Masuri Alternative de Infaptuire a Ocrotirii Parintesti Pentru Copilul Aflat In Dificultate

Psihologie

Masuri Alternative de Infaptuire a Ocrotirii Parintesti Pentru Copilul Aflat In Dificultate

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Introducere

1. Abordare generală a abandonului familial

1. 1. Definirea abandonului copilului

1. 2. Rolul familiei în dezvoltarea copilului

1. 2. 1. Nevoile copilului

1. 2. 2. Familia și dezvoltarea afectivității

1. 3. Separarea copilului de părinți

1.3.1. Forme de separare a copilului de familie

1. 3. 2. Factori generatori de abandon

1. 3. 3. Efectele abandonului asupra copilului

2. Măsuri alternative de înfăptuire a ocrotirii părintești pentru copilul aflat în dificultate

2.1. Plasamentul copilului

2.1.1. Plasamentul în sistem rezidențial

2.1.2. Plasamentul în servicii de tip familial

2. 2. Adopția

3. Prevenirea abandonului și reintegrarea copilului abandonat

3.1. Prevenirea abandonului

3.1.1. Programe pentru prevenirea separării copilului de familie

3.2. Reintegrarea copilului în familie

3.2.1. Pregătirea copilului în vederea reintegrării

3.2.2. Pregătirea familiei în vederea reintegrării copiilor

3.3. Integrarea socio-profesională a copiilor abandonați

Bibliografie

Introducere

Viitorul societății depinde de modul în care avem grijă de copii, pentru că ei ne reprezintă din toate punctele de vedere. Mulți oameni, când văd un copil îl aseamănă celor care l-au crescut și l-au educat. Însă nu toți copiii au șansa de a crește într-o familie care să-i crească și să-i educe pentru a deveni membri utili ai societății. Unii părinți preferă să paseze responsabilitatea părintească altor persoane sau instituții, abandonându-și copiii pe termen nelimitat.

Deși articolul 7 al Convenției Organizația Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (UNCRC) stabilește în mod clar că fiecare copil are „dreptul de a-și cunoaște părinții și a fi îngrijit de părinții săi”, atunci când un copil este abandonat acest drept îi este încălcat. Copiii nou-născuți și copiii mici sunt cei care prezintă riscul cel mai mare de a fi abandonați. Acest lucru este îngrijorător deoarece un copil lipsit de o creștere stabilă în primii ani de viață poate prezenta dificultăți din punct de vedere al dezvoltării emoționale și comportamentale. În ciuda importanței înțelegerii dimensiunii, cauzelor și consecințelor abandonului copilului, există o lipsă distinctă de cercetare în acest domeniu. Astfel de studii de cercetare sunt esențiale pentru a dezvolta efectiv programele de prevenire și strategiile a căror țintă este aceea de a proteja pe cei mai vulnerabili din societatea noastră.

Situația socio-economică din România a dus la creșterea numărului de familii (și în consecință de copii) aflați în diferite categorii de risc: riscul de a fi abandonați în instituții sau pur și simplu pe stradă, riscul de a fi încredințați pe perioade nedeterminate unor instituții, riscul de a fi abuzați de propria familie sau de alte persoane, de a deveni delincvenți sau victime ale violenței și abuzurilor, într-un cuvânt riscul de a nu crește într-un mediu familial bazat pe dragoste și suport pentru dezvoltare. Tocmai de aceea copilului trebuie să i se asigure o protecție specială împotriva factorilor agresivi ai mediului, asistentul social având un rol important în această direcție. Lucrarea de față își propune să evidențieze ce înseamnă abandonul pentru un copil, care sunt efectele lipsei unui mediu familial adecvat, cum se poate face reintegrarea unui copil în familie și în societate, precum și alternativele de protecție a unui copil aflat într-o astfel de situație.

Premisele dezvoltării personale armonioase sunt puse masiv și în multe privințe definitiv în perioada copilăriei. Tonusul moral, orientarea socială responsabilă, bunăstarea subiectivă, atitudinea constructivă, asumarea valorilor morale toate își au originea în copilărie.

Părinții sunt asociați cu dragoste, afecțiune, confort. Cei mai mulți părinți își îndeplinesc rolul de părinți cu succes. Există însă și situații în care părinții nu pot sau nu vor să-și asume această responsabilitate, ceea ce face ca evoluția copilului spre viața adultă să fie pusă sub semnul întrebării. În cazurile în care responsabilitatea familiei nu funcționează aceasta este preluată de colectivitate (locală, județeană, națională – statul asumându-și aici un angajament fundamental) prin serviciul de Asistență Socială.

Însă, în ciuda tuturor eforturilor făcute de specialiști, copiii suferă din cauza separației și pot dezvolta numeroase afecțiuni și boli. Mulți se gândesc că un copil care a fost abandonat și pentru care s-a luat o măsură specială de protecție ar trebui să fie fericit, însă acesta nu poate înțelege de ce părinții lui nu-l mai doresc, de ce a fost lăsat în grija altora sau de ce trebuie să se mute constant. Copilul începe să aibă sentimente contrarii față de cei din jurul lui, față de situațiile în care se află, nu știe cum să se manifeste, nu știe cui să ceara ajutorul. Este important profesioniștii care au în grijă copii abandonați, să se preocupe de nevoile lor emoționale, pentru că satisfacerea acestora este esențială pentru dezvoltarea armonioasă a fiecărui copil.

În toată această „ofensivă” de ocrotire a copiilor abandonați sau aflați în risc de abandon, un cuvânt adesea greu de spus îl au asistenții sociali. O profesie care conferă multe răspunderi, dar și multe satisfacții. Între acestea, contribuția pe care și-o aduc zi de zi, pentru înlesnirea aflării unei familii (mediu familial) pentru orice copil. Copilul devine astfel o investiție vitală pentru societatea actuală, care are nevoie de forță de muncă înalt calificată, dar și de membrii liberi, conștienți și responsabili, capabili să-și construiască propria viață.

1. Abordare generală a abandonului familial

1. 1. Definirea abandonului copilului

Problematica abandonului copiilor afectează întreaga lume, însă din cauza diferențelor sociale, culturale, economice este greu de oferit o definiție unitară pentru acest fenomen. Un studiu desfășurat în zece țări europene a dovedit că nu există o modalitate clară, unică de înțelegere a abandonului; se acceptă însă că există două tipuri de abandon: abandonul deschis și abandonul secret. Abandonul deschis este definit ca părăsirea cu bună știință a unui copil de părintele său care poate fi identificat și a cărui intenție nu este de a se întoarce, ci de a respinge voit răspunderea părintească. Mai mult, niciun alt membru al familiei nu poate sau nu vrea să-și asume răspunderea de părinte și să aibă grijă de copil. Abandonul secret este definit ca părăsirea în secret a copilului de către părintele său care nu poate fi identificat și a cărui intenție nu este de a se întoarce, ci de a respinge în mod voit și în mod anonim răspunderea părintească.

Etimologic, termenul „abandon” provine din limba franceză și conform dicționarelor franceze are o dublă semnificație: acțiunea de a renunța, de a părăsi, de a nu se mai ocupa, de a lăsa ceva sau pe cineva la discreția unor persoane (dicționarul Le Petit Robert) și încredința, a oferi ceva sau pe cineva altuia (dicționarul Quillet Flammarion). Conform dicționarului limbii române, „a abandona” semnifică a renunța la un bun sau la un drept și de asemenea într-un sens corelat dar independent mai are înțelesul de părăsire a familiei sau a copiilor.

În limbaj juridic se declară abandonat copilul care în condițiile legii se află în grija unei instituții de ocrotire socială sau medicală de stat ori privată, sau a unei persoane fizice ca urmare a faptului că părinții în mod vădit s-au dezinteresat de el pe o perioadă mai mare de șase luni. Dezinteresul în acest context este definit ca încetarea oricăror legături între părinți și copil, legătura care să dovedească existența unor raporturi afective normale.

Definiția abandonului se situează deci într-un dublu registru: cel al psihologiei și cel al socialului. Adesea se manifestă și o a treia implicare, aceea a psihiatriei. Din perspectiva acesteia din urmă, A. Porot descrie fenomenele de tulburare psihică profundă a căror pradă sigură este copilul abandonat. Diferențele conceptuale determină clarificări utile ale aspectelor și sursele generatoare de abandon:

palierul psihic originar, influențat prin crearea situațiilor reale de abandon este cel constituit de afectivitate.

producerea stărilor sau sentimentelor de abandon e determinată de absența fizică sau afectivă a părintelui sau substitutului parental.

consecințele situației/sentimentul de abandon se înscrie întotdeauna pe direcția tulburărilor psihice ale subiectului. Abandonul indiferent de limba în care este exprimat este unul dintre cuvintele cu cea mai întunecată rezonanță.

1. 2. Rolul familiei în dezvoltarea copilului

1. 2. 1. Nevoile copilului

Copiii, asemenea adulților au anumite nevoi, însă spre deosebire de adulți care și le pot satisface singuri, copiii au nevoie de prezența părinților pentru satisfacerea nevoilor. Abandonarea unui copil implică și faptul că părinții refuză să-și îndeplinească datoriile, copilului nemaifiindu-i satisfăcute astfel o parte din nevoi. Dezvoltarea armonioasă a copilului din punct de vedere social, moral, psihic, comportamental este strâns legată de modul în care părinții își îndeplinesc datoriile parentale.

Trebuințele comune ale tuturor copiilor nu diferă în mod fundamental de cele ale lumii adulte. Ele acoperă toate aspectele activității umane. Acestea sunt trebuințe materiale, afective, morale, intelectuale, culturale și spirituale. Nevoile includ următoarele categorii:

nevoi esențiale, legate de supraviețuire (hrană, îmbrăcăminte, locuință, temperatură adecvată în casă, igienă etc. )

nevoi care țin de adaptarea la mediul social în care trăiește copilul (educație, școlarizare)

nevoi legate de sănătatea fizică și psihică a copilului (control medical, vaccinuri, îngrijire medicală în caz de îmbolnăvire, sport, alimentație sănătoasă, precum și alternanța dintre muncă, învățare și relaxare, preluarea unor responsabilități adecvate vârstei etc. )

nevoi emoționale, acestea sunt nenumărate. Ele sunt de asemenea specifice fiecărui copil. Împlinirea acestor nevoi are loc diferențiat în funcție de caracteristicile fiecărui copil în parte. Iată câteva exemple de nevoi emoționale care se regăsesc în repertoriul fiecărui copil :

a) Nevoia de dragoste

Copiii au nevoie de dragoste și atunci când au dreptate și când nu au dreptate și atunci când sunt fericiți și când sunt triști. Dragostea se manifestă prin atitudini pozitive față de copil, perceperea corectă a acestuia, acordarea atenției, manifestarea afecțiunii. Copiii trebuie să știe că sunt iubiți, însă mulți părinți preferă să nu-și arate sentimentele față de aceștia. Chiar și atunci când toate acestea sunt prezente, dacă părintele alternează manifestarea dragostei cu unele comportamente abuzive sau prin care își neglijează copilul (fizic sau emoțional), atunci dragostea nu mai este percepută ca atare fiind știrbită de neîncrederea copilului în părinte și de sentimentul de respingere.

Copiii abandonați au probleme în a-și manifesta sau a accepta afecțiunea pentru că nu au învățat cum să gestioneze unele sentimente, astfel copiii abandonați manifestă sentimente contrare în care dragostea și ura se îmbină.

b) Nevoia de onestitate

Copiii au nevoie de a cunoaște oamenii și de a avea încredere în ei. Minciuna, adevărul spus pe jumătate și decepțiile îl fac pe copil să fie confuz. Părintele este cel mai important model în acest sens putând să îl ajute pe copil să fie onest prin exemplul propriu.

Copiii abandonați au probleme de încredere, multora le-au fost făcute numeroase promisiuni care nu s-au concretizat și le este greu să aibă încredere în adulții din jurul lor.

c) Nevoia de înțelegere

Copilul are nevoie să fie înțeles. Ascultarea fără a-l întrerupe facilitează înțelegerea situațiilor din perspectiva lui. Așteptările față de copil nu trebuie să fie legate doar de dorința părintelui, ci trebuie să reflecte ceea ce este bine pentru copil așa cum percepe el acest lucru. Există reguli care trebuie respectate, dar există și libertate, care îi conferă copilului unicitate șiau învățat cum să gestioneze unele sentimente, astfel copiii abandonați manifestă sentimente contrare în care dragostea și ura se îmbină.

b) Nevoia de onestitate

Copiii au nevoie de a cunoaște oamenii și de a avea încredere în ei. Minciuna, adevărul spus pe jumătate și decepțiile îl fac pe copil să fie confuz. Părintele este cel mai important model în acest sens putând să îl ajute pe copil să fie onest prin exemplul propriu.

Copiii abandonați au probleme de încredere, multora le-au fost făcute numeroase promisiuni care nu s-au concretizat și le este greu să aibă încredere în adulții din jurul lor.

c) Nevoia de înțelegere

Copilul are nevoie să fie înțeles. Ascultarea fără a-l întrerupe facilitează înțelegerea situațiilor din perspectiva lui. Așteptările față de copil nu trebuie să fie legate doar de dorința părintelui, ci trebuie să reflecte ceea ce este bine pentru copil așa cum percepe el acest lucru. Există reguli care trebuie respectate, dar există și libertate, care îi conferă copilului unicitate și umanitate și contribuie la formarea unei imagini de sine pozitive, sănătoase.

Copilul abandonat are nevoie de o dublă înțelegere: pe de-o parte trebuie înțeles asemenea unui alt copil de vârsta lui, de pe altă parte trebuie înțelese sentimentele pe care le are acesta, sentimentele față de situația în care se află, față de părinții lui și față de persoanele cu care relaționează.

d) Nevoia de acceptare și respect

Fiecare copil este diferit, motiv pentru care părinții nu trebuie să găsească rețeta minune pentru a crește și a-l educa. Părinții au datoria de a-și accepta copilul chiar dacă nu este așa cum și l-au imaginat. Faptul că părinții îl resping sau îi cer să fie altfel decât este poate fi devastator pentru un copil, acesta manifestând stări depresive, tristețe îndelungată, incapacitatea de a lega relații sau de a-și manifesta sentimentele.

e) Nevoia de constanță

Comportamentul adultului trebuie să fie constant în timp și în diferite situații. Schimbarea regulilor îl face pe copil să fie confuz și nesigur și îi transmite mesajul că respectarea lor nu este atât de importantă.

Copiii abandonați suferă din cauza lipsei de constanță din viața lor, unii ajung de-a lungul copilăriei în grija mai multor rude, asistenți maternali, instituții, toate aceste schimbări îi bulversează, iar copiii ajung să nu mai știe cum arată cu adevărat viața lor.

f) Nevoia de timp petrecut cu părintele

Copilul are nevoie de atenția și compania părinților pentru a învăța, a fi ascultat, pentru a se juca, a citi, a comunica etc. Timpul tuturor este din ce în ce mai prețios, părintele este nevoit să lucreze mai mult pentru a asigura un „trai decent” familiei, copiilor. Asta nu trebuie să ia din timpul pe care părintele trebuie să-l acorde copiilor, chiar dacă are doar cinci minute pentru a le petrece cu copilul, el trebuie să profite de acestea și să-i arate că-i pasă de nevoile acestuia.

Deși copiii abandonați care se află în diverse instituții sau în grija rudelor ori a asistenților maternali sau persoane care se ocupă de ei, ei duc lipsa îngrijirii părintești și a timpului petrecut cu părinții.

Toate aceste nevoi sunt importante, nerespectarea uneia putând conduce la efecte nedorite chiar dacă toate celelalte au fost satisfăcute. De pildă, copiii care sunt bine hrăniți dar care nu primesc stimularea afectivă sau cognitivă de care au nevoie sunt afectați foarte grav în dezvoltarea lor. Totodată trebuie avut în vedere faptul că

acest set de nevoi se modifică pe măsură ce copilul crește putând fi altul în diferite momente ale vieții copilului. În orice caz factorul fundamental pentru toți oamenii este familia cu toate părțile ei bune și rele de care au parte copiii în decursul creșterii lor.

1. 2. 2. Familia și dezvoltarea afectivității

„Dacă s-a spus că în afecțiune sălășluiesc marile succese ale omenirii, iar în lipsa afecțiunii marile ei eșecuri, afirmația s-a referit la faptul că sensibilitatea lumii începe în copilărie prin familie și se impune apoi ca cel mai fidel geniu al fiecărui om”. (Baudelaire )

Familia reprezintă mediul cel mai prielnic creșterii și dezvoltării copilului. Ea oferă mediul uman cu orientarea constantă cea mai ridicată pentru asigurarea bunăstării copilului, creând nu numai condițiile materiale, dar și pe cele psiho-afective și sociale necesare dezvoltării și formării copilului pentru viața matură. Nici o altă „instituție” umană nu s-a dovedit atât de adecvată pentru creșterea și dezvoltarea unui copil.

Părinții sunt asociați cu dragoste, afecțiune, prietenie, securitate și confort. Cei mai mulți părinți își îndeplinesc rolul de părinte cu succes asigurând un mediu propice dezvoltării copiilor prin adoptarea modului lor de viață și a comportamentului în funcție de nevoile copilului pe care le consideră prioritare (în luarea deciziilor în cadrul familiei). Există însă și situații în care părinții nu pot sau nu vor să-și asume această responsabilitate.

Studiile lui Bowlby au evidențiat nevoia puternică a oricărui copil pentru stabilirea unor legături profunde de atașament cu persoanele adulte (cu părinții, în lipsa acestora, cu bunicii, cu alte rude, vecini, educatori) precum și rolul fundamental al imaginii pe care și-o fac copiii despre aceste persoane.

În lipsa unei asemenea imagini puternice/normale și în lipsa unui atașament adecvat, dezvoltarea copilului este periclitată, iar evoluția lui spre o viață de adult firească afectiv este pusă sub semnul întrebării. Pe bună dreptate se poate spune că un copil privat de afecțiune maternă pierde peste jumătate din șansele sale de reușită în viață.

Copiii crescuți fără dragoste, deci lipsiți de atașamentul afectiv normal sunt de regulă pasivi, indiferenți, incapabili să cunoască sau să exploreze lumea. Ei vor demonstra o capacitate limitată de a dezvolta relații personale cu alții, mai ales adulți, vor evita relațiile permanente. Viața lor va fi caracterizată de un șir de relații trecătoare. Vor ridica multe pretenții asupra lor. Tragedia vieții lor de adulți va fi că în absența dragostei nu vor simți nici un fel de animație, de exemplu: bucurie, umor, vină, în situații care presupun acest tip de reacție. Nu sunt capabili să se critice pe ei înșiși, au foarte puțin control asupra comportării lor.

Simptomele comune copiilor care au probleme de atașament

Dimpotrivă, atunci când există un atașament puternic, se formează oameni stabili din punct de vedere psiho-emoțional rezistenți în fața încercărilor vieții și în plan socio global competenți în raport cu obligațiile status-ului profesional și ale poziției sociale ocupate. Deci, familia are aptitudinea maximă de a face copilul fericit sau nefericit, în funcție de capacitatea sau incapacitatea sa de a oferi afecțiune acestuia.

1. 3. Separarea copilului de părinți

Nu putem vorbi de abandonul copilului fără a vorbi de separare. Separarea este despărțirea copilului pentru o perioadă de timp sau definitiv de persoanele de care s-a atașat. Despărțirile sau separările frecvente și neașteptate de adulții cu care s-a obișnuit nu trec neobservate de către copil chiar dacă acesta este mai mic de un an. Uneori se vorbește despre separare ca fiind chiar un „act chirurgical”. Reacția la separarea de persoanele cu care s-a obișnuit nu este întotdeauna imediată. După o perioadă mai lungă sau mai scurtă de aparenta bunăstare, unii copii pot prezenta diferite tulburări derulate de obicei în trei faze:

A. Faza de protest: imediat după despărțire copilul protestează riguros, este foarte plângăreț și exigent agățându-se de orice persoană care intră în contact cu el.

B. Faza de disperare: plânsetele copilului se transformă treptat în gemete, acesta își pierde pofta de mâncare, scade în greutate și stagnează în dezvoltare.

C. Faza de detașare: copilul își pierde interesul pentru persoanele din jur, se retrage în sine, expresia feței devine rigidă, se îmbolnăvește frecvent, întârzierea în dezvoltare devine generală se instalează o stare de depresie.

Despărțirea este dureroasă și pentru un copil mai mare cât și pentru unii dintre adulți (care-și abandonează copiii sau îi internează în instituții). Dar în timp ce adultul poate înțelege atunci când i se explică ce se întâmplă cu el, copilul mic care nu dispune încă de un limbaj care să-i permită să înțeleagă, este complet neajutorat în fața unei astfel de situații. Sunt necesare câteva diferențieri între separarea de durată scurtă față de cea pe termen lung.

Separarea temporară este echivalentă cu un stres, copiii resimțind-o ca pe o senzație de insecuritate și anxietate. Circumstanțele în care a survenit separarea sunt extrem de importante. Tulburările emoționale și comportamentale sunt mai probabile de exemplu în cazul desfacerii unei căsătorii (divorț) decât atunci când copilul este internat într-un spital alături de mamă sau atunci când deși mama nu e internată cu copilul menține contacte dese în timpul spitalizării.

Pierderea reală, mai mult decât simbolică a ambilor părinți sau numai a mamei survenită în timpul dezvoltării copilului, constituie un traumatism psihic sever cu implicații imediate sau tardive asupra dezvoltării intrapsihice. În fond, separarea de părinte pe termen lung se realizează fie prin decesul acestuia, fie prin separarea faptică așa cum se întâmplă în cazul copiilor abandonați, fie prin separarea continuă de părinte și ar trebui să se soldeze cu aceleași consecințe. Uneori, separarea îndelungată de părinte nu este patogenică, dar poate constitui focarul în jurul căruia se organizează latent elementele patologice.

1.3.1. Forme de separare a copilului de familie

Abandonul generează o traumă profundă cu consecințe extrem de grave pentru întreaga viață. Nu e întâmplător faptul că unul dintre indicatorii cei mai importanți ai calității condițiilor de viață ale copilului este riscul de a fi abandonat. Între situația copilului care trăiește în familie ca și abandonul consemnat legal există anumite forme intermediare de separare a copilului de familie:

A. Părăsirea definitivă a copilului

Este vorba de existența situației de abandon ca stare de fapt. Copilul e părăsit întrucât părinții nu vor să-și asume responsabilitatea creșterii lui. Abandonarea copilului reprezintă forma limitată și definitivă a separării copilului de părinții lui. În acest caz copiii sunt abandonați explicit prin voința părintelui (părinților) din motive ce țin strict de modul în care aceștia își înțeleg existența: alcoolism, prostituție declarată sau nu, imaturitate a persoanei cu efecte evidente asupra modului de exercitare a calității de părinte (neglijență, respingere), dorința egoistă de a se bucura de confortul unei vieți de familie refăcute, delincvență, parazitism, prejudecăți sociale (care le fac pe mamele foarte tinere să-și părăsească copilul).

B. Încredințarea copilului pe o perioadă nedeterminată unor instituții

Aici este vorba de situația în care familia nu adoptă explicit o decizie de abandon definitiv. E nevoie să se distingă cu claritate situația în care asemenea încredințare este făcută sub presiunea unor condiții de viață excepționale și în care familia își exprimă cu claritate starea de temporalitate, menținând relațiile cu copilul, de situațiile în care familia se dezinteresează de copil și nu cultivă relații normale cu acesta. Aceste situații în experiența ultimilor ani din România duc în cele mai multe cazuri până la urmă la abandon. E o situație incertă și traumatizantă care după lungi perioade se transformă într-un abandon efectiv: „quasi-abandon” (semi-abandon).

În acest sens în studiul său Mircea Alexin Teodor propune următorul model explicativ: Familiile românești folosesc ca măsură de protecție atât a bunăstării proprii cât și a bunăstării viitoare a copilului nou-născut internarea într-o instituție de ocrotire unde se consideră că existența îi va fi asigurată prin subsidii bugetare. Această măsură de protecție, deși neobișnuită în tradiția românească nu este recunoscută ca o formă de abandon, ci doar ca o încredințare temporară a copilului și a sarcinilor părintești considerate ca depășind capacitățile actuale ale familiei unei instituții abilitate. Din păcate abandonul deși nu îmbracă forma legală a declarării lui formale sau a decăderii din drepturile părintești se produce totuși prin rarefierea legăturilor, prin contacte tot mai rare, alimentate de credința că minorilor din instituție are cine să le poarte de grijă și că părinții trebuie să acționeze pentru a asigura existența celor din lumea de afară, neprotejată.

Faptul că abandonul e determinat în cea mai mare parte de voința și decizia proprie a părinților e ușor de măsurat: e vorba de contactele pe care familia, rudele le mai păstrează cu copilul plasat în instituția de ocrotire. Organizația „Ocrotiți Copiii” menționează în raportul său din 1993 că, în cadrul lotului studiat numai 14% dintre copiii din casele de copii sunt vizitați de părinți, 65% sunt de fapt abandonați neavând nici un contact cu părinții. Abia 20% dintre copii sunt vizitați de părinți sau de rude o dată la patru luni ori chiar mai rar. Același raport constată slăbirea continuă a legăturilor dintre familie și copil pe măsură ce acesta crește, în sensul răririi treptate a vizitelor.

O cercetare făcută de Comitetul Național de Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite (UNICEF), publicată în 1994 găsește că din lotul studiat 76% dintre subiecții instituționalizați declară că nu au fost vizitați nici de părinți și nici de vreo altă rudă, aproximativ 9% sunt vizitați de tați, 9, 8% de alte rude și doar 5% sunt vizitați de mamele lor. Aceste vizite nu sunt mai dese ca una pe lună și de multe ori chiar mai rare.

Datorită faptului că nu există în cea mai mare parte cauze de forță majoră care să împiedice părinții să mențină o legătură (chiar și sporadică) cu copilul plasat în instituții (de exemplu părinte aflat în detenție, handicap fizic, boală psihică), comportamentul parental negativ nu poate fi explicat decât prin propria personalitate. Trăsătura comună părinților care-și abandonează copiii este în afara unei mizerii socio-culturale frecvente, o imaturitate și instabilitate marcantă.

C. Neglijarea cronică a copilului

Neglijarea cronică a copilului constă în forme de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoționale și educaționale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoțională, cognitivă și socială. Neglijarea mai este definită ca reprezentând condițiile în care persoana responsabilă de îngrijirea copilului, fie intenționat, fie prin neglijare deosebită, permite copilului să experimenteze suferințe care pot fi evitate și/sau nu reușesc să asigure una sau mai multe condiții care sunt esențiale pentru dezvoltarea capacităților fizice, intelectuale și emoționale ale unei persoane:

a) Carențe de creștere și dezvoltare: neasigurarea de către părinți a necesarului zilnic de vitamine și substanțe nutritive în rația copilului. Cauzele care conduc la aceasta sunt: neglijarea – părinții cu probleme psihice, în stări depresive sau care și-au pierdut locul de muncă, părinții cu probleme maritale sau care consumă alcool sau droguri nu pregătesc hrana corespunzătoare copiilor lor; sărăcia – lipsa fondurilor financiare conduce la lipsa hranei.

b) Neglijarea educațională: permite absenteismul – este considerată formă de maltratare dacă părintele a fost informat asupra problemei și nu a luat nici o măsură; neînscrierea copilului într-o formă de învățământ – omiterea înscrierii într-o formă de educație adecvată nivelului copilului; ignorarea nevoilor speciale de educație, refuzarea acordării serviciilor educaționale recomandate, sau neglijarea obținerii tratamentului pentru o dificultate de învățare diagnosticată a copilului sau a nevoilor speciale de educație fără un motiv rezonabil. Neglijarea este considerată și situația în care copilului i se permit practici contrare interesului său (privitul la televizor timp de 6-8 ore/zi, acceptarea frecventă a scuzelor pentru nefrecventarea școlii.

c) Neglijarea fizică: neasigurarea de către părinte a condițiilor decente de trai și neacordarea ajutorului fizic copilului, mai ales în perioada când este dependent de părinte, neasigurarea măsurilor de supraveghere și protecție, neglijarea îmbrăcămintei adecvate, neglijarea realizării unor amenajări pentru siguranța condițiilor de locuit.

d) Neglijarea medicală: lipsa de interes a părintelui față de sănătatea copilului, comportament neglijent al părintelui față de copilul bolnav și față de tratamentul prescris, neasigurarea medicației, neprezentarea la medic.

e) Neglijarea emoțională: îngrijirea și afecțiunea inadecvată -neglijarea evidentă a nevoii copilului de afecțiune, sprijin emoțional, atenție; abuz cronic sau violență domestică în prezența copilului sau față de copil; permiterea abuzului de drog/alcool de către părinți; refuzarea îngrijirii psihologice – refuzarea permiterii tratamentului necesar și disponibil pentru problemele emoționale sau de comportament ale copilului în acord cu recomandările unui profesionist; întârzierea în îngrijirea psihologică – neasigurarea tratamentului necesar pentru o problemă emoțională sau de comportament a copilului (de exemplu depresie cronică, tentativă de sinucidere); restricții exagerate evidente, așteptări nepotrivite față de vârsta copilului sau nivelului de dezvoltare. Toate aceste tipuri de neglijări (prezentate mai sus) sunt prezente în comportamentul părinților care-și abandonează copiii, dar și în acelor care deși nu-și abandonează copiii efectiv îi trimit pe stradă sau sunt dezinteresați de aceștia.

1. 3. 2. Factori generatori de abandon

Un raport al organizației Equilibre-Roumanie privind cauzele abandonului a arătat că: 40% dintre copii sunt părăsiți în maternitate, iar 25% sunt abandonați în diferite alte locuri, părinții fiind necunoscuți; 30% sunt aduși în instituții prin intermediul serviciilor sociale locale, ca urmare a incapacității părinților de a se îngriji de ei; 5% dintre copii sunt orfani având unul sau ambii părinți decedați.

Dat fiind numărul mare de copii abandonați e necesar să se clarifice factorii care au influențat și influențează acest fenomen. Un raport întocmit de John Bowlby sub egida Organizației Mondiale a Sănătății în 1951, a constituit punctul de pornire al unui uriaș val de conștientizare comunitară în ceea ce privește situația copiilor abandonați, acesta găsind trei grupuri principale de motive:

situații de urgență;

condiția grupului familial natural;

ajutorul acordat de rude.

Bazat pe aceste date și reorganizându-le cu referință la familie, Bowlby identifică alte trei cauze care acționând în principal asupra grupului familial sunt furnizoare potențiale de copii deprivați emoțional:

A. Familia naturală neorganizată -ilegitimitate;

B. Familia naturală organizată și intactă, dar care nu funcționează efectiv: condiții economice ducând la șomajul susținătorului familiei și consecutiv la sărăcie, boala cronică sau incapacitate a unui părinte, instabilitate ori psihopatie a unui părinte.

C. Familia naturală dezorganizată și deci nefuncțională: calamitate socială, război, foamete, decesul unuia dintre părinți, boala necesitând spitalizarea unuia dintre părinți, unul dintre părinți aflați în detenție, dezertarea unuia sau a ambilor părinți, separare sau divorț între părinți, absența tatălui impusă de un loc de muncă depărtat, mama lucrează lipsind întreaga zi.

Un alt studiu având ca temă fenomenul instituționalizării copiilor a relevat drept factori considerați ca generatori de abandon următoarele:

a) Decesul unuia dintre părinți (sau a ambilor)

Instituționalizarea minorilor imediat după decesul unuia sau ambilor părinți generează un șoc major ce va rămâne întipărit în memorie pentru toată viața, copiii devenind apatici, triști, refuzând alimentația, iar în timp se instalează un retard în dezvoltarea neuro-psihică din cauza absenței afectivității mamei (deprivarea maternă), atunci când perioada de instituționalizare se prelungește mai mult de șase luni.

Există mai mari șanse ca un copil, în special cei de vârstă mică, să fie instituționalizați după decesul mamei decât după decesul tatălui. Mamele încredințează copiii unei instituții numai în cazuri disperate: boală îndelungată, lipsa permanentă a resurselor, număr mare de copii.

Copiii abandonați după decesul părinților beneficiază de diverse forme de protecție specială: adopție, plasament familial, încredințare spre creștere unei persoane sau familii, încredințare in instituții de ocrotire. Însă numărul mic de specialiști care să se ocupe de nevoile complexe și îndelungate ale acestora poate duce la situații în care copilul nu se adaptează la noua situație.

b) Divorțul

Divorțul înseamnă despărțirea legală dintre soți, însă copiii sunt cei mai afectați de această acțiune. Divorțul îl afectează pe copil pe toate planurile: psihic, social, economic, comportamental, afectiv. În cazul unui divorț copiii sunt încredințați unui părinte sau sunt împărțiți între cei doi soți, însă uneori acești copii ajung să fie abandonați.

Cauzele pentru care un părinte divorțat alege să-și abandoneze copiii sunt complexe, însă se pot aminti: noul partener al părintelui nu acceptă copilul, părintele nu are posibilitatea financiară de a îngriji toți copiii, niciunul dintre părinți nu vrea să-și asume răspunderea. În momentul în care acești copii sunt abandonați se simt vinovați pentru divorț și pot considera abandonul o pedeapsă pentru că „au fost răi”.

c) Situația familială precară

Riscul de abandon și instituționalizarea apar cel mai des în familiile supuse presiunilor și problemelor sociale: condiții de viață dificile, resurse materiale scăzute, sărăcia, stresul și alte cauze. La acestea se adaugă și fenomenul de instituționalizare prezent în societate văzut de familiile aflate în această situație ca fiind unica soluție pentru copil.

Deși ceilalți factori menționați anterior ca pondere în determinarea situației acestor familii totuși în majoritatea cazurilor în care copiii erau identificați drept victime ale abandonului și instituționalizării, s-a constatat faptul că ei aparțineau familiilor care fie din cauza situației familiale, fie din cauza nivelului socio-economic erau considerate ca aparținând grupurilor defavorizate, marginalizate sau neadaptate.

Preponderența familiilor defavorizate printre părinții ce-și abandonează sau instituționalizează copilul are și alte explicații: anumite grupuri sociale, familii supuse constrângerilor din mediul exterior, constrângeri ce determină frustrare și tensiuni. Reducându-se astfel atât pragul de toleranță în ceea ce privește copilul cât și dorința de a lupta pentru a trăi în condiții de viață mai bune. Această situație este întâlnită în cazul mamelor singure sau care conviețuiesc cu parteneri întâmplători. În cazul în care aceste mame, de obicei tinere, sunt lipsite de suport social și sursă de subzistență sau dacă nu simt responsabilitate și atașament față de copil, de obicei nou-născut recurg la abandon. În cazul lor acesta îmbrăca forme tipice: păstrarea copilului mic în spitale de copiii sau a sugarului în maternitate.

Starea civilă a părinților minorilor aflați în dificultate poate constitui motiv de ocrotire de către sistemul de protecție socială atunci când prin statutul civil și poziția socială a unuia sau ambilor părinți, apar dificultăți majore de ordin economic, social sau chiar medical, familiile monoparentale în special, nu pot asigura condițiile optime pentru creșterea și educarea minorilor.

Vârsta părinților sub douăzeci de ani poate constitui cauza de instituționalizare datorită lipsei unei profesii și a unui loc de muncă sigur care să permită susținerea materială și financiară necesare pentru îngrijirea minorilor. De cele mai multe ori suntem tentați să-i considerăm pe părinți ca fiind singurii responsabili sau că mediul familial reprezintă un pericol și că instituționalizarea sau plasamentul reprezintă unica soluție. Această separare temporară sau definitivă atunci când ea nu se impune pentru securitatea copilului are de cele mai multe ori efecte negative asupra copilului și a relației acestuia cu familia lui naturală. Se acționează asupra anumitor factori la nivelul familiei, însă nu se rezolvă problemele fundamentale de ordin economic, social și cultural, de aici rezultând perpetuarea unei situații generale de fundal , care favorizează apariția tot mai numeroasă a familiilor aflate în situația de a-și abandona și/sau instituționaliza copilul.

O categorie cu risc ridicat o reprezintă și familiile monoparentale (în urma decesului unui părinte sau a separării ori divorțului). Acestea reprezintă aproximativ 10% din familiile cu copii, în astfel de familii trăind spre 10% dintre copiii din România. Neexistând decât un singur aducător de venit, acest tip de familie înfruntă riscuri crescute cu atât mai mult cu cât în general este vorba de femei singure cu copii (veniturile femeilor sunt în medie mai mici decât cele ale bărbaților). Copiii care trăiesc în astfel de familii trebuie să depășească nu numai situația dificilă generată de lipsa unuia dintre părinți, ci adesea și starea de sărăcie cronică în care se află. Un studiu al Comisiei Antisărăcie și Promovarea Incluziunii Sociale (CASPIS) din 2004 privind condițiile excluziunii sociale a copilului, arată că o cincime dintre familiile monoparentale sunt sărace. Rata nu foarte ridicată se datorează în special familiilor monoparentale cu un copil, întrucât cel de-al doilea copil și următorii cresc dramatic riscul sărăciei: aproape 60% dintre cele cu trei și mai mulți copii sunt sărace. Introducerea noilor alocații pentru familiile monoparentale vor avea în acest sens un impact pozitiv .

S-a constatat că aproximativ 70% din copiii instituționalizați au sub doisprezece ani (ceea ce înseamnă că numărul copiilor din sistem va crește în următorii ani) și provin din familii cu situație extrem de precară. Copiii din segmentul de romi ai populației prezintă de asemenea un risc foarte ridicat: 80% se află în sărăcie și 43, 3 % în sărăcie severă și ajung în instituții.

d) Boli cronice somato-fiziologice sau psihice

Acestea creează o stare de tensiune din cauza imposibilității respectării obligațiilor vieții de familie. Mai ales când mama e bolnavă tatăl nu-și asumă de obicei răspunderea îngrijirii copiilor. Dacă vârsta lor e mică atunci ei sunt mai expuși abandonului (la o vârsta mai mare ca de exemplu la pubertate și adolescența copiii pot deveni un sprijin și riscul de abandon e mai scăzut).

e) Alți factori responsabili de producerea abandonului

prezența unui exemplu de abandon în viața sau familia unuia din parteneri sau în anturajul acestora. Astfel „imitația socială” (Gabriel Tarde) poate funcționa în acest caz, părinții fiind la curent cu beneficiile și riscurile acestui act de obicei sancționat de morala publică.

lipsa suportului social din partea familiei lărgite sau a comunității în cazul familiei imigrante din alte zone, de obicei mai sărace și venite în căutarea unei vieți mai bune. Fiind în general respinși de comunitate ei ajung să-și dezvolte comportamentele anomice și nu țin de obicei seama de sancționarea din partea moralei publice a actului de abandon al propriilor copii.

1. 3. 3. Efectele abandonului asupra copilului

Nu putem vorbi de efecte ale abandonului fără să vorbim de efectele instituționalizării asupra copiilor, dat fiind că acest fenomen din urmă era răspunsul preferat la situația de abandon (a copilului) în regimul socialist. Copilul abandonat era deci și cel instituționalizat cu toate că legislația prevede și celelalte posibilități (adopție, plasament, încredințare) care ar fi putut diminua cu mult efectele negative ale abandonului asupra copilului.

Acceptarea psihologică a copilului în familie și relații normale cu mama, asigură cadrul dezvoltării biologice și psihice a copilului. Deteriorarea sau destrămarea acestor relații în condițiile desertismului familial abandonului real sau simulat, generează starea de frustrare cu consecințe severe asupra dezvoltării copilului. Separarea mamei de copil îl frustrează pe acesta de satisfacerea trebuințelor primare de alimentație, tandrețe comunicare în ambianța normală de acceptare psihologică a copilului determinând dezechilibrul biologic și psihic, numit de G. Gueux „sindromul carenței materne”.

Aceasta constituie una dintre cauzele crizei de adaptare a copilului prin internarea în leagăn manifestate prin anorexie (negativism alimentar) și refuzul comunicării (închidere în sine, apatie). Vulnerabilitatea copilului se accentuează în condițiile deplasării acestuia dintr-o secție în alta și a schimbării personalului și se manifestă prin distrofie, nervozitate, sensibilitate la îmbolnăviri. Pentru copilul abandonat cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani s-a constatat: sărăcia repertoriului motric, cognitiv și socio-afectiv, motricitate defectuoasă, mers întârziat, limbaj sărac, dificultăți de înțelegere, stări afective preponderent negative cu manifestări stridente, deprinderi de igienă automatizate cu întârziere. Trebuințele afective ale copiilor fiind mai mari decât posibilitățile de satisfacere a lor declanșează o stare de nervozitate colectivă marcate de crize de afect (plâns și furie, agresivitate și autoagresivitate), atitudini revendicative (gelozie, pasivitate, regresii comportamentale – suptul degetului, legănatul), refuzul comunicării.

Pentru copilul preșcolar (3-6 ani) internarea din familie în centrul de plasament preșcolarii creează fondul altei „crize de adaptare ” manifestate prin tulburări digestive și respiratorii, anorexie, hiporexie sau bulimie (foame nervoasă fără senzație de sațietate), irascibilitate, necomunicare. Ca și în cazul vârstei anterioare există un retard al dezvoltării motrice, intelectuale și afective. La aproximativ 5-6 ani se conturează raportarea la familia de proveniență (atitudinea față de părinți) care constituie o altă cauză a retardului și a progreselor lente ale dezvoltării copilului. Vizita părinților în instituții poate reprezenta un stimulent în învățare, în dispoziția de a se juca și de a comunica cu ceilalți (copii și adulți). Când părinții nu-și respectă promisiunea (de a reveni în instituții) copiii manifestă „căderi psihice” cu repercursiuni negative asupra activității de învățare. De la această vârstă se sesizează starea de deprimare afectivă și se structurează „sentimentul de a fi a nimănui”.

Copilul ajuns la vârsta școlară mică (6-11 ani) se va confrunta iar cu „criza de adaptare” prin transferul în instituția de copii școlari având ca manifestări: închiderea în sine, neîncrederea în sine, reticență în comunicare, dezinteresul pentru învățare, apatia. Școlarizarea pe acest fond devine un moment stresant. Din cauza întârzierilor de dezvoltare biologică și psihică a deficienței maturizării psihosociale rezultatele școlare sunt slabe și mediocre. Proveniți din familii cu carențe moral-educaționale, copiii au fost în general nesupravegheați și neglijați preocupați de conflictele familiale, ceea ce explică parțial manifestările de indisciplină. Sub aspectul socializării se manifestă dificultăți de încadrare în colective (de relaționare cu ceilalți copii).

Personalitatea copilului abandonat

Conștientizarea venirii în centrul de plasament (instituții) este traumatizantă pentru copii după cum a reieșit din răspunsurile obținute în urma aplicării testului: Completarea frazelor:

„Am fost adus aici pentru că mi-au murit părinții”. . . . „ pentru că părinții mei sunt despărțiți”. . . „pentru că mama nu ne poate ține pe toți”. . . „pentru că nu am pe nimeni. . ”

Prin intermediul probelor proiective (de exemplu testul „Completarea frazelor”, testul „Povestirea după imagine”, testul „Desenul familiei”)și al convorbirilor s-a constatat că preocuparea pentru familia de proveniență este o dominantă frustrantă, una dintre cauzele generatoare ale dezechilibrului biopsihic al copiilor cu consecințe severe asupra adaptării și integrării lor sociale. Dominanța preocupării pentru familia de proveniență se exprimă prin atitudini tensionate, suferințe, revendicări după cum reiese de mai jos:

. . . „vreau să plec acasă”. . . „vreau ca mama să vină mai des pe la mine”. . . „ tata este iar la închisoare”. . . „dacă mama nu ar fi murit, nu aș fi fost așa de singur”. . . „ce rău este că nu ai părinți”. . . „mama a plecat și nu s-a mai întors”. . . „ frații mei stau acasă, pe mine mă ține aici”. . .

Raportarea la familie este o dominantă frustrantă, traumatizantă (conștientizată la școlari) generatoare de atitudini negative: resemnare, ostilitate, revendicare agresivă. Frustrarea de ambianță de intimitate a familiei este una din cauzele întârzierii în dezvoltarea biopsihică și socială dificultăților de adaptare și integrare în colectivul de copii din instituțiile de ocrotire, grădinițe și școli.

Trebuie precizat următorul fapt: chiar dacă prin acțiune judecătorească cel care a comis fapta de abandon de familie își reia obligațiile, asta nu înseamnă că automat și celelalte efecte cum sunt cele de natură psiho-traumatizantă sunt total și definitiv înlăturate. Odată abandonat se instalează teama de abandon.

Din toate lucrurile descrise până acum se poate observa că familia este esențială pentru dezvoltarea copilului, iar abandonul poate duce la apariția unor afecțiuni grave care pot împiedica definitiv dezvoltarea normală a copilului. De-a lungul timpului au apărut și alte forme de protecție a copilului prin care se încearcă eliminarea sau măcar ameliorarea efectelor negative ale abandonului.

2. Măsuri alternative de înfăptuire a ocrotirii părintești pentru copilul aflat în dificultate

Conform legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, copiii abandonați beneficiază de protecție specială până la dobândirea capacității depline de exercițiu. „Protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi sau a celui care în vederea protejării intereselor sale nu poate fi lăsat în grija acestora”.

De măsurile de protecție specială, existente în lege, beneficiază:
a) copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;

b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora;

c) copilul abuzat sau neglijat;

d) copilul găsit sau copilul părăsit în unități sanitare;

e) copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.

2.1. Plasamentul copilului

Plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială având caracter temporar care poate fi dispus în condițiile prezentei legi după caz la:

a) o persoană sau familie;

b) un asistent maternal;

c)un serviciu de tip rezidențial

La stabilirea măsurii de plasament se va urmări:

plasarea copilului cu prioritate la familia extinsă sau la familia substitutivă;

menținerea fraților împreună;

facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura cu acesta.

Observăm că din punct de vedere legal trebuie îndeplinite anumite condiții, pentru ca acei copii aflați în plasament să aibă parte de cele mai bune șanse la a avea o viață mai bună. Astfel, prima dată se încearcă plasarea copilului într-o familie sau la un asistent maternal, și doar în ultima instanță în sistemul rezidențial. Asta ne arată că sistemul de protecție a copilului a evoluat în ultimii ani și s-a înțeles că este esențial ca toți copiii să crească și să dezvolte într-o familie. Un alt lucru important este faptul că se încearcă menținerea fraților împreună; acest lucru îi poate ajuta pe copii să nu se simtă singuri și să aibă un sprijin. În alte cazuri, momentul în care este instituită măsura plasamentului, și copiii sunt duși într-o instituție, este cel în care frații se reunesc, unii descoperind abia în acele clipe că au o familie.

După cum se observă, plasamentul diferă în funcție de locul în care este plasat copilul. Bineînțeles, niciunul dintre cele două sisteme de protecție a copilului: serviciile rezidențiale și serviciile familiale nu sunt perfecte, fiecare având avantaje și dezavantaje.

2.1.1. Plasamentul în sistem rezidențial

Copiii pot fi plasați în cadrul unui serviciu rezidențial public sau privat, în România existând, conform buletinului statistic emis de Ministerul Muncii la 30 septembrie 2014 existau 1.158 servicii de tip rezidențial publice și 356 servicii de tip rezidențial ale organismelor private acreditate. Aceste servicii includ: centre de plasament clasice sau modulate, apartamente, case de tip familial, centre maternale, centre de primire în regim de urgență, alte servicii (serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viață independentă, adăpost de ziși de noapte). De aceste servicii rezidențiale beneficiau 27.728 copiii.

Plasamentul în sistem rezidențial are atât avantaje, cât și dezavantaje. Un dezavantaj este prezentat de numărul mare de specialiști care au grijă de copii în centrele de plasament. De regulă, se lucrează pe schimburi, personalul schimbându-se la 8-12 ore. Deci, de-a lungul unei zile, există cel puțin 3 educatori care le poartă de grijă copiilor dintr-un centru. Acest lucru îi poate bulversa pe copii, pentru că ei se atașează de anumite persoane din centru, dar există și persoane pe care nu le agreează; și acest lucru poate duce la anumite neînțelegeri și la comportamente diferite ale copiilor, în funcție de persoanele care sunt în jurul lor (ex. același copil poate să fie agresiv față de o educatoare, indiferent sau foarte cuminte față de alta). Astfel, același copil poate fi descris ca ascultător de unii, și neascultător de alții. Și comportamentul celorlalți copiii va fi diferit în funcție de cum se comportă personalul cu el. În plus, dacă copilului i se repetă într-una că este rău, neascultător el poate interioriza aceste caracteristici și se va comporta ca atare.

O altă problemă este reprezentată de fluctuația de personal; aceasta afectează atât activitatea centrului cât și pe copii. Dacă un copil care fusese abandonat se atașează prea mult de un membru al personalului, poate resimți plecarea și lipsa lui ca pe o trădare.

Apoi, nu toți părinții naturali ai copiilor sunt decăzuți din drepturile părintești pentru că i-au abandonat. Asta înseamnă că deciziile pentru copil se iau în comun de către familia biologică și asistentul social responsabil de caz. Acest lucru poate duce la anumite conflicte între cele două părți, pentru că nu au același mod de înțelegere a lucrurilor sau pentru că nu își doresc aceleași lucruri pentru copil (ex. părinții se opun adopției, chiar dacă nu au mijloace necesare de a-l crește pe copil).

Bineînțeles, plasamentul copilului într-un serviciu rezidențial are și avantaje. În primul rând, copilului i se oferă un mediu sănătos în care să trăiască; copilului îi este asigurată o locuință, hrană suficientă, îmbrăcăminte. Faptul că sunt înconjurați de mai mulți copii și tineri de vârsta lor le creează sentimentul că fac parte dintr-o familie; unii dintre ei leagă prietenii și se simt în centru de plasament ca într-o adevărată familie.

În plus, copiii care au diverse afecțiuni sau dizabilități primească tratament și sunt ajutați să se dezvolte și să se integreze. De multe ori, părinții biologici nu au mijloacele necesare pentru a plăti anumite tratamente sau terapii, preferând să-i abandoneze într-o instituție. A locui într-o instituție de plasament îl poate ajuta pe un copil abandonat, care are o dizabilitate, să se adapteze, să își accepte dizabilitatea pentru a reuși să se reintegreze social. Pentru mulți copii cu dizabilități, plasamentul poate fi o adevărată șansă de a avea o viață mai bună; în centrul de plasament reușește să primească un tratament adecvat, merge la școală și socializează cu alți copii de vârsta lor.

Un lucru deosebit de important este faptul că, în centrele de plasament, copiii, sunt implicați în numeroase activități educativ-culturale, care să le permită o dezvoltare socială armonioasă, necesară integrării în mediul școlar și social. Activitățile desfășurate în centrele de plasament și în casele de tip familial au în vedere următoarele:

Activități de socializare

Integrarea în viața socială sau de familie;

Responsabilizarea individului;

Dezvoltarea unui cod de valori (solidaritate, respect, iubirea față de aproape, voluntariat etc.);

Finalizarea unei forme de învățământ;

Deprinderea de abilități manuale, folosindu-se munca pe post de instrument de intervenție pentru o acțiune de valoare socială;

Integrarea într-un loc de muncă.

Cursuri de igienă, comportament în societate, religie, deprinderi de viață;

Consiliere

Cursuri de prevenire a infracțiunilor, consumului de droguri;

Consiliere pe tema educației sexuale;

Activități pentru asimilarea de deprinderi de viață independentă;

Activități gospodărești (practice și teoretice);

Cursuri de administrare a banilor.

Insuflarea unui simț al familiei (semnificații, responsabilități, reguli, probleme și mod de soluționare etc.);

Stimularea copilului de a învăța și demonstrarea beneficiilor studiului;

Educație prin muncă – asimilarea de noțiuni și disciplina muncii, „practică” în propriile laboratoare sau la diverse firme;

Jocuri cu scop educativ care să îi ajute să-și însușească valori etice și morale și simțul responsabilității;

Activități sportive;

Efectuarea unor vizite periodice la domiciliul familiei

2.1.2. Plasamentul în servicii de tip familial

Copiii abandonați nu beneficiază doar de protecție în cadrul serviciilor rezidențiale, ci se poate lua pentru ei decizia de a fi plasați într-un serviciu de tip familial. Trebuie menționat că nu este o măsură definitivă de protecție, ci asemenea plasamentului în sistem rezidențial, plasamentul în regim familial este o măsură temporară de protecție a copilului. Acesta încetează în momentul în care este reintegrat în familia naturală sau este capabil să se integreze socio-profesional.

Serviciile de tip familial îi oferă copilului șansa de a crește într-o familie, acest lucru fiind benefic dezvoltării lui. Există trei modalități de protecție specială în servicii de tip familial: asistența maternală, plasarea la rude până în gradul IV și plasarea la alte persoane care nu sunt nici rude, dar nici asistenți maternali.

Familia extinsă se referă la „rudele copilului, pana la gradul IV inclusiv iar familia substitutivă este „persoanele, altele decât cele care aparțin familiei extinse, inclusiv afinii pana la gradul IV si asistenții maternali care asigura creșterea si îngrijirea copilului, in condițiile legii”.

Un rol important în protecția copilului în cadrul serviciilor familiale îl are asistentul maternal care este „persoana fizică, atestată în condițiile prezentei hotărâri, care asigură prin activitatea pe care o desfășoară la domiciliul său creșterea, îngrijirea și educarea, necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primește în plasament sau în încredințare”.

Indiferent de măsura luată pentru copil, este important obligatoare următoarea condiție: „Familia sau persoana care primește un minor în plasament familial îi asigură acestuia toate condițiile necesare creșterii și educației sale, potrivit celor hotărâte de părinți sau tutore.”

Avantajul major al îngrijirii într-o familie este faptul că aici copilul „învață să iubească și să fie iubit, să aibă încredere și să dezvolte relații”. De multe ori copiilor abandonați le lipsește capacitatea de a lega relații bazate pe atașament; într-o familie ei învață cum să răspundă anumitor stimuli, cum să se comporte cu cei din jur, să socializeze cu diferite tipuri de persoane. Într-o familie îi este mai ușor să își asume diferite roluri și să deprindă diverse abilități. Familia substitutivă trebuie să îi satisfacă copilului nevoile, să îi insufle valori morale și să îl ajute să accepte situația în care se află. Spre deosebire de personalul dintr-un centru care trebuie să satisfacă nevoile unui număr mai mare de copii, familiei substitutive îi este mai ușor să se ocupe de educarea, creșterea și îngrijirea copiilor pe care îi are în grijă pentru că sunt mai puțini (ex. asistentul maternal poate avea în grijă maxim 2 copii).

Un dezavantaj major poate fi reprezentat de încetarea măsurii plasamentului la un asistent maternal; de cele mai multe ori copiii se atașează atât de mult de acești „părinți”, încât nu reușesc să se reintegreze în familiile naturale sau să se integreze în familiile adoptive. Dacă nu îi sunt prezentate copilului foarte clar atribuțiile asistentului maternal, acestuia îi va fi foarte greu să treacă peste această despărțire. Ideal ar fi ca atât înainte de plasamentul propriu-zis, cât și pe parcursul măsurii de protecție, copilului să i se amintească care sunt atribuțiile asistentului maternal, pentru a nu fi luat prin surprindere în momentul în care măsura încetează sau este aleasă o altă măsură de protecție pentru aceasta (ex. copilul trebuie să părăsească asistentul maternal pentru a se muta într-un centru de plasament). Asistentul social responsabil de caz trebuie să se asigure că asistentul maternal sau familia la care este plasat va reuși să aibă grijă de copil. Pentru că acești copii care au fost abandonați provin din diverse medii defavorizate, iar abandonul a reprezentat pentru ei o traumă, la care uneori se mai adaugă și altele (ex. violența, malnutriție), asistentul social trebuie să se asigure să într-un serviciu de tip familial copilul va fi protejat, și că suferința sa nu se va accentua.

2. 2. Adopția

Deși există o serie de măsuri temporare de protecție a copilului abandonat, trebuie avut în vedere și faptul că pentru unii integrarea în familie este imposibilă. Astfel, pentru a nu rămâne întreaga viață în grija statului, copilul poate fi dat spre adopție. Copilul devine adoptabil în momentul în care părinții lui biologici și-au dat acordul pentru a fi adoptat; dacă părinții sunt morți, necunoscuți, incapabili să își asume responsabilitatea părintească sau decăzuți din drepturile părintești instanța hotărăște dacă copilul poate fi sau nu adoptat.

„Adopția este un proces prin care o persoană adultă își asumă parentalitatea pentru o altă persoană, astfel încât toate drepturile și responsabilitățile împreună cu filiația sunt transferate dinspre părintele sau părinții originari. Spre deosebire de alte forme de încredințare sau alte sisteme de îngrijire a copilului, adopția intenționează realizarea unei schimbări permanente a statutului copilului.”

Potrivit legii adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului și are la bază următoarele principii:

a) principiul interesului superior al copilului;

b) principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;

c) principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică;

d) principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate;

e) principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției;

f) principiul garantării confidențialității în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului sau după caz ale familiei adoptatoare, precum și în ceea ce privește identitatea părinților firești.

Dintre toate modalitățile de protecție a copilului abandonat, adopția este cea mai bună alegere, în special pentru cei abandonați perioade îndelungate, pentru cei care nu pot fi reintegrați în familiile naturale sau pentru cei ai căror părinți sunt necunoscuți. Adopția nu oferă un mediu asemănător familiei, ci oferă o familie în care copilul poate să se dezvolte. Dacă părinții adoptatori reușesc să înțeleagă nevoile acestui copil, șansele ca el să se dezvolte corect sunt mari. Chiar dacă adopția pare modalitatea perfectă de protecție a copilului specialiștii din asistență socială trebuie să aibă în vedere întotdeauna interesul superior al acestuia, nu al familiei naturale sau al celei adoptatoare. Astfel, dacă adopția nu este potrivită pentru copil sau dacă părinții adoptatori nu-l înțeleg pe copil pot apărea diferite efecte negative precum: lipsa atașamentului, imposibilitatea de a lega relații, apariția agresivității, probleme de comportament, probleme școlare, fuga de acasă, depresie.

Din toate cele expuse până acum ne putem da seama că fiecare copil este o ființă complexă care are nevoie în permanență de îngrijire și ocrotire pentru avea o dezvoltare normală. Lipsa ocrotirii poate cauza diverse afecțiuni fizice sau psihice fiecare dintre ele blocând evoluția copilului. Un lucru pe care specialiștii nu trebuie să uite este faptul că interesele copilului sunt cele mai importante. Un interes principal este creșterea lui într-o familie. Deși există măsurile de protecție alternativă, prin plasament, servicii maternale sau servicii rezidențiale, locul copilului este în familia lui naturală.

Astfel, asistentului social și ceilalți specialiști implicați trebuie să încerce să reintegreze copilul în familia sa naturală, fie că este vorba de cea restrânsă, fie că este vorba de cea extinsă. Dacă acest lucru este imposibil, iar copilul abandonat este introdus definitiv în sistemul de protecție al copilului, specialiștii care se ocupă de copil au datoria de a se asigura că acesta va reuși să se integreze în societate din punct de vedere socio-profesional.

3. Prevenirea abandonului și reintegrarea copilului abandonat

3.1. Prevenirea abandonului

Rolul asistenței sociale este de a preveni ajungerea copiilor într-o situație de risc, cum este abandonul. Pentru a putea preveni abandonul unui copil, trebuie cunoscut atât profilul copiilor care prezintă riscul de a fi abandonați, dar și profilul părinților care se află în situația de a-și abandona copiii.

Din datele expuse până acum reiese că cei mai predispuși abandonului sunt copiii de vârstă mică, din familii monoparentale sau familii cu mulți copii care se află într-o situație economică precară. Totodată, copiii care au părinți minori sunt supuși și ei riscului de a fi abandonați din cauza multiplelor probleme pe care le întâmpină cei doi părinți și în special mama: vârstă mică, lipsa suportului familial, lipsa mijloacelor de a se întreține pe ea și pe copil, lipsa sprijinului din partea tatălui copilului, necunoașterea tatălui copilului, relații incestuoase.

Pentru a-i ajuta pe copii și pentru a nu se ajunge în situația ca părinții aflați în asemenea situații să-i abandoneze, o soluție ar fi desfășurarea unor programe de prevenție. Un model de bună practică în ceea ce privește prevenirea separării copilului de familie este oferit de Fundația HHC România. Astfel, într-un ghid metodologic privind separarea copiilor de familie propun ca intervenția să se situeze pe două componente majore: sprijinul direct, individualizat pe nevoile fiecărei familii în parte (prin care se oferă ajutoare materiale, alimentare, plata taxelor școlare, plata chiriei sau a restanțelor, cumpărarea diverselor obiecte necesare pentru igienizarea sau renovarea locuinței, ajutor privind construcția sau cumpărarea unei locuințe) și asigurarea accesului la servicii și consiliere (care se asigură prin facilitarea accesului în centre de zi, centre de consiliere, servicii educaționale:gratuități și burse, consilierea privind accesarea prestațiilor sociale și a serviciilor medicale gratuite, cursuri de calificare pentru adulți, burse ale locurilor de muncă.)

Aceste servicii oferite reușesc să cuprindă o mulțime de copii aflați în situația de a fi separați de familie, fie că vorbim de riscul ca aceștia să fie abandonați de părinți fie că vorbim de o instituționalizare inițiată de stat, urmată de abandonul părinților.

Datoria fiecărui lucrător social dintr-o comunitate este să cunoască situația copiilor în risc de abandon și să încerce, folosindu-se de toate mijloacele necesare să împiedice acest lucru. În ultima perioadă se încearcă renunțarea la ideea conform căreia copiii din familii extrem de sărace trebuie instituționalizați, pentru că această acțiune nu a avut beneficii pe termen lung. Copiii erau lipsiți de dragostea părinților, iar părinții, din cauza sărăciei extreme în care se aflau, nu puteau nici să-și viziteze copiii și nici să ceară reintegrarea acestora în familie. Astfel, au apărut numeroase programe de prevenire a abandonului și a instituționalizării copiilor care provin din familii care au o situație economică precară.

O situație aparte o reprezintă părinții minori, care din cauza situațiilor complexe în care se află și a problemelor pe care le pot avea din cauza apariției copilului sunt mai predispuși să-l abandoneze.

În ceea ce îi privește pe minori, ar trebui ca începând din clasele generale să existe programe periodice de educație sexuală, adaptate atât vârstei și nivelului de dezvoltare biologică și sexuală a adolescenților cât și comunității din care fac parte.

Dacă apare o sarcină și tatăl nu-și asumă responsabilitățile parentale sau nu este cunoscut, mama adolescentă trebuie consiliată și ajutată încât să ia cele mai bune decizii pentru ea și pentru copilul ei. Lipsa consilierii în cazul unei mame minore lipsită de sprijin poate duce la apariția unor probleme grave precum: avorturi, relații sexuale riscante și neprotejate, nașterea mai multor copii proveniți din diverse relații. Dacă tânăra nu este învățată să-și administreze propria viață, riscul ca ea să-și abandoneze copiii devine mai mare.

Apoi, părinții minori, indiferent de mediul din care provin au nevoie de consiliere. Chiar dacă beneficiază de sprijinul familiei, s-ar putea să lipsească sprijinul comunității sau invers. În plus, creșterea unui copil poate fi dificilă și pentru o familie obișnuită, care nu are probleme socio-economice. Avându-se în vedere profilul părinților copilului, dar și al bunicilor lui (care uneori își asumă răspunderea pentru mama minoră și pentru copil) trebuie dezvoltate servicii de prevenire a abandonului: consiliere pentru părinții și bunicii copilului, instruirea socio-profesională a părinților, sprijinirea părinților în vederea continuării studiilor, cursuri de parenting. Lipsa acestor lucruri îi poate aduce pe mulți adolescenți în situația de a nu ști cui să ceară ajutorul sau cum să se descurce, mai ales din punct de vedere economic și există riscul să abandoneze copilul în spital sau la rude.

3.1.1. Programe pentru prevenirea separării copilului de familie

Pentru a fi atins obiectivul suprem al protecției copilului: separarea copilului de familie a fost necesară apariția unor programe publice și private al căror scop este oferirea de servicii care să ajute familiile și copiii aflați în dificultate.

Printre acestea se regăsesc și programele/serviciile oferite de următoarele fundații, organizații și instituții:

Fundația Inimă pentru inimă –a deschis 4 centre de zi în Râmnicu Vâlcea, Tulcea, Brăila și Ocnele Mari pentru a ajuta familiile aflate în dificultate, a îmbunătăți relația părinte-copil, grupurile vulnerabile în care copiii sunt predispuși abandonului.

SOS Satele Copiilor – a deschis la Cisnădie Centrul de Consiliere si Sprijin pentru Copii si Părinți unde se va încerca responsabilizarea părinților fata de creșterea si îngrijirea copiilor, se vor identifica resurselor proprii si se vor prioritiza nevoile acestora și se va încerca creșterea gradului de solidaritate dintre familiile din comunitate si familiile sprijinite prin proiect.

Fundația Bethany –oferă din 1994 servicii sociale integrate familiilor si copiilor aflați in situație de risc social din județele Timiș si Iași in vederea menținerii copiilor si familiilor împreuna și pentru prevenirea separării copilului de familia biologică sau extinsă;

Fundația House and Hope România –oferă sprijin material și consiliere familiilor aflate în nevoie, intervenția se axează pe nevoile individuale ale familiei respective, iar decizia de sprijin e luată de o echipă de specialiști care, pe baza unor criterii și a unor indicatori particulari, decid dacă intervenția e binevenită sau nu.

Serviciile oferite de fundațiile de mai sus sunt doar câteva exemple în domeniul separării copiilor de familie; fiecare serviciu joacă un rol deosebit de important pentru că se reușește menținerea unui număr cât mai mare de copii în familie. Aceste servicii reușesc să îi ajute atât pe copiii aflați în risc de abandon cât și comunitatea.

3.2. Reintegrarea copilului în familie

Chiar dacă a avut loc instituționalizarea copilului sau plasarea lui la o familie substitutivă sau la un asistent maternal, asistentul social responsabil trebuie să aibă întotdeauna în vedere integrarea acestuia în familia naturală, fie că este vorba de cea restrânsă, fie că este vorba de cea extinsă. În principiu, măsurile speciale de protecție pot înceta în momentul în care cauzele generatoare de abandon au dispărut. Însă, ca reintegrarea să fie un succes, este nevoie ca atât familia acestuia, cât și copilul să fie pregătiți pentru acest lucru.

„Reintegrarea reprezintă reunificarea familiei după o perioadă de separare a copilului de familia sa, perioadă în care s-a luat o măsură de protecție față de copilul aflat în dificultate (plasament la un serviciu public specializat sau plasament în asistență maternală). Reintegrarea presupune reîntoarcerea copilului în familia de origine, astfel încât să fie reluate relațiile specifice vieții de familie.”

În primul rând trebuie văzut dacă vorbim despre o integrare sau despre o reintegrare. Integrarea se face pentru copiii care au fost abandonați la naștere și care n-au făcut niciodată parte din familia lor naturală, în timp ce reintegrarea se face pentru copiii care au făcut parte din familiile lor, au fost abandonați din diverse motive (în grija rudelor sau a statului), iar prin acest proces au fost readuși în familie. Apoi, atât integrarea cât și reintegrarea se pot face ori în familia restrânsă, ori în cea extinsă. În funcție de aceste lucruri, copilul dar și familia trebuie pregătiți pentru a nu apărea alte probleme.

3.2.1. Pregătirea copilului în vederea reintegrării

Copiii care sunt pe punctul de a fi reintegrați trebuie pregătiți din timp pentru această acțiune, în funcție de mediul în care vor ajunge după încheierea măsurii de protecție. Deși, consilierea și pregătirea pentru reintegrare a copiilor care au fost abandonați de părinții lor poate fi un proces dificil, sunt absolut necesare dacă se dorește ca integrarea sau reintegrarea copiilor în familiile lor să fie un succes.

Copiii trebuie să fie informați în permanență de stadiul în care se află procesul de reintegrare și dacă vârsta și nivelul de dezvoltare psihologică le permite trebuie să fie chestionați cu privire la acest proces. Pot apărea situații în care mai mulți membrii ai familiei au cerut să-l primească și în aceste situații specialiștii trebuie să fie atenți și să ia cea mai bună decizie pentru copil. În plus, trebuie să fie atenți și la posibilele conflicte care apar între rudele copilului; dacă părinții sunt despărțiți ar putea cere fiecare separat să primească copilul sau copilul ar putea fi dorit de bunici și de unul dintre părinți. Astfel, asistentul social trebuie să fie atent la aceste conflicte și la modul în care acestea i-ar putea afecta pe copii.

Este dificil pentru copii să înțeleagă motivele pentru care au fost abandonați și cu siguranță este la fel de greu și dificil să înțeleagă de ce părinții lor îi vor înapoi. Acesta este motivul pentru care copiilor nu trebuie să li se ascundă motivele abandonului. Dacă acestea le sunt ascunse, iar copiii află motivele abandonului după reintegrare pot apărea alte probleme (ex. fuga de acasă).

Un alt aspect care trebuie avut în vedere este dacă părinții mai au alți copii și situația în care se află aceștia. Dacă părinții mai au copii și aceștia au crescut alături de ei, copilul sau copiii care au fost abandonați pot manifesta sentimente de respingere față de familia lor.

Indiferent de motivele care au dus la abandon, de situația în care se află copilul și familia sa în prezent, de vârsta și de nivelul său de dezvoltare acesta trebuie pregătit treptat pentru a înțelege toate deciziile luate. Printre activitățile utile care-i ajută pe copii să se acomodeze sunt: consilierea individuală, consilierea familială, întâlniri periodice cu părinții, frații, alte rude, vizite la domiciliul părinților, locuirea pentru perioade mai scurte (sfârșit de săptămână, sărbători) în casa familiei, desfășurarea unor activități obișnuite împreună cu părinții (dacă părinții locuiesc aproape pot duce și aduce copilul de la școală, îl pot scoate în parc). Toate acestea îl ajută pe copil să vadă că părintele (sau altă rudă) dorește ca el să facă parte din familie.

3.2.2. Pregătirea familiei în vederea reintegrării copiilor

Asistenții sociali și ceilalți specialiști care se ocupă de integrare/reintegrare trebuie să aibă în vedere și pregătirea părinților, nu doar a copiilor. Astfel, activitățile care se pot desfășura cu părinții pentru facilitarea reintegrării sunt descrise în Ordinul 287/2006: consilierea familiei, consilierea persoanelor importante pentru copil, consilierea familiei extinse, consilierea familiei substitutive, informare și orientare, educație parentală. Fiecare dintre aceste activități este deosebit de importantă pentru integrarea/reintegrarea copilului, însă există o activitate care deși există în lege nu este îndeajuns de bine implementată: educația parentală.

„Educația parentală se referă la programele care ajută părinții să își dezvolte și să își îmbunătățească abilitățile parentale, să înțeleagă dezvoltarea copilului, să învețe să reducă stresul care poate afecta funcționalitatea parentală și să învețe să folosească modalități alternative de abordare a situațiilor dificile întâlnite cu copiii.”Ideal ar fi ca fiecare părinte să beneficieze de cursuri de educație parentală încă din momentul sarcinii mamei, dar din nefericire acest lucru este greu de pus în practică. Din datele existente reiese că în România sunt doar 18 organizații care oferă programe de educație parentală, insuficiente pentru a oferi sprijin tuturor familiilor.

În ceea ce îi privește pe părinții care și-au abandonat copiii, cursurile de educație parentală ar trebui să fie obligatorii. Aceștia au nevoie să învețe cum să se comporte cu proprii lor copii. Din cauza faptului că și-au abandonat copiii, că nu le-au fost aproape în momentele esențiale ale dezvoltării lor, copiii pot avea tendința de a-i învinovăți și de a le reproșa diverse lucruri.

Cursurile de educație parentală i-ar ajuta pe acești părinți să învețe cum să administreze relația dintre ei și copii; acestea sunt esențiale în special pentru părinții minori sau foarte tineri care trebuie să învețe să satisfacă în mod corect nevoile copilului.

Pe lângă cursurile de educație parentală, pentru părinții care și-au abandonat copiii ar trebui întocmit și făcut un plan individualizat de intervenție; specialiștii trebuie să cunoască și să analizeze foarte bine motivele abandonului. În funcție de aceste motive și de profilul familiei, părinții trebuie ajutați în mod diferit. Ca exemplu, părinții care și-au abandonat copiii din cauza lipsurilor materiale trebuie învățați cum să-și gestioneze resursele și trebuie consiliați profesional, în timp ce o mamă singură care și-a abandonat copilul nou-născut în spital trebuie ajutată să își asume rolul de părinte.

Deci, la fel cum copiii sunt diferiți și trebuie pregătiți în mod diferit pentru reintegrare, la fel sunt și părinții. Din nefericire, nu există o rețetă ideală pentru reintegrarea copiilor în familie, motiv pentru care asistenții sociali au datoria de a trata fiecare caz într-un mod unic, în așa fel încât să-i ajute pe toți cei implicați în acest proces.

3.3. Integrarea socio-profesională a copiilor abandonați

Dacă nu s-a reușit integrarea copiilor în familia naturală, iar aceștia au rămas până la vârsta majoratului în sistemul de protecție a copilului, acesta are șansa de a-și continua educația sau de a-și găsi un loc de muncă cu ajutorul specialiștilor din domeniul asistenței sociale.

Din punct de vedere legal, „tânărul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și a beneficiat de o măsură de protecție specială, dar care nu își continuă studiile și nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază la cerere pe o perioadă de până la doi ani de protecție specială în scopul facilitării integrării sale sociale.

În cazul în care copiii nu pot fi integrați sau reintegrați în familiile lor, asistenții sociali și ceilalți profesioniști care se ocupă de aceștia trebuie să îi pregătească pentru integrarea în societate și pe piața muncii, pentru a deveni independenți.

În momentul în care tinerii părăsesc sistemul de protecție socială, aceștia ar trebui să aibă o serie de abilități care să le permită să se integreze în societate: autonomie, conștiență de sine și de calitățile sale, dorința de a învăța și de a-și îmbunătăți abilitățile, responsabilitate, motivație, ambiție, capabilitatea de a lua decizii bune și de a le pune în practică, capacitatea de a nu se descuraja și de a nu renunța la primul eșec, capacitatea de a învăța din propriile greșeli și de a fi realiști.

În ceea ce privește integrarea pe piața muncii, programele întreprinse vizează, pe de o parte pregătirea și formarea profesională a tinerilor, iar pe de altă parte, asistență în obținerea efectivă a unui loc de muncă.

Sistemul vechi de protecție a copilului nu-i pregătea pe copii pentru o viață independentă, însă odată cu închiderea marilor orfelinate și cu transferarea copiilor în case de tip familial și cu promovarea metodelor alternative de protecție a copilului (ex. asistența maternală), cei din sistem sunt mai bine pregătiți pentru a duce o viață independentă.

Copiii abandonați au nevoie de mult sprijin pentru a se integra în societate și pe piața muncii; fiind lipsiți de sprijinul părinților, atât de important pentru toți tinerii, cei care au fost părăsiți de familie se pot afla în situația în care nu știu sau nu pot să-și gestioneze propria viață. Pentru a evita ca aceștia să eșueze, specialiștii din sistemul de asistență socială trebuie să îi ajute să devină cât mai independenți. Acest proces trebuie să înceapă cât mai timpuriu, pentru că un tânăr independent din punct de vedere social și financiar va deveni util societății, în timp ce unul care a fost crescut într-o dependență față de stat și față de serviciile și prestațiile sociale va avea mari probleme în a-și gestiona propria viață și mai târziu viața de familie.

În România, există mai multe programe de integrare socio-profesională pentru tinerii din sistemul de protecție a copilului care încearcă să-i ajute pe cei care au fost părăsiți să își formeze un sistem de sprijin (să-și facă prieteni, să lege relații bune cu șefii, profesorii și colegii de muncă) și să își câștige independența. Este adevărat că unii eșuează, dar programele acestea sunt încă în dezvoltare, iar nevoile acestor tinerii care au fost abandonați sunt multe și complexe.

Bibliografie

A. Porot, Manuel Alphabetique de psyhiatrie, Paris , PUF 1975

B. Bradford, O. Chirilă, M. Popescu, N. Neguțu, M. Tobias, L. Costache, Instruire și proceduri pentru asistenții maternali, Manual, Holt International Children’s Servicies, România 1999

Botiș Matanie, A. Axente, Disciplinarea pozitivă sau cum să disciplinezi fără să rănești, Editura ASCR, Cluj-Napoca 2009

Bowlby J.,Matternal Care and Mental Health, Geneva: W. H. O. , 1952 apud Magdalena Dumitrana, Copilul instituționalizat, Editura Didactică și Pedagogică, București 1998

G. Scripcaru, Tandeusz Pirozynski, Petru Boișteanu, Atașamentul și proiecția comportamentală, Editura Psihomnia, Iași 1998

I.Mitrofan, N. Mitrofan Familia de la A. . . la Z, Editura Științifică, București 1991

Magdalena D. , Copilul instituționalizat, Editura Didactică și Pedagogică, București 1998

Mariana S. , Introducere în Asistența Socială a familiei și protecția copilului, Editura Tehnică, Chișinău 1998

M.A.Teodor, Contribuții la studierea profilului social al părinților care își încredințează copii ocrotirii de tip instituțional, Revista de Cercetări Sociale 1999

Octavian P.,Copilul abandonat, Editura Ando Tours, Timișoara 1998

S. Norbert, Dicționar de Psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București 1998

V. Rădulean, M. Ligan, L. Tasica, Deviant Bhavior in Minor. Causal and Generating structures. Preventionand Control, Unicef, Romanian Committee ISE, Bucharest 1996

Vasile Miftode,Fundamente ale Asistenței Sociale, Editura Eminescu 1999

H. Holt, Ghiduri de bună practicăîn asistența socială a copilului și familiei, Editura Lumen 2002

E. Stănciulescu, Sociologia educației familiei vol. II, Editura Polirom 2002

A. Muntean, Adopția și atașamentul copiilor separați de părinții biologici, Editura Polirom 2013

E. Bonchiș, Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom 2011

G. Neamțu, D, Stan, Asistența socială studii și aplicații, Editura Polirom 2005

*** Institute of Work, Health & Organisations, University of Nottingham, UK (Kevin. Browne@nottingham. ac. uk)

*** Causes of Abandonment of Roumanian Children, European Community Departament of HumanitarianAssistance for Romania, Ocrotiți copiii, Bucharest, January 1993

Ghid Metodolog în Prevenirea Separării copilului de Familie, p.12, Editura HHC România, Baia Mare 2011

Resurse legislative

*** Legea 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii publicat în Monitorul Oficial al României la 8 iulie 1993.

*** Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, republicată 2014

*** Hotarârea nr. 1439/2004 privind serviciile specializate destinate copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal, Monitrorul Oficial, Partea I, nr. 872 din 24. 09. 2004.

***Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției

*** Hotărârea nr. 679/2003 privind condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului maternal profesionist

ORDIN Nr. 287 din 6 iulie 2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrul de pregătire și sprijinire a reintegrării sau integrării copilului în familie, precum și a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde

Hotărîre nr. 669 din 24 mai 2006 privind aprobarea Strategiei naționale de incluziune socială a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului

Resurse internet

Buletin statistic în domeniul muncii și protecției sociale în trimestrul III 2014: http://www.mmuncii.ro/j33/images/buletin_statistic/Copil_TIII2014.pdf

Fundația Inimă pentru inimă, Centrele de zi –o șansă pentru comunitatea locală, http://www.ipi.ro/proiecte.html

SOS Satele Copiilor: http://www.sos-satelecopiilor.ro/culorile-copilariei/

Fundația House and Hope România, Prevenire și reintegrare: http://www.hhc.ro/proiecte/prevenire-si-reintegrare

Fundația Serviciilor Social Bethany, Prevenirea Separării copilului de familia biologică sau extinsă: http://www.bethany.ro/prevenirea_separarii.html

Educație Parentală, Programe: http://www.educatieparentala.ro/en/organizatii.html

Pregătirea tinerilor din centrele de plasament pentru integrarea socială și profesională: http://www.abilitatideviata.ro/abilitati-de-viata/pregatirea-tinerilor-din-centrele-de-plasament-pentru-integrarea-sociala-si-profesionala