MASTERAT:SECURITATE NAȚIONALĂ ȘI EURO-ATLANTICĂ [304511]

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE

MASTERAT:[anonimizat]:

STUDIU DE CAZ UCRAINA

Coordonator științific:

Lector universitar doctor Mihai Ghițulescu

Absolvent: [anonimizat]

2018

[anonimizat] s-au extins proporțional ca urmare a evoluției tehnologice și remodelării mediului de securitate internațional. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]-un mod declarat.

[anonimizat] a conflictului pe scena internaționlă. Acesta a fost denumit adeseori „ război de generație nouă”, „război neliniar”, „război ambiguu”, „conflict din zonă gri”, exemplul cel mai elocvent fiind cel mai bine ilustrat de eforturile guvernului rus de a submina guvernul Ucrainei printr-o [anonimizat] o relativă similitudine a [anonimizat] "revoluții de culoare", din unele părți ale fostei Uniuni Sovietice și din Peninsula Balcanică. [anonimizat]: Iran, [anonimizat], Al-[anonimizat] „ hibride", pentru a-și atinge obiectivele propuse.

Așa cum s-a [anonimizat] "război hibrid" [anonimizat], începând de la Revoluția Americană cu Armata Continentală a [anonimizat] (în timp ce gherilele spaniole au atacat liniile lor de comunicații) [anonimizat] a combinat operațiunile convenționale în Palestina cu forțe neregulate sub controlul operațional britanic.

[anonimizat], războiul hibrid modern are potențialul de a [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], acțiuni ascunse de către serviciile secrete pentru a [anonimizat], [anonimizat].

Obiectivul acestei lucrări este de a identifica principalele caracteristici atribuite războiului hibrid ce se regăsesc în cazul conflictului din Ucraina și de a identifica prezența acestora în principalele definițiii atribuite acestui concept.

CAPITOLUL 1: [anonimizat].

Termenul actual pentru "război hibrid", a fost introdus în anul 2005, când James N. Mattis, acum Secretarul Apărării al SUA și cercetătorul Frank Hoffman din cadrul Universității Naționale de Apărare a SUA, au publicat articolul „Future Warfare: The Rise of Hybrid Wars”, numindu-l „o combinație de abordări noi – mijloace de război ", ca un element nou în abordarea teoretică și adaptabilitatea forțelor SUA la un mediu neclar de confruntare.

Chiar dacă lui Hoffman îi este atribuit conceptul și alți cercetători au formulat definiții care au avut opinii diferite față de cele ale acestuia. Colonelul John J. McCuen descrie războiul hibrid ca pe: „o combinație de război simetric și asimetric în care forțele de intervenție desfășoară operațiuni militare tradiționale împotriva forțelor militare inamice și țintelor, în timp ce trebuie în mod simultan și decisiv, să obțină controlul populației locale din zona de luptă, securizându-le și stabilizându-le (operațiuni de stabilitate)” .

La fel ca Hoffman, McCuen recunoaște că războaiele hibride implică o combinație de capabilități simetrice și asimetrice. Cu toate acestea, McCuen acordă o mai mare concentrare asupra câștigării controlului asupra populației din spațiul de luptă.

Una dintre cele mai recente descrieri militare americane ale războiului hibrid se găsește în Strategia Militară Națională(NMS) a Statelor Unite din anul 2015. Armata SUA se așteaptă să se implice în „conflicte hibride", cuprinse de violență statală și non–statală unde actorii îmbină tehnici, capabilități și resurse pentru atingerea obiectivului.

Statele și actorii non-statali pot lucra împreună pentru atingerea obiectivului comun și pot să angajeze o gamă largă de capabilități.

Folosirea conflictelor hibride de către statele agresoare „servește la sporirea ambiguității, la complicarea luării deciziilor și încetinirea coordonării la răspunsuri eficiente”.

După cum se poate observa, se pune accentul pe forțe regulate și neregulate pentru îndeplinirea aceluiași obiectiv și totodată prin creșterea capabilităților avansate pentru forțele neregulate. Graficul din Figura 1.1. Continuitatea conflictului, ilustrează cum se face diferențierea între conflictele hibride și celelalte forme de conflict.

Graficul scoate în evidență faptul că există un nou tip de conflict și există o mai mare probabilitate să se producă în viitor decât o intervenție militară directă. De la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, SUA și aliații săi au desfășurat un război global împotriva terorismului, concentrat pe înfrângerea terorismului (rețeaua Al-Qaeda, terorismului islamist sau ISIS), având ca rezultat conceptual faptul că contra-terorismul domină gândirea strategică. Foarte mulți analiști militari clasifică în mod constant terorismul drept cea mai mare amenințare la adresa securității statelor. După ani de conducere a contra-insurgenței și a contra-terorismului în țări precum Afganistan, Irak, Siria…, în operațiuni ce vizează organizațiile teroriste, aceste experiențe au influențat foarte puternic conceptul de război hibrid.

Există riscul ca războiul hibrid să devină un nou mod de a explica metodele în care islamiștii radicali au ales să conducă războiul, mai degrabă decât modul în care se vor desfășura conflictele viitoare.

Un alt cadru conceptual destul de interesant este prezentat de către Institutul Internațional pentru Studii Strategice în publicația „Military Balance”, ediția 2015, definind războiul hibrid ca:

„utilizarea instrumentelor militare și nonmilitare într-o campanie integrată, destinată obțineri elementului surpriză, păstrarea inițiativei și câștigarea atât din punct de vedere psihologic cât și fizic a avantajelor prin mijloace diplomatice; operații de informații sofisticate și rapide, operațiuni de război electronic și atacuri cibernetice; ascunse și ocazional prin acțiuni militare deschise, acțiuni de informații; și presiunea economică”.

După cum se poate observa, se pune accentul pe o mare varietate de tactici pentru atingerea obiectivului. Ceea ce este statutează definiția în mod aparte este obținerea unui avantaj psihologic și folosirea presiunii economice. Aceste elemente au mai fost folosite în istoria a ceea ce numim „război hibrid” sau în concepte conexe „războiul fără limite”, însă nu au fost incluse în mod specific în definiția acestuia.

Analiștii militari ruși au oferit deasemenea o interpretare folositoare ca și perspectivă a conflictelor viitoare. Seful Statului Major General al Federației Ruse, Valery Gherasimov publica un articol în februarie 2013 în revista VPK afirmând că războaiele viitoare vor scoate în evidență:

„utilizarea pe scară largă a măsurilor politice, economice, informaționale, umanitare și a altor măsuri nonmilitare, folosite împreună cu utilizarea potențialului de protest al populației”.

Se poate observa că aceasta nu este o definiție a războiului hibrid, însă are în comun anumite caracteristici, Gerasimov concentrându-se preponderent pe o utilizare combinată a influenței politice, economice și a operațiunilor informaționale.

1.1. Evoluții conceptuale din perspectiva istorică și a evoluției conflictului.

O analiză cuprinzătoare a exemplelor istorice privind conflictelor hibride indică cu certitudine faptul că anumite principii durabile ale organizațiilor hibride și războaiele hibride există și chiar persistă. De exemplu, o atentă observare a modelelor repetitive de motivație instituțională și aplicabilitate tactică pot contribuii la elucidarea unor manifestări specifice acestor forme, ce pot să ofere o perspectivă asupra logicii unui sistem de război hibrid, permițând astfel formularea unei teorii. Astfel de teorii, ar putea explica logica acestor tipare repetitive astfel încât să permită specialiștilor militari să anticipeze manifestarea și natura comportamentelor hibride viitoare. Chiar dacă la nivelul unor importante instituții de securitate sunt acceptate consensual aceste forme de manifestare nespecifice războiului convențional, nu există o formă unanim acceptată la nivel de înțelegere. Aceștia au atribuit numeroase definiții scenariilor hibride și au oferit descrieri diverse ale acestora, dar fiecare a fost unic legat de ambele perspective, cea a autorului și cel al mediului specific. Ca și rezultat, nici o definiție sau descriere nu poate fi aplicată ca și model universal valabil, sau ca având relevanță pentru toate scenariile hibride potențiale, acestea necesitând unele adaptări pentru a se potrivi modelului. Această lipsă a consensului și o înțelegere redusă a modelelor generale, au limitat capacitatea strategilor militari de a modela doctrinele și mediul operațional la situații hibride.

Pentru a scoate în evidență specificitatea, caracteristicile și evoluția conflictelor hibride, trebuie să scoatem în evidență caracteristicile evolutive și istorice ale războaielor convenționale specifice teoriei conflictelor. Plecând de la o definiție inițială a conflictului specificată în Dicționarul explicativ al limbii române, conform căruia războiul poate fi definit ca: „un conflict organizat purtat între state, națiuni sau alte părți, într-o anumită perioadă de timp, pentru a obține obiectivul politic/ideologic dorit”, conform teoriilor actuale, războiului modern poate fi împărțit în două categorii, război convențional și neconvențional.

Din punct de vedere istoric, teoreticienii pot analiza războiul nu numai ca un proces evolutiv, definit de nivelul tehnologic atins, de nivelul de angajare a forțelor ci și prin nivelul presiunii sociale. Înțelegerea duală a războiului ca fiind atât un proces evolutiv cât și ca pe o acțiune cu multe forme, stabilește etapa pentru o mai bună înțelegere a războiului hibrid, ca pe o sumă a mai multor părți evolutive, a căror întrepătrundere optimizată definesc organizațiile hibride, mai mult decât o sumă totală de forme.

Un punct de plecare util pe această analiză evolutivă este teoria războiului modern, care a fost propusă de către teoreticianul militar Dr. Thomas X. Hammes în cartea sa, „The Sling and the Stone: On War in the 21st Century”, în care vorbește despre patru generații de războaie. Hammes a argumentat astfel că războiul modern din prima generație a fost un conflict dominat de statul național care folosea tactica liniei și a coloanei apropiată, ca și ordine în luptă și avantajul tehnologic al puștii și mitralierei, specific secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.

Războiul din a doua generație, având ca fundament pe primul, prin folosirea tacticii focului liniar și a mișcării cu accent pe sprijinul focului indirect al artileriei, proeminent secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea.

Războaiele din generația a treia au fost caracterizate prin tactica de viteză, manevră și atacul în adâncime cu ajutorul aviației asupra componentelor civile și militare, provocând astfel colapsul inamicului. Această formă de război a fost proeminentă în timpul secolului al XX-lea.

A patra generație de război, a apărut de la mijlocul secolului al XX-lea, acolo unde actorii statali și nonstatali au folosit tactici de influențare, în plus față de tacticile militare clasice pentru a compensa diferențele tehnologicei. În această categorie de război, ideile de: război de gherilă, insurgență, războiul de durată, se potrivesc pentru a descrie un mod de a purta un război în care avantajele militare convenționale sunt compensate de mijloacele de război neconvenționale și sunt asociate unui proces de gândire unificator care stabilește starea finală (militară/politică) dorită.

Revenind la specificitatea conflictelor din secolul al XXI-lea, se poate observa că sunt este caracterizate un element major, și anume Occidentul în război la distanță pentru conservarea interesului, punând în operă doctrina „zero morți”, ce fac apel la mercenari și/sau la puterea tehnologiei12 pentru atingerea obiectivelor propuse. Dacă la acestea se adaugă și celelalte elemente induse de implicarea unor grupări non statale, precum extremiștii religioși, traficanții ce devin actori care se implică în conflicte armate, atunci putem avea o imagine completă și complexă a ceea ce înseamnă și va însemna pe viitor războiul.

Revenind la specificitatea conflictelor din secolul al XXI-lea, se poate observa că sunt este caracterizate printr-un element major: Occidentul în război la distanță pentru conservarea interesului, punând în operă doctrina „zero morți”. Pentru aceasta se face apel fie la mercenari și/sau la puterea tehnologiei. Dacă la acestea se adaugă și celelalte elemente induse de implicarea unor grupări non statale, precum extremiștii religioși, traficanții ce devin actori care se implică în conflicte armate, atunci putem avea o imagine completă și complexă a ceea ce înseamnă și va însemna pe viitor războiul (de exemplu Pakistanul a permis dezvoltarea unor astfel de grupuri în ideea utilizării într-un conflict potențial cu India).

Evoluția conceptului a fost determinată de apariția și altor termeni, care explicau într-un anumit mod elementele de conflictualitate (război complex, război din generația a IV-a).

Departamentul Apărării al Statelor Unite a încorporat noțiunile războiului de generația a patra și pe cele ale războiului complex în anul 2006, expunând toate categoriile de amenințări neregulate, tradiționale (convenționale), catastrofale (de distrugere în masă) și perturbatoare (criminale/teroriste), provocări în contrast cu probabilitatea și impactul amenințărilor potențialelor la adresa S.U.A.

Această identificare separată a elementelor de amenințare reflectă ideea războiului complex în care ar putea coexista diferite tipuri de forțe și care ar putea să se completeaze reciproc pe câmpul de luptă în viitor, dar implică și ideea că aceste categorii ar putea să acționeze într-un mod neclar și imprevizibil sau chiar să fuzioneze împreună. Putem spune astfel că QDR 2006, a deschis ușa unui spectru de război foarte diferit ce a determinat strategii militari să se gândească la forțele mixte în medii complexe, o schimbare radicală de la genul de politici militare specifice Războiului Rece, la politicii de dezbinare, punând bazele esențiale pentru recunoașterea războiului hibrid ca o fuziune de capabilități. Acesta a reprezentat un punct de cotitură în abordările viitoare, reprezentând o schimbare a paradigmei, de la politicile specifice Războiului Rece, orientate pe scară largă (simetrice, amenințări ale actorilor statali) la politici care proiectează obiective cu domeniu de aplicare limitat și amenințări asimetrice. În acest sens, Departamentul Apărării al SUA a început în mod oficial un dialog care să conducă în cele din urmă la teoretizări ale conceptului de „război hibrid”.

Până în prezent lucrarea lucrarea lui Frank Hoffman din 2006 a devenit standardul de referință pentru înțelegerea conceptului și efectele pe care acestea le-ar putea induce într-un mediu stabil, instabil sau în anumite zone incerte „zone de gri”.

O explicație mai bună a organizațiilor hibride poate fi observată în doctrina militară britanică, fiind în contrast însă cu teoria lui Hoffman ce consideră războiul hibrid ca pe un aspect al războiului neregulat. Nu este făcută nici o distincție între o forță neregulată sau de gherilă și orice alt tip de forță mai bine echipată, care folosește o varietate de tactici asimetrice.

Războiul hibrid este condus de forțele neregulate care au acces la arme mult mai sofisticate și sisteme deținute în mod normal de forțele regulate. Războiul hibrid se poate transforma și se poate adapta pe tot parcursul unei campanii așa cum o permit circumstanțele și resursele. Este de anticipat că grupurile neregulate vor continua să achiziționeze arme sofisticate tehnologii și că forțele de intervenție vor trebuie să se confrunte cu o varietate de amenințări care au fost în trecut asociate în primul rând cu forțele armate obișnuite ale statelor. Ca urmare, britanicii nu consideră ca având o logică diferită în ceea ce privește formarea sau utilizarea unei amenințări hibride, considerând-o o lacună în diferențele de înțelegere ale unor aliați tradiționali.

Teoreticienii militari israelieni descriu amenințările hibride și războiul hibrid ca pe o metodă de război care nu este limitată de constrângerile sociale. Acolo, amenințările hibride nu numai că obțin un avantaj fizic prin combinarea tehnologiei și a organizării convenționale cu tactici și aplicații neconvenționale, dar și obținerea unui avantaj cognitiv ca urmare a lipsei restricțiilor sociale pe care forțele convenționale trebuie în schimb să le respecte. Adăugat acestui avantaj dual este și ideea că forțele hibride funcționează ca un sistem de rețele, mult mai rapide decât o forță convențională și pot să răspundă opiniei maselor, bazei sale de suport și feed-back-ului intern fiind milt mai adaptabile pentru învățare. Punctul de vedere israelian se bazează pe efecte ale amenințării hibride față de o înțelegere bazată pe funcții, ducând astfel la un vid în adaptarea și contracararea răspunsului la războiul hibrid.

Ca și rezultat, descrierea israeliană este în discordanță în cele din urmă sau nu este de acord cu punctele de vedere ale S.U.A., concentrându – se mai mult pe sinergia componentelor hibride, pentru a include cognitivul în generarea unui efect militar, mai degrabă decât pe diferențele de capacitate funcțională din interiorul forței hibride în sine.

Din perspectivă americană, colonelul Daniel Lasica, în monografia sa, „Implicațiile strategice ale războiului hibrid: O teorie a victoriei”, considera că actorii forței hibride încearcă să combine succesul tacticilor interne, exploatarea informațională referitoare la greșelile acestuia și o exploatare deliberată a cognitivului și domeniului moral. În acest mod, el descrie simultan războiul hibrid ca o strategie și o tactică din cauza amestecului de metode convenționale, neconvenționale, metodelor criminale și teroriste. O forță hibridă este astfel capabilă să comprime nivelurile de război și prin urmare, să accelereze ritmul la ambele nivele, atât nivelul strategic cât și cel tactic într-o metodă mai rapidă decât poate să o facă cel mai capabil actor convențională. În acest model teoretic, actorul hibrid va fi cel care v-a obține întotdeauna un avantaj strategic la nivel de percepție față de actorul convențional, indiferent de rezultate tactice. Această explicație relevă mai mult provocările cu care s-a confruntat armata americană în războaiele recente din Irak și Afganistan unde exploatarea percepție populației a influențat în mod deosebit evoluțiile de securitate ulterioare.

Ca și percepție a amenințării hibride, cel mai elocvent este definită în „Army Doctrinal Publication 3.0: Unified Land Operations”, astfel:

„O amenințare hibridă este combinația diversă și dinamică a forțelor regulate, a forțelor neregulate, a forțelor teroriste, a elementelor criminale sau a unei combinații a acestor forțe și a elementelor unificate pentru a obține efecte benefice reciproce. Amenințările hibride pot implica adversari ai statelor naționale care folosesc formele prelungite de război, eventual folosind forțe proxy pentru a forța și intimida, sau actori non statali care folosesc concepte operaționale și capabilități de vârf asociate în mod tradițional cu statelor naționale”.

1.2. Principii de constituire a unei forțe hibride.

Procesul de constituire a unei entități hibride a dus la identificarea mai multor caracteristici comune în ceea ce privește compoziția și efectele, ce pot fi generalizate la nivelul a șapte principii, pentru a descrie războiul hibrid în totalitate:

Compoziția, capacitățile și efectele forței hibride sunt unice pentru specificul fiecărei forțe, în funcție de context (aspectele temporale, geografice, socio-culturale și istorice în care are loc conflictul dat);

Ideologia este în mod inerent legată de contextul strategic, fiind întemeiată pe identitatea socio-culturală, religioasă a forței hibride;

O forță hibridă percepe o amenințare existențială ca pe un potențial adversar. Această percepție a amenințării conduce forța hibridă la abandonarea abordării convenționale, pentru a obține supraviețuirea pe termen lung;

Diferența de capabilități dintre forța hibridă și potențialul adversar (forța hibridă deține mai puține capabilități militare convenționale în comparație cu adversarul, căutând astfel o cale de a compensa acest avantaj);

O forță hibridă poate conține atât elemente militare neconvenționale cât și convenționale (asocierea acestora generează un avantaj asimetric pentru forța hibridă);

Forța hibridă se bazează pe o strategie de descurajare, de tipul defensiv ca și reacție de autoconservare, supraviețuire, folosind adesea și tactici ofensive pentru atingerea unor obiective, când discutăm de o forță hibridă constituită pentru a face față unui adversar superior;

Organizațiile hibride se folosesc de tactici de uzură pe termen lung în angajarea forței hibride.

Aceste principii ale descrierii unei forțe hibride pot fi cu ușurință aplicabile în confruntări recente, în care se poate observa evoluția construcției unor organizații hibride.

Un foarte bun exemplu este reprezentat de războiul dintre Israel și Hezbolah-ul Libanez, din anul 2006 soldat cu pierderi de ambele părți. Pe lângă numărul uriaș de refugiați (1.000.000) ce au părăsit zona de nord a Israelului și cea de sud a Libanului, de partea au fost israeliană: 114 militari morți, 40 de civili uciși și aproximativ 4000 răniți, 10% din tancurile angajate avariate și numeroase alte echipamente, printre care elicoptere, nave etc. În Liban, cifra combatanților grupării Hezbolah uciși se situează între 46 și 600 de luptători, printre care și 1000 de civili, iar capacitatea de luptă a acesteia redusă la jumătate, la care se adaugă distrugerile la nivel de infrastructură și cele economice de ambele părți.

Conflictul s-a desfășurat între un actor statal și unul non statal, Israel, un stat puternic cu o economie, o forță militară și un complex militar industrial foarte bine dezvoltate, localizat într-o zonă geografică contestată, în care istoric a luptat pentru supraviețuire, împotriva unor populații arabo musulmane și gruparea Hezbolah din Liban, un stat slab, multicultural cu o populație mixtă de musulmani și creștini. Hezbolah s-a maturizat ca și grup de-a lungul timpului, a obținut capabilități convenționale semnificative (rachete, piese de artilerie, sisteme de antiaeriană, rachete anti-navă și antitanc sau alte tipuri de armament).

Ca urmare, imaginea unică a Hezbolahului Libanez este cea a unei organizații hibride care se opune unei forțe net superioare, efectul acțiunilor fiind concretizat în distrugerile provocate de o forță net inferioară.

Aceste tipuri de construcții nu sunt singulare, ci au un caracter de unicitate, sunt specifice și contextuale, în funcție de tipul de conflict și de actorii implicați. Un alt exemplu de organizații pot fi reprezentate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către grupările de partizani din Iugoslavia și URSS care se opuneau forțelor de invazie aparținând Axei.

1.3. Caracteristici ale războiului hibrid.

Susținătorii conceptului de război hibrid susțin că acesta este un nou tip de conflict, însă lipsa unei definiții obiective face dificilă compararea pe tipuri de conflicte, sau se regăsește parțial în specificul acestora. Cu toate acestea, există mai multe caracteristici comune care se regăsesc în majoritatea definițiilor atribuite războiului hibrid. Recunoașterea acestor caracteristici este utilă pentru că permite compararea războiului hibrid cu celelalte elemente conceptuale atribuite războiului.

Următoarele caracteristici au o tematică comună și pot fi atribuite războiului hibrid:

Folosirea simultană a forțelor convenționale și neconvenționale la toate cele trei nivele: strategic, operațional și tactic;

Folosirea tacticilor convenționale și asimetrice (terorism, criminalitate);

Încorporarea unor instrumente de influențare nonmilitare, precum operațiunile cibernetice, de război electronic, campanii informaționale sau presiunea economică;

Utilizarea tuturor capabilităților într-un spațiu de luptă pentru atingerea obiectivelor.

Războiul hibrid are în comun câteva elemente cheie și cu alte concepte iar Hoffman însuși recunoaște că războaiele hibride nu sunt ceva nou iar combinația dintre forțele neregulate și forțele convenționale, integrate din punct de vedere operațional sau tactic, este destul de provocatoare, însă istoric nu este neapărat un fenomen unic.

CAPITOLUL 2: Modele conceptuale concurente.

Teoreticienii militari descriu aspectele funcționale, specifice războiului hibrid cu numeroase metafore, identificându-le cu numeroase modele, fiecare încercare de a codifica războiul hibrid concentrându-se pe o particularitate proprie. Cele mai comune modele sunt reprezentate de: războiul fără limite, războiul combinat, conflictul de intensitate scăzută,

războiul de generația a-IV-a.

Pentru o mai bună înțelegere a specificității războiului hibrid este necesară înțelegerea caracteristicilor fiecărui concept care reflectă o oarecare similitudine cu acesta, pentru identificarea caracteristicilor operaționale ale acestora, în funcție de context și de aplicabilitatea acestora.

2.1. Războiul fără limite.

Colonelul chinez Qiao Liang and Wang Xiangsui publica în februarie 1999 esseul „Unrestricted Warfare”, prezentând conceptul ca fiind războiul fără limite. Autorul pleacă de la premiza că indiferent de finalitatea războiului, el însuși se v-a schimba, astfel orice principiu se poate transforma într-o metodă, iar metodele pot suferii modificări.

Esența războiului fără restricții este că nu se limitează doar la aspectele fizice ale câmpului de luptă, asociate de regulă cu acțiunilor militare, ci se vor extinde și la alte domenii, cum ar fi economia și resursele, religiea, cultura, mediul și rețelele de informare. Pentru a trece limitele convenționale ale războiului și abordarea celorlalte domenii ca și entități distincte autorul sugerează mai multe metode: combinații supra-naționale ale actorilor statali și nestatali, combinații de supra-domenii care utilizează platforme pentru a ataca pe întreg spectrul de conflict și combinațiii de supra-structuri pentru a permite unităților tactice și mijloacelor la scară mică să obțină efecte la nivel strategic.

Principiile războiului fără restricții ce ghidează acele metode sunt reprezentate de :

Omnidirecționalitate – combinarea tuturor factorilor aferenți din toate unghiurile posibile luând în considerare toate aspectele politice, militare, sociale, economice, culturale sau tehnologice ce nu sunt specifice câmpului de luptă sau spațiului de luptă;

Sincronizare – conducerea de acțiuni în spații diferite, în aceiași perioadă de timp;

Obiective limitate – stabilirea unei limite în acord cu măsurile întreprinse;

Măsuri nelimitate – angajarea nelimitată a măsurilor pentru un obiectiv specific;

Asimetrie – identificarea punctelor de convergență din acțiuni și orientarea în direcții opuse ce conturează balanța de simetrie „jocul dea șoarecele și pisica”;

Consum minim – utilizarea resurselor minimale pentru atingerea obiectivului;

Coordonare multidimensională – coordonarea și alocarea tuturor forțelor ce pot fi angajate în sferela militară și non-militară, ce au o influență asupra obiectivului;

Ajustarea și controlul întregului proces – pe parcursul întregului curs al războiului fiind necesară obținerea continuă a informațiilor, ajustarea acțiunilor și controlul situației.

După cum se poate evidenția, principiile unui război fără restricții nu presupune o implementare haotică sau o îndepărtare de obiectivele strategice propuse.

2.2. Războiul combinat.

Presupune folosirea simultană a unei forțe militare regulate și a unei forțe neregulate de gherilă împotriva unui potențial adversar. Războiul combinat apare cel mai adesea atunci când întregul sau o parte din teritoriul unui stat este ocupat de o putere superioară care intervine. De obicei, o țară nu v-a avea capacitatea sau nu v-a reuși să ocupe un alt stat decât dacă deține o forță superioară. Cu toate acestea, odată ce forțele puterii mai mari sunt desfășurate pe teritoriul statului mai mic, atunci puterea mai mică este în măsură să conducă un război combinat. Cel mai mare avantaj al recurgerii la acest tip de război este acela că presiunea asupra adversarului se realizează în mod dispersat asupra întregului teritoriu, în același timp.

2.3. Conflictul de intensitate scăzută.

Acesta împarte anumite caracteristici (neregulate și neconvenționale) cu războiul hibrid. În 1988, unul din consilierii pe probleme de apărare al președintelui SUA, au definit un conflict de intensitate scăzută ca fiind: „Confruntare politico-militară între state sau grupuri, aflate dincolo de un război convențional și mai presus de concurența pașnică dintre state". Potrivit acestuia conflictele de intensitate scăzută "sunt adesea localizate, în general, în lumea a treia, dar conțin implicații de securitate regională și globală.".

Într-o altă descriere, conflictele de intensitate scăzută poat implica: „războaie urbane de gherilă, războaie civile, mișcări separatiste, violența comună, insurecția, loviturile de stat și terorismul. ".

2.4. Războiul asimetric

Acest tip de conflict este strâns legat de conflictele de intensitate scăzută. Într-un conflict asimetric, operațiunile și vulnerabilitățile adversarului sunt vizate în mod specific astfel: „în general caută un impact psihologic major, cum ar fi șocul sau confuzia, care afectează inițiativa adversarului, libertatea de acțiune sau voința”.

Se poate observa că acest tip de conflict are aplicabilitate când acesta se desfășoară între o forță militară mult mai mare și una mult mai puțin capabilă sau cu resurse reduse. Când o partea mai slabă își dă seama că nu poate concura la nivelul forței adversarului, acesta ar putea adopta alte tactici pentru contracarare . În esență, actorul mai slab se abține de la efectuarea operațiunilor care permit unui actor mai puternic să-și folosească capabilitățile care îi conferă un avantaj copleșitor. În loc ca acesta să se angajeze în bătălii decisive, v-a identifica și v-a exploata punctele slabe ale adversarului.

2.5. Războiul de generația a patra.

Acest concept a fost introdus de către William S. Lind în anul 1989 prin eseul său din publicația Marine Corps Gazette, „The Changing Face of War: Into the Fourth Generation”, concept care nu descrie direct o combinație de forme sau strategii de război, mai degrabă apariția unui stil de război cu totul nou, fiind înconjurat de multe elemente de incertitudine. Acesta apare ca unul nedefinit, fără o linie distinctă între război și pace, fiind localizat spațial într-o zonă de gri, fără un câmp de luptă clar conturat sau un front delimitat. Alte caracteristici sunt reprezentate de elementele distinctive care pot dispărea în identificarea combatanților, sau prin efectele induse de evoluția tehnologică pe toate domeniile militare și non-militare.

Descrierile ulterioare lasă loc multor controverse deoarece, prin introducerea pricipială în cadrul conceptului ca și metode „insurgența” și „războiul de gherilă”, este ca și cum s-ar inventa roata din nou, acestea fiind practici adoptate în conflicte, din cele mai vechi timpuri împotriva invadatorilor.

O scurtă analiză din perspectiva aplicabiliții în funcție de tipul de acțiuni defensive sau ofensive, evidențiază că nu toate conceptele au o aplicabilitate generală:

războiul fără limite – pretabil mai mult pentru atingerea unor obiective strategice și geostrategice ofensive, cu o implicare la nivel statal;

războiul combinat – evidențiază în mod clar, caracterul defensiv al aplicabilității;

războiul de generația a patra – definește subtilitatea prin care se încearcă obținerea unor avantaje, fără să pară o implicare aparentă (incertiudine), caracteristic secolului actual unde interdependența statală determinată de globalizare, determină o polarizare reactivă destul de păguboasă pentru statul căruia i se atribuie efectul declanșator.

Tabel 2.1. Tabel comparativ cu cele patru caracteristici ce definesc războiului hibrid în raport cu celelalte concepte concurente.

Fiecare concept are în comun unele dintre criteriile cheie specifice războiul hibrid, dar nu le include pe toate patru, fiind de așteptat ca acesta să nu devină singura cale a actorilor ce vor fi angajați într-un război în viitor.

CAPITOLUL 3. Studiu de caz: Ucraina.

Complexitatea spațiului de luptă actual, reflectat și în cazul conflictului din Ucraina relevă importanța studierii caracteristicilor fundamentale ce definesc tipologia conflictelor zilelor noastre, în concordanță cu conceptele atribuite. Astfel, analiza de față se dorește a fi o identificare a cât mai multor caracteristici ce au definit războiul din Ucraina, pentru a identifica cea mai relevantă definiție atribuită „războiului hibrid” în concordanță cu tipologia conflictului, pentru determinarea unor evoluții ulterioare a specificității conflictelor actuale.

3.1. Contextul istoric și politic.

Tema dominantă a istoriei Ucrainei este cea scoasă în evidență de mișcările pentru independență politică și culturală și de împărtășirea rădăcinilor etnice și culturale cu Rusia. Ucraina a fost dominată de către Polonia la vest și de către Imperiul Rus la est încă din Evul Mediu. În anul 1654, hatmanul cazacilor Bohdan Khmelnytsky, după un război sângeros cu Polonia, a căutat să se pună sub protecția Rusiei prin semnarea tratatului Pereyaslav. În anul 1704, hatmanul cazacilor Mazepa, s-a aliat cu Carol al XII-lea, regele Suediei și a încercat să țină piept oștilor conduse de către țarul Petru cel Mare. Acesta este considerat erou național în Ucraina și dușman de moarte în Rusia fiind promotorul ideii unei Ucraine independente de Imperiul Țarist.

Aceste contradicții politico-militare vechi de 300 de ani nu s-au stins nici în prezent astfel, la câteva secole după bătălia de la Poltava, nu mai departe de acum câțiva ani au izbucnit confruntări violente (presa ucraineană a relatat despre câțiva zeci de răniți) între taberele pro și anti Mazepa. Anual, la Poltava are loc o dublă ceremonie religioasă, de pomenire a zecilor de mii de morți din conflictul ruso-ucrainean. Dacă pentru ucraineni momentul este de cinstire a memoriei hatmanului cazac, pentru ruși este prilej de condamnare a „trădătorului”.

Pentru istoricii ruși, Tratatul Pereyaslav, ilustrează uniunea perpetuă dintre ucraineni și ruși. Experiența Ucrainei sub control sovietic a fost una nefericită ca urmare a impunerii colectivizării ce a generat o foamete la nivel național. Nu se cunoaște în mod exact numărul de ucraineni uciși de foamete (Holdomor 1932-1933) și în timpul represiunilor staliniste din perioada anilor 1937-1938 însă arhivele KGB și lucrările recente ale istoricilor ruși apreciază la aproximativ șapte milioane, numărul victimelor din această perioadă, însă istoricii ucraineni au estimat în jur de nouă milioane numărul de victime, sau chiar mai mult.

O altă figură expresivă ce a născut controverse este cea a lui Stepan Bandera, lider al mișcării de renaștere națională din Ucraina de vest, ce a lucrat cu regimul nazist pentru separarea Ucrainei de Uniunea Sovietică, luptând împotriva Armatei Roșii în Al Doilea Război Mondial a fost ucis la 15 octombrie 1959 de către KGB, la Munhen în Germania de Vest.

Frontierele Ucrainei s-au stabilizat ca teritoriu al Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene extinse, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial pentru a cuprinde teritorii luate din Polonia și România (vezi Figura 3.1, Anexa 1).

Structura populației Ucrainei s-a schimbat dramatic după al doilea război mondial, după ce milioane de ruși s-au mutat în Ucraina pentru a reconstrui și industrializa regiunea. Propaganda a accentuat legătura Ucrainei și a Rusiei pe baza precedentului istoric din secolele trecute. În anul 1954, în timpul aniversării Tratatului de la Pereyaslav, premierul rus Nikita Hrușciov a transferat Peninsula Crimeea ruso-majoritară la acea dată către Ucraina, cu certitudinea că Kievul și Moscova vor fi strâns legate și mai departe. Puncte cheie recente din propagandă rusească caută să scoată în evidență natura artificială a frontierelor Ucrainei.

Activismul naționalist antisovietic și ucrainean a continuat să se amplifice în ciuda repetatelor eforturi de rusificare, în special atunci la momentul în care reactorul de la Cernobîl a explodat în anul 1986. Duplicitatea guvernului în urma accidentului și prăbușirea rapidă a sistemului Sovietic, ca urmare a încheierii Războiului Rece, a dus la votul pentru independență față de URSS la 1 decembrie 1991, însă a căzut victimă la corupția politică și economică a președintelui ales Leonid Kuchma (1994-2004).

Scena politică a fost ocupată de facțiuni concurente ale oligarhilor bogați, scandaluri, asasinate politice și nereguli electorale. Conducerea ucraineană și interesele de afaceri au căutat să mențină relații cordiale cu Rusia și în același timp, extinderea relațiilor economice și de integrare cu Europa. Rusia a privit perspectiva integrării în Occident ca o amenințare la adresa sferei sale de influență, căutând să integreze Ucraina ca parte a Uniunii Economice Eurasia.

Incompetența guvernamentală, corupția și ploconeala față de Rusia a agitat naționalismul ucrainean și a alimentat o afinitate crescândă pentru liberalismul și capitalismul Europei Occidentale. Contestarea vehementă a alegerilor din 2004 dintre foștii prim-miniștrii Victor Ianukovici și Victor Iușcenko, a dus la o mișcare populară neprevăzută, care a devenit cunoscută sub numele de „Revoluția portocalie”. În timpul campaniei, Iușcenko s-a îmbolnăvit grav, conducând la suspiciunea că el a fost otrăvit cu dioxină la cererea Rusiei. Demonstrațiile masive, nesupunerea civică și grevele au condus la o renumărare a voturilor și alegerea candidatului pro occidental, Iușcenko. Rusia se afla în acest fel sub amenințare de a pierde încă unul din statele sale tampon din Europa de est, în favoarea UE și a NATO(vezi Figura 3.2, Anexa 1).

Noua administrație, condusă de premierul Iulia Timoșenko, a adus speranțe de reformă politică și economică, dar corupția și luptele politice au condus la dizolvarea coaliției Orange și disiparea idealismului popular în încercarea Kievului de apropiere față de UE, Organizația Mondială a Comerțului (OMC) și o potențială aderare la NATO. Toate acestea au dat naștere unei dezbateri naționale susținute cu privire la problema orientării către Europa de Vest sau către Rusia. Președintele Iușcenko a adoptat măsuri simbolice pe care mulți în ruși și vorbitorii de limbă rusă din Ucraina le-au considerat "anti rusești", culminând inclusiv cu recunoașterea Holodomorului drept genocid și conferirea statutului oficial de erou, pentru mai mulți naționaliști ucraineni care au luptat împotriva Armatei Roșii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Victor Ianukovici a fost ales președinte al Ucrainei în februarie 2010 în urma unei competiții strânse cu Iulia Timoșenko și a format un guvern majoritar din etnici ruși cu rădăcinile în estul Ucrainei.

3.2. Cadrul politic ce a condus la Euro maidan.

În descrierea contextului politic al intervenției rusești în Ucraina există tentația de a reduce complexitatea într-o bipolaritate a blocurilor pro rus sau pro occidental. Această dualitate este reprezentativă precum evoluția istorică a Ucrainei după cum evidențiasem și în contextul istoric. O examinare mai aprofundată a vieții lui Khmelnytsky (faimosul cazac), semnatar al Tratatului de la Pereyaslav cu Rusia, arată cauzele devotamentului față de Rusia și antipatia sa față de regimul polonez, care l-a lipsit de proprietatea sa. Motivațiile lui și cele ale adepților săi în căutarea unei alianțe cu Rusia au fost justificate prin faptul că o astfel de legătură le-ar proteja cel mai bine propriile interese. Într-adevăr, înainte de orientarea finală spre Rusia pentru protecție, hatmanul cazac a cochetat cu sultanul Otoman pentru o alianță cu o putere musulmană care în cele din urmă nu s-a concretizat din considerente ideologice sau religioase, optând pentru orientarea către Rusia, deoarece au văzut în aceasta cel mai bun garant al cazacilori pentru suveranitatea Ucrainei.

De asemenea, la polul opus, aparent ideologic Ivan Mazepa, este privit de ruși și de către ucraineni ca un simbol al sfidării Moscovei de către Ucraina și al perseverenței de a fi liberi față de dominația Rusiei. El a venit la putere în timpul carierei sale pline de culoare ca un aliat al țarului, dar luptele rusești împotriva alianței suedezo-poloneze l-au făcut pe Mazepa să se îngrijoreze că generalii țarului folosesc cazacii intenționat ca și carne de tun în bătălii îndepărtate, lăsând pământurile vulnerabile la incursiunile inamice din vest.

În anul 1708 Mazepa a luat decizia de a trăda țarul și s-a aliat cu polonezii și suedezii. Bătălia de la Poltava din anul următor, anul noii alianțe a stabilit ca și învingător țarul, iar Mazepa a murit ulterior în exil. Moștenirea lui a fost o scindare ideologică între susținătorii pro ruși sau pro sovietici, considerat de ucrainenii, obosiți de dominația rusească ca un luptător naționalist pentru libertate.

Khmelnytsky și Mazepa, deși au susținut o ideologie politică opusă, au gestionat la momentul respectiv interesul propriu a naționalismului cazac.

Politica modernă ucraineană pare să apară ca o polarizare între extremele pro occidentale și pro rusești, dar în realitate motivația diverselor facțiuni sau partide politice este mult mai complexă. La fel ca faimoșii lideri cazaci, liderii politici ucraineni moderni, au în comun o dorință fundamentală de a scoate, proteja și susține identitatea ucraineană. Realitățile lumii moderne forțează fiecare partid să privească spre vest sau spre est în timp ce caută modalități mai bune de a-și garanta viitorul sperat.

Rada Supremă a Ucrainei (parlamentul) a fost scena unor conflicte politice intense în lunile care au condus la Euro maidan. Victor Ianukovici a obținut președinția în anul 2010 iar asociatul său Mykola Azarov, a format un guvern având Partidul Regiunilor câștigător în toată țara, inclusiv în municipalități, cu excepția zonelor Ucrainei de Vest. Partidul Regiunilor, creat inițial în 1997, a reprezentat etnici ruși precum și alți simpatizanți din țară, care doreau îmbunătățirea legăturilor cu Rusia.

În anul 2012 Partidul Regiunilor a câștigat puterea printr-o fuziune cu Ucraina Puternică, un partid politic care s-a coalizat în jurul miliardarilor Serhiy Tihipko și Oleksandr Kardakov. În ciuda înclinației spre Moscova a lui Ianukovici, politica externă a Partidul Regiunilor a reflectat ambele abordări est-vest și obiectivul mai nuanțat de a găsi un echilibru care ar promova interesele Ucrainene. Astfel, partidul a fost deschis la legături economice mai puternice cu UE și chiar au convenit să se implice cu trupe în războiul împotriva terorismului condus de Statele Unite, dezaprobând ca și o perspectivă viitoare, integrarea completă în NATO.

Euro maidan a fost o revoltă spontană, ca și reacție la decizia președintelui Victor Ianukovici de abandonare a formalizării legăturilor cu UE, în favoarea unor legături mai strânse cu Moscova. În declarația inițială referitoare la politica externă din anul 2010, noul președinte considera că Ucraina trebuie să se poziționeze ca un stat neutru ce trebuie să coopereze în materie de apărare, atât cu NATO cât și cu Rusia.

Sub conducerea lui Ianukovici, la 1 octombrie 2010 Curtea Constituțională a Ucrainei a anulat amendamentele din 2004, considerându-le neconstituționale . Rolul amendamentelor au avut drept scop reducerea semnificativă a puterii executivului în favoarea Parlamentului. Mișcarea lui Ianukovici a fost perceputa de opoziție ca pe o acaparare a puterii pe scara larga. Partidele de opoziție au inclus Alianța Democratică Ucraineană pentru Reformă (UDAR), condusă de boxerul Vitali Klitciko, Patria, condusă de fostul prim-ministru Iulia Timoșenko și Svoboda ("Libertatea"), condusă de Oleh Tiahnibok.

Partidul UDAR a fost de centru-dreapta și a susținut naționalismul și opoziția față de presiunea și implicarea Rusiei în Ucraina. Acesta a avut legături puternice cu Partidul Social Democrat din Germania, iar Angela Merkel și-a arătat susținerea pentru Vitali Klitciko, ca o contrapondere eficientă la influența Rusiei. Klitschko a fost ales primar al orașului Kiev în 2014 și prin urmare, a fost obligat să renunțe la conducerea oficială a UDAR. El a sprijinit candidatura lui Petro Poroșenko la președinție. UDAR a avut tendința de a evita pozițiile politice polarizante și în schimb, s-a concentrat pe realizarea justiției sociale și reducerea corupției.

Partidul Patria a suferit o serie complexă de fuziuni și împărțiri după fondarea sa la sfârșitul anilor 1990, dar, în general, a înclinat spre integrarea europeană și pentru naționalismul ucrainean. Timoșenko a continuat să insiste că limba ucraineană ar trebui să fie singura limbă oficială a țării, că Holodomorul a fost un act de genocid și că orice violare a suveranității teritoriale a Ucrainei să fie respinsă imediat.

Svoboda a fost inițial fondat ca un partid de dreapta care a militat pentru naționalism și anticomunism. Declarațiile politice de extrema dreaptă și simbolul partidului, au condus adversarii la etichetarea partidului ca fiind fascist. Partidul a înființat un grup paramilitar numit Patriot al Ucrainei care a căutat să sprijine forțele militare ale țării. Oleh Tiahnibok a preluat conducerea partidului în 2004 și a devenit o influență moderatoare, dar Tiahnibok a făcut, de asemenea și afirmații publice în care a denigrat diferite grupuri, inclusiv pe evrei, numindu-i "gunoaie", care i-au atras o mulțime de critici.

După ce Victor Ianukovici a căutat să-și consolideze puterea, guvernul a adus acuzații penale împotriva Iuliei Timoșenko pentru abuz de putere și delapidare, obținând în cele din urmă o condamnare ce a fost văzută ulterior ca o răfuială politică. Statele Unite și UE au condamnat acțiunile, insistând că eliberarea lui Timoșenko va fi o condiție pentru aderarea Ucrainei la UE.

Ianukovici a căutat crearea unui echilibru, pentru a obține o popularitate, în sensul obținerii unor relațiile mai strânse cu UE însă, în contextul unei presiuni foarte mari din partea Moscovei și a etnicilor ruși. El a căutat să negocieze un acord mai avantajos pentru livrarea de gaze naturale de către Rusia și în acest sens, a semnat în 2010 un acord pentru extinderea contractului de închiriere a instalațiilor portuare la Marea Neagră ale Ucrainei, inclusiv baza de la Sevastopol. Acordul a împărțit lumea politică în două tabere, una militând pentru legături mai strânse cu Moscova și cealaltă pentru naționalism și independență față de dominația rusă. Mulți în Ucraina au văzut prezența continuă a Flotei Ruse din Sevastopol ca un afront la suveranitatea Ucrainei, dar Ianukovici a încercat să prezinte acordul ca pe o parte esențială a strategiei sale de a continua integrarea în Europa. El a argumentat că pentru a susține împrumuturile de la Fondul Monetar Internațional și pentru a respecta standardele UE, guvernul a trebuit să mențină cheltuielile sub control iar măsurile în această direcție trebuie să includă reduceri extrem de nepopulare de pensii și alte cheltuieli sociale, dar Ianukovici a insistat pe reducerea prețurilor gazelor naturale ce ar contribui la economiile guvernamentale.

Ianukovici a căutat să promoveze limba rusă ca pe una din limbile oficiale din Ucraina. El a subliniat problemele din cadrul școlilor, al instanțelor și al altor instituții și a sponsorizat o lege (adoptată în 2012) care permitea ca orice limbă vorbită de cel puțin 10% din populația dintr-o anumită zonă urmează să fie declarată limbă oficială. Legea a fost ulterior abrogată după schimbarea lui Ianukovici, deoarece a fost văzută ca o încercare de rusificare pe viitor a Ucrainei (vezi Figura 3.3, Anexa 1).

La începutul anului 2013, partidele de opoziție, inclusiv UDAR, Patria și alții, au blocat accesul la tribuna parlamentului, în încercarea de a protesta față de politicile și practicile guvernamentale prin care deputații pot vota și pentru cei absenți din parlament. Pe parcursul anului, partidele de opoziție s-au împotrivit și măsurilor de austeritate luate de Ianukovici, pe care le-a susținut în numele obținerii unei mai bune integrări în UE. Într-adevăr, președintele a anunțat intenția de semnare a acordului de asociere la UE în noiembrie și a împins parlamentul să i se alăture pentru a adopta legislația necesară. Odată cu creșterea antipatiei ce amenința regimul său, Ianukovici și-a afirmat dorința de a formaliza integrarea cu UE, dar în noiembrie 2013, el a cedat presiunilor economice și diplomatice ale Moscovei șocând Occidentul prin inversare deciziei sale, declarându-și intenția de a aprofunda relațiile cu Rusia. Mișcarea a fost întâmpinată cu proteste din partea opoziției și demonstrații pro UE în Piața Independenței din Kiev (Maidan Nezalezhnosti). Protestele au fost inițial nonviolente, dar ca răspuns la represiunile guvernamentale, protestele au crescut în intensitate, ajungând la sute de mii de oameni în Kiev și s-au răspândit în întreaga țară, dând naștere la o nouă mișcare pro occidentală ce a fost numită Euro maidan (vezi Figura 3.4, Anexa 1).

Președintele Ianukovici și președintele rus Vladimir Putin s-au mișcat rapid în încercarea de calmare a opoziției. Ei au semnat Planul de Acțiune, care a redus prețul de achiziție a gazelor de către Ucraina cu o treime, cu condiția ca Rusia să cumpere de 15 miliarde de dolari obligațiuni guvernamentale ucrainene pentru a atenua criza datoriilor. Tratatul a fost întâmpinat cu o blocadă a demonstranților care sperau să împiedice ratificarea sa. Numărul acestora a scăzut în ajunul anului nou, însă a crecut brusc începând cu 12 ianuarie, după ce poliția a rănit un lider al opoziției, în timp ce protesta împotriva condamnării mai multor naționaliști ucraineni.

Acțiunile legislative care interziceau protestele au continuat să escaladeze criza, dând naștere la revolte și demonstrații în care sute de mii de protestatarii au cerut demisia președintelui Ianukovici. Adoptarea unor serii de legi la 16 ianuarie, pe care opoziția le-a numit drept „legile dictaturii”, au crescut numărul protestatarilor, inclusiv cei violenți din Pravy Sektor.

Ministrul de Interne a autorizat forțele de poliție să folosească forța fizică și armele de foc pentru a împrăștia demonstranții, ce a cauzat sute de răniți și mai multe decese. Ca și răspuns la eficacitatea și energia mișcării Euro maidan, guvernul a scos în afara legii, conducerea a mai mult de cinci mașini încolonate, pe fondul eforturilor de intimidare a demonstranților.

Violența din Kiev s-a răspândit în toată țara la începutul lunii februarie. Protestatarii au ocupat clădirile Guvernului Regional și Ministerului Justiției în contradicție cu legile anti protest, stimulând mai mult acțiunile poliției. Președintele Ianukovici a încercat să negocieze cu opoziția, oferindu-se să abroge legile anti protest, să îl demită pe Primul- ministru Azarov, să acorde amnistiere pentru protestatarii arestați și revenirea la limitele puterii prezidențiale specificate în constituția din 2004. Negocierile au eșuat iar violența a izbucnit, ducând la cel puțin șaizeci și șapte de decese între 18 și 20 februarie.

Președintele și numeroși deputați ai Partidului Regiunilor au fugit din capitală, iar parlamentul a votat pentru a eliminarea președintele Ianukovici din funcție. Autoritățile interimare au eliberat-o pe Iulia Timoșenko din închisoare pe 22 februarie. Oleksandr Turchinov a devenit președinte interimar, iar Arseniy Iatseniuk a devenit prim-ministru (vezi Figura 3.5, Anexa 1).

Parlamentul a stabilit alegerile prezidențiale pentru 25 mai 2014 iar alegătorii pro occidentali au ales pe oligarhul miliardar Petro Poroșenko ca președinte al Ucrainei. Reflectând sentimentele concetățenilor săi, el a semnat Acordul de Asociere cu UE la 27 iunie 2014. Rezistența pro rusă s-a opus noului guvern și a considerat-o ilegală, afirmând că este un regim fascist.

3.3. Evoluția politico- militară din Crimeea și Estul Ucrainei.

În Crimeea, majoritatea vorbitorilor de limbă rusă militau pentru legături mai strânse cu Moscova. După expulzarea lui Ianukovici, Serghei Aksyonov, liderul unei mari forțe paramilitare din Crimeea, a făcut apel la Putin pentru ajutor. Bazându-se pe sprijinul acordat de etnici ruși și vorbitorii de limbă rusă din Crimeea la îndemnat pe Putin să acționeze. Protestatarii pro ruși au etichetat guvernul de la Kiev ca și „fasciști occidentali” și au adoptat o poziție conform căreia etnici rușii din Ucraina erau în pericol. Grupuri de oameni înarmați neidentificați au început să apară în întreaga regiune, adesea în coordonare cu grupurile paramilitare locale pro ruse. Atât guvernul ucrainean, cât și majoritatea surselor de informații occidentale au susținut că "micii oameni verzi", aparțineau forțelor rusești. Grupările paramilitare din Crimeea au pus stăpânire pe clădiri guvernamentale, bazele aeriene și instalații militare, iar guvernul de la Kiev, dorind să evite vărsarea de sânge și provocările ulterioare, a ordonat forțelor militare să nu reacționeze. La 11 martie 2014, o rezoluție a consiliului din Crimeea, stipula intenția de organizare a unui referendum pentru a se alătura Rusiei. Refat Chubarov, președintele Congresului mondial al tătarilor din Crimeea, a anunțat că noul guvern din Crimeea și referendumul propus sunt ilegitime și susținute doar de forțele armate dintr-o altă țară. La 18 martie 2014, a fost semnat tratatul prin care toată Crimeea, inclusiv Sevastopol, erau anexate la Federația Rusă (vezi Figura 3.6, Anexa 1).

SUA și UE au răspuns acestei mișcări prin sancțiuni economice și dislocarea unui număr redus de forțe militare în statele Baltice și Polonia.

Demonstranții din regiunile Donetsk și Luhansk au fost implicați într-o violență sporadică în urma demiteri lui Ianukovici, însă anexarea Crimeei de către Rusia ia îndemnat la un nou val de demonstrații în aprilie. SBU (Serviciul de Securitate al Ucrainei) a îndepărtat demonstranții care au confiscat clădirea Administrației Regionale de Stat Donetsk la începutul lunii martie. În aprilie, mai mult de o mie de demonstranți au preluat din nou clădirea și au cerut un referendum regional similar celui din Crimeea. Când guvernul a refuzat, rebelii au proclamat independența aceastei regiuni sub denumirea de Republica Populară Donetsk. În acea lună, militanții pro ruși au atacat birourile guvernamentale din Donetsk, Lugansk și Kharkiv (vezi Figura 3.7, Anexa 1).

La mijlocul lunii aprilie guvernul de la Kiev a lansat contraatacul împotriva rebelilor din est. Ofensiva sa oprit rapid, cu numeroase rapoarte ale soldaților ucraineni care refuzau să tragă asupra concetățenilor lor și în unele cazuri, schimbarea părților. Alte forțe ucrainene pur și simplu nu aveau puterea de luptă pentru a depăși rezistența sprijinită de ruși. La sfârșitul lunii aprilie, forțele guvernamentale au lansat o a doua rundă de atacuri cu oarecare succes în Mariupol și în nord-estul Donetskului. Pentru a face față luptătorilor rebeli ferm entuziasmați în Slovyansk și Donetsk, forțele guvernamentale au apelat la blocade care vizau izolarea apărătorilor. Cu ajutorul echipamentelor trupelor rusești, rebelii au continuat să profite de clădiri și să își păstreze pozițiile în regiunea Donbas. La sfârșitul lunii aprilie, Viacheslav Ponomariov, primarul pro rus al orașului Slovyansk, a amenințat că va ucide ostatici, inclusiv un jurnalist american, dacă forțele sale vor fi fost atacate.

La data de 22 mai 2014, rebelii din regiunile Donetsk și Luhansk au declarat înființarea Noii Rusii, o zonă care include Ucraina de sud și de est. Militanții au mandatat ca ortodoxia rusă să fie religia de stat și că industriile private ar urma să fie naționalizate. Prezența armelor antiaeriene produse de ruși a neutralizat avantajul aerian al guvernului ucrainean și a dus la doborârea unui avion de transport Ilyushin Il-76, la jumătatea lunii iunie, ucigând patruzeci și nouă de militari aflați la bord. La 1 iulie, după o încetare unilaterală a focului de o săptămână, contraofensivele guvernamentale s-au reluat cucerind rapid câteva orașe, inclusiv Slovyansk. Aceste atacuri au provocat pierderi grele militanților pro ruși iar unii insurgenți au fugit. Luptele s-au intensificat până la jumătatea lunii iulie, forțele guvernamentale capturând mai multe orașe și împingând treptat militanții rămași în fortărețele lor din Donetsk și Luhansk.

La 17 iulie, milițiile din estul Ucrainei, au doborât avionului Malaiezian Airlines Flight 17, provocând uciderea a 283 de pasageri și 15 membri ai echipajului. Doborârea avionului civil de pasageri a atras o atenție sporită asupra activităților rusești, iar sancțiunile economice consolidate au contribuit la diminuarea sprijinului direct al Rusiei. La începutul lunii august, guvernul a recapturat aproximativ 75% din teritoriul deținut inițial de insurgenți.

În septembrie 2014, a fost stabilită o încetare a focului între Ucraina și forțele pro ruse, cu sprijinul Rusiei și al UE. Lupte sporadice au avut loc însă ambele părți au susținut că încetarea focului ar continua să fie respectată. Cu toate acestea, până la începutul lunii noiembrie au existat indicii clare că luptele încep să se intensifice. Tancurile rusești au trecut frontiera, iar la 12 noiembrie, mass-media a raportat că încetarea focului sa încheiat și că ostilitățile majore au fost reluate.

Folosirea invaziei convenționale poate fi văzută din două perspective. Pe de o parte, ea reprezintă eșecul războiului informațional rusesc în estul Ucrainei, pe de altă parte, aceasta reprezintă continuarea logică, a campaniei de dezinformare rusească, ce avea ca rol să stabilească condițiile de invazie, dacă era necesar (vezi Figura 3.8, Anexa 1).

3.4. Tactici, tehnici și proceduri folosite în Crimeea și Estul Ucrainei.

Pentru a scoate în evidență tipul de model conflictual adoptat de către Federația Rusă, se impune o analiză a tuturor elementelor constitutive ce au contribuit la declanșarea și extinderea acestuia. Un punct de plecare ne este oferit de lucrarea generalului rus Valery Gerasimov, Șeful Statului Major al Federației Ruse, oferind un model constructiv și util pentru analizarea acțiunilor rusești în Crimeea și Ucraina, deoarece explică clar că eforturile politice, economice și de informații precedă sau chiar pot ocoli acțiunea militară. În campaniile din 2014 din Crimeea și Ucraina, Rusia a controlat și a exercitat o influență puternică asupra ritmului multora dintre evenimentele principale.

Schema 3.1. Rolul metodelor non-militare în soluționarea conflictelor interstatale.

Sursa: Editată din: The little green men: a primer on Modern Russian Unconventional Warfare , United States Army Special Operations Command, Fort Bragg, North Carolina, 2014, p. 50. https://publicintelligence.net/usasoc-little-green-men/. Accesat la data de 04.06.2018.

Demiterea lui Ianukovici și amenințarea cu acțiuni armate de către opoziția de extremă dreapta a condus la următoarea fază a Rusiei în efortul de a impune Ucrainei voința proprie. De la bun început prioritatea lui Putin a fost de a securiza Crimeea, apoi s-a orientat către partea estică a Ucrainei unde a dorit păstrarea influenței și menținerea controlului.

3.4.1. Operațiuni informaționale

Campania informațională desfășurată de către Rusia a ocupat un rol central în acțiunile desfășurate în Ucraina, fiind favorizată de controlul guvernului asupra mediace a facilitat punerea în aplicarea a acesteia. Numeroasele relatări din partea posturilor TV ruse, au fost foarte bine instrumentate și difuzate simultan, elaborând opinii privind situația din Ucraina și sprijinind discursul Federației Ruse. Acest control asupra mass-media a făcut dificilă concurența pentru statele democratice unde mass-media este liberă cu mesajele puternice și sincronizate ale rușilor, folosid inclusiv mediul online „trolling”, fenomen intens cercetat în ultima perioadă.

Temele centrale ale discursului rusesc s-au axat pe: poziționarea „civilizației slave”, rusești în opoziție cu Europa „decadentă”; poziționarea Ucrainei ca parte integrantă a eurasianismului și includerea acesteia în cadrul Uniunii Economice Eurasiatice; promovarea poporului rus care unește slavii orientali, implică faptul că rușii și ucrainenii sunt o națiune și recunoaște supremația naturală a Rusiei; portretizarea ucrainenilor ca o națiune care nu poate să-și administreze propria țară; divizarea Occidentului folosind diferitele interese ale statelor membre UE, poziționând SUA în opoziție cu UE; folosirea unei justificări istorice și legitime a acțiunilor Rusiei în Ucraina(vezi Figura 3.9, Anexa 1).

Aceste discursuri au constituit elemente cheie în formarea de percepții și manipularea audienței. Folosirea deliberată a mesajelor false poate fi evidențiată prin exemplele cum ar fi:

Aceiași femeie a fost folosită pentru roluri și situații diferite în filmările TV. Femeia a jucat rolul de:„activist din Crimeea”, “rezidentă din Kiev”, “mama unor soldați”, “rezident din Odesa”, “participant la Anti maidan”, “ rezidentă din Kharkiv”, “refugiat din Donețsk”. Este important de observat că în majoritatea aparițiilor ea se referă la următoarele aspecte: UE și SUA sunt slabe și agresive, istoric vorbind, Crimeea este pământ rusesc, Rusia este o civilizație ortodoxă sfântă. Astfel de metode de comunicare au consolidat în mod semnificativ adoptarea unor măsuri justificative atât pe plan internațional cât și intern, făcând să pară o necesitate adoptarea acestora. Exemple de „Top fake news”, temele pricipale și metodele utilizate pe timpul războiului informational pot fi vizualizate în Anexa 2.

Concluzii ce pot fi trase în urma analizei campaniei informaționale:

Rusia a început pregătirea și a desfășurat campania informațională cu mult înaintea declanșării conflictului;

Discursul rusesc s-a axat pe contextul istoric și pe evenimente recente (Ex: Discursul lui Vladimir Putin din 18.03.2014, naziști, Al Doilea Război Mondial, fosta URSS);

Folosirea comunităților de etnici ruși pentru promovarea și distribuirea mesajelor;

Folosirea minciunii ca și tactică de distragere a atenției și întârziere;

O parte din acestea au avut rol în cadrul acțiunilor psihologice pentru mobilizare sau descurajare.

Folosirea televiziuni pentru atingerea a trei obiective: planul intern, cadrul internațional extern și țintit obiectivul vizat ucrainean.

3.4.2. Atacuri cibernetice.

Pe timpul demonstrațiilor ce au avut loc în Kiev și alte orașe din Ucraina, au existat numeroase atacuri cibernetice ce au crescut progresiv în intensitate începând cu 2013 și au vizat numeroase domenii. Astfel au fost afectate serverele opoziției, telefoanele smartphone, site-uri web, conturi de internet, cele mai grave incidente au coincis cu deschiderea focului împotriva protestatarilor. În Crimeea, atacurile au variat de la deconectarea cablurilor de rețea, deconectarea stațiilor de emisie–recepție și până la modificări de conținut în Wikipedia. În estul Ucrainei acestea s-au concretizat în: utilizarea datelor de localizare din telefoanele mobile și rețelele Wi-Fi ce a ajutat la identificarea poziției unităților armatei ucrainene și transformarea acestora în ținte iar regiunea a fost, de asemenea izolată de restul Ucrainei prin cenzură pe internet și controale regulate a calculatoarelor și dispozitivele mobile ale cetățenilor, incriminându-i ulterior pentru presupuse intenții criminale.

Glib Pakharenko și ISACA Kyiv cercetători la Centrul de Excelență al NATO din Talin din Estonia au sintetizat foarte foarte bine în articolul „ Cyber Operations at Maidan: A First-Hand Account”, apărut în publicația centrului, în ce anume a constat aceste atacuri și implicația acestora.

Atacurile cibernetice au început la data de 2 decembrie 2013, când a fost clar că protestatarii nu vor pleca din piață (Maidan). Site-urile opozițieI au fost vizate de atacuri de tipul DDoS ( Distributed Denial of Service – blocarea distribuită a serviciului), majoritatea provenind de la botneturi comerciale care utilizau Black Energy și malware-ul Dirt Jumper. Poliția a confiscat telefoanele mobile verificând activitatea pe web, e-mail-urile, activitățile pe social media, activități financiare cât și calculatoarele partidelor de opoziție. Deasemenea au existat atacuri cibernetice împotriva, guvernului ucrainean și pentru a indisponibiliza site-ul președenției, utilizând instrumente cum ar fi Low Orbit Ion Cannon (LOIC).

În această perioadă de atacuri cibernetice intense din Ucraina, organizațiile criminale cibernetice a redus în mod proactiv utilizarea spațiului din Ucraina, redirecționarea comunicațiilor malware făcându-se prin furnizorii de servicii de Internet (ISP) din Belarus și Cipru, ceea ce a însemnat că, pentru prima dată după ani de zile, Ucraina nu a mai fost considerată printre principalii furnizori de criminalitate cibernetică. Cele mai mari și cele mai sofisticate atacuri au fost realizate în perioada 18-20 februarie 2014, prin care telefoanele mobile aparținând parlamentarilor din opoziție au fost asaltate cu mesaje SMS și apeluri telefonice în efortul de a-i împiedica să comunice și să se coordoneze. O precizie a atacurilor a vizat inclusiv protestatarii, de exemplu pe o stradă din Kiev, folosind un IMSI( International Mobile Subscriber Identity), acționând ca un releu mobil interpus între telefoane și furnizorul de servicii, a generat un spam cu mesaje false, amenințând destinatarii pentru participarea la proteste.

Această tactică a fost folosită și în estul Ucrainei, împotriva militarilor cu diverse mesaje. În Crimeea la scurt timp după ce a fost ocupată, serviciul de telecomunicații a fost indisponibilizat față de furnizorii de servicii ucraineni, beneficiarii fiind relocații furnizorilor de servicii ruși. Deasemenea posturile și canalele Radio-TV din Ucraina au fost înlocuite cu altele rusești. Ulterior acestea au fost folosite în mod intens ca și bază de operare în acțiuni de propagandă, dezinformare și manipulare.

În Dombas atacurile cibernetice au jucat un rol activ prin distrugerea fizică a instalațiilor de emisie-recepție și a rețelelor, izolând astfel regiunea de Kiev.

Rusia a folosit în mod intens capabilități de culegere a informațiilor prin interceptarea, ascultarea și localizarea telefoanelor și a rețelelor WI-FI (SIGINT), folosind informațiile pentru spionaj și pentru localizarea unităților armatei în vederea transmiterii pozițiilor către unitățile de artilerie. Un alt mod de operare al Serviciilor de Securitate Ruse a constat în recrutarea mercenarilor folosind internetul.

La nivel de spionaj cibernetic, Ucraina a fost ținta unor campanii intense de colectare a datelor prin intermediul a numeroase programe malware precum Snake (Turla sau Uroburos), ce infectează sistemul Windows utilizând „Install Adobe Flash Player.app.zip” , sau prin alte campanii precum Sandworm, ce exploatează vulnerabilități avansate și vizează infrastructurile critice naționale, "Operațiunea Armageddon".

La nivel de grupuri ce s-au făcut remarcate în spațiul cibernetic prin activitățile lor se numără „CyberBerkut”, în realitate un grup de hacker ruși sau „APT 28” cunoscuți sub diverse alte nume „Sofacy”, „Fancy Bear”, „Pawn Storm”, „Strontium” sau „Sednit”, având numeroase legături cu serviciile de informații ruse încă din anul 2008 (Războiul din Georgia). ATP 29 a fost depistat prima dată în urma mai multor atacuri în Cecenia (2008), și se presupune că ar aparține FSB (Federal Security Services), succesorul KGB, fiind cunoscuți pentru tehnica sofisticată de phishing în furtul de documente, folosindu-se de un malware backdoor numit „Hammertoss”. Au mai fost identificați: „Anonymous Ukraine”, „Quedagh”, „Troli”- folosiți de Rusia la crearea și distribuirea de propagandă pro rusă în media, pe site-uri WEB, bloguri sau pe diverse forumuri, „Nashi Youth Movement” sau „ Russian Patriotic Hackers”. Mai multe exemple de atacuri cibernetice și cronologia acestora pot fi vizualizate în Anexa 3.

Ca și o scurtă concluzie referindu-ne strict la acest domeniu, se poate observa că spațiul cibernetic a fost folosit atât în perioada premergătoare declanșării conflictului în acțiuni de phishing, iar odată cu declanșarea demonstrațiilor, în acțiuni mult mai sofisticate, însă fără un impact major asupra evoluțiilor ulterioare, demonstrațiile continuând în ciuda acestor acțiuni. În zonele separatiste din estul Ucrainei s-a pus accent mai mult pe acțiuni de război electronic și pe transmiterea de mesaje false sau propagandă.

Acțiunile în spațiul virtual au continuat ulterior, cele mai importante fiind asupra sectoarelor de infrastructură critică(sectorul energetic 2015, 2016), sau asupra instituțiilor guvernamentale.

3.4.3. Războiul economic.

Începând cu anul 2000, Rusia a folosit presiunea economică împotriva Ucrainei prin introducerea a diferite restricții, având în vedere dependența acesteia de aceasta. Obiectivul acestor acțiuni au fost în mod evident constrângerea, pentru a prevenii apropierea de UE și includerea acesteia în uniunea Eurasiatică.

Se poate spune că acest război economic s-a declanșat la 20 ianuarie 2006, când Rusia a interzis importul produselor animale, motivând că sunt de slabă calitate. Ulterior aceasta a implicat și alte țării pentru susținerea în măsurile comerciale anti ucrainene. În iunie 2011, Uniunea Vamală (sub presiunea Rusiei) a introdus taxe vamale pentru fier și creșterea taxelor pentru alte produse precum: zahăr, cartofi, varză etc. O criză acută a izbucnit în vara anului 2013. Astfel, la 14 august, toate bunurile ucrainene importate în Rusia au fost clasificate ca fiind de mare risc, ceea ce a creat o situație tensionată în „războiul vamal" – livrările tuturor produselor ucrainene în Rusia au fost blocate. Nu este întâmplător că această blocadă economică a început în ajunul summitului de la Vilnius, unde Ucraina și UE urmau să semneze acordul de asociere. Rusia a folosit toate pârghiile economice de influență disponibile:

Majorarea taxelor vamale;

A interzis importul de bunuri ucrainene;

Mărfurile ucrainene discreditate în ochii consumatorilor europeni;

A blocat livrările de bunuri ucrainene pe piețe terțe;

Interzicerea tranzitului pentru Ucraina prin teritoriul său către regiunea Caucazului și Asia Centrală;

Sabotajul economic.

Toate măsurile luate aveau drept scop distrugerea economiei Ucrainei și păstrarea acesteia sub zona de interes rusească. Cea mai accentuată depreciere s-a accentuat după începerea agresiunii din 2014. În graficul de mai jos se poate scăderea anuală a schimburilor comerciale (vezi Figura 3.10, Anexa 1).

Oarecum, prin declinul comerțului cu Rusia, Ucraina a redus dependența sa monopolistă față de Rusia într-o serie de industrii, în special în sectorul gazelor naturale. Un eveniment decisiv a fost renunțarea la importul de gaze rusești pentru uz intern, începând cu 25 noiembrie 2015, aceasta fiind și o țară de tranzit a gazelor rusești către Europa, Rusia căutând alte rute alternative pentru a aprovizionarea Occidentului.

Ucraina a întrerupt inclusiv contactele din domeniul cooperării tehnico- militare iar acum Rusia și-a pierdut locul exclusivist, ca principal partener comercial al Ucrainei.

În general, politica Kremlinului față de Ucraina a vizat agravarea crizei sociale, diminuarea capacității de apărare a țării, instigarea sentimentelor de protest și în cele din urmă, schimbarea regimului politic actual. Având în vedere acest lucru, comerțul cu Rusia este discutabil, deoarece este văzut ca un mijloc de sponsorizare a țării agresoare.

3.4.4. Utilizarea forțelor convenționale, neconvenționale și a tacticilor specifice.

Pentru a înțelege cum au fost utilizate forțele pentru ocuparea Crimeei și destabilizarea Estului Ucrainei trebuie să începem cu stabilirea balanței de forțe în regiunile respective.

Până la declanșarea conflictului se estima că Ucraina avea prezent un număr cuprins între 15 mii și 18 mii de militari staționați în Crimeea, cea mai mare parte aparținând forțelor navale. Acestea mai cuprindeau: 41 de tancuri, 160 de vehicule de luptă ale infanteriei, 47 de sisteme de artilerie. Apărarea navală de coastă includea: o brigadă de rachete; două batalioane de infanterie marină; o brigadă de apărare de coastă. Dacă ne referim strict la unități a căror existență ar trebui din punct de vedere teoretic să atingă ca și încadrare numerică valorile de mai sus, după anumite surse se estimează că efectivele erau mult mai reduse, iar unitățile într-o stare de degradare avansată. Conform altor estimări existau un număr de 45 avioane MIG-29 la baza aeriană de la Belbek lângă Sevastopol, dintre care 4-6 operaționale. Apărarea antiaeriană includea sisteme de rachete sol-aer Buk-M1 și S-300, însă nu este cunoscut la ce nivel de răspuns erau utilizate. În plus mai exista un număr de 2500 de persoane, aparținând Ministerului de Interne. Conform estimărilor Ministrului Apărării al Ucrainei, doar un număr de 1500-2000 erau dispuși să lupte având voința necesară.

Rusia avea un număr de 12 mii de militari aparținând Flotei Mării Negre, Brigada 810 Infanterie marină și un număr net inferior de tehnică militară, însă în baza acordurilor încheiate cu Ucraina putea transfera și alte unități de pe continent, oferindu-i astfel o mare capacitate de manevră pentru transferul de personal și mijloace. În practică, unitățile ruse de nivel batalion sau brigadă nu au acționat integral ca și structuri, ci elemente din cadrul acestora, integrate ca și BTG (Battalion Tactical Group), capabile să execute misiuni cu forțe întrunite, independente. În vara anului 2014, cel puțin 13 BTG și elemente aparținând SPETZNAȚ au fost menținute la granița ucraineană. Operațiunile militare din Ucraina au fost conduse prin Districtul Militar Sud – Comandamentul la Rostov, acesta având responsabilitatea pentru Caucaz, sudul Rusiei, Flota din Marea Neagră și Marea Caspică (vezi Figura 3.11, Anexa 1).

Următoarele unități au fost implicate în operațiunile din Crimeea și Estul Ucrainei:

Detașată – Brigada 18 Mecanizată “Yevpatorian” (dislocată din Cecenia);

Batalionul 1 Mecanizat (Vostok);

Brigada 31 Aeropurtată (Ulyanovsk);

Divizia 76 Aeropurtată (Pskov);

Divizia 106 Aeropurtată (Tula);

Divizia 98 Aeropurtată (Ivanova);

Divizia 98 Aeropurtată (Novorossiysk);

Brigada 22 SPETSNAZ Brigade (GRU, Krasnodar Krai);

Regimentul 45 Cercetare (Moscova);

Flota din Marea Neagră;

Brigada 810 Infanterie Marină Kuban.

Ca și cronologie a evenimentelor ce a implicat utilizarea forțelor se pot remarca următoarele (vezi Figura 3.12 și Figura 3.13, Anexa 1):

20 februarie 2014- unitățile ucrainene și ruse intră în alertă ca urmare a ciocnirilor violente din Kiev;

22-23 februarie 2014 – un Batalion Spețnaz și un batalion aeropurtat VDV au părăsit bazele sau au fost transportate cu elicopterul în apropierea strâmtorii Kerch;

24 februarie 2014 – unități ale Brigăzii 810 Infanterie Marină ajung în Sevastopol;

25 februarie 2014 – Nava pentru desant Nikolai Filchenkov transportând 200 de militari din FOS (KSO), sosesc în Sevastopol. Ulterior desfășoară acțiuni sub acoperire și evacuarea lui Ianucovici.

26 februarie 2014 – Președintele Vladimir Putin, pune în stare de alertă unitățile din Districtul Central și Vestic(150 mii de militari) – pretext folosit pentru mascarea manevrelor militare, diversiune și dislocarea FOS și VDV (un număr de 40 de avioane de transport Iliushin Il-76 au părăsit baza aeriană de la Ulianovsk cu destinația Anapa);

27 februarie 2014 – 50 militari KSO securizează Parlamentul din Crimeea, iar noaptea este preluat și aeroportul de la Belbek;

28 februarie 2014 – Securizarea aeroportului din Simferopol și introducerea unităților VDV; ulterior folosind transportoare blindate s-au împrăștiat pe întreaga insulă;

06 martie 2014 – după această dată pe insulă au sosit masiv brigăzi mecanizate, artilerie tractată, unități de apărare antiaeriană și baterii de rachete anti navă;

Într-o săptămână forțele Ucrainene au pierdut comanda și controlul forțelor de pe insulă, forțele ruse folosind măsuri de RE pentru întreruperea comunicațiilor, serviciile de informații ocupându-se de formarea unor grupuri de miliții locale pentru asigurarea ordinii. Deasemenea aceștia au încercat în mod activ ademenirea militarilor ucraineni cu promisiuni diverse, un număr de 6500 au ales ulterior să părăsească insula.

După cum se poate observa rezistența din partea Ucrainei a fost inexistentă, ca urmare a mai multor greșeli ce au concurat la asigurarea succesului forțelor ruse. Acțiunile Ucrainei au contribuit în mod evident la succesul operațiunilor rusești, transformându-le în ținte de oportunitate astfel:

Baza navală de la Sevastopol a oferit Rusiei posibilitatea inserției elementelor necesare invaziei (personal, tehnică, logistică);

Acordul de tranzit între Rusia și Ucraina a oferit posibilitatea mascării acțiunilor Rusiei;

Guvernul Ucrainei aflat în tranziție după plecarea lui Ianucovici a fost surprins de evenimente și incapabil să reacționeze și să ia decizii;

Dezertarea unui număr mare de militari pro-ruși;

Elementul surpriză-nepregătiți în fața unui astfel de scenariu;

Abrogarea de către parlament a legii referitoare la recunoaștere a limbii ruse ca și limbă oficială sub conducerea lui Ianucovici;

Noul guvern anti rus prin agenda sa a trezit din parte etnicilor ruși un sentiment anti ucrainean;

În data de 24 februarie 2014 Igor Mosichuk, liderul extremei dreapta a anunțat că intervine cu grupurile paramilitare în Crimeea;

Ciocnirile între naționaliști și opozanții;

Desființarea unităților de poliție din Crimeea (Berkut) în 25 februarie, trecând ulterior de partea rusă;

Incapacitatea Ucrainei de a identifica intenția Rusiei;

Incapacitatea de a lua o decizie militară pentru intervenția în Crimeea.

Rusia a avut avantajul următoarelor elemente: elementul surpriză; planificarea din timp a acțiunilor; manipularea locuitorilor prin absența semnelor de identificare, aceștia fiind asociați cu forțele Ucrainene; câștigarea încrederii populației prin acțiuni nonviolente; mobilitate; comanda și controlul integrat; folosirea exercițiilor pentru dislocarea mascată a trupelor.

Ca și o scurtă concluzie, Crimeea a urmat un caz clasic de acțiuni sub acoperire, urmate de o invazie clasică, încorporând toate celelalte elemente favorabile (poziția geografică, sprijinul populației, slăbiciunea guvernului Ucrainean).

Estul Ucrainei.

Moscova a finanțat, pregătit și echipat numeroase grupuri naționaliste din Ucraina angajând și alte grupuri paramilitare, cum ar fi foștii membri ai batalionului cecen "Vostok", pentru a opera în regiunile din estul Ucrainei. Unul din grupurile paramilitare intitulat „Armata Ortodoxă Rusă”, a început să opereze în regiunea Donetsk, după fuga președintelui Ianukovici, fiind motivat de un simț al naționalismului împotriva extinderii influenței Occidentului. Un altul „Lupii Negrii”, înființat în 1989 în Rusia, cu filiale în Ucraina, Belarus, Lituania, Serbia, Macedonia, România, Bulgaria și Germania, condus de către Aleksander Zaldostanov “Chirurgul”, are aproximativ 5000 de membrii, fiind sprijinit și de Biserica Ortodoxă Rusă. Mulți membrii sunt foști veterani din FOS și au ajuns inclusiv în Crimeea cu motivația de a asigura desfășurarea alegerilor libere.

Grupul Paramilitar Cazac, înființat în 2005, acționează în Ucraina și în sudul Rusiei, având un număr de 600 de mii de simpatizanți, este sprijinit de Federația Rusă și folosit în mod legal pentru diverse acțiuni, de la apărarea granițelor și până la activități locale de menținere a ordinii. Sub conducerea colonelului Serghei Yurievich au fost folosiți la apărarea Sevastopolului, la blocarea și intimidarea trupelor Ucrainene în Crimeea sau în Luhansk și în Donetsk .

Grupul Cetnici, comandat de Bratislav Zivkovic, a acționat în Crimeea în coordonare cu Grupul Cazac. Aceștia au sosit din Serbia pentru a-și ajuta frații slavi.

Numeroasele grupuri ce au acționat estul Ucrainei și Crimeea în perioada anilor 2014-2015 pot fi vizualizate în Anexa 4.

Numeroși lideri ai acestor grupurilor au fost persoane de cetățenie rusă, cu pregătire militară, fiind foști participanți la diverse conflicte anterioare sau foști membrii ai forțelor armate/de securitate ucrainene, folosiți odată cu declanșarea primelor evenimente în Crimeea, ulterior aflându-se la conducerea a diverse grupuri în estul Ucrainei. În Anexa 5 sunt prezentații cei mai reprezentativi lideri ai grupurilor ce au acționat în Estul Ucrainei.

Dacă ocuparea peninsulei Crimeea a fost o operațiune clasică a FOS, ce inițial au acționat sub acoperire pentru blocare, ocuparea punctelor cheie și inițierea unor grupuri paramilitare sau miliții locale asigurând intrarea forțelor principale, în estul Ucrainei s-au focalizat pe sprijinul insurgenței în momentul în care centrul de greutate a fost mutat în această zonă din punct de vedere al operațiunilor. Acestea s-au axat pe crearea unui mediu incert, destabilizat prin demonstrații și preluarea instituțiilor administrative iar ulterior prin sprijinirea grupurilor insurgente locale într-un mod direct și indirect.

După o clasificarea a NATO, operațiunile speciale se împart în trei mari categorii: acțiuni directe, de recunoaștere si de asistență militară. În Crimeea se pare că nu a existat nici o acțiune directă și foarte puțin timp a fost nevoie de asistență militară din partea FOS rusești. Operațiunea a fost în mare măsură sub acoperire, cel mai probabil pe baza informațiilor colectate anterior de unitățile conectate la Flota Rusă a Mării Negre și eventual, a agenților locali recrutați de FSB și GRU. Cel mai probabil a avut avut loc dislocarea din timp a echipelor speciale de recunoaștere ale Spetsnaz-GRU, însă este dificil să se găsească dovezi în acest sens din surse deschise. Observatorul militar ucrainean Dmytro Tymchuk susține că atât FSB, cât și GRU au devenit foarte active în Ucraina, după ce președintele lui Viktor Ianukovici a devenit președinte în 2010.

Foarte multe fotografii postate de către militari ruși în estul Ucrainei au facilitat identificarea de către grupul „InformNapalm” ca aparținând GRU, FSB, VDV. Primul ofițer GRU capturat în Ucraina de SBU (Serviciul de Securitate Ucrainean) a fost Roman Filatov, trimis ulterior în Rusia în schimbul Contra-amiralului Serhii Haiduk. Un alt exemplu legat de implicare este conform căruia, forțele care au ocupat sediul SBU din Sloviansk în aprilie 2014 au fost echipate la fel ca cei din Batalionul GRU “Vostok” cu baza în Cecenia, văzuți în Crimeea cu două luni mai devreme.

La nivel operativ, în estul Ucrainei aceștia au fost implicați în toate tipurile de acțiuni militare: de asistență militară, cercetare, sabotaj, acțiuni sub acoperire, evitând angajarea directă în luptă. Cu toate acestea se pare că au fost implicări acolo unde separatiștii nu au făcut față, existând și victime în acest sens. În 2014 un ofițer GRU a fost ucis în timp ce încerca un sabotaj în stația CF Osnova.

Cel mai probabil tot aceștia au asigurat și sprijinul pentru lovirea diverselor ținte ucrainene de către unitățile de sprijin de artilerie rusești (vezi Figura 3.14, Anexa 1).

3.4.5. Sprijinul rebelilor pro ruși.

Un exemplu concludent de sprijin este cel al atacului de la Zelenopilly (regiunea Luhansk), unde elemente ale Brigăzilor 24 și 72 Mecanizate și Brigada 79 Antiaeriană au fost surprinse de un tir intens de artilerie. Experții au constatat că s-a folosit un Lansator Multiplu de Rachete de producție rusească – BM-21 "Grad", de calibrul 122mm, după ce în prealabil fuseseră survolați de o dronă ce a indicat locația acestora (vezi Figura 3.15 și Figura 3.16, Anexa 1).

În Anexa 6 sunt prezentate poziții ale artileriei rusești ce asigurau sprijinul rebelilor pro ruși din estul Ucrainei. Deasemenea în Anexa 7 este prezentată situația cu tipurile de sisteme de armament rusești, identificate pe timpul implicării în conflictul din Ucraina.

CONCLUZII

Analiza principalelor caracteristicii ce definesc războiul hibrid în cazul conflictului din Ucraina evidențiază mai multe aspecte ce pot fi deduse astfel:

În Crimeea, natura acțiunilor desfășurate indică o invazie clasică, fiind și principalul obiectiv al Federației Ruse;

Regiunile din estul Ucrainei sunt transformate într-un obiectiv secundar, preponderent pentru a devia atenția de la cel principal, concomitent cu transformarea acestora într-o zonă tampon pe modelul Transnistria, Osetia de Sud, aflate permanent sub influență rusească;

Metodele și mijloacele utilizate sunt specifice tipologiei conflictelor secolului XXI, ca urmare a utilizării tuturor elementelor care pot genera un avantaj direct sau indirect pentru atingerea obiectivelor propuse.

Referindu-ne la obiectivul analizei în cazul studiului de față, prin care sunt identificate caracteristicile esențiale ce se regăsesc în principalele definiții atribuite războiului hibrid, putem observa faptul că nici o definiție atribuită acestui concept nu înglobează în mod relevant toate caracteristicile acestui conflict, ele reprezentând în esență definiții ale unor forme particulare de conflict, fără o aplicabilitate generală (ex. Israel vs palestinieni, SUA vs Irak, Afganistan). Acestea s-au axat preponderent pentru descrierea unor forme de rezistență și acțiuni defensive la acțiuni ofensive ale unor actori militari net superiori din punct de vedere al capabilităților deținute.

În cazul nostru de față se poate observa că majoritate acțiunilor cu caracter hibrid sunt induse de o forța ofensivă, pentru atingerea obiectivului propus, existând diferențe conceptuale cu anumite definiții ce sugerează că forța hibridă este doar o formă adoptată în acțiunile defensive.

Analiza comparativă dintre principalele caracteristici identificate în războiul din Ucraina și pricipalele definiții atribuite conceptului de război hibrid scoate în evidență faptul că definiția care înglobează cele mai multe caracteristici specifice studiului nostru de caz este cea a Institutului pentru Studii Strategice din Londra, integrând la nivel conceptual majoritatea elementelor.

Tabelul de mai jos este foarte sugestiv în acest sens.

Putem spune deasemenea că tot la nivel conceptual există similitudini și cu ceea ce numim „război de generația a IV-a”, existând tendința de a confunda termenii, iar o delimitare clară este dificil de realizat.

Conflictele în general au o amprentă unică și este destul de dificil să poată fi atribuită o definiție pentru a explica fiecare caz particular, iar o generalizare ulterioară nu are aplicabilitate ca urmare a evoluției în sine și a schimbărilor induse de lecțiile învățate de diverșii actori.

Se spune că „fiecare conflict se schimbă prin el însuși”, în sensul în care următorul nu v-a mai fi la fel, de aceea aceste definiții relevă mai mult descrieri exacte ale unor războaie care deja s-au desfășurat, având anumite amprente, lăsând incertitudinea pe seama evoluției pentru conflictele viitoare, remodelate pe baza lecțiilor învățate din cele anterioare.

ANEXE

ANEXA 1

Imaginii, figuri, grafice.

Figura 1.1. Continuitatea conflictului.

Sursa: Editată din Joint Chiefs of Staff, The National Military Strategy of the United States of America, 2015, p.4. Detaliile sunt disponibile la: http://www.jcs.mil/Portals/36/Documents/Publications/2015_National_Military_Strategy.pdf.

Figura 3.1. Harta teritoriului Ucrainei înainte de anul 2014.

Sursa: The United States Army Special Operations Command Fort Bragg, Little Green Men:on primer on Modern Russian Unconventional Warfare, North Carolina, 2013-2014, p.22. Detaliile sunt disponibile la: http://www.jhuapl.edu/ourwork/nsa/papers/ARIS_LittleGreenMen.pdf.

Figura 3.2. Vicktor Iușcenko în timpul revoluției portocalii.

Sursa: http://www.wumag.kiev.ua/index2.php?param=pgs20052/38

Figura 3.3. Pricipalele limbi vorbite pe teritoriul Ucrainei.

Sursa: www.wikiwand.com/en/Languages_of_Ukraine.

Figura 3.4. Mișcarea de protest Euro maidan

Sursa: https://www.thenation.com/article/ukrainian-nationalism-heart-euromaidan/.

Figura 3.5. Divizarea după orientarea politică

Sursa: http://www.geocurrents.info/geopolitics/nationalism/error-ukraines-political-divisions.

Figura 3.6. Militari neidentificați securizând clădirea Parlamentului din Crimea – 2 martie 2014.

Sursa: https://www.nato.int/docu/review/2017/Also-in-2017/ukraine-three-years-optimism-russia-military-war-poroshenko-stoltenberg-nato-secretary-general-crimea-annexation/EN/index.htm.

Figura 3.7. Susținători pro-ruși construind o baricadă în fața Administrației Regionale de Stat Donetsk, 10 aprilie 2014.

Sursa: https://www.theglobeandmail.com/news/world/in-pictures-pro-russians-barricade-seized-building-in-donetsk-ukraine/article17914021/.

Figura 3.8. Tancuri rusești T-72B surprinse de reporterii BBC în Ucraina.

Sursa: https://informnapalm.org/en/russian-t-72b-tanks-donbass-tank-biathlon-straight-war/.

Figura 3.9. Principalele posturi mass – media folosite ca și „unelte” și modul de implementare al controlului.

Sursa: https://www.stratcomcoe.org/download/file/fid/1910.

Figura 3.10. Graficul cu schimburile comerciale între Ucraina și Federația Rusă

în periada 2012-2015.

Figura 3.11. Poziționarea forțelor ruse înainte de agresiunea din primăvara lui 2014.

Sursa: http://bintel.com.ua/en/article/09-04-SouthernMilitaryDistrict/.

Figura 3.12. Militari fără însemne securizănd Parlamentul din Crimea.

Sursa: https://www.thenational.ae/world/putin-gets-green-light-to-deploy-troops-to-ukraine-1.268400.

Figura 3.13: Harta cu acțiunile Federației Ruse în Crimea în perioada 24.02 – 09.03. 2014.

Sursa: Hartă blank editată din https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5f/Physical_map_of_the_Crimea.jpg.

Figura 3.14. Grup de parașutiști ruși capturați în Ucraina.

Sursa:http://euromaidanpress.com/2017/07/13/russian-soldiers-captured-in-ukraine-an-exchange-pool-for-ukrainian-hostages/.

Figura 3.15. Vehicule distruse de tirurile de artilerie, aparținând armatei ucrainene.

Sursa: http://www.dupuyinstitute.org/blog/2017/03/29/the-russian-artillery-strike-that-spooked-the-u-s-army/.

Figura 3.16. Elemente ale Brigăzii 79 Mecanizate, distruse în atac.

Sursa: https://www.kyivpost.com/ukraine-politics/proof-russian-military-aggression-ukraine-revealed.html

ANEXA 2

Elemente specifice războiului informațional

Această anexă oferă o imagine a discursului rusesc în timpul ambelor campanii. Oferă mai multe detalii despre conținut, despre instrumente sau mecanismele utilizate pentru propagare și despre alte aspecte notabile ale componentei războiului informațional pentru aceste operațiuni.

I. Temele principale.

1. Mesaje specifice Crimeei.

Terenul a aparținut istoric Rusiei;

Preluarea Crimeei de către Ucraina în 1954 a fost o greșeală istorică;

KrymNash (campania "Crimea Is Bear" [КрымНаш]);

Populația etnică rusă și toate comunitățile rusești din Crimeea se află sub amenințarea severă a naționalismului ucrainean;.

Rusia nu a fost implicată în Crimeea; referendumul a fost lansat și realizat de oamenii din Crimeea;

Soldații din Crimeea au renunțat în mod voluntar la armele lor și și-au exprimat credința față de Rusia;

Imagini strălucitoare ale "populației rusești" asuprite, ale eroilor "Berkut", ale „polite green men”. politicoși.

2. Revolta Maidan

Vestul a orchestrat revolta;

Majoritatea protestatarilor au fost ultra-naționaliști violenți și anti ruși;

Ianukovici a fugit ca rezultat al loviturii de stat violente împotriva guvernului său; noul guvern al Ucrainei este ilegitim.

Semnarea acordului de asociere va trăda relația Ucrainei cu Rusia;

Semnarea acordului de asociere ar avea consecințe devastatoare pentru Ucraina;

Frica pentru viața lor, zeci de mii de rușii au părăsit Ucraina;

Revoluția maidană este fascistă, naționalistă și antisemită.

3. Slăbirea Ucrainei ca stat.

Ucraina este un stat eșuat din punct de vedere economic;

Ucraina este un stat artificial creat, care nu exista înainte de 1991;

Limba ucraineană nu este altceva decât o combinație între rusă și poloneză;

Ucraina nu are un viitor viabil fără subvenții și patronaj rusesc.

4. Defăimarea Ucrainei ca și stat.

Guvernul ucrainean acționează în interesul Statelor Unite și al altor puteri străine;

Guvernul ucrainean este invadat de ultra-naționaliștii violenți;

Populația pro europeană a Ucrainei este ideologic descendentă a susținătorilor nazisti și ai fascismului.

5. Glorificarea Rusiei.

Istoria și tradiția rusească necesită o perspectivă proprie – o abordare unică a traiectoriei dezvoltării și a drepturilor omului;

Căderea Uniunii Sovietice a fost un dezastru de proporții globale;

Rusia constituie centrul lumii slave / ortodoxe;

Rusia este principalul luptător împotriva fascismului.

Rusia luptă pentru adevăr și împotriva dominației și hegemoniei mondiale a Statelor Unite;

Rusia are responsabilitatea de a proteja pretutindeni diaspora rusă (Russkiy Mir);

În cele din urmă, Rusia s-a ridicat din genunchi și a avut puterea de a rezista politicii lacome și de autoservire a Occidentului.

6. Consolidarea Rusiei.

Doctrina militară actualizată (2010)

Anunțarea noii doctrine militare (ianuarie 2015).

7. Identificarea dușmanilor interni.

Opoziția este trădarea.

8. Îndepărtarea Occidentului.

Moralitatea lumii occidentale este fundamental diferită de moralitatea poporului rus.

Țările europene depind foarte mult de Rusia prin relația de import – export a gazului rusesc;

Timpul civilizației occidentale decadente aproape s-a încheiat: este putrezit din interior;

Țările occidentale și Statele Unite sunt pur și simplu nemulțumite și speriate de creșterea Rusiei ca superputere, prin urmare acțiunile lor sunt reacții la propriile politici izolaționiste.

9. Discreditarea Occidentului.

Țările occidentale, în special Statele Unite, sunt în centrul orchestrațiilor evenimentelor din Ucraina;

Extinderea NATO și limitarea capabilităților Rusiei sunt principalele motivații pentru acțiunile majorității țărilor din UE, Statele Unite, Canada și Australia;

Statele Unite exercită presiuni asupra țărilor europene pentru a continua politicile de sancționare a Rusiei.

II. Instrumente principale.

1. Canale media.

Canale de televiziune controlate de Rusia în Rusia, Ucraina și Occident:

– știri – emisiuni de discuții;

– documentare și "rapoarte speciale".

Site-uri de știri pe Internet cu sediul în Rusia, Ucraina și Occident;

bloguri și comunități social-media;

Imprimarea ziarelor din Rusia, Ucraina și Occident;

Pliante și materiale tipărite;

Billboard-uri în timpul referendumului din Crimeea.

2. Oratori.

Vladimir Putin, Serghei Lavrov și alți politicieni și experți ruși;

politicieni și experți ucraineni;

Organizațiile pro-ruse și partidele politice din Ucraina;

politicieni și experți occidentali din Europa și Statele Unite;

Liderii locali ai protestatarilor;

Cetățenii obișnuiți și participanții "profesioniști" la proteste;

Celebrități și persoane inteligente.

3. Tonul și metodele.

Subminarea legitimității guvernului Ucrainei;

Crearea sentimentului de amenințare și de urgență;

Manipularea faptelor istorice și a memoriei;

Un accent emoțional puternic, combinat cu manipularea faptelor, dezinformarea și jumătățile de adevăr;

Distorsionarea realității – "o mare linie de separare în Ucraina";

Crearea ambiguității.

4. Persecutarea viziunilor alternative.

Control aproape absolut al mijloacelor media în Rusia;

Hărțuirea jurnaliștilor în timpul evenimentelor din Ucraina;

Fenomenul de "Trolling" – media alternativă sau opinii.

III. Știri false ale propagandei rusești.

Sursa: Mykhailo Pashkov, „Russian Information Expansion: Ukrainian Foothold”, p.3, poate fi vizualizat la link-ul: http://razumkov.org.ua/uploads/article/2017_Information_Warfare.pdf.

ANEXA 3

Cronologia celor mai importante atacuri cibernetice.

G = Instituții guvernamentale, M = Puncte de vânzare media, IO = Organizații Interguvernamentale, O = Altele

Sursa: Marie Baezner, Patrice Robin, Hotspot Analysis, Centrul pentru Studii de Securitate Zurick, Cyber and Information warfare in the Ukrainian conflict, Iunie 2017, pp.18-21, poate fi văzut la link-ul:http://www.css.ethz.ch/content/dam/ethz/special-interest/gess/cis/center-for-securities-studies/pdfs/Cyber-Reports-2017-01.pdf.

.

ANEXA 4

Principalele grupuri militare și paramilitare ce au acționat estul Ucrainei și Crimea în perioada anilor 2014-2015.

Sursa: Tabel editat din: Michael Kofman, Katya Migacheva, Brian Nichiporuk, Andrew Radin, Olesya Tkacheva, Jenny Oberholtzer, Lecții din Operațiunile Rusiei în Crimea și Estul Estul Ucrainei, p.71, poate fi vizualizat la link-ul: https://www.rand.org/content/dam/rand/pubs/research_reports/RR1400/RR1498/RAND_RR1498.pdf

ANEXA 5

Liderii reprezentativi ai grupurilor ce au acționat în estul Ucrainei.

ANEXA 6

Locații ale pieselor de artilerie ruse utilizate pentru sprijinul rebelilor.

Sursa: http://usnato.tumblr.com/post/96003086125/new-satellite-imagery-exposes-russian-combat.

Acesat la data de 08.05.2018

Sursa: http://usnato.tumblr.com/post/96003086125/new-satellite-imagery-exposes-russian-combat.

Sursa: http://usnato.tumblr.com/post/96003086125/new-satellite-imagery-exposes-russian-combat.

Acesat la data de 08.05.2018

Sursa: http://usnato.tumblr.com/post/96003086125/new-satellite-imagery-exposes-russian-combat.

Sursa: http://usnato.tumblr.com/post/96003086125/new-satellite-imagery-exposes-russian-combat.

Acesat la data de 08.05.2018.

Sursa:http://sprotyv.info/en/news/kiev/dmitry-tymchuk-military-update-0401-freesavchenko.

Accesat la data de 08.05.2018.

ANEXA 7

Armament și echipament folosit de armata rusă în Donbas.

Sursa: Listă editată de pe: InformNapalm, bazată pe investigații OSINT.

BIBLIOGRAFIE

I. Cărți.

Amos, Harel și Issacharoff Avi, 34 Days: Israel, Hezbollah, and the War in Lebanon, New York, Editura Palgrave Macmillan, 2008;

Dicționarul explicativ al limbii române, ed. a-II-a;

Huber, Thomas , Compound Warfare: That Fatal Knot, Fort Leavenworth, Kansas, 2002;

Liang, Qiao See,Wang, Xiangsui, Unrestricted Warfare, Beijing, Editura (PLA Literature and Arts Publishing House), 1999;

II. Studii și articole.

Bershidsky, Leonid, Moscow Strategists View World as War Theater, în „ Bloomberg”, 2014;

Buffaloe David, Defining Asymmetric Warfare, în „ The Land Warfare Papers” , nr. 58;

Byrne, Malcolm, CIA Confirms Role in 1953 Iran Coup, în „ The National Security, Archive”, 2013;

Complex Crises Call for Adaptable and Durable Capabilities, în „ The Military Balance”, vol. 115, nr. 1, 2015, p. 5;

Deep, Alex, Hybrid War: Old Concept, New Techniques în „Small War Journal”, 2015;

Dunne, Paul, Managing Asymmetric Conflict, în „Oxford Economic Papers” vol. 58, nr. 2, 2006, pp. 183-208;

Frunzetii, Teodor, Acțiuni asimetrice, neconvenționale și hibride în războiul secolului al XXI-lea, în „Impact Strategic”, nr. 1, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2013;

Gvosdev, Nikolas, Ukraine’s Ancient Hatreds în „ National Interest”, nr. 132, 2014;

Hammes, Thomas, The Sling and the Stone. On War in the 21st Century, în Zenit Press, SUA, 2006

Hoffman, Frank, Hybrid Warfare and Challenges, în JFQ / ndupress.ndu.edu, nr 52, 2009;

Karatnycky, Adrian, Ukraina – Revoluția portocalie în „ Foreign affairs”, 2005;

Kofman Michael, Migacheva Katya, Nichiporuk Brian, Radin Andrew, Tkacheva Olesya, Oberholtzer Jenny, Lessons from Russian Operations in Crimea and East-East of Ukraine, Rand Corporation, Santa Monica /California, 2017, pp. 5-10;

Lind William, Nightengale Keith, Schmitt Johns, Sutton Joseph, Wilson Gary, The Changing Face of War: Into the Fourth Generation în „Marine Corps Gazette”, vol. 73, nr. 10, 1989, pp. 23-24;

Mattis, James, Hoffman Frank, Future Warfare: The Rise of Hybrid Wars, U.S. Naval Institute, în „Proceedings Magazine”, vol. 132, pp. 1-2 Noiembrie 2005;

McCuen, John., Hybrid Wars, în „Military Review”, vol. 88, nr 2, 2008, p.108;

Pakharenko Glib, Kyiv Isaca, Cyber Operations at Maidan: A First-Hand Account, în „ NATO CCD COE Publications”, Talin, 2015, pp.1-10;

Pashkov, Mykhailo, Russian Information Expansion: Ukrainian Foothold, în publicația Centrului pentru Studii Politice și de Securitate, Razumkov din Kiev p.3; http://razumkov.org.ua/uploads/article/2017_Information_Warfare.pdf.

III. Documente oficiale / rapoarte.

Army Doctrinal Publication 3.0, „Unified Land Operations”, 2011;

Baezner Marie, Patrice Robin, Cyber and Information warfare in the Ukrainian conflict Hotspot Analysis, Centrul pentru Studii de Securitate Zurick, 2017, pp.10-21;

Bukkvoll Tor, Russian Special Operations Forces in Crimea and Donbas, pp. 1-10;: http://ssi.armywarcollege.edu/pubs/parameters/issues/summer_2016/5_bukkvoll.pdf.

Centrul Ucrainean de Studii Economice și Politice – RAZUMKOV, Russia’s “Hybrid” War – Challenge And Threat For Europe în publicația „ NATIONAL SECURITY & DEFENCE”, Nr 9-10”, Kiev, 2016, pp.12-13;

Centrul de Excelență al NATO StratCom (COE) din Riga, raport „ Analysis of russia’s information campaign against ukraine: Examining non-military aspects of the crisis in Ukraine from a strategic communications perspectives”, 2015, pp. 12-30 https://www.stratcomcoe.org/download/file/fid/1910.

Departamentul Apărării al SUA, Raport „Quadrennial Defense Review”, 6 februarie 2006, http://archive.defense.gov/pubs/pdfs/QDR20060203.pdf

Dixon, Howard Lee, Low Intensity Conflict Overview, Definitions and Policy Concerns, Army- Air Force Center for Low Intensity Conflict, Langley, 1989, p. 23;

McCulloh, Tim, Major Johnson, Rick, Raport JSOU 13-4, Hybrid Warefare al Centrului pentru Operațiuni Speciale Întrunite și Departamentului pentru Studii Strategice, 2013;

Ministerul Apărării al Marii Britanii, Notă doctrinală, Countering Irregular Activity, 2007;

The United States Army Special Operations Command, Little Green Men: on primer on Modern Russian Unconventional Warfare, Fort Bragg / North Carolina, 2013-2014, pp.43-50; http://www.jhuapl.edu/ourwork/nsa/papers/ARIS_LittleGreenMen.pdf

IV. Documente de arhivă.

Kornbluh, Peter, U.S. Covert Intervention in Chile: Planning to Block Allende Began Long before September 1970 Election în „The National Security, Archive”, 2 Mai 2014;

Prados, John, JFK and the Diem Coup, în „ The National Security, Archive”, 5 Noiembrie, 2003;

V. Pagini web.

http://usnato.tumblr.com/post/96003086125/new-satellite-imagery-exposes-russian-combat.