Masuri de Prevenire Si Combatere a Delincventei Juvenile
Măsuri de prevenire și combatere a delincvenței juvenile
()
CUPRINS
Introducere
Actualitatea problemei. Infractiunile comise in prezent de către minori sînt calificate ca o problema grava și sînt puse alaturi de traficul de fiinte umane, afluxul generatiei tinere si migratiunea ilegala. Toate luate in ansamblu „distrug viitorul neamului". In opinia lui M. Bîrgău, criminalitatea juvenila „este una dintre cele mai acute probleme existente" care are "repercusiuni dezastruoase pentru societatea din Republica Moldova" si constutiue "un nod gordian". Confruntați cu aceste aspecte relativ noi, cercetătorii și practicienii din Republica Moldova își pun întrebări, avansează ipoteze și puncte de vedere etiologice, încercînd să identifice și să prevină factorii de "risc" care concură la apariția comportamentelor delincvente juvenile și să ofere soluții adecvate pentru resocializarea și recuperarea morală a tinerilor delincvenți. Toți sînt de acord cu faptul că, în prezent, delincvența juvenilă reprezintă o problemă socială gravă cu care se confruntă societatea moldovenească, a cărei amploare și intensitate este evidențiată atît de statisticile oficiale, cât și de mass-media. Fiind o consecință imediată a modului în care funcționează familia, școala, comunitatea și alte instituții cu rol de control, sancționare și, reabilitare socială, delincvența juvenilă solicită o abordare multidisciplinară a influenței exercitate de aceste instituții, din punct de vedere al factorilor de risc. De aceea, problema elaborării unei explicații științifice sau a unui set de explicații convingătoare atît pentru amploarea și dimensiunile fenomenului, cît și pentru prevenirea și diminuarea lui, constituie un obiectiv fundamental pentru cercetarea sociologică și psihologicvă, teoretică și practică, în acest domeniu.
În anul 2005 a fost înregistrat nivelul maxim al numărului de minori care au comis infracțiuni – 2612. Pe parcursul anilor, peste 70% din minori care au comis crime, au săvîrșit furturi și jafuri. Datorită umor eforturi susținute, delincvența juvenilă s-a diminuat treptat, însă în anii 2012, 2013 – a crescut din nou. Astfel, în anul 2013 a fost înregistrată o ușoară creștere a numărului cauzelor penale pornite, comparativ cu anul 2012. Circa 80-85% din infracțiunile comise de minori sînt cele patrimoniale. Într-un număr mai mic dar se comit de către minori și infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei, infracțiuni privind ordinea publică, violuri, infracțiuni legate de droguri etc.
Statistica infracțiunilor săvîrșite de minori în perioada 2010-2014 se prezintă în felul următor :
Minorii cel mai frecvent sunt implicați în săvîrșirea furturilor, cu o pondere de 76,2%, după care urmează jafurile – 6,0% și huliganismul – 2,2%. În anul 2014, la 100 mii copii în vîrstă de pînă la 18 ani revin circa 167 infracțiuni comise de minori, comparativ cu 182 în anul 2010. Cel mai mare nivel al ratei infracționalității juvenile în ultimii 5 ani a fost înregistrat în anul 2012.
Figura 3. Rata infracționalității juvenile, cazuri la 100 mii locuitori în vîrstă de 0-17 ani
Datele statistice invocare referitor la dinamica delincvenței juvenile în perioada 2010-2014 demonstrează necesitatea multiplicării eforturilor vizînd studierea asectul proces complex.
Actualitatea temei de care nr ocupăm este de o importanță deosebită în contextul integrării europene și eficientizării sistemului de justiție penală.
Un interes deosebit îl reprezintă personalitatea infractorului minor. Aceasta se explică prin faptul că tânăra generație este rezerva umanității, de ea depinde continuitatea dezvoltării întregii societăți. Însă infracțiunile săvârșite de minori dă dovadă că acestea se caracterizează printr-o socializare negativă, printr-o educație nesatisfăcătoare și deci integrarea acestora în viața societății ridică o mulțime de probleme. Mai mult ca atât criminalitatea minorilor este un indicator a degradării unei societăți.
În Republica Moldova fenomenul minorului aflat în conflict cu legea a devenit un domeniu de interes pentru juriști, asistenți sociali, psihologi, sociologi, pedagogi. În ultimii ani, e în curs de desfășurare procesul de reformare a justiției juvenile.
În acest context o atenție deosebită se acordă studierii etiologiei acestui fenomen în vederea prevenirii comportamentului infracțional.
Dinamismul, curiozitatea, tendința spre afirmare, spre apropiere de lumea celor adulți îi face pe adolescenți să afirme un șir de valori și norme, pe care aceștia le consideră atribute ale independenței și maturității. Acestea se transformă în stereotipuri comportamentale, caracteristice acestei vârste, dar pot căpăta și un caracter de manifestări sociale și chiar antisociale atunci când nu sunt asigurate condițiile educaționale optime necesare, pe care trebuie să le ofere micromediul social: familia, grupul școlar sau comunitatea în general.
Problema investigației o constituie pericolul social al delincvenței juvenile din perspectiva actorilor implicați în diminuarea acestui fenomen: organele de drept, serviciile de asistență socială, școală, comunite etc.
Obicetul cercetării îl constituie grupul de minori care au săvîrșir infracțiuni, prevăzute de Codul Penal al Republicii Moldova.
Scopul cercetării îl constituie analiza factorilor favorizanți ai delincvenței juvenile din perspectivă identificării strategiilor adecvate de prevenire și combatere a acestui fenomen
Realizarea scopului nominalizat presupune realizarea următoarelor obiective:
analiza literaturii de specialitate în acest domeniu;
identificarea și analiza cauzelor și condițiilor care generează sau favorizează apariția unor comportamente deviante și delincvente în rîndul minorilor;
elucidarea particularităților infractorului minor;
elucidarea practicilor de resocializarea a delincvenților minori;
elucidarea bunelor practici de diminuare a comportamentului infracțional în unele state;
avansarea unor soluții și propuneri de prevenire și diminuare a actelor de delincvență juvenilă..
Gradul de investigare a temei. Problema prevenirii delincvenței juvenile este veche, preocupări în vederea soluționării ei există de foarte mult timp atît pe plan internațional, cît și național.
Problema de care ne ocupăm, sub aspect pedagogic, și-a găsit reflectare în lucrările unor asemenea cercetători, precum: Mitrofan N., Rusnac S., Butoi T., Vasiliev V. Pinatel J., Alexander F. etc.
Aspectul penal al problemei este reflectat în lucrările autorilor Barbăneagră A., Carpov T.,Ulianovschi X., Ereomin V., Kuznețova N., Inșakov I-. Karpeț I.,Kudreavțev V. etc.
Perspectiva criminologică a criminalității minorilor este reflectată în lucrările savanțiulor: Cioclei Gh., Amza T., Ciobanu I., Dolea, I., Gorceac I. Nistoreanu Gh., Păun C., Pop O., Bujor V. etc.
Dimensiunea sociologică a fenomenului este tratată în lucrările savanților: Rădulescu, M. Sorin, Banciu, Dan,
Totuși, cercetarea criminologică nu a făcut până acum o sortare indiscutabilă a factorilor de risc care conduc la geneza comportamentului infracțional în rîndul minorilor și construirea, în baze datelor obținute, a unor strategii adecvate realității societății moldovenești.
Suportul metodologic și teoretico-științific al tezei în cauză se bazează pe lucrările specialiștilor sus menționați, precum și pe lucrările altor savanți de peste hotare și din țară axate pe diverse dimensiuni ale etiologiei și prevenirii delincvenței juvenile, tezele conferințelor naționale și internațiuonale în domeniul vizat, presa periodică etc.
Astfel, ipoteza generală (I.G.) a cercetării noastre pornește de la premisa că, dacă aplicăm strategii educaționale personalizate privind integrarea socială a grupurilor de risc din rîndul tineretului, atunci întregul demers logistic contribuie la pregătirea lor pentru integrarea în comunitate și, implicit, diminuează factorii favorizanți ai comportamentului infracțional.
La validarea ipotezei generale (I.G.) am înscris și ipotezele specifice (I.S.) concretizate în jaloane ale derulării strategiilor educaționale personalizate, marcînd totodată etapele designului experimental conceput și aplicat în acest caz. Ipotezele specifice (I.S.) le-am codificat pornind de la:
I.S.1= dacă derulăm programele specifice inițiate pentru grupurile de risc, atunci contribuim la scăderea controlată a riscului de comitere a infracțiunilor a acestora;
I.S.2= dacă operăm asupra grupurilor de risc asistate, activități în domeniul educațional și social, atunci identificăm surse comportamental-atitudinale, privind integrarea lor deplină în cadrul societății;
I.S.3= dacă implicăm comunitatea în actul de grupurilor de risc asistate atunci, eficientizăm rolul sistemului de prevenție al crfiminalității.
Din perspevtiva ipotezelor specifice (I.S.) rezultă ipoteza generală (I.G.) enunțată anterior și care e generată de :
I.G.=I.S.1 + I.S. 2 + I.S.3
Metode și tehnici de cercetare. În procesul elaborării lucrării de licență au fost utilizate mai multe metode și tehnici de cercetare specifice criminologiei, sociologiei, asistenței sociale, psihologiei: metoda statistică, analiza documentelor, interviul focus group, metoda comparativă, analiza și sinteza, cunoașterea istorică și logică, analiza cantitativ-calitativă, analiza sistemică, analiza structurală, analiza factorială, comparativă și corelațională etc.
Etapele investigației:
analiza literaturii de specialitate;
analiza documentelor publicate pe site-urile organelopr de drept;;
realizarea interviului focus group cu experții din domeniu;
prelucrarea și conceptualizarea datelor colectate;
elaborarea modelelor strategice în vederea neutralizării factorilor favorizanți ai comportamentului delincvent în rîndul minorilor;
elaborarea concluziilor și recomandărilor.
Structura lucrării Lucrarea conține următoarele compartimente: introducere, două capitole structurate în paragrafe, concluzii și recomandări, lista bibliografiei selective și anexe.
Valoarea teoretică a lucrării constă în argumentarea unei strategii de prevenire acreșterii delincvenței juvenile în baza analizei etiologiei acestui fenomen indezirabil în conformitate cu datele de teren din Republica Moldova
Valoarea practică a investigațuei rezidă în utilitatea datelor concrete colectate și în tehnologiile de intervenție sociale argumentate în vederea diminuarea fenomenului de care ne ocupăm.
Termeni-cheie: cauze, condiții, factori ai delincvenței juvenile, personalitatea infractorului minor, resocializarea infractorului minor, prevenirea delincvenței juvenile.
CAPITOLUL I. Condiționarea socială a delincvenței juvenile
1.1.Indicatorii criminalității în rîndul minorilor în Republica Moldova
În conformitate cu legislația Repuiblicii Moldova, calitatea de subiect al infracțiunii presupune aptitudinea biopsihică a persoanei de a înțelege și de a-și asuma obligațiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum și capacitatea de a-și stăpîni și dirija în mod conștient actele de conduită în raport cu cele existente. Confrorm alin.1, art 21 Cod penal al Republicii Moldova (CP al RM) sunt pasibile de răspunderea penală persoanele fizice responsabile, care în momentul săvîrșirii infracțiunii au împlinit vîrsta de 16 ani. Minorii între vîrsta de 14 și 16 ani poartă răspundere penală numai pentru săvîrșirea infracțiunilor indicare expres îmn alin.2, art. 21 CP. Prin urmare, legea penală prevede două limite de vîrstă la care persoana poate fi trasă la răspundere penală:14 și 16 ani.
În cadrul urmăririi penale și judecării cauzei trebuie să se dovedească vîrsta precisă a minorului (ziua, luna, anul nașterii). Conform hotărîrii Plenului Curții Supreme de Justiție cu privire la practica judiciară în cauzele penale privind minorii se consideră că persoana a atins vîrsta respectivă nu în ziua nașterii, ci începînd cu ziua următoare acesteia. În cazul în care pentru prima oară este săvîrșită o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă și instanța de judecată constată că procesul de corectare al minorului este posibilă și fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale atunci, conform prevederilor art,.54 CP acesta poate fi liberat de răspundere penală. De asemenea, instanța de judecată este înbtotdeauna obligată, conform art.475 Codului de Procedură penală (CPP) al Republicii Moldova să cerceteze condițiile în care trăiește și este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă și psihologică a lui, particularitățile și temperamentul precum și interesele și necesitățile lui.
Vîrsta minorului este luată în considerare atît la individualizarea răspunderii penale cît și a pedepsei penale. Astfel, în temeiul prevederilor art.93 CP, dacă la momentul pronunțării sentinței se constată că scopul pedepsei poate fi atins fără aplicarea pedepsei penale, inculpatul minor ppoate fi liberat de pedeapsa respectivă și internat într-o instituție specială de învățămînt și reeducare sau într-o instituție curativă și de reeducare, precum și prin aplicarea altor măsuri de constraîngere cu caracter educativ prevăzute de art.104 CP.
Rata infracțiunilor comise de minori în prima decadă după proclamarea independenței Republicii Moldova (1991) a sporit, potrivit Ministerului Afacerilor Interne, de la 1.652 cazuri în 1992 pînă la 2.684 în 2001. Numărul cazurilor vizînd minorii condamnați pentru comiterea unei infracțiuni pare să rămînă relativ stabil în perioada anilor ’90. Cu toate acestea, în perioada dată au fost înregistrate 1,500-1,600 condamnări. Numărul minorilor care își ispășeau pedeapsa în instituția de corecție pentru minori în perioada vizată a scăzut semnificativ de la 262 în 1993 pînă la 153 în 1999.
Numărul infracțiunilor săvîrșite de minori și-a atins apogeul în anul 2004 și s-a redus ulterior fiind mai jos decît numărul înregistrat în anul 1992 – o scădere cu 45 procente în decurs de cinci ani. Cu toate acestea, numărul cazurilor de omucideri nu s-a redus, iar numărul cazurilor de viol a crescut dramatic.
În 2000 numărul condamnărilor a atins 1,934 reducîndu-se pînă la 445 cazuri în anul 2008 – o descreștere cu 77 procente. Datele obținute de la Procuratura Generală confirmă o scădere de aproape 50 procente a numărului de urmăriri penale inițiate în privința minorilor în decada dată – de la 2,976 în 2002 pînă la 1,629 în 2008.
În anul 2008, minorii au comis 1,5 mii de crime, comparativ cu 2,9 mii în anul 2000, ceea ce constituie o diminuare de 51,7%. Începând cu anul 2004, se atestă o scădere anuală a nivelului infracționalității printre tineri. Despre „succesul” relativ al ratei infracționalității printre minori, în comparație cu cea printre adulți, vorbește și dinamica ponderii criminalității juvenile în proporțiile criminalității generale. Anual, minorii săvârșesc de la 6% la 10% din toate infracțiunile. Dacă în anul 2004 cota infracționalității juvenile în totalul de infracțiuni comise a constituit 9,6%, atunci către anul 2008 ea s-a diminuat până la 6,1%.
Cele mai multe infracțiuni comise de minori sunt furturile, ponderea lor a constituit 10,4% din totalul de furturi, jafurile au constituit 11,7% din totalul de jafuri, tâlhăriile – 15,4% din totalul de tâlhării, violurile – 9,8%, actele de huliganism, respectiv – 6,7%. Trebuie de menționat că, în condițiile diminuării numărului infracțiunilor mai puțin grave săvârșite de minori, ponderea unor astfel de infracțiuni cum ar fi omorurile și violurile rămâne, practic, neschimbată, înregistrându-se chiar o majorare ușoară a acestor indici.
Pe parcursul ultimului deceniu se atestă tot mai puține infracțiuni comise în grup. În anul 2000, infracțiunile săvârșite de minori în grup constituiau 43% din totalul de infracțiuni, iar în 2008 acestea au constituit 17,0%. De asemenea, trebuie menționat faptul diminuării recidivelor printre tineri. În anul 2008, numărul acestora a devenit de 5 ori mai mic și a constituit nu mai mult de 4,5% din totalul de infracțiuni.
În anul 2013, minorii au săvîrșit 1142 de infracțiuni, inclusiv, infracțiuni săvîrșite de fete -92, infracțiuni săvîrșite repetat -73, infracțiuni săvîrșite în grup -261, infracțiuni săvîrșite sub ibfluența alcoolului -20.
După cum rezultă din datelre invocate anterior, cel mai des sunt predispuși spre comiterea infracțiunilor băieții. Din 1502 infracțiuni comise de minori în anul 2008, 1330 au fost săvârșite de băieți, iar în 2013 -1050. Se cere menționat faptul că ponderea infracțiunilor comise de băieți scade anual, în timp ce ponderea infracțiunilor săvârșite de fete crește. Astfel, feminizarea criminalității se profilează ca una dintre tendințele criminalității juvenile din Republica Moldova. În 2008, fiecare a zecea crimă înregistrată a fost comisă de fete, iar nivelul cel mai ridicat al infracționalității printre fete a fost înregistrat în anul 2005 cu 285 de infracțiuni.
În anul 2008, la 100 mii de copii în vârstă de până la 18 ani au revenit mai mult de 190 infracțiuni săvârșite de minori, în comparație cu 279 infracțiuni comise în 2000, cel mai mare nivel al criminalității – 311 infracțiuni – fiind înregistrat în anul 2004.
În ultimii ani, participarea tinerilor la comiterea infracțiunilor se diminuează. Pe parcursul anului 2008, au comis infracțiuni 12,9 mii persoane, dintre care 1554 sunt minori. Cota minorilor în numărul total de infractori s-a micșorat de la 15,1%, în anul 2000, până la 12,0%, în anul 2008. La 100 mii de copii în vârstă de până la 18 ani revin în medie 197 de copii care au săvârșit infracțiuni, comparativ cu 281 copii în anul 2000. Sunt predispuși la comiterea infracțiunilor, de regulă, minorii cu vârsta între 16-17 ani, ponderea cărora în anul 2008 a fost de 63,3%.
Graficul nr.1. Minori care au comis infracțiuni
Cea mai mare rată a infracționalității rămîne a fi înregistrată în localitățile urbane și mai cu seamă în mun. Chișinău – 186 infracțiuni la 10 mii locuitori, ceea ce depășește nivelul mediu pe țară de 1,6 ori. În dependență de distribuția geografică a infracționalității se constată o concentrare mai mare în UTA Găgăuzia (93 infracțiuni la 10 mii locuitori) și regiunea Sud (91 infracțiuni la 10 mii locuitori) . Un nivel mai scăzut al infracționalității a fost înregistrat în zona Nord și Centru.
Din total infracțiuni înregistrate, 19,4% (8090 cazuri) sînt din categoria celor excepțional de grave, deosebit de grave și grave, inclusiv 3,3% (1376 cazuri) revin infracțiunilor excepțional de grave și deosebit de grave, iar 16,1% (6714 cazuri) revin celor grave. În același timp, comparativ cu anul 2010 au fost înregistrate cu 15 la sută mai multe infracțiuni mai puțin grave, în condițiile în care numărul infracțiunilor ușoare s-a majorat cu 65 la sută.
La 10 mii locuitori, în medie revin 22,7 infracțiuni grave, cele mai multe infracțiuni fiind înregistrate în mun. Chișinău (40 cazuri la 10 mii locuitori). Cel mai înalt nivel al infracțiunilor grave conform regiunilor a fost înregistrat în regiunea Nord -14 cazuri la 10 mii locuitori. În profil raional, cea mai mare rată a infracționalității se atestă în raioanele Ialoveni, Dondușeni și Criuleni (18 cazuri la 10 mii locuitori), iar cea mai mică rată este caracteristică pentru raionul Ștefan-Vodă (6 cazuri la 10 mii locuitori).
Figura 2. Numărul infracțiunilor grave în total infracțiuni înregistrate, 2010-2014
Pe parcursul anului 2014, fiecare a opta infracțiune a fost săvîrșită în locuri publice, iar cu aplicarea armelor de foc, explozivelor și grenadelor au fost săvîrșite 54 de cazuri, inclusiv 16 cazuri de vătămări intenționate, 13 cazuri de huliganism, 4 cazuri de tîlhării și 6 cazuri de omor.
Din numărul total de infracțiuni înregistrate, 18,3% sunt săvîrșite de persoane în vîrstă aptă de muncă, dar fără ocupație. Totodată, de către minori sau cu participarea acestora au fost comise 1,2 mii infracțiuni sau 2,8% din total infracțiuni înregistrate. Comparativ cu anul precedent se remarcă o creștere cu 2% a infracțiunilor săvârșite de minori și anume a infracțiunilor privind viața sexuală, contra patrimoniului și a infracțiunilor legate cu droguri.
Examinarea nivelului criminalității printre minori în raport cu populația de vârstă respectivă relevă că la 100 mii de locuitori cu vârsta cuprinsă între 14-17 ani revin 372 minori care au comis infracțiuni. Minorii de vârstă mai mare sunt mai predispuși spre comiterea infracțiunilor. În medie, la 100 mii locuitori cu vârsta între 16-17 ani revin 814 minori care au săvârșit infracțiuni, în timp ce pentru minorii cu vârsta între 14-15 ani acest indiciu constituie 517 minori.
Nivelul criminalității printre băieții de 14-17 ani depășește nivelul criminalității printre fete, practic, de zece ori. La 100 mii băieți cu vârsta de 14-17 ani revin în medie 1197 cazuri, iar în cazul fetelor acest indiciu a constituit 128. În același timp, tendințele cu privire la rata criminalității sunt diferite. Astfel, printre fetele cu vârsta mai mare a crescut considerabil rata criminalității în anul 2008, ceea ce nu se observă în nicio categorie de vârstă la băieți.
Graficul nr.3. Rata de criminalitate în rândul minorilor după gen și vîrstă
În ultimii patru ani, au fost arestați 860 de minori. Cei mai mulți minori – 347 – au fost arestați în anul 2005.
Numărul minorilor condamnați, comparativ cu anul 2000, s-a micșorat de circa patru ori, constituind, în anul 2008, cifra de 445 condamnați. Majoritatea minorilor au fost condamnați pentru furturi (42,7% în anul 2008, comparativ cu 72,1% în 2000), jafuri (8,8% comparativ cu 8,3%), tâlhării (7,2% comparativ cu 2,1%), acte de huliganism (8,3% comparativ cu 3,6%) și infracțiuni legate de droguri (3,8% comparativ cu 3,6%).
Întrucât minorii participă la comiterea infracțiunilor mai grave, s-a majorat, respectiv, ponderea persoanelor condamnate la detenție, de la 9,8% din totalul de minori condamnați, în anul 2000, la 22,5%, în anul 2008. Drept confirmare a faptului că infracțiunile comise de minori devin mai crude, servește și creșterea ponderii persoanelor condamnate pentru omor în instituțiile penitenciare de tip închis. Dacă, în anul 2000, au fost condamnați pentru omor 3 minori (8,3% din totalul de condamnați), atunci, în anul 2008, au fost condamnați 10 minori sau 41,7% din toți minorii condamnați.
Cu începere din anul 2005, în calitate de măsură de pedeapsă este aplicată muncă neremunerată în beneficiul societății. În anul 2008, o astfel de sentință a fost aplicată în cazul fiecărui al patrulea minor condamnat.
La 100 mii de copii cu vârsta de până la 18 ani, în anul 2008, revin 12,4 minori condamnați, în anul 2000, acest indiciu constituind 53,2 minori condamnați. Pe parcursul ultimilor 8 ani, de asemenea, s-a redus ponderea minorilor condamnați în totalul de condamnați: de la 11,2%, în anul 2000, până la 6,0% în anul 2008.
Numărul minorilor condamnați aflați, în anul 2008, în instituțiile penitenciare, a constituit 24 de persoane, inclusiv 3 fete. Cel mai mare număr de condamnați a fost înregistrat în anul 2003 (109 persoane) și în anul 2006 (138 persoane), după care numărul minorilor condamnați s-a micșorat ca urmare a amnistierii. În anul 2008, la 100 mii populație cu vârsta cuprinsă între 14-17 ani revin 3 minori condamnați aflați în instituțiile penitenciare de tip închis. Acest indice s-a micșorat până la nivelul anului 2000, cel mai înalt nivel înregistrându-se în anul 2006: 16,3 condamnați la 100 mii populație de vârsta respectiv.
În anul 2013, cel mai frecvent minorii sunt implicați în săvîrșirea furturilor, cu o pondere de 73,4%, după care urmează jafurile – 7,0% și huliganismul – 3,1%. În anul 2013, la 100 mii populație în vîrstă de pînă la 18 ani revin circa 160 infracțiuni comise de minori, comparativ cu 149 în anul 2009 și 206 în anul 2012.
1.2. Familia și minorul delincvent
Adolescența este cea mai complexă perioadă de dezvoltare a omului în drumul său către maturitate, perioadă ce se caracterizează printr-un ansamblu de transformări de natură bio-psiho-socială care definesc încheierea heteronomiei morale și stabilizarea personalității. Această perioadă ridică mari dificultăți în calea realizării procesului educativ datorită numeroaselor perturbări fiziologice, dezechilibre afective, devieri caracteriale și tulburări de conduită. Specialiștii vorbesc, adeseori, de o adevărată criză a adolescenței dominată de conflicte interne și externe, acte impulsive sau conduite deviante, exprimate prin ostilitatea față de părinți, revolta contra interdicțiilor, respingerea modelelor și a normelor morale impuse de adult și comportamente de contestare.
Etapă sensibilă pentru dezvoltarea viitorului adult, adolescența este caracterizată de o evoluție biologică diversificată, de instabilitatea conduitei și afirmarea creativității concretizată în numeroase inițiative personale, care adeseori, îl așează pe adolescent în conflict cu ceilalți. În acest context, cele mai multe conflicte apar în relațiile cu părinții și profesorii. Dependența economică a adolescenților față de părinți nu implică și respectarea normelor morale impuse de adult. Opunându-se adulților, adolescenții își afirmă dorința de a fi autonomi din punct de vedere moral, de a avea dreptul la identitate personală, prin contestarea universului valorico-normativ al adulților, perceput ca fiind străin, opus chiar idealurilor, valorilor și normelor adolescentine. Astfel un rol deosebit în dobândirea identității personale de către tânăr îl au modelele culturale al societății, care se suprapun celor din familie, fiind deci necesară astfel realizarea unei armonii între dezvoltarea biopsihologică, cea socială și culturală ca scop principal ala educației.
În contextul celor prezentate, unul dintre obiectivele studiului l-a constituit identificarea caracteristicilor familiilor minorilor delincvenți, precum și măsura în care acestea au influențat evoluția subiecților.
De cele mai multe ori absența familiei este cauza pe seama căreia este pus eșecul socializării persoanelor care intră în conflict cu legea. Cu toate acestea, datele reieșite din cercetarea noastră readuc în discuție problema climatului familial în care se produce creșterea și educarea copiilor, a modului în care familia reușește să-și îndeplinească funcțiile sale de bază: transmiterea corectă a valorilor și normelor sociale și solidaritatea / suportul membrilor săi. Aceste date au evidențiat faptul că gradul de organizare și coeziunea familiei, climatul conjugal, relațiile intrafamiliale, ca și modelul educativ promovat de părinți influențează puternic socializarea morală a copiilor și adolescenților. În schimb, existența unor disfuncții în organizarea vieții de familie (analfabetismul părinților, lipsa lor de ocupație, situația materială precară, alcoolismul și bolile părinților, antecedentele penale ale părinților etc.) conduce la disoluția treptată a funcțiilor educative și de socializare ale acesteia , la promovarea unor “modele” inadecvate de educație morală, bazate pe violență și abuz asupra copiilor și, implicit, la apariția unor comportamente deviante și delincvente în rândul minorilor care provin din asemenea familii.
1.2.1. Gradul de organizare familial
Datele cercetării relevă că mai mult de jumătate dintre minori provin din familii organizate (53,2%), în timp ce doar 18,5% sunt din familii dezorganizate, 16,7% aparținând unor familii monoparentale și 7,6% fiind din familii concubine, ceea ce confirmă că nu atât gradul de organizare familială influențează educația și socializarea copiilor, cât mai ales funcționalitatea acesteia, în sensul îndeplinirii normale a cerințelor și exigențelor educative.
Diagrama nr.1. Gradul de organizare familială
Considerăm că familiile atipice (dezorganizate prin divorț, monoparentale sau concubine) nu constituie apriori un factor favorizant al delincvenței decât în măsura în care împiedică realizarea funcției de bază: educarea și socializarea copiilor. Doar în măsura în care familia dezorganizată este caracterizată de o incapacitate psihologică, pedagogică și morală datorată lipsei autorității părintești și a controlului ea se constituie într-un context care favorizează socializarea defectuoasă. In acest sens, apreciem că este esențială nevoia minorului de a avea acasă un spațiu în care să se simtă în siguranță. Pentru aceasta, el are nevoie de părinți calmi, înțelegători, flexibili în relațiile cu copilul, dar consecvenți exigențelor impuse. Orice copil are nevoie să simtă că părinților le pasă și se ocupă de el, că iau parte la evenimentele și problemele din viața lui. Toate acestea într-un cadru în care să învețe disciplina, autocontrolul și modurile de folosire responsabilă a libertății.
1.2.2. Nivelul de instrucție al părinților
Reprezintă un indicator important în realizarea funcționalității familiei, mai ales în privința constituirii unui stil educativ adecvat creșterii și educării minorilor. Or, din datele cercetării rezultă că nivelul de instrucție al părinților minorilor investigați este extrem de scăzut, fiind comparabil cu cel al minorilor investigați.Diagrama nr. 2. Nivelul de instruire al părinților
Nivelul de școlarizare al părinților corelează cu cel al subiecților – 19,5% dintre tații minorilor analfabeți fiind la rândul lor analfabeți, la fel ca și 29,5% dintre mamele acestora. Pe măsură ce minorii investigați au absolvit mai multe clase, constatăm că și părinții acestora au avut un nivel de instrucție asemănător, astfel încât în categoria minorilor cu 9-10 clase nu întâlnim nici un părinte analfabet, apărând primii părinți cu studii superioare (6%).
Avînd în vedere că minorii care au făcut obiectul studiului au cunoscut în majoritate eșecul școlar, iar părinții nu au capacitatea de a-i ajuta deoarece ei înșiși sunt lipsiți de o instrucție adecvată, aceștia vor fi incapabili să-și interiorizeze normele și valorile propuse de școală și să utilizeze ca modele de viață pe proprii profesori. Ca efect, atitudinea lor față de școală va fi una ostilă, succesul școlar își va pierde treptat valoarea, locul lui fiind luat de modelul “șmecherului” sau “afaceristului”, care a reușit peste noapte sau al tânărului realizat în străinătate.
Deși comportamentul adolescenților prezintă oarecare instabilitate și impulsivitate, un mediu familial impregnat de carențe educative poate agrava aceste tendințe, stimulându-i să adopte moduri inadecvate de interpretare a situațiilor contrariante și frustrante, și să aibă conduite inadaptate social. Specific conduitei morale a adolescenților inadaptați este disocierea între viața cognitivă și cea afectivă, lipsa de motivație a respectării normelor morale și mai ales incapacitatea de interiorizare a semnificației acestora.
Studiile din Republica Moldova conduc la următoarele rezultate: copii aflați în conflict cu legea au crescut și s-au educat în familii unde mama și/sau tata au studii superioare în 4% din cazuri, mamele avînd, mai frecvent, studii primare/medii incomplete (absolvite 8-9 clase)-32% din cazuri, iar tații au studiile respective n 15% din cazuri. Un număr mare de copii nu cunoșteau nimic despre n ivelul studiilor propriilor părinți (24% în cazul mamelor și 30% în cazul taților)
1.2.3. Situația materială a familiei
Datele cercetării relevă că aproximativ 27,6% este reprezentat de familiile cu venituri până la 3 milioane, 19% cu venituri intermitente obținute din prestarea unor munci cu ziua, 7% nu au nici un fel de venit, 7,8% până la 1 milion iar 17,3% dintre familii obțineau lunar între 3-5 milioane.
Pe măsură ce veniturile cresc, numărul familiilor este tot mai mic, astfel încât 10,4% câștigă între 5-10 milioane și 8,6%- peste 10 milioane. Dacă ținem cont de faptul că 26,8% dintre minori au peste patru frați / surori, 15,8% au patru frați / surori, 14,9% au trei frați / surori, 17,8%- doi frați / surori, doar 17,6% un singur frate /soră și doar 6,7% sunt singuri la părinți putem să concluzionăm că ne confruntăm cu o scădere a calității vieții cu implicații adânci în existența și dezvoltarea familiei.
Familiile cu situația financiară cea mai precară le întâlnim în cazul minorilor condamnați pentru furt: 8,8% nu aveau nici un fel de venituri, 20% venituri intermitente, 10% venituri până la un milion, iar 30% până la 3 milioane.
O situație asemănătoare există și în cazul infractorilor care au comis tâlhării: 7% dintre familii nu au venituri, 18% muncesc prin diverse gospodării având venituri intermitente, 5% câștigă până la un milion lunar, iar 28% până la 3 milioane.
O situație materială ceva mai bună întâlnim la minorii condamnați pentru viol, unde nu există familii fără venituri, procentul familiilor cu venituri până la 3 milioane fiind de 31% iar al celor între 3-5 milioane de 21%.
Este limpede că realitatea din familiile segmentului studiat rezonează amplu la ceea ce se întâmplă în viața economico-socială, că la nivelul acestui grup se reflectă deosebit de intens dificultățile sociale cu care se confruntă majoritatea populației din țara noastră în ultimul deceniu.
1.2.4. Starea de sănătate a părinților
În 23,8% din familii mama este bolnavă cronic, în 13,6% tatăl, la care se adaugă 16,9% consumatori de alcool (tatăl). Din această perspectivă, cele mai multe probleme le întâlnim în rândul minorilor care nu au frecventat niciodată școala, ai căror tați (44,5%) au: un handicap fizic (6%), sunt bolnavi cronic (13,5), bolnavi psihic-2,5% sau consumă în mod excesiv alcool (22,5%). O situație diferită întâlnim la minorii cu un nivel ridicat de instrucție (9-10 clase) ai căror părinți au o stare de sănătate mai bună (63,5%), neexistând nici un caz de handicap fizic.
Cel mai ridicat procent al taților bolnavi cronic îl întâlnim în categoria minorilor care au absolvit ciclul gimnazial și, în general, nu și-au continuat studiile.
Starea de sănătate a mamelor cunoaște o situație asemănătoare: minorii analfabeți provin din familii unde mamele, în proporție de 38% sunt bolnave cronic (30%), psihic (1,5%), au un handicap (1,5) sau consumă alcool în exces (5%). La celelalte categorii de minori, aceste procente se diminuează, menținându-se la cote alarmante: 22,7% dintre mamele minorilor cu studii primare sunt bolnave cronic și 23 % dintre mamele celor cu studii gimnaziale.
1.2.5. Climatul educativ în care are loc socializarea
În 31,6% dintre familii se manifestau conflicte între părinți, iar în 19,2% aceștia erau despărțiți în fapt. În acest climat, stilul educativ al părinților /al celor care i-au crescut este definit ca fiind îngăduitor de către 41,2% dintre minori, indiferent-13,5%, sever-echitabil- 19,7% și ambivalent-13,3%. În ciuda faptului că numărul minorilor care reclamă un regim educațional sever inechitabil este mic – 2,6%, există un număr mult mai mare – 17,3% asupra cărora au fost utilizate pedepse corporale, la care se adaugă 7,1% amenințați și insultați, 4,7% minori maltratați fizic și un procent de 5,8% dintre minori care au fost alungați de acasă.
Studiile empirice din Republica Moldova, de asemenea, confirmă rata înaltă a certurilor dintre părinții copiilor aflați în conflict cu legea: în 27% din cazuri, părinți se certau foarte des (o dată în săptămînă), în 15% din cazuri – deseori (de cîteva ori pe lună), în 8% – zilnic.
Cauzele frecvente ale certurilor din familie sînt determinate, în viziunea copiilor din Republica Moldova, din lipsa mijloacelor financiare pentru trai (41%); consumul de alcool (20%); lipsa unui loc de muncă stabil/șomajul (19%). Concomitent, unii copii au afirmat că părinții se ceartă și din cauza lor sau a altor copii din familie, invovcînd drept motive neascultarea din pratea copiilor (34%), discuțiile privind creșterea și educarea copilului/lor (21%)
Numărul cel mai mare de minori asupra cărora părinții au recurs la pedepse corporale sunt cei analfabeți, din rândul cărora 22% au fost adeseori loviți pentru a se cuminți. Din nou, minorii cu studii liceale înregistrează cel mai mare procent (73,1% din rândul acestora) de situații în care familiile de proveniență s-au străduit să asigure o ambianță educativă în care părinții nu au folosit pedepse corporale.
În ceea ce privește climatul familial, constatăm o situație diferențiată în funcție de infracțiunea pentru care au fost condamnați minorii.
În familiile minorilor condamnați pentru furt și tâlhărie relațiile dintre părinți erau puternic marcate de conflicte în 33% din cazuri (pentru fiecare infracțiune), iar în 20% dintre acestea părinții erau despărțiți deja. În cazul autorilor infracțiunilor de viol constatăm cel mai ridicat procent de familii (55%) în care climatul era unul de înțelegere între cei doi soți. De remarcat că familiile în care părinții sunt despărțiți le regăsim la minorii condamnați pentru o diversitate de delicte, astfel: 21% omor, 19,5% viol, 20% furt, 20% tâlhărie, 7% agresiuni.
1.2.6. Antecedente penale ale părinților și fraților / surorilor
De remarcat este faptul că părinții și frații minorilor infractori au comis la rândul lor delicte, ponderea taților cu antecedente penale fiind de 28,2%, iar cea a fraților / surorilor minorilor internați fiind de 26,5%, doar în 2,4% dintre cazuri ambii părinți având antecedente penale
Diagrama nr. 3. Antecedente penale ale părinților și fraților/surorilor
Numărul taților cu antecedente penale este cel mai mare în cazul infracțiunilor de omor (30,2%) și viol (30%), în timp ce în cazul mamelor cu antecedente, pe primul loc se situează cele ai căror copii au comis infracțiuni de viol (3,5%). În schimb, autorii infracțiunilor de furt au cel mai mare procent de părinți în care ambii au antecedente penale (3%).
Pentru a sesiza și mai bine roul familiei în etiologia comportamentului delincvent al minorilor, invocăm și rezultatele intervievării exerților din Republica Moldova pe marginea acestui subiect sensibil. În viziunea acestora, familiile din care provin copii cu manifestări comportamentale delincvente se caracterizează prin următoarele trăsături:
familie social vulnerabilă – 48,15
familie în cadrul căreia părinții consumă alcool, droguri -36,5%
familie dezorganizată-26,9%
familie monoparentală -23,1%
familie cu părinți plecați peste hotare-17,3%
indiferența părinților față de copii-11,5%
părinți în detenție sau cu antecedente penale-9,6%
familii ce utilizează metode barbare de educare -5,8%
părinți șomeri -3,8%
familie numeroasă-1,9%
familie îndestulată -1,9%
Având în vedere rezultatele obținute, considerăm că familia, ca principal mediator al interacțiunilor dintre copil și comunitate, în absența realizării la parametrii optimi ai funcției de educare și socializare a copiilor, nu poate contribui la învățarea unor comportamente în acord cu normele și valorile sociale, care inițial se realizează prin imitația conduitelor părinților și al relațiilor dintre aceștia, dintre aceștia și comunitate. De altfel, nu mai constituie o noutate faptul că familia este mediul în care copilul trăiește și își apropie primele experiențe de viață care vor sta la temelia comportamentelor ulterioare din societate. Într-o atmosferă familială viciată de prezența atâtor factor perturbatori – sărăcie, degradare umană, boală, antecedente penale, valorile morale și sociale transmise nu mai pot fi concordante cu cele promovate la nivel social. De altfel, cea mai mare parte dintre minorii care au constituit obiectul cercetării provin în mare măsură din familii defavorizate aflate în situații de risc, situații care pot influența dezvoltarea ulterioară a copilului, accentuând posibilitatea ca el să devină o victimă. Aceste “riscuri” cu potențial criminogen asupra conduitei minorilor existente la nivelul familiei pot fi grupate astfel:
riscuri fiziologice: părinți bolnavi sau cu dizabilități, părinți, consumatori de alcool;
riscuri socio-culturale: stimulare intelectuală și culturală săracă, violență intrafamilială, absența unor modele comportamentale pozitive, care să valorizeze munca, respectul celorlalți și al normelor sociale, traiul cinstit;
riscuri economice: părinți șomeri sau ale căror venituri situează familia la limita de jos a sărăciei, familii în care există mulți copii;
riscuri educaționale: relații conflictuale între părinți, abuzuri și pedepse fizice, relaționare lipsită de implicare afectivă, practici deficitare ale educației parentale, lipsa satisfacției școlare și a încrederii în sine.
1.3. Particularitățile personalității minorului infractor
Conceptul socio-criminologic de personalitate a delincventului minor include în structura sa, noțiunea biopsihosocială și culturală de personalitate, noțiunea de minor (implicată și ea în aceeași analiză), și noțiunea juridică penală de delincvent .
Noțiunea de minor indică în general nivelul de dezvoltare a noțiunii biopsihosociale de personalitate, după cum aceasta din urmă pune în evidență însușirile esențiale ale noțiunii e minor.
Cît privește noțiunea de delincvent în accepție juridică reamintim că aceasta implică, prin însăși natura ei, noțiunea de infracțiune – realitate, de care se leagă definirea infractorului ca și constrângerea juridică la care acesta este susceptibil.
Aceste elemente pe care le presupune în mod necesar noțiunea de delincvent argumentează, în ansamblul lor, originea juridică a conceptului socio-criminologic de personalitate a delincventului minor.
O primă consecință, care decurge din cele de mai sus, este aceea că noțiunea menționată prin caracterul său strict, legal, delimitează ferm conceptul de care ne ocupăm de alte categorii conceptuale.
Acest aspect are o importanță majoră pe planul discuției noastre fiindcă „dacă nu există frontiere între normal și anormal, între sănătos și patologic … între adaptat și inadaptat” (R.Lafon), decât în mod convențional, există în schimb, potrivit politicii penale, frontiere riguroase între infractor și noninfractor.
O a doua consecință, nu mai puțin importantă, este aceea că noțiunea juridico-penală de delincvent, care în esență exprimă prin infracțiune întotdeauna, o faptă concretă rezultată dintr-o activitate conștientă a autorului ei, aduce în prim plan personalitatea minorului deci primele două elemente ale conceptului privite în structura lor unitară.
Se înțelege astfel, că explicarea noțiunii pe care o examinăm, sub raportul trăsăturilor sale esențiale, este condiționată de existența acestor două elemente – ea nefiind posibilă în afara ființei umane.
Legătura dintre primele două noțiuni ale conceptului și ultima reflectă în această viziune legătura dintre psihic și comportament – aspecte comentate deja – căci nu poate fi desprins conținutul de forma de manifestare a lui și nici invers.
Legat de acest aspect, am putea considera că în esență noțiunea de delincvent (infractor) deși juridic este delimitată – cum am văzut – în sens psihologic, aceasta, prin însușirile de personalitate care o reflectă și care, după cum se știe, se structurează în timp, se integrează în sistemul de personalitate a minorului (primele două elemente ale conceptului) în multe situații cu mult timp înainte ca această personalitate să fie marcată juridic.
De altfel, înțelegerea comportamentului delincvent, clasificarea etiologiei complexe a acestuia (cauzele individuale în special), prevenirea lui și reeducarea minorului impun o cunoaștere aprofundată a ansamblului de trăsături a personalității acestuia – inclusiv a acelor însușiri care s-au reflectat în cadrul procesului de formare inițială a subiectului și care în realitate pregătesc comportamentul antisocial.
Ceea ce trebuie reținut astfel, ca fiind foarte important, în această ordine de idei, este faptul că relația dintre aceste elemente este reciprocă, complexă și necesară.
În raport cu cele ce preced se poate conchide, că prin personalitatea delincventului minor se înțelege, în esență, rezultanta unor permanente și multiple raporturi de condiționare reciprocă și de interdependență atît între trăsăturile definitorii ale personalității acelui minor care a comis o infracțiune – aflată în plin proces de structurare, sub presiunea factorilor individuali și sociali – și care-l fac să se manifeste specific, cât și între personalitatea lui ca sistem (structură biopsihosocială și culturală evolutivă, unică) și condițiile concrete de mediu în care minorul se formează și trăiește.
Astfel de legături intră în intersistemele de fapt apreciate în literatura de specialitate drept legături de tip informațional pe care se bazează întreaga viață – cum afirma un alt autor.
În cele din urmă, personalitatea umană – inclusiv cea a delincventului minor nu este altceva decât efectul și totodată sistemul unor astfel de legături.
Această construcție abstractă, ne ajută să sesizăm că delincvenții minori – care sunt ființe umane variate și infinite ca toate celelalte – au câteva lucruri comune între care cel mai sigur este acela că toți au săvârșit infracțiuni și cei mai mulți dintre ei se formează fără școală și trăiesc o viață fără muncă.
Schițarea profilului psihologic al infractorului minor, presupune demararea unui demers care să coaguleze în jurul său atât elementul psihologic cît și cel juridic, reprezentând un punct de referință în decodificarea manifestărilor personalității celui compartimentat în categoria delincvenților juvenili.
În acest caz, sunt de punctat trimiterile ce se fac vizavi de imaturitatea socială privită ca dificultate de integritate socială, fiind în conflict cu cerințele unui anumit sistem valoric normativ, subliniindu-se astfel tulburări ale structurii raporturilor sociale. „Front comun” în partea „negativă” a trăsăturilor de personalitate la infractorul minor fac: instabilitatea emotiv-acțională, inadaptarea socială, căutarea satisfacției materiale sau morale, infracțiunea cât și duplicitatea comportamentului său.
Pentru cercetarea noastră, un impact aparte asupra infractorului minor îl au primele două trăsături asupra cărora ne oprim printr-o schițare de prezentare.
Astfel, instabilitatea emotiv-acțională este asociată conturării profilului personalității delincvente, cunoscute fiind reacțiile discontinue, salturile nemotivate de la o extremă la alta, inconsecvența în reacții față de stimuli și inconstanța preponderent endogenă. Instabilitatea emoțională se conturează deci, ca o trăsătură esențială a personalității insuficient maturizate a infractorului, la acest nivel eviden-țiindu-se mai pregnant carențele dezvoltării personalității, traumatizării sale, decât nivelul dimensiunii cognitive.
Inadaptarea socială are drept cauză o insuficiență a maturizării sociale, a carențelor educative și socio-afectivă legată de grupul de referință. Desprinderea de timpuriu de încadrarea pe linia socială sau de transgresarea dincolo de ea, este decizivă deoarece în această perioadă se stabilesc legăturile temporale de bază, iar dacă nu sunt înlăturate atitudinile antisociale derivate din carențele educative prin acțiuni nuanțate, centrate pe client și modelate pe situații, se pot stabili cu siguranță, deprinderi negative care, actualizate în condiții social-economice nefavorabile, ajung a genera devianța ce duce de multe ori la infracțiune.
Imaturitatea psihică derivă și din faptul că diferiți excitanți din mediul ambiant, exercită asupra infractorului o stimulare cu mult mai mare decât față de ceilalți indivizi. Stimularea excesivă provine atât din sensibilitatea deosebită a infractorului cât și din forța specifică a stimului, în condițiile în care lipsesc inhibițiile pe linie socială. Lipsa unei cenzuri morale este astfel considerată ca o caracteristică a infractorului, alături de inhibiția socială înțeleasă ca o rezultantă a formării intereselor în direcția antisocială.
Tot ca o trăsătură a personalității infractorului minor, apare duplicitatea comportamentului ca o a doua natură, dând artificialitate întregii sale conduite. Infractorul minor este conștient de caracterul antisocial și distructiv al acțiunilor sale, lucrând de multe ori în taină, observând, plănuind și totodată ferindu-se de controlul adulților și în special al autorităților.
Pentru el, apare obsesivă ideea de a acționa în maniera de a nu fi decoperit, ceea ce face ca tensiunea dominatoare să crească, apărând de multe ori inhibitoare în momentele cele mai decisive ale infracțiunii. Frica dominantă devine „paralizantă”, inhibând instanța corticală în funcționarea căreia se vor produce hiatusuri și greșeli care-l pot trăda la un moment dat.
La nivelul descifrării mecanismelor interne ale conturării personalității, stau implicate: mobilurile, motivațiile și scopurile acțiunilor delictuale
Fig.1-„MOTIVELE PRIMARE” ALE DELINCVENȚEI (adaptat după Mira Y.Lopez-1959)
Pe aceeași linie a abordărilor psihice se situează și determinările cauzale ale delincvenței juvenile în condițiile în care se resimte decalajul între cerințe și posibilități din punct de vedere tensional, în consecință apărând blocaje și frustrări, ca implicații emoționale ale privațiunii.
E necesar a face specificarea în continuare a faptului că, în exprimarea personalității sunt implicate anumite intensități ale trăsăturilor, făcând acum în mod implicit referire la imaturitatea intelectivă și afectivă, cea dintâi nefiind identică cu un coeficient de inteligență (Q.I.) scăzut, deoarece imaturitatea intelectuală reprezintă o capacitate scăzută de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional. Numai acțiunea în timpul educației va reuși să-l învețe pe infractorul minor că, manifestarea sa comportamentală trebuie să fie rezultatul unui compromis, al unei tranzacții între satisfacerea nevoilor sale și a nevoilor altora. El (infractorul) va învăța prin educație, să se adapteze la anumite norme impuse de societate, satisfăcându-și trebuințele și necesitățile, în maniera în care să nu intre în conflict cu societatea (comunitatea). Pentru a transmite toate noile achiziții pozitive prin educație, actul în sine este condiționat de factori cum ar fi: mediul în care se realizează influența educativă; modalitatea utilizată; capacitatea de discernământ a clientului cât și intensitatea instinctelor sale, echilibrându-se astfel tendințele de intrare a posibilului delincvent, în câmpul acțiunii infracționale.
Foarte important în cazul cercetării noastre îl constituie modul în care, minorul infractor, în speță cel între 14 și 16 ani, își poate asuma responsabilitatea unei fapte, dând sau nu dovadă de discernământ.
În acest context, relevăm faptul că un studiu efectuat în Republica Moldova, demonstrează că minorii delincvenți reprezentau 21% din numărul total al infractorilor cu tulburări de personalitate, supuși expertizei psihiatrice în perioada 1999-2004. Aproximativ 30% dintre delicte inclusiv 21.9% dintre crimele deosebit de grave au fost săvîrșite de către minorii retardați mental. În același timp, doar 1,4% dintre minorii retardați mental și 1,8% dintre persoanele cu diverse tulburări de personalitate au fost recunoscuți de către comisiile de expertiză psihiatrico-legală fără discernămînt asupra faptei, iar de către instanța de judecată – iresponsabili.
Faptele invocate demonstrează necesitatea promovării drepturilor și siguranței copiilor, protejării de către sistemul justiției juvenile a stării fizice și mentale a minorilor, luării în calcul a necesității de reabilitare a acestora, garanțiile fiind stipulate de art.14(4) al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, de Regula nr.1 din regulile ONU cu privire la protecția minorilor privați de libertate, precum și de art.5 (e) al Principiilor de la Riyadh.
Întregind, putem menționa faptul că, modelul relațional dinamic dintre mediul social și configurațiile interne, pot fi interpretate ca un complex de relații interpersonale, de angajare, de statusuri și roluri reflectate la nivelul personalității, prin dezvoltarea și organizarea internă a disponibilităților și capacităților psihofizice ale individului în raport cu statutul și rolurile asumate.
Minorul, atît cît este capabil, va înregistra satisfacții consolidându-și sau fragilizându-și echilibrul psihic al personalității sale, luând în calcul modul în care își joacă rolul social și își asumă statusul ce îl deține.
În raport cu succesele sau eșecurile legate de competențele acestui rol, minorul se va înscrie pe o traiectorie ascendentă sau descendentă în dinamica ierarhiei sale sociale. Această traiectorie în relația „rol-status”, îi va influența puternic personalitatea, un mare rol având mecanismele care participă la creșterea rezistenței la frustrări și la crearea unei corelări judicioase a aspirațiilor și expectațiilor cu posibilitățile proprii și specificul împrejurărilor date.
Particularizând și mai mult, încercînd a întregii profilul personalitățiii infractorului minor, va trebui să ținem cont de acele trăsături negative ce îl consideră „imatur caracteriologic” cum ar fi: toleranța scăzută la frustrare, autocontrol deficitar, impulsivitate și agresivitate, subestimarea gravitației greșelilor și a actelor disociale și antisociale comune, nedezvoltarea sentimentelor morale și a motivelor superioare de ordin social. La toate acestea, pot fi încă adăugate, întregind tabloul structural:indiferența și disprețul față de activitățile sociale utile (învățare, muncă), opoziție față de normele juridice, morale și respingerea acestora, devalorizarea de sine și aderarea la statusul de delincvent, dar mai ales, imaginea falsă despre autonomie și libertate individuală concepută sub forma forței brute, a agresivității și violenței.
În acest moment, toată perturbarea proceselor de asimilare și acomodare a minorului se datorează cauzelor inadaptării sociale, ce pot configura reperele delincvenței juvenile. Argumentând „pro domo” Pitulescu I (1995) remarca faptul că „personalitatea antisocială nu constituie decât o verigă în lanțul cauzal, întrucât ea nu conduce inevitabil la comiterea faptei penale, ci apare numai pe fondul unor împrejurări concrete care favorizează trecerea la act și ca urmare a unei opțiuni conștiente a individului”. Dar, pentru a nu ajunge aici, e necesar totuși a aminti factorii (interni și externi) care pot facilita infracțiunea și mai târziu devianța comportamentală.
Dacă, în cadrul factorului intern putem enumera: ereditatea, deficiențele intelectuale, temperamentul, tulburările afectivității și cele caracteriale, factorii externi asupra cărora ne vom opri, dându-le importanța cuvenită în acest caz, încep cu: familia, mediul extrafamilial, școala terminând cu mass-media, puctînd astfel „în forță” factorii implicați în realizarea profilului de personalitate al infractorului minor.
În acest context:
1) familia influențează comportamentul minorului, contribuind la procesul de socializare a acestuia. Este cunoscut faptul că pe lângă familii bine structurate prin înțelegere și respect reciproc, există și familii care practică un stil educațional deficitar, lipsit de valențe morale și care adoptă o atitudine permisivă, tolerantă față de comportamentele deviante ale tinerilor, determinând în cele mai multe cazuri o subsocializare morală a membrilor săi.
Dar, se întâmplă de cele mai multe ori ca infractorii minori să facă parte din familii cu o slabă coeziune morală și în care veniturile sunt utilizate pentru consumul de alcool, jocuri de noroc și droguri. Aceste familii încurajează direct sau tacit opțiunea minorilor către infracțiune, evidențiindu-se printr-un climat dezorganizat, certuri și stări conflictuale ce apar adesea între soți, părinți și copii, toate acestea influențând personalitatea minorului. În favoarea acestor remarci, susține și Pitulescu I (1995) faptul că s-a stabilit că infractorii minori apar cel mai frecvent în familiile infractoare în care părinții duc o viață parazitară, consumă excesiv alcool și își manifestă constant brutalitatea, lăcomia și egocentrismul. Din rândul acestora se recrutează de obicei și minorii care comit infracțiuni grave de violență. Consecințele negative pe planul formării personalității minorului, depind și de stilul educativ al părinților, aceștia oscilând între indiferență, abuz de autoritate și răsfăț excesiv. Un loc aparte în cadrul relației pe care părinții o desfășoară cu restul membrilor familiei, îl constituie statusul acestora, de:
părinți vitregi, când unul dintre ei poate genera în sufletul minorului o anumită rezervă afectivă sau chiar un sentimen de respingere, determinând la un moment dat, acte de vagabondaj;
părinți alcoolici, chiar dacă amândoi sunt părinți naturali, dar starea economică e precară, moment ce poate genera un comportament deviant, având repercursiuni grave asupra minorului;
părinți infractori, atunci când destructurarera familiei (tatăl deținut sau situații când ambii părinți sunt în detenție), poate să declanșeze un comportament infracțional , apărând și situații în care, sunt în libertate, dar antecedentele penale constituie un semn de întrebare în educarea minorului.
Dacă am privi familia, mai ales statusul părinților dintr-o poziție mai puțin favorabilă pentru educarea viitoare a membrilor, poate fi de înțeles și faptul că acesta din urmă s-ar manifesta ca și:
copil răsfățat și cocoloșit de familie, cu părinți supraprotectivi în unele cazuri, putând deveni cu ușurință infractori, însușindu-și bunuri ce nu îi aparțin și știind că părinții îl vor apăra și salva;
copil terorizat prin bătăi și sancțiuni, va căuta în afara familiei o desfășurare caracterizată printr-un comportament agresiv față de colegii în general mai mici și mai puțin dotați fizic.
Pornind de la aceste considerente, este absolut necesar ca părinții să aplice în educația propriilor copii, simțul măsurii și al echilibrului, oferindu-le în schimb, un model de comportament pe care-l pot imita și în viitoarea lor calitate de majori.
2) mediul extrafamilial influențează comportamentul minorilor, deoarece pot dobândi în cercul de prieteni, de la vecini, colegi, gașcă și/sau grup de cartier, prin exemplele negative o „contaminare” cu ușurință a unei conduite deviante, mai ales atunci când familia de facto nu se implică și nu realizează faptul că, lăsând totul în grija celor din jur, minorul va deprinde atitudini antisociale lipsite de coerență și motivație;
3) școala privită din unghiul de vedere comparativ cu familia, oferă și utilizează o gamă mai largă de modalități și mijloace formative în planul personalității minorului, prin dezvoltarea și fundamentarea unor atitudini și convingeri morale durabile, care au puterea și pot facilita integrarea acestuia în comunitate.
Pregătirea școlară redusă, nivelul precar al cunoștințelor, absența unor deprinderi de a munci constant și ordonat, cât și de a îndeplini obligații sociale și profesionale, reușesc să determine structuri de personalitate, facilitând „demersuri” spre o viață parazitară, antisocială, pasul spre infracțiune fiind deja făcut.
Nu lipsit de importanță este și abordarea unei alte situații în care, primează partea instructivă în detrimentul celei educative, fiind în prim plan, elevii buni la învățătură și cei ce nu crează probleme, neglijați astfel de foarte multe ori cei slabi
și neadaptați regimului școlar, realizându-se adevărate piramide ierarhice care pot determina și declanșa asupra acestora din urmă, reacții de frustrare, căutând compensare mai ales în comportamente antisociale (riscuri comportamentale) în cadrul grupurilor stradale, pentru și reușind a se evidenția „a ieși în față”, a impresiona ca și cum ar acționa conform „legii compensațiilor”.
4) mass-media poate alimenta și stimula în același timp, starea de infracționalitate a minorului. Într-una din cercetările sale, psihologul american Berkowitz, susține faptul că violența văzută la televizor sau cinema, duce la creșterea agresivității și criminalități, efectul unor asemenea emisiuni fiind și mai mare în rândul copiilor cu tulburări afective și caracteriale, precum și acelor cu sentimentul frustrării afective. Acestor emisiuni li se adaugă și literatura beletristică care are eroul principal plin de „relele societății”, cât și ziarele ce abundă în știri ce pot manipula puterea de credibilitate a minorului. În aceste situații, putem fi siguri că suntem foarte aproape de un viitor infractor ce-și va dezvolta o personalitate antisocială, cristalizată în timp, încetul cu încetul.
La toți acești factori, se adaugă ca o constantă, vârsta infractorului ce indică un nivel al dezvoltării sale bio-psiho-sociale, și care, după cele mai recente cercetări în domeniu, a început să scadă (luând în calcul pragul de 14 ani). Vârsta reprezintă interes deoarece în raport cu ea, se constată atât o curbă specifică cu evoluția numerică, dar și tipologia legată de natura infracțiunii. În cazul minorilor infractori, statisticile indică preponderența acelora care dovedesc: forță, temeritate, nesăbuință și lipsă de experiență, fiindu-le frecvente manifestările de: furturi, vagabondaj, speculă, tâlhărie, violență și prostituție.
1.4. Studiu practic cu privire la geneza delincvenței juvenile.
În procesul realizării dimensiunii praxiologice a probelemei în cauză ne-am fixat două obiective principale:
Identificarea și analiza cauzelor și factorilor principali ai genezei comportamentului infracțional al minorilor și clasificarea acestora în funcție de rolul lor în geneza unui asemenea comportament;
Elaborarea unor tehnici de intervenție socială în vederea diminuării comportamentului infracțional în rîndul minorilor prin intermediul conceptului de capital social.
Delincvența juvenilă, fiind un proces complex poate fi studiată din mai multe perspective. În virtutea genericului subiectului de care ne ocupăm, în studiul practic, am încercat să realizăm o cunoaștere cauzală a acestuia, insistînd și asupra clasificării factorilor favorizanți ai comportamentului infracțional. Pentru aceasta, am identificat următoarele două tehnici de cercetare pe care le-am considerat adecvate obiectivelor propuse:
Analiza documentelor accesibile din arhiva curentă a Comisariatului de Poliție din mun. Bălți și din arhiva curentă a Comisariatului raional de Poliție Fălești și
Realizarea a două interviuri focul-grup (respectiv la Bălți și Fălești) cu experții în domeniu (6-8 persoane: responsabili de munca cu minorii din cadrul comisariatelor nominalizate, asistenți sociali, responsabili de la Direcția generală Învățămînt, Tineret și Sport).
În procesul utilizării analizei documentelor ne-am străduit să analizăm delincvența juvenilă din două perspective:
Delincvența juvenilă ca fenomen individual, generată de factori externi și interni și
Delincvența juvenilă ca fenomen colectiv/social, de asemenea, evaluată din perspectivă internă și externă.
Este de remarcat că analiza documentelor accesibile cercetării ne-a permis să argumentăm o dată în plus că delincvența juvenilă în Republica Moldova este un fenomen preponderent urban. Ponderea municipiului Bălți în volumul total al infracțiunilor comise de minori este considerabilă (locul doi, după mun. Chișinău), ca și rolul acest compoartament la Fălești în raport cu localitățile rurale din raion.
Analiza documentelor la care ne-am referit ne-a permis, de asemenea, să identificăm un set întreg de factori care generează comportamentul infracțional în rîndul minorilor. Recunoaștem însă, că încercarea de clasificare (listare) a acestora din punct de vedere a rolului lor în geneza infracțiunilor, nu s-a încununat de succes. Acest lucru se explică în mare parte prin caracterul complex al etiologiei comportamentului infracțional: fiecare comportament este generat de mai mulți factori și nu întotdeauna în documentele respective era evidențiat factorul-cheie; fiecare infracțiune este unicală în felul ei și tipizarea acestora din punct de vedere al genezei este un obiectiv greu de realizat.
Totuși, prin intermediul interviului realizat cu experții în domeniu, am obținut următoarea listare a factorilor favorizanți ai comăpoprtamentului infracțional:
Sărăcia cronică;
Lipsa, dar și abundența bunurilor de consum atît în plan cantitativ, cît și calitativ;
Plecarea ambilor părinți la munci peste hotare;
Carențele în ceea ce privește funcția educațională a familiilor, în special, a „familiilor la distanță”;
Eșecurile educaționale în unele familii monoparentale;
Ponderea înaltă a copiilor născuți în afara căsătoriei;
Scăderea calității instruirii;
Criza morală cu care se confruntă de mai mulți ani societatea moldovenească;
Influența negativă a mass-mediei;
Discreditarea mecanismelor controlului social asupra comportamentului tineretului de tip vechi și procesul lent de instituire a unui sistem adecvat societății democratice în devenire;
Potențialuil slab al capitalului social din cadrul comunitățiloretc.
Studiul a demonstart că prevenirea și combaterea criminalității nu se poate realiza numai prin eforturile poliției, îndepărtată de segmentele majore ale comunității. Indiferent cît de eficientă ar fi poliția în prevenirea și combaterea acestui fenomen, nu se pot obține rezultate plauzibnile dacă nu se beneficiază de spprijinul comunității.
Analiza opiniei experților pe marginea acestei idei, ne-a permis să formulăm unele recomandări orientate spre eficientizarea tehnologiilor de neutralizare a factorilor declanșatori ai delincvenței juvenile, expuse în cadrul capitolului doi al lucrării.
Capitolul II. Prevenirea comportamentului infracțional în rîndul minorilor
2.1.Resocializarea minorilor delincvenți
Realizarea unei resocializări normale și eficiente a individului delincvent este condiționată de o serie de factori, între care cei mai importanți sunt:
factorii care definesc caracteristicile și elementele specifice ale instituției în care se realizează procesul de resocializare (centru de reeducare, stabiliment deschis, penitenciar, institut medical-educativ etc);
factorii care definesc individualizarea sancțiunii și durata acesteia, precum și măsurile de asistență medicală, socială și educativă adoptate în funcție de personalitatea fiecărui delincvent.
În funcție de acești factori, resocializarea individului delincvent se realizează în două etape sau momente;
a) în timpul executării sancțiunii penale (cu sau fără privare totală de libertate), când se urmărește, prioritar, schimbarea și transformarea vechiului sistem de norme, valori și convingeri ale individului delincvent, prin "dirijarea" comportamentului său spre scopuri dezirabile social, utilizându-se în acest scop forme de normalizare, deschidere și responsabilizare a delincventului dintre cele mai diverse;
b) după executarea sancțiunii penale, când se urmărește reinserția postpenală a fostului delincvent, încadrarea lui într-o activitate socială, dobândirea unui nou status și îndeplinirea unor noi roluri, ca și diminuarea efectelor procesului de "stigmatizare" în viața socială (familie, loc de muncă, zonă rezidențială, grup de prieteni etc).
Resocializarea este un proces educativ, reeducativ și de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmărește readaptarea infractorilor la sistemul de norme și valori general acceptate de societate, în scopul reintegrării sociale a acestora și prevenirii recidivei.
Procesul de resocializare are următoarele caracteristici:
vizează persoane care au săvârșit deja o infracțiune;
are drept scop imediat prevenirea recidivei, fiind, în acest sens, o componentă a prevenirii speciale;
constituie un demers social realizat în mod științific de personalul special calificat în acest scop.
Metodele resocializării sunt:
educarea,
reeducarea
tratamentul.
Educarea vizează, în special, infractorii a căror personalitate a suferit o „socializare negativă", asimilând norme și valori contrare celor general acceptate de societate.
Reeducarea se adresează infractorilor a căror personalitate a suferit o inadaptare la sistemul de norme menționat.
Educarea și reeducarea se realizează prin diverse modalități atât teoretice, cât și practice, prin care se dorește ca infractorii să dobândească respectul pentru oameni și lege, pentru muncă, pentru calificarea ori recalificarea lor profesională etc.
Indiferent de diversele accepțiuni ale noțiunii de tratament, acesta trebuie subordonat unor finalități care urmăresc prioritar:
cultivarea deprinderii de a munci, incluzând aici pregătirea școlară și profesională adecvată a deținuților, în scopul prevenirii degradării personalității lor;
dobândirea unei vieți adecvate și a unor îndeletniciri sociale prin educarea socială și pregătirea în vederea readaptării lor potrivit vieții în afara penitenciarului;
asistența de specialitate și îndrumarea expertă în scopul soluționării necesităților și problemelor personale ale deținuților
La baza procesului de reintegrare socială a persoanelor condamnate trebuie să se afle următoarele principii:
principiul reabilitării imediate (timpurii) , fiindcă un delincvent ocazional se poate reabilita mult mai ușor decât unul recidivist ;
principiul individualizării măsurilor, metodelor, tehnicilor și procedeelor de corectare și reeducare în funcție de particularitățile individuale ale personalității infractorului ;
principiul continuității procesului de corectare și reeducare ;
principiul umanismului trebuie să reflecte persoana supusă corectării și reeducării prin prizma respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale acesteia.
Pentru obținerea rezultatelor pozitive în procesul de resocializare este necesară îmbinarea a trei aspecte aflate într-o strânsă interdependență :
reintegrarea personală psihosocială, care presupune echilibrarea “eului”, a tendințelor și înclinațiilor psihice ale delincventului, prin restructurarea personalității sale.
Acest tip de reintegrare psihosocială este un process de lungă durată care nu poate fi realizat numai prin normative juridice. Ultimile însă au menirea de a crea cadrul optim reeducării și reintegrării sociale, mobilizănd toți factorii responsabili de recuperarea socială a delincvenților.
Pentru realizarea reintegrării personale psihosociale a delincvenților este necesară cunoașterea profundă a particularităților individuale ale acestora, a trecutului personal al fiecăruia, ceea ce va permite luarea măsurilor, aplicarea metodelor și procedeelor strict individualizate și adecvate.
reintegrarea economică se reduce la crearea posibilităților de calificare profesională a acelor persoane care, săvârșind infracțiuni și fiind condamnate, nu au reușit să-și finiseze studiile sau să obțină o profesie.. De asemenea, se presupune posibilitatea ridicării nivelului profesional al celor care deja au o profesie.
Această etapă este ectrem de importantă, deoarece persoana, care, după eliberare, are o anumită profesie, calificare se poate încadra mult mai ușor în viața socială normală.
reintegrarea sociolculturală presupune a acorda fostului condamnat posibilitățile de a avea acces la viața socioculturală, de a-și dezvolta inteligența și aptitudinile, de a practica schimb informațional-cultural cu ceilalți membri ai societății.
2.2. Reintegrarea socială a minorilor delincvenți
În conformitate cu regulile europene pentzru penitenciare privind regimul și tratamentul deținuților,resocializarea și recuperarea morală a delincvenților trebuie subordonate unor finalități menite să asigure deținuților condiții de viață comparabile cu demnitatea umană și cu standardele și normele acceptate în cadrul comunității.
Detenția trebuie redusă doar la izolarea de societate a infractorului, fără alte consecințe agravante, urmând să reducă, pe cât e posibil, traumatizarea psihică a deținuților, prevenirea apariției unor tulburări emoționale, idei obsesive sau sinucidere, comportamente violente și agresive etc.
Un principiu, dar și un obiectiv al procesului de resocializare, desfășurat în instituțiile de profil, reprezintă normalizarea , care presupune apropierea, pe cât e posibil, a condițiilor vieții din penitenciare de cele ale lumii exterioare . Deținuții trebuie să-și păstreze majoritatea drepturilor civile, excepție făcând doar libertatea de deplasare.
Normalizarea presupune realizarea a două obiective :
deschiderea, concepută în unele sisteme penitenciare (cum este cele din Țările Scandinave), ca diversificare a stabilimentelor deschise și semideschise, în care deținuții au dreptul la libera mișcare în interior, corespondență nelimitată, vizite săptămânale ale rudelor apropiate, învoiri și ieșiri temporare din aceste instituțoii, acces la radio, TV, presă, întâlniri cu publicul din zonă, participarea la manifestații culturale și sportive etc.;
responsabilitatea, ca cel de-al doilea obiectiv, constă în activitatea comună a personalului închisorii sau al penitenciarului de a consolida simțul responsabilității la deținuți, respectul și încrederea proprie, prin implicarea acestora într-o serier de activități sociale și comunitare, care să-i pregătească pentru reintegrarea normală în sociatate.
Ambele obiective pot fi realizate prin luarea măsurilor preventive generale și speciale la nivelul întregului stat, măsuri îndreptate spre a le crea condamnaților posibilități favorabile satisfacerii necesităților și intereselor social-utile, precum și spre a consolida bazele morale în comportarea atât a deținuților, cât și a tuturor cetățenilor.
Implicând abandonarea unui mod de viață și adoptarea altuia, resocializarea presupune o „rupere completă cu trecutul", un control instituționalizat, exercitat în anumite stabilimente de profil care presupune:
restructurarea profundă a personalității individului care a comis un delict, în ideea prevenirii repetării unor noi acte delincvente;
asigurarea unor condiții de viață compatibile cu demnitatea umana și în conformitate cu normele comunității;
restabilirea „din mers" a rolurilor jucate de delincvent în viața socială, prin încadrarea lui treptată într-o rețea normală de relații cu comunitatea socială din care a făcut parte (familie, școală, prieteni, vecini, colegi de muncă etc.)
Pentru a ne imagina activitatea de resocialiyarea a minorilor invocăm următoarele date: în anul 2009 majoritatea minorilor au fost condamnați pentru furt – 231 de persoane (48,4%), pentru jaf și tîlhării – 71 de persoane (15,9%), 34 de persoane pentru huliganism (7,1%), iar 16 persoane pentru crime legate de droguri. Cei mai mulți minori care își ispășeau pedeapsa în instituțiile penitenciare au fost condamnați pentru omor -36 de persoane (39,6%), pentru comiterea furturilor și jafurilor – 24 de persoane (26,4%), 24 de persoane pentru viol (26,4%). La 100 de mii minori în vîrstă de pînă la 18 ani reveneau în medie 12 persoane deținute.
Numărul învinuiților minori privați de libertate s-a redus considerabil în decursul ultimelor zece ani. Din 2000 pînă în 2002 numărul mediu al minorilor deținuți constituia 178; din 2003 pînă în 2005 media a scăzut pînă la 119 pe an; și în anul 2006 acesta a constituit 84.96. În anul 2008, 82 minori se aflau în arest preventiv (adică, aproximativ 8 procente din 1.011 minori în privința cărora a fost pornită urmărirea penală în acel an.
În Moldova există o singură colonie de corecție pentru infractorii minori. Aceasta este prevăzută doar pentru băieți; fetele condamnate la privațiune de libertate își execută pedepsele оn penitenciarul pentru femei. Băieții condamnați își pot executa pedepsele în instituția pentru minori pînă la atingerea vîrstei de 23 ani, cînd instanța de judecată trebuie să decidă asupra aprobării transferului lor în instituția pentru adulți, și dacă transferul se aprobă, să indice în care instituție urmează a fi transferat minorul.
Colonia de corecție pentru minori este o parte a clădirii în care se află și un penitenciar pentru adulți. Capacitatea totală a ambelor instituții constituie 250 persoane,
Majoritatea minorilor deținuți au săvîrșit anterior două-patru infracțiuni pentru care li s-au aplicat pedepse neprivative de libertate. Excepție fac violatorii și ucigașii în privința cărora se aplică pedepse privative de libertate chiar dacă ei nu au antecedente penale. Majoritatea omorurilor săvîrșite de minori sunt săvîrșite în timpul furturilor, deseori, cînd infractorul se află оn stare de ebrietate.
Angajații desemnați să lucreze cu minorii includ nouă lucrători sociali și psihologi, unsprezece profesori de discipline academice și șapte profesori de meserie. Instruirea profesională include tîmplăria și prelucrarea metalului.
Rolul lucrătorilor sociali constă în acordarea asistenței deținuților în vederea comunicării cu familiile lor și coordonării evaluării domiciliului deținutului cînd el/ea devine eligibil/ă pentru eliberarea înainte de termen. Psihologii nu sunt calificați să presteze servicii de terapie. Ei intervievează deținuții minori la sosire (cînd minorii sunt ținuți în „carantină” timp de 14 zile) și consultă „șefii secției” despre modul de comportare cu fiecare deținut.
Există 17 programe diferite pentru deținuții minori, inclusiv bazele igienice, prevenirea violenței și pregătirea pentru eliberare. Unele dintre aceste programe sunt oferite de ONG-uri. Lunar deținuții minori pregătesc un buletin informativ.
O dată pe lună Institutul de Reforme Penale oferă asistență juridică. Angajații Avocatului Parlamentar pentru copii, de asemenea, efectuează sistematic vizite. Săptămînal vine un preot și din cînd оn cînd minorii sunt vizitați de alte grupuri religioase.
Cu toate că instituția este amplasată în apropierea hotarului de nord – mai mult de trei ore de la capitală, majoritatea deținuților minori sunt vizitați de familiile lor, în special, de bunei sau frați și surori, dat fiind faptul că părinții lor sunt plecați în străinătate. Pentru întîlnirile cu familia este prevăzută o clădire separată, unde deținuții și membrii familiei lor petrec cîteva zile împreună. Clădirea este dotată cu o bucătărie și cîteva dormitoare de diferite dimensiuni.
Deținuții minori pot lucra la bucătărie, efectua lucrări de întreținere sau lucra în comunitate. Lucrul în comunitate (pentru angajatori privați) este remunerat cu 100 lei (aproximativ 7 dolari) pe zi – un salariu bun pentru tinerii din Moldova.
Persoanele care lucrează la cantină obțin o reducere a pedepsei, precum și o remunerare financiară. Disciplina este asigurată prin încarcerarea în celulele izolatoare pe un termen de pînă la șapte zile. Celulele izolatoare sunt mai spațioase și mai bine întreținute decît cele din instituția de detenție din capitală.
Toți deținuții minori împart un dormitor spațios. În pofida numărului deținuților, dormitorul nu părea suprapopulat.
Dormitorul era bine iluminat, fiind dotat cu un televizor, radiouri și ornamente (în special postere) pe pereți. Pisicile se plimbau liber în clădire. Instituția, în general, este foarte spațioasă avînd spații verzi atractive. Spre deosebire de multe instituții pentru minori și adulți, o mare parte din instituție este prevăzută pentru minori (de exemplu, clădiri separate pentru școală și magazin). Instituția pentru adulți era înconjurată de un perete de trei metri înălțime, asemenea unui penitenciar cu securitate sporită și unui penitenciar cu grad redus de securitate. Cu toate acestea, dat fiind faptul că în cadrul penitenciarului este amplasată o gospodărie în care lucrează deținuții adulți, există un anumite grad de comunicare între minori și adulți.
De rînd cu mediul din penitenciar atitudinea socială în raport cu fostul condamnat eliberat din penitenciar este deosebit de importantă. Reacțiile pozitive sau negative ale colectivității instituționalizate sau nu, contribuie uneori în mod hotărâtor la reușita sau eșecul integrării normative și funcționale postpenale a fostului infractor.
De modul cum se desfășoară procesul reluării relațiilor cu colectivitatea în care acesta revine după executarea pedepsei depinde, în mare măsură, apariția devianței secundare și a recidivei. Respingerea sistematică și continuă nu face decât să stabilizeze “stigmatul” judiciar și să-l transforme într-un element structural al unei atitudini negative față de valorile dominante ale societății și față de normele morale și penale prin care sunt ocrotite. Se produce astfel o identificare a fostului infractor cu imaginea pe care colectivitatea o are despre el, cu statusul marginal pe care aceasta il conferă, determinându-l, în cele mai multe cazuri, să-și asume în continuare rolul de infractor. Este motivul pentru care structurile sociale de primire (familia, locul și colectivitatea de muncă, grupul de prieteni, mediul de vecinătate) trebuie sensibilizate în sensul de a facilita reintegrarea.
Ansamblul structurilor sociale menționate, corelat cu sistemul de asistență postpenală, cum ar fi încadrarea într-o activitate utilă, supravegherea polițienească și alte forme de control social, alcătuiesc împreună sistemul de indicatori obiectivi ai reacției sociale după executarea pedepsei. Pe lângă acești indicatori obiectivi, apar și unii de ordin subiectiv ce reprezintă expresia, mai mult sau mai puțin evidentă, de acceptare, indiferență sau respingere din partea colectivității a foștilor infractori. Corelarea indicatorilor obiectivi și subiectivi ne oferă o imagine globală a climatului real existent pentru procesul de reintegrare. Estimarea exactă a acestui climat este un element deosebit de important în predicția recidivismului.
Resocializarea se realizează dacă se aplică o reală politică socială, tinzând spre o calitate a serviciilor de reabilitare psihosocială a deținuților/telo:
Transformarea comportamentului, instruirea generală și profesională,
reintegrarea socială a condamnaților;
Schimbarea mentalității potrivit căreia asistarea infractorilor/elor se rezumă doar la activități de supraveghere și control;
Dezvoltarea infrastructurii necesare;
Angajarea unui personal adecvat ca număr, categorii profesionale, (psihiatri, medici generaliști, psihologi, sociologi, asistenți sociali, consilieri juridici etc), buni practicieni cu experiență și pregătire. Indiferent de abordare, valorile, atitudinile și abilitățile specialistului sunt instrumente terapeutice legitime.
Elaborarea de către specialiști a unor programe educative cu mesaje concrete, vizând reechilibrarea și recuperarea socială a deținuților, pregătirea reintegrării sociale, precum și prevenirea transmiterii generațiilor următoare a modelelor comportamentale violente:
Programe de terapie cognitiv comportamentală;
Programe de dezvoltare personală;
Programe de terapie a infractorilor violenți;
Programe de terapie experiențială;
Programe de combatere a comportamentului delincvent feminin;
Programe speciale pentru condamnații cu pedepse mari, în special cei cu condamnări pe viață – ex.- terapia existențială etc.
Încurajarea deținuților/telor în a sugera subiecte de discuție, iar definitivarea temelor (conferințelor etc) să aibă în vedere și opțiunile acestora;
Discuții între educatori și grupuri mici de deținuți/te pe teme de interes pentru aceștia din urmă;
Stimularea asociațiilor/fundațiilor/organizațiilor preocupate în ameliorarea situației deținuților/telor să desfășoare proiecte/programe cu caracter cât mai regulat;
Acordarea de sprijin și ajutor deținuților/telor după ieșirea din închisoare pentru a le fi facilitată reinserția socială și a reduce recidiva;
Organizarea unor departamente instituționale – servicii în cadrul cărora deținuții eliberați să fie consiliați, direcționați și susținuți;
Pedepsele alternative închisorii, de asemenea, au un efect pozitiv asupra procesului de resocializare a delincvenților. În acest context remarcăm faptul că a crescut esențial, în ultimii ani, numărul de condamnați cu aplicarea muncii neremunerate în folosul comunității, ponderea cărora în 2005 a constituit 12,7% ( 1796 de persoane, inclusiv 234 de minori, sau 12,4% din numărul minorilor condamnați), în 2004 – 1,2% ( 155 de persoane, din ele nici un minor). În anul 2008 amenzile au fost aplicate aproximativ în privința a 10 procente din numărul minorilor condamnați, iar munca neremunerată în folosul comunității – în privința a aproximativ 25 procente.
Unii minori condamnați renunță la pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunității, deoarece aceasta este considerată drept înjositoare. Mai mult, autoritățile locale se opun acestei practici dată fiind ostilitatea față de infractori. Cu toate acestea, multe persoane intervievate au considerat că aplicarea unui număr sporit de pedepse cu munca neremunerată în folosul comunității reprezintă, totuși, o tendință pozitivă. În prezent, munca neremunerată în folosul comunității este
privită ca o modalitate alternativă de a întoarce datoria comunității, o formă de pedeapsă, și nu o modalitate de a însuși anumite deprinderi și de a valorifica munca în timpul reconcilierii cu comunitatea.
Remarcăm, de asemenea, importanța instituției medierei, prevăzută de art. 276 al Codului de procedură penală al Republicii Moldova. Conform stipulărilor articolului dat, împăcarea părților poate avea loc și prin mediere . Institutul de Reforme Penale (IPP) a organizat cursuri instructive pentru specialiști din domeniul dreptului, sociologiei și psihologiei care au luat cunoștință de specificul instituției medierii, în special beneficiile, cadrul legal și mecanismul de aplicare.
În opinia specialiștilor în domeniu, medierea este o modalitate practică, relativ neformală, simplificată, de soluționare a unui conflict, care nu afectează procesul penal. Medierea implică suportarea unor cheltuieli financiare minime, sporește rolul victimei în proces și permite reducerea esențială a cazurilor de încarcerare a persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni ușoare sau mai puțin grave, reducând astfel într-o anumită măsură supraaglomerarea penitenciarelor.
2.2. Prevenirea delincvenței juvenile
Ceea ce trebuie să reținem în încheiere din cele de mai sus, este îndeosebi ideea că din orice unghi am cerceta delincvența ajungem până la urmă la personalitatea infractorului; toate ne trimit la conștiința acestuia ca fapt psihic și psihosocial.
Este îndeobște admis că delincventul minor – acest trist necunoscut al criminologiei contemporane, cum ar spune Marc Le Blanc, (criminolog) și Marcel Frechette, (psiholog) – prezintă unele particularități ale personalității sale, particularități ce se reflectă în comportament, în reacția pe care o are și manifestă față de situațiile de viață în care, trăiește și se dezvoltă și în final, în faptele infracționale săvârșite.
Introducerea minorului în procesul de reeducare, presupune prin însăși natura lucrurilor pătrunderea în intimitatea personalității sale, acolo unde poate fi găsită o cale (se poate deschide o portiță) – de comunicare mai eficientă în atragerea acestuia la propria-i transformare, la cultivarea interesului minorului pentru câștigarea demnității personale – în perspectiva unei readaptări reale la munca și viața socială.
Într-un cuvânt, crearea anticipată din partea factorilor instructivi educativi din sistemul de reeducare a conștiinței necesității unei noi (alte) existențe socială, pe care minorul să o dorească, să și-o construiască cu forțe proprii și să și-o apere.
Iată, deocamdată câteva din particularitățile rezultate în urma unor constatări empirice, făcute pe bata observației directe în derularea procesului de reeducare ca și din analiza unor teste psihologice aplicate pe delincvenții minori:
Comportamentul delincvent este un amestec de credulitate, vanitate, mitomanie, etc.
Bravează cu inteligență nativă, unii dintre ei (cu abilitatea care se reflectă și în faptele săvârșite cu care dealtfel, având în cele mai multe cazuri și experiența familiei, pot trăi fără muncă, mănâncă fără muncă, se îmbracă fără muncă, etc.)
Au o sensibilitate destul de puternică la reacții din partea societății, cu o susceptibilitate uneori bolnăvicioasă (neîncredere în societate dar mai ales în forțele proprii) care poate duce la statutul de delincvent pe care și-l însușesc uneori cu ușurință.
În general sunt lipsiți de instruire prin învățământ și de educație prin instruire.
De regulă, minorul delincvent are un handicap școlar (neșcolarizare, școlarizare întreruptă), social (neintegrat, lipsa educației, incapacitatea educativă a familiei, ieșirea de sub incidența educativă a școlii, anturaj delincvențial) și psihic (întâmpinarea unor greutăți în învățarea unor cunoștințe elementare, memorie foarte slabă, incapabili de efort, de voință, atenție, etc. În cea mai mare măsură handicapul, legat de procesele intelectuale, înlesnește și grăbește intrarea în delincvență căci, aceasta, de regulă, începe cu fuga de la școală.
Apare și un handicap de performanță și familial care-l determină pe minor sau tutor în mod protestatar spre delincvență.
La datele de mai sus s-ar mai putea adăuga și alte elemente care în proporții și intensități diferite și variabile sunt reflectate de comportamentul delicvent cum sunt : aspecte de anxietate morbide; hipersusceptibilitate ; sensibilitate la stimuli neplăcuți ; stări confuzionale ; resurse sărace de sănătate, intelectuale și culturale ; îndoieli care nu au nici un fundament ; întârzieri în dezvoltarea limbajului (tulburări de limbaj); vocabular redus ; dificultăți multiple de comunicare verbală ; vocabular obscen, vulgar; imaturitate afectivă (infantilism afectiv); anxietate, ambivalență afectivă; tulburări de atenție; stări de agitație; crize afective; memorie vizuală și audiovizuală; memorie imediată; impulsivitate; agresivitate; lipsa de toleranță la frustrări; încetineala în gândire; baraje ale gândirii sau lapsururi; întâmpinarea greutății în scris și în citit; lipsa de stăpânire, autocontrol; nivel de aspirație scăzut; neîncredere în sine; își trăiesc rolul de elevi fără plăcere.
În final, reeducarea și reintegrarea socială trebuie să evolueze până acolo până unde putem vorbi de măsuri care reflectă viața autentică, reală, nu, sau nu numai, un univers construit și înzestrat cu aparatură modernă greu de utilizat în condițiile materialului uman dat, să înlocuiască cu viața autentică măsurile stipulate în numeroase programe, multe din ele bifate la termenele stabilite pentru îndeplinirea lor. Se vorbește încă mai mult decât timpul și realitatea ar permite acoperindu-se uneori cu vorbe ceea ce practic s-ar fi impus.
Ar fi nimerit, credem, ca în loc să se împarte neapărat modele pe care foarte repede țările avansate le vor părăsi ca fiind depășite să găsim forța necesară de a elabora o viziune nouă a ceea ce se cunoaște deja în sistemul național de reeducare, să ne ferim de acțiuni fără măsură sau de măsuri din care rezultă că ne lipsește măsura în sensul că trebuie să ne limităm la ceea ce se poate în condițiile unui buget auster și a unor priorități pe care le are țara noastră într-o etapă sau alta .
Printr-un efort suplimentar de analiză s-ar găsi credem soluții ca minorii delincvenți să învețe realmente să muncească, să fie obișnuiți inclusiv cu constrângerile pe care trebuie să le admitem atunci când în joc sunt interese majore. Să-i facem să înțeleagă că în momentul în care primești ceva trebuie să începi să plătești.
Există în sistemul de reeducare (includem și Penitenciarul de minori și tineri), tineri sănătoși, voinici, cu carte puțină, dar buni de muncă – unii aflați la vârsta de 18-19 ani sau chiar peste această vârstă. Cum vor fi reintegrați aceștia în societate, dacă încă de pe acum nu sunt supuși unor activități care să-i învețe și să-i obișnuiască cum se trăiește ca să nu ajungi infractor?
Țara noastră trece în prezent printr-o perioadă grea de tranziție și acest lucru nu se poate să nu fie perceput și în sistemul instituțiilor de reeducare .
Sugerăm în acest sens, factorilor responsabili cu reeducarea minorilor și tinerilor să găsească soluții – în urma unei analize profunde – de cooperare cu organismele care se ocupă cu reconstrucția satelor distruse, în vederea punerii la muncă a tinerilor valizi și în același timp în contact cu realitățile sociale.
Ar fi posibilă, în perspectivă și organizarea unor exploatații agricole unde minorii și tinerii să poată și învăța carte și să muncească.
Privită din acest unghi, reeducarea și reintegrarea socială ar găsi sensul vieții și în același timp s-ar realiza o destructurare a experienței persoanelor supuse reeducării, formată prin repetarea acelorași greșeli și s-ar ieși din zona banalului, în care se trăiește comod.
În acest context remarcăm faptul că a crescut esențial, în ultimii ani, numărul de condamnați cu aplicarea muncii neremunerate în folosul comunității, ponderea cărora în 2005 a constituit 12,7% ( 1796 de persoane, inclusiv 234 de minori, sau 12,4% din numărul minorilor condamnați), în 2004 – 1,2% ( 155 de persoane, din ele nici un minor). Aplicarea corectă a acestei pedepse va da posibilitatea ca la procesul de corectare și reeducare a persoanelor respective să-și aducă aportul și comunitatea . În opinia specialiștilor, actualul Cod penal urmează a fi revizuit la compartimentul pedepselor penale, el fiind caracterizat ca unul prea dur, mai ales în privința minorilor și femeilor.
Remarcăm, de asemenea, importanța instituției medierei , prevăzută de art. 276 al Codului de procedură penală al Republicii Moldova. Conform stipulărilor articolului dat, împăcarea părților poate avea loc și prin mediere .
Institutul de reforme penale (IPP) a organizat cursuri instructive pentru specialiști din domeniul dreptului, sociologiei și psihologiei care au luat cunoștință de specificul instituției medierii, în special beneficiile, cadrul legal și mecanismul de aplicare.
În opinia specialiștilor în domeniu, medierea este o modalitate practică, relativ neformală, simplificată, de soluționare a unui conflict, care nu afectează procesul penal. Medierea implică suportarea unor cheltuieli financiare minime, sporește rolul victimei în proces și permite reducerea esențială a cazurilor de încarcerare a persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni ușoare sau mai puțin grave, reducând astfel într-o anumită măsură supraaglomerarea penitenciarelor.
Trecerea de la o justiție punitivă la o justiție restaurativă pentru categoriile de infracțiuni ușoare și mai puțin grave, diminuarea limitei minime, iar pentru unele infracțiuni și a limitei maxime din celelalte categorii va da posibilitatea de a reduce la maximum numărul de persoane condamnate la închisoare
Principiul fundamental al acțiunii de resocializare și tratament a delincvenților îl reprezintă normalizarea, prin apropierea pe cât posibil a condițiilor vieții din penitenciar cu cele ale lumii exterioare acestuia. Ca regulă generală, normalizarea presupune că, în timpul executării pedepsei, deținutul își păstrează și își exercită marea majoritate a drepturilor civile (dreptul la vot, dreptul la liberă conștiință religioasă, dreptul la proprietate etc). În vederea diminuării riscurilor efectelor negative ale detenției, normalizarea presupune realizarea a două deziderate:
a) deschiderea, prin internarea în stabilimente deschise, care să asigure deținuților condiții de viață aproape sau chiar identice cu cele din afara locului de detenție (dreptul al corespondență nelimitată, contact permanent cu familia, vizionarea de programe TV și radio), singurele restricții fiind cele referitoare la libera deplasare în afara stabilimentelor;
b) responsabilizarea, prin încercarea de a întări simțul răspunderii personale și încrederea proprie a deținuților, implicându-i într-o serie de activități zilnice în cadrul locului de detenție, reobișnuindu-i cu viața din afara închisorii.
În momentul de față, în numeroase țări, principalele orientări în materie de tratament și recuperare socială și morală a delincvenților, evidențiază, tot mai pregnant, importanța contextului social, familial și comunitar în care se derulează procesul de resocializare, în vederea evitării pe cât posibil a efectelor negative ale "etichetării' și "stigmatizării" delincventului condamnat. De asemenea, noile modele de tratament al delincventei accentuează importanța aspectului evolutiv și continuu al reeducării delincventului în diferite stabilimente, ca și participarea și implicarea crescândă a comunității în rezolvarea soluțiilor de tratament aplicate delincvenților, concomitent cu menținerea formelor și modalităților "clasice" de terapie și profilaxie existente (măsuri educative, medicale și penale).
Un rol important în eficientizarea sistemului de prevenire a delincvenței juvenile îl are Parlamentul European care la 21 iunie 2007 a adoptat “Rezoluția privind delincvența juvenilă: rolul femeilor, al familiei și al societății (nr.2007/2011 (INI))” Documentul prevede necesitatea reformării și armonizării politicilor penale naționale în vederea combaterii fenomenului infracțional în rîndul minorilor. În aceste condiții, statele europene au subliniat faptul că fenomenul delincvenței juvenile poate fi combătut în mod eficient numai prin adoptarea unei strategii integrate la nivel național și la nivel european, care să includă trei principii directoare:
prevenirea;
măsuri judiciare și extrajudiciare;
și reintegrarea socială a delincvenților minori.
Prevenirea delincvenței juvenile ar trebui exercitată după cum urmează:
la nivel primar (pentru toți cetățenii);
la nivel secundat (minorilor cu comportament delincvent ocazional);
la nivel terțial (minorilor cu comportament delincvent persistent)
Printre măsurile concrete aferente acestor principia se numără: concediul parental de un an, cursuri de formare pentru cadrele didactice, cursuri de gestionare a situațiilor conflictuale, “o foaie de parcurs” Europeană, destinată mass-mediei etc.
În Republica Moldova, este necesară punerea în aplicare, măcar în parte, a programelor europene de prevenire și combatere a delincvenței juvenile, și de reinserție normal în societate a delincvenților și victimelor infracțiunilor, întreaga activitate trebuind să fie guvernată de principile directoare trasate prin tratatele și convențiile internaționale referitoare la protecția drepturilor minorilor.
ÎNCHEIERE
Fenomenul infracțional este extrem de complex. Practic, fiecare individ poate comite fapte antisociale în anumite condiții, infracțiunea fiind favorizată atât de personalitatea individului, cât și de ansamblul condițiilor mediului social în cadrul căruia acesta se manifestă. Între ccriminal și noncriminal nu sunt deosebiri de natură, ci de grad. Comiterea crimei este expresia unei diferențe de grad, deci cantitativă și nu calitativă; există o diferență de grad între psihicul criminalilor și acela al noncriminalilor. Și unul și altul sunt impuși la acțiuni de anumite nevoi ; și unul și altul sunt ajutați sau nu sunt ajutați de anumite capacități, de anumite acte de voință etc. Aceste elemente psihice și fizice la infractori sunt, uneori, mai puternice, și altele mai slabe, de exemplu voința, stăpânirea de sine și altele.
Nu toate aceste elemente psihice sunt similare și nu trebuie observate în mod izolat, dar în ansamblu și, în special în felul cum se grupează, pentru că mai importantă este „constelația lor”, spre exemplu impulsurile puternice și voința slabă; asemenea constelații și structurări au o anumită durată și stabilitate, de exemplu, la recidiviști aceste elemente sunt mai vădite
Principalii factori care contribuie la apariția și dezvoltarea fenomenului delincvenței juvenile sunt: lipsa de repere a minorilor, lipsa de comunicare, lipsa de respect pentru principiile etice și morale și de evidențiere a unor modele adecvate în cadrul familiei din care provin, din cauza absenței frecvente a părinților, problemele psihopatologice asociate cu abuzul fizic și sexual din partea unor persoane din anturaj, netransmiterea de către sistemele educaționale a valorilor etice și sociale, precum și sărăcia, șomajul, excluziunea socială. De asemenea alți factori determinanți în adoptarea de către minori a unei conduite necorespunzătoare cu normele legale și de conviețuire socială,sunt tendința pronunțată spre mimetism pe care oau tinerii în procesul de formare a personalității lor, tulburările de personalitate asociate cu consumul de alcool și droguri, și prezentarea de către mijloacele de informare în masă și de paginile de internet a unor modele de violență absurdă, excesivă și nejustificată, care conduc la banalizarea violenței.
În urma analizei efectuate conchidem că problema cauzalității delincvenței minorilor constituie o interacțiune genetică a sistemelor de factori interni și a sistemelor de factori externi sau, cu alte cuvinte, ca oîmpletire a sistemelor de factori de personalitate a infractorilor minori ce țin de mediul social determinat.
Cele expuse în conținutul lucrării permit să facem un șir de concluzii ce au fost puse la baza caracteristicii criminologice a infractorului :
personalitatea ca sistem integru reprezintă în sine o calitate socială a omului, care nu se deosebește din momentul nașterii, ci se formează în cadrul relațiilor sociale;
întrucât natura omului este biosocială, faptele lui au o dublă semnificație. Totuși, biologicul se află în raport de subordonare față de social și se manifestă prin intermediul lui într-o formă „umanizată”;
conștiința – esența interioară a personalității- și activitatea socială- esența ei exterioară- constituie dualismul existenței personalității;
orientarea antisocială constituie calitatea specifică și deosebirea principală a personalității infractorului de alte personalități.
Fiecare individ are o personalitate proprie și se exprimă prin specificul bio-psiho-social. Din analiza efectuată nu se poate reține că infractorul are trăsături specifice sau că se distinge net de ceilalți indivizi. Nu există criterii în care să fie încadrați indivizii în așa fel încât să se stabilească imediat cine este infractor sau predispus la infracțiuni și cine este un om obișnuit.
Factorii biologici, psihici și sociali crează o varietate considerabilă de tipuri umane. Se poate afirma că fiecare criminal este un caz particular, că fiecare se caracterizează printr-o serie de trăsături fiziologice, psihologice și atitudini sociale care nu se repetă întocmai la ceilalți infractori. Dificultatea clasificării factorilor care contribuie nemijlocit la formarea personalității infractorului rezultă atât din varietatea acestora, cât ți din faptul că fenomenul infracțional este un rezultat al acțiunii lor conjugate. Cunoașterea modalităților de formare a personalității infractorului contribuie , în mare măsură, șa controlul, prevenirea și tratamentul criminalității. Elucidarea modalitățilot de formare a personalității infractorului realizată în cadrul lucrării noastre confirmă clasificarea acestora în următoarele patru tipuri :alienarea ( înstrăinarea), frustrarea, inadaptarea și învățarea.
Minorul delincvent este o personalitate dezarmonică, dezechilibrată, rău formată, dar nu este un om pierdut; există în el încă sau pot fi create premise pentru restructurarea personalității, pentru recuperare.
Studiul efectuat ne conduce la concluzia conform căreia cauzele penale ale minorilor nu pot fi examinate de aceeași judecători care examinează dosarele majorilor. În acest sens este necesară instituționalizarea judecătoriilor specializate pentru minori, al căror personal ar avea nu doar studii juridice special, ci și psihologice.
Principii fundamentale cu privire la diminuarea factorilor criminogeni
Prevenirea delicvenței juvenile este o parte esențială a procesului de prevenire a infracțiunilor în societate. Angajîndu-se în activități folositoare din punct de vedere legal și social și adoptînd o orientare umanistă față de societate și viață, persoanele tinere pot să-și dezvolte o atitudine antiinfracțională.
Prevenirea cu succes a delicvenței juvenile solicită eforturi din partea întregii societăți pentru asigurarea unei dezvoltări armonioase a adolescenților, prin dezvoltarea personalității acestora încă din fragedă copilărie.
În vederea interpretării prezentelor precepte, ar trebui urmărită o orientare care să aibă în centrul lor copilul. Persoanele tinere ar trebui să aibă un rol activ în societate și să fie implicate într-un parteneriat cu societatea și nu ar trebui considerate simple prezențe ale socializării și controlului.
În aplicarea prezentelor reguli, în conformitate cu sistemele naționale legale, bunăstarea persoanelor tinere încă din copilărie ar trebui să fie subiectul oricărui program preventiv.
Conștientizarea faptului că etichetarea de către experți a unei persoane tinere ca „delincvent” sau „predelicvent” contribuie de multe ori la dezvoltarea unei conduite indezirabile.
Serviciile și programele bazate pe implicarea în activitatea comunității ar trebui dezvoltate pentru prevenirea delicvenței juvenile, mai ales acolo unde încă nu sunt prezente agenții. Agențiile formale de control social ar trebui să fie utilizate ca instrument doar dacă este absolut necesar.
Nu trebuie de uitat faptul că în cadrul combaterii delicvenței juvenile cu ajutorul instrumentelor juridico-penale, acestea trebuie “să coboare” la nivelul minorilor, în contextul corespunderii cu particularitățile acestui tip de criminalitate, caracteristicilor bio-psiho-sociale ale copiilor în conflict cu legea, precum și factorilor criminogeni care au făcut posibilă manifestarea comportamentului antisocial.
Există o percepție generală, uneori corectă, iar alteori nejustificată, precum că rata infracțiunilor comise de minori este într-o creștere permanentă și semnificativă și precum că delictele mai serioase și violente sînt comise de copii de vîrstă mai mică. Deoarece familia este responsabilă pentru socializarea primară a copiilor, vor trebui făcute eforturi guvernamentale și sociale pentru păstrarea integrității familiei, incluzînd și familia lărgită. Societatea are responsabilitatea de a oferi asistență familiei în ceea ce privește grija și protecția pentru asigurarea bunăstării fizice și psihice a copiilor.
În acest context este vorba de următoarele obiective:
Elaborarea politicii naționale de îngrijire și educație a copiilor de vîrstă mică (cînd se formează psihicul) precum și extinderea și perfecționarea măsurilor complexe privind ameliorarea îngrijirii și educației timpurii a copiilor;
Reducerea inegalității de acces și înlăturarea discrepanțelor dintre cei săraci și cei cu venituri medii,dintre populația rurală și cea urbană,dintre copiii cu cerințe educaționale speciale și cei obișnuiți etc.
Perfecționarea cadrului legislativ și normativ cu privire la accesul tuturor copiilor la educația de bază de calitate;
Susținerea pregătirii pentru școală prin organizarea învățămîntului preșcolar în fiecare localitate;
Integrarea copiilor cu cerințe educaționale speciale în instituțiile de învățămînt general etc.
În vederea realizării obiectivelor sus menționate este necesară implicarea din copilărie și pînă la atingerea majoratului a părinților, deoarece de ei depinde educația copiilor lor. Tot în competența părinților intră controlul referitor la petrecerea timpului liber, la alegerea cercului de prieteni precum și îndreptării copiilor de la mediul criminal la formarea unei personalități socializate.
Rudele minorilor tot participă nemijlocit atît la integrarea acestora în societate cît și la îngrădirea ori protejarea acestora de a intra în conflict cu legea.
Un rol considerabil în prevenirea și combaterea flagelului infracțional în rîndurile minorilor și aducerii la cunoștință a măsurilor cu caracter de profilaxie îl are echipa multidisciplinară.
Conform standardelor și practicii internaționale privind prestarea serviciilor sociale pentru diverse categorii în situație de criză sau risc ne-a demonstrat că:
Protecția și suportul copilului și al familiei trebuie să se exercite, în primul rînd, în mediul lor natural de viață socială, în comunitate;
În consecință, apare necesitatea dezvoltării urgente a unui sistem integrat de servicii sociale comunitare de suport și protecție a copilului și a familiei: servicii de asistență socială, de educație, de asistență medicală etc.
Deoarece Autoritatea Publică Locală este acea structură primară care are în sarcină de a favoriza condițiile de:
Prevenire primară a delicvenței care implică politici și propuneri menite să prevină condiții care dau naștere delicvenței;
Prevenire secundară care implică eforturi pentru identificarea acelor persoane care sînt “din grupul de risc” pentru a asigura programe de reducere a probabilității comiterii infracțiunii;
Reabilitarea care implică acțiuni, programe adaptate pentru a reduce recidiva printre delicvenți.
Activitatea în acest domeniu ne-a demonstrat că numai prin respectarea principiului de parteneriat la diverse niveluri conform formulei: organizație statală + Organizație Nonguvernamentală; subdiviziune statală + subdiviziune statală + Organizație Nonguvernamentală are un rezultat scontat.
Noțiunea de parteneriat este deja valorificată, indiscutabilă și implementată cu succes. Ea oferă posibilitatea de a omite segmentările în activitate creîndu-se noi verigi de influență cum ar fi în cazul nostru. Echipa multidisciplinară – este o formă constructivă de parteneriat de nivel primar al Autorității Publice Locale privind protecția drepturilor copilului.
Echipa multidisciplinară este compusă din:
Adjuncții directorilor pentru educație din instituțiile preuniversitare din microsector;
Directorii instituțiilor preșcolare;
Medicii de familie;
Inspectorii pentru minori din cadrul Comisariatului de poliție;
Pedagogii organizatori de la locul de trai care sînt persoanele cheie – responsabili de convocarea ședințelor de lucru, nu mai puțin de o dată pe lună, iar în caz de necesitate de 2-3 ori, de documentare, de perfectare a proiectului individual de soluționare a fiecărui caz, de repartizare a sarcinilor.
În rezultat s-a constatat că echipa multidisciplinară a dat posibilitatea și a reușit să acționeze de comun, ca o verigă viabilă:
de depistare precoce a cazului și informare reciprocă;
de soluționare a problemelor la etapa precoce,
de supraveghere continuă, de durată și pe etape a cazului;
de analiză și planificare la nivel micro, care presupune și perfecționarea și autoperfecționarea cadrelor în luarea deciziilor de soluționare a cazurilor desinestătător;
de micșorare a cazurilor prezentate la ședințele Consiliului pentru protecția drepturilor copilului de pe lîngă Pretura sectorului Centru, nedefinitivate la nivel primar;
de optimizare a activității Autorității Publice Locale de nivel macro ale tuturor subdiviziunilor Preturii.
Cadrul măsurilor de constrîngere cu caracter educativ aplicate minorilor în cadrul procedurii de executare a pedepselor non privative de libertate
Măsurile de constrîngere cu caracter educativ se aseamănă cu pedepsele, însă conform Codului Penal al Republicii Moldova au o natură juridică diferită. Primele nu generează antecedente penale și nu sînt însoțite de un stigmat din partea societății, asemenea pedepselor. Dacă minorul se eschivează de la executarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ, atunci acesta este tras la răspundere penală, cu posibilitatea unei eventuale aplicări a pedepsei penale.
Minorul poate fi liberat de răspundere penală fie de pedeapsă penală însă cu condiția aplicării față de el a măsurilor de constrîngere care poartă un caracter educativ (art.104 CP), în lista cărora intră:
avertismentul;
încredințarea minorului pentru supraveghere părinților, persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat;
obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia în considerație starea materială a minorului;
obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică;
internarea minorului într-o instituție specială de învățămînt si de reeducare sau într-o instituție curativă și de reeducare.
În aceste cazuri scopul corectării minorului poate fi atins și fără tragerea minorului la răspundere penală.
Avertismentul reprezintă o admonestare a minorului și constă în explicarea acestuia a pericolului pe care îl prezintă fapta comisă și preîntîmpinarea de a nu săvîrși noi infracțiuni. Codul penal nu se referă expres la conținutul acestei măsuri educative, a cărei parte integrantă constă în explicarea minorului a pericolului pe care îl comportă în sine infracțiunea, a daunelor survenite în urma săvîrșirii infracțiunii, cu preîntîmpinarea că în cazul săvîrșirii noilor infracțiuni, față de el vor fi luate măsuri severe, inclusiv prin aplicarea pedepsei cu toate consecințele negative prevăzute de legea penală. Această măsură educativă poate fi temeinic aplicată minorilor în vîrstă de 14-15 ani în cazul săvîrșirii infracțiunilor neînsemnate (ușoare sau mai puțin grave), a căror pericol social caracteristic infracțiunii concrete nu este evident pentru adolescenții de această vîrstă (de exemplu în cazul săvîrșirii infracțiunilor în domeniul informaticii).
Factorul negativ prezent în cazul aplicării acestei măsuri este că ea nu va avea efect fără o explicație nu numai a consecințelor juridice – lucru pe care îl poate face deloc nu este clar.
Încredințarea minorului pentru supraveghere părinților, persoanelor care îi înlocuiesc sau organele specializate de stat, constă în transmiterea obligației și împuternicirea persoanelor nominalizate (părinți, tutore, curator, rudă apropiată, organele de tutelă și curatelă etc.) de a exercita control asupra comportamentului minorului, a întreprinde activități educative în vederea îndepărtării lui de la mediul criminal și formării unei personalități socializate. Această măsură poate fi efectivă dacă mediul criminal sau care înconjoară minorul mai poate influența pozitiv minorul.
La aplicarea acestei măsuri instanța de judecată trebuie să se convingă că persoanele cărora le este minorul încredințat se bucură de autoritate și au o influență pozitivă asupra minorului și de sigur, pot exercita controlul corespunzător asupra minorului. Aplicarea acestei măsuri este imposibilă cînd nu se găsește o persoană sau instituție care să înfăptuiască supravegherea minorului în cauză, în care cazuri măsura intentării într-o instituție specială de reeducare pare a fi cea mai oportună.
În cazul copiilor intervievați această măsură nu poate să-și găsească o aplicare largă datorită familiei incomplete din care provine minorul, abuzurilor care se fac pe seama lor. În cazul încredințării minorului organului specializat de stat acest fapt se poate transforma într-o formalitate datorită contactului slab dintre organ și minor, în special în zonele rurale.
Obligarea minorului de a repara daunele cauzate, constă în recuperarea prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin săvîrșirea infracțiunii. La aplicarea acestei măsuri trebuie să se ia în considerație starea materială a minorului, prezența cărorva surse de venit propriu, angajarea în cîmpul muncii etc. Repararea daunei poate avea loc și prin efectuarea cărorva lucrări de restabilire, reparație de către minor, prestarea anumitor servicii. În aceste cazuri instanța trebuie să țină cont de capacitățile fizice, abilitățile de a munci ale minorului. Completarea cadrului de pedepse din codul penal cu o asemenea pedeapsă poate avea un efect educativ mai mare decît în cazul aplicării acesteia în urma liberării de la răspundere sau pedeapsă penală.
Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică. Măsura dată poartă un caracter mixt, complex educativ – curativ care se ia față de minori, a cărorva deficiențe psihice sau fizice, inadaptabilitate socială, fie trauma psihică, rezultate din comiterea infracțiunii fie cauzate de mediul de viață a minorului, împiedică formarea normală a personalității lor. Măsura dată nu este privativă de libertate și se aplică cînd tratamentul medical poate fi efectuat și în condiții de aflare la libertate a minorului.
Internarea minorului într-o instituție specială de învățămînt și de reeducare sau într-o instituție curativă și de reeducare este o măsură educativă privativă de libertate care constă în plasarea minorului în instituțiile speciale menționate pe o perioadă nedeterminată, care însă poate dura mai mult decît pînă la atingerea vîrstei de 18 ani a minorului. În cazuri excepționale, prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituții după atingerea vîrstei de 18 ani de către minor este permisă numai pînă la absolvirea unei școli de cultură generală sau de meserii (alin.2 art. 93 CP RM).
Instituțiile speciale de învățămînt și de reeducare sînt școlile de tip internat sau case de copii, unde se efectuează o supraveghere deosebită, care nu poate fi realizată în regim de libertate, în cadrul altor măsuri, în special prin încredințarea părinților sau altor persoane, și care este destinată minorilor care necesită condiții speciale de educare și supraveghere. În aceste instituții minorul urmează programe de instruire și pregătire profesională corespunzătoare aptitudinilor sale. În Republica Moldova există o instituție rezidențială specială (r. Soroca, s. Soloneț), care încearcă a fi organizată ca un centru de reabilitare social-pedagogic pentru copii și adolescenți, cu scopul refacerii psihologice și a reintegrării sociale a acestora.
În cazul internării într-o instituție curativă și de reeducare, măsura dată, ca și măsura obligării la tratament medical de reabilitare psihologică, are o natură complexă educativ-curativă, destinată minorilor care suferă de anumite rețineri în dezvoltarea mintală, fie alte deficiențe de adaptare, de ordin psihologic, alte maladii psihice sau fizice, care nu pot fi înlăturate iar tratamentul nu poate fi efectuat decît prin internarea în aceste instituții (școli, internate, instituții curative). Măsura dată este destinată minorilor care au nevoie concomitent de îngrijire medicală și de un regim special de instruire și educație.
Rezonabilitatea aflării în aceste instituții trebuie periodic examinată, verificată iar măsura internării încetată în cazul dispariției clauzelor care au dus la aplicarea ei și dacă pare a fi oportună aplicarea față de minor a altor măsuri educative (încredințarea minorului pentru supraveghere cînd mediul familial devine prielnic și apare persoana potrivită).
Obiectivul de bază în sancționarea copiilor în conflict cu legea ar trebui să fie reabilitarea cît mai rapidă a lor. De aici, procesul sancționator ar trebui în primul rînd să vizeze infractorul și nu crima, în sensul că la individualizarea pedepsei, tipul și mărimea acesteia în mod esențial să corespundă caracteristicilor personalității minorului și numai apoi gravității faptei.
În concluzie afirmăm că o bună cunoaștere a cauzelor și condițiilor favorizante ale comportamentului infracțional, precum și a dimensiunilor personalității infractorului, este absolut indispensabilă pentru a utiliza cele mai adecvate tehnologii de prevenire și combatere a criminalității.
BIBLIOFRAFIE SELECTIVĂ
I. ACTE NORMATIVE
1.Constituția Republicii Moldova. Adoptată la 29 iulie 1994( Cu modificările și completările operate până la 15 iulie 2004). Chișinău, 2005;
2. Codul Penal al Republicii Moldova. Ch.: „Cartea SA”, 2002;
3 Codul de procedură penală al Republicii Moldova din 14.03.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova ,2003, nr.104/447;
4. Legea cu privire la aprobarea Strategii naționale pentru tineret pe anii 2009-2013, nr.25-XVI din 3 februarie 2009
5. Recomandarea Rec (2006) 2 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre privind Regulile penitenciare europene // Revista de Științe Penale. Anul II. 2006.
II. Monografii, manuale
6. Антонян Ю.М. Изучение личности преступника. – М.,1982;
7. Banciu Dan, Elemente de sociologie juridică, Editura Lumina lex, 2000;
8. Baziade G. Principiile în orientările și cercetările crimi9nologice în Republica Socialistă România, București, 1982;
9. Berindei, Adriana Rodica. Criminalitatea juvenilă. București: Editura Lumen, 2006;
10. Ciobanu, I. Criminologie. Vol. III.Cartea juridică, Chișinău, 2006;
11. Rădulescu S. Banciu D. Sociologia crimei și criminalității.București: Lumina Lex, 1996 ;
Rădulescu S. M. Introducere în sociologia delincvenței juvenile. Adolescența între normalitate și devianță. București, 1990 ;
12.Păunescu C. Coordonate metodologice ale recuperării minorului inadaptat, București, 1991;
13.Stănișor E. Delincvența juvenilă.București, 2003;
14. Шестаков Д.А. Корыстная направленность и ее формирование в криминогенной семье // Вестник Ленинградского уриверситета,1983, т.5, вып.1;
15. Шестаков Д.А. Семейная криминология: семья-конфликты-преступлуние. Спб, 1996;
Ш. Articole științifice
16. Антонян Ю.М. Системный подход к изучению личности преступников // Советское государство и право, 1974, № 4;
17. Bîrgău, M. Criminalitatea în rîndul minorilor//Ordine si lege, nr.4, 2004;
18. Bujor V., Țaranu D.,Modalități de cunoaștere a personalității infractorului //Probleme de drept în perioada de tranziție, Ch,2002;
19. Ciobanu, Igor, Măsuri de prevenire și combatere a criminalității minorilor// Legea și viața, 2006, nr.9;
20. Ciobanu, Igor. Măsuri de prevenire și combatere a corupției în Republica Moldova// Materialele Conferinței naționale practico-științifice cu genericul „Progrese și perspective în reprimarea corupției, – Chișinău, 2006;
21. Ciobanu, Igor, Groza, Iulian, Caracteristica criminologică a conceptului de resocializare a infractorului//Revista Națională de Drept, Nr. 5,2002;
22. Corcenco A. Considerații generale privind personalitatea infractorului minor// Revista națională de Drept, 2002, nr.4;
23. Corcenco A. Integrarea socială a minorilor contravenienți// Legea și viața, 2004, nr.11;
24. Pop O. Promovarea de către minori a conduitelor deviante în familii cu potențial educațional diminuat prin alcoolism, infracționalitate, violență și indiferență// Legea și viața, 2005, nr.1;
25. Pop, O. Programe de reabilitare în mediu deschis și impactul lor asupra minorilor internați într-un centru de reeducare//Legea și viața, 2005, nr.3;
26. Prițcan, Valentina, Repere teoretico-aplicative vizînd reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenție//reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenție. Ghid practice. –Ed. Cartier juridic, Ch.,2007.
IV. Surse Internet
27.http://www.statistica.md.public/files/ComPresa/sociala/Criminalitate_2009.pdf.;
28.http://www.unicef.org/moldova/ro/UNICEF_JJ_Moldova_print_RO.pdf ;
29.http://www.statistica.md/newsview.php?l=en&id=2623&idc=168;
30.Banciu, Dan, Pușca; Mihaela. Minorul în conflict cu legea: delincvent sau victimă?//www.criminologie.ro/…/minorul%20in%20
31.http://www.statistica.md/public/files/ComPresa/sociala/Criminalitate_2009.pdf..
32.http://www.unicef.org/moldova/ro/01- 2009_Rom_NBS_Situation_of_Youth.doc
Anexe
Interviul focus group
Ce tendințe puteți evidenția în dinamica criminalității juvenile în unitatea territorial-administrativă unde funcționați?
Ce infracțiuni săvîrșesc mai des minorii?
De ce tinerii de 16-17 ani săvîrșesc cele mai multe infracțiuni?
Caracterizați, succinct activitățile desfășurate în ultima perioadă în vederea diminuării comportamentului delincvent în rîndul minorilor.
Ce puteți spune despre raportul “migrația părinților peste hotare- comportamentul copiilor lăsați acasă”?
Cum apreciați în anasmblu, realizarea funcției educaționale a familiei contemporane?
Ce legătură există între calitatea instruirii în diverse instituții și comportamentul tineretului?
Caracterizați calitatea capitalului social în comunitate.
Ce ar trebuie de întreprins pentru a spori rolul capitalului social în prevenirea criminalității juvenile?
Desctieți portretul-tip ai infractorului minor.
Încercați să clasificați factorii favorizanți ai delincvenței juvenile în fucnție de ponderea lor în geneza acestui comportament indezirabil.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Masuri de Prevenire Si Combatere a Delincventei Juvenile (ID: 128476)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.