Masuri Asiguratorii Si Provizorii In Procesul Civil
Măsuri asiguratorii și provizorii în procesul civil
Abrevieri
C.Civ.- Codul Civil
NCPC- Noul Cod de Procedură Civilă
VCPC-Vechiul Cod de Procedură Civilă de la 1865
RRDP-Revista Română de Drept Privat
C.J-Curierul Judiciar
C.A-Curtea de Apel
Cuprins
Considerații introductive privind măsurile asiguratorii și provizorii
I. Sechestrul asigurator
I.1. Aspecte generale privind sechestrul asigurator
I.1.1. Reglementare legală. Noțiune. Obiect
I.1.2. Condiții de înființare
I.1.3. Procedura de instituire a sechestrului asigurator
I.1.4. Punerea în executare a măsurii sechestrului
I.2.2. Procedura de înființare a sechestrului asigurator asupra unei nave civile
II.3. Procedura de instituire a popririi asiguratorii
III. Sechestrul judiciar
III.1. Reglementare. Noțiune. Obiect
III.2. Condițiile de înființare ale sechestrului judiciar
Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală
IV.1. Reglementare în Noul cod de procedură civilă
IV.2. Calitatea procesuală a părților
IV.3. Procedura instituirii măsurilor provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală
V. Practică judiciară
Considerații introductive privind măsurile asiguratorii și provizorii
În prezenta lucrare este examinat sistemul măsurilor asiguratorii și provizorii astfel cum sunt ele întâlnite și aplicate în cadrul unui proces civil. Sunt evidențiate pregnant elementele de noutate ce s-au impus prin intrarea în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prin Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare.
În contextul lucrării au fost evocate diversele situații în care o persoană care justifică un interes apelează la instituirea măsurilor asiguratorii sau provizorii pentru protecția drepturilor pretinse.
Aceste mijloace procesuale sunt reglementate în Titlul IV denumit generic „Măsuri asiguratorii și provizorii” în Cartea a VI-a ce cuprinde procedurile speciale.
Primele modificări se reflectă în chiar titulul capitolului. În Codul de procedură civilă de la 1865, Titlul IV era intitulat doar „Măsuri asiguratorii”. Prin legea de punere în aplicare a NCPC, această denumire este modificată în „Măsuri asiguratorii și provizorii”.
Dobândirea de către țara noastră a statului de membru a Uniunii Europene implică îndeplinirea exigențelor impuse de acest statut printre care și asumarea obligațiilor aferente,care includ, printre altele,si obligația de adaptare sau armonizare a legislației naționale cu prevederile legale europene. Așadar acest Capitolul IV ce reglementează măsurile provizorii în materie de proprietate intelectuală în actualul Cod de procedură civilă a fost rezultatul unui asemenea proces. S-au introdus reguli existente și anterior, dar disparate în multiple acte normative (art. 255 din Codul Civil care prevede măsuri provizorii aplicabile altor drepturi nepatrimoniale, art.139 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, ș.a).
Măsurile asiguratorii reglementate de NCPC sunt sechestrul asigurator, poprirea asiguratorie și sechestrul judiciar. Pentru prima oară este reglementat și sechestrul asigurator al navelor civile. În vechiul cod nu avea corespondent. Prin intrarea în vigoare a codului de procedură civilă au fost abrogate dispozițiile ce priveau vânzarea și sechestrarea navelor din Codul Comercial. Actualele norme le înlocuiesc și se aplică unitar litigiilor din acest domeniu.
Aceste măsuri asiguratorii sunt mijloace procesuale care au drept scop indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului sau a bunurilor care formează obiectul unui proces, pentru a se evita dispariția sau degradarea lor ori diminuarea activului patrimonial al debitorului, prin înstrăinarea ori grevarea cu sarcini a bunurilor sale,de natură să periciliteze executarea silită în viitor a hotărârii ce se va obține.
În lumina noii reglementări, măsurile asiguratorii se pot lua și împotriva bunurilor care au fost încredințate sau se află în posesia altei persoane decât persoana debitorului. Principalul text de lege care susține în mod echivoc această teză este art.952 din NCPC care oferă elementele definitorii ale sechestrului asigurator.
În doctrină, ele au fost definite ca fiind niște măsuri de prevedere sau de conservare la care apelează creditorul diligent care nu are un titlu executoriu pe care să-l pună în executare silită. În urma dobândirii unei hotărâri favorabile, va trece la valorificarea bunurilor indisponibilizate ori poate să intre în posesia lor. Nu sunt măsuri de executare silită, capătă această prerogativă numai după obținerea titlului executoriu și astfel creditorul îsi realizează creanța pe această cale fie prin executarea silită în natură ori prin echivalent.
În linii mari, soluțiile legislative din vechiul cod de procedură civilă au fost păstrate. Modificările au survenit ca urmare unor controverse existente în practica judiciară și au fost menite să elimine unele lacune legislative din vechea reglementare. Indicarea instanței competente, calea de atac precum și înlăturarea legislației care viza raporturile între profesioniști și încorporarea ei în NCPC reprezintă modificări substanțiale pe care le voi trata circumstanțiat de la măsură la măsură.
I. Sechestrul asigurator
I.1. Aspecte generale privind sechestrul asigurator
I.1.1. Reglementare legală. Noțiune. Obiect
Sechestrul asigurator se instituie cu respectarea și prin aplicarea regulilor prevăzute în art. 952-959 NCPC pe care le voi analiza în cele ce urmează.
Noul Cod de Procedură Civilă, prin dispozițiile art. 952 definește sechestrul asigurator ca fiind aceea masură care constă în indisponibilizarea bunurilor mobile și/sau imobile urmăribile ale debitorului aflate in posesia acestuia sau a unui terț în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obține un titlu executoriu.
Într-o definiție similară celei date de legiutor, această măsură este definită ca fiind o masură judiciară ce constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile în patrimoniul debitorului, până la obținerea unui titlu executoriu pentru o creanță, care se va executa asupra bunurilor respective, în cazul în care debitorul nu o achită de bună voie.
Urmărirea bunurilor aflate în posesia unei terțe persoane constituie un aspect important, neglijat în vechea legislație. S-au îndepărtat carențele ce vizau ipoteza în care debitorul și-ar fi donat bunurile altei persoane întocmai pentru a împiedica bunul demers al acțiunii creditorului.
Pentru a împiedica debitorul în a face acte de natură să-l prejudicieze pe creditor și pentru a da textului un plus de rigoare, legiuitorul a inserat în prevederile art. 952 expresia “aflate în posesia acestuia sau a unui terț”, astfel măsura sechestrului asigurator se extinde și la terți, expresie care în jurisprudența anterioară noului cod de procedură civilă nu exista.
Specificitatea acestei măsuri asiguratorii are în vedere obiectul acțiunii principale care constă în plata unei sume de bani.
Efectul măsurii este acela de conservare a bunurilor debitorului în așa manieră încât să-i restrângă acestuia posibilitățile de diminuare a activului patrimonial care urmează a fi valorificate, în caz de nevoie.
Bunurile care pot fi sechestrate pot fi și mobile și imobile, creditorului neimpunându-i-se obligația să se limiteze să ceară numai indisponibilizarea primei categorii de bunuri sau numai a celei de-a doua.
Pentru încuviințarea acestei măsuri, nu este necesară constatarea insolvabilității debitorului, după cum instanța investită cu o asemenea cerere nu este ținută a verifica conținutul si cuantumul creanței, ci numai îndeplinirea condițiilor sechestrului asigurator.
I.1.2. Condiții de înființare
Raportat la vechea reglementare, condițiile de înființare ale sechestrului asigurator nu au suferit modificări de substanță deși textele diferă.
Creditorul declanșează procesul civil prin introducerea unei cereri de chemare în judecată care va cuprinde mențiunile prevăzute de lege pentru valabilitatea acesteia. Obiectul acestei cereri îl formează plata unei sume de bani datorată de debitor creditorului. Pentru a evita eventualele acte de înstrăinare de bunuri mobile sau imobile ale debitorului de rea-credință, creditorul introduce și o cerere de sechestru asigurator, care are caracter accesoriu.
Prin cererea de sechestru asigurator, creditorul urmărește să obțină indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale debitorului în așa manieră încât creditorul după ce va obține titlul executoriu va găsi resurse îndeajuns să-și îndestuleze creanța. Astfel situațiile în care se admite o astfel de cerere sunt distincte în funcție de cum există sau nu un act scris, care sa ateste creanța, sau în raport de caracterul exigibil sau neexigibil al acesteia.
Norma reglementează cele trei situații în care creditorul unei sume de bani poate apela la solicitarea înființării unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile și/sau imobile ale debitorului său, aflate în posesia debitorului sau a unui terț.
Creanța este certă, lichidă, exigibilă și constatată în scris.
Potrivit art. 953 alin. 1, creditorul care nu are un titlu executoriu, dar a cărui creanță este constatată în scris și este exigibilă, poate solicita înființarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului, dacă dovedește că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauțiuni în cuantumul fixat de către instanță.
Creditorul care solicită înființarea sechestrului asigurator trebuie să facă dovada că a declanșat procesul prin care tinde la realizarea creanței sale, prin intentarea unei cereri de chemare în judecată. Se face această dovadă prin depunerea unei copii de pe cererea de chemare în judecată care să poarte data certă a depunerii la instanță ori printr-un ceritifcat de grefă eliberat de instanța la care cererea a fost înregistrată. În doctrină s-a arătat că este imperios necesar să se depună copia legalizată de pe cererea de chemare în judecată. Pentru ca această condiție să fie solid îndeplinită, cererea trebuie să fie legal timbrată și să i se fixeze termen de judecată.
Caracterul cert, lichid și exigibil al creanței rezidă din prevederile art. 663 alin. (2)-(4) NCPC. Creanța trebuie să fie constată printr-un înscris care potrivit legii, să nu constituie un titlu executoriu deoarece în ipoteza în care creditorul ar fi în posesia unui asemenea titlu executoriu, cererea ar fi respinsă ca fiind lipsită de interes și s-ar purcede de îndată la executarea silită. Titlul executoriu este hotărârea definitvă prin care debitorul este obligat la plata unei sume de bani.
In ceea ce privește depunerea cauțiunii în această ipoteză, aceasta este lăsată la aprecierea instanței. Dacă creditorul este totuși obligat de la plata unei cauțiuni, cuantumul acesteia îl va stabili instanța în condițiile art. 1057 alin (2) NCPC potrivit cu care dacă legea nu prevede altfel, cauțiunea nu va reprezenta mai mult de 20% din valoarea obiectului cererii, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, nu va putea depăși suma de 10.000 lei.
Dacă cauțiunea nu se depune la termenul fixat de instanță, urmarea imediată constă în desființarea de drept a sechestrului asigurator. Instanța respinge cererea de sechestru prin hotărâre definitivă. Procedura este lipsită de principiul contradictorialității.
Creanță certă, exigibilă, care nu este constatată în scris.
Creanța ajunsă la scadență și lipsa actului scris care să o constate nu îl pun pe creditorul diligent în imposibilitatea de a nu intenta acțiune în vederea recuperării sumei de bani împrumutate debitorului. Alineatul 2 al articolului 953 din NCPC conferă creditorului dreptul de a cere înființarea măsurii sechestrului asigurator numai în măsura în care dovedește că a intentat acțiune și depune, odată cu cererea de chemare în judecată, o cauțiune de jumătate din valoarea reclamată.
În acest caz, depunerea cauțiunii capă, nu va putea depăși suma de 10.000 lei.
Dacă cauțiunea nu se depune la termenul fixat de instanță, urmarea imediată constă în desființarea de drept a sechestrului asigurator. Instanța respinge cererea de sechestru prin hotărâre definitivă. Procedura este lipsită de principiul contradictorialității.
Creanță certă, exigibilă, care nu este constatată în scris.
Creanța ajunsă la scadență și lipsa actului scris care să o constate nu îl pun pe creditorul diligent în imposibilitatea de a nu intenta acțiune în vederea recuperării sumei de bani împrumutate debitorului. Alineatul 2 al articolului 953 din NCPC conferă creditorului dreptul de a cere înființarea măsurii sechestrului asigurator numai în măsura în care dovedește că a intentat acțiune și depune, odată cu cererea de chemare în judecată, o cauțiune de jumătate din valoarea reclamată.
În acest caz, depunerea cauțiunii capătă caracter obligatoriu întrucât este stabilită în termenii imperativi ai art. 953 alin. 2 iar cuantumul acesteia se va determina pe baza unui criteriu legal. Suma datorată cu titlu de cauțiune este jumătate din valoarea pretinsă în cadrul procesului principal iar nu în funcție de valoarea bunurilor a căror sechestrare se urmărește. Pentru îndeplinirea acestei condiții, judecătorul va analiza cererea de chemare în judecată depusă în copie. Dovada achitării cauțiunii împreună cu dovada intentării acțiunii se atașează cererii de sechestru în momentul în care se înregistrează fiind o condiție de admisibilitate.
Creanța certă, lichidă, constată în scris dar neexigibilă.
Instanța poate încuviința sechestrul asigurator, chiar dacă creditorul-reclamant nu se află în posesia unei creanțe exigibile. Norma în materie, reprezentată de art. 953 alin. 3, instituie patru variante normative care îi permit creditorului să ceară înființarea sechestrului și anume:
Debitorul a micșorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise;
Există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire;
Există pericolul ca debitorul să își ascundă averea;
Exista pericolul ca debitorul să își risipească averea .
Conduita debitorului constituie premisa de la care pleacă creditorul atunci când consideră că pentru a-și proteja interesele sale legitime, apelează la instituția sechestrului.
Măsurile asiguratorii sunt măsuri de prevedere sau de conservare și nicidecum nu se circumscriu măsurilor de executare silită. Regula în materie de executare silită este că o creanță neajunsă la termen nu poate fi pusă în executare, dar atâta timp cât sechestrul asigurator nu se circumscrie acestor măsuri, creditorul are dreptul la o cerere de încuviințare a sechestrului deși creanța nu este exigibilă dar numai în condițiile în care debitorul apelează la una din modalitătile normative prevăzute de lege.
Pentru evitarea oricăror interpretări,aplicarea corectă a art. 953 alin.2 se face prin raportare la dispozițiile dreptului comun. Astfel, sancțiunea care intervine ca urmare a atitudinii subiective a debitorului este decăderea din beneficiul termenului contractual. Instituția decăderii este reglementată de art. 1417 C. Civ. și prevede cazurile în care se aplică. Acestea sunt: când debitorul se află în stare de insolvabilitate sau,după caz, de insolvență declarată în condițiile legii și diminuarea prin fapta debitorului a garanțiilor constituite în favoarea creditorului sau neconstituirea garanțiilor promise. Starea de insolvabilitate reprezintă incapacitatea vadită de plată a datoriilor de către debitor și dacă prin lege nu se prevede altfel, instanța este cea care o constată ținând seama de anumite împrejurări,precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea.
De altfel, la cererea creditorului se poate solicita înființarea sechestrului înainte de a se dispune decăderea din beneficiul termenului contractual. În eventualitatea în care debitorul a fost decăzut, creanța devine exigibilă în lumina dispozițiilor art. 663 alin. 4 și ar deveni incident art. 953 alin.1 NCPC.
Creditorul este obligat să dovedească îndeplinirea celorlalte condiții prevăzute la alin. 1 și să plătească o cauțiune în cuantumul fixat de instanță. Or, celelalte condiții stabilite la alin. 1 privesc cerința creanței constate în scris, ca și pe cele privitoare la obiectul sechestrului și inițierea procesului pe fondul litigiului împotriva debitorului prin care se pretinde plata unei sume de bani.
Depunerea cauțiunii este obligatorie și se fixează de instanță redevenind incidente dispozițiile de drept comun din materia cauțiunii. Dovada plății cauțiunii nu se mai depune odată cu introducerea cererii ci la termenul stabilit de instanță.
I.1.3. Procedura de instituire a sechestrului asigurator
Conform art. 954 alin. 1, teza I din NCPC, cererea de sechestru asigurator se adresează instanței care este competentă să judece procesul în primă instanță.
Comparativ cu Codul de procedură civilă de la 1865 care lăsa loc de interpretare, actuala reglementare prevede clar că această competență aparține instanței care judecă în primă instanță.
Instanța este competentă să judece în primă instanță cererea având ca obiect creanța ce constituie temeiul juridic al titlului executoriu pe care dorește să-l obțină creditorul, indiferent după cum, la data formulării cererii privind sechestrul asigurator, procesul asupra creanței mai este sau nu pe rolul instanței respective.
Cererea de sechestru asigurator este supusă condițiilor generale de formă prevăzute de art. 148 și următoarele din NCPC.
Teza a II-a a art. 954 NCPC relevă lipsa obligației creditorului de a indica în conținutul cererii de sechestru bunurile asupra cărora solicită să se înființeze sechestru, această obligație fiindu-i transferată executorului judecătoresc după pronunțarea încheierii. Această soluție legislativă duce la unificarea practicii divergente existente în vechiul cod. Executorul judecătoresc va sechestra bunurile debitorului până la suma stabilită în încheierea de sechestru.
Suma până la care se încuviințează sechestrul este suma din cererea principală. Instanța va folosi drept criteriu aparența creanței ce este solicitată prin cererea introdusă pentru obținerea titlului executoriu
Sechestrul asigurator este o măsura accesorie unei acțiuni de fond și ca stare, conform adagiului latin “accessorium sequitur principale”, urmează soarta principalului.
În vederea ocrotirii drepturilor și intereselor sale legitime, creditor solicită concursul instanței prin introducerea unei cereri de chemare în judecată care are ca obiect recuperarea creanței. Cererea de sechestru introdusă fie pe cale principală fie pe cale incidentală are ca obiect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile urmăribile ale debitorului.
Cererea de sechestru poate fi introdusă pe cale principală chiar dacă pentru cererea intentată având ca obiect obținerea titlului executoriu s-a pronunțat o hotărâre de primă instanță, iar procesul este în apel sau recurs. De asemenea, cererea de sechestru asigurator poate să fie formulată pe cale principală în cazul de la art.952 alin.3 atunci când creditorul consideră că debitorul îi poate produce un prejudiciu prin neexecutarea obligației aferente și odată cu introducerea cererii principale, o introduce și pe cea de sechestru și va plăti o cauțiune în cuantumul fixat de instanță.
Cererea de sechestru se introduce și pe cale incidentală în cursul procesului asupra fondului, de la momentul promovării cererii de chemare în judecată pe fond împotriva debitorului, ca o cerere accesorie.
În ceea ce privește judecata cererii, soluțiile sunt păstrate în actualul cod cu mențiunea că spre deosebire de vechiul cod, actualmente în cuprinsul încheierii de sechestru se stabiliește suma până la care se dispune sechestrul.
Instanța va decide pe baza probelor prezentate de creditor în camera de consiliu, fără citarea părților. Rezultatul deliberării va îmbraca forma unei încheieri executorii. Odată cu pronunțarea încheierii, în funcție de cazuistica disponibilă fixează și cuantumul cauțiunii și termenul înlăuntrul căruia urmează sa fie depusă aceasta. Nedepunderea cauțiunii în termenul fixat atrage desființarea de drept a sechestrului asigurator.
Dispare achitarea anticipată instituită sub egida articolelor 907 și 908 din Codul Comercial grație stabilirii termenului în care va trebui achitată cauțiunea.
Comunicarea încheierii judecătorești în vechiul cod se facea de instanța judecătorească,în toate cazurile, din oficiu.În actualul cod, comunicarea se face distinct. Măsura sechestrului trebuie să aibă un caracter inopinant tocmai pentru a-l surprinde pe debitor și a nu-i da răgaz să-și poată diminua averea, ceea ce ar duce la zădărnicirea înființării efective a sechestrului. Tocmai pentru a evita factorii negativi ce ar influența bunul mers al procedurii , instanța pronunță o încheiere ce poate fi pusă în executare de îndată, fără a fi necesară vreo autorizație sau încuviințare dată de instanță executorului judecătoresc. Încheierea este comunicată creditorului de către instanță iar debitorului de către executorul judecătoresc, odată cu luarea măsurii. Măsura se va aplica fără vreo somație sau înștiințare prealabilă a debitorului întocmai pentru a-și îndeplini scopul sus menționat.
Încheierea este supusă apelului în termen de 5 zile de la comunicare la instanța ierarhic superioară, în funcție de cum fiecare parte a luat la cunoștință procedura. Legea prevede calea de atac a apelului, astfel hotărârea pronunțată va fi definitivă în conformitate cu art.634 alin.1 pct. 4 CPC. Dacă cererea a fost judecată în primă instanță de curtea de apel, calea de atac va fi recursul, și va fi soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Calea de atac nu mai este recursul, așa cum prevederea CPC de la 1865.
Apelul se judecă de urgență și cu precădere, cu citarea în termen scurt a părților. Procedura citării în termen a părților poate fi redusă de judecător, cu condiția ca această mențiune să fie inserată în cuprinsul citației sau actului de procedură, iar în cazul nerespectării acesteia, actul va fi lovit de nulitate. În apel se revine la contradictorialitate ca urmare a citării părților.
Prin raportare la art. 998 alin. 4 din materia ordonanței președințiale, prima instanță ori cea investită cu soluționarea apelului nu vor putea dispune amânarea pronunțării decât 24 de ore, iar motivarea hotărârii se va realiza în 48 de ore de la pronunțare.
Hotărârea prin care s-a încuviințat sechestrul asigurator nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului însă acest principiu va opera de drept față de o altă cerere prin care se solicită instituirea aceleiași măsuri, împotriva aceluiași debitor și aceleiași creanțe.
I.1.4. Punerea în executare a măsurii sechestrului
Sechestrul asigurator se va aplica asupra bunurilor debitorului numai în măsura necesară realizării creanței, cu respectarea formalităților de publicitate, conform de art. 955 NCPC.
Măsura sechestrului asigurător dispusă de instanța de judecată se aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, în acest caz este competent executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel unde sunt situate sau se află bunurile în privința cărora s-a dispus aplicarea acestei măsuri.
Executorul judecătoresc aplică măsura sechestrului potrivit regulilor prezentului cod cu privire la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător, fără a mai cere vreo autorizare sau încuviințare în acest sens. Din moment ce instanța a dispus înființarea măsurii sechestrului asigurator, executorul judecătoresc nu trebuie să mai adreseze solicitarea de încuviințare sau altă autorizare din partea instanței. Atât încuviințarea cât și somarea debitorului sunt elemente ale executării silite care în cazul măsurilor asiguratorii lipsesc tocmai pentru că sunt măsuri provizorii al căror efect este de a nu scoate bunurile mobile sau imobile din patrimoniul debitorului, ci de a-i conferi creditorului, în cazul și la momentul obținerii titlului executoriu, posibilitatea realizării efective a creanței sale pe calea executării silite indirecte. În vechiul cod, în practica unor instanțe se cerea și încuviințarea chiar și pentru măsurile asiguratorii.
Anterior modificării Codului de procedură civilă de la 1865 prin O.U.G. nr. 138/2000, sechestrul asigurător se aplica asupra tuturor bunurilor mobile ale debitorului. Chiar dacă era impovărător pentru debitor, care își vedea intreaga avere pusă sub sechestru pentru o datorie mult mai mică decat valoarea bunurilor sale, sistemul anterior tindea la protecția creditorului, deoarece avea in vedere situația în care în cursul urmării silite apăreau si alti creditori care și-au redus posibilitătile de îndestulare a creanței creditorului diligent care a solicitat și obținut instituirea măsurii asiguratorii.
Legea actuală a preferat soluția sechestrării bunurilor numai în măsura satisfacerii creanței celui care a solicitat măsura asiguratorie, lăsând-l pe creditorul diligent neocrotit pentru ipoteza apariției altor creditori în cursul procedurii de urmărire silită. Cu toate acestea, nici vechea reglementare nu poate fi considerată superioară, deoarece disponibilizarea întregii averi a debitorului fara a ține seama de creanța invocată de creditor era o măsură economică și care se putea transforma într-un mijloc de presiune care să îl determine pe presupusul debitor să renunțe la contestațiile ce le-ar fi avut de facut contra respectivei creanțe.
În funcție de natura bunurilor, modalitatea de executare a sechestrului asigurator diferă. Astfel, art. 955 alin. 2 statuează că în cazul bunurilor mobile(corporale), executorul judecătoresc se deplasează, în cel mai scurt timp posibil, la locul unde se află bunurile asupra cărora se va aplica sechestrul. Va aplica sechestrul pe bunurile urmăribile ale debitorului în măsura necesară realizării creanței. Bunurile mobile care nu se pot urmări sunt indicate de art. 727 și următoarele. Încheierea de încuviințare a sechestrului îi este comunicată debitorului de către executorul judecătoresc, moment de la care începe să se scurgă termenul de apel de 5 zile.
Executorul judecătoresc va identifica bunurile ce urmează a fi sechestrate, în lipsa obligației creditorului de a nu indica bunurile în cererea de sechestru.
Obiectul sechestrului poate fi format și din bunuri mobile incorporale cum sunt acțiunile la societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, titluri sau alte bunuri ce sunt supuse unor formalități de publicitate. Bunurile mobile incorporabile sechestrate sunt înscrise de îndată la registrul comerțului, la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare sau în alte registre de publicitate. După înscriere, sechestrul devine opozabil oricărei persoane care va dobândi vreun drept asupra bunului.
Dacă bunurile imobile ale debitorului fac obiectul sechestrului asigurator, executorul înaintează o cerere biroului de cadrastru și publicitate prin care solicită înscrierea sechestrului asupra bunurilor în cartea funciară sau la registrul comerțului tocmai pentru a fi opozabil.
Bunurile se valorifică după ce creditorul obține titlul executoriu conform art. 958 NCPC.
Pe durata desfășurării executării, părțile implicate pot sesiza nereguli cu privire la modul de aducere la îndeplinire a sechestrului. Partea interesată poate face contestație la executare. Deși este un mijloc procedural specific executării silite, legiuitorul a prevăzut și în materia măsurilor asiguratorii accesul părților la el. Nu doar debitorul poate fi contestatorul ci și creditorul , terțul care deține bunuri ale debitorului ori un terț vătămat prin actele de executare a măsurii sechestrului asigurator.
Calea contestației la executare nu poate fi folosită pentru a critica încheierea prin care s-a încuviințat sechestrul asigurator. Pentru aceasta, cel interesat are la dispoziție apelul .Cu alte cuvinte, contestația la executare nu mai are în vedere motivele de fapt și de drept care ar fi putut fi invocate în cursul judecății în primă instanță sau în calea de atac ci aspecte ce țin mai degrabă de actele de executare ori de comportamentul executorului.
Instanța competentă să soluționeze cererea având ca obiect contestarea la executare este instanța de executare.
Ridicarea sechestrului asigurator
Este un remediu procesual prin care debitorul depune o garanție îndestulătoare condiție în urma căreia instanța va ridica sechestrul pus pe bunurile acestuia.
Ridicarea sechestrului asigurator nu se dispune din oficiu, ci numai la cererea persoanei interesate, respective a debitorului ale cărui bunuri au fost indisponibilizate.
Cererea se soluționează în camera de consiliu, de urgență și cu citarea în termen scurt a părților. Încheierea este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunțare.
Teza finală a alin. 1 al art. 957 face trimitere la dispozițiile art. 954 alin. 4 care, la rândul lor, se întregesc cu normele de la art. 999 alin. 4 edictate în materia ordonanței președințiale, de unde rezultă că, atât în primă instanță cât și în apel, cererea de ridicare a sechestrului nu permite amânarea pronunțării decât pentru cel mult 24 de ore, iar motivarea încheierii, respectiv a deciziei instanței de apel se va face în termen de 48 de ore.
Dacă cererea privitoare la creanță a fost anulată,respinsă sau perimată prin hotărâre definitivă, în lumina acestor fapte debitorul poate cere ridicarea sechestrului. Debitorul înaintează cererea de ridicare instanței care a încuviințat măsura, care se pronunță prin încheiere definitivă,dată fără citarea părților.
Măsura ridicării sechestrului asigurător se aduce la îndeplinire tot prin intermediul executorului judecătoresc, care este obligat să facă toate demersurile necesare în acest sens: încheierea unui proces-verbal prin care să constate că bunurile mobile sau imobile sechestrate sunt scoase de sub sechestru; adresă către cartea funciară pentru a radia înscrierea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile etc.
I.2. Aspecte speciale privind sechestrul asigurator al navelor civile
I.2.1. Prolegomene
Intrarea în vigoare a legii 134/2010 privind Codul de procedură civilă a avut drept urmare abrogarea dispozițiilor din Codul Comercial de la 1887. Noutatea în materie de procedură civilă este reprezentată de inserarea Secțiunii a 2-a în Capitolul I ce se intitulează “ Dispoziții speciale privind sechestrul asigurator privind navele civile”, reglementare care în vechiul cod de procedură civilă nu avea corespondent.
Codul Comercial de la 1887 nu a dat o definiție navei astfel a încadrat-o în categoria bunurilor mobile. Prin urmare, nava este un bun mobil care are o situație juridică aparte față de celelalte bunuri mobile. Particularitatea situației juridice a navelor rezidă din împrumutarea unor caracteristici ale bunurilor imobile cum e cazul navei supuse înmatriculării administrative la Autoritatea Navală Română. Cum bunurile imobile sunt supuse unor forme de publicitate așadar înscrierea în Registrul matricol al navelor maritime atestă îndeplinirea condiției.
Dispozițiile care reglementează sechestrul asigurator al navelor civile au un caracter specializat. Normele din Secțiunea I, Capitolul II, Titlul IV privind Măsurile asiguratorii și provizorii reprezintă dreptul comun în materia sechestrului asigurator, norme de la care se derogă când instituirea sechestrului are ca obiect o navă civilă sau mai multe.
În lumina prevederilor art. 960 NCPC, creditorul poate solicita înființarea sechestrului asigurator asupra unei nave în condițiile prezentei secțiuni, precum și ale secțiunii 1 ale aceluiași capitol II care se aplică în mod corespunzător, cu respectarea convențiilor internaționale asupra sechestrului navelor, la care România este parte. De vreme ce norma legală prevede că aplicarea prevederilor art. 960 NCPC se face “în mod corespunzător” cu respectarea convențiilor internaționale pe care România le-a ratificat, principalele legislații conexe la care se referă NCPC sunt Convenția Internațională de la Bruxelles din 10 mai 1952 pentru unificarea anumitor reguli asupra sechestrului asigurator de nave maritime, Convenția Internațională de la Bruxelles din 10 aprilie 1926 pentru unificarea anumitor reguli privitoare la imunitățile vaselor de stat și de Convenția asupra sechestrului asigurator, adoptată la Geneva în 12 martie 1999 și intrată în vigoare pe 14 septembrie 2011 la care România este parte.
Sechestrul asigurator este o măsura de conservare a bunurilor debitorului, care va înceta în momentul în care creditorul își va realiza scopul și anume își va recupera creanța. După cum am învederat și în Capitolul I al prezentei lucrări, sechestrul asigurator constă în indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului, prin urmare raportat la situația navelor, măsura va consta în imobilizarea acestora în portul sau rada în care se află, din circumscripția tribunalului care a dispus această măsură.
Creditorul care are o creanță certă împotriva debitorului său, poate solicita înființarea sechestrului asigurator în condițiile prevăzute de lege. Debitorul creanței fie că este proprietarul exclusiv la navei ori coproprietar, fie că nava se găsește în posesia sa sau a altor terți va îndeplini cerința impusă de lege cu privire înființarea sechestrului.
Referitor la natura creanței pentru care creditorul poate cere înființarea sechestrului, legea română nu face distincție între creanțele maritime sau creanțele terestre (nemaritime) . Lipsa acestei distincții face ca reglementarea internă a sechestrului asigurator al navelor civile, formată din art. 960 și următoarele din NCPC și dispozițiile Convenției de la Bruxelles din 1952 să fie diferite din punctul de vedere al domeniului de aplicare deoarece Convenția se aplică numai creditorilor ce au în posesie o creanță maritimă, în vreme ce dispozițiile dreptului intern referitoare la sechestrul asigurator al navelor civile se aplică chiar dacă creanța este una nemaritimă.
Dispozițiile generale din materia sechestrului asigurator reprezintă dreptul comun în cazul unei cereri de sechestru care are ca obiect o navă civilă care se aplică corespunzător Secțiunii a 2-a. În continuarea acestei aserțiuni, condițiile de înființare ale sechestrului asigurator asupra unei nave vor fi: creditorul să fie titularul unei creanțe având ca obiect o sumă de bani , în ipoteza de la 952 alin 1 să aibă o creanță certă,exigibilă și constată în scris , în cea de la alin. 2 creanța să fie certă, exigibilă și să nu fie constată printr-un înscris și în ultima ipoteză creanța să fie certă, constată în scris dar să îi lipsească caracterul exigibil.
Din art. 960 si următoarele din NCPC se deduce că obiectul sechestrului asigurator îl poate forma o navă civilă ori mărfurile reprezentate în conosament aflate la bordul navei, obiect ce va fi supus dispozițiilor generale referitoare la sechestrul bunurilor mobile.
Mărfurile de la bordul unei nave vor face obiectul sechestrului dacă conosamentul se gășeste în posesia debitorului, pe cale de consecință acesta este prezumat a fi proprietarul mărfurilor. Instanța când va stabili legitimitatea posesiei de către debitor a conosamentului va trebui să țină cont de modul de transmitere a proprietății, specifică tipului de conosament ce i se înfățisează.
Singura situație în care o navă civilă nu poate face obiectul sechestrului asigurator, este atunci când aceasta este “gata de plecare” în sensul dispozițiilor art. 963 NCPC. Nava se consideră că este gata de plecare din momentul în care comandantul are la bord certificate, toate documentele navei precum și permisul de plecare, predate comandantului de căpitănia portului.
I.2.2. Procedura de înființare a sechestrului asigurator asupra unei nave civile
Sechestrul asigurator se înființează în baza unei cereri de sechestru adresate instanței competente să o soluționeze. Instanța competentă să judece în primă instanță nu mai trebuie determinată fiindcă art. 961 stabilește atât competența materială în primă instanță cât și competența teritorială exclusivă în favoarea tribunalului. Astfel, conform art. 962 din NCPC competența de soluționare a cererii de sechestru asigurator asupra unei nave aparține tribunalului locului unde se află nava, indiferent de instanța la care s-a introdus sau urmează a fi introdusă acțiunea de fond.
Dacă se urmărește urgentarea procedurii de înființare a sechestrului, cererea se poate face chiar și înaintea introducerii acțiunii de fond alternativă pe care creditorul în oricare dintre situațiile de la art. 953 NCPC nu o are pentru că este obligat să facă dovada inițierii acțiunii pe fond prin depunerea copiei legalizate de pe cererea de chemare în judecată. În cazul în care creditorul obține instituirea sechestrului fără să fi făcut dovada declanșării procesului care are ca obiect obținerea titlului executoriu în baza căruia își va realiza creanța, el va fi obligat ca în termen de 20 de zile să introducă acțiunea la instanța competentă ori să inițieze demersurile pentru constituirea unui tribunal arbitrar. În cel din urmă caz, este necesară încheierea unei convenții arbitrare între părți fie sub forma unei clauze compromisorii înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenție separată, la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. Dacă înlăuntrul termenului prevăzut de lege, creditorul nu a săvârșit actul de procedură cerut pentru declanșarea procesului sau a lăsat termenul să expire, va interveni de drept desființarea sechestrului. Totodată sancțiunea desființării sechestrului intervine de drept atunci când odată cu introducerea cererii de chemare în judecată, instanța îl obligă pe creditor la plata unei cauțiuni și acesta nu își execută obligația. Aceste situații se constată prin încheiere definitivă, cu citarea părților.
Dacă situația nu este urgentă, creditorul formulează cererea de sechestru după învestirea instanței competente cu judecarea pricinii pe fond sau după constituirea tribunalului arbitrar.
Cererea de sechestru se judecă de urgență în camera de consiliu, cu citarea părților. În cuprinsul cererii de sechestru, creditorul va trebui să indice nava sau navele a căror sechestrare o cere, ca urmare a aplicării art.953 alin.1 teza II conform cu care creditorul nu este dator să individualizeze bunurile asupra cărora solicită să se înființeze sechestrul. O asemenea mențiune va fi de folos pentru stabilirea instanței competente. Încheierea pronunțată de instanță va fi executorie și supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunțare. Termenul de apel curge de la pronunțare. Însă, în aplicarea art. 470 alin. 5 CPC, încheierea trebuie să fie comunicată pentru motivarea apelului.
Deși nava are statut de bun sechestrat, ca urmare a încuviințării măsurii asiguratorii prevăzute de art.960 NCPC, activitățile pe care le desfășoară nu vor fi sistate complet ca urmare a existenței unor persoane cu care nava este în legătură. Astfel, creditorul care are un privilegiu asupra navei, un alt coproprietar sau chiar debitorul înaintează o cerere instanței prin care solicită ca nava să întreprindă o călătorie sau mai multe. Solicitarea are la bază motive economice întrucât prin sechestru nava rămâne imobilizată și astfel,prin această stare ar produce prejudicii părților care au încheiate contracte care cu titlu de exemplu, ar avea ca obiect transportul unor mărfuri. Cererea se adresează instanței care a dispus măsura sechestrului asupra navei.
Cererea de autorizare a călătoriei se judecă de urgență în camera de consiliu, cu citarea părților. Deși legea nu prevede ca în cuprinsul cererii să se expună motivele pe care s-ar întemeia pretențiile creditorului, date fiind prevederile art. 148 alin. 1 și art. 194 NCPC, se consideră că în solicitare ar trebui totuși să fie învederate motivele întrucât ar facilita sarcina instanței în a aprecia temeinicia cererii și totodată părțile interesate ar obține mai rapid autorizația. Dacă cererea a fost formulată de creditorul care are un privilegiu asupra navei sau de alt coproprietar, se citează atât titularul cererii, cât și creditorul și debitorul între care există raportul juridic de sechestru.
Încheierea prin care instanța se pronunță asupra cererii este executorie și este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunțare. În caz de admitere, potrivit art. 964 NCPC va stabili și măsuri preventive, care după împrejurări, ar fi necesare. O astfel de măsură ar consta în înștiințarea căpităniei portului despre acordarea autorizării de efectuare a călătoriei, care astfel va putea să remită comandantului navei documentele necesare navigației. De asemenea, nava poate pleca numai după transcrierea încheieriide încuviințare în registrele autorității maritime respective și înscrierea mențiunii corespunzătoare în actul de naționalitate.
Împotriva celor care ar putea abuza de acest drept procesual, legea prin art. 964 alin. 4 și alin. 5 NCPC a instituit garanții destul de serioase.
Prin art. 965 NCPC, legiuitorul a prevăzut posibilitatea înlocuirii navei sechestrate cu o alta, situație care capătă contur numai justificat. Atât creditorul cât și debitorul sunt îndriduiți a face o astfel de cerere pe care o vor motiva. Cererea se va judeca de urgență în camera de consiliu, cu citarea părților. Încheierea va fi executorie și supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunțare. În cazul în care tribunalul competent admite cererea, nava eliberată de sub sechestru va intra în sfera actelor de dispoziție ale debitorului iar nava care o va înlocui va dobândi statutul de bun sechestrat.
II. Poprirea asiguratorie
II.1. Reglementare legală. Noțiune. Obiect
Poprirea asiguratorie este reglementată de art. 970 și 971, în cadrul capitolului II din Titlul IV, numit „Măsuri asiguratorii și provizorii” al Carții a VI-a.
Poprirea asiguratorie reprezintă, deși nu este definită ca atare, o măsura de conservare la care apelează creditorul care are o creanță al cărei obiect este o sumă de bani.
În legislația anterioară marcată prin diversele modificări impuse de ordonanțe, poprirea asiguratorie era tratată la un loc cu poprirea executorie, în cadrul unui capitol consacrat exclusiv procedurii de executare silită. În vederea evitării unor confuzii privind condițiile și efectele acestor două categorii de popriri, NCPC le-a reglementat distinct, astfel: poprirea asiguratorie face parte din cadrul procedurilor speciale instituite în Cartea a VI-a, Titlul IV, Capitolul II, art. 970-971 NCPC iar cea executorie este reglementată în Secțiunea a 3-a din Capitolul I privind urmărirea mobiliară, Titlul II al Cărții a V-a – art. 781-794 NCPC.
Între cele două instituții există diferențe semnificative și anume: poprirea asiguratorie este o măsura asiguratorie al cărei scop constă în indisponibilizarea sumelor de bani, titlurilor de valoare și a altor bunuri mobile incorporale, în timp ce poprirea executorie este o formă de executare silită indirectă prin care sunt valorificate acestea.
Pentru înființarea popririi asiguratorii trebuie îndeplinite condițiile prevăzute la art. 953 NCPC care se aplică în mod corespunzător iar în cazul popririi este necesară existența unui titlu executoriu.
În cazul popririi asiguratorii, terțul poprit doar indisponibilizează sumele de bani, în timp ce în cazul popririi prevăzute de art. 787 alin. 1 pct. 2 NCPC, terțul poate să plătească direct creditorului suma reținută și cuvenită acestuia.
Poprirea asiguratorie este o măsură ce determină indisponibilizarea sumelor de bani, a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului sau deținute de o terță persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente. Înființarea popririi presupune ca și în cazul celorlalte măsuri asiguratorii lipsa unui titlu executoriu pe care creditorul să-l pună în executare silită.
Poprirea asiguratorie este un mijloc eficient care poate favoriza, în acel stadiu procedural, o înțelegere între părți, pentru a permite creditorului să obțină o plată voluntară,chiar și eșalonat. Dacă creditorul are dubii în prinvința solvabilității debitorului său, el poate să-și asigure creanța , odată cu introducerea cererii de chemare în judecată împiedicând orice acțiune a terțului poprit care i-ar dăuna.
Poprirea indiferent că este asiguratorie sau executorie se caracterizează prin participarea indispensabilă a trei părți. Subiecții popririi sunt: creditorul popritor, un debitor poprit și un debitor al debitorului poprit, terțul poprit. În situații speciale, creditorul poate solicita înființarea popririi în propriile mâini, caz în care el cumulează calitățile de creditor popritor și de terț poprit. Înființarea popririi asiguratorii presupune existența a două raporturi juridice în care care aceeași persoană îndeplinește un dublu rol: participă pe de-o parte în calitate de debitor, pe de altă parte în calitate de creditor. Primul raport este unul de creanță și se stabilește între creditorul popritor și debitorul poprit iar cel de-al doilea care are aceeași natură între debitorul poprit și terțul poprit. Al treilea raport în primă fază este procesual și va deveni la rândul lui raport de creanță în momentul în care creditorul intră în posesia titlului executoriu și se va stabili între creditor și terțul poprit.
Obiectul popririi asiguratorii poate fi format dintr-o sumă de bani, din titluri de valoare ori din alte bunuri mobile incorporale. Sumele de bani se urmăresc în limitele prevăzute de art. 729 NCPC și în cazul popririi asiguratorii iar acest prag legal va fi determinat de executorul judecătoresc în momentul când va trece la executarea măsurii.
Cambia și biletul la ordin sunt titluri de valoare ce pot fi urmărite prin procedura popririi și prin intermediul cărora se pot executa obligațiile de plată fără numerar.
Bunurile mobile incorporale sunt fie obligațiuni la purtător ce se caracterizează prin faptul că valoarea este incorporată în titlu, fiind asimilat unui bun mobil corporal fie obligațiuni nominative ce conferă acționarului un drept de creanță asupra eventualelor dividente ce vor fi distribuite de societate și care pot forma obiectul unei popriri asiguratorii sau executorii.
Modificarea adusă prin NCPC se referă la poprirea bancară în cadrul căreia creditorul nu este obligat să individualizeze terții popriți cu privire la care se solicită să se înființeze poprirea. Per a contrario, când poprirea nu este bancară, terții trebuie individualizați.
II.2. Condițiile de instituire ale popririi asiguratorii
Condițiile popririi asiguratorii sunt aceleași ca și cele ale sechestrului asigurator.
Creditorul a cărui creanță este exigibilă și constată într-un înscris poate solicita înființarea popririi asiguratorii după ce introduce cererea inițială la instanța competentă să judece procesul în primă instanță ori dacă procesul se află într-o cale de atac, la instanța ierarhic superioară. Dovada introducerii acțiunii principale se face prin depunerea unei copii legalizate de pe cererea de chemare în judecată sau printr-un certificat de grefă eliberat de instanța la care cererea a fost înregistrată. Procesul odată declanșat îi oferă creditorului oportunitatea să facă cerere de înființare a popririi asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare ori a altor bunuri mobile incorporale. Cauțiunea și modalitatea de stabilire a cuantumului acesteia sunt lăsate la aprecierea instanței.
Creanța exigibilă și neconstată printr-un înscris permit creditorului să ceară instituirea popririi după ce face dovada declanșării procesului asupra fondului și depune o cauțiune obligatorie a cărei valoare este jumătate din obiectul dedus judecății.
Poprirea se instituie și asupra creanțelor al căror termen de plată nu este scadent sau atunci când debitorul poprit este decăzut din beneficiul termenului de plată. În astfel de cazuri, creditorul este ținut să argumenteze în cuprinsul cererii motivul solicitării înființării popririi și să atașeze înscrisurile doveditoare precum că debitorul încearcă să micșoreze asigurările date creditorului sau nu îi dă asigurările promise, debitorul urmărește să sustragă bunurile de la urmărire ori își risipește sau ascunde averea. Cererea de poprire asiguratorie se depune odată cu cererea introductivă sau în tot cursul judecății la instanța competentă. Cererea introductivă și cererea de poprire sunt depuse la serviciul de registratură, unde vor primi data certă a înregistrării și ștampila de intrare. După ce judecătorul constată că atât cererea introductivă cât și cererea de înființare a popririi îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 194-197 CPC, prima este comunicată debitorului în așa fel încât în termen de 25 de zile să poată depune întâmpinare sub sancțiunea decăderii de a mai propune probe și invoca excepții. Creditorului i se comunică întâmpinarea și are obligația să depună răspuns în termen de 10 zile. După expirarea acestor termene, judecătorul dispune prin rezoluție fixarea primului termen de judecată în cel mult 60 de zile de la data rezoluției și în egală măsură stabilește cauțiunea și criteriul determinant în stabilirea cuantumului acesteia.
II.3. Procedura de instituire a popririi asiguratorii
Cererea de poprire se soluționează de instanța competentă să judece în primă instanță. Instanța competentă să judece procesul în primă instanță va fi competentă să judece și cererea de poprire asiguratorie chiar dacă cererea introductivă prin care creditorul a declanșat procesul mai este sau nu pe rolul acelei instanțe sau când procesul este în apel. Cererea de poprire poate fi formulată atât pe cale principală cât și pe cale incidentală, în cursul judecății.
Instanța va judeca cererea de urgență, în camera de consiliu și fără citarea părților, măsura fiind una de surpriză. Încheierea pronunțată este executorie. Pronunțarea încheierii poate fi amânată cel mult 24 de ore iar redactarea ei trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la pronunțare fiind aplicabile regulile prevăzute pentru pronunțarea și redactarea ordonanței prezidențiale potrivit art. 999 alin. 4 NCPC. În încheiere de poprire, instanța va preciza suma până la care a încuviințat poprirea și totodată dacă este cazul va stabili cuantumul cauțiunii și termenul înlăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta.
Prin încheierea prin care a dispus înființarea popririi asiguratorii, instanța va da ordin terțului poprit să nu plătească suma ce o datorează debitorului.
Încheierea se comunică de îndată creditorului de către instanță iar debitorul va lua cunoștință de ea de la executorul judecătoresc responsabil cu executarea măsurii.
Împotriva încheierii de soluționare a cererii de poprire asiguratorie se poate formula numai calea de atac a apelului în termen de 5 zile de la comunicare. Apelul se judecă de urgență cu citarea părților și a terțului poprit.
I.4. Executarea măsurii popririi asiguratorii
Măsura popririi se execută de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor din materia executării silite, care se aplică în mod corespunzător. Întrucât poprirea asiguratorie este o măsură de conservare, prin încheierea de înființare a acesteia se vor indisponibiliza sumele de bani, titlurile de valoare sau bunurile incorporale aflate în mâinile terțului poprit până la obținerea titlului executoriu în baza căruia creditorul își va recupera creanța pretinsă.
După obținerea titlului, poprirea devine executorie și vor fi aplicabile dispozițiile art. 781-793 NCPC. Ea este inițiată la cererea creditorului și se adresează executorului judecătoresc din circumscripția curții de apel unde își are domiciliul sau sediul debitorul ori terțul poprit.
Întrucât încheierea de înființare a popririi asiguratorii este executorie, executorul judecătoresc nu mai solicită instanței încuviințarea executării sau altă autorizație când trece la îndeplinirea măsurii.
III. Sechestrul judiciar
III.1. Reglementare. Noțiune. Obiect
Sechestrul judiciar este reglementat de art. 972 și 977, care compun Capitolul III din Titlul IV („Măsuri asiguratorii și provizorii”) al Cărții a VI-a. Mențiuni referitoare la această măsură regăsim și în Codul Civil în materia sechestrului convențional, în art. 2143 din NCPC .
Sechestrul judiciar se înscrie în rândul măsurilor asiguratorii dispuse de instanță la cererea celui interesat.
Din definiția legală statuată de art. 972 NCPC, măsura constă în indisponibilizarea bunurilor ce formează obiectul litigiului sau, în condițiile legii, a altor bunuri, prin încredințarea pazei acestora unui administrator-sechestru.
Regula este că vor fi indisponibilizate bunurile ce formează obiectul litigiului pe fond la finalizarea căruia se va obține titlul executoriu. Litigiul pe fond poate avea ca obiect proprietatea sau un alt drept real principal,posesia unui bun mobil sau imobil ori folosința sau administrarea unui bun proprietate comună.
Dacă litigiul are ca obiect mai multe bunuri, pentru valabilitatea sechestrului judiciar nu este obligatoriu ca măsura asiguratorie să fie dispusă asupra tuturor bunurilor.
Prin excepție, sechestrul judiciar are ca obiect bunuri cu privire la care nu există un proces. Aici legiutorul a intervenit prompt, ca și în cazul sechestrului asigurator al navelor civile, și a reglementat situația în care creditorul solicită sechestrul judiciar înaintea introducerii acțiunii pe fond. Conform art. 973 alin. 3 din NCPC, partea interesată care a obținut instituirea sechestrului judiciar este obligată să introducă acțiunea la instanța competentă sau să inițieze demersurile necesare pentru constituirea tribunalului arbitral într-un termen de cel mult 20 de zile de la data încuviițării măsurii, sub sancțiunea desființării de drept a sechestrului.
Fixarea acestui termen reprezintă o noutate legislativă eficace întrucât în Codul de procedură civilă de la 1865 era posibilă introducerea acțiunii- în cele trei situații prevăzute de art.599 alin. 1-fără a fi stabilit un termen pentru introducerea acțiunii pe fond iar creditorul putea amâna introducerea acțiunii până la împlinirea termenului de prescripție.
Obiectul privește bunuri mobile sau imobile în legătură cu care există un proces sau dacă nu există un proces, sechestrul se instituie numai în anume cazuri prevăzute de lege. În cazul bunurilor imobile este necesară înscrierea în cartea funciară a sechestrului în așa mod încât să fie reliefată opozabilitatea tuturor acelora care ar putea dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv. În aceeași manieră, sechestrul judiciar trebuie să fie înscris și în registrul comerțului, Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare sau în alte registre publice, după caz deși textul de lege face referire expres numai la prima forma de publicitate.
Specific sechestrului judiciar este faptul că, paza bunurilor este încredințată unui administrator-sechestru. Acest administrator-sechestru este desemnat de părți de comun acord. Instanța va ține seama de această desemnare și nu va putea trece peste opțiunea părților.
În cazul în care părțile nu se înțeleg asupra acestui aspect, instanța va interveni pentru alegerea administratorului-sechestru, putând fi chiar și deținătorul bunului. Terțul numit nu poate fi o persoană interesată în procesul respectiv.
Existența unui proces nu este suficientă pentru aplicarea sechestrului judiciar ci instanței trebuie să-i fie învederată necesitatea conservării bunului ce formează obiectul litigiului. Această necesitate poate rezulta din pericolul de dispariție sau de degradare a bunurilor. Instanța apreciază caracterul de necesitate în urma dezbaterilor contradictorii între părți, a faptelor necontestate de către acestea, a actelor aflate la dosar sau poate pretinde alte probe.
Din normele care alcătuiesc prezentul Titlu IV din Cartea a VI-a reiese că sechestrul judiciar are un caracter facultativ întrucât instanța nu este obligată să încuviințeze sechestrul dacă partea interesată nu învederează motive temeinice care să justifice conservarea dreptului respectiv.
Măsura sechestrului judiciar nu poate fi ordonată din oficiu ci numai la cererea celui interesat. Cel interesat în cauză poate fi una din părțile procesului sau creditorul părților care acționează pe calea acțiunii oblice.
III.2. Condițiile de înființare ale sechestrului judiciar
Pentru înființarea sechestrului judiciar legiutorul a prevăzut cerința existenței unui proces cu privire la proprietatea sau posesia unui bun mobil sau imobil ori la administrarea sau folosința lucrului comun. În completarea acestei cerințe, cel interesat trebuie să dovedească necesitatea măsurii pentru conservarea dreptului ce se valorifică prin cererea de chemare în judecată deoarece numai în această situație, se creează cadrul legal ca, pendinte lite, să îndriduiască instanța să ordone măsuri de indisponibilizare și conservare a unor bunuri față de care există pericolul să se încheie acte sau să facă fapte de natură să pericliteze posibilitatea realizării efective a dreptului creditorului.
Dacă există un proces pe fond trebuie îndeplinite următoarele condiții: a) să existe un proces cu privire la proprietatea sau posesiunea bunului care formează obiectul litigiului; b) instanța să găsească o atare măsură ca necesară pentru conservarea dreptului respectiv; c) reclamantul să depună o cauțiune.
În mod excepțional, chiar fără a exista un proces, instanța va putea încuviința sechestrul judiciar în condițiile art. 973 alin. 2 NCPC. Astfel, se întrevăd trei ipoteze: a) asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa; b) asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi sustras, distrus sau alterat de posesorul său actual. Pentru ca instanța să ordone înființarea sechestrului, cel interesat trebuie să justifice motivele care i-au indus această temere. Spre exemplu: starea de insolvabilitate a debitorului s-ar mări sau diminua; c) asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanția creditorului, când acesta învederează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice de bănuială că debitorul se va sustrage de la eventual urmărire silită ori să se teamă de sustrageri sau deteriorări.
Art. 973 alin. 3 NCPC conturează instituția inexistenței unui proces pe rol dar relevă că odată cu obținerea instituirii sechestrului judiciar, partea interesată este obligată să introducă acțiunea la instanța competentă ori să inițieze demersurile pentru constituirea tribunalului arbitral în termen de cel mult 20 de zile de la data încuviințării măsurii asiguratorii. Această dispoziție este menită să înlăture orice tendință de abuz procesual.
Sancțiunea care intervine ca urmare a nerespectării termenului constă în desființarea de drept a sechestrului, dată prin încheiere definitivă fără citarea părților.
Cauțiunea este lăsată la aprecierea instanței și reprezintă suma de bani dată cu titlu de garanție în scopul desdăunării debitorului pentru eventualele pagube produse de o indisponibilizare nejustificată a bunurilor sale. Ea nu trebuie despusă odată cu cererea de sechestru deoarece ea este indispensabilă pentru a se asigura executarea măsurii și nu pentru a se judeca cererea de sechestru. Numai în caz de admitere, instanța va decide dacă partea interesată va depune sau nu cauțiune. Cauțiunea nu va depăși suma de 10.000 lei întrucât obiectul sechestrului judiciar nu este evaluabil în bani și se va depune în termenul dat de instanță. Prin aplicarea art. 955 NCPC în mod corespunzător sechestrului judiciar, nedepunerea cauțiunii în termenul fixat de instanță atrage desființarea măsurii, desființare care se constată de instanță printr-o încheiere definitivă, dată fără citarea părților.
Cererea pentru înființarea sechestrului judiciar se adresează instanței învestite cu soluționarea acțiunii principale în cazul în care există deja un proces asupra proprietății sau a altui drept real principal, asupra posesiei unui bun mobil sau imobil ori asupra folosinței sau administrării unui bun proprietate comună. Cererea este accesorie.
În cazul inexistenței unui proces pe fond, competența de soluționare revine instanței în circumscripția căreia se află bunul. Astfel, competența materială revine tribunalului întrucât judecă toate pricinile care nu sunt date expres în competența judecătoriei iar competența teritorială se va stabili în funcție de locul în care se află bunul.
Cererea se poate formula separat, pe cale principală sau în cadrul procesului asupra fondului, pe calea unei cereri accesorii sau incidentale.
III.3. Procedura înființării sechestrului judiciar
Potrivit art. 975 alin. 1 din NCPC, cererea de sechestru judiciar se judecă de urgență, cu citarea părților. Prin urmare, această procedură are neîndoielnic un caracter contencios.
Întrucât este o procedură de urgență, dispozițiile art. 159 teza a II-a din NCPC se aplică în mod corespunzător. Prin urmare, termenul de 5 zile în care citația și celelalte acte de procedură trebuie înmânate părții poate fi scurtat, aspect care va fi menționat în actul corespunzător.
Sechestrul judiciar nu poate fi instituit pe calea ordonanței președințiale pentru că cele două proceduri sunt reglementate distinct și ambele sunt proceduri speciale, astfel că o normă specială nu poate deroga de la alta având aceeași caracteristică. Totodată ar fi lipsit de interes să se apeleze la ordonanță fiindcă potrivit art. 977 NCPC în cazuri urgente, instanța va putea numi un administrator provizoriu până la soluționarea cererii de sechestru judiciar, prin încheiere definitivă dată fără citarea părților.
Totuși în ipoteza în care partea interesată declară apel, dispozițiile art. 999 alin. 4 din materia ordonanței președințiale sunt aplicabile, în sensul că pronunțarea poate fi amânată cel mult 24 de ore și motivarea deciziei se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare. Același text este aplicabil și soluționării în primă instanță a cererii de sechestru judiciar dată fiind urgența judecății.
Cererea se judecă în ședință publică în absența unor dispoziții care să indice că s-ar judeca în camera de consiliu.
În cazul în care cererea de sechestru este admisă, instanța încredințează bunul unui administrator-sechestru. Potrivit art. 976 din NCPC, executorul judecătoresc va fi sesizat de partea interesată. El se va deplasa la locul situării bunului ce urmează a fi pus sub sechestru și îl va da în primire, pe baza unui proces-verbal, administratorului-sechestru. Un exemplar al procesului-verbal va fi înaintat și instanței care a încuviințat măsura.
Responsabilitățile administratorului-sechestru nu vor depăși limita prevăzută de NCPC. Dacă administratorul-sechestru este desemnat prin convenția părților, obligațiile, drepturile și puterile acestuia sunt stipulate în contractul încheiat între părți, sens în care prevede art. 2139 C.Civ. Persoana chemată în calitate de administrator-sechestru poate face toate actele de conservare și administrare, va încasa orice venituri și sume datorate și va plăti datorii cu caracter curent, precum și pe cele constate prin titlu executoriu. De asemenea, cu autorizarea prealabilă a instanței care l-a numit, el va putea să înstrăineze bunul în cazul în care acesta nu poate fi conservat. Ea va putea să stea în judecată în numele părților litigante, cu privire la bunul pus sub sechestru, numai cu autorizația prealabilă a instanței și numai dacă măsura înstrăinării este vădit necesară.
Pentru munca depusă în calitate de administrator-sechestru, cel care va ocupa această funcție va fi remunerat pe baza celor stabilite de instanță referitor la cuantumul remunerației și modalitatea de plată a acesteia. Dacă administratorul este chiar deținătorul bunului, remunerația nu se mai acordă.
Administratorul-sechestru este în ultimă instanță un depozitar. Drept urmare, în caz de rea-administrare a bunurilor, acesta răspunde potrivit regulilor de la mandat. Astfel, potrivit art. 2.140 NCC, administratorul-sechestru trebuie să se îngrijească de păstrarea lucrului sechestrat ca un bun proprietar.
În ceea ce privește durata măsurii sechestrului judiciar, aceasta nu este determinată de dispozițiile codului de procedură civilă. În aceste condiții, la rămânerea definitivă a hotărârii asupra fondului, administratorul-sechestru va preda bunul, împreunaă cu fructele acestuia și veniturile încasate,conform art. 853 C.Civ., părții căreia i-a fost atribuit prin hotărâre. Dacă administratorul-sechestru a fost chiar deținătorul bunului, el va păstra bunul și fructele încasate precum și veniturile acestuia.
Măsura sechestrului judiciar poate să înceteze și înainte de soluționarea procesului pe fond prin decesul, demisia sau înlocuirea administratorului-sechestru. Cererea de înlocuire se judecă de urgență și cu citarea părților.
Noul Cod de procedură civilă prin art. 977 prevede că în cazuri urgente, instanța va putea numi, prin încheiere definitivă, dată fără citarea părților, un administrator provizoriu până la soluționarea cererii de sechestru judiciar. Măsura este una de excepție ce poate fi adoptată în cazuri urgente de către instanța de judecată.
Instanța va avea în vedere dacă împrejurările care impun măsura sunt grave și dacă pun în pericol posibilitatea de conservare ulterioară a bunurilor, cum este cazul unei vânzări a acestora.
Dacă în cazul sechestrului asigurator, instanța apreciază necesitatea depunerii cauțiunii înainte de a se pronunța asupra cererii de sechestru( indiferent dacă admite sau nu cererea), în cazul sechestrului judiciar, instanța va decide dacă obligă sau nu la depunerea cauțiunii după admiterea sechestrului. Cauțiunea nu va depăși suma de 10.000 lei întrucât obiectul sechestrului judiciar nu este evaluabil în bani și se va depune în termenul dat de instanță.
Bunurile imobile care fac obiectul litigiului vor fi înscrise în cartea funciară, cât și în registrul comerțului, Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare sau în alte registre, după caz. Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora, care după înscriere, vor dobândi un drept asupra imobilului respectiv.
Încheierea de încuviițare a sechestrului judiciar este supusă apelului, în termen de 5 zile de la pronunțare. De remarcat că acest termen curge de la pronunțarea încheierii și nu de la comunicarea acesteia precum în cazul sechestrului asigurator.Comunicarea încheierii se face de instanță creditorului și debitorului de către executorul judecătoresc.
Instituția ridicării sechestrului judiciar nu este recunoscută de codul de procedură civilă. Aceasta este incidentă doar în cazul măsurii sechestrului asigurator.
Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală
IV.1. Reglementare în Noul cod de procedură civilă
Intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă a adus noutăți legislative în domeniul litigiilor de proprietate intelectuală. Astfel, împotriva folosirii abuzive a drepturilor de proprietate intelectuală se recurge la instituirea unor măsuri cu caracter vremelnic.
Aceste măsuri sunt reglementate în cadrul Capitolului IV sub denumirea de „Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală” al Titlului IV („Măsuri asiguratorii și provizorii”) din Cartea a VI-a, într-o manieră detaliată ce cuprinde două articole vaste ( art. 978 și art. 979 NCPC) . Prevederi colaterale care au incidență în această materie se regăsesc și în Noul Cod Civil ( respectiv art. 255 care instituie măsuri provizorii pentru protecția altor drepturi nepatrimoniale) cât și în alte legi edictate în materia drepturilor de proprietate intelectuală.
Însuși acest capitol reprezintă o noutate întrucât în vechiul Cod de procedură civilă nu era reglementat. Intenția legiuitorului este de a ralia legislația internă cu cea europeană fapt care se conturează prin transpunerea Directivei nr. 48/2004 a Parlamentului European și Consiliului Europei din 29 aprilie și a Acordului TRIPS în O.U.G nr. 100/2005 care se aplică exclusiv drepturilor de proprietate industrială și în O.U.G nr. 123/2005 care a modificat și completat Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și a drepturilor conexe.
Art. 978 și 979 au fost introduse prin Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Codului de procedură civilă, acțiune care a condus la modificarea Titlului din “Măsuri asiguratorii” în „Măsuri asiguratorii și provizorii”.
Actele normative existente în domeniul proprietății intelectuale prevedeau regimuri juridice de drept procesual distincte pentru adoptarea măsurilor provizorii fie în materie de proprietate industrială fie în materia drepturilor de autor. Rațiune pentru care prin art. 978 și 979 din NCPC s-a clarificat și totodată reglementat un singur regim juridic de drept procesual aplicabil tuturor drepturilor de proprietate intelectuală indiferent de izvorul sau conținutul lor.
Măsurile provizorii prevăzute de art. 979 alin.2 din NCPC se aplică tuturor drepturilor de proprietate intelectuală. În conținutul drepturilor de proprietate intelectuală intră drepturi patrimoniale și drepturi nepatrimoniale. Prin urmare, dacă obiectul raportului juridic dedus judecății îl formează un drept de proprietate industrială care este evaluabil în bani,iar pentru protejarea acestui drept este necesară o măsură provizorie, textul legal aplicabil va fi cel de la art. 979 NCPC.
Pentru apărarea altor drepturi nepatrimoniale, altele decât cele prevăzute de art. 978 se vor institui măsurile provizorii prevăzute de art. 255 din Codul Civil. Norma din Codul Civil are caracter general în vreme ce art. 978 NCPC are caracter special.
Conținutul măsurilor provizorii
Potrivit alin. 2 al art. 979 NCPC, instanța judecătorească poate să dispună în special: a) înterzicerea încălcării sau încetarea provizorie a acțiunii prejudiciabile a pârâtului; b)luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.
Noțiunea de măsuri provizorii are o largă cuprindere. Legiuitorul a operat cu o enumerare exemplificativă când a indicat aceste două măsuri provizorii posibile. Utilizarea expresiei “în special” indică și existența altor măsuri provizorii ce pot fi adoptate de instanță. Aceste măsuri pot fi unele asiguratorii (sechestru asigurator,poprire,sechestru judiciar) sau alte măsuri de natură să conducă la protecția provizorie a dreptului de proprietate intelectuală pretins a fi încălcat.
Conținutul fiecărei măsuri este reglementat prin dispozițiile art. 6 și 9 din
O.U.G nr. 100/2005 la care fac trimitere art. 91 alin. 3 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, art.61 alin. 3 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenții, art. 53 alin. 3 din Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor și prin art. 139 alin. 3,6 și 7 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
Măsura de încetare provizorie a încălcării poate consta în sechestrul mărfurilor bănuite că ar aduce atingere unui drept de proprietate industrială protejat pentru a împiedica introducerea lor sau circulația lor în circuitele comerciale.
Măsurile de conservare a probelor pot consta în descrierea detaliată cu sau fără prelevare de eșantioane, sechestrul mărfurilor litigioase și,după caz, al materialelor și instrumentelor utilizate pentru a produce și/sau a distribui aceste mărfuri, precum și documentele în legătură cu acestea.
Aceste măsuri provizorii îmbracă forma prevăzută de legislația specială incidentă. Fie că suntem în prezența unui drept de autor sau drept asupra unei mărci sau invenții pentru a cărui protecție sunt adoptate măsuri provizorii, conținutul măsurii va varia proporțional cu specificul dreptului litigios. Spre exemplu, în materia dreptului de autor, legea specială prevede ca măsuri ridicarea sau predarea către autoritățile competente a mărfurilor pentru care există suspiciuni privind încălcarea unui drept prevăzut de lege.
IV.2. Calitatea procesuală a părților
Calitatea procesuală a părților, potrivit art. 36 NCPC, rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios. Instanța are întocmai acest rol de a verifica dacă între cel care promovează cererea de instituire a măsurilor provizorii și titularul dreptului de proprietate intelectuală există identitate. Acest proces de verificare îl vizează implicit și pe cel chemat în judecată, a cărui identitate trebuie să fie conformă cu poziția de subiect pasiv în cadrul raportului juridic dedus judecății.
Calitatea procesuală este activă atunci când există identitate între reclamant și titularul dreptului de proprietate intelectuală și este pasivă ca urmare a identității între pârât și subiectul pasiv din raportul litigios.
După cum rezultă din dispozițiile art. 979 alin. 1 din NCPC, calitatea procesuală activă aparține titularului dreptului de proprietate intelectuală sau oricărei alte persoane care exercită acest drept cu consimțământul titularului.
Dacă dreptul de proprietate intelectuală este un drept de proprietate industrială, O.U.G enumeră subiecții procesuali ce pot dobândi calitatea procesuală activă. Ei sunt: titularii drepturilor de proprietate industrială,potrivit dispozițiilor legislației aplicabile; orice persoană autorizată să utilizeze drepturile de proprietate industrială,în special beneficiarii de licențe sau persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenție acordat de statul român, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenției în mod abuziv, fără consimțământul titularului sau prin orice alte fapte de încălcare a drepturilor acestuia.
În concluzie, fiecare lege din domeniul proprietății intelectuale indică categoriile de persoane care pot formula cereri având ca obiect luarea unor măsuri provizorii pentru apărarea drepturilor litigioase. Dacă după verificarea acestei condiții, instanța constată că nu este îndeplinită , cererea va fi respinsă ca fiind făcută de o persoană fără calitate.
IV.3. Procedura instituirii măsurilor provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală
Urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă s-a reglementat o procedură unică pentru adoptarea măsurilor provizorii pentru apărarea tuturor drepturilor de proprietate intelectuală.
Pentru a preîntâmpina apariția unor situații nefavorabile care ar duce la periclitarea dreptului său de proprietate intelectuală, titularul acestui drept sau orice altă persoană care execită dreptul cu consimtâmântul acestuia apelează la mijloacele procesuale puse la dispoziție de lege. Reclamantul urmărește în mod firesc obținerea unei hotărâri favorabile și valorificarea drepturilor recunoscute pe calea justiției.
Scopul măsurilor provizorii este de a indisponibiliza sau de a conserva dreptul de proprietate intelectuală până când cel îndriduit va obține un titlu executoriu în baza căruia își va exercita dreptul sub toate limitele legale.
Cererea de chemare în judecată formulată de titular trebuie să îndeplinească atât condițiile generale prevăzute de art. 194 NCPC și în același timp și condiții speciale. Conform art. 979 alin. 4 din NCPC cererea se soluționează potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială. Așadar condițiile speciale referitoare la măsurile provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală sunt cele de admisibilitate a ordonanței președințiale din art. 997 NCPC(aparența dreptului,urgența,vremelnicia,neprejudecarea fondului), adaptate la caracterul specific al cererii și trebuie întrunite în mod cumulativ.
Raportat la dispozițiile art. 979 alin. 1,aceste condiții sunt:
Reclamantul să fie titularul dreptului de proprietate;
Dreptul de proprietate intelectuală face obiectul unei acțiuni ilicite,actuale sau iminente;
Există riscul producerii unui prejudiciu greu de reparat;
Măsura să aibă caracter provizoriu;
Neprejudecarea fondului cauzei.
Reclamantul să fie titularul dreptului de proprietate;
Conform art. 979 alin. 1 NCPC, doar titularul dreptului de proprietate intelectuală sau orice altă persoană care exercită acest drept cu consimțământul titularului pot formula cereri având ca obiect luarea unor măsuri provizorii pentru apărarea dreptului.
Întrucât măsura provizorie este luată pe calea ordonanței președințiale este suficientă aparența dreptului în favoarea reclamantului pentru stabilirea căreia se vor face cercetări sumare. În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că, dacă prin aceste verificări nu se poate determina existența dreptului în patrimoniul reclamantului ori al persoanei cu consimțământul căreia reclamantul exercită dreptul de proprietate intelectuală, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.
Dovada aparenței dreptului ( noțiune corespunzătoare dovezii credibile la care face referire art.979 alin. 1 NCPC) se face,de regulă, prin prezentarea certificatului de înregistrare emis de autoritățile competente. Totuși prin excepție este permisă administrarea unor probe, probe care sunt admise în principiu pe calea ordonanței președințiale din care să rezulte că dreptul de proprietate intelectuală beneficiază de protecție legală și în altă modalitate decât prin înregistrare.
2.Dreptul de proprietate face obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente;
Acțiunea este ilicită când pârâtul acționează fără vreun drept. Acțiunea ilicită poate avea caracter actual sau iminent. Reclamantul trebuie să depună probe care să demonstreze că maniera în care acționează pârâtul este prejudiciabilă.
3.Există riscul producerii unui prejudiciu greu de reparat;
Art. 979 alin. 1 NCPC îi oferă posibilitatea reclamantului de a dovedi iminența unor prejudicii greu de cuantificat și nesusceptibile de reparat prin acțiunea pârâtului. Tocmai caracterul de prevedere al măsurilor provizorii preîntâmpină producerea prejudiciului.
Alin. 7 al aceluiași articol vine în sprijinul pârâtului prin instituirea răspunderii reclamantului pentru prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii luate în urma cererii sale dacă cererea a fost respinsă ca nefondată. Această regulă se aplică circumstanțiat în cele trei situații prevăzute.
În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise, instanța judecătorească poate să dispună încetarea cu titlu provizoriu a acțiunii prejudiciabile doar în cazurile de încălcare a unor drepturi nepatrimoniale. Se impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: 1.Prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave; 2.acțiunea nu este în mod justificată,din perspectiva art. 75 C.C; 3.Măsura luată de instanță nu apare ca disproporționată în raport cu prejudiciile cauzate.
Odată întrunite aceste condiții, instanța dispune fie încetarea încălcării dreptului de proprietate intelectuală și interzicerea pentru viitor dacă această acțiune subzistă fie constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite prin însuși existența tulburării.
4. Măsura să aibă caracter provizoriu;
Până la soluționarea fondului litigiului, instanța dispune măsuri care sunt limitate în timp pentru protecția dreptului de proprietate intelectuală. Măsura subzistă până în momentul în care pretențiile reclamantului se dovedesc a fi întemeiate sau nu.
Prin raportare la dispozițiile art. 997 alin. 4, cererea de luare a măsurilor provizorii poate fi formulată chiar atunci când este în curs judecata fondului. Legea oferă posibilitatea reclamantului de a formula cererea având ca obiect măsuri provizorii și înainte de introducerea acțiunii de fond. Acestui drept îi revine o obligație corelativă si anume îi incumbă reclamantului ca în termenul fixat în hotărârea prin care s-a dispus măsura provizorie să formuleze acțiunea dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora. Sancțiunea care intervine în cazul nerespectării acestei obligații constă în încetarea de drept a măsurii provizorii. Aceeași sancțiune operează și în cazul în care reclamantul nu achită cauțiunea stabilită de instanță. Cauțiunea reprezintă o garanție din care pârâtul și-ar putea deduce eventualule prejudicii aduse prin luarea măsurii provizorii dacă în instanță probează că pretențiile reclamantului sunt nefondate.
5.Neprejudecarea fondului cauzei.
Cererea care are ca obiect luarea unei măsuri provizorii se poate formula înainte de judecata pe fond. Instanța înainte de a dispune aceste măsuri procedează la niște cercetări sumare dar care prezintă relevanță juridică. Din aceste cercetări trebuie să rezide că demersul pretinsului titular nu este unul abuziv de natură să-l împiedice pe pârât să-și exercite propriul drept.
Cererea este respinsă dacă din cercetarea instanței nu rezultă suficiente elemente care să angreneze luarea acestor măsuri și dacă este necesară analiza condițiilor specifice acțiunii de fond.
Instanța competentă să soluționeze cererea de luare a măsurilor provizorii este instanța competentă să se pronunțe în primă instanță asupra fondului procesului. Procedura de soluționare a cererii, calea de atac, transformarea cererii și autoritatea de lucru judecat sunt reglementate de art. 999-1002 NCPC , adaptate la specificul cererii în materie de proprietate intelectuală.
În ceea ce privește darea unei cauțiuni, legiutorul a lăsat-o la aprecierea instanței. Dacă aceasta constată că prin adoptarea unei măsuri provizorii s-ar putea produce o pagubă în patrimoniul pârâtului, îl obligă pe reclamant la plata unei cauțiuni în cuantumul fixat de instanță. Pentru ca măsura să fie eficientă, deși legea nu o prevede expres, este necesară fixarea unui termen de plată care nu ar trebui să depășească termenul stabilit pentru introducerea acțiunii de fond.
V. Practică judiciară
Speța nr. 1
Instituirea sechestrului asigurator. Indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului înainte de soluționarea definitivă a procesului pe fond.
Instanța : Judecătoria Sectorului nr. 1 București.
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 09.04.2014 sub nr.7584 reclamanta D. E.a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul S.V.N., înființarea sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtului.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat ca defunctul său tată D. S. a dobândit conform titlului de proprietate nr. 14005 un teren extravilan situat in Comuna Voluntari in suprafață de 13,700 mp.
Pentru acest teren, pârâtul a primit din partea defunctului procura speciala nr. 558, în care s-a menționat că pârâtul este mandatat sa negocieze prețul, urmărind obținerea unui preț cât mai avantajos pentru mandant și se va prezenta oriunde este nevoie pentru obținerea actelor necesare vânzării.
S-a menționat că, în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 450, mandatarul S.V.N a primit prețul vânzării de 41.100 euro-echivalentul la cursul zilei de 144.885,72 lei în întregime, în numerar, de la cumpărătoare la momentul vânzării.
Reclamanta a mai arătat că la 06.07.2011 pârâtul a fost notificat, solicitându-i-se predarea tuturor actelor și a oricăror sume primite pe care le deține în virtutea mandatului, dar pârâtul nu a dat curs acestei notificari.
S-a precizat că a fost formulată cerere de chemare în judecată, iar instanța a constatat faptul că este fără de tagada obligația mandatarului de a da socoteală și de a-i remite mandantului tot ce a primit în puterea mandatului, conform sentinței civile nr. 777.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 952 C.pr.civ .
Prin cererea precizatoare depusă la data de 08.05.2014(f.36), reclamanta a arătat că cererea de sechestru este întemeiată pe disp. art. 953 alin.1 C.pr.civ., considerând totodată că cererea poate fi întemeiată și pe disp. art. 953 alin.3 C.pr.civ.
În susținerea cererii, legal timbrate cu taxă judiciară în cuantum de 100 de lei, s-au depus de către reclamantă, în copie: sentința civilă, certificat de grefă, decizii administrative ale autorităților, contractul de vânzare-cumparare,notificarea transmisă către pârât, certificat de deces.
Analizând cererea de înființare a sechestrului asigurător, instanța retine urmatoarele:
Textul art. 953 C.pr.civ. stabilește în alineatul 1 posibilitatea creditorului care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanță este constatată prin act scris și este exigibilă, de a solicita înființarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale debitorului, dacă dovedește că a intentat cerere de chemare în judecată, putând fi obligat la plata unei cauțiuni în cuantumul stabilit de către instanță.
Alineatul 2 al textului de lege menționat prevede că aceleași drepturi le are și creditorul a cărui creanță nu este constatată în scris, dacă dovedește că a intentat acțiune și depune, odată cu cererea de sechestru, o cauțiune de jumătate din valoarea reclamată.
Potrivit alineatului 3, instanța poate încuviința sechestrul asigurător chiar dacă creanța nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micșorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-și ascundă ori să-și risipească averea. În aceste cazuri creditorul trebuie să dovedească împlinirea celorlalte condiții prevăzute de alin. 1 și să depună o cauțiune al cărei cuantum va fi fixat de către instanță.
În raport de aceste ipoteze, instanța constată, sub un prim aspect, faptul că nu pot fi incidente în cauză dispozițiile alineatelor 1 și 3 ale art. 953 C.pr.civ., menționate de reclamantă în cererea precizatoare. Astfel, creanța invocată de către reclamantă nu este o creanță constatată prin act scris, lipsind cerința esențială prevăzută de art. 953 al. 1 și 3 C.pr.civ. În acest sens, instanța reține că s-a arătat chiar de către reclamantă că în procura speciala nr. 558(nedepusă la dosarul cauzei) s-a menționat că pârâtul este mandatat sa negocieze pretul vânzării, urmarind obținerea unui preț cât mai avantajos, fără ca acesta să fie indicat în concret. În opinia instanței, contractul de vanzare-cumparare nr. 450 nu reprezintă un act scris doveditor al cuantumului creanței, în sensul dispozițiilor art. 953 al. 1 și 3 C.pr.civ., după cum în mod evident nu reprezintă un astfel de act nici sentința pronunțată în primă instanță de Judecătorie .
Referitor la ipoteza prevăzută în alineatul 2 al art. 952 C.pr.civ., instanța constată că nu este îndeplinită cerința obligatorie a depunerii, odată cu cererea de sechestru, a cauțiunii de jumătate din valoarea reclamată.
Sub acest aspect instanța reține, pe de o parte, că în ipoteza alineatului 2, spre deosebire de celelalte două ipoteze menționate în alineatele 1 și 3, cuantumul cauțiunii nu se fixează de către instanță potrivit art. 952 al. 2 C.pr.civ., ci este unul fix, iar depunerea cauțiunii odată cu cererea de sechestru este expres impusă ca o condiție a încuviințării cererii; de altfel, prin adresa comunicată reclamantei la data de 30.04.2014, i s-a pus în vedere acesteia ca în situația în care înțelege să-și întemeieze cererea pe dispozițiile art. 952 alin. 2 Cpc, să achite o cauțiune de jumătate din valoarea reclamată.
Pe de altă parte, instanța reține că din întreaga reglementare a sechestrului asigurător, rezultă că aceasta măsură asigurătorie este un mijloc procesual care are drept scop indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului pentru a se evita dispariția sau degradarea lor ori diminuarea activului patrimonial al debitorului, care, în acest mod, nu mai poate dispune de bunurile mobile și imobile asupra cărora se instituie sechestrul.
Legea ofera creditorului posibilitatea de a se asigura, prin indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului, asupra posibilității de realizare efectivă a executarii silite dacă va obtine titlu executoriu, însă creditorului îi revine sarcina probei necesității luării acestei măsuri și a riscurilor de nerealizare a creanței sale. Instanța apreciază că măsura indisponibilizării bunurilor urmăribile ale debitorului înainte de soluționarea definitivă a cauzei, este o măsura excepționala ce nu poate fi dispusă de fiecare dată când pe rolul instanței există o acțiune având ca obiect plata unei sume de bani, la simpla cerere a creditorului, ci numai în cazuri temeinic justificate.
În speță, reclamanta a susținut că pârâtul încearcă să își ascundă ori risipească averea, fără însâ a se invoca vreo fapta sau imprejurare concretă din care să rezulte și să se poate reține o conduită previzibilă a pârâtului în sensul menționat, simplul fapt că acesta nu a dat curs notificării prin care reclamanta i-a solicitat predarea oricăror sume primite in virtutea mandatului dat de defunctul său tată nefiind suficient pentru a justifica necesitatea instituirii unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtului.
Pentru aceste considerente, instanța urmează a respinge ca neîntemeiată cererea de înființare a sechestrului asigurător.
Speța nr. 2
Instituirea popririi asiguratorii. Cerere întemeiată în condițiile art. 953 alin. 1 NCPC
Instanța : Curtea de Apel București
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă la data de 11.02.2014 și sub nr.5041/3/2014, reclamanta SC B. SRL a solicitat instanței înființarea popririi asigurătorii bancare asupra sumelor de bani datorate în prezent sau în viitor pârâtei SC S. S. SRL, până la concurența sumei de 706.364,53 lei.
Prin încheierea din data de 18.02.2014 tribunalul a admis cererea reclamantei SC B. SRL și a dispus instituirea popririi asiguratorii bancare asupra sumelor de bani datorate în prezent sau în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente, pârâtei SC S. S. SRL, până la concurența sumei de 706.364,53 lei.
De asemenea, a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a unei cauțiuni în cuantum de 7.063,64 lei, dovada consemnării acesteia urmând a fi depusă la dosar de reclamantă în conformitate cu dispozițiile art.1.056 NCPC, cel mai târziu la data de 03.03.2014, sub sancțiunea desființării de drept a sechestrului. Această obligație a fost îndeplinită de către reclamantă la data de 26.02.2014, conform copiei recipisei aflată la fila120 vol.III dosar fond (originalul fiind depus la camera de valori a tribunalului – fila 119 vol.III).
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că este competentă cu soluționarea prezentei cereri, conform temeiurilor de drept indicate. Susținerea pârâtei în sensul că prin bonurile de comandă părțile ar fi inserat o clauză compromisorie nu este de natură a conduce la o altă concluzie, din moment ce potrivit art.585 NCPC, înaintea sau în timpul arbitrajului, oricare dintre părți poate cere tribunalului să încuviințeze măsuri asiguratorii cu privire la obiectul litigiului.
În ceea ce privește fondul cererii, tribunalul a apreciat că toate condițiile prevăzute de art.969-970 rap. la art.952-958 NCPC sunt îndeplinite.
Astfel, s-a constatat că reclamanta nu se află în posesia unui titlu executoriu, având în vedere că și-a întemeiat pretențiile pe prevederile convențiilor încheiate între părți în anul 2012, convenții ce îmbracă forma unor bonuri de comandă emise de către pârâtă, a facturilor fiscale emise în executarea acestei convenții, precum și a dispozițiilor art.1.6.1 din bonurile de comandă, iar aceste înscrisuri nu reprezintă titluri executorii în sensul dispozițiilor art.632 alin.2 NCPC și art.638 NCPC.
În ceea ce privește condiția referitoare la introducerea unei cereri de chemare în judecată, instanța a constatat-o îndeplinită, având în vedere că reclamanta a promovat o cerere de emitere a ordonanței de plată privind obligarea pârâtei la plata sumei de 706.364,53 lei, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 11.02.2014 și sub nr.4578/3/2014.
Totodată, creanța pretinsă de către reclamantă reprezintă contravaloarea penalităților de întârziere pentru neplata la termen a sumelor menționate în cuprinsul facturilor fiscale anexate cererii formulate, astfel încât creanța este constatată prin înscris.
De asemenea, s-a reținut existența aparenței unei creanțe exigibile a reclamantei, constatată prin act scris, respectiv a facturilor fiscale emise în baza bonurilor de comandă, a căror relevanță probatorie va fi stabilită cu ocazia examinării fondului.
Tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art.970 alin.2 NCPC care scutesc reclamantul de obligația de a indica terțul poprit cu privire la care se solicită înființarea popririi asiguratorii, această sarcină revenind executorului judecătoresc.
În consecință, față de cele reținute anterior, apreciind aparența serioasă de temeinicie a creanței reclamantei, aspect care rezultă din conținutul actelor scrise constatatoare ale creanței, instanța a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru instituirea popririi asiguratorii bancare asupra sumelor de bani datorate în prezent sau în viitor pârâtei SC S. S. SRL, până la concurența sumei de 706.364,53 lei.
Față de dispozițiile art.952 alin.1 teza a II-a NCPC și pentru a preveni un abuz de drept procesual, a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a unei cauțiuni în cuantum de 7.063,64 lei, calculată în conformitate cu dispozițiile art.1.056 alin.2 NCPC la 1% din valoarea sumei solicitate, cauțiune ce urma a fi depusă la dosar cel mai târziu la data de 03.03.2014, sub sancțiunea desființării de drept a sechestrului, conform art.953 alin.2, art.955 și art.1.056 NCPC.
Împotriva acestei încheieri a declarat apel, în termen legal, pârâta SC S.S . SRL, acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub același număr unic 5041/3/2014.
În motivarea apelului, legal timbrat, pârâta a arătat că încheierea atacată este netemeinică prin neanalizarea corectă, logică și coroborată a probelor adminI. în cauză și nelegală prin încălcarea dispozițiilor art.952 alin.1 și 2 NCPC.
A susținut apelanta că societatea intimată-reclamantă nu deține împotriva sa o creanță certă, lichidă și exigibilă constatată prin înscris, iar acțiunea înregistrată de reclamantă la Tribunalul București nu îndeplinește condițiile art.952 alin.1 NCPC având în vedere că instanța competentă este Curtea de Arbitraj, iar nu instanța de drept comun.
Astfel, contrar celor reținute de instanța de fond, pretinsa creanță a intimatei-reclamante nu este constatată prin înscris, apelanta neobligându-se la plata penalităților de întârziere reclamate de intimată. În cursul anului 2012 intimata a livrat apelantei bitum rutier în baza unei înțelegeri cadru ce a intervenit între administratorul societății apelante și reprezentantul intimatei, însă în niciuna dintre ofertele transmise de intimată (oferte de preț atât pentru marfa livrată, cât și pentru transport) aceasta nu a făcut nicio referire cu privire la obligația Shapir de a plăti penalități de întârziere.
De asemenea, nici facturile emise de intimată către apelantă nu fac referire la penalități de întârziere, după cum nici corespondența dintre părți purtată în anul 2012-2013, nici negocierilor purtate atât anterior primei comenzi de bitum, cât și ulterior acestui moment, în vederea formulării unor comenzi viitoare și nici acordul de plată semnat de părți la 06.11.2013 prin care părțile au agreat eșalonarea debitelor înregI. de apelantă, nu au făcut nicio mențiune cu privire la obligația apelantei cumpărătoare de a plăti penalități de întârziere.
Apelanta a precizat că părțile au negociat constant încheierea unui contract cadru amplu care să acopere toate drepturile și obligațiile lor, dar semnarea acestuia s-a făcut la 01.03.2013. Încheierea acestui contract pentru vânzarea și livrarea bitumului rutier nr.16/01.03.2013, în care la art.10 se prevede în mod expres cuantumul penalităților de întârziere (diferite de cele din bonurile de comandă), este dovada suficientă asupra faptului că apelanta nu a încheiat, anterior acestui contract din 2013, niciun alt contract prin care să fie obligată la plata penalităților de întârziere reclamante de intimată.
În ceea privește bonurile de comandă invocate de intimata-reclamantă, apelanta a arătat că acestea nu reprezintă un contract încheiat între cele două părți în mod valabil, că acele formulare în formă standard au fost înmânate unor angajați ai apelantei, iar prevederile cuprinse în ele nu au făcut niciodată obiectul discuțiilor dintre părți, ci au fost impuse de către intimată angajaților apelantei. Respectivii angajați ai apelantei nu au avut și nu au puterea de a angaja societatea în raporturi contractuale, ci ei aveau atribuții de transmitere a comenzilor efective de bitum către intimată, adică de a informa reclamanta cu privire la cantitatea de bitum rutier de care pârâta avea nevoie. Acești angajați nu aveau mandatul necesar din partea societății pentru a încheia contracte în numele acesteia și de a se substitui directorului general în perfectarea unor astfel de contracte, iar împrejurarea că în cuprinsul fiecărui bon de comandă se menționează drept reprezentant al SC S. S. SRL dl A.M., în calitate de director general, ce avea calitatea de a angaja societatea în raporturile comerciale cu intimata în condițiile prevăzute în bonurile de comandă, fiind director general și administrator al societății, nu prezintă relevanță deoarece niciunul dintre bonurile prezentate de intimată nu poartă semnătura acestuia.
Faptul că părțile nu au agreat niciodată asupra aplicării prevederilor conținute în bonurile de comandă este dovedită chiar de faptul că în situațiile privind debitele apelantei, întocmite de către intimată, sunt menționate scadențe mai mici de 30 de zile, ceea ce diferă de prevederile art.1.6.1 din bonurile de comandă.
A susținut apelanta că, avându-se în vedere că nu a agreat în niciun moment prevederile art.1.6.1 din bonurile de comandă, este exclusă existența unei creanțe certe, lichide și exigibile a intimatei-reclamante care să întemeieze hotărârea instanței de fond.
De altfel, în ipoteza pur teoretică în care s-ar considera că apelanta este obligată la plata unor penalități de 0,1% pe zi de întârziere, calculul efectuat de intimată este greșit deoarece, potrivit art.1.6.1. din condițiile speciale ale bonurilor de comandă, scadența fiecărei facturi emise de intimata-reclamantă este la 30 de zile de la data emiterii ei, or în cauză intimata a calculat penalități de întârziere folosind atât scadențe de 15 zile de la data emiterii facturii, așa cum este prevăzut în cuprinsul facturilor, cât și de 30 de zile, așa cum este prevăzut în bonurile de comandă. În plus, potrivit art.2.17, cuantumul total al penalităților pentru plata cu întârziere nu trebuie să depășească suma la care se raportează.
În ceea ce privește condiția impusă de art.952 alin.1 NCPC în sensul intentării de către intimata-reclamantă a unei acțiuni împotriva pretinsei debitoare, apelanta a arătat că nici aceasta nu era îndeplinită.
Astfel, intimata-reclamantă a formulat o cerere de emitere a unei ordonanțe de plată în contradictoriu cu apelanta, cerere ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr.578/3/2014. Însă, dacă se consideră că prevederile din cuprinsul bonurilor de comandă sunt aplicabile în raporturile dintre părți, trebuie observate prevederile art.2.19 din acestea potrivit cărora: „Orice diferend născut sau în legătură cu acest Contract se soluționează amiabil în 15 zile de la notificarea acestuia. În cazul unui eșec, diferendul este supus arbitrajului Curții de Arbitraj a Camerei de Comerț și Industrie a României din București în conformitate cu regulile acesteia."
Chiar dacă în finalul art.2.19 se menționează că prevederile anterioare nu împietează recuperarea creanțelor pe calea procedurii necontencioase a somației de plată la instanța de la sediul vânzătoarei, această mențiune nu produce niciun efect juridic deoarece, la momentul redactării și semnării acestor bonuri de comandă, OG nr.5/2001 fusese deja abrogată prin art.83, litera G. din titlul V a Legii nr.76/2012.
Prin urmare, faptul că intimata-reclamantă a înregistrat o cerere de emitere a unei ordonanțe de plată pe rolul Tribunalului București, în ciuda prevederilor clauzei compromisorii, dovedește faptul că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art.952 alin.1 NCPC.
Față de motivele invocate, apelanta a solicitat admiterea apelului și schimbarea încheierii apelate în sensul respingerii cererii de instituire a popririi asiguratorii, cu cheltuieli de judecată.
De asemenea, apelanta a solicitat și suspendarea executării provizorii a încheierii atacate până la soluționarea apelului.
În cauză intimata-reclamantă S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care s-a apărat în fapt și în drept, solicitând respingerea apelului și a cererii de suspendare a executării provizorii a încheierii atacate, cu cheltuieli de judecată.
Ambele părți au depus la dosar înscrisuri.
Analizând încheierea atacată prin raportare la criticile invocate și la probatoriul administrat în cauză, Curtea reține următoarele:
Cererea de înființare a popririi asigurătorii până la concurența sumei de 706.364,53 lei a fost formulată de intimata-reclamantă în baza art.969 și urm. NCPC, articole ce prevăd că poprirea asigurătorie se poate înființa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de către o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în baza unor raporturi juridice existente, în condițiile stabilite de art.952, dispozițiile art.953-958 NCPC referitoare la sechestrului asigurător urmând a fi aplicate în mod corespunzător.
Potrivit art.952 alin.1 NCPC, creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanță este constatată în scris și este exigibilă, poate solicita instanței luarea măsurii asiguratorii, dacă dovedește că a intentat acțiune.
În speță, intimata-reclamantă a invocat existența unei creanțe împotriva apelantei-pârâte constatată prin act scris, iar instanța de fond a reținut ca fiind îndeplinite toate condițiile impuse de art.952 NCPC.
Apelanta-pârâtă a criticat hotărârea tribunalului, susținând atât neîndeplinirea condiției referitoare la existența unei creanțe constatată prin înscris, cât și neîndeplinirea condiției referitoare la intentarea de către intimata-reclamantă a unei acțiuni împotriva apelantei pretinsă debitoare.
Referitor la prima categorie de critici invocate de apelantă, Curtea precizează că art.952 NCPC are în vedere existența unei creanțe constatată în scris și exigibilă, nefăcând vorbire de caracterul cert al acestei creanțe, căci în lipsa unui titlu executoriu caracterul cert al creanței nu poate fi reținut față de prevederile art.662 alin.2 NCPC.
Prin urmare, prima condiție impusă de art.952 NCPC, în lipsa titlului executoriu, se referă la deținerea de către creditor, împotriva debitorului, a unei creanțe ce trebuie să îndeplinească două cerințe și anume: creanța să rezulte din înscris și creanța să fie exigibilă.
Apelanta-pârâtă a susținut că nu rezultă dintr-un înscris creanța invocată de intimata-reclamantă deoarece bonurile de comandă avute în vedere atât de intimată, cât și de către instanța de fond, nu reprezintă contracte încheiate între cele două părți, în mod valabil.
Verificând bonurile de comandă atașate cererii introductive și aflate în volumele I-III ale dosarului de fond, Curtea apreciază că toate susținerile apelantei sub acest aspect sunt nefondate. Aceasta deoarece respectivele bonuri de comandă au fost emise de apelanta-pârâtă, fiind semnate și ștampilate de aceasta, comenzile au fost onorate de către intimata-reclamantă, iar marfa comandată a fost achitată de către apelantă. Prin urmare, bonurile de comandă fac dovada relațiilor contractuale derulate între părți, relații în baza cărora apelanta a comandat marfă, intimata a onorat comanda și a livrat marfa solicitată, iar ulterior apelanta a achitat contravaloarea acesteia.
Împrejurarea invocată de apelantă potrivit căreia bonurile de comandă, deși poartă mențiunea că apelanta este reprezentată de directorul general A.M., nu ar fi semnate de acesta, nu prezintă relevanță în cauză deoarece aparența astfel creată, dublată de achitarea contravalorii mărfii livrate și de neinvocarea lipsei emiterii comenzilor de către societatea apelantă, permite recunoașterea valabilității și opozabilității respectivelor bonuri de comandă.
Nici lipsa mențiunilor referitoare la plata penalităților de întârziere din facturi, din corespondența părților sau din acordul de plată din 2013 nu conduc la concluzia nevalabilității contractului încheiat prin emiterea și acceptarea/executarea bonurilor de comandă. Nemenționarea ulterioară, în înscrisurile emise între părți, a unei obligații rezultată din contract, nu duce la pierderea valabilității ei sau la concluzia că respectivul contract nu ar fi existat.
De asemenea, nici prevederile cuprinse în facturile emise de intimata-reclamantă în sensul că termenul scadent ar fi de 15 zile și nicidecum de 30 de zile cum era menționat în bonurile de comandă nu conduc la concluzia lipsei înscrisului din care rezultă creanța invocată de intimata-reclamantă. Atâta timp cât livrarea de marfă s-a efectuat în baza bonurilor de comandă, emise de apelantă și acceptate de intimată, toate prevederile acestor bonuri referitoare la drepturile și obligațiile părților sunt opozabile acestora, modificarea oricărei clauze din cuprinsul bonurilor de comandă putându-se face numai prin acordul ambelor părți. Or, eventuala modificare unilaterală a scadenței plății pentru unele facturi nu duce la pierderea valabilității clauzei penale sau, și mai mult, la concluzia lipsei înscrisului pentru creanța invocată.
Apelanta a mai susținut lipsa înscrisului și prin raportare la faptul că părțile au încheiat un contract cadru amplu abia la data de 01.03.2013, însă nici această susținere nu este întemeiată deoarece părțile pot încheia mai multe contracte, fără ca acest aspect să conducă la concluzia existenței unuia singur (ultimul încheiat) și la lipsa oricărui contract anterior. Împrejurarea că abia la data de 01.03.2013 părțile au încheiat un contract mai amplu care să acopere toate drepturile și obligațiile lor, nu afectează în niciun fel raporturile contractuale anterioare, încheiate într-o formă mai simplificată, cu drepturi și obligații menționate mai sumar.
Față de cele arătate mai sus, Curtea constată că sunt nefondate în întregime susținerile apelantei referitoare la lipsa înscrisului din care rezultă creanța invocată de intimata-reclamantă.
Considerând îndeplinită condiția existenței unui înscris din care rezultă creanța invocată, Curtea constată că apelanta, în această ipoteză, nu a formulat critici sub aspectul lipsei caracterului exigibil al acesteia, ci doar sub aspectul cuantumului creanței, susținând ca fiind greșit modul de calcul deoarece s-au folosit nu numai termene scadente de 30 de zile de la emiterea facturilor, ci și termene de 15 zile.
Într-adevăr, verificând modul de calcul al creanței invocate (conform centralizatorului aflat la filele 21-22 vol.I dosar fond) Curtea constată că intimata-reclamantă a calculat, pentru o parte din facturile achitate cu întârziere de către apelantă, penalități de 0,1% pe zi raportate la un termen scadent mai mic de 30 zile calendaristice (ex: factura nr.20120365/01.07.2012, factura nr.20120481/01.08.2012, factura nr.20120718/01.10.2012), deși pct.1.6.1 din bonurile de comandă prevedea un termen scadent de 30 de zile calendaristice da la facturare.
Este adevărat că modul de calcul al creanței, prin el însuși, nu reprezintă o condiție pentru încuviințarea măsurii asiguratorii a popririi, însă aceasta nu înseamnă că un creditor ce deține o creanță determinabilă printr-un înscris, poate solicita încuviințarea măsurii asigurătorii până la concurența unei sume mai mari decât cea datorată de debitor, fără ca instanța de judecată să poată interveni sub acest aspect.
Mai mult, în speță a fost soluționată acțiunea formulată de intimata-reclamantă pe calea ordonanței de plată și s-a dispus obligarea apelantei-pârâte la plata către creditoarea-intimată doar a sumei de 560.753,43 lei reprezentând penalități de întârziere datorate (sentința civilă nr.1793/08.04.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr.4578/3/2014).
Prin urmare, creanța deținută de intimată, potrivit dispozițiilor ordonanței de plată menționate anterior, este în cuantum de 560.753,43 lei, iar caracterul cert, lichid și exigibil al acesteia, stabilit printr-o hotărâre judecătorească executorie, nu poate fi pus în discuție de niciuna dintre părți, pe calea prezentului apel.
Cum valoarea creanței stabilită prin hotărârea menționată mai sus este mai mică decât valoarea creanței invocată prin cererea de înființare a popririi asiguratorii (valoare până la care s-a și dispus înființarea măsurii prin încheierea atacată), iar eroarea de calcul a penalităților la 15 zile a fost constatată și de Curte, în mod direct, Curtea apreciază ca fiind întemeiată critica apelantei potrivit căreia nu se poate dispune înființarea unei măsuri asigurătorii până la concurența unei sume mai mari, ce nu rezultă din înscris, căci pentru diferența dintre suma solicitată de creditoare și suma rezultată din înscris nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art.952 NCPC, respectiv diferența de sumă nu rezultă din înscris.
În ceea ce privește criticile referitoare la neîndeplinirea condiției de intentare de către intimata-reclamantă a unei acțiuni împotriva apelantei debitoare, Curtea constată că acestea sunt nefondate. Toate susținerile apelantei referitoare la existența clauzei compromisorii în bonurile de comandă și la împrejurarea că, la momentul emiterii lor, OG nr.5/2001 ce reglementa procedura somației de plată fusese deja abrogată prin Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a NCPC, nu prezintă nicio relevanță atât timp cât acțiunea formulată în procedura specială a ordonanței de plată a fost soluționată pe fond de către Tribunalul București, ocazie cu care acea instanță și-a verificat și competența materială, respingând prin încheierea de ședință din data de 01.04.2014 excepția necompetenței generale a instanței invocată de debitoare.
Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, în limita criticilor găsite întemeiate (cele referitoare la cuantumul creanței rezultată din înscris), în baza art.480 alin.2 NCPC Curtea a admis apelul și a schimbat în parte încheierea atacată în sensul că a dispus, în baza art.969-970 rap. la art.952 alin.1 NCPC, instituirea măsurii popririi asigurătorii bancare asupra conturilor pârâtei SC S. SRL, până la concurența sumei de 560.753,43 lei.
Curtea a păstrat celelalte dispoziții ale încheierii atacate.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării provizorii a încheierii atacate, Curtea a respins-o ca rămasă fără obiect având în vedere soluționarea apelului.
Speța nr. 3
Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală. Cerere de obligare a pârâtei la încetarea execuției muzicale. Condiții de admisibilitate. Comunicare publică directă. Contract de execuție muzicală.
Instanța : Curtea de Apel Constanța
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: reclamanții […] și […] au chemat în judecată pe pârâta […], solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtei la încetarea execuției muzicale a compozițiilor muzicale cu text …, în activități de tip concertistic, precum și orice altă utilizare a acestor compoziții muzicale, fără acordul reclamanților, până la soluționarea acțiunii pe fondul cauzei, care urmează a fi introdusă în cel mult 30 de zile de la pronunțarea prezentei hotărâri.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt autorii operelor de creație intelectuală-compozițiile muzicale cu text, anterior menționate, precum și titularii drepturilor de execuție muzicală a acestor compoziții, calitate în care beneficiază de protecția Legii 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe. În acest sens, legea recunoaște autorilor dreptul moral de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, dreptul de a consimți la utilizarea operei de către alții, precum și dreptul de a ceda dreptul de execuție muzicală, în schimbul unei remunerații, în baza unui contract de execuție muzicală.
Au mai susținut reclamanții că nu au încheiat cu pârâta un contract prin care să îi fi cedat dreptul de utilizare a compozițiilor muzicale enumerate, iar până la data de 01.07.2013 au autorizat tacit fiecare execuție muzicală a pârâtei pentru respectivele compoziții muzicale. Începând cu data de 01.07.2013, reclamanții nu au mai autorizat nici o execuție muzicală a pârâtei pentru aceste compoziții muzicale, iar prin notificarea nr. 106/23.08.2013 comunicată prin BEJ […] și Asociații au interzis în mod expres pârâtei utilizarea în orice modalitate a compozițiilor muzicale ale căror autori sunt.
Cu toate acestea, au învederat reclamanții, pârâta a executat muzical compozițiile indicate în cadrul spectacolului de Revelion de la Sibiu, fără a menționa numele reclamanților ca autori ai compozițiilor executate public, încălcând drepturile patrimoniale și morale ale acestora. Totodată, continuarea încălcării de către pârâtă a drepturilor de autor ale reclamanților, prin acțiuni ilicite iminente, este foarte probabilă, în contextul în care pârâta nu are în repertoriul cunoscut publicului și alte compoziții muzicale, iar pe pagina personală de Facebook își anunță fanii că evenimentul de la Sibiu este începutul noului sezon de turnee. În această modalitate, se prejudiciază dreptul reclamanților de a decide cine, când și unde vor fi utilizate operele lor muzicale, dreptul de a autoriza execuția muzicală a compozițiilor lor în schimbul unei remunerații, precum și dreptul de a fi recunoscuți ca autori ai acestor compoziții muzicale.
Prejudiciile astfel cauzate sunt greu de reparat, dată fiind natura actelor ilicite ale pârâtei, care sunt acte cu executare succesivă, astfel încât efectele încălcării drepturilor reclamanților sunt susceptibile de amplificare prin trecerea timpului.
În ce privește urgența măsurii interzicerii execuției muzicale pe calea ordonanței președințiale, reclamanții au precizat că aceasta se raportează la dreptul absolut ce se urmărește a fi protejat, drept în virtutea căruia autorul este singurul care decide modalitatea în care va fi utilizată sau executată opera sa, potrivit art. 12 și art. 58 din Legea 8/1996.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 139 alin.3 lit.a, alin.4 și 5 din Legea 8/1996 și art. 977-978 C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr.35/19.02.2014 Tribunalul Constanța a respins acțiunea reclamanților ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că în speță nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale art. 977 coroborate cu art. 996 Cod proc.civilă.
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale rezultă că la soluționarea unei cererii având ca obiect stabilirea unor măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală, instanța este ținută să stabilească aparența dreptului ce se solicită a fi ocrotit în favoarea reclamantului, precum și caracterul urgent al măsurii solicitate, analizat prin raportare la existența unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente, de încălcare a dreptului de proprietate intelectuală de natură a cauza un prejudiciu greu de reparat.
A concluzionat prima instanță că, în raport de contractele de cesiune și editare încheiate de reclamanți cu S.C. […] S.R.L., reclamanții au cesionat exclusiv toate drepturile patrimoniale de autor prevăzute de art. 13 din Legea nr.8/1996, inclusiv dreptul de comunicare publică a operelor muzicale vizate prin cerere, astfel că în prezenta cerere reclamanții nu se mai legitimează în calitate de titulari ai drepturilor patrimoniale de autor ce se cer a fi apărate prin intermediul acțiunii deduse judecății.
S-a reținut de asemenea că nici celelalte condiții legale ce vizează justificarea urgenței măsurii solicitate, neprejudecarea fondului cauzei și existența unei acțiuni ilicite a pârâtei de natură să lezeze drepturile patrimoniale de autor ale reclamanților nu sunt întrunite în cauză.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel reclamanții […] și […] care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
(1). Prima instanță în mod greșit a respins acțiunea reclamanților ca nefondată, întrucât reclamanții sunt autorii operelor de creație intelectuală, – compozițiilor muzicale cu text, obiect al prezentului dosar și titularii drepturilor de execuție muzicală pentru aceste compoziții muzicale.
Au fost primii care au adus aceste opere la cunoștința publicului, așa cum rezultă din Declarațiile muzicale înregistrate la UCMR-ADA și niciodată nu au cedat vreunui terț dreptul de execuție muzicală în public.
Prin contractul de cesiune și editare încheiate între reclamanți și terțul […] S.R.L. au fost cedate numai drepturile de utilizare prevăzute de art. 13 din Legea nr.8/1996 în toate modurile cunoscute sau care vor fi descoperite în viitor, nu și dreptul de execuție muzicală prevăzut de art. 58 din legea nr.8/1996.
(2.) Aparența dreptului este în favoarea reclamanților.
Dreptul de execuție muzicală este consacrat distinct de dreptul de comunicare publică și de art. 11 al.(1) lit.(i) din Convenția de la Berna privind protecția operelor artistice și literare la care România este parte.
Între reclamanți și pârâta […] nu există nici un contract prin care reclamanții să-i fi cedat pârâtei dreptul de utilizare al compozițiilor muzicale ale reclamanților în vreun fel și nu există vreun contract de execuție muzicală prin care reclamanții să-i fi cedat pârâtei […] dreptul de execuție muzicală pentru compozițiile muzicale ale reclamanților, conform art. 59 din Legea nr. 8/1996, existenta și conținutul contractului de execuție muzicală se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia. Adică, pârâta nu deține nici un înscris emanând de la reclamanți care să pună în discuție dreptul absolut al reclamanților.
Până la data de 01.07.2013, reclamanții au autorizat tacit, fiecare execuție muzicală a pârâtei pentru compozițiile muzicale obiect al prezentului dosar.
Începând cu data de 01.07.2013, reclamanții nu au mai autorizat nici o execuție muzicală a pârâtei […] pentru compozițiile muzicale obiect al prezentei cereri de chemare în judecată.
Mai mult decât atât, prin Notificarea nr. 106 din data de 23.08.2013 comunicată prin Biroul Executorilor Judecătorești — […] și Asociații, reclamanții au comunicat pârâtei în mod expres voința de a interzice pârâtei […] interpretarea în concerte și în orice altfel de apariții publice a pieselor muzicale la care reclamanții sunt autori.
(3). De rea-credință fiind, pârâta […] a ignorat notificarea reclamanților și, în mod ilicit, a executat public operele muzicale ale reclamanților (…), reclamanții aflând din presa scrisă si de pe Internet că pârâta a executat muzical compozițiile muzicale aparținând reclamanților în cadrul spectacolului de Revelion de la Sibiu (Piața Mare), din noaptea de 31 decembrie 2013, în schimbul sumei de 10.000 Euro. Astfel, drepturile reclamanților prevăzute de art. 12 și art. 58 din Legea nr. 8/1996 au fost încălcate. De asemenea, pârâta cu ocazia execuției muzicale ilicite din noaptea de 31 decembrie 2013, nu a menționat numele reclamanților ca autori ai compozițiilor muzicale executate public încălcând dreptul moral al acestora prevăzut la art. 10 lit.(b) din Legea nr.8/1996. Pentru acest spectacol, pârâta […] nu a avut autorizația reclamanților, ceea ce face ca acțiunea pârâtei să fie ilicită, actuală și cauzatoare atât de prejudicii patrimoniale, cât si de prejudicii morale, greu de reparat.
Continuarea încălcării drepturilor de autor ale reclamanților de către pârâtă, prin acțiuni ilicite, este iminentă în contextul în care pârâta […] nu are în repertoriul cunoscut publicului alte compoziții muzicale, iar pe pagina personală de Facebook pârâta își anunță fanii că evenimentul concertistic de la Sibiu este începutul noului sezon de turnee ("I just want to let all my people know that I´ll be performing in the Sibiu on the New Year's Eve! The perfect way to kick off my new touring season", tradus în limba română "Vreau doar să las toți oamenii mei să știe că voi concerta la Sibiu in ajunul Anului Nou! Modul perfect de a începe noul meu sezon de turnee”.
(4.) În acest context, luarea unor măsuri urgente împotriva pârâtei este urgentă, pentru prevenirea păgubirii dreptului reclamanților de a încheia contracte de execuție muzicală, în schimbul unei renumerații și pentru prevenirea unor prejudicii materiale și morale greu de reparat.
Data fiind natura acțiunile ilicite ale pârâtei de încălcare a dreptului de autor al reclamanților, adică acte cu executare succesiva, de regula, care aduc un câștig pecuniar numai pârâtei si nesocotesc dreptul de autor exclusiv al reclamanților, fapt ce aduce prejudicii reclamanților (remunerația de care aceștia sunt lipsiți, precum si daune morale) care în aceasta materie nu sunt susceptibile de reparare integrală (de exemplu: concertele private sunt greu de descoperit, darmite de probat, o parte din remunerația de concert poate fi plătită cu alt titlu) și sunt de regula, viitoare, dar iminente, fapt ce presupune acțiuni periodice în justiție, ori de câte ori se are cunoștință de vreo acțiune ilicită, întinderea prejudiciului este determinata de perioade de timp în care pârâtele își desfășoară activitatea ilicită, iar efectele încălcării drepturilor reclamanților sunt susceptibile de amplificare prin trecerea timpului.
(5.) Măsura provizorie se solicită a fi luată până la judecarea definitivă a acțiunii pe fond, pe care reclamanții se obligă să o inițieze în maxim 30 de zile de la soluționarea favorabilă a prezentei cererii.
Condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Cap.IV – Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală sunt expres și limitativ enumerate la art.978 din NCPC și nu se completează cu condițiile de admisibilitate ale unei ordonanțe președințiale de la art. 996 NCPC. Doar procedura de judecată a unei ordonanțe președințiale se aplică și acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 978 NCPC, nu și condițiile de admisibilitate.
Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța în raport de criticile apelanților reclamanți, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la condițiile de admisibilitate impuse de legiuitor pentru formularea cererii având ca obiect luarea unei măsuri provizorii în materia dreptului de proprietate intelectuală se impun a fi făcute câteva precizări prealabile:
Noul Cod de procedură civilă reglementează o procedură unică pentru adoptarea măsurilor provizorii necesare pentru apărarea tuturor drepturilor de proprietate intelectuală, indiferent de izvorul acestora.
Procedura legal reglementată este aplicabilă indiferent de obiectul protecției, respectiv prerogativele patrimoniale sau nepatrimoniale ale dreptului de proprietate intelectuală în sens larg. În acest fel art. 977 NCPC derogă de la dispozițiile art. 255 NCCiv., care rămâne aplicabil în privința măsurilor provizorii necesare pentru protecția altor drepturi nepatrimoniale decât cele de proprietate intelectuală, astfel cum prevede expres art. 977 al.(2) NCPC.
Pentru formularea unei astfel de cereri trebuie întrunite condițiile generale de exercițiu al oricărei acțiuni dar și condiții speciale.
În literatura de specialitate s-a reținut că datorită faptului că cererea se soluționează potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanță președințială astfel cum prevede art. 978 al.(4), „condițiile speciale referitoare la măsurile provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuale sunt, în principiu, cele de admisibilitate a ordonanței președințiale din art.996 adaptate la caracterul specific al cererii și care trebuie întrunite în mod cumulativ” (Noul Cod de Procedură Civilă – Comentariu pe articole, Gabriel Boroi, Octavian Spineanu Matei, ș.a., Editura Hamangiu, 2013, vol. II, pag. 533).
Raportat la dispozițiile art. 978 al. (1) NCP.C., aceste condiții sunt:
a) Reclamantul să fie titularul dreptului de proprietate intelectuală;
b) Dreptul de proprietate intelectuală face obiectul unei acțiuni de încălcare ilicite, actuale sau iminente;
c) Există riscul producerii unui prejudiciu greu de reparat;
d) Măsura să aibă un caracter provizoriu;
e) Neprejudecarea fondului cauzei.
Referitor la condiția de admisibilitate ce vizează calitatea reclamantului de titular al dreptului de proprietate, Curtea constată că sunt nefondate criticile aduse hotărârii Tribunalului Constanța sub aspect, pentru următoarele considerente:
Fiind vorba despre luarea unei măsuri provizorii, pe calea procedurii președințiale, este suficientă aparența dreptului în favoarea reclamanților pentru stabilirea căreia se vor face cercetări sumare. În literatura de specialitate (Noul Cod de Procedură Civilă, Comentariu pe articole, vol.II, pag. 533) s-a subliniat faptul că, dacă prin aceste verificări nu se poate determina existența dreptului în patrimoniul reclamantului ori al persoanei cu consimțământul căreia reclamantul exercită dreptul de proprietate intelectuală, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.
Dovada aparenței dreptului se face, de regulă, prin înfățișarea certificatului de înregistrare emis de autoritățile competente, însă este permisă administrarea de probe – dintre cele comparabile cu procedura ordonanței președințiale – pentru dovedirea dreptului în cazurile în care protecția legală este asigurată într-o altă modalitate.
Potrivit dispozițiilor art. 3 alin.(1) din legea nr.8/1996 „este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera”. Calitatea de autor izvorăște din faptul creării operei; de îndată ce opera a luat o formă concretă, chiar dacă nu este încă terminată, cel care a creat-o dobândește calitatea de autor.
Între calitatea de autor a unei opere și calitatea de titular al drepturilor patrimoniale de autor nu există, în mod necesar, identitate de persoană, legea reglementând cazuri în care unele atribute ale drepturilor de autor aparțin, ori sunt exercitate de către alte persoane decât autorul operei.
Astfel există situații în care, ca o excepție de la principiul adevăratului autor, calitatea de subiect al dreptului de autor aparține, în temeiul legii, al unor acte juridice inter vivos sau mortis causa, altor persoane decât celei care calitatea de autor.
Art. 3 alin.(2) din lege prevede că „În cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecția acordată autorului persoanele juridice și persoanele fizice altele decât autorul”, iar potrivit art.3 alin.(3) „Calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite în condițiile legii”.
Întrucât prin acțiunea dedusă judecății reclamanții au urmărit să împiedice utilizarea operei muzicale – (ai cărei autori sunt) de către pârâtă, în mod judicios prima instanță a procedat la o verificare a calității acestora de titulari ai drepturilor patrimoniale de autor, respectiv dacă aveau la data promovării cererii dreptul de dispoziție asupra utilizării operei – acesta fiind în concret dreptul patrimonial ce se urmărește a fi ocrotit.
Dreptul patrimonial al autorului este definit ca dreptul pe care îl are autorul de a trage foloase materiale din utilizarea operei sale, conținutul său constând în dreptul exclusiv al autorului de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții. Obținerea de foloase este unul din scopurile activității de creație, iar utilizarea operei nu este altceva decât transformarea muncii, a activității creatoare a autorului, într-o proprietate.
Dreptul autorului de a utiliza opera, în diferite moduri precum reproducerea, difuzarea, adaptarea, etc. poate fi transmis altor persoane printr-o cesiune.
Faptul de „a consimți la utilizarea operelor de către alții” la care se referă art. 12 din lege se realizează, așadar, printr-o cesiune a unuia sau a mai multor drepturi patrimoniale.
Or, din analiza contractelor de cesiune și editare încheiate de reclamanți cu S.C. […] S.R.L. rezultă cesiunea exclusivă a tuturor drepturilor patrimoniale de autor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 8/1996, respectiv dreptul de reproducere, distribuire, import în vederea comercializării pe piața internă a copiilor realizate, închirierea, împrumutul, comunicarea publică direct sau indirect a operelor, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales individual, de către public, radiodifuzare, retransmitere prin cablu, realizare de opere derivate.
În consecință, în mod judicios a reținut Tribunalul Constanța, că la o simplă analiză formală a acestor contracte se poate concluziona că reclamanții, în calitate de autori ai operelor muzicale menționate în acțiune, au cesionat drepturile derivate din utilizarea operelor muzicale, conform art.13 din Legea nr.8/1996, între care și dreptul de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public, conținutul textului art. 13 alin.(1) lit.(f) din lege fiind realizat integral la art. I.1 din contractele de cesiune.
Potrivit art. 15 alin.(1) din Legea nr.8/1996 „se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică și de arhitectură, proiecția publică a operelor cinematografice și a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, precum și prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate. De asemenea, se consideră publică orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziție publicului, inclusiv prin internet sau alte rețele de calculatoare, astfel încât oricare dintre membrii publicului să poată avea acces la aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod individual”.
În concepția Directivei nr.2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și a drepturilor conexe în societatea informațională, dreptul de comunicare a operei către public acoperă toate comunicările către public atunci când acesta nu este prezent în locul de unde provine comunicarea.
În schimb,în concepția legii române, comunicarea către public, așa cum este ea definită în art. 15 alin.(1) din Legea nr.8/1996 cuprinde și „reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate de execuție sau de prezentare directă a operei (…)”, adică include și comunicări în cazul cărora publicul este prezent la locul de unde provine comunicarea.
Având în vedere prevederile art. 15 alin.(1) referitoare la „orice comunicare publică” rezultă că enumerarea din art. 13 nu este limitativă.
Din dispozițiile legii române rezultă că, în concepția acesteia există două tipuri de comunicare către public: directă și indirectă, criteriul care deosebește cel două forme de comunicare reprezentându-l prezența sau nu a publicului în locul de unde provine comunicarea.
Comunicarea directă cuprinde orice comunicare a unei opere, direct sau prin orice mijloace tehnice făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr mare de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea, expunerea publică a operelor de cinematografie și a altor opere audiovizuale.
Că reprezentarea (și implicit și execuția muzicală publică), se circumscrie, în concepția legiuitorului român, sferei de aplicare a art.13, a confirmat și Înalta Curte de Casație și Justiție, care, într-o hotărâre de speță s-a confruntat cu o problemă conexă, legată de interpretarea prevederilor Directivei 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și a drepturilor conexe în societatea informațională. Cu acest prilej, instanța supremă a adresat Curții de Justiție a Uniunii Europene o întrebare preliminară, cu intenția de a clarifica dacă legea română, „care a inclus interpretarea publică a operelor în noțiunea de comunicare public” a transpus sau nu corect Directiva. În considerarea interpretării date de CJUE, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că Directiva nu are rolul de a impune statelor membre excluderea de către legiuitorul național a reprezentării sau executării directe din sfera noțiunii de comunicare publică, ci doar urmărește o armonizare legislativă în privința modalităților de comunicare publică indirectă. În atare condiții, deducem că, din concluziile CJUE, rezultă că legiuitorul român nu a comis o greșeală de transpunere atunci când a menținut dreptul de reprezentare publică în sfera de cuprindere a comunicării publice.
Nu întâmplător, în considerentele aceleiași hotărâri, instanța supremă a analizat și împrejurarea că, în art. 11.1 din Convenția de la Berna, la care fac trimitere apelanții, separat de dreptul de comunicare publică, este reglementat dreptul de interpretare a operei. Cu toate acestea, instanța supremă conchide, mai întâi, că această distincție, utilizată în Convenția de la Berna, nu a fost oricum avută în vedere de către legiuitorul român, iar în cele din urmă, concluzionează, în lumina clarificărilor date de CJUE la întrebarea preliminară, că nici Directiva 2001/29/CE nu a avut intenția de a se referi la această distincție și de a o impune cu caracter obligatoriu statelor membre.
Distincția pe care apelanții reclamanți au realizat-o între comunicarea publică și execuția muzicală sugerând că în realitate nu au cesionat dreptul de a decide asupra modalității de execuție în public a pieselor nu poate fi reținută ca întemeiată, în raport de dispozițiile art. 15 din lege coroborate cu dispozițiile art. 58 alin.(1), prima instanță reținând în mod judicios că raportul dintre comunicarea publică a operei reglementată de art. 15 din Legea nr.8/1996 și execuția muzicală prevăzută la art. 58 din lege este un raport de la gen la specie.
Împlinirea țelului pentru care operele sunt realizate de către autorii lor și valorificarea dreptului de autor se poate realiza direct, chiar de către autor – cazuri rare în care autorul folosește mijloacele proprii pentru aducerea operei la cunoștință publică: expunerea unei lucrări de artă plastică, recitarea în public a unei poezii, lectura în public a unui text de proză, executarea unei lucrări coregrafice sau muzicale.
În marea majoritate a cazurilor însă, valorificarea dreptului de autor prin comunicarea și răspândirea operei create presupune mijloace de care autorul nu dispune și, în consecință, este obligat să se adreseze unor intermediari specializați , cu care încheie contracte în scopul exploatării operei, cedându-le drepturile patrimoniale de autor – cum este și cazul în speță.
Astfel, ceea ce reglementează art. 58 din Legea nr.8/1996, este o modalitate de transmitere a unui drept patrimonial de autor, a dreptului de execuție muzicală (reglementat de art. 13 lit.(f) raportat la art. 15 alin. (1) din Legea nr.8/1996). Această modalitate de transmitere, se numește, conform legii, contract de execuție muzicală și este o formă de cesiune de care poate uza, firește, numai cel ce are dreptul, adică titularul dreptului de execuție muzicală: cel care poate consimți la/autoriza execuția muzicală. Or, în speță, dreptul la execuție muzicală prin reprezentare scenică a fost cedat către Media Pro. Prin urmare, apelanții, care nu mai sunt titularii dreptului care ar fi putut fi cedat, nu mai pot exercita nici așa-zisul drept de a ceda dreptul către intimata pârâtă.
Din punctul de vedere al tehnicii normative, este esențial să observăm că Legea nr.8/1996 tratează problema transmiterii drepturilor patrimoniale de autor într-un capitol separat, Capitolul VII cu denumirea marginală „Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor”, iar în cuprinsul acestuia se referă la:
– Secțiunea I: Dispoziții comune (în cadrul căreia se regăsesc reglementări generale privind cesiunea în această materie);
– Secțiunea II: Contractul de editare;
– Secțiunea III: Contractul de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală;
– Secțiunea IV: Contractul de închiriere.
Nu poate fi, astfel, trecură cu vederea împrejurarea că secțiunea privind contractul de execuție muzicală face parte din capitolul mai cuprinzător privind cesiunea drepturilor patrimoniale de autor.
Cum s-a reținut și în doctrina de specialitate (Teodor Bodoașcă, Dreptul proprietății intelectuale, Ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București 2007, pag.78), contractele reglementate în cuprinsul Capitolului VII al Legii nr.8/1996, inclusiv contractul de reprezentare, sunt specii ale contractului de cesiune și, prin prisma considerentelor amintite mai sus, adăugăm că acestea sunt mijloace de valorificare a drepturilor patrimoniale asupra operei. Astfel, este lesne de observat că inclusiv mijlocul de valorificare adică dreptul de a încheia un astfel de contract, se transmite odată cu dreptul care ar putea fi valorificat prin respectivul mijloc.
Fiind o specie a contractului de cesiune reglementat de art.39 din lege, contractul de reprezentare trebuie să întrunească toate condițiile generale reglementate de art. 39-43 din Legea nr.8/1996, la care se pot adăuga condiții speciale reglementate de art. 58 și următoarele din lege. Lipsa anumitor mențiuni reglementate de art. 59 din Legea nr.8/1996, în cadrul contractelor de cesiune încheiate de către reclamanți, pun eventual în discuție valabilitatea acestor contracte în raport cu cesionarul, iar oricare dintre părțile semnatare poate solicita anularea contractelor. Cât timp însă aceste contracte nu au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească, ele continuă să producă efecte judiciare, cesionarul fiind în prezent titularul dreptului patrimonial de autor, inclusiv al dreptului de comunicare publică a operelor muzicale.
În speță, având în vedere cele de mai sus, ceea ce contrazice în mod esențial aparența de drept pe care o pretind apelanții este că aceștia, în calitate de autori, au cedat în mod exclusiv toate drepturile patrimoniale de autor, inclusiv dreptul de comunicare publică, directă sau indirectă și, inclusiv dreptul de execuție publică prin reprezentare scenică, prin contractele de cesiune depuse la dosarul cauzei și avute în vedere de prima instanță.
În atare condiții, prima instanță, prin sentința pronunțată, în mod judicios a observat că mai degrabă a fost pusă în fața aparenței lipsei unui drept în patrimoniul reclamanților, decât în fața aparenței dreptului acestora și a respins cererea de ordonanță președințială.
Cu alte cuvinte, în termenii art. 978 din NCPC, ceea ce a observat prima instanță este că niciunul dintre reclamanți nu a făcut dovada credibilă că vreunul din drepturile sale patrimoniale (adică, al cărui titular este) ar face obiectul unei acțiuni ilicite. Pipăind fondul (în limitele permise în cadrul ordonanței președințiale), se poate constata că, dintre drepturile pe care apelanții le mai au asupra operelor, în calitate de autori (drepturile nepatrimoniale), niciunul nu este afectat de vreo acțiune ilicită, contrar susținerilor acestora.
Așadar, sentința apelată stabilește în mod temeinic neîndeplinirea condiției aparenței existenței dreptului în patrimoniul reclamanților, considerent decisiv pentru soluția de respingere a cererii de ordonanță președințială.
Și celelalte critici ale apelanților reclamanți se rețin a fi vădit nefondate, prima instanță reținând în mod judicios că reclamanți nu au făcut dovada îndeplinirii celorlalte condiții de admisibilitate reglementate de art. 977 Cod proc.civilă coroborate cu disp. art. 996 Cod proc. civilă.
Referitor la condiția ce vizează existența riscului producerii unui prejudiciu greu de reparat se reține că nici acesta nu este îndeplinită în cauză.
Reclamanții trebuiau să dovedească iminența unei pagube prin acțiunea pârâtei, care ar fi dificil, chiar imposibil de reparat, cum ar fi pierderea sau diminuarea clientelei, a reputației, etc.
În mod corect prima instanță a reținut că, în primul rând, caracterul urgent al cererii nu poate fi dedus, în speță, din natura dreptului ce se urmărește a fi ocrotit, astfel cum au pretins reclamanții.
Aceștia au invocat iminența unor prejudicii greu de cuantificat și nesusceptibile de reparat, constând în pierderi materiale rezultate de lipsa renumerației pentru execuția muzicală a pieselor, remunerație ce ar reveni în exclusivitate pârâtei. Pretinsa dificultate de identificat și de cuantificare a prejudiciului material cauzat prin acțiuni viitoare ale pârâtei nu poate fi reținută în condițiile în care pe de o parte reclamanții nu au făcut dovada credibilă, în sensul art.978 Cod proc. civilă, că pârâta pregătește pentru viitor astfel de concerte, iar pe de altă parte, nu trebuie uitat că aceste reprezentații sunt publice, reclamanții putând în orice moment să primească informații cu privire la activitatea artistică a pârâtei, și în ipoteza încălcării vreunui drept patrimonial al reclamanților, să solicite daune materiale pentru aceste încălcări.
Nu pot fi reținute ca fiind îndeplinite în cauză nici condițiile ce vizează neprejudecarea fondului și existența unei dovezi credibile privind acțiuni cu caracter ilicit.
Aparența de drept invocată de reclamanți – aceea că reclamanții sunt titularii unor drepturi de autor în pericol de a fi prejudiciate grav de către pârâtă prin interpretarea publică a compozițiilor muzicale ale căror autori sunt reclamanții, nu s-a dovedit în cauză.
Astfel, acestor susțineri ale reclamanților le-au fost opuse contractele de cesiune exclusivă prin care reclamanții au cesionat toate drepturile patrimoniale asupra operelor în discuție către […] S.R.L. Stabilirea în concret a tuturor drepturilor și obligațiilor născute în sarcina părților prin contractele de cesiune, efectele absenței din aceste contracte a mențiunilor expres prevăzute de art. 59 din lege, asupra validității acestor contracte constituie chestiuni de fond, extrem de complexe ce nu pot fi analizate în procedura sumară a ordonanței președințiale, clarificarea acestor aspecte neputând fi realizată în această procedură, care nu poate prejudeca fondul cauzei.
Pe de altă parte, așa cum a susținut și instanța de fond, nu se poate reține o lezare gravă a drepturilor morale ale reclamanților din moment ce pârâta nu a contestat niciodată calitatea reclamanților de autori ai pieselor interpretate și nu și-a arogat niciodată această calitate, iar condițiile colaborării dintre părți nu au fost niciodată guvernate de vreun contract de reprezentare muzicală încheiat în formă scrisă.
Reclamanții au dat dreptul pârâtei de a realiza prima interpretare a operelor, iar interpretarea acesteia a fost acceptată de reclamanți ca fiind oficială, astfel că nu se poate reține cauzarea vreunui prejudiciu moral ca urmare a modalității de interpretare a acestor opere muzicale.
Pentru considerentele mai sus expuse, constatând că în speță nu sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate a cererii reglementate de dispozițiile art. 977 Cod proc. civilă coroborate cu dispozițiile art. 996 Cod proc. civilă, hotărârea primei instanțe fiind legală și temeinică, în temeiul art. 480 Cod proc.civilă, Curtea va respinge apelul reclamanților ca nefondat.
Concluzii
Soluțiile legislative aduse prin Noul Cod de Procedură Civilă sunt eficiente întrucât fie au venit să modifice fie completează normele din materia măsurilor asiguratorii și provizorii pentru asigurarea desfășurării unei practici unitare în cadrul instanțelor judecătorești.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Masuri Asiguratorii Si Provizorii In Procesul Civil (ID: 128478)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.