Măsuri DE Prevenire ȘI Combatere A Criminalității ÎN Republica Moldova

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DREPT

CATEDRA DREPT PENAL ȘI CRIMINOLOGIE

Petcova IRINA

MĂSURILE DE PREVENIRE ȘI DE COMBATERE A CRIMINALITĂȚII ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Teză de licență

Șef Catedră Sergiu Brînză

(semnătura) _____________

Conducător științific: I…A…., Doctor în drept, conf. univ.

(semnătura) _____________

Autorul: Irina Petcova

(semnătura) _____________

CHIȘINĂU-2014

CUPRINS:

Lista abrevierilor……………………………………………………………………………………………………………

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL I. Locul și rolul măsurilor de prevenire și combatere a criminalității în Republica Moldova…………………………………………………………………………………………………………

§1.1. Considerații generale, concept și formele prevenirii criminalității…………………………….

§1.2. Aspecte legislative în domeniul prevenirii și combaterii criminalității……………………..

CAPITOLUL II: Analiza problemelor actuale de prevenire și combatere a criminalității în Republica Moldova………………………………………………………………………………

§2.1. Starea, structura, dinamica și criminalității în Republica Moldova…………………………..

§2.2. Cauzalitatea criminalității în Republica Moldova………………………………………………….

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………………..

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE………………………………………………………………………………….

Lista abrevierilor

art. – articol

alin. – alineat

CP – Codul penal

CP al RM – Codul Penal al Republicii Moldova

Ed. – editura

lit. – litera

M. Of. – Monitorul Oficial

op. cit. – operă citită

pag. – pagină

pct.- punctul

ș.a. – și altele

vol. – volum

INTRODUCERE.

Actualitatea temei investigate și gradul de studiere a acesteia: În condițiile perioadei de tranzacție și a tendințelor permanente de avansare, reforme atît pe plan social, cît și pe plan politic, economic, juridic etc. RM înregistrează statistici destul de sumbre și la capitolul criminalitate.

În prezent, în contextul tendinței de integrare europeană, țara noastră a implementat în practică o serie de reforme, în vederea îndeplinirii priorităților listate în planul de aderare. Aceste reforme s-au manifestat și în contextul prevenirii și combaterii criminalității în plan intern, prin adoptarea unor legi, implementarea unor strategii, cum ar fi de exemplu: Legea privind prevenirea și combaterea criminalității organizate nr. 50 din 22.03.2012, Legea cu privire la prevenirea și combaterea traficului de ființe umane nr. 241 din 20.10.2005, Strategia Națională Anticorupție pentru anii 2011-2016, etc.

Cu toate astea, conform datelor din noiembrie 2012 a Barometrului Opiniei Publice, 58.4% din populația RM nu este deloc mulțumită de activitatea de combatere a criminalității în plan intern.

Activitatea de prevenire și combatere a criminalității, prin finalitățile sale, este un mijloc de reglementare a raporturilor sociale în scopul identificării cauzelor criminalității, precum și în scopul diminuării efectelor fenomenului, atît prin interacțiunea unor măsuri economico-sociale, educațional-pedagogice, organisațional-instituționale și de drept, cît și prin îmbinarea diferitor nivele preventive.

Măsurile de prevenire și combatere a criminalității sunt o totalitate de acțiuni îndreptate spre identificarea și analiza, limitarea sau excluderea fenomenelor criminale. Din aceste considerente, tema pe care ne propunem s-o abordăm în cele ce urmează este în permanentă actualitate și necesită a fi tratată la modul cel mai serios, dată fiind nevoia de reformare continuă a măsurilor de prevenire și combatere a criminalității în condițiile în care formele acesteia evoluiază foarte repede.

Dat fiind faptul că acest flagel este destul de vast pentru a fi putut combătut în întregime, se simte nevoia din ce în ce mai mare ca măsurile de combatere să poarte un caracter sistematic, perpetuu și renovabil. Numai în acest fel RM va putea înregistra și rezultate îmbucurătoare la acest capitol.

Prin urmare, în prezenta lucrare ne propunem să facem o analiză cît se poate de eficace a situației la momentul actual în plan intern, să identificăm problemele existente și posibilitățile de soluționare prin intermediul măsurilor de prevenire și/sau combatere a criminalității.

La elaborarea prezentei lucrări am urmărit scopul reliefării importanței măsurilor de prevenire și a măsurilor de combatere a criminalității în RM, existente la moment. Pentru realizarea scopului s-a propus îndeplinirea următoarelor obiective strategice:

Prezentarea evoluției istorice începînd de la cele mai îndepărtate origini a fenomenului criminalității;

Definirea conceptului criminalității în viziune națională și prezentarea generală a impactului criminalității în plan internațional;

Descrierea formelor de prevenire a criminalității și a manifestărilor recente de prevenire care au fost observate pe plan intern și internațional;

Scoaterea în evidență a reglementărilor juridice existente în domeniul prevenirii și combaterii criminalității;

Analiza stării, structurii, dinamicii criminalității în RM;

Reliefarea factorilor care stau la originea apariției criminalității în RM;

Noutatea științifică a rezultatelor obținute: Apariția unor noi mecanisme practice și juridice eficiente, de prevenire și combatere a criminalității este întotdeauna salutabilă , deoarece societatea necesită continuu de a-i fi administrat un antidot împotriva acestui fenomen. Astfel, în lucrarea de față am abordat din punct de vedere analitic problema criminalității în Moldova, venind cu idei, propuneri, recomandări în vederea reformării tipurilor de măsuri preventive și combative a criminalității cît și a mecanismului de implimentare a acestora în practică.

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării: În prezenta lucrare s-a făcut o analiză logico-juridică atît a ponderii actuale a fenomenului criminalității în plan intern cît și a modalităților reale de prevenire și combatere a acestuia.

În acest sens, lucrarea are caracter informativ și este de o semnificație teoretică importantă, mai ales pentru studenții facultăților de drept. Soluțiile propuse în prezenta lucrare pot fi transpuse în practică, dacă acestea vor fi apreciate la nivelul corespunzător de către organele abilitate în domeniu și de toți cei care își doresc să contribuie la prevenirea și combaterea criminalității în RM.

Baza metodologică a cercetării științifice: Baza metodologică a cercetării este alcătuită începând cu aplicarea metodei istorice la descrierea originilor evolutive ale criminalității, metoda analitică la abordarea ponderii actuale a acestui fenomen în Moldova și a impactului criminalității asupra idealului de stat de drept, deasemenea s-a utilizat această metodă și la determinarea factorilor generatori, cauzalității criminalității cît și a metodelor de prevenire, combatere, contracarare a criminalității.

La elaborarea prezentei lucrări s-au utilizat materiele didactico-științifice de la Biblioteca Națională, Biblioteca Publică de Drept, Biblioteca Facultății de Drept a USM, deasemenea mai multe surse web.

Prezenta lucrare este fundamentată pe opiniile, lucrările, ideile de o valoare incontestabilă a unor criminologi distinși cum ar fi , Igor Ciobanu, Antoniu, Oancea, Gheorghe Mihai, Jean Ziegler, Stănoiu N. , Nistoreanu Gheorghe etc.

Deasemenea, la baza formării acestei lucrări stau convențiile internaționale ce reglementează materia studiată.

Structura lucrării. Lucrarea de față a fost constituită avînd la bază analiza teoretică a fenomenului criminalității, a măsurilor de prevenire și combatere a acestuia și a prevederilor legislației interne în această materie. Lucrarea este alcătuită din 2 capitole, fiecare din acestea conținînd cîte 2 paragrafe.

Capitolul I se întitulează ”Locul și rolul măsurilor de prevenire și combatere a criminalității în Republica Moldova” Capitolul I se divizează în 2 subcapitole în care sunt căutate originile fenomenului criminalității, este definit acest fenomen, se scot în evidență formele de prevenire a criminalității fiind corelate cu conținutul normelor legislative care reglementează necesitatea de a lupta cu criminalitatea și a o combate și nu în ultimul rînd, sunt determinați subiecții care au conform legii această sarcină.

Capitolul II întitulat ” Analiza problemelor actuale de prevenire și combatere a criminalității în Republica Moldova” este divizat deasemenea în 2 paragrafe în care se face o analiză a situației existente în ultimii ani pe plan intern, adică a stării, structurii, dinamicii criminalității, a eventualelor probleme care apar în fața organelor de drept și în fața societății atunci cînd se iau măsuri de prevenire sau de combatere în acest domeniu. Tot în acest capitol ne-am propus să facem o analiză a factorilor esențiali în geneza criminalității, adică a cauzalității acestui fenomen în Moldova, argumentîndu-ne opțiunile cu exemple de factori sau cauze generatoare ale criminalității conform viziunii mai multor doctrinari.

CAPITOLUL I. Noțiuni generale cu privire la măsuri de prevenire și combatere a criminalității în Republica Moldova.

§1.1. Considerații generale, concept și formele prevenirii criminalității.

Criminalitatea în Republica Moldova are origini fundamentate în trecutul istoric. Încă în secolul al XV-lea aici a apărut o Sintagmă, alcătuită de ieromonahul grec Matvei Vlastares. Aceasta conținea postulate, care reflectau problema criminalității și a pedepselor. Legislația pe atunci se considera foarte umană, deoarece nu se baza nu pe ideologia de clasă, ci se afla sub influiența moralei religioase și țărănești. Legislația tindea să apere nu numai personalitatea, dar și patrimoniul ei.

În postulate se reflectă tendința de protejare a celor slabi de cei mai puternici. La sfîrșitul secolului al XVI-lea intensificarea asupririi țăranilor a fost însoțită de creșterea criminalității. A survenit reacția inversă: politica penală a fost brusc înăsprită.

Un rol important în societate l-a jucat Cartea de Învățătură, scrisă la propunerea domnitorului Vasile Lupu (1646). Aceasta reprezenta o culegere de legi și norme procesual-penale, care prevedeau sancțiuni destul de dure și li se punea la dispoziție șansa de ispășire prin recunoașterea fapte ilicite.

După anul 1812, cînd Basarabia a intrat în componența imperiului rus, pe teritoriul ei a fost introdusă, bineînțeles, legislația țaristă. Totodată s-a ținut cont de specificul și tradițiile bănești.

În anii 60 criminalitatea lua amploare și acest fenomen nu s-a produs spontan. Una din cauze a fost reforma țărănească, care atît în Basarabia, cît și în alte regiuni ale Rusiei a soluționat problemele funciare nu în favoarea țărănimii. Pămînturile date țăranilor erau mai puțin fertile, iar uneori chiar părăginite. Sărăcia a generat un val a criminalității inițiat de păturile cele mai sărace. Conducerea statului a fost nevoită să întreprindă o serie de măsuri urgente. Au fost elaborate și puse în acțiune statute judecătorești, au fost instituite judecătorii teritoriale și locale. Se preconiza reforma sistemului penitenciar, care însă, din lipsa de resurse, a fost amînată pentru o perioadă nedeterminată.

Reformele din anii 60-70 ai secolului al XIX-lea în Basarabia au păstrat legislația penitenciară și cea penală corespunzătoare relațiilor feudale. Pe atunci acționau legile penale necodificate, scrise de Armenopulo (1345), culegerea de legi a lui A. Donici (1814), Gramota Soborului a lui Mavrocordat (1785).

Ce prezentau aceste documente juridice pentru societatea de atunci. Cele șase cărți ale judecătorului Armenopulo, erau niște culegeri de legi care erau răspîndite în bizanț, Grecia, Valahia, Moldova. O altă culegere de legi, alcătuită de A. Donici, constitue o încercare de a adapta dreptul roman și bizantin la condițiile sociale-economice ale Moldovei de la începutul secolului al XIX-lea Gramota Soborului a lui Mavrocordat reglementa relațiile funciare, care erau aplicate în practica judiciară foarte rar.

Normele juridice conținute în aceste trei documente legislative, pe de o parte, se contraziceau în tratarea multor probleme penale, iar pe de altă parte, nu corespundeau epocii și nivelului de dezvoltare a societății. De aici și nepotrivirea între reglementările juridice și normele morale stabilite în societate, între crimă și pedeapsă.

Aceasta din urmă nu au putut să nu genereze rezonanța respectivă. Creșterea criminalității în Basarabia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, comparativ, cu primele decenii, poate fi explicată, întro oarecare măsură, anume prin această situație.

Fatală în problema criminalității a devenit perioada anilor 1917-1919. Distrugerea țării, criza dezastruoasă a economiei, războiului civil – toate acestea au creat un mediu favorabil pentru activizarea lumii criminale. Dacă adăugăm și destrămarea sistemului legislativ, ajungem la concluzia. Cataclismele grave, care au fost suportate de societatea noastră, necorespunderea dintre legislațiile și realitățiile existente, degradarea morală, au condiționat, pentru mulți ani înainte, situația infracțională și tendințele agravante ale criminalității în țara noastră.

Studiile efectuate în prezent asupra problematicii în cauză confirmă cu certitudine că și în societatea noastră considerabil, dacă nu chiar absolut, depind de starea statalității, de nivelul organizării și ordinii sociale în stat.

Toate perioadele postsovietice au generat multiple convulsii sociale, instabilitate politică și economică, o puternică criză națională, exprimată printr-un conflict armat, care mai sîngerează și astăzi. Ecourile crizelor economică și social-politică își găsesc rezonanța în fenomenul infracțional.

Procesul formării și consolidării statului de drept, în condițiile specifice Moldovei, s-a dovedit a fi dificil și adesea contradictoriu.

Separarea puterilor în stat rămîne deocamdată un principiu teoretic, fără aplicare eficientă. Noile autorități ale statului de drept sunt uneori lipsite de personalitate, uneori chiar timorate, insuficient dotate și instruite.

Colaborarea dintre ele, în nepermis de multe situații, este defectuoasă, iar acțiunile lor, de multe ori, sunt apreciate diferit de către populație.

În aceste condiții, respectul pentru lege și ordinea de drept este scăzut, iar statul de drept devine pentru unii echivalentul anarhiei, violenței și bunului plac. De aici și pînă la comiterea faptelor antisociale rămîne o distanță mică, pe care, din păcate, mulți dintre indivizi o și parcurg.

Noile condiții social-economice favorizează, într-o măsură considerabilă adaptarea unor comportamente antisociale. Creștera alarmantă a șomajului, incertitudinea mijloacelor de existență, degradarea continuă a nivelului de trai, provoacă disperarea unor defavorizați ai soartei, din rîndul cărora se recrutează viitorii infractori.

Analiza datelor statistice privind starea și dinamica infracțiunilor la nivel național, permite să se desprindă concluzia că, pe termen mediu, criminalitatea are o tendință generală de stabilizare. Această dinamică este apreciată luîndu-se în considerare și unile deficiențe în activitatea diverselor structuri ale statului în perioada de tranzacție.

Modificarea în sens pozitiv a condițiilor specifice interne, precum și intensificarea cooperării internaționale, pot să înfluiențeze în mod decisiv acestă tendință în evoluția sa pe termen lung.

În domeniul sustragerilor de către grupuri mari de infractori, putem afirma că în Moldova există deja structuri formate ale crimei. Astfel, sunt înființate rețele pentru fururile de autoturisme, în special de proveniență străină, și trafic de droguri cu filiere în străinătate și cu structuri organizatorice proprii. Acestea uneori comit șantaje sau amenințări pentru determinarea victimelor să nu sesizeze organele de resort.

S-au înregistrat de asemenea creșteri la majoritatea categoriilor de infracțiuni contra patrimoniului public și privat și a evaziunilor fiscale. Cele mai afectate domenii sunt:

agricultura, unde au luat amploare furturile de tutun, chimicale, semințe, animale;

industria energetică, unde s-au adus daune considerabile prin sustragerea energiei electrice, deteriorarea aparatajului prețios pentru sustragerea metalelor colorate (cupru, mercur, nichel);

sfera socială a fost afectată de furturile de computere și apartaj de oficiu.

La aceasta a conribuit și starea de indisciplină și dezordine în gestionarea bunurilor unităților economice, neglijența agenților economice referitoare la protejarea patrimoniului public precum și neimplicarea factorilor de conducere în remedierea eficientă și urgentă a disfuncționalității interne.

Dorim noi ori nu, dar suntem datori să recunoaștem, că astăzi trăim într-o societate unde orientarea la criminalitate și fărădelegi au devenit dominante, și acest fenomen este caracteistic nu numai pentru Moldova dar și pentru toate statele C.S.I.-ului, țările lumii a treia. Într-o oarecare măsură și statelor care se consideră lideri în ce privește nivelul progresului economic, bunăstării sociale a populației.

Criza care s-a declanșat în toate sferele vieții a provacat dereglarea proceselor sociale, decăderea primejdioasă a autorității statului, ignorarea normelor de drept și de convețuire în societate. Încă sociologul F. List, în 1900, a menționat că starea dezastruoasă a oamenilor, din punct de vedere economic, fizic și moral, generează indici înalți ai criminalității.

Nihilisimul moral și juridic, care a creat metastaze adînci în societatea noastră, a condus la devalorizarea întregului sistem legislativ, executiv și judiciar, la fărădelegi în sfera economiei, la situația care crează pericol pentru fiecare membru al societății.

Necesitatea abordării unor dezbateri științifice privind fenomenul criminalității este vitală. Astăzi mai mult ca orcînd, alături de criza economică, care n-ea pătruns pe deplin și de cea politică care ne cuprinde tot mai strîns, societatea noastră se confruntă și cu criminalitatea în diversele ei forme și manifestări. Și pentru ca prevenirea și combaterea acestui fenomen infracțional să aibă la bază niște cunoștințe solide, se impune un studio profund și multilateral al delincvenței în cauză.

Este cunoscut faptul că unul din pilonii criminalității îl constitue capitalul illicit, acumulat în urma diferitor activități infracționale, dintre care unele fiind tradiționale: fabricarea de stupefianțe și traficul de droguri, șantajul, jocurile de hazard (noroc), contrabanda, prostituția, pornografia, etc. și altele mai prospere: traficul de materiale radioactive, contrabanda cu deșeuri toxice, emigrația calendestină, exportul brațelor de muncă, traficul de femei, traficul cu automobile răpite ș.a.

Veniturile substanțiale, obținute din aceste activități, sunt folosite mai adesea de către structurile criminalității pentru a penetra și controla organizațiile legale, asigurîndu-și și o aparență de legalitate, reușind să influiențeze din interior organele publice, agenții economici. În așa mod unui imens capital negru i se atribuie o aparență de legalitate – operațiune definită în reglementările internaționale și legalitățile multor state – spălarea banilor murdari.

Problema criminalității, spălării banilor murdari nu este nouă pentru Republica Moldova, fiind abordată la Conferința stiințifico-practică republicană din 23-24 mai 1996 cu genericul Strategia combaterii criminalității în Republica Moldova, în cadrul căreia au fost făcute propuneri concrete privitor la măsurile de preîntîmpinare a acestui fenomen, la stabilirea unor sancțiuni penale administrative și civile pentru acțiunile de spălare a banilor murdari: aplicarea confiscării. În acest context, ceva mai tîrziu, după forul menționat, a fost elaborate și un proiect de lege în acest domeniu și adresat după competență. Constatăm cu regret în această chestiune că lipsa unui cadru juridic necesar pentru prevenirea legalizării capitalului illicit și sancționarea acțiunilor de așa natură.

Aproximativ din aceiași peioadă instanțelor de resort le-a fost propus și un proiect de lege privind combaterea criminalității în care și-au găsit reflectare unele considerațiuni juridice importante, cum ar fi: definirea activităților criminalității, măsurile de drept penal și de procedură penală în domeniul dat, proceduri de culegere și valorificare a informațiilor privind criminalitatea, inclusive cu concursul informatorilor, măsurile de protejare a persoanelor care au contribuit la demascarea celor implicați. Cu toate neajunsurile sale, adoptarea acestor legi ar fi servit un sport esențial în reglementarea juridică a activitățiilor de combatere.

Criminalitatea a devenit o problemă care preocupă în cel mai înalt grad toate statele lumii, organismele internaționale, inclusive ONU.

Fenomenul infracțional cunoaște o creștere fără precedent, iar prin formele noi de manifestare, prin caracterul tot mai organizat, pericolul sporit și internaționalizarea evidentă, constituie o amenințare la adresa comunității umane, a instituțiilor democratice și chiar a statelor.

Această realitate alarmată este recunoscută și analizată pe toate fețele, în încercarea de a găsi soluții vabile de contracarare de către cele mai prestigioase instituții. La o reuniune a Comisiei ONU de la Viena, referindu-se la țările din fosta CSI, un expert britanic spunea că “ criminalitatea, dispunînd de baze în Europa, Asia, mai ales cea de Sud Est și alte state din Orientul apropiat, au devenit atît de puternice, încît sînt în măsură să facă incontrolabile evoluțiile din Federația Rusă și din celelalte state, inclusiv Republica Moldova; dacă nu se va acționa cu toată hotărîrea pentru combaterea criminalității, democrațiile fragile din această regiune nu au nici o perspectivă”. Evoluția stării infracționale în lume, confirmă această prognoză.

Anterior am făcut referiri asupra situației din unele state mari, cu probleme deosebite precum SUA, Rusia, Italia și altele, însă nu trebuie să se înțeleagă că țările mai mici ar fi ocolite de acest flagel, cum este Republica Moldova.

Pentru edificare, menționez că în Austria rata criminalității s-a situat în anul 2000 la 5817 infracțiuni la 100.000 de locuitori, situație ce a determinat măsuri organizatorice în cadrul Ministerului de Interne și propunerea unor proiecte de lege privind activitatea serviciilor specializate în combaterea criminalității organizate.

În Grecia la 10.299.000 de locuitori, au fost înregistrate 321.911 infracțiuni, iar în Finlanda, la o populație de 5.029.000 de locuitori s-au comis 754.542 infracțiuni, rata criminalității din această țară fiind de 14.799 fapte la 100.000 locuitori.

Exemplele de mai sus dovedesc cu prisosință, nu numai că flagerul criminalității atinge și statele cu o populație mai redusă și omogenă, ci și pe cele cu un înalt grad de dezvoltare din punct de vedere economic, care asigură o protecție socială mult mai eficace decît, spre exemplu, în Republica Moldova.

Îngrijător este faptul că au proliferat tipurile de infracțiuni cu caracteristici mafiote, acțiuni premeditate, impunerea plății taxei de protecție, contrabandă, corupție, evaziunea fiscală și alte fapte cărora poliția ar trebui să le facă față.

Prevenirea a reprezentat din totdeauna unul dintre capitolele importante ale științei penale. În criminologie, interesul pentru prevenire tinde să devină, în ultima perioadă, prioritar.

Multe state din zonele geografice dintre cele mai diferite au înțeles, că adoptarea unor măsuri de prevenire a criminalității poate avea un impact mult mai puternic asupra evoluției fenomenului, fiind, totodată, cea mai rentabilă soluție în raport cu costul general al crimei. Deci criminologia contribuie esențial la particularizarea principiilor de politică penală a oricărui stat.

În criminologia fostelor țări comuniste, problematica prevenirii nu a depășit abordările specifice dreptului penal. Actualmente, trebuie menționat că soluțiile naționale în problema luptei împotriva criminalității nu depind doar de acuratețea concepției teoretice, de structurile, programele și metodele prin care se înfăptuiește strategia națională de luptă împotriva criminalității, ci și de mijloacele materiale și financiare pe care statul poate să le aloce în acest scop.

Prin prevenire se înțelege luarea unor măsuri de împiedicare și stopare a comiterii de fapte criminale, de luare a unor măsuri care să conducă la împiedicarea comiterii de crime. Această prevenire este similară prevenirii unei maladii în domeniul medical, prevenire care poate fi realizată prin aplicarea unor măsuri medicale, datorită cărora o boală nu se produce sau nu se răspîndește.

Astfel, majoritatea specialiștilor, indiferent de orientarea susținută, sunt de părerea că a venit momentul pentru criminologie de a elabora o teorie generală a prevenirii criminalității. O atare teorie ar avea ca finalitate transformarea prevenirii dintr-un simplu "paragraf" într-o ramură a criminologiei generale, denumită deja de specialiștii în domeniu „criminologia preventivă”.

Problemele, pe care elaborarea unei teorii a prevenirii le înaintează, au în izvor, în primul rînd, calificările de ordin conceptual, mai exact definirea și delimitarea atît de dreptul penal, cît și de alte concepte cu care criminologia operează.

În al doilea rînd, implică elaborarea unui set de principii care să articuleze modele, strategii și tehnici de prevenire, cu o finalitate socială eficientă asupra criminalității.

Literatura foarte bogată în acest domeniu este însă foarte departe de a ne oferi o sistematizare riguroasă a conceptelor și definițiilor propuse.

Autorii ca Seelig, Sutherland, Pinatel și alții cuprind un spațiu întins acordat acesor probleme. Ei sunt de părerea că lupta contra crimei trebuie dusă pe două căi: una preventivă, de împiedicare a comiterii crimei (ante delictum) și alta represivă, de pedepsire a celor ce comit crime (post delictum).

Astfel, Seelig în „Lupta contra criminalității” înscrie două soluții: lupta respectivă contra crimei și alta – prevenirea crimei. Autorul cuprinde, cu privire la combaterea criminalității, următoarele teme juridice penale:

a) constatarea dreptului statului de a pedepsi;

b) tactica criminalistică;

metodele privind probele materiale;

elaborarea sentinței judiciare;

fixarea pedepsei.

În problema complexă a mijloacelor de luptă împotriva crimei, un drum asemănător urmează și unii criminologi americani, cum sunt: Sutherland, Cressey, Taft și alții. Capitolele respective din lucrările lor sunt întitulate „controlul criminalității” și cuprind probleme privind: poliția, detenția preventivă, probațiunea, metodele de tratament în închisorile americane, munca și educația în închisoare.

În criminologia romînească, T. Pop definește două forme de prevenire a criminalității: una prevenirea, și anume: prevenirea apariției unor cauze sociale ori individuale care pot conduce la crimă – sărăcia, criza economică, lipsa instruirii, educația proastă. În prezența unor asemena situații dificile, situații sociale ori familiale grele, unele persoane pot fi atrase de criminalitate. Soluția recomandabilă în aceste cazuri este luarea măsurilor de înlăturare a acestor situații dificile, măsuri pe care le ia societatea, organele de stat: economice, administrative, executive etc. Măsurile luate sunt măsuri de ordin social, prin care, în mod direct, se însănătoșește situația socială și, în același timp, se înlătură, în mod indirect cauzele care pot genera crime.

A doua formă de prevenire a criminalității este prevenirea directă a crimei, care este o prevenire specială ce vizează, în mod direct, comiterea de crime. Spre exemplu, existența unui grup de recidiviști care comit mereu crime. Împotriva acestuia pot interveni organele de poliție, care supraveghează acest grup și-l împiedică să comită crime.

Perioada anilor 70 marchează un moment de răscruce în criminologie. Tot mai mulți specialiști ajung la concluzia că delincventul nu este numai inintimidabil (neinfluențabil), așa cum susținea C. Lombrozo și E. Ferri, dar și nesupus la orice formă de tratament.

În concepția autorilor moderni, patru idei definesc prevenirea și anume:

este săvîrșită crimă;

aceasta poate fi oprită printr-o intervenție umană;

o mare parte a activității preventive se plasează în afara sistemului penal;

intervenția urmează să se producă înainte ca fapta să se săvîrșească.

Este evident că avem de-a face cu o definiție extrem de vîrstă. Am considerat mai justificată definiția propusă de criminologul G. Kaiser, care consideră prevenirea ca fiind „un ansamblu de măsuri avînd ca obiect specific limitarea amploarei și gravității fenomenului infracțional, fi prin reducerea oportunităților de a comite infracțiuni, fie prin influiența delincventului potențial, prcum și a publicului, în general”.

Totuși, cea mai marcantă divizare a soluțiilor tradiționale o găsim în definiția lui R. Gassin. Prin prevenire autorul înțelege: „Orice activitate de politică penală, care are ca finalitate exclusivă sau parțială limitarea posibilităților de apariție a unui ansamblu de acțiuni ciminale, făcîndu-le fie imposibile, fie mai dificil de realizat, fie imposibile, cu excluderea a ceea ce decurge atît din amenințarea unei pedepse, cît și din aplicarea ei”.

Esențială este, totuși, tendința de a separa parțial sau total prevenirea criminologică de sistemul penal, precum și accenturarea acesteia, nu atît pe delincvent sau delict, ci mai ales pe „problema criminală”.

Reacția socială este, fără îndoială, un concept mai larg, care cuprinde ansamblul de răspunsuri date criminalității de către puterea publică. Reacția socială cuprinde, astfel, atît reacția represivă, cît și reacția preventivă.

În sens larg, prin controlul ocial se înțelege condiționarea acțiunilor unei persoane de către grupuri, comunitate, societate. Controlul social se realizează prin mecanisme sociale, care implică acțiunile altor persoane decît cele condiționate.

În criminologie, prin control social se înțelege totalitatea acțiunilor ce urmăresc să limiteze probabilitatea comiterii unei infracțiuni. Ținta primară a prevenirii o reprezintă în general publicul, obiectivul primordial fiind acela de a se crea condițiile unei socializări armonioase a unei părți și mai mari a societății. Se au în vedere strategii de prevnire ante delictum vizînd educația, locuințelor, locurile de muncă, odihnă.

În plan conceptual, prevenirea rămîne dominată totuși de dreptul penal, deși nu putem să omitem, eforturile unor specialiști de a depăși aceste limite. Am evidenția, în acest sensn, studiul lui George Antoniu, în care găsim deja o abordare crimiologică a prevenirii.

Mai desfășurată este această problemă la R. Gassin. Autorul numește „cele șase idei de bază” ale criminologiei preventive:

alegerea țintelor prevenirii, sugerînd că noțiunea de risc din medicina preventivă este pe deplin operațională și în criminologia preventivă; aceasta va servi la determinarea grupelor de populație ce prezintă risc, a situațiilor de risc și a persoanelor de risc (trecerea la act);

alegerea teoriei criminologice, precizînd că există „o gamă vastă de teorii criminologice”, autorul se întreabă dacă nu s-ar putea utiliza și aici un concept prea general, cum este cel de stare periculoasă, utilizat de criminologia clinică, propunîndu-le pe cele de anomie sau dezorganizare socială;

definirea obiectivelor prevenirii (determinarea precisă a obiectivelor);

determinarea tipurilor de prevenire;

necesitatea unei evaluări științifice a activității de prevenire;

determinarea autorității competente pentru a exercita prevnirea.

O ultimă idee a lui R. Gassin, deși n-o înserează prin cele șase, ni se pare fundamentală – că „nu există prevenire fără represiune”.

Prevenirea criminalității este o metodă practică pentru controlul direct la acest fenomen. Ea implică analiza metodelor de comitere a infracțiunilor și organizarea unor activități specifice în mediul victimelor potențiale, în scopul minimalizării situațiilor criminogene și a riscului săvîrșit de infracțiuni.

Mecanismul său de operare se realizează prin programe la nivel comunitar. În cadrul lor este dezvoltată o serie largă de strategii. Al căror principal scop este stimularea unor comportamente și atitudini preventive corespunzătoare din partea indivizilor și a grupurilor, cît și elaborarea unor schimbări capabile să contribuie la prevenirea criminalității.

Este încurajatoare ideea limitării riscului infracțional la scară largă prin programe adecvate, astfel încît orcine să beneficieze de o siguranță la înalt nivel.

Rezoluția infracțională este întărită de experiențele încununate de succes ale autorului și inhibată de cele finalizate prin eșecuri. Esențial este ca măsurile de protecție să fie aplicate la o scară cît mai mare, iar grupurile sociale să-și asume o reponsabilitate colectivă în supravegherea siguranței membrilor săi. Implimentarea programelor de prevenție a criminalității la nivel comunitar (sate, centre raionale, orașe) va determina reduceri majore ale inculpatului criminalității la nivel național.

Organele judiciare, ca organisme guvernamental responsabile pentru siguranța publică, nu trebuie să se limiteze doar la activități de consultanță pe linie de prevenire, ci să se implice în problemele curente și de perspectivă în dezvoltarea armonioasă a comunităților. De asemnea, aplicarea legii, deși reprezintă un factor fundamental, nu trebuie să fie unica într-un program de prevenire a criminalității. Toate elementele importante ce aparțin sectoarelor publice și private trebuie avute în vedere în cadrul unui efort comun de cooperare între diverși factori.

Programul preventiv este realizat de regulă, de un organism guvernamental, care are drept scop planificarea, implimentarea și administrarea programului respectiv în propria sa jurisdicție.

Strategile folosite de un program de prevenire a criminalității includ, de regulă:

atenționarea publică asupra problemelor criminalității și a serviciilor disponibile pentru siguranța cetățenilor din cadrul programelor de prevenție;

servicii de consultație și învățămînt pentru anumite grupuri de cetățeni;

supravegherea și informarea – activității prin care cetățenii sunt încurajați să depisteze activitățile infracționale și să le comunice organelor judiciare;

4) aplicarea legii de lucrătorii din cadrul organelor judiciare care sunt specializați și încurajați să sprijine și să promoveze prevenirea criminalității în toate împrejurările de contact cu publicul.

Specialiștii care activiază în cadrul programelor de prevenire a criminalității trebuie să posede o pregătire teoretică și practică corespunzătoare în domeniu, precum și aptitudinea de a-și folosi experiența la nevoile specifice ale solicitanților și la proiectarea, dezvoltarea și administrarea programelor care doresc grupuri de populație ori zone geografice. Ei sunt, de regulă, profesioniști cu stagii anterioare în poliție, care și-au format convingerea, fie direct:

prin cursurile speciale de prevenire a crimei, fie indirect,

prin conferențierea unor tematici de profil unor alți practicieni că prin reducerea situațiilor criminogene se va putea realiza în viitor un control mult mai eficace al infracționismului.

Specialiștii din domeniul prevenției criminalității determină astfel o trecere de la metode polițienești tradiționale la o abordare a problemei criminalității într-o manieră preventivă. Această situație, ca orice schimbare radicală într-un anumit domeniu de activitate, avînd implicații profunde în cîmpul de aplicare a legii, nu se produce fără anumite dificultăți. În țările occidentale, precum SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, grație eforturilor unor colective de lucrători din poliție și justiția penală, dublate de prijinul la nivel guvernamental, s-a reușit înființarea unor instituții de învățămînt și operaționale în domeniul prevenirii criminalității la nivel național. În carul acestora sunt evidențiate importanța și rolul prevenției este în scăderea ratei infracționalității.

Înainte de a defini conceptul de prevenire este necesar să clarificăm obiectivele, sfera de acțiune și direcțiile efortului preventiv.

Prevenirea criminalității înseamnă, în primul rînd, preîntîmpinarea săvîrșirii pentru prima dată a acelor acțiuni ori inacțiuni umane pe care societatea le consideră dăunătoare pentru valorile sale, motiv pentru care aceste comportamente au fost sancționate de legea penală.

În sens restrîns, prevenirea vizează mai ales acele comportamente care prezintă un grad de pericol social suficient de mare și necesită o reacție prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorilor.

În sens larg, prevenirea este îndreptată împotriva tuturor comportmentelor deviante, care pot conduce la săvîrșirea de fapte antisociale sancționate de legea penală. Menționăm, în această viziune, că conceptul de comportament deviant are o sferă de cuprindere mai largă decît acela de infracțiune.

Deși criminologia operează cu conceptul de infractor în sensul legii penale, obiectivul prevenirii este constituit dintr-un ansamblu de factori care determină sau favorizează săvîrșirea faptei ilicite. Asftel, acești factori precedă încălcarea legii penale.

Acțiunea preventivă nu va produce efectele dorite dacă se va desfășura izolat, pe domenii infracționale. Prevenirea criminalității trebuie să vizeze fenomenul în întregime, nu ca totalitate de infracțiuni săvîrșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată, ci ca sistem, înțeles în ansamblul său.

În concluzie, apreciem că prevenirea criminalității desemnează un proces social permanent, care prespune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ și juidic, destinate să preîntîmpine săvîrșirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea și înlăturarea cauzelor fenomenului infracțional.

Totuși, prevenirea nu înseamnă doar preîntîmpinare săvîrșirii pentru prima dată a unei infracțiuni, ci și împiedicarea repetării faptei penale de către același autor. Acest tip de prevenire se realizează prin măsuri de resocializare și reintegrare socială postpenală a persoanelor care au comis deja fapte infracționale și au fost condamnate pentru aceasta.

În literatura criminologică națională și străină la Capitolul „Criminologie preventivă” sunt utilizate un șir de noțiuni și concepte orientate spre denumirea criminalității, cum ar fi: politică penală; lupta cu criminalitatea; contracararea criminalității; preîntîmpinarea criminalității; profilaxia criminalității, chiar războiul cu criminalitatea. Cu toate că aceste noțiuni și concepte se referă la un obiect comun – criminalitatea – totuși sensul lor nu este întodeauna identic.

Cel mai larg parte a fi termenul de „politică penală”, desigur, termen diferit de „politică” în sensul conducerii statului. Nu se cunoaște cine pentru prima dată a utilizat noțiunea de „politică penală”, dar în anul 1804 Feuerbach îl folosea pe larg pentru a defini unele concepte ale dreptului penal. Pe larg acest termen era utilizat în Rusia în sec.XIX de către Ciubinski, Foinițki, Piontkovski, Daghel, Dolgova. În criminologia rusă se menționa: „ Politica penală este parte componentă a politicii generale a statului, care, alături de politica economică, socială, culturală ș.a., care drept scop coordonarea activității organelor de luptă împotriva criminalității..”.

Noțiunea de politică penală poate fi privită în două senuri:

în sens larg (lato sensu)

în sens restrîns (stricto sensu).

Lato sensu – prin politica penală se înțelege ansamblul măsurilor îndreptate spre diminuarea criminalității, cum ar fi cele juridice, economice, sociale.

La rîndul său, stricto sensu – presupune prezența doar a măsurilor juridice, axate pe activitatea nemijlocită a organelor de drept.

Suntem de părer că lupta împotriva criminalității trebuie organizată în toate planurile: juridice, economic, social, în asemenea mod acceptînd sensul larg al noțiunii de politică penală. În argumentarea acestei poziții susținem că cercetarea criminologică este un proces foarte minuțios, ce necesită studierea legităților apariției și dezvoltării acestui fenomen social negativ – criminalitatea; a cauzelor și condițiilor (sociale, economice, demografice, culturale, politice) apariției fenomenului; locului și rolului în acest proces a personalității infractorului, ca în sfîrșit să fie elaborate programe optime de prevenire a criminalității.

La rîndul ei, cercetarea criminologică se constitue din trei etape:

etapa de pregătire – formularea întrebărilor, elaborarea ipotezelor științifice și a direcțiilor prioritare de cercetare;

etapa de lucru – pregătirea și distribuirea anchetelor; studierea documentelor, observarea și alte metode de culegere a informațiilor, valorificarea statistică a informațiilor și datelor obținute;

etapa finală – formularea concluziilor; elaborarea măsurilor concrete în baza cercetării efectuate; realizarea practică;

Toate etapele cercetării criminologice sunt importante, dar fără realizarea practică, munca criminologilor ar fi lipsită de sens. Iată de ce realizări în practică rezultatelor cercetărilor i se acordă o importanță deosebită, și anume la:

elaborarea planurilor complexe de prevenire a criminalității;

determinarea priorității luptei și elaborarea în acele direcții a planurilor curente și de perspectivă a activității organelor de drept (de exemplu în domeniul traficului de ființe umane);

elaborarea planurilor de dezvoltare socială;

pregătirea și înaintarea inițiativelor legislative pe problemele actuale de combatere a fenomenului 3K (crimă, criminal, criminalitate);

publicarea rezultatelor cercetărilor criminologice;

organizarea și desfășurarea conferințelor, seminarelor și meselor rotunde;

sistematizarea și înaintarea recomandărilor științifice, ce au drept scop îmbunătățirea formelor, mijloacelor și metodelor de profilaxie și combatere a criminalității.

Deopotrivă cu noțiunea de politică penală, întîlnim destul de frecvent pe cea de lupta împotriva criminalității, care desemnează sfera de influiență a cauzelor și condițiilor care determină și/sau favorizeză comiterea crimelor. Tot aici sunt incluse și activitățile organelor de drept în descoperirea și tragerea la răspundere a vinovaților în comiterea crimelor.

Unii autori propun înlocuirea termenului de „luptă” cu „controlul” asupra criminalității, deoarece „lupta” prespune o ciocnire activă a unor interese diametral opuse: interesele societății, pe de o parte și ale criminalității (lumii criminale), pe de altă parte. „Noi reieșim din faptul că lupta împotriva criminalității ca o categorie social-politică este o activitate strict direcționată de către stat și societate.

În izvoarele criminologice mai recent tot mai des apare noțiunea de control asupra criminalității: „Criminologia – Știința teoretică despre metodele de control asupra criminalității și lupta împotriva ei”.

Am fi de părere că mai puțin contează noțiunile și conceptele utilizate, ceea ce are importanță este rezultatul final. Totuși, considerăm că cele mai raționale concepte ar fi cele de politică penală, care determină lupta împotriva criminalității, prioritățile acestei lupte. Utilizarea conceptului de contracarare, folosit pe larg în practica din Republica Moldova, îl considerăm tendențios, el fiind prea maximalist: pînă la lichidarea „din rădăcină” a cauzalității, ceea ce ține de domeniul criminologiei.

Criminologia își propune să evalueze măsurile ce se impun în planul luptei cu criminalitatea, să elaboreze programe viabile de prevenire și combatere a acesteia, de resocializare a delicvenților și reabilitare a victemelor. Avînd în vedere acest fapt, definim scopul general al criminologiei ca fiind fundamentarea unei politici penale eficiente în lupta împotriva criminalității. Anume criminologia contribuie cel mai esențial la particularizarea principiilor de politică penală ale oricărui stat, fundamentînd strategiile posibile, procedeele și mijloacele, metodele și tehniciile de înfăptuire a acestei lupte în prevenirea și combaterea criminalității.

Ținem să menționăm că lupta împotriva criminalității nu depinde doar de programele teoretice elaborate, dar și de mijloacele și resursele financiare, materiale și anume pe care statul poate să le atribuie acestui scop. La acest capitol strategia națională de luptă împotriva criminalității are încă multe rezerve.

§1.2. Aspecte legislative în domeniul prevenirii și combaterii criminalității.

Republica Moldova tinde să-și dezvolte cadrul legal în vederea combaterii criminalității armonizînd totodată reglementările interne în acest sens la cele europene, ținînd cont de recomandările organismelor internaționale. Însă mai este foarte mult de lucrat în ceea ce privește implimentarea în practică a mecanismelor de combatere a criminalității, întrucît acestea impun eforturi deosebit de mari, organe competente în domeniu și resurse financiare colosale.

În general, în cadrul legal intern, pentru prevenirea și combaterea flagelului criminalității sunt acceptate anumite principii: legalitatea, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, operativitatea, inevitabilitatea pedepsei, securitatea și protecția datelor cu caracter personal, utilizarea complexă a măsurilor de profilaxie: juridice, social-economice, parteneriatul social, colaborarea autorităților administrației publice cu organizații internaționale, cu organizații neguvernamentale, cu alți reprezentanți ai societății civile.

În ultimii ani au fost elaborate o serie de legi noi, printre care și Legea cu privire la prevenirea și combaterea criminalității organizate, Legea cu privire la prevenirea și combaterea traficului de ființe umane, Legea cu privire la prevenirea și combaterea criminalității informatice, Legea cu privire la prevenirea și combaterea corupției, introduse modificări în procedura penală și în Codul Penal, elaborate mai multe strategii naționale, printre care și Strategia Națională Anticorupție pentru anii 2011-2015 etc.

Începînd cu 6 iunie 2002, în Republica Moldova există un organ de ocrotire a normelor de drept, specializat în contracararea infracțiunilor economico-financiare și fiscale, precum și a corupției –  Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției, actualmente redenumit în Centrul Național Anticorupție. Cadrul juridic al activității Centrului îl constituie Legea cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției nr. 1104-XV, adoptată de către Parlamentul Republicii Moldova la 6 iunie 2002, alte acte normative, inclusiv tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte. Crearea unui organ specializat în combaterea corupției și infracțiunilor economice a fost determinată și de standartele europene integraționiste, care impun necesitatea existenței organelor anticorupție specializate.

Avînd în vedere că corupția ca fenomen social negativ reprezintă un proces complex, tot un proces complex trebuie să constituie și acțiunile de curmare a corupției. Sub influența intensificării riscurilor înregistrate la nivel național și internațional, multe state au decis să adopte strategii de prevenire și combatere a corupției.

În așa mod, Centrul Național Anticorupție constituie un  imperativ al timpului, activitatea instituției vizînd preîntîmpinarea, descoperirea, cercetarea, eliminarea contravențiilor și infracțiunilor economico-financiare și fiscale; contracararea corupției și protecționismului; contracararea legalizării bunurilor și spălării banilor obținuți în mod ilicit, efectuarea expertizei anticorupție a proiectelor de acte legislative și a proiectelor de acte normative ale Guvernului, în vederea corespunderii lor cu politica statului de prevenire și combatere a corupției.

În tot ceea ce face, efectivul C.N.A. este ghidat de un management performant, de o instruire profesională continuă, exercitînd atribuțiile la cel mai înalt nivel, fapt despre care ne vorbesc atît realizările la nivel național, cît și internațional.

În virtutea tendinței naționale de conformare la un șir de inițiative internaționale, Centrul se supune ajustării la noi standarde de performanță în vederea asigurării armoniei și eficienței în desfășurarea activității. Aceste obiective de eficacitate sunt stabilite în concordanță cu programele anticorupție de talie națională și internațională. Astfel, în cadrul implementării Programului preliminar „Provocările Mileniului” și Strategiei de reformă a administrației publice centrale în Republica Moldova, Centrul și-a proiectat o nouă structură organizatorică, prin care va delimita fără a dispersa în activitatea sa două elemente-cheie ale politicii anticorupție și antifraudă: partea represivă a controlului social și practicile consensuale și multisectoriale de prevenire.

În momentul de față, eforturile Centrului îndreptate spre îndeplinirea misiunii de prevenire, combatere și reducere a impactului corupției, crimelor economice și fenomenului de spălare a banilor se racordează la peste 10 programe de perspectivă, printre care menționăm Strategia națională de prevenire și combatere a corupției, susținută financiar de către Comisia Europeană, Agenția Suedeză  pentru Cooperare și Dezvoltare Internațională și Consiliul Europei în cadrul Proiectului MOLICO.

Realizarea acestor programe strategice va determina existența unui cadru legal adecvat în prevenirea și combaterea corupției, spălării banilor și finanțării terorismului, formarea opiniei publice intolerante față de fenomenul corupției și credibile față de autoritățile antrenate în combaterea acesteia, consolidarea controlului social al corupției – mecanisme reale de conlucrare a statului cu societatea civilă și mass-media în vederea reducerii actelor de corupție.

Implimentarea unui control riguros urmează să organizeze și să dirijeze activitatea justiției, poliției, curții de conturi, serviciul fiscal, vamei etc.

Un control social strict este cea mai bună cale ca legea să fie respectată. Antrenînd pe larg în realizarea acestui model mijloacele de informare în masă, care, printr-un mod corect și competent de prezentare a problemei, pot contribui efectiv la prevenirea criminalității, în scurt timp am obține rezultate notabile.

Reieșind din starea infracțională la momentul actual și sarcinile trase de către conducerea țării, Ministerul Afacerilor Interne este un alt organ care în comun cu organele de resort mobilizează toate forțele și mijloacele la combaterea criminalității și menținerea ordinii publice, stabilirea și lichidarea cauzelor și condițiilor care favorizează comiterea crimelor, asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Acțiunile noastre sunt planificate și direcționate combative, avînd ca scop asigurarea prosperării țării și apărarea intereselor legale ale cetățenilor.

Alte organe competente în eradicarea criminalității în plan național sunt: Serviciul Intern de Securitate, organele Procuraturii, inclusiv Procuratura Generală, Institutul Național al Justiției.

Dacă am face o trimitere la cadrul legislativ și la organele abilitate cu funcția de prevenire și combatere a flagelului criminalității în plan internațional, atunci Uniunea Europeană are drept scop a oferi cetățenilor un nivel înalt de protecție într-un spațiu de libertate, de securitate și de jurisdicție, elaborînd acțiuni între statele membre în comun privind domeniul cooperării polițienești și jurisdicționale în materie penală, prevenind rasismul, xenofobismul și luptînd împotriva acestor fenomene. Așadar, s-a convenit de a preveni și combate criminalitatea, în special terorismul, traficul de ființe umane și crimele contra copiilor, traficul de droguri și de arme, corupția și frauda.

Necesitatea de a consacra eforturi speciale privind prevenirea criminalității se face simțită în toate țările membre (ale Consiliului Europei). Creșterea criminalității și efectele limitate ale represiunii au relevat că e mai bine să se intervină pentru evitarea comiterii infracțiunilor decît să se afecteze postfactum resurse considerabile pentru măsuri represive.

Actele juridice fundamentale în care este prevăzută cooperarea polițienească și cooperarea juridică sunt: Acordul de la Schenghen din 14 iunie 1958, Convenția privind aplicarea acordurilor de la Schengen din 19 iunie 1990, Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992, Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, Convenția privind EUROPOL din 26 iulie 1995.

Titlul VI al Tratatului de la Maastricht a instituit o cooperare în materie de jurisdicție și afaceri interne care nu exclud și alte forme de cooperare mai restrînse. Pe de altă parte, Tratatul de la Amsterdam reduce cîmpul titlului VI în ceea ce privește cooperarea polițienească și jurisdicțională în materie penală, renovînd profund regimul său juridic.

În aprecierea importanței privind originea cooperării polițienești și jurisdicționale, ar fi necesar de menționat cîteva etape:

1.Extrădarea care este reglementată de convenții bilaterale și Convenții Europene din 13 decembrie 1957, elaborată sub egida Consiliului Europei, ce impune anumite reguli clasice. Dezvoltarea terorismului a condiționat elaborarea unei Convenții Europene pentru reprimarea teorismului (1977), precum și Acordul de la Dublin (1979) care constitue o aplicare limitată statelor Comunității în scopul depolitizării anumitor infracțiuni.

2. La 14 iunie 1985, cinci state ale comunității (Franța, RFG, Benelux), ulterior urmate de alte opt, au încheiat acordul de la Schengen, apoi o Convenție de aplicare a acordului de la Schengen din 19 iunie 1990, care prevede:

– cererea unui sistem de Informații Shengen (S.I.S) care să permită statelor-părți să obțină despre persoanele care intră în acest spațiu și activitățile infracționale pe care le desfășoară (trafic de arme, falsuri monetare, spălarea banilor, traficul cu mașini furate, falsul de documente), la care au acces forțele de poliție din aceste state, fișer care este permanent utilizat;

– verificarea persoanelor la punctele de intrare în spațiul Shengen să se facă, pe cît posibil, în mod uniform (și dacă se poate, chiar granițele exterioare ale Uniunii Europene);

– creșterea cooperării între forțele de poliție prin crearea unor structuri de comunicații, exerciții comune, supravegherea trecerilor de frontieră și exercitarea dreptului de urmărire ;

– obligația de a da altor state membre orice informații care pot fi utile pentru prevenirea criminalității;

– creșterea cooperării în lupta împotriva drogurilor, a traficului și consumului acestora;

– armonizarea legislaților statelor membre în ceea ce privește deținerea armelor de foc.

Una din importantele acțiuni ale O.N.U. în domeniul prevenirii și reprimării criminalității internaționale o constituie înființarea instituțiilor pentru prevenirea crimei și tratamentului delicvenților. Existența acestora asigură pe plan regional o cunoaștere mai aprofundată a problemlor, inițierea unor măsuri de calitate și cu eficiență pozitivă în zona geografică unde sînt ele plasate. Aceste instituții sînt:

Institutul Națiunilor Unite din Asia și Extremul Orient pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților, cu sediul la Fuchu (Japonia),

Institutul Națiunilor Unite din America Latină pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților, cu sediul la San-Jose (Costa Rica);

Institutul de Cercetare al Națiunilor Unite pentru apărarea socială, cu sediul la Cairo (Egipt);

Institutul de Cercetare al Națiunilor Unite în problema apărării sociale, cu sediul la Roma (Italia);

Mai este cunoscută și o altă categorie de organe pe plan internațional în materia prevenirii și reprimării traficului ilicit de stupefiante. Aceste organe cooperează strîns cu instituțiile menționate mai sus datorită faptului că în foarte multe împrejurări, infracțiunile cu caracter internațional au un caracter complex, cuprinzînd traficul de stupefianțe, actele de violență, răpirile, disparițiile de persoane etc. Aceste organe sunt:

a) Comisia stupefiantelor, a fost înființată prin rezoluția E/9/1 din 16 februarie 1946 a Consiliului economic și social avînd în componența sa 15 membri, număr mărit pînă la 24 în anul 1961, iar ca urmare a convenției unice din anul 1973,membrii acestei comisii sînt aleși după cîteva citerii specifice, și anume: ca aceștea să reprezinte în mod corespunzător țările, sînt mai producătoare de materii prime și unde traficul de droguri prezintă prezintă, pe plan intern, o intensitate mai mare.

b) Organul internațional de control al stupefiantelor este succesorul Comitetului Central Permanent al cărui origine de la Convenția din 1925 și al organului de contol al stupefiantelor provenit din convenția din 1931. Acest organ a fost creat prin Convenția din 1961, avînd menirea de a supraveghea modul în care guvernele respectă tratatele referitoare la controlul drogurilor. Membrii organului sînt aleși în dependență de termenele prevăzute de tratate, de către consiliul Economic și Social al O.N.U., nu ca reprezentanți ai guvernelor, ci cu titlu personal.

c) Diviziunea drogurilor și narcoticelor a fost înființată în 1946 avînd inițial sediul la New-York, apoi la Geneva (1955), în cadrul Oficiului Națiunilor Unite. Diviziunea realizează o serie de sarcini cu caracter de exercițiu administrativ, acțiuni de formare profesională a unor cadre, burse de studii, contribuie la punerea în acțiune a programelor O.N.U. referitoare la prevenirea traficului ilicit de droguri.

d) Fondul Națiunilor Unite pentru luptă împotriva abuzului de droguri a fost creat la propunerea comisiei stupefiantelor, prin rezoluția 2002 a Consiliului Economic și Social, care a recomandat adoptarea unor acțiuni financiare legate de sprijinirea acțiunilor O.N.U. pe linia luptei împotriva traficului ilicit de droguri. Fondul Națiunilor Unite are următoarele atribuții:

servește ca legătură între organizațiile și țările donatoare;

finanțează activitatea educațională care se referă la consumul de droguri, unenele acțiuni ale Diviziei stupefiantelor, Fondul a elaborat planuri și programe pe termene scurte și lungi avînd ca obiectiv lupta împotriva traficului ilicit de droguri

e) Laboratorul O.N.U. aduce o serioasă contribuție pe linia formării de specialiști și efectiv în acțiunea de combatere a traficului de droguri. Una din atribuțiile principale ale laboratorului O.N.U. este aceea de a acorda sprijin formării și funcționării unor laboratoare naționale pe linie de stupefiante fiind în măsură să pună la dispoziție o colecție documentară bogată și să ofere servicii consultative cu caracter în domeniu.

Instituțiile specializate ale O.N.U. au adus serioase contribuții pe plan mondial la prevenirea și reprimarea criminalității internaționale. În deosebi menționăm următoarele organizații:

Organizația Mondială a Sănătății – a întreprins o serie de acțiuni în cooperare cu Divizia stupefiantelor și Fondul O.N.U. privind:

tratamentul și readaptarea toxicomanilor;

studii de psihologie judiciară și sociologie judiciară;

dreptul de control pe care îl exercită în materia de stupefiante și substanțe psihotrope;

acordarea unor burse de studii, servicii de recrutări;

sprijinirea proiectelor naționale;

realizarea unor programe de cercetare;

Organizația Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură (UNESCO) – se implică activ în lupta împotriva criminalității. În anul 1970 la Conferința UNESCO, a fost adoptată o Convenție internațională avînd drept scop să împiedice importul, exportul și transferul ilicit al bunurilor culturale. S-a realizat o inovație în materie de drept internațional și anume crearea unui „Registru internațional al bunurilor culturale sub protecție specială”. UNESCO are serioase preocupări în materia criminalității, pe care le-a realizat prin organizarea unor seminare internaționale pe temele privind: tineretul și drogurile, atitudinea factorilor educaționali față de tineri pentru prevenirea consumurilor de droguri.

Organizația Internațională a Muncii întreprinde măsuri pe linia reeducării și reintegrării în societate a toxicomanilor și în general a infractorilor. De asemenea se realizează lucrări de studii, pune la dispoziție experți pe linie de adaptare, sociologia juridică, măsuri de integrare post penitenciară.

Organizația Națiunilor Unite pentru alimentație și agricultură (F.A.O.) desfășoară diferite măsuri pentru prevenirea și reprimarea trafiului ilicit de droguri. Sub auspiciile F.A.O. se realizează în mai multe țări studii pilot cu scopul de a demonstra faptul că se pot dezvolta și cultiva alte plante care au o eficință economică similară sau chiar mai mare decît cea a plantelor, care se fabrică stupefiantele.

Organizația Aviației civile Internaționale desfășoară o deosebită activitate pe linia prevenirii terorismului, în special a formei de piraterie aeriană. Acțiunile organizației a adus o serioasă contribuție la prevenirea traficului de droguri.

Organizația maritimă consultativă interguvernamentală activează în domeniul problemei securității navelor, călătorilor, prevenirea traficului ilicit de droguri, contra bandei.

Direcțiile prioritare în care au acționat organismele ONU, prin programe inițiale și materiale supuse dezbaterii unor congrese organizate, declarații de principii, reguli minime recomandate statelor membre etc. au fost în esență:

a) prevenția crimei și îmbunătățirea activității sistemelor penale ale statelor membre ca premiză pentru însăși recunoașterea , înfăptuirea și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

b) situarea prevenței fenomenului infracțional în centrul politicii penale a statelor membre, însuși „Serviciul de prevenire a crimei și a justiției” fiind subordonat „Diviziei de dezvoltare socială” a Națiunilor Unite;

c) problematica executării pedepselor prin adoptarea unor documente care recomandă statelor membre „reguli minime pentru tratamentul deținuților” ca și pentru orice persoană privată într-un fel oarecare de libertate;

d) stabilirea unor strînse lagături între prevenția crimei și înfăptuirea justiției penale, în contextul dezvoltării lumii contemporane și a noii ordini economice mondiale, prefigurîndu-se unele opțiuni, cum sunt:

– acordarea unui sprijin tehnic, în materie, țărilor în curs de dezvoltare;

– obținerea implicării populației într-o mai bună funcționare a mecanismelor preventive și de justiție penală;

– situarea politicii penale și a strategiilor acesteia în perspectiva dezvoltării fiecărui stat în parte;

e) acordarea unei atenții tot mai mari prevenirii și combaterii criminalității juvenile, precum și înfăptuirii justiției penale pentru minori;

f) formularea unor principii ale justiției penale referitoare la protecția victimelor infracțiunilor și a abuzului de putere;

g)instituirea unor reguli pentru conduita „responsabililor cu aplicarea legilor” (personalul organelor de urmărire penală, al instanțelor judecătorești, al stabilimentelor penitenciare și alți factori pentru realizarea prevenției și combaterii criminalității;

h) studierea instituțiilor de drept penal, în special al pedepselor, din unghiul de vedere criminologic, sociologic și al politicilor penale, cu accentul pe găsirea și institurea unor noi măsuri, neprivative de libertate, precum prevenirea și combaterea criminalității, precum și pe îmbinarea rațională a măsurilor privative de libertate;