Măștile Lui Nietzsche

„MĂȘTILE

LUI NIETZSCHE“

-rezumatul tezei de doctorat-

AUTOR: NICOLAE STAN

DOMENIUL: ISTORIA FILOSOFIEI

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC: prof.univ., acad. GHEORGHE VLĂDUȚESCU

INSTITUȚIA: FACULTATEA DE FILOSOFIE A UNIVERSITĂȚII BUCUREȘTI

CUVINTE CHEIE: voință de putere, eterna reîntoarcere a Identicului, supraom, nihilism, metamorfoză, tragic, activ, reactiv, demascare, ierarhie, distanță, filosof legiuitor, limbaj ditirambic, gândire nomadă, forță, complex de forțe, sens, valoare.

CARACTERISTICI GENERALE ALE TEZEI

NOUTATEA ȘI ORIGINALITATEA TEZEI

Contribuția adusă de mine în această lucrare constă în trei aspecte ce sunt tot atâtea direcții originale de cercetare, cel puțin în filosofia românească :

a) demonstrarea ideii ca Friedrich Nietzsche, ca persoană istorică, reală, este construcția filosofiei sale. În opoziție cu interpretarea biografistă (Lou Salomé: Frederic Nietzsche, 1894), credem că filosoful german apare ca o “ființă-de-hârtie”, ca un factor activ și simbolic al corpului propriei sale opere. Biografia filosofului este dependentă de logica evoluției filosofiei sale, viața sa fiind modelată de filosofia sa. Adevărata sursă a operei nietzscheene nu este viața lui socială, terestră (aceasta este oricum schematică, săracă în evenimente, în vreme ce opera lui este intens-problematică, fertilă în semnificații) ,,ci este idealitatea dinăuntrul său ca “ființă-de-hârtie”, acolo unde infidelitatea față de modele și dogme – adică smulgerea suitei de măști – a fost calea de a ajunge la propriul chip. Iar acesta nu este material-carnal, ci simbolic. De aceea poate scrie într-o scrisoare din 1882:”am atins un punct în care trăiesc cum gândesc”.

b) lucrarea este prima exegeză completă, în limba română, a operei lui Nietzsche, în integralitatea ei. Alte lucrări au avut arii de cercetare parțiale: relația filosofolui cu muzica, ultimele luni de la Torino etc.

c) Realizarea unor sinteze comparative, pe de o parte între conținutul terestru al vieții nietzscheene și conținutul ei simbolic, conferit de succesiunea operelor sale, iar pe de altă parte între diversele perspective de interpretare ale textelor nietzcheene, probate istoric.

BAZA TEOTERICO-METODOLOGICĂ A LUCRĂRII

În capodopera sa, „Așa grăit-a Zatathustra“, valorificându-și peregrinările propriei vieți terestre și simbolice – simultan – , prezintă „cele trei metamorfoze ale spiritului : cum spiritul se schimbă în cămilă, cămila în leu și în fine, leul în copil“. Lucrarea analizează și interpretează cele trei stadii, urmărind osmoza totală dintre planul existențial și planul simbolico-textual, în fiecare stadiu : CĂMILĂ, LEU, COPIL.

În demersul nostru am fost ajutați de multe surse, între care cele mai fertile par a fi volumele„Nietzsche“ de Gilles Deleuze, apărut în 1965 în Franța, și tradus de Bogdan Ghiu în 1999, la editura ALL, și „Nietzsche și filosofia“, tradus de același autor la „Ideea Europeană“, în 2005.

Prima metamorfoză, CĂMILA, este etapa respectării tradiției și a maeștrilor. Ea este fixată între anii 1844-1869 și corespunde, în principal, debutului său: Nașterea tragediei.

A doua metamorfoză, LEUL, este perioada nihilistă a demolării iluziilor și a adevărurilor prestabilite. Este cuprinsă între anii: 1877-1882, și este reprezentată, de cele două volume din “Omenesc, prea omenesc”.

Spre sfârșitul acestei perioade sunt interpretate două carți cu caracter interstițial: Aurora și Știința voioasă.

A treia metamorfoză, COPILUL, este etapa afirmării propriei soluții filosofice, între anii 1883-1888. Ea cuprinde, cu deosebire, cele două capodopere nietzscheene: Așa grăit-a Zarathustra și Dincolo de bine și de rău. Anul 1888 este tratat separat, împreună cu operele aferente.

Cele trei mari etape din creația lui Friedrich Nietzsche sunt corespunzătoare celor trei tipuri de nihilism analizate de Gilles Deleuze:

a) nihilismul negativ care conferă valoare de neant vieții-aplicat pe/ și reprezentat de Nașterea tragediei;

b) nihilismul reactiv al negării lumii așa-zis adevărate, suprasensibile-aplicat pe/reprezentat de Omenesc prea omenesc;

c) nihilismul complet care face din negație autodistrugerea forțelor reactive ajunse la implozie și care pregătește transmutația-aplicat pe/și reprezentat de Așa grăit-a Zarathustra, cu deosebire.

STRUCTURA : lucrarea cuprinde șase capitole :

I: Intrarea în lume și formarea: 1844-1869.

II: Prima metamorfoză: CĂMILA: 1869-1876.

III: Adoua metamorfoză: LEUL: 1877-1882.

IV: A treia metamorfoză: COPILUL: 1883-1887.

V: Frenezia: 1888.

VI. Ieșirea din lume: 1889-1900.

PERSPECTIVELE de interpretare intrate în uz și la care m-am raportat fie polemic, fie consubstanțial, sunt:

a) perspectiva biografistă: Lou Andreas Salomé: Frederic Nietzsche, 1894.

b) perspectiva mitologizantă: Ernst Bertram: Nietzsche, încercare de mitologie.

c) perspectiva ontologică: Eugen Fink: La Philosophie de Nietzsche.

d) perspectiva postmodernă: Gilles Deleuze: Nietzsche și filosofia.

e) perspectiva hermeneutică: Gianni Vattimo: Dincolo de subiect.

f) perspectiva metafizică: Martin Heidegger: Metafizica lui Nietzsche.

Între acestea, dominantă în lucrare este interpretarea lui Deleuze, care valorifică flexibilitatea și perspectivismul gândirii nietzscheene, calificând filosofia nietzscheană drept un discurs nomad, opus gândirii rațional-administrative.

PRETEXTUL LUCRĂRII

Textul cu rol de pretext pentru debutul acestei lucrari este urmatorul:

“Aici, în <<ermitajul>> din pădure, al cărui ermit sunt eu, domnește, de ieri încoace, mare zarvă: nu știu, de fapt, ce s-a întâmplat, dar umbra unei crime se așterne asupra casei. A fost ascuns ceva în pământ, lucrurile au fost descoperite, se auzeau văicăreli cumplite, erau prezenți numeroși jandarmi, a avut loc o percheziție, iar noaptea am auzit din camera alăturată pe cineva oftând din greu, astfel că mi-a pierit somnul. Se pare că și în timpul nopții s-au făcut din nou săpături în pădure, s-a produs o surpriză, și iarași au fost lacrimi și țipete. Un funcționar mi-a spus că ar fi vorba de o <<poveste cu bancnote>> – nu am destulă curiozitate ca să știu atâtea câte știe, probabil, toată lumea în jurul meu.”

Nu este incipitul unui roman politist, ci numai un fragment dintr-o scrisoare adresată de Friedrich NIETZSCHE, la 18 iulie 1880, de la Marienbad, bunului și răbdătorului său prieten, Peter Gast.

În fragmentul dat, avem un personaj fascinat de propria sa lume, de propria sa operă, în raport cu care este atras în mod fatal și fericit.

Dar care să fie traseul acestui ermit, în vârstă de 36 de ani – vârstă pe care-o avusese tatăl lui, atunci când murise, la cei cinci ani ai băiatului cel mare –, total lipsit de însușirea cea mai “omenească”, mai practică și mai necesară pentru supraviețuire: curiozitatea comună? De unde vine el, din ce lume și din ce tip de familie și strămoși, ce suferințe misterioase l-au apăsat, ce stea îl călăuzește, astfel încât – lucru rarisim – să nu știe nimic despre “povestea cu bancnote” întâmplată în imediata lui apropiere?

Lucrarea își propune să parcurgă traseul formării acestui ermit vesel prezent în textul – pretext, total sustras din lumea reală, fascinat fiind de lumea lui ideală (și nu de „povești cu bancnote“), pentru care trăia.

CONȚINUTUL DE BAZĂ AL LUCRĂRII

METAMORFOZELE

Sintetic, relația de izomorfism dintre planul existențial și cel simbolic este prezentată în următorii trei pași:

1.”CĂMILA”: încrederea în genii și maeștri (1869-1876)..

A.PLANUL EXISTENȚIAL

Idealul nietzschean al Cămilei este mărturisit de filosof într-o scrisoare către Gersdorff, din 13 decembrie 1875, din Basel: „O gospodărie simplă, un program cotidian foarte ordonat, fără pofta iritantă de onoruri sau de viață socială, conviețuirea cu sora mea (motiv căruia i se datorează ambianța atât de total nietzscheană și ciudat de liniștită), conștiința de a avea prieteni buni, cu totul extraordinari, proprietatea a 40 de cărți bune din toate timpurile și locurile (și a mai multora nu tocmai rele), norocul imuabil de a fi găsit în Schopenhauer și Wagner pe educatorii mei, iar în greci obiectul cotidian al muncii mele, credința că de aici înainte nu voi mai duce lipsă de studenți buni – toate acestea alcătuiesc acum viața mea“3.

Este, acesta, un „ideal“ care va naște Filosoful din profesorul Friedrich Nietzsche, o dată cu, „Nașterea tragediei, în 1872; va da aripi ieșirii în arenă a incomodului pedagog pentru epoca lui prin cele patru „Considerații inactuale“ (între 1873 și 1876); va suferi primele răni ale socializării filosofice, prin atacuri primite la debutul său, dar va beneficia și de balsamul primelor solidarizări și dovezi de atașament din partea prietenilor (Rohde) și a Unicului Maestru (Wagner).

Este o perioadă de armonie cu sine și cu ceilalți, de încredere în propriul viitor, ceea ce-l face să-i scrie, entuziast, „scumpului“ său maestru, în noiembrie 1872: „trăiesc realmente în miezul unui sistem solar de dragoste prietenească“.

B) PLANUL SIMBOLICO-TEXTUAL: NAȘTEREA TRAGEDIEI, compusă între 1869-1871, publicată în 1872.

„Nașterea tragediei“ este dominată de spiritul filosofic schopenhauerian, ca și de imaginea copleșitoare a lui Richard Wagner în care tânărul filosof vedea propriul ideal, „Jupiterul meu!“. Fără a fi de acord cu teza lui Lou Salomé din „Friedrich Nietzsche“,apărută în 1894!, conform căreia ea explică opera nietzscheană prin biografia autorului, credem, odată cu meteorica iubită a lui Nietzsche, că opera lui de debut filosofic are ceva curat, sănătos, ingenuu – însușiri pe care și le va pierde în operele ulterioare. Faptul se explică, într-adevăr, prin atașamentul înflăcărat pentru tematică și ideile schopenhaueriene, ca și pentru personalitatea compozitorului. De aceea, se poate spune că „Nașterea tragediei“ este și o mărturisire de iubire.

Natura acestei măști prime este descifrată din chiar primele pasaje, când sunt supuse analizei cele două instincte artistice ale grecilor: Dionysos și Apollo. Sunt alte nume date celor doi piloni ai filosofiei schopenhaueriene: voința și reprezentarea, și aceștia derivați într-un mod strict personal din vai!, originarele kantiene: noumenul și fenomenul.

Dionysos este zeul nopții, al beției, al țâșnirii în contopirea universalului prin ruperea vălului Mayei, prin sfasierea iluziei întreținute de principium individuations indus de Apolo. Dionysos este zeul muzicii, al iraționalului originar. În opoziție, Apolo este zeul luminii, al visului întreținut de principium individuations, al lumii imaginilor și formelor armonioase. Reprezentarea lui estetică este arta plastică.

„Nașterea tragediei” întruchipează în totalitate nihilismul negativ, deoarece ea înalță ficțiunea unor valori superioare vieții și care conferă vieții valoarea de neant; este o negare a vieții prin afirmarea ficțiunii de tip apollinic – schopenhauerian; în acest fel, viața devine o „simplă aparență”, devine ireală…

2. LEUL: 1877-1882: etapa sceptică, pozitivistă, nihilist-reactivă.

A) PLANUL EXISTENȚIAL:

-“Într-o zi, era în timpul verii anului 1876, am simțit cum lua naștere în mine un dispreț neașteptat și o noua înțelegere: neiertător călcam pe frumoasele mele aspirații și visuri frumoase, așa cum le iubise pana atunci tinerețea mea….[….] O mare separare, intotdeauna mult mai mare, o îndepartare de buna voie, o nevoie de distanțare, o racire și o purificare, toate acestea și nimic altceva, fura dorința mea timp de multi anii (Note, 1886)- așa a luat naștere acea dureroasă, dar necesară, metamorfozare, a stării de dependență, în incomoda mișcare continuă și independentă; a entuziasmului respectuos față de maeștri, în opțiunea distanțarii și separarii; a iluziei, ca fals tarîm terapeutic, în plasarea pămîntului ca singurul orizont al sensului și valorii; a nihilismului negativ, în nihilism reactiv; a CĂMILEI răbdătoare și fals afirmativă, în LEUL furios, dar dornic de purificare. În alte cuvinte, așa a luat naștere CĂLĂTORUL, ieșit “disprețuitor” din mantia moale și călduța a Profesorului – Filosof, al cărui ideal era o gospodarie simplă, liniștita, înconjurată de afectivitate.

La 27 octombrie 1876, la Sorrento, are loc ultima întîlnire cu Wagner, într-o seară memorabilă prin eșecul ei ce va deveni răsunător, avîndu-i ca participanți pe Wagner, Cosima , Nietzsche și Malwida.

B) PLANUL SIMBOLICO-TEXTUAL: ”OMENESC…” -“<<Omenesc, prea omenesc>> constituie monumentul unei crize. Ea se prezintă ca o carte pentru spiritele libere [nota mea, Nicolae Stan: ulterior, în prefata din 1886, avea să “deconspire”, sever, că asemenea “spirite libere” n-au existat niciodată]; aproape fiecare pagină din ea exprimă o victorie – cu ea m-am eliberat de ceea ce nu făcea parte din natura mea. Ceea ce nu face parte din mine este idealismul; titlul spune <<Acolo unde voi vedeți lucruri ideale – eu văd lucruri omenești, o, numai lucruri prea omenești!>>”(Ecce homo) – iată mărturisirea tîrzie a filosofului, în 1888, cu privire la schimbarea „vocii”, a măștii,a paradigmei.

Actuala sa filosofie – inaugurată cu „Omenesc ….” – este o trezire, o desteptare dintr-un vis ce a cuprins omenirea gânditoare secole de-a rândul, cantonând-o în idealitatea metafizicii: „….așa cum omul raționează și azi în vis, omenirea a raționat multe veacuri de-a rândul și în stare de veghe: cea dintâi cauză care-i venea în minte pentru a explica ceva ce avea nevoie de explicație îi era de ajuns și trecea drept adevăr.

Am numit impulsul de neoprit către suprasensibil, cu un termen preluat din Nietzsche, Hăitașul Întunecat și Pătimaș care se năpustește asupra călătorului, aflat mereu pe drum, împingându-l către idealitatea „celui mai frumos lucru” (originat în conștiință), identificat de Nietzsche cu: cunoașterea (voința de adevăr ca formă a credinței), morala (o „minciună convențională”) și religia creștină (cu forma ei supremă de nihilism: idealul ascetic, combinație reactivă a resentimentului și a conștiinței încărcate).

După „Omenesc…” urmează două opere interstițiale: Aurora și Știința voioasă, care portretizează tipul de om metafizic, aflat sub tirania timpului („omul cu ceasul în mână”) și a cunoașterii (tema omului-ascet, af.113, ”Aurora”), dar și vestesc noii filosofi afirmativi, ca și un alt tip de om: creator de sens și valoare.

3: “COPILUL’’(1883 – 1888): FILOSOFIA PROFETICĂ

A) PLANUL EXISTENȚIAL:

Începând cu anul 1883, viața și textul nietzscheene își arată, în mod transparent, congruența lor intimă. Izomorfismul dintre modul său de a fi și modul său de a gândi este total, fără rest. Sustras iremediabil lumii imediate, dar tocmai pentru a o re-afirma în eternitate, filosoful–dinamită intră în text și, mai departe, se oferă cu generozitate interpretărilor sub multiplicitatea cărora textul se dispersează în variante interpretative.

Dacă până atunci, viața lui suportase toate ipostazele murmurului social mediocrizat, toate iluziile comunitare, după decembrie 1882 se va regăsi pe sine într-o liniște profundă, dramatică în străfunduri, senină la suprafață. Nevoia de alteritate în înțelesul prezenței imediate – a celuilalt îi va fi tot mai străină. Celălalt nu este cel-mai-apropiat, ci cel-mai-îndepărtat. Nietzsche cultiva distanța deoarece ea presupune ierarhie. Lipsa distanței (prin cel-mai – apropiat) produce contradicții, dialectică, așa cum sclavul hegelian se raportează la stăpân, resentimentar.

În consecință, adept al distanței, Nietzsche era convins că scrie pentru “oamenii vitorului”, pentru cei de dincolo de secolul său. Secolul al XIX-lea era ceva ce trebuia depășit . . .

Capodoperele sale vor fi scrise cu frenezie și, în același timp, cu limpezime de cristal pentru cei care vor și pot s-o recunoască: “Așa grăit-a Zarathustra” (1883-1885), “Dincolo de bine și de rău” (1886), “Despre genealogia moralei” (1887), “Cazul Wagner”, “Amurgul idolilor”, “Antichristul”, “Ecce homo”, “Nietzsche contra Wagner” (1888).

B) PLANUL SIMBOLICO-TEXTUAL: ”AȘA GRĂIT-A ZARATHUSTRA” și “DINCOLO DE BINE ȘI DE RĂU”.

STILUL. Disputa în jurul limbajului acestei opere (Așa grăit-a Zarathustra) este redusă la patru tipologii: a) o interpretare moderată: St. Aug. Doinaș propune formula “discursului-mixt”, o combinație între forma poetică și conținutul gândirii filosofice; b) a doua tipologie reduce opera la zona beletristică, (Paul Ernst).; c) a treia tipologie pune accentul pe gândirea originală și profundă a filosofului (Heidegger); d) a patra tipologie (Gilles Deleuze, Giorgio Colli, Pierre Klossowski, Jacques Sojcher), pe care am susținut-o și care exprimă “imediatețea vieții”, dincolo de reprezentare și conștiință, o “gândire nomadă”.

PARADIGMELE. Sunt analizate cele două paradigme interpretative prin care s-a valorizat filosofia nietzscheană din “Așa grăit-a Zarathustra”: cea metafizică și cea antimetafizică.

Paradigma metafizică este reprezentată de interpretarea lui Martin Heidegger: ”La fel ca întreaga gândire a Occidentului de la Platon încoace, gândirea lui Nietzsche este metafizică”, ea nu este altceva decât ”împlinirea metafizicii occidentale” (Metafizica lui Nietzsche). Este prezentată, pe scurt, concepția heideggeriană asupra metafizicii („istoria absenței și a uitării adevărului ființei”), ca și asupra naturii lumii contemporane (ca Ge-Stell, esență a tehnicii cu rol constrângător, în „Întrebare privitoare la tehnică”, 1953). Apoi, sunt analizate, din perspectiva heideggeriană, trei din conceptele fundamentale nietzscheene: voința de putere („caracterul fundamental al ființării ca o atare ființare”), eterna reîntoarcere a Identicului („ajungerea la prezență a nepersistentului“), a ceea ce devine, ca atare, însă aceasta se petrece în cadrul unei supreme persistențe („mișcarea în circuit”), supraomul („subiectivitate necondiționată ajunsă la împlinire ca subiectivitate a voinței de putere”).

Paradigma antimetafizică este exprimată prin Gilles Deleuze („Nietzsche și filosofia”) care oferă interpretări opuse lui Heidegger cu privire la conceptele fundamentale: voința de putere (ca un raport de forțe, un complex de interacțiuni ce alcătuiesc un tip de forțe și vrere, donatoare de sens și valoare fiecărui fenomen subsumat), eterna reîntoarcere a Identicului, anti-ciclică („reproducere a devenirii ca producere a unei deveniri active” prin care se reîntoarce numai pozitivul, iar negativul este eliminat), supraomul (un nou tip, altul decât tipul uman epuizat, rezultat al transmutației valorilor, rolul lui fiind să „desemneze tocmai revenirea a tot ceea ce este, tipul ce reprezintă Ființa selectivă…”).

CONCLUZII: am susținut interpretarea antimetafizică, alaturi de Mihai Spăriosu, Michel Haar, Gilles Deleuze, accentuând ideea că filosofia nitzscheană este prin excelență una a interpretării și a perspectivismului ca moduri de a fi ale lumii și nu a unui substanțialism de natură platonică („<Esența>, <natura internă> sunt un rezultat al perspectivei și presupun deja o multiplicitate. […]. Nu putem întreba: <cine interpreteaza?>, căci însăși interpretarea există (dar nu ca o <existență>, ci ca un proces, ca o devenire) ca o formă a voinței de putere…” (Voința de putere, fr.556).

”DINCOLO DE BINE ȘI DE RĂU”. Cartea este discursul celui „eliberat”, aflat „dincolo de bine și de rău” (ca manifestari nihiliste), cu privire la prejudecățile epocii moderne, contemporane lui Nietzsche: este „în toate aspectele ei esențiale o critică adusă modernității, științelor moderne, artelor moderne, neexcluzând de aici nici politica modernă…”

Așadar, cartea pare datată istoric, pentru că ea atacă aspecte ale contemporaneității stricte a filosofului: cum se filosofează, lipsa de orizont a spiritului științific, morala „de turmă”, morala creștină, europeanul cel de toate zilele…

Am realizat o critică a receptării eronate (sau de rea credință) a filosofiei nietzscheene, care: 1. nu poate fi…sursa ideologiei nationalist-creștine, deoarece Nietzsche nu cultiva un misticism al rasei, ci, dimpotrivă, este net antireligios și perspectivist; 2. Friedrich Nietzsche, plasat în marginea sistemului secolului al XIX-lea (al cărui simbol era Wagner) face o apologie a evreilor și propune o „expulzare din țară a tuturor antisemiților”; 3. soluția unei instituiri a „aristocrației” care, pe de o parte se autodetermină existențial și, în același timp, determină valorile (conferind prestigiu lucrurilor), a fost mistificată în receptare, către sensul biologizant și darwinist, adică tocmai ceea ce respingea Friedrich Nietzsche, ca manifestări resentimentar-nihiliste.

Aceste trei metamorfoze nietzscheene sunt încadrate de capitolul privitor la „Intrarea în lume și formarea” caracterului nietzschean (1844-1869), dominat de familie, prieteni, Schopenhauer, Wagner; apoi de capitolul Frenezia ce analizează cărțile scrise în ultimul an activ, 1888, văzute ca finalizări nihiliste, de unde și tonul lor polemic.

În final, capitolul „Ieșirea din lume” (1889-1900) tratează, în detalii necunoscute publicului românesc, tragismul sfâșietor al de-realizării unui suflet diamantin, precum și caracterul ușor ne-credibil al oricărui biograf care respectând <adevărul istoric> al „nebuniei” nietzscheene, este asimilat cu greutate de către lectorul obișnuit ce asociază geniul cu o profundă sănătate.

Pentru a-i înțelege filosofia și viața acestui gânditor ascuns sub masca pustnicului, trebuie, în măsura posibilului, să i le reconstruim. Tot astfel cum, urmându-l pe Maurizio Ferraris, pentru Nietzsche însuși intenția hermeneutică “rămâne îndreptată fundamental către o analiză reconstitutivă”. Dar este posibilă o astfel de restaurare definitivă, unică, adevarată? Sau, dimpotrivă, cum argumentează Gadamer în “Adevar și metodă”: “Viața care este restaurată, recuperată în starea ei de stranietate, nu mai este viața originară. Ea capătă, prin acea persistență a stranietății, o a doua existență a planului culturii.”

În acest sens, analiza propusă de noi, a evoluției indestructibile a vieții și a operei acestui “ermit” vesel, este și ea o interpretare care-și modifică obiectul (în sens gadamerian), dar și propria noastră conștiință de interpret în fața textului.

IV. BIBLIOGRAFIE CRITICĂ

AIFTINCĂ, Marin: Nietzsche. Ființă și valoare, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003.

BATAILLE, Georges: Suveranitatea, Editura Paralela 45, Pitești, 2004.

BEAUFRET, Jean: Dialogue avec Heidegger, vol II, Ed. de Minuit, 1973.

BERTRAM, Ernst: Nietzsche, încercare de mitologie, Editura Humanitas, București, 1998.

Cahiers de Royumont, Philosophie nr. VI, Nietzsche, Les Editions de Minuit, Paris, 1967.

BIRAULT, Henri: De la beatitude chez Nietzsche;

FOUCAULT, Michel: Nietzsche, Freud, Marx;

LOWITH, Karl: Nietzsche et sa tentative de recuperation du monde;

VATTIMO, Gianni: Nietzsche et la philosophie comme exercices ontologiques

WAHL, Jean:Ordre et desordre dans la pensee de Nietzsche

CHAMBERLAINE, Lesley: Nietzsche la Torino. Sfârșitul viitorului, Editura Vivaldi, București, 1999.

DELEUZE, Gilles: Critique et clinique, Les Editions de Minuit, Paris, 1993.

DELEUZE, Gilles: Nietzsche, Editura All, București, 1998

DELEUZE, Gilles: Nietzsche și filosofia, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, București, 2005.

DOMENACH, Jean Marie: Întoarcerea tragicului, Editura Meridiane, București, 1995.

FELLMAN, Ferdinand: Istoria filosofiei în secolul al XIX-lea, Editura All, București, 2000.

FINK, Eugen: La Philosophie de Nietzsche, Les Editions de Minuit, 1965.

FOUCAULT, Michel: Cuvintele și lucrurile, Editura Univers, București, 1994.

Gulian C.I.: Nietzsche I, Editura Academiei Române, București, 1994.

Gulian C.I.: Hegel. Tânărul Nietzsche, M. Eliade, Editura Academiei Române, București, 1992.

GUTHRIE, W.K.C.: Sofiștii, Editura Humanitas, București, 1999.

HAAR, Michel: Nietzsche et la metaphisique, Editura Gallimard, Paris, 1993.

HAAR, Michel: Par-dela le nihilisme. Nouvaux essays sur Nietzsche, Puf, Paris, 1998.

HAAR, Michel: Le chant de la terre, Herne, Paris, 1985.

HALEVY, Daniel; Nietzsche, Ed. Bernard Grasset, 1944.

HEIDEGGER, Martin: Originea operei de artă, Editura Univers, București, 1982.

HEIDEGGER, Martin: Metafizica lui Nietzsche, Editura Humanitas, București, 2005.

HEIDEGGER, Martin: Repere pe drumul gândirii, Editura Politică, București, 1988.

HEIDEGGER, Martin: Principiul identității, Editura Crater, București, 1991.

HEIDEGGER, Martin: Nietzsche, Neske, Pfullingen, 1961.

ILIȘOI, Diana: Nietzsche și postmodernismul, Editura Antet.

JANZ, Curt Paul: Nietzsche, biographie, tome III, Ed. Gallimard, 1985.

JASPERS, Karl: Nietzsche. Einfuhrung in das Verstandnis seines Philosophierens, Walter de Grytter, GMBH & CO.

KOFMAN, Sarah: De l’ “Ecce homo” de Nietzsche-Explosion I”, Editions Galilee, 1992.

KOFMAN, Sarah: Les enfants de Nietzsche-Explosion II, Editions Galilee, 1993.

KLOSSOWSKI, Pierre: Nietzsche et la cercle vicieux”, Ed. Mercure de France.

KOHLER, Joachim: Friedrich Nietzsche & Cosima Wagner, Editura Paralela 45, Pitești, 2003.

LAZĂR, Ioan: Nietzsche. Spectacolul paradoxului, Editura Felix Film, București, 2005.

Lectures de Nietzsche, Le livre de poche, 2000.

MACOVICIUC, Vasile: Inițiere în filosofia contemporană, Editura Economică, București, 2000.

MARGA, Andrei: Întroducere în filosofia contemporană, Editura Polirom, Iași,2002.

PLATON, Opere I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975.

POSSENTI, Vittorio: Filosofia după nihilism, Galaxia Gutenberg, 2006.

RĂDULESCU-MOTRU, Constantin: Nietzsche, Editura Eta, Cluj-Napoca, 1990.

RORTY, Richard: Pragmatism și filosofie post-nietzscheană, Editura Univers, București, 2000.

ROSE, Seraphim: Nihilismul și revelația lui Dumnezeu în inima omului, Editura Anastasia, București, 1997.

SAFRANSKI, Rudiger: Un maestru din Germania, Editura Humanitas, București, 2004.

SAFRANSKI, Rudiger: Nietzsche. Biographie d’une pensee, Ed. Actes Sud, 2000.

SALOME, Lou Andreas: Frederic Nietzsche, Editura Bernard Grasset, Paris.

SÂRBU, Cristina Maria: Nietzsche și muzica, Editura Fundația Culturală Ideea Europeană, București,2005.

SCHELLER, Max: Omul resentimentului, Editura Trei, București, 1998.

SECOLUL 21: Nietzsche-un precursor al secolului XX, Editura Fundației Culturale Secolul 21, București, 2001.

SECOLUL 21: Alteritate, Editura Fundației Culturale Secolul 21,1-7/2002.

SOJCHER, Jacques: Nietzsche, întrebarea și sensul, Editura Libra, Bucuresti, 2006.

SPĂRIOSU, I. Mihai: Resurecția lui Dionysos, Editura Univers, București, 1997.

ȘTEFĂNESCU, Alexandru: Nietzsche și “moartea lui Dumnezeu”, Editura Paideia, București, 2004.

STEINER, Rudolf: Friedrich Nietzsche, un luptător împotriva epocii sale, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003.

van TONGEREN, Paul J.M.: Reinterpretarea culturii moderne, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2004.

VATTIMO, Gianni-Pier Aldo Rovatti: Gândirea slabă, Editura Pontica, Constanța,1998

VATTIMO, Gianni: Dincolo de subiect, Editura Pontica, Constanța, 1994.

VATTIMO, Gianni: Subiectul și masca, Editura Pontica, Constanța, 2001.

VATTIMO, Gianni; Sfârșitul modernității, Editura Pontica, Constanța,1993.

VATTIMO, Gianni: Dincolo de interpretare, Editura Pontica, Constanța, 2003

VATTIMO, Gianni: Aventurile diferenței, Editura Pontica, Constanța, 1996.

VLĂDUȚESCU, Gheorghe: Deschidere către o posibilă ontologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

WOLTING, Patrick: Nietzsche et le probleme de la civilization, Ed Puf, 1995.

ZITTEL, Claus: Figuri ale autosuprimării la Nietzsche, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2004.

ZWEIG, Stefan: Tolstoi, Nietzsche, Editura Științifică, Bcurești, 1996.

II.AU FOST UTILIZATE URMĂTOARELE EDIȚII ALE OPERELOR NIETZSCHEENE

NIETZSCHE, Friedrich: Aforisme, scrisori, Editura Humanitas, București,1992.

NIETZSCHE, Friedrich: Ecce Homo, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.

NIETZSCHE, Friedrich: Opere complete 1. Poezia, Editura Hestia, Timișoara, 1995.

NIETZSCHE, Friedrich: Opere complete 2. Nașterea tragediei. Considerații inactuale I-IV, Editura Hestia, Timișoara, 1998.

NIETZSCHE, Friedrich: Opere complete 3. Omenesc, prea omenesc I și II, Editura Hestia, Timișoara,2000.

NIETZSCHE, Friedrich: Opere complete 4. Aurora. Editura Hestia, Timișoara, 2001.

NIETZSCHE, Friedrich: Știința voioasă. Genealogia moralei. Amurgul Idolilor, Editura Humanitas, București, 1994.

NIETZSCHE, Friedrich: Așa grăit-a Zarathustra, Editura Humanitas, București, 1994.

NIETZSCHE, Friedrich: Dincolo de bine și de rău, Editura Teora, București, 1998.

NIETZSCHE, Friedrich: Antichristul, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 1996.

NIETZSCHE, Friedrich: Cazul Wagner. Nietzsche contra Wagner, Editura Humanitas, București, 2004.

NIETZSCHE, Friedrich: Voința de putere, Editura Aion, Oradea, 1999.