elementare care scapă, în general, controlului emoțional, ca de exemplu, furia, mânia, ura, răutatea și agresivitatea. Aceste afecte negative sunt viu exprimate în conduită și dezorganizează atât activitatea interioară a organismului, cât și funcțiile adaptative ale acestuia. Datorită împărțirii instituțiilor pe criterii de vârstă, transferul copilului de la o secție la alta sau de la o instituție la alta poate genera crize de adaptare care prejudiciază dezvoltarea și maturizarea copilului. Acest traseu instituțional secționează viața copilului în stadii distincte, trecerea de la o instituție la alta realizându-se prin rupturi brutale de un mediu și trecerea într-un mediu cu totul diferit: secții de distrofici, spital de copii, centrul de plasament etc. Copilul vulnerabil fizic și psihic datorită lipsei de afecțiune a mamei este din nou frustrat de o relație afectivă constantă prin schimbarea personalului. Copilul care a suferit internări repetate în instituții, fiind mutat dintr-un loc în altul își poate pierde sensul permanenței ( Brătianu, 2005 pg 78). Frecvent se constată la copii instituționalizați întârzieri în dezvoltarea limbajului, deseori fiind accentuate până la o pseudo-debilitate mentală, fiind date de retardarea pedagogică consecutivă – nedezvoltarea limbajului ca instrument al gândirii – la copiii care au ajuns în casa de copii preșcolari, după un stagiu început uneori la vârsta sugarului în centrul de plasament. Vocabularul este redus și jargonizat și au o capacitate redusă de a înțelege sensul cuvintelor. Acești copii nu sunt capabili să se elibereze de concret și să raționeze abstract.

Copiii crescuți într-un climat rece din punct de vedere afectiv și nestimulativ au tendința de a fi tăcuți, pasivi și nefericiți, cu tulburări afective grave. Dacă stimulii dureroși sunt frecvenți și persistă o lungă perioadă de timp, mai ales dacă vin partea unei persoane adulte, vor genera din partea copilului mai degrabă reacții negative, de retragere și respingere decât de apropiere. Această slabă capacitate de adaptare socială și afectivă, continuă să se resimtă tot mai mult odată cu creșterea copilului, influențând negativ relațiile sale viitoare chiar dacă sunt bine intenționate.

O nevoie esențială a copilului în perioada copilăriei este cea de a explora mediul înconjurător, de a fi stimulat prin experiențe noi și prin creșterea nivelului informațional pentru a facilita procesul formării încrederii în sine și sentimentul de control asupra lumii în care trăiește. Cele mai importante elemente în acest context sunt oportunitățile de interacțiune socială, joacă și stăpânirea limbajului. Explorarea este singura cale prin care copii învață despre oameni și obiecte. Copilul instituționalizat nu prezintă curiozitate în explorarea lumii înconjurătoare având un interes destul de scăzut față de obiecte, activități și persoane. Explorarea persoanelor din jur este superficială, fiind binecunoscută afectivitatea nediferențiată față de adulți pe care o prezintă copilul instituționalizat.

Un copil abandonat și instituționalizat are întotdeauna dificultăți de învățare a abilităților de funcționare în mediu. El are idei confuze despre mediul înconjurător, nu știe cum să reacționeze la ceea ce este în jur și, de aceea, de multe ori va adopta un comportament duplicitar: într-un fel gândește și în alt fel acționează.

În cazul copiilor instituționalizați solicitările inadecvate, care neagă posibilitățile realizării și recompensei, duc la frustrare, mânie și retragere. De aceea, instituția reprezintă mediul de viață cel mai puțin dorit pentru un copil ( Irimescu, 2004, pg 123).

Copilul abandonat într-o instituție, mai ales dacă nu i s-a explicat motivul pentru situația nou creată, se simte dezrădăcinat și poate dezvolta un sentiment al non-valorii, al faptului că nu a fost dorit sau iubit. Această incapacitate de valorizare a eu-lui propriu poate duce la o „auto-culpabilizare”. Complexul de inferioritate este un efect fatal al unei comparații, un simptom maladiv, un semn de tulburare a tendinței normale de auto-valorificare, de integrare a persoanei în societate. Sentimentul de inferioritate este foarte des întâlnit între adolescenții care au crescut în instituții. El poate avea condiționări exterioare și interioare. Dintre condiționările exterioare poate cea mai evidentă este etichetarea, stigmatizarea, cu alte cuvinte, ansamblul de stereotipuri etnice și grupale pe care societatea le are față de copiii instituționalizați.

Copilul încearcă să se descurce fără dragostea și sprijinul celorlalți, luptând pentru a deveni independent din punct de vedere emoțional, pe măsură ce trec anii el se „obișnuiește ” cu această situație. Printre factorii frustranți caracteristici adolescenței în viața copilului instituționalizat: „complexul de proveniență ” în cazul în care acesta provine dintr-o familie dezorganizată, de alcoolici, delicvenți sau țigani, sau cel legat de condiția sa de instituționalizat. Atitudinea față de familia de proveniență are diferite manifestări de la caz la caz, de obicei, în funcție de vârsta copilului. Unii doresc reîntoarcerea în familia de origine, idealizându-și părinții și făcându-și iluzii în ceea ce privește viitorul. Alții, de obicei, la vârste mai mari, se rușinează de părinți, evitând să vorbească despre ei și respingând o eventuală cunoaștere a lor.

Lipsa unei perspective asupra vieții adulte este un alt efect negativ al instituționalizării. Instituțiile de ocrotire a copiilor nu deschid nici o perspectivă copilului pentru viața adultă. La vârsta de 16 – 18 ani când ei părăsesc instituția urmează cel de-al doilea abandon, extrem de traumatizant pentru adolescent – intrarea într-o viață pentru care extrem de puțin pregătit și în care va fi lipsit de orice suport. Neavând ocazia, de cele mai multe ori, să învețe rolurile și deprinderile necesare unei vieți adulte normale și lipsiți de experiențele afective normale unei adaptări sociale pozitive, ei se găsesc în fața unui viitor incert, fără a se bucura de sprijinul pe care familia îl furnizează în mod obișnuit copilului. Fără acest sprijin, dezrădăcinați și nepregătiți pentru viața de adult nu este deloc surprinzător faptul că mulți dintre acești tineri nu se pot adapta în societate, căutându-și deseori refugiu în medii care dezvoltă dependență, fiind antrenați în comiterea unor acte delincvente ( Zamfir, 1997, pg 54).

2.2.3. Problematica instituționalizării în România

Problematica instituționalizării este strâns legată de cea a abandonului copilului, deoarece marea masă a copiilor instituționalizați se recrutează din rândul copiilor abandonați. Între situația copilului care trăiește în familia sa și abandonul consemnat legal există o multitudine de forme intermediare de separare a copilului de familie: părăsirea definitivă a copilului cu sau fără declarație formală de abandon în maternități, leagăne, spitale, case de copii sau, pur și simplu, în gări sau pe stradă; încredințarea copilului pe o perioadă nedeterminată unor instituții, fără a exista o decizie clară cu privire la caracterul provizoriu sau definitiv al separării, neglijarea cronică a copilului, etc.

O scurtă analiză a dinamicii abandonului copiilor în ultimele două decade în România. Printre factorii care au contribuit la abandonul copiilor în ultima perioadă a regimului socialist, Zamfir și colaboratorii (1997) menționează:

a) Politica violent pronatalistă a regimului socialist lansată în 1966 prin interzicerea avorturilor și descurajarea, respectiv interzicerea unor mijloace moderne de control al nașterilor.

b) Sărăcirea rapidă după 1980, cuplată cu puternice tendințe de dezorganizare a familiei marginalizate, a lovi, în special, acele segmente ale societății caracterizate de o natalitate ridicată și de incapacitatea de planificare familială. Nu sărăcia, ca atare, este cauza directă a abandonului celor mai mulți copii, ci o combinație unică de dezorganizare social-familială și sărăcie. Această cumulare a factorilor de risc, respectiv, lipsa de locuință, lipsa locului de muncă sau nesiguranța acestuia, lipsa unui suport din partea familiei lărgite, la care se adaugă destrămarea familială, violența domestică și alcoolismul este deosebit de pregnantă în grupurile etnice marginale (în special rromi) care prezintă și natalitatea cea mai ridicată.

c) Rata ridicată a mortalității materne datorată avorturilor empirice în ilegalitate a constituit de asemenea o cauză a abandonului.

d) Un sistem de protecție a copilului care, în loc să prevină abandonul, îl induce în mare măsură. Pentru a face față problemelor sociale, sistemul a acceptat o formă de internare provizorie, pe perioade nedeterminate a copiilor în instituții. Spitalizarea pe termen lung, separarea progresivă a copilului de familie și incapacitatea sistemului de a sprijini familia în dificultate duceau la transformarea acestei forme de protecție medicală într-un proces ireversibil de abandon a copiilor în instituții.

Instituționalizarea era răspunsul preferat la situația de abandon al copilului.

Zamfir și colaboratorii (1997) identifică trei planuri pe care se pot plia motivele preferinței pentru alternativa instituționalizării copilului abandonat. Acestea ar fi (Zamfir, 1997 pg 89):

1. Formele alternative la instituționalizare, respectiv încredințare, plasament, adopție, erau subdezvoltate. Cauzele acesteia țin atât de o serie de constrângeri reale cât și de condițiile culturale și ideologice. Adopția era sporadică, neîncurajată, etichetată ca fiind inerent problematică și sortită eșecului.

2. Factorul ideologic manifestă o preferință absolută pentru formele statale, de aici și preferința absolută pentru instituția de stat ca panaceu pentru rezolvarea oricăror probleme.

3. O deficiență structurală în sistem: instituțiile ca soluție pentru dificultățile temporare ale familiilor. Pe lângă copii abandonați, instituțiile sunt pline de copii încredințați temporar acestora de către familiile lor aflate în dificultate, fiind de fapt cvasi-abandonați. Astfel, instituțiile devin un amortizor temporar, care tinde să devină definitiv, al dificultăților prin care trec familiile. Relația copil-familie slăbește continuu, marea majoritate a copiilor continuând să-și petreacă viața până la majorat în instituție. Se înregistrează în unele comunități de rromi un nou model tipic: familiile obligate să se deplaseze în căutarea muncii încredințează copiii instituțiilor până la vârsta de trei ani, vârstă după care aceștia necesită mai puțină supraveghere și îngrijire.

Numărul mare de copii abandonați ocrotiți în case de copii, școli speciale și cămine-spital sau trăind și cerșind pe străzi este o realitate în România la sfârșitul acestui mileniu.

Contrar așteptărilor, după 1989 abandonul copiilor a tins, cel puțin relativ, să crească. Liberalizarea avorturilor și promovarea mijloacelor contraceptive moderne a creat așteptarea reducerii rapide a copiilor nedoriți și, în consecință, a abandonului. Contrar acestei așteptări, abandonul a crescut atât în termeni absoluți cât și relativi raportat la numărul de nou-născuți. Pe fondul scăderii bruște a natalității după 1989, creșterea abandonului are o semnificație dramatică.

2.2.4. Abuzul instituțional asupra copiilor din instituții

În contextul studierii instituționalizării considerăm adecvată analiza stereotipurilor rasiale și etnice pe care le avem datorită faptului că o mare parte din copiii abandonați în instituțiile de ocrotire sunt de etnie rromă. În context mai larg, stereotipurile pe care le avem față de copiii proveniți din aceste instituții sunt determinante în fenomenul de etichetare și stigmatizare al acestora.

Stereotipurile rasiale și etnice implică atribuirea unei concepții fixe și deseori incorectă sau nefavorabilă unui grup rasial sau etnic.

Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate crescută datorită caracteristicilor specifice vârstei: sunt lipsiți aproape complet de posibilități fizice și psihice de apărare, capacitate redusă de autoapărare, capacitate redusă de anticipare a actelor proprii sau ale altora, în special ale adulților, capacitate redusă de înțelegere a efectelor și consecințelor unor acțiuni proprii sau ale altor persoane, capacitate empatică redusă, imposibilitatea de a discerne între intențiile bune și rele ale altor persoane.

Predispoziția copilului instituționalizat spre diferite forme de abuz în cadrul instituțiilor este cu atât mai mare cu cât mecanismele de apărare împotriva acestor forme de abuz sunt mai reduse față de copilul provenit din mediul familial.

O altă posibilă cauză a abuzului se află în contextul de stereotipuri rasiale, prejudecăți și discriminare cu care comunitatea tratează copiii instituționalizați.

O trebuință psihică împlinită prin discriminare este eliberarea tensiunii și frustrării. Cu toții, la un anumit punct, devenim frustrați când nu suntem capabili să atingem sau să obținem ceea ce ne dorim. Uneori reacționăm față de sursa frustrării, dar uneori această reacție directă nu este posibilă. Uneori persoanele frustrate își plasează mânia și agresiunea asupra unui „țap ispășitor”.

2.3. Forme alternative la instituționalizare

Principalul obiectiv al reformei a fost închiderea instituțiilor rezidențiale, între timp dezvoltându-se soluții alternative pentru copiii din aceste instituții, cum ar fi: tutela, curatela, plasamentul copilului la o persoană sau familie, serviciu public specializat sau organism privat autorizat, încredințarea copilului unei persoane sau familii, serviciu public specializat ori unui organism privat autorizat, încredințarea la asistenți maternali sau casele de tip familial.

Totodată reforma vizează prevenirea instituționalizării, oferind în schimb servicii alternative pentru sprijinirea familiilor în nevoie, precum centre de zi sau centre maternale. În cazurile în care reintegrarea în familia naturala a copilului nu este posibilă, se pune accent pe plasamentul sau încredințarea la asistenți maternali și pe soluția adopției naționale.

2.3.1 Tutela

     Tutela se deschide în cazurile în care copilul este lipsit, în mod permanent de ocrotirea părintească și atunci când ambii părinți se află în situația de a-și manifesta voința.

Minorul se găseste în aceasta situație dacă ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, dispăruți, decăzuți din drepturile părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, declarați judecătorește morți sau dispăruți ori puși sub interdicție ( Art. 113 din Codul familiei).

     La desfacerea adopției, instanța judecătorească poate să instituie tutela dacă este în interesul minorului ca parinții lui să nu redobandească exercițiul drepturilor și îndatoririlor părintești sau dacă nu poate fi instituită tutela la orice persoană sau familie. Aceasta se deschide din oficiu sau în urma înștiințării Autorității Tutelare despre existența unui copil lipsit de ocrotire.

Tutela se instituie de către instanța judecătorească în a cărei rază teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul.Pot dobândi statutul de tutore persoane singure sau soțul și soția împreună, care au domiciliul în România. La desemnarea tutorelui se va ține seama de interesele minorului. Tutore poate fi o rudă a minorului sau o persoană străină, ținând cont de interesul superior al minorului. Pot fi tutori soțul și soția împreună, care au domiciliul în România și nu se află în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.

Persoana fizică sau familia care urmează a fi tutore trebuie sa fie evaluată de către Direcția Generală de Asistența Socială și Protectia Copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire.

Evaluarea se realizează de către Direcția Generala de Asistenta Socială și Protectia Copilului de la domiciliul persoanei sau familiei, acordându-se prioritate membrilor familiei extinse a copilului.

Autoritatea tutelara va stabili suma anuală necesară pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale.

Cheltuielile necesare pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, autoritatea tutelara va dispune vânzarea bunurilor minorului (Art.127 alin 2 din Codul familiei)

Dacă minorul este lipsit de bunuri și nu are părinți sau alte rude care sunt obligați de lege să-i dea întreținere, autoritatea tutelară va cere Direcției Județene sau a Municipiului București pentru probleme de muncă și ocrotiri sociale să contribuie la întreținerea lui ( Art.127 alin 3 din Codul familiei).

2.3.2 Plasamentul copilului în regim de urgență

Plasamentul copilului în regim de urgență este o măsură specială de protecție cu caracter temporar care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau abandonat în unitățile sanitare. (art.64 alin 1)

Dacă părinții sau unul dintre ei pun în pericol dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părintești sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, Serviciul public specializat pentru protecția copilului poate decide plasamentul copilului în regim de urgență într-un Centru de primire care este organizat și funcționează în subordinea Serviciului public specializat sau a unui organism privat autorizat sau la o familie sau persoană atestată în acest scop.

În plasamentul în regim de urgență poate fi dat și copilul care este lipsit de supraveghere sau părăsit de părinți.

Pe toată durata plasamentului în regim de urgență se suspendă de drept exercițiul drepturilor părintești, până când instanța judecătorească va decide cu privire la menținerea sau la înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești.

Măsura plasamentului în regim de urgentă se stabilește de către directorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găsește copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unități sanitare ori copilul abuzat sau neglijat.

Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către instanța judecatorească. În situația plasamentului în regim de urgență dispus de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, aceasta este obligația să sesizeze Instanța Judecatorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus aceasta masură ( Art. 66 alin 1 Legea 272/2004).

Instanța judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului și se va pronunta, după caz, cu privire la menținerea plasamentului în regim de urgentă sau la înlocuirea acesteia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului în familia sa. Persoanele care descoperă existența situațiilor de plasament în regim de urgență au obligația de a sesiza serviciul public specializat pentru protecția copilului de la domiciliul copilului.

Comisia pentru protecția copilului este sesizată de serviciul public specializat pentru că în termen de 15 zile de la luarea măsurii plasamentului în regim de urgență, acesta să dispună după caz, încredințarea sau plasamentul copilului la o familie, persoană, serviciu public specializat sau organism privat autorizat. De asemenea instanța judecătorească va fi sesizată de comisia pentru protecția copilului cu o acțiune de decădere din drepturile părintești pentru copilul pentru care sa luat măsura plasamentului în regim de urgență.

2.3.3 Curatela

Curatela se deosebește de tutelă și ocrotire părintească prin caracterul său temporar și subsidiar.

Curatorul minorului se numește în următoarele cazuri:

– când există contrarietate de interese între părinte ori tutore și minor ;     

– când din cauza bolii ori din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezinta sau ale cărui acte le încuviințează (art. 152 lit. c);

– când până la numirea tutorelui unui minor (fie pentru prima dată, fie în cazul înlocuirii tutorelui cu altul) este nevoie de timp și se impune luarea unor măsuri provizorii, între care numirea unui curator (art. 139);

– când s-a făcut o cerere de punere sub interdicție a unui minor, lipsit de ocrotirea părintească și căruia nu i s-a instituit încă tutela, așadar până la soluționarea cererii de punere sub interdicție (art. 140);

Curatela se poate institui la solicitarea rudelor minorului, precum și a:

– persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii imobilului în care locuiește minorul;

 – tutorelui, în cazul în care acesta, din cauza bolii, este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului;

 – serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și biroul notarial, cu prilejul deschiderii unei moșteniri;

– instanțele judecătorești, parchetul și poliția cu prilejul pronunțării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate;

– organele administrației de stat, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.    

Curatela este instituită de către autoritatea tutelară de la domiciliul minorului, fie din oficiu, fie la cererea persoanelor menționate.

Acte necesare:

– cerere (pentru minorul sub 14 ani cererea o face părintele supraviețuitor, pentru minorul peste 14 ani cererea o face acesta personal);

– declarația persoanei ce va fi numită curator;

– certificatul de naștere al minorului;

– certificatul de deces pentru părintele decedat (dacă este cazul).

Drepturile și îndatoririle curatorului sunt identice cu cele ale tutorelui. Obligațiile curatorului sunt de a administra bunurile copilului, de a-l reprezenta în actele juridice până la vârsta de 14 ani și de a da încuviințare prealabilă pentru actele pe care copilul până la vărsta de 14 ani le poate încheia și singur.        

Curatela ia sfârșit dacă au încetat cauzele care au determinat instituirea ei, la cererea curatorului sau a oricărei persoane prevăzute de lege.

2.3.4 Plasamentul copilului la o persoană sau familie, serviciu public specializat sau organism privat autorizat

Plasamentul copilului este o măsură specială de protecție care are un caracter temporar și poate fi dispusă la o persoană sau familie, la un asistent maternal, la un serviciu de tip rezidențial. (art. 58 alin 1).

În situația în care dezvoltarea sau integritatea morală a copilului este periclitată din motive care sunt independente de voința părinților, Comisia pentru protecția copilului poate hotărâ plasamentul copilului la o persoană sau familie la cererea părinților, a unuia dintre ei sau a unei rude a copilului până la gradul al patrulea inclusiv.

Pot beneficia de măsura plasamentului :

– copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;

– copilul care, în vederea protejarii intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora;

– copilul abuzat sau neglijat;

– copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unitățile sanitare ;

– copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.

Persoana sau familia care primește un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România și să fie evaluată de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului cu privire la condițiile materiale și garanțiile morale pe care trebuie să le aibă pentru a primi un copil în plasament.

În situația în care nu există persoane sau familii corespunzătoare la care copilul să fie plasat, Comisia pentru protecția copilului va hotărâ plasamentul acestuia la serviciul public specializat pentru protecția copilului sau la organismul privat autorizat.

În acest caz copilul va fi plasat în centrul de plasament.

Efectele plasamentului:

– părinții copilului își mențin drepturile și îndatoririle părintești față de acesta;

– persoanele fizice sau juridice care au primit în plasament un copil sunt obligate să asigure acestuia îngrijirile și condițiile necesare dezvoltării sale armonioase;

– pe durata plasamentului domiciliul copilului este la persoana la care a fost dat în plasament;

– părinții au dreptul să mențină legături permanente cu copilul pe toată durata plasamentului;

Copilul poate fi vizitat de părinții săi doar la domiciliul persoanei sau familiei la care acesta a fost dat în plasament și numai cu acordul acestora și în prezența reprezentanților Serviciului public specializat pentru protecția copilului.

Pe toată durata plasamentului, copilul primește o alocație lunară de întreținere, care se indexează prin hotărâre de Guvern. De asemenea este stabilit cuantumul contribuției părinților la întreținerea copilului.

Persoanele sau familiile la care au fost dați în plasament copiii au dreptul pe perioada plasamentului la un salariu la nivelul salariului brut lunar al asistentului social cu pregătire medie, încadrat în funcție cu vechime. Perioada respectivă se constituie vechime în muncă.

Aceste prevederi se aplică doar pentru persoanele care au obținut atestatul de asistent maternal profesionist acordat de Comisia pentru protecția copilului de la domiciliul acestora.

Aceste prevederi nu se aplică dacă copilul a fost încredințat la o rudă până la gradul al patrulea inclusiv.

Plasamentul copilului poate dura până la dobândirea de către acesta a capacității depline de exercițiu. La cererea acestuia el poate rămâne la familie, persoană sau în centrul de plasament până la 26 de ani dacă își continuă studiile.

2.3.5 Adopția

Ca urmare a criticilor internaționale, Guvernul României a luat una din cele mai drastice hotărâri în ceea ce privește procesul de reformă al sistemului de protecție a copilului, introducând un moratoriu privind adopția internațională, care a intrat în vigoare în octombrie 2001. Intenția moratoriului a fost să aloce timpul necesar pentru dezvoltarea noii legislații și a necesarului administrativ care să asigure recurgerea la soluția adopției internaționale doar în interesul superior al copilului și doar atunci când nici o alta formulă de îngrijire nu este posibilă în România. Totodată, în conformitate cu Convenția Națiunilor Unite, se va acorda o atenție sporită nevoii de continuitate în dezvoltarea copilului, din punct de vedere etnic, religios, cultural și lingvistic. După intrarea în vigoare a moratoriului, adopția naționala a crescut în mod evident.

De asemenea, a fost înființat Oficiul Român pentru Adopții (O.R.A.) care are rolul de a ține evidenta copiilor propuși spre adopție si a familiilor dornice și apte să adopte copii.

Serviciul public specializat sau organismul privat autorizat depune o cerere la Comisia pentru protecția copilului în a cărei rază teritoriale își are domiciliul copilul în cauză, solicitându-se încredințarea în vederea adopției familiei sau persoanei care dorește să adopte.

Comisia pentru protecția copilului poate încredința copilul în vederea adopției numai dacă sunt îndeplinite condițiile următoare:

-familia sau persoana a obținut atestatul că poate adopta ;

-părintele sau părinții firești ai copilului și-au exprimat consimțământul la adopție;

-adoptatorul sau adoptatorii și-au exprimat, în formă autentică voința de al adopta pe minorul „X”.

Comisia pentru protecția copilului stabilește perioada pentru care minorul poate fi încredințat în vederea adopției, perioada minimă pentru care poate fi încredințat pentru cetățenii români este de 3 luni iar pentu cetățenii străini care au domiciliul în România de cel puțin 6 luni perioada este tot de 3 luni.

Pe parcursul acestei perioade familia sau persoana căreia i sa încredințat copilul în vederea adopției este sub supravegherea direcției de la domiciliul acestora care are obligația de a urmări evoluția copilului și relațiile dintre acesta și familia sau persoana căreia i-a fost încredințat întocmind în acest sens rapoarte bilunare.

La sfârșitul anului 2010, din cei 4,8 milioane de copii care trăiesc în România, 82.902 se aflau în grija statului. Dintre aceștia, doar 32.579 trăiesc în instituții de tip rezidențial, o treime față de numărul existent cu câțiva ani în urma. Acest număr reprezintă 0.75% din numărul total al copiilor din România, similar cu cel al altor țări europene. (http://www.copii.ro)

Din anul 2000, numărul serviciilor alternative s-a dublat și continuă să crească. Nu se poate încă spune ca aceste servicii fac față cererii, dar faptul că au început să se dezvolte, efectele fiind vizibile, demonstrează publicului că există și alte soluții.

Servicii alternative instituționalizării:
– Centre maternale (24 în 2000, au ajuns la 90 în 2010) au fost înființate la nivel național ca serviciu de protecție pentru mame și copii oferind mamelor care se confruntă cu dificultatea (de natura financiară, socială, profesională sau relațională) suportul necesar pentru a le depăși împiedicând situațiile în care și-ar putea instituționaliza copilul. În aceasta perioada, mamei și copilului le sunt oferite hrană, adăpost și consiliere.

– Centre de zi pentru copii din familii aflate în dificultate (16 în 2000, au ajuns la 250 în 2010). Acestea au fost create în toată țara și sunt destinate îngrijirii copiilor pe timpul zilei, pentru evitarea situațiilor care ar putea duce la separarea copilului de familia sa. Copiii au la dispoziție un spațiu confortabil de odihnă și joacă, o masă caldă pe zi și personal specializat care îi supraveghează.
– Centre de zi pentru copii cu nevoi speciale
Nevoile speciale ale acestor copii nu trebuie să reprezinte un motiv pentru a-i despărți de familie. Realizând dificultățile cu care se confrunta astfel de familii, au fost înființate centrele de zi ce pun la dispoziția copiilor și părinților lor serviciile necesare reabilitării, oportunități educaționale și de integrare socială.

Asistenta maternala este o soluție viabila pentru copiii pentru care reintegrarea în familia proprie se face în timp și necesită resurse. Creșterea copilului într-o atmosferă de familie, în sânul unei comunități bazata pe reguli, obiceiuri și tradiții pe care acesta nu are cum să le învețe din altă parte, reprezintă un beneficiu incalculabil pentru dezvoltarea fireasca a copilului.

Casele de tip familial implică plasarea unui grup mic de copii într-o casă în care îngrijirea este acordată de către personal specializat. Într-o astfel de casă, se acordă atenție fiecărui copil în parte, lucru imposibil într-o instituție cu un număr mare de copii. De asemenea, acest cadru familial oferă copiilor șansa să experimenteze un mediu în care învață să interacționeze ca și când ar fi membrii unei familii.

2.4. Aspecte ale evaluării calității vieți din centrele de plasament

Pornind de la rolul mediului rezidențial pentru dezvoltarea copilului și de la agenții implicați în activitățile din instituții, propunem următoarele criterii de evaluare(Neacșu, 2001, p 77):

Ambianță adecvată din punct de vedere fizic și siguranța mediului instituțional din perspectiva copilului (depărtarea de sursele de pericole, izolarea de căile de circulație, luarea unor măsuri de siguranță pe terenul și în sala de joc etc.). Nici o măsură de protecție nu diminuează obligativitatea supravegherii în permanență a copiilor de către personal.

Calitatea fizică a mediului instituțional se referă la calitatea instalațiilor de uz casnic, asigurarea de apă potabilă, energie electrică, încălzire și canalizare, amenajări adecvate pentru odihnă, joacă, educație, dotare adecvată cu mobilier, respectarea standardelor igienice.

Calitatea relațiilor existente între membrii personalului casei de copii se referă la:

relațiile care se manifestă orizontal între membri personalului;

relațiile care se manifestă pe verticală între colectivul de adulți (cadrele didactice și medicale) și conducere, respectiv directorul casei de copii.

Climatului organizațional al casei de copii va fi pozitiv dacă conducerea unității adoptă un stil de lucru care să favorizeze asigurarea satisfacțiilor în muncă, sentimentul colaborării la problemele conducerii instituției și rezolvarea sarcinilor principale ale unității, colaborarea loială, recunoașterea meritelor celorlalți, obiectivitatea aprecierilor, libertatea opiniilor, promovarea valorilor. Un bun climat de muncă sporește gradul de angajare al personalului la realizarea obiectivelor instituției și îmbunătățește atmosfera activităților cu copiii, care sunt întotdeauna foarte sensibili la relațiile dintre adulții între care trăiesc.

Rata copil-adult (educator), care se referă la:

numărul de copii care revine unui membru al personalului cu atribuții în îngrijirea și educarea copiilor;

permanența relației copil-educator.

Relația care se stabilește între un copil instituționalizat și persoana de îngrijire nu depinde numai de valoarea absolută a ratei copil-adult ci și de numărul de copii dintr-un grup. Chiar dacă se află în îngrijirea unui mai mare număr de persoane, grupele mari de copii nu favorizează formarea unor relații interpersonale stabile și profunde.

Continuitatea în îngrijirea / educarea copiilor se referă la menținerea personalului de educare (îngrijire) în aceeași unitate și la aceiași copii. Numai păstrarea continuității personalului va permite formarea unor legături de atașament între copil și adult, care să poată înlocui temporar calitatea îngrijirii parentale (până la găsirea unor măsuri de îngrijire familială) și să permită dezvoltarea cognitivă și emoțională a copilului.

Spațiul care revine unui copil vizează:

respectarea nevoii unui spațiu intim de viață, a unei sfere private a fiecărui copil (existența unui pat propriu, existența unui mobilier pentru depozitarea îmbrăcăminții, a jucăriilor, a obiectelor personale);

numărul de copii într-o cameră; dormitoarele mari îngreunează odihna copiilor, fac dificilă supravegherea lor, cresc posibilitatea comiterii abuzurilor între copii.

Calitatea și calificarea personalului. Aceasta poate fi exprimată prin noțiuni ca: (Neacșu, 2001, pg 81)

modul de selectare al personalului (prin examen de concurs sau o altă formă de angajare);

raportul dintre personalul calificat și cel necalificat (de exemplu, raportul dintre numărul de pedagogi absolvenți ai liceului pedagogic sau ai postlicealului pedagogic, raportat la numărul absolvenților de liceu teoretic sau industrial);

participarea personalului la cursuri de calificare sau de perfecționare la locul de muncă sau în afara lui.

Activitățile efectuate de copii (cu referire la cele educative, recuperatorii și de recreere). Se vor pune următoarele probleme:

în ce măsură aceste activități sunt adecvate vârstei copiilor;

în ce măsură aceste activități au caracter stimulativ pentru copii;

cum este organizat timpul liber al copiilor (jocurile, activitățile, ieșirile de orice fel).

Modalitățile de interacțiune dintre educatori / persoane de îngrijire și copii. Se vor căuta răspunsuri la următoarele întrebări:

Cum se comunică ?

I se cere copilului părerea despre o anumită activitate ?

Are copilul posibilitate de alegere în legătură cu o anumită activitate ?

În general, personalul se adaptează la nevoile copiilor ?

Li se spune copiilor pe nume ?

Un obiectiv important al evaluării relațiilor dintre personalul instituției și copii este informarea privind recompensele acordate și pedepsele aplicate copiilor.

Regulile de comportament dintr-o instituție. Ele vor fi evaluate conform:

gradul lor de flexibilitate și de rigiditate;

condițiilor care se pun pentru modificarea regulilor și poziția persoanei care poate modifica regulile.

Legătura dintre instituție și familia copilului:

Care este concepția instituției despre legătura cu părinții;

În ce măsură vizitele părinților sunt încurajate? În ce măsură se urmărește reintegrarea copilului în familie, sau adoptarea acestuia de către alte persoane?

Care sunt condițiile în care părinții naturali își pot vizita copiii ?

Legătura dintre instituție și autoritățile locale, dintre instituție și diferite alte instituții / organizații de stat sau neguvernamentale.(Neamțu, 2000, pg 62)

Interesul și modalitățile utilizate în colaborarea cu alte instituții, spre binele copiilor;

Legătura cu autoritățile care răspund de îndrumarea, coordonarea și controlul activității casei de copii (frecvența controlului, suportul material și asistența de specialitate oferită casei de copii).

CAPITOLUL III MĂSURI DE PROTECȚIE A COPILULUI INSTITUȚIONALIZAT

3.1 Legislația aplicativă

În epoca modernă, ca efect al schimbării concepției cu privire la drepturile copilului, copilul încetează a mai fi ,,obiect’’ de proiecție și devine participant la viața socială, inclusiv cea juridică. Copilul este titular al drepturilor fundamentale ale omului în aceeași măsură ca și adultul. Binențeles că acesta nu are gradul de maturitate necesar pentru a participa la viața juridică pe poziție egală cu majorii. Dar aceasta nu înseamnă excluderea lui, ci sprijinirea și asistarea lui pentru exercitarea drepturilor fundamentale care îi aparțin. (Tomescu Milena, 2005, p.209)

Ca urmare a interzicerii întreruperilor voluntare ale sarcinii prin Decretul 770 din octombrie 1966 apare creșterea numărului de familii care nu mai puteau sau nu mai doreau să-și îndeplinească funcțiile de creștere și educare, Guvernul a adoptat în 1970 principalul act normativ privind protecția copilului aflat în dificultate și anume Legea nr.3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori. Această lege justificată prin nevoi reale și pertinente, Legea nr.3/1970 introducea cel mai aberant sistem de protecție a copilului aproape exclusiv instituționalizat care avea să lase urme asupra dezvoltării copilului, dimensionării sistemului, efortului financiar, care nici după 10 ani de la schimbarea regimului care l-a introdus nu s-au șters: copii care la împlinirea vârstei de 18 ani erau lăsați în stradă fără a avea o pregătire suficientă pentru viața independentă și nici resursele materiale sau financiare pentru a se descurca. (Chipea, Ștefănescu, 2004, p.273)

Reforma cadrului normativ în protecția copilului realizată începând cu anul 1997 a impus abrogarea Legii 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori și a Legii 11/1990 privind încuviințarea adopției, urmând ca în iunie 1997 să fie adoptate OUG nr.26 privind protecția copilului în dificultate și OUG nr.25/1997 cu privire la adopție, înființându-se și Direcția Generală pentru Protecția Drepturilor Copilului Bihor. Ca urmare a noilor reglementări, s-a procedat la unificarea tuturor instituțiilor de ocrotire. Astfel prin Legea nr.108/1998 toate instituțiile de ocrotire trec în subordinea Consiliilor Județene, în județul Bihor are loc preluarea primelor instituții: Leagănul de copii Oradea, Casele de Copii din Oradea, Beiuș și Tinca, Casa de tip familial Bratca, precum și începerea demarării programului de Asistență Maternală Profesionistă prin angajarea a 10 asistenți maternali profesioniști. Unul și cel mai important din dezideratele strategiei a fost deci scoaterea copiilor din instituțiile de tip vechi și readucerea lor alături de părinții lor, sau plasarea în cadrul familiei extinse (până la rudele de gradul IV).

În cazurile în care acest lucru nu a fost posibil, soluția este de a-i plasa într-un serviciu alternativ bazat pe conceptul de îngrijire de "tip familial", în care sunt implicați asistenți maternali, apartamente sociale sau soluția adopției internaționale. (http://www.drepturilecopiilor.ro/overview_development.htm)

Restructurarea instituțiilor de ocrotire a copilului s-a desfășurat în strânsă legătură cu încercarea de a oferi alternative cât mai optime de tip familial în locul celor rezidențiale și de a preveni abandonul. Pe de o parte, instituțiile clasice, cu o capacitate mare (între 100 și 3-400 de locuri) au fost restructurate, încercându-se reducerea capacității, modularea acestora, pentru a oferi mai mult spațiu pentru fiecare copil, într-un mediu cât mai apropiat de cel familial. O noutate o constă faptul că s-a pus accentul și pe dotarea centrelor de plasament cu mobilier și cazarmament, pentru a permite copiilor să-și creeze un spațiu intim, personalizat.

Constatând-se că pachetul de măsuri inițiate (restructurarea centrelor de plasament de tip clasic, frecventarea de către copiii protejați a școlilor de masă și înscrierea lor pe listele medicilor de familie) nu răspund în întregime nevoii de integrare a copiilor în viața comunității, a fost demarat un amplu proces de închidere a instituțiilor de tip vechi. Peste 170 instituții de tip vechi de protecție a copilului au fost închise, accentul fiind pus pe închiderea instituțiilor mari, cu peste 100 copii, a leagănelor (instituții pentru copii cu vârsta mai mică de 3 ani) și a căminelor spital pentru copiii cu handicap.

Activitatea de elaborare a noului pachet legislativ în domeniul protecției copilului a fost inițiată în luna mai 2002 și a presupus consultări cu toți partenerii sistemului de protecție a copilului și cu toți specialiștii din cadrul sistemului.

Noua concepție cu privire la protecția copilului a fost exprimată la nivel internațional prin adoptarea Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului, iar în dreptul intern a fost transpusă prin adoptarea Legii 272/2004 ( Publicată în MO, nr.557/23.06.2004) privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Pachetul legislativ a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005 și conține 4 acte normative:

Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției

  Legea nr. 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adoptii

  Legea nr. 275/2004 pentru modificarea Ordonanței de Urgență nr. 12/ 2001 privind infiintarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului si Adopție

Potrivit articolului nr.4 litera a din Legea nr. 272/2004, prin copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile legii. Legea cu privire la drepturile copilului nu arată însă, din ce moment beneficiază copilul de protecție, rezultă că, în principiu, el beneficiază de protecție de la naștere.

3.2 Principiile care stau la baza protecției copilului

Principiile sunt reguli generale, de maximă aplicabilitate, care reprezintă fundamentul unei ramuri de drept sau a unei instituții juridice. Articolul 6 din Legea 272/2004 afirmă expres principiile care stau la baza protecției copilului. Acestea se aplică nu numai în raport cu dispozițiile actului normativ care reprezintă legea – cadru în materie, ci și cu reglementările speciale privind protecția copilului (de exemplu Codul familiei, Legea învățământului, Codul Muncii).

Legea 272/2004 arată că respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii:

a – principiul protecției interesului superior al copilului;

b – egalitatea șanselor și nediscriminarea;

c – responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;

d – primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;

e – descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;

f – asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;

g – respectarea individualității copilului;

h – ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;

i – asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;

j – celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;

k – asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;

l – interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie.

Subsidiar, responsabilitatea revine și comunității din care face parte copilul. Autoritățile locale au obligația de a sprijini părinții prin asigurarea de servicii cât mai accesibile care să corespundă nevoilor copilului si familiei – și prin acordarea priorității acelor familii aflate în dificultate. Intervenția statului este complementară în ceea ce privește drepturile familiei. Statul are datoria de a asigura protecția copilului și de a garanta respectarea tuturor drepturilor și poate interveni numai în cazuri de abuzuri sau de încălcare a acestora. Legea 272/2004 promovează un sistem nou și modern de protecție a copilului, menit să schimbe ideea că statul poate substitui grija părintească. Părinții trebuie să-si asume obligații permanente fără de care dezvoltarea armonioasa a copilului nu ar fi posibilă deci ambii părinți sunt responsabili de creșterea copiilor lor, chiar dacă sunt divorțați.

  Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC) , subordonată Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei deține rolul central în coordonarea procesului de implementare a legislației in vigoare si are următoarele funcții: de strategie, administrare, reprezentare și de monitorizare.

Direcțiile Generale de Asistență Socială si Protecția Copilului (DGASPC) sunt responsabile pentru rezolvarea cazurilor în care sunt implicați copiii separați de părinții lor. De asemenea colaborează cu consiliile locale, în vederea prevenirii separării copiilor de părinți.

3.3 Planul individualizat de protecție al copilului

Planul individualizat de protecție este elaborat de managerul de caz de la Serviciul Public Specializat pentru Protecția Copilului, pe baza evaluării inițiale și recomandărilor Comisiei pentru Protecția Copilului. Managerul de caz, respectiv responsabilul de caz foloseste metodele si instrumentele specifice pentru documentarea cazului, cerute de lege si cele recomandate de catre Colegiul National al Asistentilor Sociali din Romania.

Responsabilii de caz din protecție specială sunt profesioniștii din cadrul serviciilor rezidențiale (cu excepția centrelor maternale) care, îndeplinind condițiile menționate de prezentele standarde, prin delegarea atribuțiilor de către Managerul de caz, asigură coordonarea activităților legate de elaborarea și implementarea tuturor programelor de intervenție specifică (PIS);

Atribuțiile principale ale Managerului de caz sunt urmatoarele ( Brătianu, 2005, p 102):

a) coordonează eforturile, demersurile și activitățile de asisteță socială și protecție specială desfășurate în interesul superior al copilului;

b) elaboreaza Planul individualizat de protecție/celelalte planuri prevăzute în legislație și alcătuieste echipa multidisciplinară și, după caz, interinstituțională, și organizează întâlnirile cu echipa, precum și cele individuale cu profesioniștii implicați în rezolvarea cazului;

c) asigură colaborarea și implicarea activă a familiei/reprezentantului legal și a

copilului, și îi sprijină pe aceștia în toate demersurile intreprinse pe tot parcursul

managementului de caz (de ex. organizarea de întâlniri periodice sau la solicitarea acestora, acompaniere, sprijin emoțional, consiliere);

d) asigură comunicarea între toate părțile implicate în rezolvarea cazului;

e) asigură respectarea etapelor managementului de caz;

f) întocmește și reactualizează dosarul copilului;

g) coordonează metodologic responsabilii de caz;

h) comunică, cu avizul superiorului ierarhic, la SEI, cazurile pentru care a fost luată decizia de închidere.

Planurile individuale de îngrijire cuprind informații necesare pentru modul de educare și îngrijire al copiilor și tinerilor aflați atât în serviciile familiale cât și în serviciile rezidențiale, precum și informații privind domeniile de dezvoltare al lor.

Un astfel de plan de îngrijire asigură un mod de lucru constant și individualizat pentru fiecare copil. Aceasta înseamnă că fiecare copil va fi îngrijit și educat în aceeași manieră de către fiecare persoană implicată în educarea și îngrijirea lui (membri de personal, specialiști, personal didactic).

Dacă în procesul de evaluare sunt implicați în primul rând specialiștii, în elaborarea planurilor de îngrijire un rol primordial îl are personalul din serviciul respectiv, acestea fiind persoanele cele mai apropiate de copil, ele cunoscând cel mai bine copiii.

Orice plan de îngrijire cuprinde două părți:

– o parte se referă la aspectele cotidiene de îngrijire și educare. Aici vom găsi informații privind modul în care trebuie hrănit, programul de somn, programul de frecventare a școlii sau a centrului de zi, dar și informații legate de individualitatea copilului, ceea ce este reprezentativ pentru el.

– cea de a doua parte cuprinde aspectele legate de ceea ce vom dori să achiziționeze sau recupereze copilul sau tânărul. Acestea sunt obiectivele care vor fi urmărite de către toate persoanele care lucrează cu copilul respectiv.

Este bine să se stabilească două-trei obiective pentru o anumită perioadă de timp. Prea multe obiective ar putea duce la bulversarea copilului și nu ne vom putea atinge nici unul din obiective. De asemenea vor fi trecute în planul individual de îngrijire și activitățile propuse pentru a fi realizate în scopul atingerii obiectivelor.

Este bine ca pentru elaborarea planurilor individuale de îngrijire să participe cât mai multe persoane implicate direct în educarea și îngrijirea copiilor.

Planurile individuale de îngrijire sunt refăcute periodic, în funcție de timpul necesar pentru realizarea obiectivelor dorite.

Dacă achizițiile sunt realizate înainte de perioada propusă, adică acel copil a reușit să învețe sau să recupereze mai repede ceea ce s-a propus, atunci se va reface planul individual de îngrijire mai repede decât termenul stabilit și se vor propune noi obiective.

Capitolul IV

Studiu privind protecția social a copilui instituționalizat și calitatea serviciilor oferite

Acest capitol aduce în prim plan rezultatele unui studiu calitativ realizat la Centrul de Plasament Nr2 Oradea, acesta fiind în subordinea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Bihor. Acest studiu a avut ca scop identificarea modului în care copiii instituționalizați beneficiează de protecție social precum și identificarea calității serviciilor oferite în prezenta instituție. În cadrul acestui studiu vor fi analizate aspecte precum: protecția copilului în interiorul unei instituții sociale, serviciile de care beneficiează în acea instituție, calitatea lor, modul de acordare a serviciilor, egalitatea de șanse și percepția lor vis a vis de calitatea acestor servicii și modul lor de acordare. Prin urmare am dorit să scot în evidență și relațiile beneficiarilor cu diferite personae cum ar fi: familia natural, colegii din instituție, colegii de la școală, comunitate, etc. Aceste aspecte putând fi evidențiate cu ajutorul beneficiarilor care trăiesc în instituția menționată mai în sus prin faptul că au acceptat să răspundă la întrebările din cadrul ghidului de interviu.

Prin intermediul acestui studiu am dorit să aduc la cunoștință, pe lângă identificarea modului în care copiui instituționalizați beneficiează de protecție socială șă identificarea calității serviciilor oferite în Centrul de Plasament Nr 2 Oradea și sentimentele acestora în ceea ce privește viața petrecută în instituție. Consider că este necesar că deși copilul se află într-o instituție de stat să păstreze o legătură strânsă cu părinții naturali pentru a nu se simții complet abandonat. Pe de altă parte, consider că un copil instituționalizat trebuie informat despre faptul că instituționalizarea nu este întocmai cum el o privește, are și părțile ei bune. Deasemenea pentru orice copil este important să nu simtă lipsa părinților și să știe că părinții lui se preocupă de problemele pe care aceștia le întâmpină.

Metodologie: obiectivele cercetării

Studiul de față are ca și scop principal identificarea modului în care copiii instituționalizați beneficiează de protecție social precum și identificarea calității serviciilor oferite în Centrul de Plasament Nr 2 Oradea ( obiectiv general).

Totodată am dorit să evidențiez și alte aspecte rezultate din acest scop principal, care vizează:

Identificarea aspectelor generale privind instituționalizarea.

Identificarea aspectelor specifice cu privire la modul lor de integrare în societate.

Studiul realizat este în măsură să reflecte asupra vieții copiilor instituționalizați și să indentifice modul de acordare a protecției sociale pe de o parte, iar pe de altă parte să identifice calitatea serviciilor sociale oferite beneficiarilor din insituția amintită mai sus.

Această lucrare și-a propus să aducă un plus de informații asupra instituționalizării copiilor, asupra protecției sociale de care beneficiază un copil instituționalizat, precum și asupra calității serviciilor oferite intr-un mediu instituțional.

Putem afirma, pe de o parte faptul că instituționalizarea nu este bine văzută de către majoritatea copiilor, care o percep ca pe o despărțire de cei dragi, fapt care este în parte adevărat deoarece, dintr-un anumit punct de vedere acest fenomen desparte într-o anumită măsură și pe o anumită perioadă de timp copiii de părinții lor naturali. Separând copiii de unul dintre părinți, se produc efecte negative asupra comportamentului acestuia și asupra dezvoltării lui (Iluț, 2005).

4.1. Metode si tehnici

Pentru realizarea studiului propus am utilizat interviul semistructurat prin care putem să culegem informații relevante pentru această lucrare.

Interviul este una dintre metodele cele mai utilizate în cercetările sociale. El permite culegerea informațiilor de la subiecți cu privire la orice domeniu în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socio-umane și implică întotdeauna obținerea unor informații verbale. ,,Convorbirea reprezintă elementul fundamental în tehnica interviului, în timp ce intrevederea nu constituie decât o condiție care facilitează transmiterea informațiilor unidirecțional: de la persoana intervievată la operatorul de interviu” (Chelcea, 2001, p. 122).

Interviul individual semistructurat este acel tip de interviu care permite culegerea informațiilor referitoare la tema dorită și tot odată permite abordarea unor probleme specifice pe care nu le-am putea surprinde folosind de exemplu interviul structurat. Presupune un ghid de interviu cu întrebări predefinite, dar care permite intervievatorului să devieze de la plan ca să pună întrebări specifice.Intervievatorul introduce tema, apoi ghidează discuția punând întrebări specifice.

Avantajele și dezavantajele utilizării interviului

Avantaje:

Flexibilitatea este dată de faptul că intervievatorul are posibilitatea de a primii răspunsuri specifice la fiecare întrebare

Rata mai ridicată a răspunsurilor, adică poate să răspundă la întrebări și persoanele care prezintă un impediment în acest sens, prin faptul că le sunt citite întrebările

Observarea comportamentelor nonverbale, fapt care duce la creșterea calității și cantității informațiilor obținute

Asigurarea controlului asupra succesiuni întrebărilor

Colectarea unor răspunsuri spontane, se pune accent pe primele reacții ale celui intervievat

Asigurarea unor răspunsuri personale

Precizarea locului și a datei convorbirii.

Dezavantaje:

Costul ridicat al aplicării ghidului de interviu, precum și al proiectării și realizării lui

Timp îndelungat pentru identificarea persoanelor ce urmează a fii intervievate

Dificultății în accesul la cei care sunt incluși în eșantion

Lipsa de standardizare în formularea întrebărilor etc (Chelcea, 2001).

4.2. Participanții la studiu

Populația vizată pentru realizarea studiului este formată din beneficiarii Centrului de Plasament Nr 2 Oradea.

Din populația de referință a fost selectat un număr de 13 beneficiari care au contribuit la realizarea studiului prin faptul că au răspuns la întrebările din ghidul de interviu. Persoanele incluse în studiu au fost foarte receptive, au răspuns la întrebările adresate, facilitând astfel atingerea obiectivelor propuse.

Interviurile propuse au fost realizate în decursul mai multor zile ca urmare a faptului că populația vizată pentru studiu a necesitat de o perioadă mai lungă de timp pentru a putea fi identificată si dispusă să răspundă la întrebările din ghidul de interviu

4.3. Prezentarea rezultatelor și analiza datelor

Prezenta lucrare redă rezultatele unui studiu calitativ care a avut ca scop identificarea modului în care copii instituționalizați beneficiază de protecție social în cadrul Centrului de Plasament Nr 2 Oradea, precum ți a calității serviciilor oferite într-o instituție. În cadrul acestui studiu vor fi analizate aspecte precum: viață personală, instituționalizare, integrare socială, relația cu ceilalți, protecție social și servicii sociale.

Informațiile rezultate ca urmare a aplicării ghidului de interviu au fost consemnate în scris. Ghidul de interviu a fost structurat pe trei mari dimensiuni/planuri, după cum urmează:I planul social, II planul medical, III planul educațional și IV servicii oferite.

În ceea ce privește primul plan al acestei lucrări și anume planul social, a fost redate informații cu privire la traseul instituțional al beneficiarilor, relațiile acestuia cu membrii familiei naturale, cu colegii, cu persoanele din imediata apropiere și informații ce țin de sentimentele lor vis a vis de viața petrecută în instituție,etc; în ceea ce privește următorul plan: planul medical, s-a pus accent pe starea de sănătate a copilului instituționalizat, pe evidențierea lui la un anumit medic de familie și la măsura în care acesta se axasează pe problemele beneficiarilor din punctual lor de vedere; în ceea ce privește planul educațional, am dorit să pun accent pe înscrierea copiilor într-o anumită formă de învățământ, situația lor școlară, integrarea școlară, probleme întâmpinate, ajutorul primit în acest sens; ultimul plan al prezentei lucrări se intitulează servicii oferite și se referă la serviciile oferite în cadrul acestui centru de plasament, disponibilitatea beneficiarilor de a accesa, modul în care acestea sunt utile beneficiarilor, calitatea acestor servicii și implicit părerea beneficiarilor despre aceste servicii și despre modul lor de acordare.

În continuarea acestei lucrări voi prezenta rezultatele obținute în urma analizei interviurilor. Întrebările incluse în cadrul ghidului de interviu au fost redactate în așa fel încât să vizeze cele mai importante aspecte ale protecției sociale ale copiilor instituționalizați precum și a calității serviciilor oferite beneficiarilor în Centrul de Plasament Nr2 Oradea, din punct de vedere al persoanelor care trăiesc în prezenta instituție.

Datorită faptului că ghidul de interviu a fost împărțit în patru mari planuri, rezultatele studiului vor fi expuse în conformitate cu temele din ghidul de interviu, pentru a oferi astfel o imagine clară a problematicii studiate. Cum am menționat și anterior în urma analizei interviurilor s-au conturat trei dimensiuni importante: I planul social, II planul medical, III planul educațional și IV servicii oferite.

Planul I: planul social

Făcând referire la traseul lor instituțional marea majoritate participanților la studiu au spus că au fost prima dată instituționalizați într-un Centru de Primire în Regim de Urgență pentru Copiii Abuzați, Neglijați sau Exploatați (Plopi fără Soț Oradea).

Copiii care au fost intervievați au avut puncte de vedere diferite în ceea ce privește mediul social din care fac parte. Cei mai mulți dintre beneficiari au declarat că se află într-o relație bună, o relație pozitivă (în mare parte țin legătura cu membri familiei lor, dacă nu cu toți, cel puțin cu un membru al familiei ține legătura). Există tineri care au spus că nu au o relați prea bună cu membrii familiei special cu tatal: ”țin legătura cu ambii părinți dar cu tatăl meu nu mă pot înțelege prea bine deoarece bea foarte mult și o bate pe mama de cele mai multe ori.” (C.I.-13 ani).

Un alt tânăr intervievat a spus că: ”vorbește doar cu tata deoarece mama i-a părăsit de când au fost mici” (C.A-15ani). O altă persoană a declarat că: ”relația cu mama mea nu e prea bună deoarece atunci când sunt cu ea mă pune la cerșit” (V.M.-12).

La întrebarea referitoare la motivul instituționalizării au avut răspunsuri scurte și la subiect. Motivul fiind în majoritatea cazurilor: ”din cauza condițiilor nefavorabile din familie, am ajuns aici” (Ș. H.-13 ani). O altă persoană a afirmat că: ”părinții mei s-au certat și ne-a luat Direcția pentru că a spus mami că o sa-mi fie bine mai bine la un Centru decât acasă în familie (C. S.-13 ani).

În ceea ce privește întrebarea referitoare la relația cu colegii din instituție majoritatea beneficiarilor au spus că au o relație bună. (S.C-10 ani), spune: am o relație nici proastă, nici bună cu colegii din instituție, nu îi consider prietenii mei, ci doar niște colegi. Unul dintre intervievați afirmă că: ”eu nu ii consider pe toți prietenii mei deoarece nu imi fac ușor prieteni, sunt o persoană mai închisă” (I.C-12ani).

În descrierea relației lor cu colegii de școală beneficiarii au avut răspunsuri asemănătoare. (C. S.-11ani): ”am o relație bună cu majoritatea colegilor doar că uneori își bat joc de mine spunând că sunt de la un centru de plasament”.

La întrebarea Care este părerea lor vis a vis de viața petrecută în instituție? Am dorit să știu care este părerea acestor copii instituționalizați vis a vis de acest aspect. Astfel, răspunsurile tinerilor sunt: ,,avantajele mele au fost educația primită de la niște oameni ,,mari” pot să-i numesc, deoarece ei au reușit să mă formeze așa cum sunt acum și m-au educat” (V.M-12 ani).

(Ș.H.-13 ani): ”nu îmi place viața de aici deoarece este plictisitoare și cu foarte multe reguli”.

Făcând referire la ceea ce le lipsește cu desăvârșire în prezenta instituție majoritatea intervievaților au răspuns că le lipsesc părinții.

Plan II: Plan medical

În cadrul prezentului plan, au fost conturate întrebări relevante pentru a afla dacă acești tineri au o stare de sănătate mai puțin bună sau dacă sunt în evidența unui medic de familie, precum și faptul dacă sunt tratați corespunzător atunci când întâmpină o anumită problemă de sănătate.

Astfel, prima întrebare din acest plan medical face referire la prezența anumitor afecțiuni la acești tineri. Din totalul de 12 persoane intervievate, nici una nu a răspuns negativ la acestă întrebare, toți sunt sănătoși, neavând nici o afecțiune sau boală gravă. Singurele probleme întâmpinate sunt cele uzuale: ,, nu am nici o problemă de sănătate, înafară de cele normale, răceală, gripă, durere de dinți, etc” ( Ș.H.13 ani).

La evidența acestor tinerii la un medic de familie. Toți cei întrebați au răspuns afirmativ la această întrebare, fiind cu toții înscriși la același medic de familie: ,, da suntem în evidența unui medic de familie, acesta ne vizitează o dată pe săptămână pentru a vedea cum ne prezentăm din punct de vedere medical, ne prescrie tratamentele necesare, dacă este cazul și ne face bilete de trimitere la alți specialiști” (C.I-13 ani). Întrebați fiind dacă urmează un anumit tratament, tinerii intervievați au răspuns în număr de 13 că nu urmeză nici un fel de tratament. O singură persoană a răspuns că: ,, da eu urmez un tratament pentru memorie” (C.G-14 ani); ,,nu, nu urmez nici un tratament, doar atunci când sunt răcit, sau mă doare ceva” (V.M- 12 ani). Cam așa s-au prezentat toate răspunsurile celor 12 persoane care au răspuns că nu urmează un tratament specific.

În urma răspunsurilor primite de la persoanele intervievate, putem concluziona, specificând faptul că toți sunt în evidența unui medic de familie, ceea ce este un lucru foarte bun, deoarece au la cine să apeleze atunci când au nevoie. De asemenea faptul că cei mai mulți dintre respondenți se declară mulțumiți de modul în care sunt tratați de către personalul medical din instituție, iarăși este un lucru bun și pozitiv pentru sănătatea lor.

Plan III. Plan Educațional

Școala are o importanță covârșitoare în viața unei persoane. Pe lângă familie, școala îl formează ca om, îl pregătește pentru drumul pe care îl va urma. În această instituție individul învață norme, reguli, pe lângă bagajul de cunoștințe primit din familie, se poate spune că școala este o instituție în care individul se formează ca om.

Pe lângă faptul că își îmbogățește cunoștințele zilnic, în școală își face cunoștințe noi, prieteni, școala îi oferă posibilitatea de a face parte dintr-un grup.

În cadrul planului educațional, scopul propus este acela de a vedea care este nivelul de școlarizare al tinerilor instituționalizați în Centrul de Plasament nr. 2 Oradea. În acest context au fost cuprinse întrebări care să identifice dacă acești tineri sunt incluși într-o formă de învățământ, situația lor școlară, scopul lor în viață din acest punct de vedere și care este meseria pe care ei își doresc să o practice.

De asemenea, scopul acestui studiu este identificarea percepției prezenților beneficiari cu privire la serviciile oferite, am dorit să aflu, rămânând tot în acest context și faptul dacă acești tinerii sunt ajutați și dacă sunt sprijiniți în orice problemă legată de școală, orientare profesională, etc. În ceea ce privește întrebarea conform căreia acești copii sunt încluși într-o formă de învățământ, din răspunsurile lor deducem faptul că toți (13) urmează o formă de învățământ, după cum urmează: (C.S-12 ani): Centrul Școlar de educație inclusivă ORIZONT, (C. C.-11 ani): Liceul Teologic Penticostal Betel, (I.C.-13): Școala Gimnazială ”Dimitrie Cantemir”, (C.I.-13 ani), Școala cu clasele I-VIII Lucreția Suciu, (C.G.-14): Liceul Teologic Penticostal Betel, (R.E.-12ani): Școala Gimnazială ”Dimitrie Cantemir”. (C.A.-15ani): Școala cu clasele I-VIII Lucreția Suciu, (L.R.-14ani): Centrul Școlar de educație inclusivă ORIZONT, (V.M.-12ani): Școala Gimnazială ”Dimitrie Cantemir”, (C.S.-13ani): Școala cu clasele I-VIII Lucreția Suciu, (C.S.-10 ani): Școala cu clasele I-VIII Lucreția Suciu, (Ș.H.-13ani): Școala cu clasele I-VIII Lucreția Suciu. Întrebați fiind care este situația lor școlară, toți respondenții s-au limitat la un singur răspuns ,, bună”. La această întrebare nu au mai existat alte răspunsuri nici mai bune nici mai rele, decât acel unul. Trebuie ținut cont în acest context și de școala la care tânărul este inclus.

Următoarea întrebare din acest plan face referire la meseria pe care acești tineri își doresc să o urmeze pe viitor. Majoritatea băieților răspunzând la această întrebare că vor să devină fotbaliști deoarece se câștigă foarte mulți bani, iar unele fete(L.R.-14ani)”Vreau să devin manichiuristă și pedichiuristă”.

Concluzii

BIBLIOGRAFIE:

Brătianu, I., Roșca, C., Copilul instituționalizat între protecție și abuz, Editura Lumen, Iași, 2005.

Balahur, Doina, Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, Editura All Beek, București, 2001

Chelcea, 2001,

Chipea, Floare, Ștefănescu, Florica, Combaterea sărăciei și promovarea incluziunii sociale, Editura Universității din Oradea, 2004

Comitetul Național pentru Protecția Copilului, Situația copilului și a familiei în România, editura Alternative, 1995

Filipescu, P.,I., Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Editura All, București, 1996.

Ichim, Ioana, Minorul în reglementările europene, Editura Timpul, Iași, 2003

Iluț 2005

Irimescu, Gabriela,Tehnici specifici în asistență socială, Editura Univ.Al.I.Cuza, Iași, 2004.

Legea nr.18/ 1990 pentru ratificarea Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului.

Legea 272/2004 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției

Legea nr. 274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adoptii

  Legea nr. 275/2004 pentru modificarea Ordonanței de Urgență nr. 12/ 2001 privind infiintarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului si Adopție

Mănoiu, Florica, Epureanu, V., Asistența Socială în România, editura ALL, București, 1996;

Miftode, V., coord., Tratat de metodologie sociologică, Ed. Lumen, Iași, 2002

Muntenu, Ana, Familii și copii în dificultate, Editura Mitron, Timișoara, 2001.

Neacșu, I, Seminar internațional: Managementul calității în domeniul Protecției Copilului, tânărului și familiei, București, 2001.

Neamțu, George, Tratat de asistență socială , Editura Polirom, 2003

O.U.G. nr. 26/ 1997 Aprobată prin legea 108/ 1998 și legea 325/ 2003, privind protectia copilului aflat în dificultate

O.U.G. nr. 25/ 1997, cu privire la adopție.

Smith, Carole, R., Adopție și plasament familial. Cum și de ce? ,Editura Alternative, 1993

Tomescu, Milena, Dreptul familiei. Protecția copilului, Editura All Beek, București, 2005

Zamfir, Elena, Psihologie socială- texte alese, editura Ankarom, Iași,1997;

http://www.copii.ro (accesat la data de 13.05.14)

ANEXE

Ghid de interviu (aplicat beneficiarilor din Centrul de Plasament Nr. 2 din Oradea)

Date personale:

Vârstă:

Gen:

Nivel de școlarizare:

Vechime în instituție:

Plan social:

Spuneți-mi vă rog care este traseul dvs instituțional?

Descrieți-mi vă rog relația dvs cu membrii familiei dvs?

Spuneți-mi care este motivul instituționalizării dvs?

Vă rog să îmi spuneți care este relația dvs cu colegii din instituție?

Care este relația dvs cu colegii de la școală?

Cum reușiți să vă integrați în comunitate?

Care este părerea dvs vis a vis de viața petrecută în instituție?

Ce considerați că vă lipsește cu desăvârșire în prezenta instituție?

Plan medical

Care este starea dvs actuală de sănătate?

Sunt în evidența unui medic de familie?

În ce măsură se preocupă acesta de problemele dvs de sănătate?

Urmați un anumit tratament? Care este acesta?

Plan educațional

Sunteți înscris într-o anumită formă de învățământ? Care?

Care sunt rezultatele dvs școlare?

Cum reușiți să vă integrați din punct de vedere școlar?

Întâmpinați anumite probleme în relația cu colegii, profesorii?

Care sunt acele probleme?

Sunteți ajutați în problemele pe care le întâmpinați la școală?

Cum vedeți rezolvarea acestor probleme? Detailați.

Care sunt planurile dvs de viitor în ceea ce privește cariera?

DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE

A

LUCRĂRII DE FINALIZARE A STUDIILOR

Titlul lucrării ___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

Autorul lucrării ___________________________________________________________________________

Lucrarea de finalizare a studiilor este elaborată în vederea susținerii examenului de finalizare a studiilor organizat de către Facultatea _________________________________________ din cadrul Universității din Oradea, sesiunea_______________________ a anului universitar ______________.

Prin prezenta, subsemnatul (nume, prenume, CNP)_______________________________________________________________________

___________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________,

declar pe proprie răspundere că această lucrare a fost scrisă de către mine, fără niciun ajutor neautorizat și că nici o parte a lucrării nu conține aplicații sau studii de caz publicate de alți autori.

Declar, de asemenea, că în lucrare nu există idei, tabele, grafice, hărți sau alte surse folosite fără respectarea legii române și a convențiilor internaționale privind drepturile de autor.

Oradea,

Data Semnătura