Masurarea Si Analiza Statistica a Riscului de Lichiditate

“ Cel mai mare risc pentru un bancher este să nu cunoscă riscul la care

este supusă banca sa.”

Anthony Santomero

INTRODUCERE

Riscul bancar devine o prezență tot mai constantă în activitatea financiar-bancară. Complexitatea și varietatea riscurilor de ordin bancar a avut în ultimul timp o evoluție ascendentă, ca urmare a intensificării concurenței bancare, volumului tot mai mare de produse și servicii bancare, dar și datorită dezvoltării piețelor financiare internaționale. Schimbările ce s-au manifestat pe piețele financiar-bancare din ultimii ani au dus la modificări semnificative în ceea ce privește riscul în instituțiile de credit. Rolul, sau mai bine zis, influența pe care acesta o deține în dezvoltarea stabilității financiare, în creșterea economică, dar și în cadrul sectorului financiar în ansamblul său, este deosebit de important, motiv pentru care gestiunea riscurilor financiare a devenit mai prioritară și mai importantă ca niciodată.

Pornind de la aceste convingeri, tema abordată în prezenta lucrare o constituie riscul. Acesta este considerat unul dintre conceptele esențiale ale finanțelor: “întreaga cercetare financiară se concentrează în jurul a trei concepte fundamentale: rentabilitatea, riscul și valoarea” Stancu, Ion (2007). În cele ce urmează vor fi tratate cele mai însemnate și complexe aspecte legate de risc, în mod particular riscul de lichiditate, și anume gestionarea acestui risc, respectiv impactul său asupra activităților de ordin financiar-bancar. Având în vedere contextul actual, pe care-l regăsim sub amprenta profundă a crizei, subiectul ales prezintă actualitate și este deosebit de relevant pentru practica din domeniul finanțelor.

În prezenta lucrare sunt ilustrate principalele probleme ale gestionării unuia dintre cele mai importante riscuri bancare. Problematica acestora este abordată în contextul legislației atât naționale cât și internaționale, care reglementează cadrul cerințelor minimale de capital în ceea ce privesc principalele riscuri bancare.

Motivația alegerii prezentei teme de lucrare rezidă din necesitatea unei analize mai atente a riscurilor la care este supus sectorul bancar, în primul rând datorită rolului deosebit de important pe care îl dețin băncile în economie. Criza financiară globală corelată cu situația economică curentă au relevat numeroase probleme ale practicilor curente în ceea ce privesc riscurile, impunând o reevaluare a metodelor și tehnicilor aplicate în gestionarea acestora.

Licența prezintă nu doar aspectele clasice, tradiționale ale riscului de lichiditate, ci caută să prevină și chiar să soluționeze efectele negative ale acestuia.

Scopul lucrării îl constitutie identificarea, analiza și controlul riscului de lichiditate în cadrul instituțiilor de credit, în condițiile în care acestea sunt supuse unor multiple riscuri. Acesta constă în analiza aprofundată a indicatorilor de lichiditate pe o perioadă de patru ani, respectiv în studiul metodelor de sporire a lichidității bancare și identificarea unor tehnici de perfecționare a gestiunii lichidității bancare.

Atingerea acestui scop va fi realizată pe baza următoarelor obiective:

Definirea noțiunii de “lichiditate”, respectiv de “risc de lichiditate”

Cauzele apariției riscului de lichiditate

Analiza performanței și eficienței bancare pe baza principalilor indicatori de lichiditate

Determinarea căilor de administrare, reducere, eliminare a riscului

Determinarea unor metode de perfecționare

Formularea unor concluzii cu privire la tema aleasă

Metodologia întocmirii prezentei lucrări se bazează în principiu pe metode analitice, tabele, formule, clasificări și grafice.

Baza materială a licenței au constituit-o în primul rând legislația în vigoare cu privire la normele de lichiditate bancară, situațiile financiare ale băncii comerciale analizate, rapoartele auditorilor independenți și nu în ultimul rând manualele publicate atât la noi în țară, cât și peste hotare.

Structura lucrării. Sarcinile cercetării au format structura ei, compusă din introducere, patru capitole, concluzii și bibliografie.

Prima parte a lucrării “Sistemul bancar” constă în prezentarea sistemului bancar în ansamblul său, punându-se accent asupra modului de apariție, a structurii, a definirii băncilor, cât și a rolului și funcțiilor deținute în economie.

Al doilea capitol “Riscuri bancare” se referă la riscul bancar în general, detaliat apoi în cel de-al treilea capitol, în mod particular prin riscul de lichiditate. Tot aici s-au prezentat principalii indicatori utilizati în măsurarea riscului de lichiditate, cu aplicație practică asupra situației riscului la Banca Transilvania. Nu în ultimul rând, am urmărit să prezentăm cele mai folosite instrumente de reducere a riscului de lichiditate, metodele, tehnicile de eliminare, respectiv de perfecționare a acestuia.

În întocmirea cercetării, o deosebită atenție a fost acordată autorităților de supraveghere și reglementărilor în vigorare, precum și instrumentelor utilizate în administrarea crizelor de lichiditate.

Capitolul I. Băncile: entități și sistem

1.1 Istoria activității bancare. Perspective asupra noțiunii de “bancă”

Banii, prin caracteristica de instrument universal de schimb, de unitate de măsura a valorii, de instrument de rezervă a valorii și mijloc de plată, reprezintă în același timp atât “materie primă” cât și “produs finit” pentru bănci.

În accepțiunea unor autori, primele semne ale activității bancare se situează undeva în Orientul Apropiat, mai exact în Babilon, dar și în Egiptul Antic, templele acelor vremuri constituind atât un loc sacru, de rugăciune, cât și un depozit, un spațiu de păstrare al trezoreriei și a banilor.

Dimpotrivă, într-o altă accepțiune, primele dovezi ale apariției activității bancare s-ar regăsi în cadrul mănăstirilor din Evul Mediu, literatura de specialitate susținând că un rol semnificativ este deținut de zarafi, aceștia fiind inițiatorii și dezvoltatorii comerțului bancar prin operațiuni de schimb cu monede, și anume păstrarea în condiții de siguranță a monedelor de aur și multiplicarea acestora prin acordarea de împrumuturi din sumele deținute.

Cu alte cuvinte, aceștia atrăgeau resursele disponibile pe piață, în scopul fructificării lor sub forma acordării împrumuturilor. Acest “comerț cu bani” asigură întreprinzătorilor dezvoltarea economică și fluidizarea desfășurării schimburilor.

Cu toate acestea, deținerea unei cantități semnificative de monede crea dificultăți pentru proprietarii acestora, care se confruntau cu deficiențe privind evidența lor, manipularea, transportul acestora la locul de consum, respectiv costurile aferente riscului deținerii monedelor și cheltuielile de asigurare în caz de furt.

Deținerea în sine de monede nu aducea niciun beneficiu proprietarului, motiv pentru care acesta își încredințează capitalul zarafului, cu siguranța păstrării în condiții de securitate a disponibilului monetar, contra unei remunerații.

Astfel, zaraful, în calitatea sa de intermediar, asigură păstrarea sigură a capitalului proprietarilor și creează baza pentru valorificarea acestuia prin distribuirea de împrumuturi, având ca scop final dezvoltarea economică.

Primele entități care desfășurau exclusiv operațiuni de intermediere monetară au apărut în anul 1171 în Veneția, când Dogele Michele XI înființează Banca di Venezia, respectiva bancă fiind de fapt o continuare a unei activități conduse de un grup de bancheri, între anii 1156-1171, iar în Genova, Casa di San Georgio (1407). Apoi fenomenul a căpătat amploare și pe teritoriul Europei de Vest (Banca de depozit din Barcelona – 1401, Banca municipală din Amsterdam – 1609, Banca din Hamburg – 1619, Banca din Nurenberg – 1621, Banca din Rotterdam – 1635), însă ceea ce a reprezentat piatra de hotar pentru apariția băncilor mondiale a constituit-o Banca Angliei, fondată de William al III-lea al Angliei în 27 iulie 1694.

În 1791 a fost creată de Congres prima bancă de origine americană, “The North Bank of America” din Philadelphia la cererea administratorului finanțelor, Robert Morris, pentru a ajuta financiar Revoluția Americană. În 1800 este înființată prima bancă franceză, după apariția în 1776 a primei case de scont.

Au apărut de-a lungul timpului, așa-numitele asociații de credit, ce acordau împrumuturi doar membrilor cooperatori în condiții avantajoase. O largă dezvoltare a acestui tip de asociații s-a manifestat cu precădere în Italia, Germania, Olanda.

În România, sistemul bancar s-a concretizat la sfârșitul secolului al XIX-lea, prima banca întemeiată fiind Banca Națională a Moldovei (martie 1857), având sucursale la Galați și București, iar sediul central era la Iași. Capitalul inițial a fost de 10 milioane taleri, împărțiți în 50.000 acțiuni.

În realitate, așa-zisă “națională” era de fapt o sucursală a Băncii germane din Dessau, și deși deținea privilegiul de a emite monedă, nu a făcut acest lucru, motiv pentru care nu a fost și prima bancă de emisiune. Afacerile speculative cu care a jonglat conducerea băncii a determinat intrarea acesteia în stare de faliment după numai 15 luni de funcționare.

Primele instituții de credit din cadrul sistemului bancar românesc erau: Casa de Depuneri și Consemnațiuni, înființată în 1 decembrie 1864, a cărei activitate se axa în principal pe atragerea de resurselor temporar disponibile de la populație și plasarea lor în titluri de stat. Creditul Funciar Rural, creat la data de 1 iunie 1873, respectiv Creditul funciar Urban (1875).

Au fost deschise apoi și alte instituții bancare deținând capital autohton: Banca Romană (1865), Creditul funciar, rural și urban (1873-1875), Banca Marmorosch-Blank (1874).

La o jumătate de secol după apariția primului proiect de înființare a unei bănci naționale, la 17/29 aprilie 1880 a fost fondată Banca Națională a României, instituție de credit, care deținea privilegiul exclusiv de a emite bancnote. Capitalul băncii era în întregime românesc și aparținea în proporție de o treime statului și două treimi particularilor.

Înainte de Primul Război Mondial, Banca Națională a României s-a implicat în susținerea dezvoltării economiei naționale, prin volumul creditelor acordate și practicarea unui nivel redus al taxei scontului. 

Putem delimita așadar sistemul bancar românesc pe trei perioade.

În perioada antebelică, acesta cuprindea: Banca Generală Română (înființată în 1895) având capital german, Banca de Credit Română (1904) cu capital austriac, Banca Marmorosh banc et Co (1905), capitalul acesteia consta în participația mai multor bănci străine, Banca Agricolă (1894), Banca de Scont a României (1898), Banca Comercială din Craiova (1911).

În perioada interbelică, în urma penetrării capitalului străin, au apărut o serie de bănci precum: Banca Comercială Italo-Română, Banca Anglo-Română, Societatea de Credit Industrial, Banca Christoloveni.

După cel de-al doilea Război Mondial, ca urmare a naționalizării celorlalte bănci și etatizării BNR (aceasta îndeplinea atât funcțiile unei bănci centrale cât și ale unei bănci comerciale), au rămas în funcțiune doar 4 bănci specializate: Banca Română de Comerț Exterior (B.R.C.E.) – înființată în 1968, primea și acorda credite pentru operațiunile de import-export ale statului, cumpăra și vindea valută și/sau titluri de valoare emise în valută. Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară (B.A.I.A.) – de asemena înființată în 1968, avea ca scop susținerea producției naționale livrată ulterior statului, Cooperativele de Credit și Economii – înființate în 1948, preluau operațiunile de depunere ale persoanelor fizice și cele de creditare ale acestora, exclusiv pentru cumpărarea de locuințe din fondul de stat, sau pentru satisfacerea unor nevoi familiale ale cooperatorilor. Nu în ultimul rând menționăm Banca de Investiții (B.I.) – înființată în anul 1948, pentru finanțarea investițiilor pe termen lung făcute de stat.

În urma evenimentelor din decembrie 1989, domeniul bancar a cunoscut o rapidă expansiune, numărul băncilor comerciale crescând de la 6, existente la acea dată, la 39 de bănci în prezent.

De-a lungul timpului, în ceea ce privește originea băncilor sub forma în care le regăsim și azi, s-au creionat 3 opinii:

Unii specialiști susțin că primii bancheri au apărut odată cu crearea, respectiv circulația monedei sub formă metalică, aceștia fiind responsabili de efectuarea schimbului de bani

În altă accepțiune, banca a luat ființă prin asocierea unui grup de persoane, deținătoare de disponibilități bănești, în scopul primirii de resurse financiare, sub forma depunerilor de la cei doritori să economisească, iar pe baza acestora acordau împrumuturi populației ce aveau nevoie de finanțare.

Alți cercetători descriu apariția băncilor direct ca instituții specializate pe mijlocirea plăților între deținătorul unui cont (în calitatea sa de plătitor) și titularul altui cont (în calitate de beneficiar).

În ceea ce privește definirea băncii, distingem mai multe variante:

Conform art. 3 lit.b din Legea nr. 58/1998, termenul de “bancă” face referire la “persoana juridică autorizată să desfășoare, în principal, activități de atragere de depozite și de acordare de credite în nume și cont propriu”.

În sens larg, banca reprezintă o instituție de credit, a cărei activitate principală o reprezintă comerțul cu bani, desfășurat în două etape: în primul rând, banca “cumpără” banii de la cei cu surplus financiar sau de la cei care economisesc, “plătind” un preț sub forma dobânzii bonificate, iar în ce-a de-a doua etapă, “vinde” banii acumulați celor care au nevoie de finanțare, la prețul unei dobânzi percepute. De regulă, dobânda percepută are o valoare mai mare decât cea bonificată, câștigurile băncii regăsindu-se în diferența dintre acestea două.

În viziunea unor autori, banca reprezintă acea instituție specializată în operațiuni monetare, care deține o serie de tehnici specifice și creează stategii atât la nivel psihologic cât și relațional cu posesorii de capital și beneficiarii acestora.

O amplă definiție a băncii întâlnită în literatura de speciliatate, considerată și cea mai complexă, este cea redată de dr. Constantin Kirițescu și anume: “Banca este o entitate de stat sau particulară ale cărei funcții principale sunt:

atragerea mijloacelor bănești temporar disponibile ale clienților în conturile deschise ale acestora.

acordarea de credite pe diferite termene.

efectuarea de viramente între conturile deschise la alte bănci

emiterea de instrumente de credit și efectuarea de trazacții cu asemenea instrumente

vânzarea-cumpărarea de valută și alte operațiuni valutare”

De asemenea, definirea băncii sub forma înlănțuirii atribuțiilor acesteia o întâlnim și în cadrul dreptului francez, unde banca este privită ca “acea instituție publică sau privată care faciliteaza plățile întreprinderilor și ale particularilor, primește și împrumută fonduri și girează mijloace de plată”.

Tot o definire a băncilor o regăsim și în articolul 4 din Codul comercial a cărei activitate constă în primirea de depozite și acordarea de credite și reduceri, sau exercitarea competențelor fiduciare similare cu cele permise băncilor naționale, sub autoritatea de control a băncii centrale, și care este supusă prin lege unei supravegheri și examinată de către stat”.

În ceea ce privește ansamblul instituțiilor de credit dintr-o economie, Constantin Kirițescu definește sistemul bancar ca “cuprinzând înlănțuirea logică a operațiunilor și tranzacțiilor active și pasive efectuate de aparatul bancar”, punând accentul pe activitatea desfășurată. Pe de altă parte, Victor Jinga îl definește ca fiind “un ansamblu de bănci diferite, organizat în jurul și sub conducerea băncii centrale, în vederea coordonării activității de scont și rescont, de credite, de plasament și de administrare a depozitelor bancare”.

1.2 Dinamica și structura sistemului bancar

Putem descrie în câteva rânduri sistemul bancar ca fiind ansamblul instituțiilor, relațiilor financiar-bancare, normelor, tehnicilor ce interacționează în mod complex, cu scopul de a mobiliza sub formă de depozite și de a distribui, sub formă de credite, fonduri financiare, precum și de a oferi facilități, inclusiv sisteme de plăți, pentru diverși agenți economici, financiari sau nefinanciari, inclusiv persoane fizice.

Analiza contemporană a sistemelor bancare delimitează în primă fază două nivele de organizare a acestuia: în primul rând este vorba despre banca centrală, iar apoi vorbim despre băncile de rang secundar, cunoscute și sub denumirea de bănci de sistem.

Primul pilon al sistemului bancar, după cum și denumirea o sugerează, este banca centrală, care în activitatea ei supraveghează, coordonează și susține activitatea celorlalte bănci, preluând atribuțiunile statului în ceea ce privește politica banilor. Aceasta reglementează ciculația monetară din cadrul unei economii și conduce politica monetară și valutară.

În România, aceasta este reprezentată de Banca Națională a României (BNR), instituție publică independentă și deținătoarea monopolului emisiunii monetare. Obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României este asigurarea și menținerea stabilității prețurilor, asa cum este menționat în Statutul BNR (Legea nr. 312 din 28.iun.2004).

Principalele atribuții ale Băncii Naționale a României sunt:

   a) elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb;

   b) autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare;

   c) emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;

   d) stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia;

   e) administrarea rezervelor internaționale ale României.

Cel de-al doilea pilon al sistemului bancar este reprezentat de instituțiile de credit, acest termen vizând mai multe categorii de instituții. În ansamblul lor, instituțiile de credit se disting și prin atribuțiile pe care le dețin. Printre acestea regăsim:

Comercializarea cu bani într-o manieră cât mai eficientă și mai benefică pentru evoluția economiei , dar și pentru profitabilitatea instituției

Asigurarea unei susțineri pentru derularea eficientă și normală a activității agenților economici

Utilizarea rațională și eficientă a resurselor financiare disponibile în circuitul economic

În prezent, instituțiile de credit se împart în:

bănci

organizații cooperatiste de credit

bănci de economisire și creditare în domeniul locativ

bănci de credit ipotecar

instituții emitente de monedă electronică

După cum am menționat, sistemul bancar este organizat având în nucleul său banca centrală, sau banca de emisiune. Sarcina principală a acesteia o constituie îndrumarea, coordonarea și controlul comportamentului celorlalte bănci în corelație cu obiectivele politicii economice, adică asigurarea unei creșteri puternice și durabile, prin utilizarea unor instrumente specifice de politică monetară: rata dobânzii, rezerva minimă obligatorie, open market.

Celelalte componente ale sistemului bancar sunt în majoritatea lor organizate sub forma societăților pe acțiuni și pot fi private, de stat sau mixte. Acestea au statut propriu de funcționare, în care se prevede:

foma de organizare

valoarea și ponderea capitalului propriu

alte fonduri pe care le pot constitui

tipuri de activități pe care le pot efectua: bilanțiere sau extrabilanțiere

Băncile comerciale au ca și principală caracteristică efectuarea diferitelor tipuri de operațiuni, având o activitate diversificată.

Băncile specializate, pe de altă parte, includ o sferă de instituții de credit ce prestează următoarele servicii:

creditarea unor ramuri din economie pe termen lung și mediu

sprijinirea activității de credit imobiliar

creditarea activității locale

Însă nu toate instituțiile de credit sunt bănci. Criteriul ce delimitează băncile în cadrul instituțiilor de credit este cel al supravegherii bancare (realizată de banca centrală). Societățile financiare sunt instituții de credit non-bancare ce efectuează operațiunile pentru care sunt abilitate prin lege sau prin convenție. Printre acestea enumerăm:

societăți de leasing

societăți de microcreditare

societăți de factoring

societăți de credit ipotecar

societăți de credit de consum

case de amanet

case de schimb valutar

case de ajutor reciproc

fonduri de garantare

Aceste instituții financiare nebancare sunt reglementate prin Legea nr. 93 din 8.apr.2009, conform căreia acestea pot desfășura următoarele activități de creditare:

 a) acordare de credite, incluzând, fără a se limita la: credite de consum, credite ipotecare, credite imobiliare, microcredite, finanțarea tranzacțiilor comerciale, operațiuni de factoring, scontare, forfetare;

   b) leasing financiar;

   c) emitere de garanții, asumare de angajamente de garantare, asumare de angajamente de finanțare;

   d) acordare de credite cu primire de bunuri în gaj, respectiv amanetare prin case de amanet;

   e) acordare de credite către membrii asociațiilor fără scop patrimonial organizate pe baza liberului consimțământ al salariaților/pensionarilor, în vederea sprijinirii prin împrumuturi financiare a membrilor lor de către aceste entități, organizate sub forma juridică a caselor de ajutor reciproc;

   f) alte forme de finanțare de natura creditului.

La finele anului 2013, sectorul bancar românesc includea două bănci având capital integral sau majoritar de stat, trei instituții de credit cu capital majoritar privat autohton, respectiv 25 de bănci cu capital majoritar străin, 9 sucursale ale unor instituții străine și o organizație cooperatistă de credit.

1.3 Utilitatea băncilor în economie

Putem spune că structura unui sistem bancar într-o economie este formată din banca centrală și restul băncilor, adică băncile comerciale, despre care vom discuta mai atent în capitolele ce urmează.

Pe larg, rolul băncii este esențial într-o economie, întrucât prin intermediul acestei instituții economico-financiare se derulează principalele tranzacții comerciale, atât pe plan intern cât și extern, din cadrul unei țări. Aceasta asigură efectuarea plăților, realizarea investițiilor și a schimbului valutar.

Ca intermediar financiar în relația economii-investiții, băncile colectează disponibilitățile bănești pe termen scurt ale persoanelor fizice sau juridice, aici regăsindu-și resursele necesare pentru înfăptuirea investițiilor, și concomitent asigură redistribuirea și valorificarea eficientă a capitalurilor disponibile. Toate aceste operațiuni se desfășoară în condiții cu un anumit grad de incertitudine, adică băncile sunt supuse unui risc.

Bancile își pot anticipa cheltuielile, veniturile, profitul, dar nu pot fi niciodată în totalitate sigure că fenomenele economice externe le vor permite să își atingă obiectivele. De aceea, sunt nevoite să asigure un echilibru permanent între profitabilitate, risc și lichiditate. O lichiditate crescută oferă posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea plăților către creditori, aici fiind esențială moneda deținută de bănci la banca centrală sub forma rezervei minime obligatorii.

În analiza rolului băncilor în cadrul unei economii este esențială utilizarea termenului de intermediere între agenții economici cu capacitate de finanțare, care doresc plasarea eficientă a resurselor lor și cei cu nevoi de finanțare și care doresc procurarea de resurse. Un alt aspect de care trebuie să se țină cont îl reprezintă chiar funcțiile pe care aceasta le indeplinește și anume de colectare a depozitelor, de finanțare, respectiv de gestionare a mijloacelor de plată.

Banca reprezintă principalul element al sistemului bancar, iar în calitate de intermediar financiar între debitor și creditor, aceasta asigură între cele două părți două circuite de finanțare:

Finanțarea directă: apare sub forma tranzacțiilor bilaterale de pe piața titlurilor de valoare, între agenții economici cu excedent de resurse;

Finanțarea indirectă: caz în care între debitor și creditor se intercalează un intermediar financiar. Rolul acestuia constă în a conferi compatibilitate cererii și ofertei exprimate de cele două părți, prin transformarea caracteristicilor datoriilor, respectiv a creanțelor agenților economici. Spre exemplu, luând în considerare trei trăsături ale datoriilor/creanțelor și anume: scadența, rata dobânzii, respectiv riscul, sarcina ce revine intermediarului este de a asigura transformarea a cel puțin uneia dintre caracteristicile respective, astfel:

Transformarea scadențelor (sub forma finanțării pe termen lung pe baza unor resurse lichide);

Transformarea ratelor de dobândă fixă (spre exemplu, împrumuturile cu o rată a dobânzii variabilă finanțate pe baza resurselor cu o rată fixă a dobânzii);

Transformarea riscurilor, mai exact finanțarea creditelor pentru investiții la nivelul întreprinderilor cu resurse fără risc și exigibile;

Rolul pe care băncile îl dețin în economie este bine determinat, atât prin prisma relațiilor pe care le intermediază, cât și prin operațiunile pe care aceastea le desfășoară, și se concretizează în funcțiile pe care acestea le îndeplinesc, derivate fiind din cele 4 tipuri de operațiuni: colectarea de depozite, acordarea de credite, gestionarea mijloacelor de plată, operațiuni interbancare.

Aceste funcții sunt:

de constituire a resurselor financiare, prin atragerea capitalului temporar liber în economie ale persoanelor fizice sau juridice, adică agenți economici excedentari;

de repartizare a disponibilităților bănești, prin acordarea de credite sau prin investire;

crearea instrumentelor de plată;

efectuarea decontărilor și plăților.

În ansamblul activităților lor, băncile caută să își asume un risc minimal. În fapt, acestea nu pot lua măsuri pentru modificarea lichidității proprii fără a se expune la o modificare a ratei dobânzii, deci prin urmare la o modificare a profitului.

De aceea una dintre căile de prevenire a lipsei de lichiditate o reprezintă diversificarea portofoliului de plasamente, și de ce nu, selectarea activelor în funcție de raportul profitabilitate-risc. Ca și măsură specială de evitare a crizei de lichiditate, băncile își asigură depozitele prin intermediul unor sisteme specifice și angajarea în a respecta anumiți coeficienți de lichiditate.

Locul băncilor în economie este dat și de creația monetară, în sensul că acestea pot emite creanțe asupra lor însăși, prin conversia activelor nemonetare în monedă, sporind în acest mod volumul circulației monetare.

Principalele forme de creație monetară sunt:

emisiunea de bancnote, funcție deschisă doar băncii de emisiune;

moneda scripturală (de cont) emisă de băncile comerciale.

Întrucât de-a lungul timpului banca centrală s-a detașat de celelalte bănci, preluând o parte din atribuțiunile statului, funcțiile acesteia au suferit schimbări, rezultând următoarele:

Funcția de emisiune monetară – se referă la privilegiul conferit băncii centrale de către stat, conform căruia aceasta emite și pune în circulație bancnote și monedă. Monopolul conferit băncii centrale provine de fapt din vechiul drept de batere a monedei, drept deținut în exclusivitate de suverani, în detrimentul altor demnitari ai regatelor și/sau imperiilor.

Obținerea acestui drept reprezintă un moment crucial în istoria băncii centrale, dar și în dezvoltarea viitoarelor state moderne. Desigur că de-a lungul timpului, anumite bănci au început să emită bilete de bancă, sub forma certificatelor de depozit, acte ce atestau existența unei anumite cantități de metal monetar în depozitele bancare.

Prima emisiune certificată a bancnotelor s-a realizat în Suedia anului 1656, moment în care banca centrală a eliberat deținătorilor de disponibilități bilete de bancă la purtător, nepurtătoare de dobânzi, acestea având funcția de instrumente de plată. Ulterior, în 1776, banca a dat faliment ca urmare a emisiunii în exces.

În ceea ce privește emisiunea de monedă trebuiesc menționate două principii, care s-au manifestat, după cum urmează:

Principiul băncii, în conformitate cu care emisiunea de monedă poate fi garantată prin avansuri, acestea având la baza lor activitatea economică reală de producție;

Principiul încasării metalice, potrivit căreia emisiunea monetară avea la baza garantarea cu piese metalice. Acest procedeu, instituit în Anglia 1844, asigură convertibilitatea biletelor de bancă în aur sau argint, atât pe plan intern cât și extern. În 1971 această convertabilitate a fost suspendată, fapt ce a determinat garantarea emisiunii bănești doar cu creanțe asupra statului și a economiei.

Funcția de banca statului, a administrației și a serviciilor publice – semnifică faptul că banca centrală deține și administrează conturile statului, ale cărui solduri figurează în pasivul bilanțului băncii, care de regula nu pot fi de natură debitoare. Banca centrală este responsabilă de rezervele statului și gestionarea creditului pentru sectorul public și administrează emisiunile de datorie publică.

În unele țări precum Spania, Germani sau Italia, rolul Băncii centrale se rezumă doar la a înregistra operațiunile de încasări și plăți, în timp ce serviciile Trezoreriei sunt cele care asigură desfășurarea acestora.

Un caz particular îl constituie cel al statelor Unite, unde în cadrul circuitului fondurilor statului intervin bănci private. Pe lângă aceasta, Tezaurul deține conturi deschise în numele sau la băncile de rezerve federale, iar acolo unde nu există acestea, la marile bănci private, cunoscute și sub denumirea de “depozitari generali”. Mai mult, alte bănci, sub denumirea lor de “depozitari speciali” care au achiziționat fie în interese proprii, fie pentru clienții lor titluri guvernamentale, creditează un cont al Tezaurului, deschis în numele Băncii de rezervă a districtului respectiv.

În prezent, un loc deosebit de important îl ocupă în cadrul relațiilor de creditare ale băncii centrale, statul, acesta fiind principalul beneficiar de credit.

Aceasta finanțează statul direct prin acordarea unor linii de credit, (atunci când Trezoreria cheltuie peste măsura încasărilor), motiv pentru care în activul bilanțier al băncii regăsim creanțele asupra Trezoreriei, care pot constitui în ansamblul lor acoperiri parțiale ale deficitului bugetar. De asemenea, aici regăsim și creanțe asupra guvernului, când acesta beneficiază de sprijinul băncii centrale, în conformitate cu legea bugetară anuală.

Finanțarea indirectă, pe de altă parte, se realizează prin achiziționarea de titluri ale împrumuturilor de stat. Realizarea acestei operațiuni este cea mai sigură atunci când ea se execută pe o piață a cărei “profunzime”, respectiv capacitate de a absorbi volume importante la vânzare sau cumpărare, fără dificultate să fie suficientă. În practică singura piață care corespunde acestui criteriu este cea a titlurilor de stat.

În trecut, guvernele aveau puterea de a obliga băncile centrale să le acorde credite, lucru care punea în dificultate asigurarea stabilității monetare.

Azi, banca centrală reprezintă statul în relațiile financiare internaționale: prin participarea la negocieri externe în ceea ce privesc probleme financiare, monetare și de plăți și încheierea acordurilor cu celelalte bănci centrale.

Totodata, acesta îndeplinește rolul de consilier, dar și de realizator al emisiunilor de titluri pentru contul statului. În activitatea sa, aceasta administrează datoria publică, asigură plata anuală a dobânzilor la titlurile de stat, îndeplinind fără doar și poate funcția de bancă a statului.

Funcția de coordonare și reglementare a sistemului bancar – banca centrală reglementează normele de funcționare ale celorlalte bănci: autorizează înființarea băncilor, dar și suspendă această autorizare, stabilește normele de desfășurare a operațiunilor bancare, le sancționează dacă este cazul și previne riscurile bancare prin limitarea operațiunilor riscante.

De asemenea, aceasta gestionează lichiditățile celorlalte bănci, prin intermediul conturilor dechise pe care băncile comerciale le au la banca centrală. Coordonează și intervine pe piața interbancară, controlează creditele pe care băncile private le practică între ele.

Pe lângă acestea, banca centrală are rolul de a asigura derularea normală a plăților între băncile comerciale, prin reglementarea circuitului instrumentelor de plată, dar și prin asigurarea cadrului de derulare a tranzacțiilor monetare.

Gestionarea și reglementarea lichidităților celorlalte bănci reprezintă o altă sarcină ce revine Băncii centrale, aceasta realizându-se prin intermediul unui cont deschis pe care fiecare bancă de rang secundar are obligativitatea să-l dețină la banca centrală. Aici vorbim despre rezervele minime obligatorii, care au devenit o condiție esențială, în urma crizei din ’29-’33, care a determinat falimente bancare în S.U.A., cunoscute în toată lumea.

Funcția de refinanțare a economiei (bancă a băncilor ) – banca centrală reprezintă un creditor de ultimă instanță pentru băncile comerciale, care pot obține lichidități de la aceasta, prin refinanțare, fie prin linii de credit, fie prin rescontare.

Această funcție reunește trei activități, strâns legate între ele, pe care le desfășoară banca centrală.

În primul rând, fiecare bancă de rang secundar (banca din sistemul bancar) are un cont la banca centrală, care nu poate fi debitor, și pe baza căruia pot fi realizate viramente și compensări interbancare.

În al doilea rând, dacă în procesul compensărilor, anumite bănci au nevoie de refinanțare, atunci banca centrală poate, în anumite condiții să furnizeze resursele necesare, alimentând piața monetară. Se poate manifesta și situația în care banca centrală poate absorbi lichidități de pe piață, dacă se consideră că acestea sunt în surplus.

În al treilea rând, banca centrală trebuie să utilizeze intervențiile pe piața monetară pentru a menține masa monetară și rata dobânzii în limitele fixate de către autoritatea monetară.

Cea mai utilizată metodă de finanțare directă o reprezintă rescontarea. Mecanismul acestei operațiuni constă în rescontarea efectivă a unor efecte eligibile, precum efectele de comerț, prezentate de banca comercială în scopul obținerii “monezii băncii centrale”, iar prin plata acestui titlu la scadență (efectele comerciale sunt titluri pe termen scurt) se realizează distrugerea “monedei băncii centrale”. Practicarea acestui mod de finanțare a reprezentat întotdeauna un succes. Totuși, de-a lungul timpului a fost necesară stabilirea unui plafon de rescontare peste care refinanțarea băncii era foarte scumpă. În ceea ce privește rata dobânzii aferentă rescontării practicată de banca centrală, aceasta are un rol esențial, reprezentând pivotul întregului sistem bancar.

Activitatea de rescontare are două efecte: efectul cantitativ și efectul de preț.

Efectul cantitativ se caracterizează prin creșterea emisiunii de monedă, aspect favorabil pentru băncile comerciale. Cu cât taxa de rescont va fi mai mică, cu atât vor fi prezentate mai multe titluri la scontare, prin urmare și la rescontare, deci volumul emisiunii monetare va fi mai mare.

Efectul de preț semnifică modificarea volumului de monedă a băncii centrale furnizată în funcție de modificarea prețului rescontului. În condițiile în care taxa de rescont crește, banca centrală va furniza băncilor comerciale o cantitate mai redusă de monedă (aceasta reprezentând diferența dintre valoarea nominală și cea de rescont).

Efectul modificării taxei de rescont asupra capitalurilor străine constă în migrarea acestora din economie spre zone ce oferă un plasament mai bun al capitalului. Dimpotrivă, creșterea taxei determină atragerea capitalurilor străine în economie, având influențe favorabile asupra dezvoltării economice.

Funcția de centru valutar și gestionare a rezervei valutare – banca centrală gestionează schimbul valutar, centralizează rezervele de devize, stabilește cursul de schimb al monedei naționale pentru operațiunile proprii pe piața valutarǎ, intervine pentru atenuarea fluctuațiilor mari ale cursului de schimb al monedei naționale, autorizează și retrage autorizații, și supraveghează persoanelor juridice care au obținut autorizația de a efectua tranzacții valutare.

În perioadele critice banca centrală este nevoită să controleze schimburile valutare, iar piața valutară nu funcționează liber. Așadar orice schimb de monedă națională într-o altă deviză trebuie realizat printr-un oficiu de schimb valutar, constituit ca anexă a Băncii Centrale, cu excepția tranzacțiilor în scopuri turistice, care puteau fi efectuate liber.

De regulă, băncile centrale aflate în concurență cu băncile comerciale, oferă devize agenților economici cu nevoi de finanțare în condiții mai atractive, spre deosebire de cele impuse celorlalte bănci. De asemenea, băncile centrale își mențin monopolul chiar și în perioadele de practicare a cursurilor libere, acestea fiind obligate să asigure convertibilitatea monedei naționale în alte devize, la acel curs stabilit prin sistemul de cursuri fixe.

Pentru a realiza acestea, băncile centrale apelează la propriile rezerve valutare, inclusiv la împrumuturi de la alte bănci centrale.

În calitatea sa de gestionar al rezervelor, banca centrală deține în primul rând, după cum regăsim și în pozițiile bilanțiere, o rezervă de aur, păstrând tradiția de pe vremea când emisiunea monetară era garantată cu acest metal. Alături de aur, regăsim devize străine, obținute în urma operațiilor de schimb, efectuate atât din poziția de monopol cât și de concurență. În ceea ce privește gestionarea acestor rezerve, principalul obiectiv îl constituie divizarea riscurilor, ce constă în evitarea concentrării rezervelor într-o singură monedă.

În strânsă legătură cu activitatea de gestionare a rezervelor, apare subfuncția de supraveghere a cursului de schimb. Concomitent cu conducerea politică din fiecare stat, banca centrală are misiunea de a menține nivelul cursului de schimb al monedei naționale în anumite limite, sau de a-l lăsa să fluctueze liber.

Funcția prudențială și de supraveghere – se referă la exercitarea controlului asupra întregului sistem bancar, cu scopul de a asigura securitatea depozitelor și de a preveni falimentul bancar. Mai exact, banca centrală în activitatea ei autorizează înființarea băncilor și/sau suspendă această autorizare, stabilește cadrul de desfășurare a normelor bancare, divide riscurile bancare prin limitarea operațiunilor riscante și asigură lichiditatea și solvabilitatea bancară.

Supravegherea bancară are rolul de a asigura o bună funcționare a băncilor, existența unui sistem bancar viabil și stabil prin intermediul unei politici prudențiale ce urmărește:

prevenirea apariției unor întreruperi sau disfuncționalități în sistemul de plăți;

minimizarea riscurilor bancare;

evitarea pierderii controlului monetar și a încrederii în moneda națională.

Capitolul II. Riscuri bancare

2.1 Conceptul de risc bancar

Gestionarea activității băncilor are ca obiectiv central maximizarea profitului în condiții de minimizare a riscurilor. Nivelul profitului variază de la o instituție la alta, fiind influențat de politicile adoptate de fiecare bancă, de tipologia activităților desfășurate, a activităților prestate și de strategia riscurilor.

Acesta este și o urmare a tipului de strategie adoptată în managementul băncii, reprezentând disponibilitatea acesteia de a accepta sau nu riscurile bancare în activitatea pe care o desfășoară.

În evoluția lor, riscurile au constituit una dintre cele mai mari și fascinante provocări pentru umanitate, datorită omniprezenței acestuia în toate domeniile de activitate. Progresul societății contemporane a fost posibil datorită asumării unor riscuri. Însăși creșterea economică nu ar fi fost posibilă dacă certitudinea ar fi primat în fața riscului și incertitudinii. Din această cauză, economiile libere contemporane utilizează la scară largă modele cu condiții de risc și incertitudini, spre deosebire de economiile centralizate.

În general, definirea riscului constă în probabilitatea de a se produce un eveniment advers, negativ, care afectează subiectului riscului în sine.

În accepțiunea dată de dicționar, riscul este definit ca fiind “expunerea la posibilitatea pierderii sau pagubei”, iar societățile de asigurări consideră acest element drept ”hazardul sau posibilitatea de a pierde”.

Definirea noțiunii de risc în activitatea bancară este dificilă, iar acest termen nu are o definiție unanim acceptată. Astfel, în lucrarea amplă dedicată riscului bancar, și intitulată „Gestiunea riscului bancar”, autoarea Luminița Roxin sugerează că cei mai mulți specialiști se axează în definirea riscului și gestiunea riscului „asupra funcției clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora”, fiind tratată în special „problema unor pierderi neprevăzute la active bancare, pierderi cauzate de riscuri de piață, de credit sau de lichiditate”.

În accepțiunea profesorului Vasile Dedu, riscurile pot fi definite după cum urmează: “pierderi asociate unor evoluții adverse a rezultatelor”.

În opinia altor autori, noțiunea de risc bancar, este definită strict prin intermediul costurilor și se referă la „valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar suporta o instituție bancară”.

Ion Nițu, în lucrarea sa definește riscul drept “probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul așteptat și chiar să apară o pierdere”.

Michael Rouch și Gerard Naullen, în lucrarea “Le control de gestion bancaire et financiere”, abordează riscul ca “un angajament purtând o incertitudine dată, cu o probabilitate de câștig sau prejudicii, fie acestea din urmă degradare sau pierdere”.

Putem așadar spune că riscurile bancare reprezintă fenomene care apar pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activității respective prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi, afectând funcționalitatea băncii.

Acestea se remarcă prin manifestarea unor instabilități ce sunt rezultatul unor decizii sau obiective luate greșit, dar și a abaterii de la un scop prin modificarea paramentrilor pieței.

Mulți autori privesc riscurile ca fiind pierderi neprevăzute ca urmare a evoluției nefavorabile a rezultatelor față de cele anticipate. Din contră, alți autori privesc riscurile ca pe niște fenomene incontrolabile și aleatorii.

În concluzie, riscurile bancare exprimă probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul așteptat sau să apară o pierdere de valoare, putând fi considerate deopotrivă cauze și efecte având în vedere faptul că, pe de o parte, materializarea lor poate determina consecințe grave neprevăzute, iar pe de altă parte, acestea pot fi declanșate de diferite fenomene cunoscute sau necunoscute.

Băncile desfășoară activități de mobilizare a resurselor temporar disponibile în economie, cât și de distribuire a acestor resurse sub formă de credite. Ca urmare, manifestarea riscurilor în cadrul instituțiilor de credit poate avea loc atât în cazul operațiunilor pasive (de atragere a resurselor) cât și în cazul realizării de plasamente (operațiuni bancare active), cu diferența că cele pasive prezintă un grad de risc mai redus.

2.2 Tipologia riscurilor în activitatea bancară

Riscurile bancare prezintă o mare diversitate, fiecare cuprinzând o serie largă de subcategorii, a căror delimitare se realizează deseori destul de neclar.

2.2.1. Clasificarea riscurilor bancare în funcție de activitățile bancare

Combinând cele două tipuri de clasificări și luând în considerare cauza și forma lor de manifestare determinată de activitatea bancară deosebim următoarele tipuri de riscuri bancare:

Figura nr. 2.1 Tipuri de riscuri bancare

În activitatea lor, băncile se confruntă cu o serie de riscuri legate de gama de operațiuni bancare efectuate și anume:

Riscurile ambientale – cuprind clasa riscurilor care sunt considerate ca având un impact puternic aupra performanței bancare, și asupra căreia banca are control limitat.

Riscul concurențial – datorat cu precădere modificării condițiilor de pe piață, având drept consecință schimbarea raporturilor de putere între bănci. Acesta se manifestă prin strategii ofensive ale instituțiilor de credit concretizate prin campanii de presă agresive, zvonuri lansate din sfera politicului cu rolul de a destabiliza concurența.

Riscul economic – este determinat de evoluția mediului economic în care activează atât sistemul bancar cât și clienții acestuia. Se poate manifesta la nivel sectorial, regional, național și internațional.

Riscul legal – cauza acestui risc o constituie restricțiile impuse băncilor. Apariția unor legi sau reguli noi pot cauza dificultăți în desfășurarea tranzacțiilor bine stabilite și corect funcționale anterior apariției modificărilor. Acest risc evidențiază faptul că băncile trebuie să opereze în conformitate cu reglementările legale în vigoare, chiar dacă acestea le creează un dezavantaj competitiv față de alte instituții financiare.

Riscul de fraudă – este un risc de ordin intern și se referă la probabilitatea comiterii unor furturi de către personalul băncii.

Riscurile de prestare – afectează sfera servicilor bancare și cuprind:

Riscul operațional – este rezultatul unui control intern necorespunzător, erorile fiind cauzate fie de incompetență, fie de fraude.

Riscul tehnologic – asociat structurii și calității ofertei de produse bancare, alegerea nepotrivită a momentului de lansare, respectiv de retragere a unui produs bancar de pe piață, putând cauza pierderi.

Riscul generat de introducerea de noi produse – se referă la posibilitatea producerii unor evenimente nedorite în perioada de lansare a unui produs pe piață.

Riscul strategic – cauzat de probabilitatea da a nu fi ales strategia optimă perioadei și condițiilor economice, monetare, valutare, sociale, politice date.

Riscurile financiare – reprezintă cea mai importantă clasă de riscuri din cele enumerate mai sus, întrucât gestionarea necorespunzătoare a riscurilor financiare are drept consecință falimetarea treptată a societății bancare. Acestea sunt riscuri specifice operațiunilor de creditare, iar cele mai multe dintre ele fac obiectul unor reglementări actuale bancare. Această tipolgie de riscuri este strict legată de structura bilanțului contabil al băncii, fiind foarte sensibilă la dezechilibrele care pot să apară în compoziția resurselor și plasamentelor băncii.

Riscul de credit – este primul dintre riscurile bancare cu care se confruntă o instituție financiară. Acesta exprimă posibilitatea ca împrumutații sau emitenții de titluri să nu-și onoreze obligațiile la scadență. Totodată, acesta exprimă pierderile cauzate de imposibilitatea clienților de a-și achita obligațiile față de bancă. Din perspectiva băncii, riscul de credit reprezintă riscul actual sau viitor de afectare negativă a profiturilor și capitalului ca urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligațiilor contractuale sau a eșecului acestuia în îndeplinirea celor stabilite. Riscul de credit este considerat principalul risc la care este expusă banca, iar monitorizarea și administrarea eficientă a acestuia constituie o prioritate pentru conducerea băncii.

Riscul de lichiditate – acesta „constă în aceea că o bancă nu dispune de lichidități corespunzătoare pentru a acoperi obligațiile financiare la un moment dat.” Riscul de lichiditate este cel mai ridicat atunci când banca nu poate anticipa retragerile de depozite, cererea de noi credite, ori nu are acces la noi surse de lichiditate, sau atunci când costul procurării acestora înregistrează valori însemnate.

Riscul de piață – cuprinde atât riscul ratei dobânzii cât și cel valutar.

Riscul ratei dobânzii este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării de profituri estimate, care apare din fluctuații de piață ale ratei dobânzii. Acesta are ca și consecințe deteriorarea situației patrimoniale a societății bancare sub influența unei modificări adverse a dobânzilor pe piață.

Riscul valutar – apare la orice tranzacție într-o monedă diferită de cea în care se ține evidența în contabilitate. Acest risc afectează în egală măsură piața de capital cât și cea a produselor bancare, și este semnificativ în cadrul băncilor implicate în operațiuni valutare pe cont propriu sau în numele clienților.

Riscul de insolvabilitate – se referă la posibilitatea ca fondurile de care dispune banca să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile curente. Este o consecință a manifestării riscurilor financiare pe care banca nu le-a gestionat corespunzător, și drept urmare în prezent aceasta se confruntă cu o situație de incapacitate de plată.

2.2.2. Clasificarea dată de Banca Reglementelor Internaționale de la Basel

O cu totul diferită clasificare este cea oferită de Banca Reglementelor Internaționale, astfel:

Figura nr. 2.2 Tipologii de riscuri financiare

Sursa: Lect.univ.drd.Irina Isaic-Maniu, Măsurarea și analiza statistică a riscului în România

2. Riscuri legate de parteneri

Riscul clientelei – se referă la posibilitatea ca, în timp clientul să nu poată face față obligațiilor financiare față de bancă, sau, mai mult, să devină insolvabil. Acest risc nu este specific instituțiilor de credit bancare și financiare, însă este evidențiat de o bună bucată de timp sub denumiri precum: riscul de faliment al clienților, riscul de credit sau riscul contencios.

Riscul apărut pe piața interbancară – apare în cadrul operațiunilor de pe piața monetară, ca efect secundar al modificării ratei dobânzii. Această tipologie de risc exprimă riscul specific apărut ca urmare a falimentului unei instituții de credit în calitatea sa de client. Denumirea acestui risc este diversificată, fiind întâlnit sub forma “risc de contrapartidă bancară”. În versiunea sa macroeconomică, acest risc este cunoscut ca și “risc pozitiv”, exprimând riscul de faliment general al unui grup financiar.

Riscul de țară – reprezintă probabilitatea ca un stat să nu își poată onora, sau să nu dorească onorarea obligațiilor financiare față de instituțiile financiar-bancare internaționale sau față de alt stat.

Riscul de credit – se referă la posibilitatea, respectiv probabilitatea ca o bancă să nu înregistreze profiturile așteptate sau să înregistreze pierderi. Acesta este riscul pe care și-l asumă banca în cazul falimentului unuia dintre clienții săi. În general, acesta are un impact puternic când banca este puternic angajată în activitatea unei firme, atât prin prisma participanților la capitalul său, cât și prin creditele acordate. Printre principalele cauze ale acestui tip de risc regăsim conjunctura economică nefavorabilă, absența supravegherii bancare și starea financiară necorespunzătoare a întreprinderilor. Efectele manifestării acestui tip de risc le regăsim sub forma pierderilor parțiale sau chiar totale ale capitalului împrumutat, acestea diferind în funcție de garanțiile acordate și de posibilitatea de valorificare a acestora. Pentru a se proteja împotriva riscului de credit băncile își constituie garanții, impun și respectă anumite plafoane maxime în acordarea creditelor, întocmesc un sistem centralizator al riscurilor.

Figura nr. 2.4 Tipologii de riscuri comerciale

Sursa: Lect.univ.drd.Irina Isaic-Maniu, Măsurarea și analiza statistică a riscului în România

4. Riscuri le gate de forța de muncă ca număr, structură sau pregătire profesională.

Riscul accidental – este un risc aflat în strânsă legătură cu realizarea unor evenimente neplanificate, nemenționate, cu efecte negative asupra securității fizice a bunurilor și persoanelor. În cazul acestui risc, evaluarea valorii potențialului prejudiciu poate contribui la calculul costului de oportunitate al contractului de asigurare, precum și al operațiunilor de prevenire a riscului, ce constau în punerea în aplicare a sistemelor de detectare a incidentelor.

Riscul delictual – este riscul aferent comiterii unor evenimente intenționat-delictuale, ce pun în pericol securitatea fizică a bunurilor și persoanelor. Tipologia acestui risc este deosebit de importantă pentru instituțiile de credit, care, prin activitatea lor, sunt expuse în special deturnării de fonduri, furturilor și atacurilor armate. Prejudiciul sau paguba pot fi evaluate fie prin costul de autoasigurare, fie prin însumarea valorilor bănesti din casă, sau prin costul indemnizațiilor de vărsat personalului ori prin diferențele la inventarierea bunurilor sau al casei.

5. Riscuri operaționale și tehnice, fiind în legătură cu calitatea operațiunilor și nivelul de informatizare. Aici vorbim despre riscurile aflate în legătură cu administrarea și ținerea evidenței contabile a operațiunilor care fac obiectul unor clasificări precum: riscul administrativ, riscul operațional sau riscul de procedură în contabilizare. Aceste riscuri nu au caracter excepțional, se manifestă cotidian, prin greșeli de operare cu clienții, pierderi pe parcurs poștal. Paguba poate fi evaluată pornind de la despăgubirea acordată clienților.

Figura nr. 2.5 Tipologii de riscuri ale gestiunii interne

În sfârșit, putem exemplifica multe alte perspective în ceea ce privește clasificarea riscurilor bancare, întrucât analiștii ce au abordat această temă prezintă subiectivitate în abordarea lor, punând un accent deosebit asupra laturii teoretice a riscurilor.

În ceea ce privește literatura de specialitate, putem delimita cu ușurință până la zece categorii principale de riscuri bancare, acestea fiind alese în funcție de caracteristicile deținute, fie ele primare sau chiar secundare.

Putem conchide așadar, prin a afirma că în diversitatea lor, singurele riscuri cuantificabile sunt cele financiare, ce pot fi supuse unor analize riguroase prin intermediul unui sistem de indicatori. Acestea sunt rezultatul dezechilibrelor ce se manifestă în permanență între activele și pasivele din totalul bilanțier, asupra căruia banca are control. Cât despre celelalte tipologii de riscuri, acestea sunt generate de factori externi băncii în cauză, asupra cărora instituția are, în cel mai bun caz, un control limitat.

Cele mai recente mari crize de ordin financiar și monetar, de exemplu crah-ul de pe piața obligațiunilor din 1994, criza din Mexic 1994-1995, precum și criza asiatică din anul 1997, au determinat apariția unor serii de dificultăți în ceea ce privește modalitățile de administrare a riscurilor, ceea ce a creat condiții pentru consolidarea gestionării și prevenirii riscurilor.

Datorită vitezei cu care se manifestă, a efectelor pe care le produc și a modului în care acestea se răsfrâng asupra rezultatelor societății bancare, munca de indentificare a riscurilor devine foarte importantă într-o instituție bancară, aceasta trebuind să-și reconfigureze strategia pe care o va adopta.

De aceea obiectivul principal ce revine gestiunii bancare îl constituie maximizarea valorii de piață în codițiile menținerii riscurilor la nivel acceptabil. Prin urmare băncile a căror valoare de piață se degradează sunt tentate să se orienteze către activități cât mai rentabile, acestea atrăngând la rândul lor riscuri mai mari.

Gestiunea modernă a riscurilor bancare presupune următoarele elemente:

identificarea riscurilor → are în vedere inventarierea pozițiilor riscante care pot afecta rezultatul băncii;

cuantificarea riscurilor → presupune exprimarea în cifre a posibilelor efecte ale producerii unei situații de risc asupra profitului bancar;

elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor → prin aplicarea unor instrumente specifice;

Capitolul III. Riscul de lichiditate în bănci

3.1 Conceptul de risc de lichiditate și cauzele apariției acestuia

Cunoscută și sub denumirea de „era managementului de risc”, perioada contemporană se caracterizează prin atenția deosebită și complexă pe care băncile o acordă gestionării riscurilor la care aceasta este supusă în activitatea de zi cu zi.

După cum și literatura de specialitate o afirmă, riscurile pot să apară în cadrul desfășurării operațiunilor bancare, având consecințe negative asupra întregii activități bancare, iar pe termen lung acestea pot duce chiar la degradarea calității afacerilor, reducerea drastică a profitului, înregistrarea de pierderi, pierderea încrederii clienților, lucruri care afectează funcționarea firească a băncii.

Principala cauză a riscurilor bancare o reprezintă chiar clienții băncilor, care contractează diverse credite pe care fie nu le rambursează la termen, fie deloc, iar împrumuturile în cauză nu sunt acoperite de garanții asiguratorii corespunzătoare, fapt ce determină apariția pierderii în bilanțul băncii.

Drept urmare băncile sunt obligate prin acorduri și norme de funcționare să asigure o proporție corespunzătoare și echilibrată între criteriile ce privesc profitabilitatea, lichiditatea și riscul. Nevoia de a avea lichiditate, dar și de a asigura concomitent câștiguri sigure, obligă băncile în a-și gestiona într-un anume fel intrările și ieșirile de fonduri, astfel încât acestea mențin o parte a fondurilor lor sub forma unor plasamente.

Plasamanetele respective, pentru a fi eficiente, trebuie să îndeplinească condițiile referitoare la lichiditate și securitate, chiar dacă rata dobânzii aferentă acestora este mai mică.

Riscul studiat în această lucrare, este cel de lichiditate, un risc care afectează activitatea bancară.

După cum am mai menționat în capitolele anterioare, acest tip de risc se încadrează în categoria riscurilor financiare, specifice operațiunilor de creditare, majoritatea fiind supuse unor riguroase reglementări bancare.

Riscurile financiare sunt în strânsă legătură cu structura bilanțului contabil, lichiditatea bancară fiind o problemă de gestiune a activelor, respectiv pasivelor bancare care au diferite grade de lichiditate, și de aceea ele sunt foarte sensibile la dezechilibrele ce pot apărea în structura resurselor și plasamentelor băncii. Riscurile financiare sunt singurele tipuri de risc ce pot fi generate, gestionate, amplificate sau evitate de managementul bancar.

Etimologic, termenul de „lichiditate” provine din latinescul „liquidus”, însemnând ușurința și rapiditatea realizării și vânzării activelor de orice natură în mijloace bănești. Așadar, putem defini lichiditatea bancară ca fiind capacitatea băncii de a-și transforma în orice moment activele în mijloace bănești, cu costuri minime, pentru a-și onora obligațiile la solicitarea clientului său în caz de nevoie.

Lichiditatea o regăsim sub diverse definiții după cum urmează: economistul Edward A. McNelly o definea ca „deținerea banilor în momentul în care banca are nevoie de aceștia”.

Economistul Nicolae Dardac în lucrarea intitulată „Managementul lichidității bancare”, formulează definiția lichidității bazându-se în principal pe funcțiile acesteia.

Funcțiile lichidității bancare, după cum sunt prezentate de autorul Ilie Mihai în lucrarea intitulată “Tehnica și manegementul operațiunilor bancare”, constau în:

asigurarea desfășurării în condiții normale a activității bancare prin fluidizarea procesului de intermediere bancară, în condițiile asigurării încrederii și atractivității pentru depunători și plasarea resurselor în condiții de siguranță;

protejarea intereselor clienților pe de o parte și a acționarilor pe de altă parte;

asigurarea capacității rezonabile de rambursare a depozitelor către clienți, indiferent de modul în care sunt returnate băncii plasamentele efectuate în credite și în alte active;

asigurarea independenței băncii față de resursele de împrumut marginale de pe piață care au costuri deosebit de ridicate;

evitarea pe cât posibil chiar și a împrumuturilor de la banca centrală, care ca împrumutătoare de ultimă instanță, propune costuri mai mari de cât cele ocazionate de atragerea de resurse dela clienții nebancari.

Nu în ultimul rând, la baza definirii lichidității stau și funcțiile pe care aceasta le îndeplinește în cadrul unei instituții de credit:

Figura nr. 3.1

Riscul de lichiditate este unul dintre cele mai importante riscuri cu care se confruntă băncile. Acesta „constă în aceea că o bancă nu dispune de lichidități corespunzătoare pentru a acoperi obligațiile financiare la un moment dat.”

Riscul de lichiditate constă în neonorarea de către bancă a plăților către clienți, ca urmare a devierii proporției dintre creditele pe termen lung și creditele pe termen scurt și a necorelării cu structura pasivelor băncii.

Acest risc înregistrează cele mai ridicate valori în momentul în care banca nu poate anticipa cererea de noi credite sau retragerea masivă de depozite, dar mai ales când nu are acces la surse numerar.

Conform unei definiții dată de Cezar Basno și Nicolae Dardac, riscul de lichiditate reprezintă „pentru bănci, dificultatea în a procura resursele necesare pentru a face față propriilor angajamente la un moment dat”.

Vasile Dedu definește riscul de lichiditate ca fiind “eventualitatea dificultăților, temporare sau importante, de a accede la surse de fonduri pentru a face față nevoilor” în timp ce Maricica Stoica definește acest risc ca fiind ”probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de clienți, ca urmare a devierii proporției dintre creditele pe termen lung și creditele pe termen scurt și a necorelării cu structura pasivelor băncii”.

Potrivit normei BNR nr. 17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, prin risc de lichiditate înțelegem “riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ce rezultă din imposibilitatea instituțiilor de credit de a onora în orice moment obligațiile de plată pe termen scurt, fără ca aceasta să implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de instituțiile de credit”.

Nu în ultimul rând, amintim definiția dată de Banca Naționala a României, în accepțiunea căreia riscul de lichiditate reprezintă abilitatea și capacitatea unei bănci de a finanța majorările de active și a acoperi obligațiile financiare potrivit scadențelor acestora, fără a suferi pierderi inacceptabile.

În opinia unor specialiști, riscul de lichiditate se manifestă sub două forme:

riscul de lichiditate imediată – intervine atunci când banca nu face față cerințelor de retrageri masive de numerar, chiar înainte de scadență, fapt ce determină ca aceasta să apeleze la împrumuturi de ultimă instanță, implicând costuri foarte mari de procurare și consecințe pe măsură. De asemenea, există și opțiunea potrivit căreia banca poate să atragă deponenți prin practicarea unor dobânzi mai mari decât cele existente pe piață.

Riscul de lichiditate imediată este des întâlnit în rândul instituțiilor bancare, arta de a conduce o bancă constând întocmai în a ști cum să gestionezi situațiile pentru a face față retragerilor concomitent cu eliminarea pericolului de a nu putea onora solicitările de credite.

riscul de conversie (transformare) – este specific situației în care deși banca dispune de resurse pe termene mai scurte, a efectuat pe seama acestora plasamente pe termen lung, ce nu pot fi transformate rapid în lichidități;

Această situație poate fi evitată prin analiza riguroasă a resurselor, respectiv plasamentelor, ținând cont de gradul lor de exigibilitate reală, și nu juridică. Spre exemplu, conturile debitoare pe termen scurt al titularilor de cont sunt mai imobilizate decât creditele pe termen lung, cu scadență mai îndepărtată, iar depozitele la vedere s-au dovedit a fi mai stabile decât cele la termen.

Alte accepțiuni ale riscului de lichiditate le regăsim după cum urmează:

reprezintă riscul unei instituții de credit ca veniturile și însăși capitalul său să fie afectate ca urmare a incapacității de a-și onora obligațiile contractuale la termen fără a fi nevoită să se confrunte cu pierderi admisibile (conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency).

acest risc include:

incapacitatea băncii de a-și administra portfoliul de active la ratele de dobândă corespunzătoare.

neputința băncii de a lichida poziția în cel mai bun moment și la cel mai bun preț (conform J. P. Morgan Chase, Annual Report 2000).

constă în potențialele pierderi de profit și capital, ce survin ca urmare a nerespectării obligațiilor asumate, și este o consecință o insuficienței rezervelor în raport cu nevoile de fonduri.

este o urmare a necorelării scadențelor cash-flow-urilor unor poziții bilanțiere de activ, pasiv dar și de instrumente extrabilanțiere (conform Cooperative Bank).

Lichiditatea este o proprietate generalǎ a activelor și exprimǎ capacitatea acestora de a fi transformate rapid și cu o cheltuialǎ minimǎ în monedǎ lichidǎ (numerar sau disponibil în contul curent). Lichiditatea reprezintă abilitatea băncilor de a-și onora obligațiile financiare asumate, și trebuie să permită efectuarea plăților solicitate de titularii de depozite în orice moment.

Lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a activelor și pasivelor bancare ce au grade diferite de lichiditate și arată capacitatea unei bănci de a finanța operațiunile bancare curente. Dacă această posibilitate se pierde, atunci va aparea numaidecât riscul de lichiditate.

În ceea ce privește nivelul lichidității înregistrat de o bancă, trebuie să precizăm că atunci când acesta prezintă valori reduse, deci scăderi neașteptate ale numerarului, poate angaja costuri mari de atragere a unor fonduri (resurse) suplimentare, reducând așadar profitabilitatea băncii, iar în cele mai grave situații, determinând insolvabilitatea.

Dimpotrivă, un excedent de lichiditate va duce la scăderea rentabilității activelor, deci în consecință, la performanțe financiare slabe.

Prin urmare, sarcina ce revine băncii în ambele situații este de a menține un nivel al lichidității adecvat, care să asigure o imagine bună, stabilă și puternică a poziției băncii pe piață. Deteriorarea imaginii băncii ca urmare a reducerii semnificative a portofoliului de credite, va atrage după sine o cerere ridicată de lichiditate, iar costurile foarte mari de procurare a lichidității necesare va avea impact asupra situației veniturilor.

Una dintre cele mai importante sarcini ale conducerii unei bănci este de a estima și de acoperi în mod corect nevoile de lichiditate bancară.

Printre factorii care duc la riscul de lichiditate se numără:

dependența finanțării băncii de finanțarea pe termen scurt (depozite atrase de la clienți pe termen de sub șase luni);

dependența finanțării băncii de depozite individuale mari (depozite atrase de bănci de la clienții mari companii). Accesul la resurse variate de finanțare îmbunătățește flexibilitatea atragerii de fonduri, limitează dependența față de un singur tip de finanțare și de o singură categorie de clienți, conducând la o scădere generală a costurilor implicate de atragerea de fonduri;

dependența băncii față de un debitor sau un grup de debitori;

creditarea excesivă a băncii respective pe termen lung, în cazul în care ea deține depozite de la populație pe termen scurt;

lipsa de încredere sau diminuarea acesteia în bancă din partea altor bănci din sistemul bancar sau și din partea clienților, rezultând inclusiv ca urmare a deteriorării imaginii băncii;

influența mass-media poate genera panică în rândul deponenților

înrăutățirea conjuncturii economice, rezultând creșterea creditelor restante și, prin urmare, banca are dificultăți la unele retrageri posibile de depozite;

necorelarea pe benzi de scadență a intrărilor și ieșirilor de lichiditate bancară;

3.2 Analiza riscului de lichiditate pe baza unor indicatori

Riscul de lichiditate este considerat un risc major, dar el face obiectul unor accepțiuni precum: lichiditate externă, „perna de securitate” ce procură activele lichide, sau capacitatea de mobilizare a capitalului la un cost „normal”.

Prin „lichiditate externă” ne referim la faptul că riscul de lichiditate antrenează colapsul unei instituții bancare. Cauzele apariției acestuia sunt retragerile masive de numerar, închiderea liniilor de credit ale altor instituții.

Lichiditatea este privită ca o „pernă de securitate” prin prisma faptului că banca trebuie să dispună de un anumit nivel al lichidității pentru a face față dificultăților. Spre exemplu în cazul în care activele lichide disponibile nu sunt suficiente pentru a face față nevoilor neașteptate.

Rolul acestui studiu este de a evidenția faptul că lichiditatea bancară poate fi determinată, evaluată cu ajutorul unui sistem complex de indicatori, aceștia având menirea de a oferi o imagine fidelă despre gradul de lichiditate al băncii, dar și despre calitatea gestionării, respectiv managerierii acesteia.

În literatura de specialitate, cei mai întâlniți indicatori de lichiditate sunt:

Lichiditatea globală;

Lichiditatea imediată;

Poziția lichidității;

Pasivele nete;

Indicele de lichiditate;

Rata lichidității;

Raportul total credite/total depozite;

Reglementarea lichidității bancare din România se realizează prin norma nr. 1 din 9 aprilie 2001 cu modificările din următoarele acte:

Rectificarea publicată în MOF nr. 216 din 26/04/2001

Norma BNR nr. 3/2001 publicată în M.OF. nr. 470 din 16/08/2001

Norma BNR nr. 1/2002 publicată în M.OF. nr. 133 din 20/02/2002

Norma BNR nr. 7/2003 publicată în M.OF. nr. 450 din 25/06/2003.

Indicatorul de lichiditate (Il)

În conformitate cu normele Băncii Naționale a României nr. 1 din 09.04.2001 privind lichiditatea băncilor, cu modificările ulterioare, instituțiile de credit de pe teritoriul României trebuie să calculeze lichiditatea efectivă necesară și indicatorul de lichiditate.

Potrivit normei nr. 1/2001 a BNR cu privire la lichiditatea băncilor, indicatorul de lichiditate se calculează raportând lichiditatea efectivă la lichiditatea necesară.

Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, cumularea pe fiecare bandă de scadență a activelor bilanțiere, respectiv a angajamentelor primite extrabilanțiere.

Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, cumularea pe fiecare bandă de scadență a obligațiilor bilanțiere, respectiv a angajamentelor date extrabilanțiere.

Indicele lichidității – acest indicator se calculează ca raport între suma pasivelor la suma activelor, ambele ponderate cu numărul mediu de zile (luni sau ani) corespunzător fiecărei perioade.

unde: Ai – activele din grupa de scadență i

Pi – pasivele din grupa de scadență i

Pi – ponderea aferentă grupei de scadență i

Dacă indicele lichidității este subunitar (<1) vom spune că:

banca transformă resursele (pasivele) pe termen scurt în utilizări (active) pe termen lung;

se remarcă o utilizare intensivă și defectuoasă a resurselor;

riscul de lichiditate este crescut, banca fiind nevoită să gaseasca soluții pentru a-și finanța deficitul de lichiditate;

b) Dacă indicele lichidității este supraunitar(>1) atunci:

banca este capabilă să-și acopere utilizările pe termen scurt cu resursele pe termen lung;

există influențe pozitive asupra riscului de lichiditate;

banca este ferită de riscul de lichiditate, întrucât activele acesteia devin lichide înaintea resurselor care le-au finanțat;

acționează influențe negative asupra rentabilității, întrucât o astfel de structură este favorabilă doar pe termen scurt, când rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decât cea pe termen lung;

c) Dacă indicele lichidității este egal cu 1, arată că banca nu trebuie să facă transformări de scadență, activele fiind perfect corelate cu pasivele băncii, pe fiecare scadență. În cazul de față, nu putem vorbi despre existența riscului de lichiditate.

Rata lichidității (RL) este un indicator relativ prin care se „exprimă evoluția gradului de îndatorare a băncii față de piața monetară.” Calcularea acestuia se realizează în mod periodic, în funcție și de scadența operațiunilor de creditare, după formula:

RL > 1 – indică scăderea lichidității ca urmare a creșterii gradului de îndatorare

RL < 1 – exprimă creșterea lichidității datorită scăderii gradului de îndatorare

Poziția lichidității – a apărut din practica gestiunii de trezorerie. Acest indicator este folosit ca indicator de fundamentare al gestiunii trezoreriei și al acoperirii nevoilor de lichiditate pe termen scurt.

Se poate calcula:

pe zile (pentru săptămâna următoare)

pe săptămâni (pentru luna următoare)

pe luni (pentru anul curent)

Optimizarea acestui indicator constă în echilibrarea activelor lichide și a pasivelor imediate.

Dacă poziția lichidității înregistrează valori negative, acest lucru semnifică un deficit de active lichide, o insuficiență în ceea ce privește onorarea integrală a obligațiilor imediate. În acest caz, banca este nevoită să recurgă la surse de finanțare de ultimă instanță, precum: credite de la banca centrală, împrumuturi de pe piața interbancară și chiar lichidarea unor active de portofoliu înainte de termen.

În cazul în care poziția lichidității este pozitivă, atunci banca va plasa excedentul de lichiditate peste limita admisă în depozite pe termen scurt pe piața interbancară.

Raportul total credite/total depozite – se calculează după următoarea formulă:

Această formulă poate fi dezvoltată după cum urmează:

Credite acordate clientelei = Credite acordate clientelei + Creanțe restante și îndoielnice din operațiuni cu clientela + Provizioane pentru creanțe restante și îndoielnice din operațiuni cu clientela

Depozite atrase de la clienți = Conturi de depozite + Certificate de depozit + Carnete și librete de economii

Acest indicator este utilizat pentru a reliefa gradul de acoperire al plasamentelor băncii cu resursele atrase de aceasta. În ceea ce privește valoarea sa, se recomandă ca aceasta să fie supraunitară (>1), deoarece doar în acest caz putem vorbi de o gestionare corectă a resurselor obținute, adică banca se axează pe un regim de management al pasivelor, deci își asigură un volum de resurse ce în mare parte vor fi redistribuite prin acordarea de credite, prin operațiuni de împrumut.

Aceeași interpretare a acestui indicator este dată și de autorul Ion Nițu, în accepțiunea căruia „raportul total credite/total depozite” reflectă proporția din resursele atrase de la deponenți care este împrumutată altor clienți. Cea mai mare parte a creditelor este lichidă.”

Dimpotrivă, în cazul în care raportul înregistrează valori subunitare, se spune că instituția de credit are o lichiditate stocată, adică se bazeaza pe resursele proprii în acordarea creditelor.

Într-o economie relativ stabilă, se recomandă ca nivelul acestui indicator să nu depășească pragul de 90%.

Pasivele nete – sunt calculate de către managerii instituției de credit cu scopul de a determina perioada în care societatea are nevoie maximă de lichiditate, acest procedeu având la bază clasificarea pasivelor, respectiv a activelor în funcție de scadența acestora.

Problemele de gestiune apar preponderent acolo unde pasivele nete au valori pozitive, deoarece pentru acoperirea lor banca trebuie să găsească resurse suplimentare.

Pasivele nete simple – cunoscut și sub denumirea de pasive nete succesive, acest indicator se calculează pentru fiecare perioadă în parte, ca diferență între activele, respectiv pasivele având aceeași scadență. Prin acest indicator se urmărește evidențierea măsurii în care activele scadente reușesc să acopere obligațiile scadente.

Principalele probleme de management intervin atunci când pasivele nete simple înregistrează valori pozitive, întrucât pentru acoperirea lor, banca va fi nevoită să găsească resurse suplimentare.

Pasivele nete cumulate – se determină ca diferență între activele și pasivele cumulate corespunzătoare fiecărei perioade. Prin prisma acestui indicator se urmărește semnalarea perioadei de timp cu maximă nevoie de lichiditate.

Scadența medie a activelor și pasivelor – exprimă media ponderată a numărului de zile de la începutul perioadei de analiză, arătând, în medie, perioada în care activele și pasivele ajung la maturitate. Compararea acestor scadențe medii permite stabilirea anumitor strategii cu scopul de a menține lichiditatea la un nivel optim:

unde: Ai – active din grupa de scadență i

pi – ponderea pentru grupa de scadență i

At – total active

unde: Pi – pasive din grupa de scadență i

pi – ponderea pentru grupa de scadență i

Pt – total pasive

Transformarea medie a scadențelor – arată în număr de zile, sau luni, diferența dintre scadența medie ponderată a activelor și cea a pasivelor. Aceste scadențe medii ponderate se determină raportând activele, respectiv pasivele ponderate la total active sau pasive, ponderile fiind reprezentate de mijloacele intervalelor de maturitate.

unde: tA – scadența medie a activelor

tP – scadența medie a pasivelor

Acest indicator reliefează cel mai bine riscul de lichiditate, întrucât permite exprimarea exactă, în unități de timp, a transformării practicate.

Lichiditatea globală – reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se transforma pe termen scurt în lichidități, pentru a satisface obligațiile de plăți exigibile. Calculul acestui indicator se face prin raportarea activelor lichide la datoriile curente:

De altfel, se știe că băncile comerciale păstrează în proporție de 20-30% din depozitele deținute sub formă de fonduri lichide.

Lichiditatea imediată (de trezorerie) – are rolul de a evidenția capacitatea elementelor de trezorerie (numerar, disponibil în contul curent la BNR) de a face față îndatorărilor pe termen scurt. Nivelul optim al acestui indicator se situează la pragul de 20.5%, iar formula de calcul este următoarea:

3.2 Analiza situației riscului de lichiditate la Grupul Financiar Banca Transilvania

Banca Transilvania (BT) este Banca Oamenilor Întreprinzători din România. Banca se clasează pe poziția a treia în topul băncilor din România, în funcție de active.

Istoria BT a început în Cluj-Napoca, în 1994, la inițiativa unor oameni de afaceri din Cluj. Ideea a fost aceea de a crea o bancă  locală, un brand de Cluj. Spiritul antreprenorial al fondatorilor a determinat consolidarea poziției Băncii Transilvania, într-o primă etapă în Cluj și, ulterior, la nivel regional și național. Banca și-a orientat la început activitatea spre sectorul IMM și, datorită cererii pieței, în scurt timp aceasta a început să se dedice și domeniului retail. În anul 1997, Banca Transilvania a devenit prima instituție bancară din România, care a fost cotată la Bursa de Valori București.
Strategia băncii este susținută de acționari puternici, precum: Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, care deține 15% din capitalul social și IFC – Divizia de investiții a Băncii Mondiale.

Având ca și principal obiectiv al acestei lucrări măsurarea expunerii la riscul de lichiditate al băncii comerciale Banca Transilvania, vom calcula o serie de indicatori complecși, care oferă o imagine globală asupra gradului de lichiditate al instituției de credit respective, dar și asupra modului de gestionare a lichidității bancare. Pentru calculul majorității acestor indicatori, am utilizat formulele prezentate în subcapitolul anterior și date furnizate de către entitatea supusă analizei, adică informațiile cu privire la situația activelor și pasivelor, clasificate în funcție de maturitate (scadență).

Datele fac referire la Grupul Banca Transilvania (“Grupul”) care cuprinde banca-mamă, Banca Transilvania S.A. („Banca”) și filialele acesteia cu sediul în România și în Republica Moldova. Situațiile financiare consolidate ale Grupului pentru exercițiul financiar încheiat la 31 decembrie 2010, 2011, 2012 și 2013 sunt formate din situațiile financiare ale Băncii Transilvania S.A. și ale filialelor sale, care împreună formează Grupul. Filialele sunt formate din următoarele entități:

Pe baza datelor obținute din Situațiile financiare consolidate ale Băncii Transilvania, am analizat expunerea băncii la riscul de lichiditate, comparând rezultatele obținute pe cele patru perioade luate în calcul. În urma acestora, putem formula o opinie generalizată, și anume că valorile înregistrate relevă existența unei expuneri la risc. Majoritatea indicatorilor calculați au înregistrat valori bune, satisfăcătoare, cu un semnal de alarmă din partea indicelui de lichiditate, după cum ilustrează și datele din tabelul 3.13, din cadrul Anexei 1.

Centralizatorul indicatorilor de măsurare a riscului de lichiditate

Sursa: calcule proprii Tabelul nr. 3.13

Putem deduce așadar, o situație nefavorabilă prin prisma indicelui lichidității care înregistrează valori subunitare și îndepărtate de nivelul optim 1, în toate perioadele luate în calcul, fapt ce denotă că banca transformă resursele (pasivele sub forma depozitelor clienților) pe termen scurt în utilizări (active, credite acordate agenților economici) pe termen lung. De asemenea, putem deduce o utilizare intensivă și defectuoasă a resurselor, riscul de lichiditate fiind crescut, iar banca este nevoită să găsească soluții pentru a-și finanța deficitul de lichiditate.

În ceea ce privește rentabilitatea plasamentelor, valorile subunitare înregistrate de acest indicator, sugerează faptul că neasigurarea unui nivel redus al riscului de lichiditate poate avea consecințe asupra profitabilității. Calculat sub această formă, indicele lichidității nu ne poate oferi decât o imagine per ansamblu, orientativă, fără a putea identifica intervalele de scadență ce pot avea influențe asupra accentuării riscului de lichiditate.

Analizând nivelul scadențelor medii a pasivelor comparativ cu cel al activelor, remarcăm faptul că, în cele patru perioade supuse analizei, scadența medie a activelor este superioară celei a pasivelor, ceea ce ne duce la concluzia că Banca Transilvania se finanțează în principal pe termen scurt, comparativ cu maturitatea pe care se plasează plasamentele. Cu alte cuvinte, banca este nevoită să găsească resurse suplimetare pentru onorarea obligațiunilor față de clienți, întrucât diferența prea mare între scadența activelor și pasivelor, nu îi permite utilizarea veniturilor din dobânzi pentru acoperirea datoriilor către agenții economici deținători de depozite, spre exemplu. Acest lucru reflectă încă o dată o gestionare defectuoasă a riscului de lichiditate.

Indicatorul transformarea medie a scadențelor ilustrează cel mai bine nivelul riscului de lichiditate, întrucat permite exprimarea concretă, în măsuri de timp, a transformării practicate. Acestor indicator, cu valori cuprinse între 370-450 de zile, respectiv 12-14 luni, reflectă în medie intervalul de timp în care ajung la maturitate activele după data de scadență a pasivelor, necesitând o finanțare pentru acest interval de timp. Valorea subunitară a indicelui lichidității corelată cu valorile înregistrate de transformarea medie a scadențelor, ilustrează încă o dată necesitatea transformării din pasive pe termen scurt în active pe termen lung.

Indicatorul raportul credite/depozite este mai puțin relevant în analiza riscului de lichiditate, acesta exprimând gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse atrase. Valorile subunitare înregistrate în cele patru perioade de analiză, reflectă un management adecvat riscului de lichiditate, deși valorile sunt apropiate de pragul 1, motiv pentru care banca trebuie să acorde atenție în continuare scadențelor activelor, respectiv pasivelor.

În ceea ce privește profilul de risc de lichiditate, pentru anul 2011 a fost adoptat ”mediu-scăzut” datorită corelației structurale corespunzătoare a activelor, respectiv pasivelor băncii, anume mixului de instrumente de fructificare a excedentelor temporare de lichidității, dar și a ponderii resurselor stabile, atrase de la clienți în totalul resurselor atrase. Banca gestionează lichiditatea la nivel centralizat.

În stabilirea tipurilor de instrumente folosite de trezorerie pentru fructificarea excedentelor temporare de lichiditate, principiile fundamentale sunt posibilitatea lichidizării rapide, fără afectarea importantă a randamentului inițial al investiției și profitabilitatea acestora. În vederea gestiunii sănătoase a riscului de lichiditate, banca urmărește permanent atragerea de lichidități prin operațiunile de trezorerie, finanțări externe, piețe de capital, etc.

Indicatorii de lichiditate ai Băncii Transilvania sunt menținuti la valori care să se încadreze (conform sistemului CAAMPL) în cel mai nefavorabil caz în grupa 2. Cu toate acestea, pe parcursul anului 2011, banca a înregistrat nivele ale indicatorilor de lichiditate de rating 1, demonstrând astfel o poziție solidă, bucurându-se de o lichiditate mai mult decât comfortabilă, într-un context general încă fragil. De asemenea, se urmărește:

Corelarea ritmurilor de creștere resurse/plasamente;

Diversificarea gamei de instrumente utilizate, corelat cu apetitul la risc al instituției;

Alocarea adecvată a capitalului.

În continuare, vom analiza pasivele nete pe fiecare bandă de scadență, cu scopul de a stabli măsura în care activele scadente acoperă obligațiile scadente pentru perioada respectivă.

Problema de lichiditate apare acolo unde pasivele nete simple sunt pozitive. O asemenea situație se întâlnește, pentru cele patru perioade considerate, pentru benzile cu scadența între 1-3 luni.

Evoluția pasivelor nete simple

u.m.: mii LEI

Sursa: calcule proprii Tabelul nr. 3.14

Evoluția pasivelor nete cumulate

u.m.: mii LEI

Sursa: calcule proprii Tabelul nr. 3.15

Pasivele nete cumulate evidențiază perioada de maximă nevoie de lichiditate, valoarea cea mai ridicată a deficitului de lichiditate fiind înregistrată în a doua bandă de scadență, în 2010 înregistrând nivelul de 3122357 mii lei, în 2011 de 1.002 mai mare, pentru ca mai apoi, acest indicator să aibă tendințe favorabile, descrescătoare, atingând în 2013 pragul de 1495544, aproape jumătate din perioada 2010.

Capitolul IV. Instrumente ale gestiunii bancare utilizate în reducerea riscului de lichiditate

4.1 Metode și tehnici de gestiune a riscului de lichiditate

Gestionarea lichidității bancare reprezintă una dintre cele mai importante atribuții ale conducerii băncii. Putem spune despre o instituție de credit că este lichidă, în momentul în care aceasta poate dispune după bunul plac de fonduri ce pot fi utilizate imediat în cazul în care acestea sunt necesare, la un cost rezonabil. Banca poate să dețină suma necesară în numerar sau diposnibil în cont, ori poate obține fondurile necesare prin împrumuturi sau vânzări de active.

Cele mai întâlnite probeleme de lichiditate cu care se confruntă băncile provin din următoarele cauze:

necorelarea cererii cu oferta de lichiditate, motiv pentru care banca se află în permanență fie în exces, fie în deficit de lichiditate;

lipsa unui echilibru dintre lichiditate și profitabilitate – legătura dintre acestea este invers proporțională: cu cât valoarea fondurilor disponibile pentru a îndeplini necesarul de lichiditate este mai mare, cu atât mai mică va fi valorea profitabilității bancare.

Dacă banca se află în situația de a fi nevoită să se împrumute, aceasta este supusă unor costuri potențiale, dacă nu certe. Este vorba despre costurile ce includ dobânda aferentă pentru fondurile împrumutate, costurile de oportunitate, iar aici vorbim de potențialele câștiguri viitoare la care se renunță când se vând active generatoare de venituri pentru a obține lichidități, și nu în ultimul rând costul de tranzacție.

Un factor important în gestionarea lichidității îl constituie riscul variației dobânzilor, (cunoscut și sub denumirea de riscul ratei dobânzii), și riscul disponibilității, adică riscul ca fondurile lichide de care dispune banca să nu fie suficiente.

În condițiile în care ratele dobânzii înregistrează o creștere, evoluția valorii activelor financiare destinate vânzării pentru procurarea de lichidități va descrește, așadar vor exista active vândute în pierdere. Totodată dacă creditorii băncii vor considera că banca debitoare își asumă riscuri prea mari, aceștia vor crește dobânzile aferente împrumutului, putând chiar să refuze acordarea de fonduri lichide.

De aceea, managementul bancar trebuie să aibă în vedere și să soluționeze trei aspecte ale riscului de lichiditate, după cum urmează:

să se apere împotriva riscului de lichiditate

să cuantifice riscul de lichiditate

să gestioneze riscul de lichiditate

Gestionarea riscului de lichiditate se desfășoară având în vedere următoarele principii:

Informarea operativă a conducerii băncii asupra situației lichidității, prin mai multe raportări, pe care le prezentăm în cele ce urmează:

Situația zilnică a contului curent în lei la BNR, a nivelului de realizare a rezervei minime obligatorii, respectiv a numerarului existent în caseriile băncii;

Situația zilnică a evoluției resurselor atrase de la clienții nebancari, pe tipuri de depozite (persoane juridice, persoane fizice, certificate de depozit și depozite publice) și pe tipuri de maturități;

Situația zilnică a depozitelor în sume importante (peste 1 miliard de lei) atrase de la persoane juridice;

Situația bilunară a depozitelor plasate în valută și a rezervei în valută;

Situația zilnică a vânzărilor/cumpărărilor de valută efectuate de către clienți;

Gestionarea lichidității printr-un sistem computerizat de scadențare, în care sunt evidențiate încasările și plățile estimate pe baza prognozelor efectuate, pentru cel puțin următoarele 3 luni.

Urmărirea în permanență a structurii încasărilor, respectiv a plăților, exprimate atât în lei, cât și în valută, la active și pasive. În mod periodic, conducerii băncii sunt prezentate situații în care este evidențiată evoluția activelor deținute de bancă în raport cu resursele atrase.

Realizarea unor simulări ale evoluției contului curent al băncii deschis la BNR, în funcție de o serie de evenimente care pot interveni pe piața finaciar-bancară;

Atragerea resurselor, ținându-se cont de diversificarea tipurilor de titulari ai disponibilităților;

Obținerea informațiilor în timp real de la rețeaua de subunități, cu privire la totalitatea operațiunilor care au influență asupra contului curent;

Corectarea intrărilor, respectiv a ieșirilor de valori mari în lei sau în valută și prin piața valutară interbancară, prin vânzarea/cumpărarea de valută în limitele aprobate de BNR (de 10% din valoarea fondurilor proprii);

Urmărirea permanentă a dobânzilor oferite de celelalte bănci la depozitele în lei și valută, și ajustarea acestora când este necesar, în funcție de calculul marjei de dobândă și evoluția resurselor și plasamentelor;

Menținerea unui stoc de active lichide, atât în lei, cât și în valută, cu scopul de a face față situațiilor neprevăzute, sub forma depozitelor pe termen scurt;

Realizarea unei politici adecvate de marketing pentru menținerea, respectiv obținerea de noi depozite interbancare necesare desfășurării activității atât pe piața locală, cât și pe cea internațională;

Administrarea riscului de lichiditate debutează prin trasarea unei strategii în ceea ce privește lichiditatea, care, în conformitate cu cerințele băncii centrale trebuie să cuprindă și o componentă a administrării zilnice a acesteia. Această strategie trebuie aprobată de către conducerea băncilor și revizuită anual, sau ori de câte ori factorii economici externi o impun.

Politicile instituțiilor de credit ce privesc administrarea lichidității fac referire la următoarele aspecte:

structura activelor, a pasivelor și a elementelor extrabilanțiere, prin prisma lichidității, respectiv a capacității acestora de a fi tranzacționate pe piață;

modalitatea de administrare a lichidității sub forma valutară cu care se operează;

utilizarea instrumentelor financiare derivate;

Un alt exemplu îl constituie conducerea Băncii Transilvania care, în vederea reducerii riscului de lichiditate, a luat ca și măsură, impunerea unor limite, de ordinul unor reglementări interne, evident acestea fiind în legătură reciprocă cu reglementările privind lichiditatea emise de banca centrală.

Aceste limite sunt după cum urmează:

Valabile pentru sumele în lei:

limita minimă a sumei investite în titluri de stat să fie de 20% din totalul activelor în lei;

limita minimă a sumei plasate pe piața interbancară, în contul de rezervă minimă obligatorie de la BNR și în numarar, să fie de 20% din totalul activelor exprimate în lei;

limita maximă a creditelor acordate persoanelor fizice și juridice să fie de 55% din valoarea totală a activelor în lei;

perioada maximă admisă pentru plasamentele interbancare să fie de 6 luni și pentru maxim 20% din totalul depozitelor deținute în lei;

diferența dintre resurse și plasamente trebuie să fie pozitivă pe o perioadă de 7 zile până la scadență. Adică, plasamentele care mai au maxim 7 zile până la scadență, trebuie să depășească resursele pe care banca le mai are la dispoziție pe un termen de maxim 7 zile.

Valabile pentru sumele în valută:

limita maximaă în ceea ce privește suma plasată pe piața interbancară, în contul de rezervă minimă obligatorie la BNR și în numerar să fie de 30% din totalul activelor în valută;

limita maximă a creditelor acordate prsoanelor fizice și juridice să fie de 50% din totalul activelor în valută;

banca trebuie să dețină în permanență 10 milioane de dolari în depozite overnight și 10 milioane de euro în depozite tom-next (T/N – tomorrow next – data decontării în ziua lucrătoare următoare datei tranzacției și scadența în ziua lucrătoare următoare datei decontării);

perioada maxima pentru plasamente interbancare să fie de 3 luni, pentru maxim 10% din totalul depozitelor în valută.

A gestiona riscul reprezintă „ansamblul instrumentelor, tehnicilor și dispozitivelor organizatorice necesare băncii pentru a reuși”.

„O banca este considerată lichidă dacă are asigurat accesul la fonduri care pot fi utilizate imediat, la un cost rezonabil, în momentul în care acestea sunt necesare.”

Printre funcțiile lichidității bancare, după cum o spune și autorul Ilie Mihai în lucrarea sa intitulată Tehnica și Managementul operațiunilor bancare, regăsim:

asigurarea desfășurării în condiții normale a activității bancare prin fluidizarea procesului de intermediere bancară, în condițiile asigurării încrederii și atractivității pentru depunători și plasarea resurselor în condiții de siguranță;

protejarea intereselor clienților pe de o parte și a acționarilor pe de altă parte;

asigurarea capacității rezonabile de rambursare a depozitelor către clienți, indiferent de modul în care sunt returnate băncii plasamentele efectuate în credite și în alte active;

asigurarea independenței băncii față de resursele de împrumut marginale de pe piață care au costuri deosebit de ridicate;

evitarea pe cât posibil chiar și a împrumuturilor de la banca centrală, care ca împrumutătoare de ultimă instanță, propune costuri mai mari de cât cele ocazionate de atragerea de resurse dela clienții nebancari.

Unul dintre cei mai importanți indicatori ai lichidității bancare, care ilustrează în cel mai elocvent mod starea trezoreriei și evoluția masei monetare, îl constituie raportul de lichiditate. Acesta se exprimă atât în lei, cât și în valută, zilnic sau lunar, la nivelul centralei băncii. În componența sa regăsim următoarele două elemente:

elementele generatoare de lichiditate – intrările (sursele)

elemente consumatoare de lichiditate – ieșirile (destinațiile)

Elemente generatoare de lichiditate sunt:

rambursări de credite acordate de banca clienților;

dobânzi de încasat aferente creditelor acordate de bancă;

depozite plasate de bancă la alte bănci și ajunse la scadență;

dobânzi de încasat aferente depozitelor scadente plasate la alte bănci;

contravaloarea în lei a valutei vândute clienților prin operațiuni de arbitraj;

contravaloarea în lei a valutei vândute pe piața interbancară;

răscumpărarea certificatelor de trezorerie;

Elemente consumatoare de lichiditate sunt:

rezerva minimă obligatorie;

depozitele ajunse la scadență ale persoanelor fizice, juridice, precum și ale instituțiilor publice;

certificate de depozit ajunse la scadență;

dobânzi de plătit aferente depozitelor și certificatelor de depozit ajuse la scadență;

depozite atrase de pe piața interbancară, ajunse la scadență;

dobânzi de plătit aferente depozitelor atrase de pe piața interbancară, ajunse la scadență;

contravaloarea în lei a valutei cumpărate de la clienți prin operațiuni de arbitraj;

contravaloarea în lei a valutei cumpărate de pe piața interbancară;

achiziționarea certificatelor de trezorerie;

Printre principalele surse de lichiditate ale unei bănci, enumerăm:

numerarul deținut;

depozitele constituite la banca centrală;

depozitele constituite la alte bănci corespondente;

portofoliul de certificate de trezorerie, bonuri de tezaur, precum și ale titluri negociabile;

împrumuturi de la banca centrală;

împrumuturi de la alte bănci;

În ceea ce privesc destinațiile lichidității bancare, aici enumerăm:

rezerva minimă obligatorie constituită la banca centrală (RMO);

cererile de credite și retragerile de numerar ale clienților băncii;

Managementul riscurilor este parte integrantă a tuturor proceselor decizionale și de afaceri în cadrul Grupului BT. Conducerea Grupului evaluează în mod continuu riscurile la care este sau poate fi expusă activitatea Grupului, care pot afecta atingerea obiectivelor acestuia și ia măsuri cu privire la orice modificare a condițiilor în care aceasta își desfășoară activitatea.

Obiectivele privind administrarea riscurilor semnificative au în vedere asigurarea realizării adecvării capitalului la profilul de risc și a realizării indicatorilor bugetari previzionați în condiții de risc controlat care să asigure atât continuitate în desfășurarea activității pe baze sănătoase, cât și protejarea intereselor acționarilor și clienților.

Pentru administrarea corespunzătoare a riscurilor semnificative, grupul utilizează un sistem de proceduri de autorizare a operațiunilor afectate de riscurile respective, un sistem de stabilire a limitelor de expunere la risc și de monitorizare a acestora, un sistem de raportare a expunerilor la riscuri precum și programe de instruire a salariaților.

În vederea asigurării unui control intern cât mai eficient, Grupul și-a identificat și evaluat permanent riscurile semnificative atât la nivel de ansamblu, cât și la nivelurile organizatorice ale băncii și subsidiarelor, cu luarea în considerare a factorilor interni (natura activităților desfășurate, complexitatea structurii organizatorice, calitatea personalului și nivelul fluctuației personalului etc.) și externi (factorii macro-economici, schimbări legislative, schimbări legate de mediul concurențial, progrese tehnologice, etc).

Evaluarea riscurilor se face privind (în principal) posibilitatea producerii unor riscuri/ evenimente, gradul de incidență a acestora în desfășurarea activității, precum și modul de încadrare în limitele stabilite pe categorii de riscuri semnificative. Politicile de administrare a riscurilor semnificative sunt transpuse în norme interne și proceduri care stabilesc atât sistemul de proceduri de autorizare a operațiunilor afectate de riscurile respective, cât și limitele expunerii la risc, monitorizarea și raportarea expunerilor la risc.

Adecvarea capitalului este guvernată de reglementările locale în vigoare care sunt în conformitate cu Directivele Europene. Pentru evaluarea adecvării capitalului intern la riscuri, grupul identifică și evaluează toate riscurile semnificative la care este sau poate fi expus. Grupul calculează și evaluează în mod continuu capitalul intern și necesitățile de capital intern, pentru acoperirea nevoilor de activitate ale băncii și a riscurilor aferente.

În ceea ce privește riscul de lichiditate, în cadrul Băncii Transilvania acesta este generat de incapacitatea instituției de a-și onora datoriile exigibile la momentul scadenței acestora. Riscul de lichiditate are 2 componente principale:

fie dificultăți în procurarea fondurilor la scadențele aferente, necesare pentru refinanțarea activelor curente,

fie incapacitatea de a transforma un activ în lichiditate la o valoare apropiată de valoarea sa justă, într-o perioadă de timp rezonabilă.

Banca se preocupă în permanență de contracararea acestui tip de risc.

În prezent, instituția de credit analizată are acces la surse de finanțare diversificate. Fondurile sunt atrase printr-o gamă de instrumente de tipul depozite ale clientelei sau ale băncilor partenere, împrumuturi de la instituții de dezvoltare și instituții financiare precum și capital social.

Accesul la surse variate de finanțare îmbunătățește flexibilitatea atragerii de fonduri, limitează dependența față de un singur tip de finanțare și de un tip de partener și conduce la o scădere generală a costurilor implicate de atragerea de fonduri.

Banca încearcă să mențină un echilibru între continuitatea și flexibilitatea atragerii de fonduri, prin contractarea de datorii cu scadențe diferite și în valute diferite. Banca controlează în permanență riscul de lichiditate identificând și monitorizând modificările de finanțări și diversificând baza de finanțare.

Comitetul de Administrare a Activelor și Pasivelor Băncii este responsabil cu analiza periodică a indicatorilor de lichiditate și cu stabilirea de măsuri de corecție a structurilor bilanțiere, astfel încât să elimine abaterile considerate inacceptabile, din perspectiva managementului riscului de lichiditate.

De asemenea, BT efectuează lunar simulări de criză pentru riscul de lichiditate.

Strategia grupului privind managementul lichidității prevede principalele elemente (principii, nivele de indicatori, tehnici de administrare etc.) aferente administrării lichidității în vederea obținerii randamentelor scontate ale activelor, în condițiile unui management corespunzător al lichidității, prudent, asumat conștient și adaptat condițiilor de piață și de dezvoltare a grupului și, nu în ultimul rând, în contextul cadrului legislativ actual.

Grupul controlează în permanență riscul de lichiditate identificând și monitorizând modificările de finanțări și diversificând baza de finanțare. Managementul lichidității se structurează pe 3 componente:

Componenta strategică, care constă în aprobarea structurilor bilanțiere și a strategiei anuale de management a lichidității, cuprinzând nivele optime ale indicatorilor de lichiditate asumați de către grup pentru anul în curs;

Componenta de management, constând în urmărirea încadrării și aprobarea acțiunilor pe termen scurt și mediu – săptămânal, lunar, trimestrial;

Componenta operativă, constând în adoptarea zilnică de acțiuni, în limita competențelor.

Supravegherea și limitarea riscului de lichiditate se bazează pe urmărirea zilnică a unui set de indicatori de lichiditate relevanți.

4.2 Măsuri de reducere sau eliminare a riscului de lichiditate

Diminuarea, ba chiar mai mult, eliminarea completă a riscului de lichiditate din cadrul unei bănci poate fi realizată prin următoarele modalități:

menținerea unui nivel corespunzător de active lichide;

diversificarea resurselor pasive ale băncii, respectiv minimizarea gradului de concentrare numai la o singură categorie de clienți, astfel încât solicitările simultane de retrageri anticipate să fie cât mai ușor gestionate;

asigurarea depozitelor în sistemul bancar;

minimizarea gradului de încredere și dependență de fondurile obținute de pe piața interbancară;

corelarea scadențelor activelor și pasivelor bancare;

modificarea volumului de credite acordate clientelei nebancare să se realizeze pe cât posibil în același ritm cu modificarea depozitelor atrase de la clientela nebancară;

atragerea depozitelor de la populație și companii, ca resursă pasivă pentru menținerea unei mase de lichiditate relativ sigure;

necesitatea deținerii unor depozite stabile – în ceea ce privește rentabilitatea, depozitele stabile aduc mai puțin profit băncii, însă diminuează riscul de lichiditate, permițând băncii să facă investiții pe termen mediu și lung;

majorarea fondurilor proprii, prin care se urmărește sporirea lichidității și a puterii financiare a acesteia;

deținerea unor titluri de creanță ce pot fi gajate în scopul obținerii unor lichidități de urgență;

menținerea rezervei minime obligatorii la nivelul cerut;

realizarea unor previziuni cu privire la intrările și ieșirile de lichiditate, pe diferite orizonturi de timp, respectiv previzionarea unor evenimente viitoare.

4.3 Adecvarea capitalului în funcție de lichiditate – BASEL III

Din 2013 băncile sunt obligate, conform noului acord Basel III: Cadrul Internațional pentru Măsurarea, Standardizarea și Monitorizarea Riscului de Lichiditate, emis de către Comitetul de supraveghere bancară al Băncii Reglementelor Internaționale în decembrie 2010, să fie mai bine capitalizate și să aibă lichidități mai mari pentru a putea face față unei crize financiare majore.

Cea mai importantă componentă a regimului de lichiditate Basel III este indicatorul gradul de acoperire a lichidității (Liquidity Coverage Ratio – LCR). Potrivit acestei prevederi băncile trebuie să mențină un stoc de active lichide de înaltă calitate suficient pentru a acoperi ieșirile nete de numerar pentru o perioadă de 30 de zile în conformitate cu un scenariu de stres. 

Rata netă de finanțare stabilă (Net Stable Funding Ratio – NSFR) va impune instituțiilor să mențină o structură de finanțare solidă pe perioada unui an în eventualitatea unei situații de criză extinsă care ar afecta societatea în mod specific, cum ar fi o diminuare drastică a rentabilității sau solvabilității sale. În acest scop, activele finanțate în prezent și orice obligații contingente de finanțare ar trebui să fie compensate într-o anumită măsură prin surse de finanțare stabilă.

Totodată, Acordul Basel III introduce un standard minim global privind riscul de lichiditate prin doi indicatori:

Rata de acoperire a necesarului de lichiditate pe termen scurt – reflectă măsura în care activele foarte lichide ale unei instituții de credit acoperă și potențiale de fluxuri bănești în condiții de stres pe parcursul unei luni;

Rata structurală de lichiditate pe termen lung – expresia modului de realizare a unei finanțări stabile calculate pentru condițiile unei crize mai prelungite (câteva luni).

4.4 Sistemul de rating bancar și de avertizare timpurie CAAMPL

Sistemul de rating bancar și de avertizare timpurie utilizat de BNR este CAAMPL. Acesta a fost implementat în 1999 în vederea promovării unei supravegheri eficiente, aliniată practicilor și standardelor internaționale.

Acest sistem are ca și scop identificarea, într-o fază incipientă, instituțiilor de credit a căror performanță se deteriorează, prin identificarea timpurie a unor posibile tendințe nefavorabile în activitatea unei bănci, ce ar putea conduce la probleme serioase în viitor.

Aceste tendințe includ aspecte precum modificări adverse ale unor variabile de profitabilitate, deteriorarea semnificativă a poziției pe piață a băncii și înrăutățirea indicatorilor financiari calculați pentru bancă față de nivelurile lor anterioare sau în comparație cu cei stabiliți pentru grupul martor de bănci.

Componentele specifice de analiză sunt următoarele:

adecvarea capitalului (C)

calitatea acționariatului (A)

calitatea activelor (A)

management (M)

profitabilitate (P)

lichiditate (L)

Definirea ratingurilor aferente lichidității:

Sursa: http://ligiagolosoiu.ro/content/cap10-Prudenta_bancara.pdf Tabelul nr. 4.1

Indicatori de prudență bancară (CAAMPL):

Dintre indicatorii monitorizați de Banca Națională a României prin sistemul de supraveghere prudențială, cei mai semnificativi pentru caracterizarea evoluției băncii sunt prezentați în cele ce urmează:

Notă: indicatorul de solvabilitate a fost determinat luând în calcul profitul net la 31.12.2011 (fără profit, indicatorul este 11.06%)

Valorile indicatorilor CAAMPL, calculați la 31.12.2011, sunt superioare limitelor impuse de Banca Națională a României, banca menținând un nivel adecvat al acestora, în conformitate cu principiile bancare care asigură soliditate și echilibru. BT are o bază consistentă de resurse atrase, aspect care a permis menținerea unei rate optime a lichidității. Astfel, indicatorul de lichiditate înregistrat la 31.12.2011, a fost de 2,32 față de minim 1, cât este prevăzut de Norma BNR nr. 24/2009.

Indicatorul de solvabilitate (raportul dintre fondurile proprii și activele ponderate în funcție de riscuri) era de 11,87% la finele anului 2011, incluzând profitul, păstrându-se la un nivel ridicat pe tot parcursul anului 2011, chiar și în condițiile menținerii unui cost crescut al provizionării.

La data de 31.12.2012 indicatorul de lichiditate a înregistrat pe cele 5 benzi de scadență valori cuprinse între 2.11, respectiv 19.28, cu mult peste nivelul minim.

4.5 Modalitățile de perfecționare a gestiunii riscului de lichiditate

Lichiditatea „reprezintă capacitatea unei bănci de a face față în mod eficient retragerii de depozite și scadenței altor datorii și de acoperi necesarul de finanțare suplimentar pentru portofoliul de credite și investiții”.

Pentru a perfecționa gestiunea riscului de lichiditate este de preferat ca băncile comerciale să atragă depozite de la populație dar și de la persoane juridice. În cazul acesta, banca trebuie să fie cât mai bine reprezentată în teritoriu, să-și deschidă cât mai multe agenții bancare. Esențial pentru o bancă este să își mențină o masă sigură a lichidității.

Metode pentru reducerea riscului de lichiditate:

Constituirea de depozite stabile;

Depozite la termen în favoarea depozitelor la vedere;

Diversificarea surselor de fonduri este o metoda viabilă prin care banca se asigură că dispune de lichidități;

Analiza portofoliului băncii pentru cunoașterea maturității fondurilor atrase;

Nerambursarea la timp a creditelor poate duce la lipsa de lichidități;

În cazul în care o bancă nu dispune de lichidități, apelează la împrumuturi de refinanțare. Este recomandat ca banca să gestioneaze lichiditatea corespunzător pentru a nu ajunge la împrumutatorul de ultimă instanță, BNR, deoarece dobânda este plătită în condiții nefavorabile.

În vederea reducerii riscului de lichiditate și a gestionării lichidității bancare, o importanță semnificativă este acordată rezervei minime obligatorii (RMO), constituită de către instituțiile de credit la BNR. Această rezervă este reprezentată de disponibilitățile bănești aparținând instituțiilor de credit, în lei și în valută, păstrate în conturi deschise la BNR.

Constituirea respectivei rezerve generează două efecte pentru băncile comerciale: în primul rând, temperează expansiunea creditelor, prin limitarea acordării acestora, simultan cu scăderea veniturilor rezultate din dobânzi. În al doilea rând, RMO asigură controlul monetar, băncile dispunând de minimul de lichiditate necesar pentru fluența plăților.

În conformitate cu statutul său, Banca Națională a României are dreptul de a utiliza rezervele minime obligatorii ca instrument de politică monetară.

Rezerva minimă obligatorie a devenit operațională pentru prima dată în practica românească prin Regulamentul Băncii Naționale a României nr. I/149/1992 privind rezervele obligatorii ale societăților bancare la Banca Națională a României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 30 ianuarie 1992.

Ulterior aceste prevederi au fost abrogate prin Regulamentul nr. 6/2010, suferind o serie de modificări și completări, însă principiile fundamentale au rămas aceleași:

instituțiile obligate să constituie rezerve obligatorii sunt toate societățile bancare constituite pe teritoriul României, dar și sucursalele băncilor străine care operează pe teritoriul acesteia;

rezervele minime obligatorii se înregistrează și se păstrează în contul curent al băncii deschis la BNR;

baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de observare) al soldurilor elementelor de pasiv în lei și în valută din bilanțurile băncilor (cu excepția pasivelor interbancare, a obligațiilor către BNR și a capitalurilor proprii);

perioada de observare și cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive (prima dintre ele reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente și data de 23 a lunii curente);

ratele RMO pot fi diferențiate atât în funcție de moneda de constituire, cât și în funcție de scadența reziduală a elementelor incluse în baza de calcul (mai mică sau mai mare de 2 ani);

RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităților menținute pe parcursul perioadei de aplicare în conturile deschise la BNR;

deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se sancționează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operațiunilor instituției de credit.

După implementarea Basel III, este obligatoriu ca băncile să adecveze capitalul și în funcție de riscul de lichiditate. Aceasta va conduce la imobilizarea mai multor resurse și implicit la scăderea rentabilității.

Cei doi indicatori care vor fi introduși sunt:

gradul de acoperire a lichidității (Liquidity Coverage Ratio – LCR) în 2015

rata netă de finanțate stabilă (Net Stable Funding Ratio – NSFR) în anul 2018.

Acești doi indicatori se calculează utilizând formulele:

LCR „comensurează măsura în care activele foarte lichide ale unei instituții de credit acoperă ieșirile de fluxuri de numerar în condiții de stres pe parcursul unei luni”.

NSFR „semnalizează situația în care creșterea bilanțului se realizează într-o măsură disproporționată pe seama unor pasive insuficient de stabile”.

Astfel, putem spune că riscul de lichiditate reprezintă unul dintre cele mai importante riscuri si necesită o atenție sporită din partea conducerii băncilor.

Acesta trebuie gestionat corespunzător pentru a evita orice deficit de lichiditate sau chiar și un surplus prea mare care pot avea efecte negative asupra activității băncii.

Capitolul V. Constatări în urma cercetării

În urma studiului realizat se pot desprinde o serie de concluzii și recomandări cu privire la gestiunea în condiții de eficiență a lichidității bancare. De altfel, unul dintre cele mai importante principii ale managementului bancar constă în asigurarea unei lichidități adecvate. O instituție de credit este considerată lichidă în momentul în care aceasta are acces imediat la fondurile necesare, în condiții de cost rezonabil. Acest lucru presupune fie ca banca să dispună de sumele respective, fie să se finanțeze prin vânzări sau prin împrumuturi.

Managementul unei bănci poate să-și controleze propria lichiditate prin politici de planificare și anticipare adecvate și atente a schimbărilor proporțiilor dintre credite și depozite, precum și din cadrul profiturilor. Pentru a-și menține lichiditatea între limitele recomandate ca fiind optime, banca va adopta strategii privind deținerea unui volum mai mic sau, după caz, mai mare de lichidități. De asemnea, aversiunea față de risc, necesarul anticipat de fonduri, relația lichiditate-profitabilitate, precum și alți factori de risc reprezintă considerente de care banca va ține cont în elaborarea strategiilor de evitare a riscului de lichiditate.

Astfel, o bancă poate reduce lichiditatea prin vânzarea activelor lichide și investirea fondurilor obținute pe termen lung, cu scopul creșterii profitului. În cazul ivirii unor nevoi neprevăzute, banca deține ca și resurse veniturile aferente împrumuturilor acordate agenților economici. Acest fapt atrage după sine un risc crescut, pe de o parte, absența lichidității într-un moment crucial pentru entitate, iar pe de alta, riscul ratei dobânzii asociat investițiilor pe temen lung.

De asemenea, banca poate să-și crească gradul de lichiditate prin acumularea cât mai multor active lichide, însă această procedură afectează substanțial profitabilitatea entității. Așadar, o bună gestionare a lichidității trebuie să aibă în vedere totalitatea factorilor care influențează deopotrivă riscul de lichiditate și profitabilitatea băncii.

Riscul de lichiditate constă în neonorarea plăților de către bancă clienților săi, ca urmare a necorelării creditelor pe termen scurt și lung cu structura pasivelor instituției de credit. Cu alte cuvinte, acesta reprezintă pentru bancă dificultatea de a-și procura resursele necesare pentru a face față obligațiilor angajate la un moment dat.

Tratarea ricului de lichiditate presupune utilizarea unor instrumente diversificate, dintre care le vom propune pe cele mai relevante și mai importante, cu aplicabilitate în prezentul context.

Prima măsură și cea mai des utilizată de bănci o reprezintă menținerea unui stoc de active cu grad ridicat de lichiditate și calitate, potențialele controverse fiind axate asupra mărimii recomandate a portofliului de urgență. Aceasta ar putea fi estimată prin cashflow-ul potențial pentru o „perioadă de supraviețuire” aleasă, aproximativ o săptămână. Cel mai lichid activ este acela care nu are nici o contribuție la fluxul fondurilor băncii. În mod paradoxal, achiziția unor astfel de active, antrenează costuri de oportunitate care pot afecta serios profitabilitatea plasării resurselor.

În ceea ce privește acordarea împrumuturilor, se recomandă ca toate obligațiile ce privesc persoanele juridice să fie acoperite integral, deoarece statistic, aceștia mai degrabă își retrag depozitele, decât să le prelungească.

În al doilea rând trebuie avută în vedere diversificarea sistemului de depozite, prin prisma numărului de clienți persoane fizice sau juridice, al tipului de conturi, al distribuției geografice și al scadențelor. Diversificarea asigură evitarea concentrării ieșirilor de fonduri într-o anumită zi, categorie sau perioadă.

Băncile caută să își completeze resursele de finanțare prin atragerea fondurilor de pe piața monetară. Această activitate presupune ca banca să își stabilească anumite limite de expunere, pe anumite perioade de timp, și nu în ultimul timp să își cuantifice cât mai realist capacitatea de a se împrumuta.

Un aspect deosebit de important ce trebuie să-l menționăm în cadrul acestui risc, sunt reglementările referitoare la constituirea rezervei minime obligatorii de către băncile comerciale. În esența sa, aceasta nu este altceva decât un instrument de politică monetară, pe care banca centrală îl utilizează în scopul controlului indirect al ofertei de bani, în sesnul reducerii volatilității multiplicatorului de credite. Cu alte cuvinte, prin rezerva minimă obligatorie se urmărește „sterilizarea” pe termen lung a excedentului de lichiditate din sistemul bancar, efectele acestuia constând în mărirea gradului de dependență a băncilor comerciale de banca centrală. La nivel global, menținerea unor cote înalte a RMO pe termen lung, duce la dezvoltarea unor operațiuni și instituții nesupuse acestui regim.

Spre deosebire de riscul de solvabilitate a cărui efecte sunt permanente, riscul de lichiditate este temporar, și deseori antrenează un cost ridicat.

Coordonarea acestui risc se realizează prin procesul de administrare a activelor și pasivelor bancare, prin intermediul Direcției de trezorerie, printre ale cărei atribuții enumerăm: gestionarea necorelărilor de finanțare și atingerea nivelurilor țintite de lichiditate, corectarea activelor și pasivelor sensibile la dobândă și optimizarea veniturilor din dobânzi, adecvarea capitalului.

Nu în ultimul rând, la nivel bancar se stabilește un Comitet de gestionare a pasivelor și activelor bancare, care să asigure sustenabilitatea politicilor implementate. Acesta primește și dezbate rapoartele trezoreriei privind lichiditatea, sensibilitatea la dobândă și cursul de schimb. Comitetul emite decizii asupra politicii de urmat, în urma unei analize riguroase a prognozelor și proiecțiilor studiate.

BIBLIOGRAFIE

Anișoara Niculina Daschievici, Managementul riscului de lichiditate, Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava

Cezar Basno, Nicolae Dardac, Management bancar, Editura Economică, București, 2000

Cezar Basno, Nicolae Dardac, Riscurile bancare. Cerințe prudențiale. Monitorizare. Editura Didactică și Pedagogică , București, 1999

Corneliu Bențe – Gestiunea modernă a riscurilor bancare în contextul dezvoltării pieței asigurării creditului, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011

Corneliu Bențe, Gestiunea și contabilitatea instituțiilor de credit, Oradea, 2011

Daniela Zăpodeanu – Monedă și credit. Instituții monetare și de credit, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2003

Nicolae Dardac, Teodora Barbu, Monedă, bănci și politici monetare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2005

Eddie Cade, Managing Banking Risks, Editura Woodhead Publishing, 1997

Hennie van Greuning, Sonja Brajovic, Analiza și managementul riscului bancar: evaluarea guvernanței corporatiste și a riscului financiar, Editura Irecson, București, 2003

http://en.wikipedia.org/wiki/Basel_III

http://www.liquidity-coverage-ratio.com/

Publicația oficială

http://www.bnro.ro/Banca-Nationala-a-Romaniei-1.aspx

https://www.bancatransilvania.ro/

Ioan Trenca, Simona Mutu, Managementul riscurilor bancare – Soluții econometrice -, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca, 2012

Ioan Trenca, Metode și tehnici bancare. Principii, reglementări, experiențe, Ediția a doua, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2006

Ion Nițu, Managementul riscului bancar, Editura Expert, București, 2000

Irina Isaic-Maniu, Măsurarea și analiza statistică a riscului în România

Leonardo Badea, Adela Socol, Violeta Drăgoi, Imola Drigă, Managementul riscului bancar, Editura Economică, București, 2010

Luminița Roxin, Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

Magdalena Rădulescu, Managementul performanțelor și riscurilor bancare în contextul crizelor bancare și configurării crizelor bancare actuale, Editura Sitech, Craiova 2009

Mariana Diaconescu – Bănci. Sisteme de plăți. Riscuri., Editura Economică, București, 1999

Maricica Stoica, Management bancar, Editura Economică, București, 2000

Mihai Ilie, Tehnica și managementul operațiunilor bancare, Editura Expert, București, 2003

Nicolae Dardac, Teodora Vascu, curs Monedă și credit – Modul 2, ASE

Magdalena Rădulescu, Managementul performanțelor și riscurilor bancare în contextul crizelor bancare și configurării crizelor bancare actuale, Editura Sitech, Craiova 2009

Vasile Dedu, Gabriel Bistriceanu, Gestiune bancară. Culegere de aplicații, Editura Economică, București 2010

Vasile Dedu, Gestiune bancară, Editura Didactică și pedagogică, București, 1999

Vasile Dedu, Gestiune bancară, Editura Economică, București, 2010

Vasile Dedu, Gestiune și audit bancar, Ediția a treia, Editura pentru Științe Naționale, București, 2001

Vasile Dedu, Gestiune și audit bancar, Ediția a doua, Editura Economică, București, 2008

Victor Jinga – Moneda și problemele ei contemporane, vol 1, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1981

Legea nr. 58 din 05/03/1998 (publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 121 din 23.03.1998) – Legea bancară

Legea nr. 312 din 28.06.2004 (publicat în Monitorul Oficial, Partea I 582 30.06.2004) privind Statutul Băncii Naționale a României

Legea nr. 93 din 8.04.2009 (publicat în Monitorul Oficial, Partea I 21.04.2009) privind instituțiile financiare nebancare

Norma BNR nr. 17/2003 privind organizarea și controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit înlocuită de Regulamentul nr. 18/2009

Norma nr. 1 din 9.04.2001 Actualizat Indaco până la 6.06.2008 privind lichiditatea băncilor, cu modificările și completările ulterioare

Regulamentul Băncii Naționale a României nr. I/149/1992 privind rezervele obligatorii ale societăților bancare la Banca Națională a României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 30 ianuarie1992 abrogat prin Regulament nr. 6 din 4.06.2010

Regulamentul nr. 6 din 24.07.2002 – privind regimul rezervelor minime obligatorii, modificat prin Circulara nr. 28 din 17.09.2003, Circulara nr. 9 din 30.04.2004, Circulara nr. 26 din 19.11.2004, Circulara nr. 6 din 11.02.2005

Ordonanța de Urgență nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1027 din 27 decembrie 2006

ANEXE

Anexa 1

Calculul principalilor indicatori de lichiditate:

Determinarea pasivelor nete simple

în perioada 2010

u.m.: mii LEI

Sursa: calcule proprii Tabelul nr. 3.1

în perioada 2011

u.m.: mii LEI

Sursa: calcule proprii Tabelul nr. 3.2

în perioada 2012

u.m.: mii LEI

Sursa: calcule proprii Tabelul nr 3.3

în perioada 2013

u.m.: mii LEI

Sursa: calcule proprii Tabelul nr 3.4

Determinarea pasivelor nete cumulate

în perioada 2010

u.m.: mii LEI

Sursa: calcule proprii Tabelul nr 3.5

în perioada 2011

u.m.: mii LEI

Sursa: calcule proprii Tabelul nr 3.6

în perioada 2012

u.m.: mii LEI

Sursa: calcule proprii Tabelul nr 3.7

în perioada 2013

u.m.: mii LEI

Sursa: calcule proprii Tabelul nr 3.8

Determinarea indicelui lichidității

pentru perioada 2010

u.m.: mii LEI

Sursa: calcule proprii Tabelul nr. 3.9

pentru perioada 2011

u.m.: mii LEI

Sursa: calcule proprii Tabelul nr. 3.10

pentru perioada 2012

u.m.: mii LEI

Sursa: calcule proprii Tabelul nr. 3.11

pentru perioada 2013

u.m.: mii LEI

Sursa: calcule proprii Tabelul nr. 3.12

Scadența medie a activelor

Scadența medie a pasivelor

Transformarea medie a scadențelor

Raportul credite/depozite

Anexa nr. 2