Masurarea Si Analiza Riscului Valutar

Cap.1 Conceptul de risc bancar

1.1.Definirea riscului bancar

‘’Din punct de vedere lingvistic,cuvântul “ risc”înseamna probabilitatea ca un eveniment nedorit sa aiba loc.Din punct de vedere etimologic ,cuvântul provine din latinescul “re-secare”,care înseamna ruptura dintr-un echilibru.

În domeniul economic,riscul reprezintă abilitatea unei companii de a se adapta,in modul cel mai favorabil,la schimbările de mediu.În definitia dată de “Organisation for Economic Cooperation and Development”in anul 1983,riscul este definit ca fiind constituit din posibilitatea ca un fapt cu consecințe nedorite sa se producă(Clarkson,2001).Interpretările acestei definiții include posibilitatea ca un eveniment (anticipat sau neanticipat)sa aibă loc sau să afecteze in mod negativ activitatea economică.

Există numeroase definiții ale riscului în literatura de specialitate,cele mai semnificative sunt următoarele:

– riscul este variabilitatea rezultatului posibil ,în funcție de un eveniment nesigur ,incert(Hertz si Thomas,1984);

– riscul poate însemna posibilitatea ca o pierdere să depășească estimările făcute pentru ea(Chicken si Posner,1998)’

– riscul este probabilitatea de a obține un rezultat nefavorabil în urma unei decizii economice,nefavorabil însemnand că rezultatul e pozitiv,dar sub cel asteptat sau rezultatul e negativ(Talpos,2008);

– riscul este nesiguranța legată de o anumită pierdere(McGower,1999);

– riscul implica o gamă largă de incertitudini privind activitatea viitoare a unui agent economic(Mihalciuc,1995).’’

‘’ În lucrarea Managementul riscului bancar,Ion Nitu abordează inițial riscul intr-o manieră simplistică,apreciindu-l drept probabilitatea ca intr-o tranzacție să nu se obțina profitul asteptat si chiar să apară o pierdere.Definiția capată contur prin considerarea riscului bancar ca un fenomen care apare pe parcursul derulării operațiunilor bancare si care provoacă efecte negative asupra activităților respective,prin deteriorarea calității afacerilor,diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi,afectarea funcționalității băncii.’’

Francezii Michel Rouach si Gerard Naulleau,în cartea Le contrôle de gestion bancaire et financiere,defines riscul ca un angajament purtând o incertitudine dată,cu o probabilitate de castig sau prejudicii,fie acestea din urmă degradare sau pierdere.’’

‘’ Studiind multitudinea de definiții existente,putem afirma că riscul bancar este un complex de evenimente cu consecințe adverse pentru bancă;un eveniment incert,posibil și viitor care poate afecta întraga activitate a unei societăți bancare.În același timp,riscul bancar reprezintă probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul așteptat ,sau chiar să apară o pierdere.Posibilitatea de a evalua consecințele previzionate ale unei acțiuni conduce la luarea unei decizii corecte în privința diminuării riscurilor.’’

1.2.Performanța și riscul bancar

‘’ O caracteristică esențială a lumii contemporane este riscul,incertitudinea.În acest context,societățile bancare sunt definite de către specialiști,ca instituții care administrează riscul.Până la începutul anilor 1980 comunitatea financiar bancară privea problema riscului numai din punct de vedere al creditului.Gestionarea riscurilor bancare se reducea la riscul de creditare, acest lucru fiind posibil datorită stabilității relative a sistemului financiar și în special datorită existenței și funcționării sistemului monetar internațional de la Bretton-Woods.În anul 1944,prin Conferința de la Bretton-Woods(SUA)s-au pus bazele așa numitului sistem monetar internațional,stabilindu-se o serie de reguli de “bună conduită’’în domeniul monetar(Cohen 2001).Acest mecanism controla fluctuațiile cursurilor valutare ,iar ratele dobânzilor nu variau prea mult,tocmai datorită politicilor monetare duse la băncile centrale in conformitate cu interesele imediate ale statelor debitoare.

La sfârsitul anilor ’70 situația se schimbă.Explozia prețului petrolului și dependența crescândă a statelor occidentale de sursele de materii prime din Orient, au generat un proces inflaționist care a dus la variații mari ale ratelor nominale ale dobânzilor.În același timp,prin abolirea sistemului de la Bretton-Woods ,volatilitatea cursurilor valutare crește, acestea devenind factori importanți de stabilire a performanțelor globale ale societăților bancare.Astfel,băncile au intrat și pe piețele de capital fiind concurente cu societățile de valori mobiliare ,societățile de asigurări,fonduri mutual,fonduri de pensii.Totodată,băncile au trebuit să dezvolte noi produse și servicii,să folosească instrumente și tehnici specific noilor piețe ,pentru a putea face fața concurenței.

Ca urmare practicile bancare tradiționale bazate pe atragerea de depozite și acordarea de credite au trecut pe un plan secundar și au devenit precumpănitoare noile activități,cum ar fi tranzacțiile de pe piețele financiare și generarea de venituri prin comisioane ,care reprezintă surse importante pentru profitabilitatea băncilor.

În ultimele două decenii,sistemele bancare ale țărilor capitaliste dezvoltate au fost supuse unui puternic proces de schimbare ,în primul rand avand loc o actiune ampla de internationalizare a sistemelor bancare din țările dezvoltate.Astfel,băncile au început sa se angajeze din ce in ce mai mult în operațiuni cu caracter internațional , precum extinderea creditului în stransă legatură cu comerțul exterior,comercializarea de active externe,procurarea de instrumente de plată adecvate pentru clienții lor.Practic,ele au plasat înafara granițelor țărilor în care îsi aveau baza toate genurile de operațiuni pe care înainte le efectuau pe piața internă.

În prezent consideram ca performanța și riscurile bancare trebuie abordate și din perspectiva crizelor economice.Aceste crize vizează riscuri ce apar rapid și se dezvoltă într-un timp foarte scurt(Stern si Sundelius,1997),ducând la probleme privind alocarea de resurse financiare și materiale,creșterea rapidă a prețurilor sau intrarea în colaps pentru anumite piețe.Efectele crizelor s-au resimțit în întreaga economie mondială.Integrarea piețelor financiare (încurajată si realizată prin nereglementarea fluxurilor financiare,reducerea costurilor de tranziție,utilizarea pe scară extinsă a noilor instrumente financiare,informatizarea sistemelor de tranzacționare și modernizarea telecomunicațiilor)face ca destabilizarea unei piețe regionale să producă turbulențe și pe alte piețe,chiar daca nu se produc cauzele care generează crizele inițiale.Cel mai mare pericol al eșecului tentativelor de redresare a economiilor afectate de crize economice este reprezentat de propagarea turbulențelor către alte tări din regiune sau chiar din alte zone ale lumii.O situație hibridă apare când impunerea unor sancțiuni (embargo)provoaca o criză economică asupra altui stat sau a partenerilor săi economici.Cazul Japoniei în cel de-al doi-lea război mondial ,al Serbiei și recent al Irakului confirmă caracterul hibrid al crizelor economice contemporane,acestea fiind dublate de crize politice,militare,sau sociale.’’

1.3.Standardele și obiectivele Acordului Basel I

‘’În cadrul rolului sau de forum pentru cooperare monetară internațională,Banca Reglementelor Internationale (Bank for International Settlemants-BIS)-organizație international creată la Conferința de la Haga în ianuarie 1930 a asigurat un loc de întalnire pentru guvernatorii băncilor centrale,pentru a negocia aspect legate de stabilitatea sistemului financiar internațional.

Urmare a impactului internațional al problemelor apărute in iunie 1974 la banca germană Bankhaus Herstatt si la Franklin Bank,New York,în decembrie 1974 guvernatorii băncilor centrale din G10 au înființat Comitetul de la Basel privind Supravegherea Bancară.

Scopul Comitetului a fost acela de a îmbunatății colaborarea între organismele de supraveghere bancară prin asigurarea unui forum de discuții și rezolvarea unor preocupări privind supravegherea.

Bazele acordului au fost puse în anul 1986,când între SUA și Marea Britanie s-a convenit un accord pentru a stabili standarde privind gradul minim de adecvare a capitalului.

Acordul bilateral s-a bazat pe abordarea de către Marea Britanie a problemei privind capitalul adecvat in funcșie de gradul de risc,având ca obiectiv să se îmbunatățească capitalizarea sectoarelor bancare din cele două țări și să se uniformizeze câmpul de acțiune în cele doua piețe financiare concurente.Eforturile privind creșterea capitalizării băncilor au întamplinat rezistența din partea sectorului bancar ,la începutul anilor 1980,în SUA,sector care se temea de faptul ca v-a pierde din superioritate în lupta de concurență.

Standardele au fost stabilite pe baza și pe premisa că mărimea capitalului servește ca un tampon împotriza insolvabilității sau a pierderilor neprevăzute.

Este notabil faptul că în momentul în care țările care găzduiesc cele mai mari centre financiare din lume,SUA și Marea Britanie,au ajuns la o întelegere bilateral privind nivelurile solvabilității ,intensitatea negocierilor de la Basel a crescut,alte țări temandu-se că băncile lor nu vor mai avea acces pe piețele SUA și ale Marii Britanii.

Acordul de la Basel a crescut motivația necesară procesului stabilirii unei rate unice a solvabilității pe întreaga Uniune Europeana,care la randul lor a legitimat extinderea cadrului Basel la instituțiile de credit,în general și nu numai la băncile care desfășoară operațiuni externe.

Ca urmare a negocierilor,Comitetul și-a insușit propunerile în decembrie 1987 și le-a raspuns tuturor autorităților de supraveghere pentru a determina reacții.’’

‘’ În Acordul de la Basel din 1988 au fost stabilite criteriile ce trebuie avute în vedere pentru stabilirea dimensiunii optime a capitalului unei bănci și s-a stability nivelul minim de capital pe care trebuie să-l aibă o bancă .Formula stabilită prin acordul de la Basel în ’88,mai simplu denumit Basel I oferă criterii precise pentru adecvarea capitalului.Este important ca banca să aibă o bază financiară solidă ,pentru a o proteja de insolvabilitate.Daca o bancă are un portofoliu de credite cu grad mare de risc ,trebuie să se asigure că dispune de resurse financiare suficiente pentru a o proteja în situația unor credite neperformante.De asemenea,un capital de baza mare protejează deponenții și le păstrează încrederea în banca,ei fiind siguri că nu-și vor pierde banii dacă banca înregistrează pierderi din alte activități.

În conformitate cu Acordul Basel I,B.N.R a stabilit urmatoarele ponderi de risc pe categorii de active din bilant:

-0% pentru numerar și disponibilități la B.N.R,;titluri de valoare emise de administrația centrală din Romania și din tări din categoria A ,instituții financiare internaționale ,bănci centrale din țările din categoria A ,credite și avansuri acordate administrației centrale din România și din tări din categoria A,instituțiilor financiare internațional e,băncilor central din țările din categoria A ;alte creanțe asupra administrației central din România și din tări din categoria A ,instituțiilor financiare internaționale ,băncilor centrale din tările din categoria A.

-20%pentru cec-uri,cupoane și alte elemente în curs de încasare;titluri de valoare emise de societăți bancare românești ,bănci din țările din categoria A,administrația locala din România și din țările din categoria A;credite și avansuri acordate societăților bancare românești ,băncilor din țările din categoria A,băncilor din țările din categoria B cu scadență de maximum 1 an ,administrației locale din România și din țările din categoria A,organismelor guvernamentale din România și din țările din categoria A,organismelor guvernamentale din România și din țările din categoria A;disponibilităti și depozite la societăți bancare românești ,la băncile din țările din categoria A sau la cele din categoria B pe termen de maximum 1 an;alte creanțe aupra societăților bancare românești ,băncilor din țările din categoria A,băncilor din țările din categoria B cu scadența de maximum 1 an,administrației locale din România,și din țările din categoria A,organismelor guvernamentale din România și din țările din categoria A.

-50%pentru credite și avansuri acordate clienților ,garantate cu ipoteci asupra locuințelor ,terenuri și cladiri în proprietatea societății bancare pentru scopurile activității sale,poziția valutară totală scurtă.

-100%pentru alte titluri de valoare ,alte credite și avansuri acordate ,participații de capital la instituții financiare și alte entități nebancare,alte imobilizări corporale,alte active.Normele B.N.R precizează totodată ,factori de conversie a elementelor din afara bilanțului în echivalent credit ,precum și ponderile de risc pe tipuri de beneficiari.

Obiectivul principal al Acordului Basel I la reprezentat îmbunătățirea capitalizării băncilor și uniformizarea câmpului de acțiune a piețelor concurente ,împotriva insolvabilității sau a pierderilor neprevăzute.’’

1.3.1.Basel I versus Basel II

‘’În 1988, Banca Reglementelor Internaționale (BIS – Bank for International Settlement-Înființată pe 17 mai 1930, Banca Reglementelor Internaționale este cea mai veche organizație financiară internațională, axată pe cooperare monetară și financiară, având rolul de „bancă a băncilor centrale”)a propus un standard minim pentru adecvarea capitalului, astfel încât să poată fi eliminată concurența neloială și pentru a îmbunătati protecția deponenților prin evitarea unor riscuri excesive.

Reguli pentru stabilirea nivelului minim de capital pentru acoperirea:

◄Riscului de credit

(Acordul din 1988)

◄Riscul de piata

(Amendamentul din 1996)

Tabel 1.1. Structura Acordului Basel II

Aceste propuneri au fost concretizate în Acordul dela Basel (1988) și au fost adoptate pe scară largă(în peste 100 de state), ca standarde naționale de adecvare a capitalului.

Obiectivul principal al Basel I era:

• Asigurarea convergenței reglementărilor prudențiale cu privire la riscul de credit și riscul de piață, făra să pună accentul și pe stabilitatea financiară

Obiectivul Acordului Basel II:este de a moderniza cadrul existent cu privire la cerintele de capital, pentru a-l face mai cuprinzator si cu o sensibilitate mai mare fata de risc, tinând seama de practicile de gestionare a riscului la nivelul multor institutii financiare moderne.

Acord Basel II identificămult mai bine riscurile cu care se confruntă instituțiile de credit, pentru că vizeaza și alte riscuri decât cele de credit și de piață.

Acordul Basel II se bazeaza pe trei piloni:

Pilonul 1 – “ Cerințe minime de capital “, acest pilon se ocupa de întreținerea capitalului normativ calculat pentru cele trei componente majore ale riscului cu care se confruntă o bancă: riscul de credit , riscul operațional și riscul de piață . Alte riscuri nu sunt luate în considerare pe deplin cuantificabile în acest stadiu.

1. Riscului de credit Componenta poate fi calculat în trei moduri diferite de diferite grade de sofisticare, și anume abordarea standardizată , Fundația IRB , avansat IRB și General IB2 restricționarea. IRB vine de la "-rating bazat abordare intern".

2. Pentru riscul operațional , există trei abordări diferite – abordarea indicatorului de bază sau BIA, abordarea standardizată sau TSA, și abordarea de măsurare interne (din care o forma avansata este abordarea de evaluare avansată sau AMA).

3. Pentru riscul de piață abordarea preferată este (VaR valoare la risc ).

Pilonul 1 Pilonul 2 Pilonul 3

Figura1.1. Structura noului acord Basel II

Normele din Pilonul 2-‘’Supravegherea adecvării capitalului ‘’se referă la supravegherea bancară, unde băncile trebuie să îndeplinească anumite criterii, prin care să dovedească autorității de supraveghere că evaluările proprii sunt corecte și complete. Acesta este un răspuns de reglementare la primul pilon, oferind instrumente de reglementare mai bune decât cele disponibile anterior. Acesta oferă de asemenea un cadru pentru a face cu un risc sistemic , riscul de pensii , riscul de concentrare , riscul de strategie , riscul reputational , riscul de lichiditate și riscul juridic , care acordul combină sub titlul de risc rezidual. Băncile își pot revizui sistemul de gestionare a riscurilor. Procesul de evaluare adecvată capitalului intern (ICAAP) este un rezultat al Pilonului 2 din acorduri Basel II.

Pilonul 3 – “Disciplina de piață” .Acest pilon are scopul de a completa cerințele minime de capital și procesul de supraveghere revizuite prin dezvoltarea unui set de cerințe de informare care vor permite participanților de pe piață să evalueze adecvarea capitalului unei instituții.

Disciplina de piață completează Regulamentul ca schimbul de informații facilitează evaluarea băncii de către alții, inclusiv a investitorilor, analistilor, clienții, alte bănci și agențiile de rating, ceea ce duce la o bună guvernare corporativă facilitează. Scopul Pilonul 3 este de a permite disciplina pieței să funcționeze prin solicitarea instituțiilor să prezinte detalii cu privire la domeniul de aplicare, de capital, de expunerile la riscuri, procese de evaluare a riscurilor, precum și de adecvare a capitalului a instituției. Acesta trebuie să fie în concordanță cu modul în care conducerea superioară, inclusiv consiliul , evaluază și gestionează riscurile instituției.

Când participanții la piață au o înțelegere suficientă a activităților unei bănci și controalele pe care le are în loc de a gestiona expunerile sale, ei sunt mai în măsură să distingă între instituțiile bancare, astfel încât acestea să poată recompensa pe cei care gestionează riscurile prudență și penaliza pe cei care nu fac.

Aceste informații sunt necesare pentru a fi efectuate de cel puțin două ori pe an, cu excepția dezvăluiri calitative care furnizează un rezumat al obiectivelor de gestionare a riscului generale și politicile care pot fi făcute anual. Instituțiile sunt, de asemenea, necesare pentru a crea o politică formală asupra a ceea ce va fi dezvăluit și controale în jurul lor, împreună cu validarea și frecvența acestor dezvăluiri. În general, informațiile prevăzute la Pilonul 3 se aplică la nivelul superior consolidat al grupului bancar pentru care se aplică cadrul Basel II.

In cele ce urmează(figura 1.2.) prezentăm succint modificările aduse de noul Acord Basel II în comparație cu Acordul Basel I. ‘’

.

Figura 1.2.. Modificările aduse de noul Acord Basel II în comparație cu Acordul Basel I

1.3.2. Noul acord Basel III

‘’Comitetul de supraveghere bancară al Băncii Reglementelor Internaționale a emis, în decembrie 2010, Basel III:Cadrul Internațional pentru Măsurarea, Standardizarea și Monitorizarea Riscului de Lichiditate. Urmare întâlnirii Grupului Guvernatorilor (băncilor centrale) și Supraveghetorilor din sistemul bancar, de la Basel, din luna Septembrie 2010, s-a decis demararea elaborării noii versiuni a Acordurilor BASEL – BASEL III, ce prevede noi limite a indicatorilor de management financiar a instituțiilor de credit. Sistemul financiar-bancar a primit cu reacții mixte noileprevederi BASEL III, precum și calendarul de implementare ce a fost schițat deja de experții Băncii Reglementelor Internaționale.

Prevederile noului acord vor fi implementate gradual începând din 2011, urmând ca până la finalul anului 2018 să fie implementate complet. Deoarece implementarea noului acord presupune majorarea capitalului băncilor, perioada extinsă de implementare este necesară pentru a acorda băncilor suficient timp pentru a constitui capitalul suplimentar.

Conform inițiatorilor noului acord, Basel III încearcă să îmbine supravegherea micro si macro-prudențială,fiind in același timp un cadru de management al riscului la nivel de bancă(preluat din Basel I și Basel II) și un cadru de management al riscului sistemic, la nivel de sistem bancar.

În ceea ce privește cadrul microprudențial, Basel III adduce noutăți pentru toate cele trei componente ale ecuației capitalului: capital reglementat, activele ponderate funcție de risc și rata de solvabilitate.

În ceea ce privește definiția capitalului, acordul Basel III pune accent sporit pe finațarea prin emisiunea de actiuni commune.

Astfel, reduce lista instrumentelor de finanțare ce constituie capitalul de rang 1 și elimină capitalul de rang 3.

De asemenea introduce reguli mai stricte de transparență în ceea ce privește capitalul.

În ceea ce privește activele ponderate funcție de risc, acordul Basel III include cerințe de capital mai ridicate

pentru activitățile de tranzacționare pe piețele financiare: activele pentru tranzacționare (trading book), produsele de securitizare, riscul de credit pentru instrumentele tranzacționate pe piețele OTC (produsele derivate si contractele repo).

Ca urmare, cerințele de capital pentru trading book sunt estimate a crește de aproximativ patru ori comparativ cu cele cerute de acordul Basel II. (www.ziare.com) Comparația în ceea ce privește capitalul in cazul celor două acorduri este prezentată în tabelul 1.2.

Tabel 1.2.Comparația în ceea ce privește capitalul in cazul Basel II și Basel III

Referitor la rata de solvabilitate, conform noului acord, băncile trebuie să dețină 4,5% din activele ponderate funcție de risc capital obținut din emisiunea de acțiuni comune (comparativ cu 2 în cazul acordului Basel II).

În plus, băncile trebuie sa dețină, tot în acțiuni comune, un supliment (tampon) de 2,5 % pentru asigurarea conservării capitalului, ceea ce conduce la o rata a capitalului comun de7% .

Conform estimărilor Comitetului de Supraveghere Bancara al Băncii Reglementelor Internaționale, noile reglementări conduc la o majorare (comparativ cu Basel II) deaproximativ șapte ori a cerințelor de capital din acțiuni comune. Noul acord majorează cerința de capital de rang 1 de la 4 la 6 % și menține la 8 % rata minimă de capital.

O noutate adusă de acest acord este și măsura luatăîn ceea ce privește conservarea capitalului. Astfel, Basel III introduce cerința ca băncile sămențină un capital tampon de 2,5% din activele ponderate funcție de risc, capital constituit din emisiunea de acțiuni comune.

Atunci când rata capitalului coboară, capitalul tampon este folosit pentru acoperirea pierderilor, iar acordul impune băncilor să rețină o pondere majoră din veniturile obținute pentru reconstituirea acestui capital și impune restricții la distribuirea de dividende, cumpararea propriilor acțiuni și acordarea de bonusuri discreționare.

Tot un element de noutate adus de noul acord este referirea la cadrul macroprudețial, la nivel de sistem bancar, în încercarea de a combate riscul sistemic.

Totodată, Acordul Basel III introduce un standard minim global privind riscul de lichiditate prin doi indicatori:

1.Rata de acoperire a necesarului de lichiditate pe termen scurt – reflect sura în care activele foarte lichide ale unei instituții de credit acoperă și potențiale de fluxuri bănești în condiții de stres pe parcursul unei luni;

2.Rata structural de lichiditate pe termen lung – expresia modului de realizare a unei finanțări stabile calculate pentru condițiile unei crize mai prelungite (câteva luni).

Noile standarde BASEL III adreseazănoile riscuri implicate de finanțarea companiilor dar și riscul sistemic în complexitatea sa. ‘’

1.3.3.Clasificarea riscurilor conform Basel II

Figura 1.3.Clasificarea riscurilor bancare

Sursa: Eugenia Ana-Matis,Managementul performantei si riscului in bancile comerciale din Romania,Editura Casa Cartii de Stiinta,Cluj-Napoca,2009

‘’ O abordare recentă a riscurilor bancare aparține Băncii Mondiale care clasifică riscul bancar din perspectiva expunerii la riscurile bancare,care confirmă faptul că mediul bancar este sub incidența unor riscuri diversificate.Astfel ,riscurile bancare sunt grupate în patru categorii:

◊riscuri financiare;

◊riscuri operaționale;

◊riscuri de afaceri;

◊riscuri ale apariției unor evenimente;

Ținând cont de contextul economico-financiar actual cele mai importante riscuri sunt:riscul de solvabilitate,riscul de lichiditate,riscul ratei dobanzii,riscul valutar si riscul de tara.In continuare le vom detalia pe fiecare dintre acestea ,punand accent pe principalele problem pe care le genereaza.

1.Riscul de solvabilitate sau riscul de capital.In sectorul bancar,conceptulde capital diferă de capitalul contabil prin faptul că include anumite surse prevăzute de reglementările bancare internationale,preluate si in normele nr.2-4/1994 ale B.N.R.In acest sens,Brenton C.Leavitt,de la Federal Reserve System Board of Governors,evidentiaza patru functii importante ale capitalului bancar(Brenton,1964):

-protejarea deponentilor neasigurati in caz de insolvabilitate si lichidare;

-absorbtia pierderilor neanticipate,intr-oproportie suficienta pentru a mentine incrderea in banca;

-achizitionarea de echipamente de baza pentru prestarea serviciilor bancare;

-restrictionarea,in termini de reglementare,a expansiunii nejustificate a activelor.

Cauzele majore care determina riscul de solvabilitate vizeaza o politica a dobanzilor necorelata cu realitatile existente in economie(variatia ratei dobanzii),un volum si o calitate necorespunzatoare a portofioliului de credite.In vederea evitarii,prevenirii si diminuarii actiunii acestor cause,este necesara aplicarea si respectarea normelor prudenatiale referitoare la:asigurarea unui nivel minim al capitalului,analiza riguroasa pe principia stiintifice ,a dobanzilor bancii;asigurarea garantarii creditelor,calculul si analiza ratei de acoperire a riscului.

In vederea reducerii influentei factorilor de risc,un rol important revine gestionarii corecte si eficiente a lichiditatii si stabilirii unei politici de dobanzi echilibrate.

În plus față de această bancă trebuie să ia urmatoarele măsuri:

1.majorarea capitalului propriu;

2.diminuarea,pe cât posibil,a riscului de portofoliu;

3.crearea de reserve pentru creanțe îndoielnice.’’

2.Riscul de lichiditate ‘’este cel mai important risc al pieței financiare și este definit ca o situație în care banca nu dispune de lichidități corespunzătoare pentru acoperirea obligațiilor financiare.Riscul de lichiditate devine o amenințare când banca nu poate anticipa cererea de noi împrumuturi sau retragerea de depozite.’’

Recentele evoluții de pe piață au subliniat faptul că administrarea riscului de lichiditate este un factor determinant al solidității instituțiilor de credit. Una din lecțiile învățate din actuala criză financiară și economică este aceea că cerințele minime de capital sunt necesare dar nu suficiente pentru stabilitatea sistemului financiar. Ca definiție: riscul de lichiditate reprezintă abilitatea și capacitatea unei bănci de a finanța majorările de active și a acoperi obligațiile financiare potrivit scadențelor acestora, fără a suferi pierderi inacceptabile. Să ne amintim că riscul de lichiditate a jucat un rol de bază în dinamica crizei financiare, mai ales în prima fază a sa. În România, administrarea riscului de lichiditate a fost îmbunătățită, în principal prin completarea cadrului de reglementare în semestrul II 2010, prin detalierea cerințelor existente privind rezerva de lichiditate, în contextul noilor cerințe la nivel internațional.

Indicatorii de lichiditate ai sistemului bancar relevă valori corespunzătoare. BNR a asigurat gestionarea adecvată a lichidității din sistemul bancar și a menținut nivelul ratei rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în lei ale instituțiilor de credit la 15 la sută pe toată perioada analizată. Începând cu perioada de aplicare 24 aprilie – 23 mai 2011, rata rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în valută cu scadență reziduală de sub doi ani ale instituțiilor de credit s-a redus la nivelul de 20 la sută, de la 25 la sută.

În condițiile unei ușoare reduceri a economisirii bancare, dependența sectorului de finanțarea externă s-a menținut peste media țărilor din regiune; datoria externă pe termen scurt a băncilor din România a fost în ușoară creștere. La finele lunii iunie 2011 băncile aveau împrumuturi pe termen scurt de 7,4 miliarde euro. Această vulnerabilitate este însă atenuată de preponderența resurselor atrase de la băncile-mamă cu scadențe majoritar pe termen mediu și lung la toate grupele de bănci. Datoria externă totală a băncilor a urcat la finele celui de-al 2-lea trimestru 2011 la 23,4 miliarde euro. Probabilitatea ca băncile-mamă să-și limiteze susținerea filialelor rămâne totuși redusă în contextul importanței strategice pe care acestea o

acordă regiunii est-europene, dar și al acordurilor de asistență financiară (de tip preventiv) convenite cu FMI, UE și BM, care vor contribui la consolidarea încrederii investitorilor în România.

În ceea ce privește ponderea depozitelor interbancare interne în total pasive, aceasta a rămas scăzută (2,5 la sută la finele lunii martie 2011), riscul de contaminare în sistemul bancar pe acest canal fiind limitat. Evaluările testului de contaminare interbancară relevă un risc sistemic scăzut, expunerile bilaterale interbancare fiind, în general, de dimensiuni reduse în raport cu fondurile proprii și activele lichide de care dispun băncile creditoare. Maturitatea medie a surselor atrase de pe piața interbancară din România este în creștere, iar rata dobânzii aferentă acestora este influențată în special de ROBOR la o lună.

Introducerea noilor regulamente la nivel național si internațional va forța băncile sa revadă modelul de business , cu o revenire la activitățile tradiționale („back to basics") și cu o posibilă reducere a activității de trading (mai ales a activității de proprietary trading). Necesitatea de a extinde scadențele la funding și de a se întări componenta stabilă de funding vor produce reduceri ale marjelor de dobândă și se va pune presiune competitivă pe depozite (mai ales a celor retail). De asemenea noile regulamente cu privire la menținerea unei lichidități și a unor active puternic lichide poate induce efectul de „crowding-out" (creșterea necesităților de finanțare guvernamentală și reducerea consumului privat și a investițiilor).

Să ne amintim aici faptul că Basel III introduce două noi standarde pentru riscul de lichiditate : the liquidity coverage ratio și the net stable funding ratio.

3.Riscul ratei dobanzii ‘’este reprezentat de impactul pe care modificarea ratelor dobânzii il are asupra calitătii fluxului de numerar.Modificările neașteptate ale ratelor dobânzii pot determina schimbări semnificative în profitabilitatea unei bănci și în valoarea de piață a capitalului său.Depinzând de caracteristicile fluxului de numerar al activelor și pasivelor băncii,modificările ratei dobânzii pot determina creșterea sau scăderea venitului net din dobânzi și a valorii de piață a activelor și pasivelor.

Astfel,dacă ratele dobânzilor cresc peste nivelul așteptat,cheltuielile cu dobânzile aferente depozitelor unei bănci vor crește mai mult decât veniturile din dobânzile aferente activelor,iar valoarea băncii o sa se reducă.Daca ratele dobânzilor scad sub nivelul anticipat ,diferența dintre veniturile din dobânzi și cheltuielile cu dobânzile va fi mai mare și valoarea băncii va crește corespunzător.

Apariția și dezvoltarea riscului ratei dobânzii se află sub influența unor factori endogeni și a unor factori exogeni.

Exemple de factori endogeni care determină apariția riscului ratei dobânzii sunt:strategia băncii,structura activelor și pasivelor,volumul și valoarea creditelor,calitatea portofoliului de credite,scadența fondurilor atrase.

Printre factorii exogeni care influenteaza riscul ratei dobânzii putem enumera:mediul economic existent,politica economică,monetară,financiar-valutară practicată de autorități etc.

A masura riscul ratei dobânzii presupune a determina poziția băncii față de riscul de dobândă aferent atât activelor cât și pasivelor cu dobânda fixă,cât și celor cu dobândă variabilă.Determinarea poziției băncii față de riscul de dobândă constă în determinarea diferenței dintre activele și pasivele cu dobândă variabilă pe care banca le are în portofoliul ei(metoda G.A.P) sau determinarea duratei de recuperare-intervalul de timp necesar pentru ca un activ sa fie recuperat la valoarea de piață determinată în funcție de rata dobânzii pe piața(metoda D.G.A.P).Calculul riscului de dobândă a bancii prin utilizarea metodei D.G.A.P. constă în determinarea duratei de recuperare a fiecărui post de activ și pasiv,apoi calculul duratei medii de recuperare a portofoliului de active și respective pasive ale bancii.’’ ‘’Conform analizelor de senzitivitate efectuate pe baza datelor aferente lunii decembrie 2010, riscul de rată a dobânzii estimat în funcție de fluxurile de numerar actualizate ale instituțiilor de credit este în creștere, în special ca urmare a majorării ponderii elementelor cu venit fix în totalul activului bilanțier, dar și ca urmare a strategiei de finanțare pe termen scurt a unor instituții de credit.

În cursul anului 2010, ponderea titlurilor de stat în totalul activelor instituțiilor de credit a crescut, evoluție care a contribuit la atenuarea influenței negative exercitate de contracția creditării sectorului real asupra veniturilor din exploatare. Dinamica recentă a cheltuielilor cu deprecierea activelor financiare indică o tendință de relativă stabilizare, consecință a unui climat economic îmbunătățit. Fără a lua în considerare riscul adițional reflectat de provizioanele constituite pentru expunerile față de companii și populație, rentabilitatea relativă a titlurilor este în scădere (ritmul de creștere a ponderii titlurilor de stat în totalul activului bilanțier este superior celui de creștere a ponderii veniturilor din titluri de investiții și plasament în totalul veniturilor din dobânzi, efect al substituirii unor elemente cu randamente neajustate la risc ridicate, de natura creditelor acordate sectorului real.

Impactul pe termen mediu și lung al deținerii de titluri de stat asupra profitabilității instituțiilor de credit nu aduce argumente în favoarea manifestării efectului de evicțiune a creditului (crowding-out). Pe de altă parte, prezența titlurilor de stat conferă o poziție de lichiditate superioară unor plasamente cu randament ridicat.

În condițiile unui volum constant de titluri, un raport inelastic între diminuarea marjei nete a dobânzii și creșterea volumului creditelor acordate sectorului real ar putea contribui la diminuarea rezultatului financiar și a indicatorului de solvabilitate în cazul unor instituții de credit.’’

4.Riscul valutar ‘’sau riscul ratei de curs de schimb apare la orice cumpărare sau vânzare de moneda,alta decât cea care se evidențiază în contabilitate.Volatilitatea cursurilor valutare poate influența capacitatea debitorilor de a-și rambursa împrumuturile la scadență.Măsurarea acestui tip de risc se realizează pe baza pozițiilor pe care le preiau băncile comerciale,care îsi stabilesc un plafon de operare în funcție de propria performanță.Banca ale cărei creanțe depășesc angajamentele sale de plată într-o anumită valută preia o poziție lungă,dacă există o probabilitate ridicată ca acea valută să intre într-un proces de apreciere.În caz contrar,banca preia o poziție scurtă.

Daca contextul economic în care acționează,băncile românești prefer pozițiile lungi indiferent de cursul valutei.Indicatorii riscului valutar pe care îi calculează băncile comerciale din România sunt:

◄pozitia valutară individuală care se determină pentru fiecare valută de gestionat;

◄pozitia valutară globală care reprezintă soldul net al creanțelor în devize față de pasivele în devize,ambele transformate în moneda de referință,pentru comparabilitate.Acest indicator ofera o imagine generală asupra expunerii valutare a băncii.’’

‘’ Riscul valutar și riscul ratei dobânzii se întrepatrund,deoarece cumpărarea sau vânzarea la timp a valutei dă nastere riscului de schimb,,iar plasarea capitalului astfel obținut dă nastere riscului de dobândă.Riscul valutar este semnificativ pentru băncile implicate în operații valutare pe cont propriu sau în numele clienților.În România,acesta este destul de important deoarece majoritatea băncilor au licențe pentru astfel de operații pe care le oferă clienților și pe care le folosesc și ca o modalitate de protejare a capitalului și a activelor în condiții de inflație ridicată.

Expunerea băncii la riscul valutar se masoară prin amploarea poziției valutare individuale gestionate separate pentru fiecare valută.Banca poate calcula rapid ,la sfârșitul zilei(și chiar pe parcursul ei),expunerea la risc ca pierdere potențială în cazul unei variații adverse a cursului pentru fiecare valută.

Aceasta poate fi eliminată în funcție de mărimea fondurilor bancare,de regula la 8% din valoarea acestora,calculate conform standardelor internaționale.

În România,Banca Națională a României a definit și reglementat,încă din anul 1995,nivelul maxim al pozițiilor valutare individuale și al pozițiilor valutare totale pentru bănci,persone juridice române.

În baza acestor prevederi legale,Banca Națională a României a definit următoarele concepte:

a)poziția valutară într-o anumită deviză-soldul net al patrimoniului în deviză respectivă ,fiind expresia riscului valutar;

b)poziția valutară bilanțiera într-o anumită deviză-suma evidențiată în soldul creditor sau debitor al contului 3721’’Poziție de schimb’’,deschis pe deviza în cauză;

c)poziția valutară extrabilanțieră într-o anumită deviză-suma evidențiată în soldul creditor sau debitor al contului 9361’’ Poziție de schimb’’,deschis pe deviza în cauză;

d)poziția valutară individuală-poziția valutară lungă sau poziția valutară scurtă pe fiecare deviză în echivalent lei’

e)poziția valutară individuală ajustată-poziția valutară individuală ajustată cu echivalentul în lei actualizat al capitalului social subscris și vărsat în devize și al primelor de emisiune plătite în devize,calculate în funcție de diferentele de curs valutar aferente disponibilităților în devize reprezentând aportul la capitalul social și primele de emisiune plătite în devize;

f)poziția valutară totală-valoarea ce mai mare,în modul,dintre totalul pozițiilor valutare individuale ajustate lungi și totalul pozițiilor valutare individuale ajustate scurte.

Pentru a ajuta la prevenirea riscului valutar,companiile au dezvoltat tehnici interne referitoare la sistemele contabile și la procedurile de plata și facturare.

Guvernele țărilor dezvoltate s-au implicat ,furnizând garanții cursurilor de schimb ,precum și alte forme de asigurare,subvenționând,de fapt,activitățile externe ale companiilor lor exportatoare.

Piețele valutare la termen (forward)s-au dezvoltat mai departe ,iar băncile au început să le utilizeze mult mai imaginativ,oferind,de exemplu,contracte la termene opționale ,în care companiei I se oferă opțiunea referitoare la data scadenței în cadrul unei anumite perioade de timp și este iîncarcată cu’’prima’’ sau ‘’discount-ul’’care se aplică celei mai costisitoare dintre datele de decontare în intervalul respective de timp.

În România ,controlul riscului valutar este realizat:

a)de catre bănci;

b)de catre B.N.R.,pe baza indicatorilor de poziție raportați de bancă.

Poziția valutară într-o anumită deviză se calculează ca suma algebrică a poziției valutare bilanțiere și a poziției valutare extrabilanțiere.

IÎn scopul determinării poziției valutare totale ,sumele reprezentând poziții valutare individuale ajustate lungi vor fi considerate cu semnul(+),iar sumele reprezentând poziții valutare individuale ajustate scurte vor fi considerate cu semnul (-).

Pozitia valutară totalaă va fi lungă atunci când totalul pozițiilor valutare individuale ajustate lungi este mai mare decât totalul pozițiilor valutare induviduale ajustate scurte și va fi scurtă când totalul pozițiilor valutare individuale ajustate scurte este mai mare decât totalul pozițiilor valutare individuale ajustate lungi.

La sfârșitul fiecărei zile bancare lucrătoare ,pozițiile valutare ale unei bănci sunt supuse urmatoarelor limite:

a)maximum 10%din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre pozițiile valutare individuale ajustate;

b)maximum 20%din fondurile proprii ale băncii pentru poziția valutară totală.

În vederea limitării risului valutar bancar,băncile au urmatoarele obligații:

a)să dispună de un sistem de evidență care să permită în permanența atât înregistrarea imediată a operațiunilor în devize și calcularea rezultatelor acestora,cât și determinarea pozițiilor valutare individuale ajustate și a poziției valutare totale.

b)să dețină un sistem de supraveghere și de gestiune a riscului valutar pe baza de norme si proceduri interne ,aprobate de consiliul de administrație al băncii;

c)să dispună de un sistem de control permanent pentru verificarea respectarii procedurii interne.’’

5.Riscul de țară.’’Apariția riscului de tarã este legatã de naționalizarea canalului Suez în 1956. La vremea respectivã era cunoscut sub denumirea de risc politic și privea în primul rând naționalizarile din industria petrolierã din Orientul mijlociu și Magreb(naționalizarea companiei franceze ELF în Algeria). În anii ’80 se vorbea despre riscul suveran ca urmare a incapacitã

-ții de platã a unor state latino –americane.Din anii ’90 vorbim despre : ”criza din tãrile emergente”. Amintim criza mexicanã din 1994, criza asiaticã din 1997 si cea rusã din 1998, iar în 2000 criza argentinianã(care a antrenat constituirea de provizioane de sute de milioane de euro la nivelul bãncilor din UE,în special Credit Agricole în Franta si BBVA în Spania).

Riscul de țarã(riscul suveran) reprezinta probabilitatea pierderilor din activitãti internationale, ca urmare a unor evenimente economice,sociale si politice specifice fiecarei tari în parte.Pierderile se pot concretiza sub mai multe forme:

a.pierderi de oportunitati ca urmare a nerespectãrii clauzelor contractual;

b.costuri suplimentare implicate de demersurile efectuate în vederea determinarii datornicilor sa-si respecte obligatiile asumate;

c.pierderi reale concretizate în sumele care nu mai pot fi recuperate.

Riscul de tarã înglobeazã douã componente care se interconditioneazã:

1 –componenta politicã rezultând din mãsurile luate de cãtre autoritãtile publice locale sau centrale ale unei tări, fie din manifestarea unor cauze cum ar fi revolte, greve, razboaie, embargouri, etc.

2 -componenta economicã si financiarã care rezultã din inflatie exageratã, absenta rezervelor valutare si nu în ultima faza incapacitate de platã.

Factorii care genereazã riscul de tarã sunt:

– evenimente care afecteazã profitabilitatea sau recuperarea investitiilor de portofoliu: nationalizãri, despãgubiri fortate, taxespeciale, restrictii legislative în repatrierea profiturilor, limitarea gradului de implantare în teritoriu;

– evenimente nefavorabile recuperarii împrumuturilor externe:controlul schimburilor valutare, cresterea impozitelor, controlul preturilor;

– alte situatii: informatii financiare incomplete sau false, absenta unui control bancar adecvat, coruptia, existenta unui cadru legislative restrictiv, atitudine ostila fata de straini.

Dincolo ce aceastã grupare sumarã, putem identifica factorii care genereazã ori influenteazã riscul de tarã:

1.Factori demografici, structurali si educationali: rata de crestere a natalitãtii, piramida vârstelor, ponderea populatiei urbane în total populatie a unei tãri, gradul de educatie licealã si universitarã,

calitatea vietii (PIB/locuitor), speranta de viatã, calitatea infrastructurii, resursele naturale (în special hidrocarburi).

2.Structura productiei si a comertului:PIB nominal si real,ponderea importurilor si a exporturilor în PIB, volumul exporturilor si al importurilor pe regiuni geografice.

3.Dinamica sectorului privat: rata de creare de noi întreprinderi,numãrul privatizãrilor si metodele utilizate, ponderea sectorului privat în economia nationalã.

4.Factorii de frânare a cresterii economice pe termen mediu:amploarea ecartului de productie (output gap), estimarea evolutiei PIB în functie de ciclicitatea economicã.

5.Politica macroeconomicã:obiectivele politicii monetare,stabilitatea preturilor, gradul de independentã al bãncii centrale,evolutia ratei inflatiei, evolutia ratei dobânzii si a cursului de schimb, cadrul politicii bugetare.

6.Politica de investitii si cea comercialã:mãsuri de control al importurilor, drepturi de vamã, subventii pentru export, politica în materie de investitii strãine, controlul asupra repatrierii profitului, a dobânzilor si a dividendelor.

7.Sistemul financiar-bancar: analiza împrumuturilor pe tipuri de institutii si sectoare de activitate, politicile de creditare, gradul de interventie al bãncii centrale, reglementãrile prudentiale si supravegherea bancarã, evolutia pietei de capital si gradul sãu de interconectare cu pietele internationale.

8.Datoria externã: strategia îndatorãrii, datoria pe tipuri mari dedebitori (privati/publici), datoria externã netã si brutã, ponderea datoriei cu rate variabile de tip LIBOR/EURIBOR, ponderea datoriei externe în exportul de bunuri si servicii.

9.Politica statului: gradul de consens asupra politicilor economice, modul de succesiune la putere, nivelul de coruptie si de birocratie, mãrimea fortelor armate, acordurile militare si economice.

10.Pozitia internationalã:obiectivele si strategiile politicii externe,apartenenta la organizatiile internationale, relatiile cu FMI si cuprincipalele tãri industrializate: SUA, UE, Japonia.

Metoda indicatorilor de risc ( Delphi si BERI)

Metoda Delphi consta în:

•stabilirea unei liste de criterii reprezentative privind situatia politicã, economicã si financiarã a tãrii, cum ar fi:

a)criterii politice: stabilitatea regimului, puterea militara, situarea într-o zona de conflict, etc.

b)criterii economice: structura exporturilor si a importurilor, rata de economisire, situatia sectorului bancar;

c)criterii financiare: se calculeaza rate, cum sunt: reserve valutare/datorie externa; anuitati de rambursare ale datoriei/exporturi.

•consultarea unor experti asupra pertinentei criteriilor de notare;

•ponderarea fiecãrui criteriu si apoi determinarea unei note(scor), care indicã riscul global al tãrii analizate.

În demersul sãu, metoda indicatorilor de risc, prezintã analogii cu credit-scoringul, farã însa a se utiliza analiza discriminantã, datoritã dificultãtilor în construirea unui esantion reprezentativ.

BERI(Business Environment Risk Index) este un indicator de risc pus la punct in SUA si face obiect al unor revizuiri periodice pentru fiecare tarã. Acest indicator se stabileste pornind de la cincisprezece criterii ,ponderate fiecare în functie de importantã. Apoi, criteriile sunt notate de la 0 la 4 (0 pentru risc ridicat si 4 pentru risc scãzut), iar combinatia note-ponderi dã pentru fiecare tarã scorul final, indicatorul de risc.

Țãrile se clasificã pe categorii în functie de nota obținutã:

•40 si sub :riscuri inacceptabile;

•de la 41 la 55 : riscuri ridicate;

•de la 56 la 69 : riscuri moderate;

•mai mult de 70, riscuri scãzute.

Analiza riscului de tarã pornind de la teoria valorii firmei

Mai recentã decât abordarile precedente, teoria valorii firmei,utilizeaza ca instrument de lucru analiza financiarã care presupune:

-estimarea valorii economiei tãrii strãine: conform teoriei valorii,economia unei tãri straine este evaluatã prin capitalizarea fluxurilor de venituri, reprezentate de excedentul balantei comerciale;

-compararea valorii economiei si a datoriei interne. Valoarea economiei reprezintã garantia creditorilor. Creditorii nu pot însã beneficia de o garantare de 100% din valoarea economiei, astfel cã un indicator de risc extrem de util îl constituie nivelul datoriei externe.’’

CAP.2 Măsurarea și analiza riscului valutar

2.1.Modele econometrice utilizate in gestiunea riscului de piata

“|Implicarea crescânda a băncilor în activitățile de investiții și tranzacționare,precum și volatilitatea ridicată a mediului de piață impune o evaluare din timp și cât mai exactă a riscului de piață aferent tuturor pozițiilor bilanțiere si extrabilanțiere expuse la acest risc.Ca recunoștere a expunerii din ce în ce mai mari a băncilor la risvul de piață și pentru a profita de disciplina pe care o impun cerințele legate de capital ,Comitetul de la Basel pe probleme de Supraveghere Bancară a amendat Acordul de Capital din 1988,adăugand în ianuarie 1996 cheltuieli de capital specifice riscului de piață.Acesta cuprinde un set de standarde cantitative și calitative pentru procesul de gestionare a riscului care se aplică băncilor ce utilizează modele interne(BCBS,2003).

Dintre modelele de cuantificare a riscului de piață cele mai utilizate sunt următoarele(Dowd,2002):

•Non-parametrice(simularea istorică,simularea Monte Carlo,scenarii de stres);

•Parametrice(RiskMetrics și GARCH);

•Semiparametrice(Teoria valorilor extreme,CAViaR).

Modelele non-parametrice sunt simulări ale modelelor istorice.Dintre abordările referitoare la simulare se deosebesc în principal modelele de evaluare totală și parțială.Prin abordarea evaluării totale(simularea Monte Carlo,simularea istorică,scenarii de stres)se crează un anumit număr de scenarii pentru factorii de risc,iar apoi,pentru fiecare scenariu în parte,se reevalueaza întregul portofoliu,rezultând astfel distribuția rentabilităților.O evaluare parțială folosește simulările pentru a crea distribuția factorilor de risc dar nu reevaluează complet portofoliu.În schimb,folosește aproximările delta sau delta-gama pentru a determina valuarea portofoliului.VaR este dată de nivelul cuantilei aferentă observațiilor zilnice ale distribuției rentabilităților la nivelul de încredere impus.Principalul dezavantaj al acestor metode este dat de faptul ca valorile extreme ale cuantilelor sunt dificil de stimat cu exactitate fară a avea la bază un eșantion suficient de mare de date istorice.

Modelele parametrice(delta- normal)au la bază parametri statistici ca și media sau deviația standard a distribuției factorilor de risc.Utilizând acesti parametrii VaR se va calcula direct din distribuția factorilor de risc.Modelele RiscMetrics (1996)si GARCH propun o parametrizare specifică a comportamentului prețurilor.Principalul avantaj al acestor metode contă în efectuarea unei caracterizări complete a distribuțoei rentabilităților ,ducând totodată la îmbunătățirea performanței.

Astfel,modelele de evaluare internă a riscului pe care le folosesc băncile se înscriu într-un cadru conceputual comun ,evaluând expunerea agregată la riscul de piață a întregului portofoliu.Cea mai folosită metodologie de determinare a limitei minime de capital necesară unei bănci pentru a-și acoperii riscul de piață la care e expusă este Value at Risk.Aceasta măsoară pierderea maximă probabilă care poate fi pierdută dintr-un portofoliu,intr-o anumită perioadă de timp si pentru un anumit interval de încredere.

Comitetul de la Basel a stabilit anumite standarde cantitative folosite în scopul adecvării capitalului.Acestea prevăd un interval de încredere de 99%.O perioadă de deținere a titlurilord e portofoliu de 10 zile de tranzacționare ,precum si o perioadă de observare istorică de minim 1 an.Perioada de observare va fi aleasă de bancă în așa fel încât să surprindă condițiile de piață care sunt relevante pentru strategia sa de management a riscului.Datele introduse de bănci în model trebuie să fie suficient de comprehensive pentru a surprinde toate riscurile aferente pozițiilor din portofoliu.

Pentru a determina VaR trebuie stabiliți următorii parametrii:

•orizontul de timp pentru care se estimează riscul (t):acesta depinde de comportamentul factorilor de risc și de maturitatea pozițiilor din portofoliu.Totodată,pentru a extrapola analiza de la o zi la un orizont de timp mai lung trebuie să se pornească de la ipoteza că rentabilitățile medii zilnice sunt independente și identic distribuite.Pentr măsurarea cât mai fidelă a riscului benchmark-ului constituit se recomandă calcularea VaR pe un orizont de timp mai scurt,iar pentru adecvarea capitalului băncii în funcție de expunerea la riscul de piață se recomandă utilizarea unui interval de timp mai lung.

•probilitatea de încredere(p)sau procentul de toleranță la risc(l-p):cu cât aceasta va fi mai mare cu atât VaR v-a înregistra valori mai mari;este recomndat să se încadreze în marja de 95%-99%,în caz contrar acuratețea VaR v-a avea de suferit.

VaR se determină ca și diferență între valoarea așteptată a portofoliului la orizontul de timp ales ‚t’ ,cu o anumită probabilitate ‚p’ și cea mai mică valoare a portofoliului (dată de cuantilă),în cadru aceluiași orizont de timp și cu aceeași probabilitate(Jorian,2001).

Standardul provind capitalul pentru riscul de piață al Comitetului de la Basel cere ca VaR să fie calculatp zilnic,iar cerințele de capital legate de riscul de piață să fie îndepinite zilnic.Cerințele de capital sunt exprimate valoric ca maximul dintre VaR aferenteă zilei precedentă și media indicatorilor VaR zilnici pe ultimele 60 de zile lucrătoare.Acesta se înmulțește apoi cu un factor adițional de multiplicare k (a cărei valoare minimă este 3) desemnat de autoritățile naționale de supraveghere în funcție de calitatea sistemului de gestionare a riscului aferent portofoliului deținut de bănci.Astfel,marja aferentă riscului de piață la momentul t este:

MRPt=max(kt-1,VaRt-1)+MRSt,unde:

MRS-reprezintă marja de risc specifică fiecărui titlu din portofoliu,variind în funcție de sensibilitatea fiecărui titlu la modificările de pe piață.

Conform reglementărilor BNR raportările VaR trebuie să îndeplinească un set minim de standarde cantitative referitoare la perioada minimăde deținere(10 zile),marja de încredere (99%),frecvența evaluărilor(zilnice).Estimatorii VaR se vor baza pe un eșantion istoric de minim 1 an,iar reestimarea parametrilor se va face cu o frecvență mai mică de un semestru.Validarea modelului se va realiza prin intermediul unui back-testing pe un oritont de minim 250 de zile.”

Modelele Value at Risk

În funcție de abordările care stau la baza lor,modelele interne de evaluare a riscului de piață pot fi împărțite in trei categorii:

◄metoda simulării istorice;

◄metoda parametrică(metoda varianță-covarianță);

◄metoda simulării Monte Carlo.

„Simularea istorică folosește date și informații istorice pentru a previziona rata câș tigului la factorii de risc, în locul ipotezei distribuției normale pentru factorii de risc. Astfel, colectarea datelor istorice este urmată de mă

surarea modifică rilor procentuale zilnice ale valorilor factorilor care influențează valoarea portofoliului în situația în care istoria s-ar repeta în viitor. Prin scăderea valorii viitoare a portofoliului din valoarea curentă

a acestuia, analistul poate determina valoarea care ar fi pierdută datorită riscului de piață, dacă ipotezele sau condițiile de lucru s-ar repeta. Analiza este repetată pentru fiecare zi de tranzacționare din perioada pentru care s-au colectat datele istorice, concretizată în trasarea unei distribuții a rezultatelor posibile la nivelul portofoliului. Când distribuția este completă, rezultatele posibile sunt ierarhizate în funcție de nivelul câștigului sau al pierderii

și este ales un nivel de încredere (un nivel al probabilității) pentru realizarea estimării.

Valoarea respectivului procent în cadrul distribuției reprezintăVAR pentru portofoliu.

Metoda varianței-covarianței ( cunoscuta ca Metoda Delta Normal) :utilizând aceasta metodă, modelăm distribuția pierderilor din portofoliu, apelând la următoarele ipoteze:

– portofoliu este linear: schimbările în prețul portofoliului V(t) sunt dependente de prețul activului din componenta S(t). Cu alte cuvinte:

– activul din componenta are o distribuție normala a câștigului, ceea ce implica faptul ca și câștigurile din portofoliu sunt normal distribuite. Este de notat căsuma funcțiilor distribuite normal nu este întotdeauna normală. Astfel ipoteza portofoliului linear nu poate garanta câștigul portofoliului ca fiind normal.

Având în vedere ipotezele expuse mai sus, care ne dau posibilitatea sădescriem pierderea din portofoliu utilizând o distribuție normală, există numeroase ecuații și metode de distribuție care pot fi folosite, calcularea VaR devenind astfel mult mai simpla.

Simularea Monte Carlo reprezintă o abordare mai riguroasă și mai complexă comparativ cu simularea istorică, deoarece acordă o importanță mai mare potențialului apariției de șocuri de piață. Ea recurge la modelarea matematică pentru previzionarea șocurilor viitoare. Această metodă presupune utilizarea modificărilor înregistrate în trecut la nivelul factorilor de risc pentru o perioadă istorică, cu scopul generării unui model matematic care cuprinde factorii considerați, de obicei sub forma unei regresii multiple. Modelul obținut este apoi utilizat pentru calcularea valorii viitoare posibile a unui factor de risc, prin simularea comportamentului factorilor de risc considerați. Prin repetarea simulării este trasatăo distribuție a valorilor viitoare, de obicei folosind cin număr mare de iterații – de exemplu, 10.000. Fiecare dintre valorile obținute are atribuită o probabilitate de apariție, valorile portofoliului putând fi ierarhizate ascendent sau descendent și însoțite de probabilitățile de apariție. Decidentul selectează un nivel al încrederii pentru estimarea VAR, iar când probabilitatea cumulată a distribuției atinge acest nivel valoarea la care se întâmplăacest lucru reprezintă VAR pentru portofoliu. “

2.2. Indicatori de masurare a riscului valutar

“Riscul valutar este încadrat de specialiști, de regulă, în categoria așa-numitelor riscuri de piață, fiind determinat de variațiile cursurilor de schimb, deficitele balanțelor de plăți, penuria de lichidități.

Indicatorii riscului valutar pe care îi calculează băncile comerciale sunt:

•poziția valutară individuală–care se determin ă pentru fiecare valută de gestionat;

•poziția valutară globală –care reprezintă soldul net al creanțelor în devize față de pasivele în devize, ambele transformate în moneda de referință, pentru compatibilitate. Acest indicator oferă o imagine generală asupra expunerii valutare a băncii.’’

‘’În România, Banca Naționala a României a definit și reglementat încă din anul 1995 nivelul maxim al pozițiilor valutare individuale și al pozițiilor valutare totale pentru bănci, persoane juridice române. În vederea limitării nivelului riscului valutar atât lanivel individual (pe fiecare valutăîn parte), cât și la nivel agregat (pe fiecare bancă), banca central a adoptat norme noi.

În baza acestor prevederi legale, Banca Naționalăa României a definit următoarele concepte:

a)poziția valutară într-o anumită deviză- soldul net al patrimoniului în deviza respectivă, fiind expresia riscului valutar;

b)poziția valutarăbilanțieră într-o anumită deviză- sumă evidențiată în soldul creditor sau debitor al contului 3721 “Pozitie de schimb”, deschis pe deviza în cauză;

c)poziția valutară extrabilanțieră într-o anumită deviză- sumă evidențiată în soldul creditor sau debitor al contului 9361 “Poziție de schimb”, deschis pe deviza în cauză;

d)poziția valutară individuală- poziția valutară lungă sau poziția valutară scurtă pe fiecare deviză în echivalent lei;

e)poziția valutară individual ajustată- poziția valutară individual ajustată cu echivalentul în lei actualizat al capitalului social subscris și vărsat în devize și al primelor de emisiune plătite în devize, calculat în funcție de diferențele de curs valutar aferente disponibilităților în devize

reprezentând aportul la capitalul social și primele de emisiune plătite în devize;

f)poziția valutară totală– valoarea cea mai mare, în modul, dintre totalul pozițiilor valutare individuale ajustate lungi și totalul pozițiilor valutare individuale ajustate scurte.

Forma cea mai evident a riscului valutar se referă la tranzacțiile individuale curente – posibilitatea ca activități aparent profitabile să cauzeze pierderi datorită mișcărilor nefavorabile înregistrate de cursurile de schimb. Mai general, întreaga activitate comercialăviitoare a unei sucursale străine sau a unei filiale poate fi afectatăde modificările cursului de schimb, în funcție de impactul pe care îl au asupra unor factori cum ar fi: ratele relative ale inflației, ratele dobânzii acordate de govern și alte politici, precum și limitele profitului unei comapanii și cota de piață.

Pentru a ajuta la prevenirea riscului valutar, companiile au dezvoltat tehnici interne referitoare la sistemele contabile și la procedurile de plată și facturare. Guvernele țărilor dezvoltate s-au implicat, furnizând garanții cursurilor de schimb, precum și alte forme de asigurare, subvenționând, de fapt, activitățile externe ale companiilor lor exportatoare.

Dezvoltările din cadrul piețelor internaționale de capital au permis companiilor să se împrumute mai ușor în devize. Creșterea piețelor bazate pe moneda Euro a permis companiilor să obțină

solduri debitoare în valută pentru a contrabalansa pozițiiile lungi pentru majoritatea valutelor.

Piețele valutare la termen (forward) s-au dezvoltat mai departe, iar băncile au început să le utilizeze mult mai imaginativ, oferind, de exemplu, contracte la termene opționale, în care companiei i se oferă opțiunea referitoare la data scadenței în cadrul unei anumite perioade de timp

și este încărcată cu „prima” sau „discount-ul” care se aplică celei mai costisitoare dintre datele de decontare în intervalul respectiv detimp.

În România, controlul riscului valutar este realizat:

a)de către bănci;

b)de către Banca Națională a României, pe baza indicatorilor de poziție valutară raportați de bănci.

Poziția valutară într-o anumită deviză se calculează ca sumă algebrică a poziției valutare bilanțiere și a poziției valutare extrabilanțiere.

În scopul determinării poziției valutare totale, sumele reprezentând poziții valutare individuale ajustate lungi vor fi considerate cu semnul plus (+), iar sumele reprezentând poziții valutare individuale ajustate scurte vor fi considerate cu semnul minus (-).

Poziția valutară totală va fi lungăatunci când totalul pozițiilor valutare individuale ajustate lungi este mai mare decât totalul pozițiilor valutare individuale ajustate scurte și va fi scurtă atunci când totalul pozițiilor valutare individuale ajustate scurte este mai mare decât totalul pozițiilor valutare individuale ajustate lungi.

La sfârșitul fiecărei zile bancare lucrătoare, pozițiile valutare ale unei bănci sunt supuse urmatoarelor limitări:

a)maximum 10% din fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre pozițiile valutare individuale ajustate;

b)maximum 20% din fondurile proprii ale băncii pentru poziția valutarătotală. ‘’

‘’Riscul valutar poate fi definit drept expunerea într-o anumită valută,multiplicată cu variația în timp a cursului său de schimb. Una dintre problemele de fond în acest domeniu constă în imprecizia oricărei măsurători a riscului, asociat unui complex de posibilități și probabilități, datorită dificultăților de previzionare a evoluției cursurilor valutare. Modificarea acestor este influențată de un ansamblu de factori:

-fluxurile comerciale – abordările tradiționale pun accent pe impactul exporturilor și importurilor de bunuri/servicii asupra stabiliriicursurilor de schimb,întrucât acestea sunt principalele component ale cererii ̧si ofertei pentru orice valută;

-inflația relativă – potrivit parității puterii de cumpărare (PPP –purchsing power parity),moneda unei țări cu o rată a inflației mai mare tinde să se deprecieze față de moneda țării cu o inflație mai redusă, în absența unei asemenea ajustări fiind afectată competitivitatea economică și, implicit, balanța de plăți;

-dobânzile relative – țara cu rate ale dobânzilor mai înalte va atrage investitorii dintr-o țară cu rate ale dobânzilor mai scăzute. Acest lucru este valabil numai în absența variațiilor de curs între monedele celor două țări, în perioada investiției;

-investitțiile de capital – infuzia de investiții de capital sau de portofoliu într-o economie este determinată de o serie de factori de bază,cum ar fi o piață a valorilor mobiliare atractivă, care presupune că va primi afluxuri de capital, cu efect asupra întăririi monedei naționale.”

2.3.Căi de reducere a riscului valutar

‘’Riscul valutar apare sub forma posibilității de a înregistra pierderi decurgând din evoluția cursului de schimb a cărui volatilitate este larg cunoscută ca fiind influențată direct de riscul ratei dobânzii.Expunerea la riscul valutar,care se măsoară prin poziția valutară lungă sau scurtă,poate avea mari variații de la o bancă la alta ,fiind un risc bancar deosebit de nociv prin efectele sale,putând determina chiar falimentul instituției bancare.

Cele mai importante căi de reducere a riscului valutar sunt:

•utilizarea reglementărilor prudențiale care vizează asigurarea acoperiri riscurilor prin fonduri proprii,astfel încât sunt stabilite limite maxime ale expunerii la acest risc,în funcție de fondurile proprii ale instituției bancare.

Supravegherea riscului valutar se realizează atât de bancă cât si de Banca Naționlă a României,pe baza indicatorilor de poziție valutară raportați de instituțiile bancare.În vederea limitării riscului valutar,băncile sunt obligate:

-să dispună de un sistem de evidență care să permită atât înregistrarea imediată a operațiunilor în devize și calcularea rezultatelor acestora,cât si determinarea pozițiilor valutare individuale ajustate ți a poziției valutare toatale;

-să dețină un sistem de supraveghere și de gestiune a riscului valutar pe bază de norme și proceduri interne,aproate de C.A.a băncii;

-să dispună de un sistem de control permanent pentru verificarea respectării procedurilor interne;

-să desemneze un manager care ssă asigure coordonarea permanentă a activității valutare.

Poziția valutară într-o anumită deviză se calculează ca sumă algebrică a poziției valutare bilanțiere și a poziției valutare extrabilanțiere.La sfârsitul fiecărei zile bancare lucrătoare,pozițiile valutare ale unei instituții bancare sunt supuse următoarelor limitări:maxim 10%sin fondurile proprii ale băncii pentru oricare dintre pozițiile valutare individuale ajustate;maxim 20%din fondurile proprii ale institușiei bancare pentru pozișia valutară totală.Băncile vor raporta B.N.R.nivelul pozițiilor valutare,potrivit formularului”Supravegherea pozițiilor valutare’’.

•imunizarea societății bancare ,care presupune ajustarea periodică a pozițiilor valutare ale acesteia pentru a suprima pozițiile lungi sau scurte.Este o operție relativ scumpă,deoarece impune costuri de gestiune ridicate și prezintă și un cost de oportunitate care constă în faptul că nu permite specularea unei anumite poziții(lungă sau scurtă)în funcție de trendul cursului valutar.

•acoperirea riscului valutar se aplică pentru a reduce impactul volatilității cursului valutar asupra activelor și pasivelor bancare.Deși implicp cheltuieli tranzacționale mari ,gestiunea prin acoperire presupune asumarea unor riscuri rezonabile,anticipate.Având în vedere această tehnică(Hedging )reducerea riscului valutar se realizează pe baza unor instrumente contractuale derivate.Acestea au un preț și reprezintp acorduri între părți,fiecare asumându-și anumite obligații în favoarea celeilalte. „

Acoperirea riscului valutar se poate realiza prin:

-contractele forward: un contract forward este un acord de a cumpăra sau a vinde un activ la o anumită dată, la un anumit preț . Investitor A poate face un contract cu Firma B, în care A este de acord să cumpere un anumit număr de banițe de porumb B, la 15 dolari per obroc. Acest contract trebuie să fie onorat dacă prețul porumbului ajungând la $ 1 sau $ 100 pe obroc. Contracte forward poate ajuta la reducerea volatilității în anumite piețe , dar ele conțin riscurile inerente tuturor investițiilor speculative. Aceste contracte pot fi vândute pe piața secundară , dar persoana care deține contractul la capătul său trebuie să ia de livrare a activului suport . Contracte forward sunt identice cu contracte futures , cu excepția că dispozițiile lor nu sunt standardizate.

Un contract forward este similar cu un contract futures, în sensul că ambele tipuri de contracte acoperă livrarea și plata pentru o anumită marfă la o dată viitoare specifică la un preț specific.

Diferența este că un contract futures a stabilit termeni, cum ar fi data și cantitatea de livrare, și este tranzacționat pe o bursă la termen reglementate.

Un contract forward este tranzacționat peste tejghea și toate detaliile contractului sunt negociate între contrapartidele sau partenerii la acord.

Prețul specificat în contract înainte de valută străină, titluri de stat, sau alte produse poate fi mai mare sau mai mic decât prețul real de piață la momentul livrării, cunoscut sub numele de prețul spot.

Dar participanții au blocat într-un preț mai devreme specific astfel încât să știe ce vor primi sau de a plati pentru produsul, eliminand riscul de piață.

-Swap-ul valutar: operațiunile de swap valutar reprezintă tranzacții financiare în care două părți schimbă sume exprimate în două monede diferite, la începutul unei perioade, și le răscumpără la o dată viitoare predeterminată.
      Obiectivele determinante ale băncii centrale, în utilizarea operațiunilor de swap valutar, sunt acelea de a influența lichiditatea internă, de a gestiona rezervele valutare, precum și de a stimula dezvoltarea pieței financiare interne.
      Băncile centrale utilizează operațiunile de swap valutar din mai multe motive, printre care preferința băncii de a deține o varietate de instrumente de intervenții tehnice, utilizabile în mod discreționar, operațiunile de swap valutar constituind un instrument flexibil, procedurile fiind informale iar swap-urile ușor reversibile.
      De asemenea, spre deosebire de operațiunile de schimb valutar direct, operațiunile de swap nu au efecte directe asupra cursului valutar la vedere.
      Cu toate acestea, operațiunile de swap valutar pot influența nivelul cursului de schimb după derularea lor, ca urmare a efectului puternic al anunțării operațiunilor, acestea necesitând o perioadă minimă de două zile pentru ca tranzacția să devină efectivă.

-contractele futures: un contract futures este un angajament standardizat între doi parteneri, un vânzător și un cumpărător, de a vinde, respectiv de a cumpăra un bun (mărfuri, acțiuni, valute, aur etc) la un preț stabilit în momentul încheierii tranzacției și cu executarea contractului la o dată viitoare (future), numită scadență. Utilizat în întreaga lume, contractul futures este unul din cele mai populare instrumente de acoperire a riscului, asigurând împotriva unei eventuale evoluții nefavorabile a pieței și a prețurilor. Futures este un contract de vânzare-cumpărare a unui activ, la o dată ulterioară si la un pret negociat în momentul semnării. Tranzactionând atât mărfuri, cât si alte instrumente financiare, el ajută la obtinerea unui profit din specularea corectă a diferentei de pret dintre un moment viitor si cel curent, nepresupunând neapărat livrarea fizică a produsului, ci, de multe ori, doar plata acestei diferente. Ceea ce face acest contract să fie atât de popular este posibilitatea tranzactionării cu o investitie initială mai mică decât pe piata la vedere (spot). De exemplu, pentru a profita de miscările de pret ale unui contract future, trebuie investită o sumă echivalentă cu 20% din valoarea acesteia. În fond, esentială este capacitatea de a intui corect evolutia unor anumite preturi în timp.

-operațiunile valutare:reprezinta acorduri prin care vânzătorul (emitentul opțiunii)acordă o anumită tranzacție valutară la un anumit preț și termen.Pentru acest drept,cumpărătorul plătește o primă la preluarea opțiunii.Suma și scadența opțiunii pot fi alese de către cumpărător.În prezent,opțiunile valutare sunt disponibile în majoritatea țărilor cu piață valutară forward lichidă,nerestricționată de reglementări valutare.

2.4.Cuantificarea riscului valutar

’’Societățile bancare trebuie să calculeze cerința de fonduri proprii care să acopere riscul valutar la care se expun,prin înmulțirea sumei dintre poziția sa netă pe valută și poziția sa netă pe aur cu 8 %,în cazul ăn care valoarea poziției totale nete pe valută și pe aur depășește 2 % din totalul fondurilor proprii.

Pentru a determina cerințele de capital pentru riscul valutar,societățile bancare realizează un calcul în două etape:

1.Se calculează poziția deschisă netă a instituției pe fiecare valută(inclusiv moneda de raportare) și pe aur.Această poziție dechisă netă constă din suma următoarelor elemente(pozitive ori negative):

a)poziția spot netă(respectiv toate elementele de activ mai puțin elementele reprezentând datorii,iclusiv dobânda calculată și neajunsă la scadență,pe valuta în cauză sau ,pentru aur,poziția netă spot pe aur);

b)poziția forward netă(repectiv toate sumele de primit ,mai puțin sumele de plătit în cadrul tranzacțiilor fordward pe valută și pe aur,inclusiv futurespe valută și pe aur din principalul aferent swap-urilor pe valută care nu se reflectă în poziția spot);

c)garanții irevocabile(și intrumente similare)care urmează a fi,cu siguranță,executate și,probabil,nu vor fi recuperate;

d)venituri/cheltuieli viituare nete care nu sunt încă înregistrate,dar sunt deja acoperite în întregime(în această categorie,intituțiile de credit pot include cu acordul Băncii Naționale a României,venituri/cheltuieli viitoare nete care nu au fost încă evidențiate în contabilitate,dar deja sunt acoperite în întregime prin tranzacții forward pe valută.Odată exercitată aceasta opțiune,ea trebuie aplicată în mod consecvent);

e)echivalentul delta net(sau calculat în funcție de delta)al portofoliului total de opțiuni pe valută și pe aur;

f)valuarea de piață a altor opțiuni(altele decât cele pe valută și aur).

Pozițiile pe care o instituție le-a luat în mod deliberat pentru a se acoperi împotriva efectului advers al cursului de schimb asupra inducatorului de capital(capital ratio),pot fi excluse de la calcului poziției valutare deschise nete.Asemenea poziții trebuie să fie de natură netranzacționabilă sau structurală iar excluderea acestora precum și orice modificare a condițiilor privind excluderea lor necesită acordul autorității competente – Banca Națională a României.Același tratament,supus condițiilor similare celor de mai sus ,poate fi aplicat pozițiilor,deținute de instituție ,în legătură cu elemente care sunt deja deduse la calculul fondurilor proprii.

2.Se determină poziția valutară netă totala a instutuției ,pe baza pozițiilor lungi și scurte nete pe fiecare valută,alta decât moneda de raportare,precum și poziția lungă sau scurtă neta pe aur,care se transformă în moneda de transportare la cele mai raspândite cursuri de schimb la vedere (spot) ale pieței (pentru valutele pentru care BNR calculează și comunicp cursurile de schimb,se folosesc cotațiile anunțate pentru zilele respective).Aceste poziții sunt,în continuare,adunate separat pentru a forma totalul pozițiilor nete scurte și respectiv,totalul pozițiilor nete lungi.Cel mai mare dintre aceste două totaluri l prezintă poziția valutara totală netă a instituției.

Instituțiile de credit pot să mențină cerințe de capital pentru acoperirea pozițiilr pe valute strâns corelate,mai mici decât cele care rezultă din calcule.În acest sens,banca centrală poate considera două valute ca fiind strâns corelate numai daca,în următoarele 10 zile lucrătoare,apariția unei pierderi,din poziții egale și opuse pe astfel de valute,de 4 % sau mai puțin din valuarea respectivei poziții puse în corespondență(exprimată în moneda de raportare),are o probabilitate – calculată pe baza ratelor de schimb zilnice pe ultimii 3 sau 5 ani – de cel puțin 99%,atunci când se folosește o perioadă de observare de 3 ani,sau de cel puțin 95% ,când se folosește o perioadă de observare de 5 ani.Cerința de fonduri proprii pentru poziția pusă în corespondentă pe două valute strâns corelate,este de 4 % inmulțită cu valoarea poziției pusă în corespondență.Cerința de capital pentru pozițiile pe valutele stâns corelate nepuse în corespondență,precum și pentru toate pozițiile pe alte valute,este de 8% înmulțit cu cea mai mare dintre suma pozițiilor nete scurte și suma pozițiilor nete lungi pe valutele respective,după eliminarea pozițiilor pe valutele strâns corelate,puse în corespondență.’’