MASTERAT: STUDII JURIDICO -CANONICE ALE CELOR TREI RELIGII [628316]

1
UNIVERSITATEA ” OVIDIUS” CONSTANȚA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
MASTERAT: STUDII JURIDICO -CANONICE ALE CELOR TREI RELIGII
MONOTEISTE

LUCRARE DE DISERTAȚIE

ÎNDRUMĂTOR :
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Dură

Masterand: [anonimizat]
2017

2

UNIVERSITATEA ” OVIDIUS” CONSTANȚA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
MASTERAT: STUDII JURIDICO -CANONICE ALE CELOR TREI RELIGII
MONOTEISTE

PREVEDERI ALE LEGISLAȚIEI CANONICE
ORTODOXE ȘI ROMANO -CATOLICE
PRIVIND INSTITUȚIA PRESCRIPȚIEI

ÎNDRUMĂTOR :
Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Dură

Masterand: [anonimizat]
2017

3
CUPRINS

INTRODUCERE ……………. ……………………………………………… ……………. …….. ……..5

CAPITOLUL I : Considerații preliminare privind instituția prescripției în
sistemul juridic al Biseric ii Ortodoxe R omâne și al Bisericii Romano –
Catolice ……………. …………………. ……………………………………………………………. ……..12

I.1. Distincție ȋ ntre prescripția achizitivă și prescripția extinctivă ………………… …..12

I.2. Uzucapiunea prin prisma succesiunii legilor ȋn timp …………………………….. …..12
I.2.1. Uzucapiunea ȋncepută anterior datei de 15 septembrie 1943 ……………12
I.2.2. Uzucapiunea ȋncepută anterior perioadei 15 septembrie 1943 – 12 iulie
1947……….. ……………………………………………………………………………….. ……..13
I.2.3. Uzucapiunea ȋncepută după data de 12 iulie 1947…………………….. …..13
I.2.4. Considerații asupra uzucapiunii ȋn reglementarea legilor nr. 58 si 59
din 1947……………………………………………………………………………….. ………….13

I.3. Sediul ma teriei prescripțiilor achizitive și extinctive în sistemele juridice ale
Bisericii Ortodoxe Române si ale Biseri cii Catolice …………….. …………………………14

I.4. Accepțiunea juridică a termenului de posesie ………………… …………………………16

I.5. Uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890 C. civ.) …………………. …………………………17

I.6. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani ……………………………. …………………………17

I.7. Bunurile obiect al uzucapiunii ……………………………………… ……………………….. .19

I.8. Prescripția specială jurisdicțională ……………………………… …………………………..21

I.9. Despre rolul și importanța instituției prescripției …………………………….. ………..23

4
CAPITOLUL II : Instituția prescripției ȋn sistemul juridic al Bisericii
Ortodoxe ……………………………………………………………………………………………. ……..24

II.1. Uzucapiunea în cadrul Bisericii Ortodoxe ……….. ………….. ………………………… 24

II.2. Uzucapiunea imobiliară extratabulară în favoarea Bisericii Ortodoxe… ……… 24

II.3. Uzucapiunea imobiliară tabulară …………………………… …………………………….. .25

II.4. Uzucapiunea mobil iară……………………………………………….. …………………. ……26

II.5. Corelarea prescripției dreptului canonic cu dreptul român actual …………….. ..27

CAPITOLUL III: Instituția prescripției în reglem entarea legislației romano –
catolice …………………………….. ………………………………………………………………….. …..32

III.1. Sediul materiei conform canoanelor Bisericii Romano -Catolice ……………. …32

III.2. Unitatea sau dualitatea prescr ipției …………………………….. …………………… …..35

III.3. Canonizarea legii civile în materia prescripției ……………. …………………….. ….37

III.4. Buna -credință în dreptul canonic catolic ……………………. ……….. …………… …..38

III.5. Bunurile temporale, obiect ale prescripției …………………. …………………….. ….44

III.6. Termenele de prescripție …………………………………………………………. …….. …..54

IV. CONCLUZII …………………………………………………………………………………. ……56

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………. ………………………. ..59

DECLARAȚIE ……… ………………………………………………………. ……………………… …63

5

INTRODUCERE

Prescripția1 privită ca o instituție juridică în integralitatea ei, este o altă modalitate
originară pentru persoanele fizice și juridice de a dobândi drepturi reale asupra bunurilor imobile
sau mobile sau de a stinge obligații contractate față de alte persoane, fiind acceptată de Biserică
drept o formă de dobândire a bunurilor temporale2, în care factorul timp joacă un rol important în
gestionarea acelu iași comportament juridic, activ sau pasiv, ce duce într -un final la crearea unor
drepturi sau la epurarea unor obligații.
Prescripția extinctivă reprezintă o instituție juridică de bază în toate ramurile dreptului,
cu importanță și finalitate covârșitoare asupra acestora. În analiza instituției prescripției
extinctive punctul de plecare îl constituie analiza noțiunii de „termen”. Așacum s -a subliniat în
doctrina de specialitate, trecerea timpului lasă urme în tot și în toate, iar dreptul nu i se poate nici
el sustrage. Stau mărturie transformările pe care dreptul lesuferă în timp, odată cu transformarea
societății care l -a creat și pe care o ordonează. Scurgerea timpului produce efecte și în dreptul
civil, efecte care nu sunt invariabil aceleași, ci dimpotr ivă vorbim de două sensuri diametral
opuse și anume: unul creator de drepturi și celălalt distructiv de drepturi. Drept urmare, în sens
civilist, trecerea timpului poate să conducă la dobândirea unui drept (efectul achizitiv), iar alteori
la stingerea unui drept (efectul extinctiv).
Ca instituție, prescripția este cunoscută în toate sistemele de drept și ea răspunde in
profunzime unei misterioase incertitudini juridice axate pe ceea ce filozoful grec Anaximandru
denumea „verdictul timpului” .
Astfel, cea m ai veche formă de prescripție în dreptul roman este uzucapiunea
proprietății quiritare, reglementată de Legea celor XII Table (care o denumea usus -auctoritcisj și
care se baza pe întrebuințarea (usus) neîntreruptă a unui lucru (res mancipi) neîntreruptă, d oi ani
pentru imobile și un an pentru mobile. Ulterior, în dreptul roman clasic, uzucapiunea s -a
întemeiat pe posesie și nu pe usus, termenul fiind tot cel prevăzut în legile primitive romane; se
puteau uzucapa atât res mancipi, cât și res nec mancipi, mai exact bunurile nemișcătoare posedate
fără violență, precum și mișcătoarele care nu fuseseră furate; de asemenea trebuia să existe o

1 N.Milaș, Dreptul Bisericesc Oriental, trad. după ed. a -II-a de D.I.Cornilescu și S.V. Radu , București, 1915, p. 431;
2 Usucapio, praescriptio longi temporis.

6
iusta causa possessionis (în cazul dobândirilor derivate), precum și bona fides possessio, ca o
regulă generală.
Definită d e Modestinus ca adiectio dominii par continuationem possessionis temporis
lege definiti3, uzucapiunea funcționa în dreptul roman clasic în două situații distincte: dobândirea
de la o persoană care nu era proprietarul lucrului – a non domino -, viciu de fon d care împiedica
transferul proprietății și respectiv transmiterea unor lucruri mancipi prin traditio în loc de
mancipio , tradițiune care nu era aptă să strămute proprietatea din cauza acestui viciu de formă.
Cu toate acestea, uzucapiunea prezenta două ta re; ea nu putea folosi decât cetățenilor
romani și nu se putea aplica decât lucrurilor romane, drept pentru care, pentru peregrini și pentru
bunurile provinciale s -a introdus în practica dreptului roman, pe cale pretoriană, o prescripție
specială denumită praescriptio longi temporis. Se pare că praescriptio longi temporis a fost initial
doar un mijloc de apărare la îndemâna posesorului contra acțiunilor reale înaintate de terți,
respectiv o clauză așezată în fruntea formulei de predare terțului (praescripti o), prin care
judecătorul era rugat să îl ierte pe posesor care nu putea uzucapa deoarece peregrin (sau pentru că
bunul era un fond provincial), dacă acesta poseda în condițiile uzucapiunii o perioadă de 10 ani
(când reclamantul și pârâtul locuiau peași pr ovincie sau același oraș – inter praesentes) și de 20
ani (când părțile lociau în provi ncii diferite – inter absentes)4.
Spre deosebire de usucapio, longi temporis praescriptio nu avea ca efect dobândirea
proprietății, ci numai o apărare a posesorului prin tr-o posesie polidată, securitas possessionis. În
schimb, longi temporis praescriptio avea efectul de a stinge servituțile și ipotecile, fapt ce nu era
posibil în situația uzuicapiunii, deoarece exceptio temporalis era în măsură să paralizeze toate
acțiuin ile. După această prescripție, care nu constituia decât un mod de apărare, creat apoi, cu
același caracter, o praescriptio longissimi temporis, cu un termen at la 30 de ani.
Legea celor XII Table pretindea pentru realizarea uzucapiunii, numită usus autorit as, o
stăpânire exercitată timp de doi ani, pentru bunurile imobile și de un an pentru bunurile mobile.
Efectele acesteia puteau fi invocate numai de cetățenii romani și numai asupra lucrurilor romane,
dar prin intervenția magistraților sfera sa de aplicar e a fost extinsă, sub forma denumită
praescriptio longi temporis și în favoarea străinilor precum și asupra fondurilor provinciale.
Inițial această prescripție lungă funcționa doar ca o excepție, un mijloc de apărare la îndemâna

3 Dr. Ana Boar , Uzucapiunea . Prescripția, posesia și publicitatea drepturilor , Editura Lumina Lex, București, 1999,
p. 17;
4 L. M. Harosa, op.cit., p. 94;

7
pârâtului, însă mai târziu ea s-a transformat într -o acțiune reală, ca o nouă formă de uzucapiune,
pentru împlinirea căreia se cerea un termen de 10 ani inter praesentes, când părțile locuiau în
aceeași provincie sau 20 de ani inter absentes, când locuiau în provincii diferite. În v reme ce
uzucapiunea de drept civil, prevăzută de Legea celor XII Table15 privea exclusiv dreptul de
proprietate, praescriptio longi temporis curgea și împotriva dezmembrărilor acestuia, jura in re
aliena.
Extinzând și la situația posesorului unui bun imobi l, aplicarea regulii care fusese
introdusă de împăratul Theodosiu al II -lea, conform căreia toate acțiunile se stingeau în termen
de 30 de ani, Justinian a recunoscut acestei prescripții un caracter achizitiv, în sensul că posesorul
care a stăpânit imobilu l timp de 30 de ani devenea proprietarul acestuia. Dacă la origine cele
două expresii, respectiv uzucapiunea și prescripția achizitivă aveau semnificații diferite, prima
având sensul de luare, de apropriere a lucrului prin uz, iar cea de -a doua reprezentân d doar un
mijloc procedural, o excepție recunoscută în favoarea posesorului, odată cu Justinian ele
dobândesc un sens unic, fiind reunite într -o singură instituție pentru desemnarea căreia ambele
pot fi la fel de bine utilizate5.
Propunându -și să armonizez e și să unifice cele trei prescripții existente pe vremea sa și
anume usucapio, praescriptio longi temporis și praescriptio longissimi temporis, Justinian a
realizat o reformă de mare valoare juridică . Prin contopirea ucapiunii cu prescripția de lungă
durată, Codex Justiniani a fixat durata posesiei la trei ani pentru mobile (usucapio sau longi
temporis capio), zece ani pentru jbbile, între prezenți și douăzeci de ani, între absenți. Prin
această reformă, prescripția de 10 și de 20 de ani nu mai constituia doar un mod de apărare
pentru deținător, ci și un mod de dobândire a proprietății. Prescripția trebuia să se bazeze pe
possessio, bona fides (care era cerută numai la data intrării în posesiune – mala fides superveniens
non nocet) și justus titulus. A fos t menținută și prescripția de treizeci de ani, numai că efectul ei
principal are acela achizitiv, fiind utilizată pentru a înlesni dobândirea proprietății tuturor celor
care nu puteau invoca justul titlu.
Aceste prescripții au fost admise de Biserică așa c um au fost stabilite prin legislația lui
Justinian. În perioada bizantină, în Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares, cod practic întocmit
în 1335 pentru nevoile judecătorești ale Bisericii, se arată că posesiunea exercitată cu bună
credință și cu just titlu timp de 10 ani între prezenți și timp de 20 de ani între absenți fără

5 I. C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Ed. Cartea Românească, București, 1927, p.229 -238.

8
întrerupere și fără nicio împotrivire în justiție, atrage dobândirea proprietății; pentru posesiunea
exercitata cu rea credință este nevoie de un termen de 30 de ani . Lucrurile mo bile se dobândesc
printr -o posesiune de trei ani.
Cu privire la prescripția extinctivă (liberatorie), legislația romană a fixat diferite
termene, potrivit caracterului acțiunilor respective. Toate acțiunile și obligațiile pentru care nu
erau fixate termene mai lungi sau mai scurte se prescriau în 30 de ani. Această prescripție,
devenită prescripție de drept comun, a fost consacrată ca atare în Digestele lui Justinian și apoi în
toată legislația bizantină fiind ulterior preluată și de Îndreptarea legii, care o menționează ca și
cauză stingere a acțiunilor privit oare la moșteniri și la datorii6.
Tot în Codexul lui Justinian au fost introduse și prescripțiile privilegiate în favoarea
bisericilor și a așezămintelor religioase. Aceste tipuri de prescripții având aceleași efecte ca și
cele de drept comun – moduri de dobândire și de apărare a proprietății – au apărut pentru a face o
diferențiere între cazurile în care bisericile si așezâmintele pioase intentau acțiuni împotriva
particularilor și situațiile când part icularii formulau cereri de chemare în judecată contra
persoanelor juridice din Biserică. Scopul lor era de a proteja mai bine drepturile bisericilor
împotriva particularilor, restul cazurilor rămânând guvernate de dreptul comun.
Legislația romană -bizantin ă a stabilit două prescripții privilegiate : una de 100 de ani și
prescripția de 40 de ani, ambele în favoarea bisericilor si așezămintelor religioase.
Acțiunile în revendicare a imobilelor și a drepturilor dobândite piin moșteniri, legate,
fldecomise, don ații și cumpărări se puteau exercita de către bisarici și fundații pioase într -un
termen de 100 de ani. Această dispoziție, introdusă în Codex în 530 d.Hr., a avut la început
aplicabilitate doar în Răsărit, abia după cinci ani, de prescripția privilegiată centenară vor
beneficia și bisericile din Apus în special Biserica Romei . Deoarece această prescripție nu a dat
rezultatul scontat, (într -o sută de ani probele nu își mai păstrau integritatea și martori nu mai erau
in viață), a fost abrogată în anul 541 ș i înlocuită cu prescripția de 40 de ani, care se aplica în
favoarea bisericilor și fundațiilor pioase și în cazul legatelor și a moștenirilor lăsate în scopuri de
binefacere .
Prescripția de 40 de ani a fost utilizată în secolele următoare, fiind menținută și
confirmată prin Basilicale. Astfel, orice acțiune personală sau reală tinzând la ocrotirea

6 Îndreptarea legiei cu Dumnezeu. Pravila Mare, Editura N. Blaramberg, Gh. Missail. București, 1871, glava 280, p.
300, apud. Gh. Cronț, ibidem: „Tot omul este volnic Bă -si ceară moștenirea (…) treizeci de ani; (…) datoria se cere
până în 30 de ani”;

9
drepturilor „caselor sfinte” față de particulari se prescria în 40 de ani. Potrivit dreptului comun
însă, acțiunile particularilor se prescriau, în funcție de ti pul dreptului protejat, în 10, 20 sau 30 de
ani și față de biserică, care putea opune acestora prescripțiile din dreptul comun. După cum s -a
arătat, Biserica beneficia de prescripții achizitive de 10, 20 sau 30 de ani și de prescripții
extinctive de 40 de ani7 (să nu uităm că nu se făcea o diferențiere precisă între prescripția
achizitivă și prescripția extinctivă).
În ceea ce privește termenele de prescripție ale acțiunilor pe care o biserică sau o
fundație pioasă le putea avea împotriva altui așezământ re ligios, acestea se prescriau după
termenele legale obișnuite, în termen de 30 de ani.
În vechiul drept românesc, privilegiul prescripției de 40 de ani pentru acțiunile
persoanelor juridice din Biserică s -a menținut, fiind inclus în Îndreptarea legiei precu m și în
Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilanti, din 1780, legiuire întemeiată în principal pe
Basilicale și pe obiceiul pământului. Această prescripție de 40 de ani este înfățișată ca un
privilegiu, deoarece prescripția de drept comun era de 30 d e ani pentru moșteniri și de 10 și 20 de
ani pentru celelalte drepturi reale8.
Dintre legiuirile vechi românești, doar Codul Calimach acorda uzucapiunii o importanță
considerabilă, consacrându -I, alături de prescripția extinctivă, un întreg capitol – al pa trulea din
Partea a III -a – cuprinzând 67 de articole. Cele două instituții sunt însă cu grijă diferențiate,
prescripția fiind definită ca “pierderea unui drept prin neîntrebuințare în termenul hotărât de legi”
(art. 1906), în vreme ce “dacă dreptul ce s -a stins prin prescripție se mută totodată la altcineva, în
puterea legiuitei stăpâniri se zice dreptul câștigat prin neîntrebuințare, iar chipul câștigării lui se
numește uzucapie” (art. 1907) .
Textul privind privilegiul bisericii a fost preluat și de Manu alul lui Donici și apoi de
Codul civil al Moldovei (Codul Calimah) din 1817; cea din urmă normă se bazează mai puțin pe
Basilicale și pe cutumele locale, sursa principală de inspirație fiind Codul civil austriac din 1811
(A.B.G.B.): „(…) cele nemișcătoare publice lucruri precum și cele bisericești și mănăstirești (…)
se dobândesc prin usucapie în termen de 40 de ani, iar cele mișcătoare, în termen de 3 ani” .
Condiția pe care acest Cod o pretindea pentru ca dreptul să fie “câștigat” prin
uzuc apiune consta din exercitarea asupra bunului, în termenul general de la 10 la 20 de ani, a

7 Ibidem , p. 11;
8 Ibidem , p. 13;

10
unei stăpâniri “drepte”, adică întemeiat pe un just titlu și de bună -credință: “neprihănită”, “fără
vicleșug” și “necurmată”. În același timp, pentru a fi utilă, stă pânirea lucrului nu trebuia să fi fost
exercitată pe ascuns sau în baza unei simple îngăduințe a proprietarului.
Pe lângă această reglementare de drept comun, legiuirea moldovenească prelua din
obiceiul pământului și o prescripție mai lungă, de 30 sau 40 d e ani, pentru care se cerea de
asemenea o stăpânire exercitată cu bună -credință însă nu se pretindea posesorului să “arate titlul
cel drept al stăpânirii sale”. (art. 1940).
Ideea că uzucapiunea se substituie unui titlu care lipsește sau pentru care mijloa cele de
dovadă sunt insuficiente rezultă cu claritate din dispozițiile art. 1917 ale Codului, potrivit cărora
atunci când dreptul fusese câștigat prin titlu de la adevăratul proprietar, dobânditorul “se face
proprietar al lucrului și nu are trebuință de uz ucapie”.
Codul civil român de la 1864 reglementează două forme ale uzucapiunii: cea de 10 -20
de ani, adică uzucapiunea propriu -zisă din dreptul roman, care consolidează, prin posesia de
bună – credință, un just titlu ce nu și -a putut produce efectul transla tiv și prescripția achizitivă de
30 de ani, pentru împlinirea căreia nici o altă condiție nu este cerută decât aceea a exercitării
posesiei asupra imobilului, pe durata stabilită de lege.9
Codul civil român, inspirat din Codul civil francez, nu a mai păstr at prescripția specială
de 40 de ani în favoarea bisericilor și așezămintelor religioase, considerând că organizarea
modernă a justiției înlesnește îndeajuns consolidarea proprietății bisericești după regulile de drept
comun. Prin urmare, față de Biserica Ortodoxă se aplică dispozițiile Codului Civil român
privitoare la prescripția achizitivă, iar creanțele sau obligațiile personale ale persoanelor juridice
din Biserică vor fl guvernate de prevederile Decretului nr. 167/1958 referitoare la prescripția
extin ctivă.
Potrivit art.1837 C.civ., „Prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se
libera de o obligație, sub condițiile determinate prin această lege.” Textul este sec, poate să
inducă în eroare la prima vedere și să îndepărteze analistul de la ceea ce legiuitorul a vrut să
exprime, mai ales pentru că are inclusă și o normă de trimitere la norme ulterioare ce vor stabili
condițiile în care se pot produce efectele anticipate. Cu toate acestea, prescripția, fie ea achizitivă
sau extinctivă, e ste o instituție care a incitat marile spirite ale dreptului și a făcut să curgă multă
cerneală de -a lungul mileniilor. Autori reputați au înfățișat prescripția, a cărei reglementare este

9 Dr. Ana Boar, op. cit ., p.19.

11
plasată în ultimul capitol al Codului civil, ca pe un final care înc oronează opera legiuitorului
deoarece consolidează toate drepturile anterior expuse. De ce uzucapiunea? Pentru că este o
figură juridică ivind un parfum aparte, care respiră principiile fundamentale ale dreptului și se
întemeiază pe rațiuni de echitate a c ăror perenitate este dovedită tocmai de faptul că, de -a lungul
timpului, toate sistemele de drept au reglementat -o într -o formă sau alta.
Prescripția achizitivă este atât de importantă pentru că pune în discuție proprietatea, care
alături de ființa umană s au imediat după aceasta, reprezintă nucleul dur care a generat primele
norme juridi ce.
Prin prisma obiectivelor propuse, prezenta lucrare isi propune sa dezvolte in cele 3
capitole problematica institutiei prescriptiei, institutie de o imensa actualitate Astfel, in primul
capitol vor exista c onsiderații preliminare privind in stituția prescripției, facandu -se clar distinctia
intre prescriptia achizitiva si prescriptia extinctiva, punandu -se in lumina evolutia uzucapiunii in
timp si nu in ultimul rand, se v a acorda atentie conturarii diferitelor tipuri de uzucapiune. O
problemă care m -a preocupat în mod deosebit, fiind de mare actualitate în viața juridică după
anul 1990, a fost aceea a efectului legilor nr. 58 și nr. 59 din 1974 asupra prescripțiilor achizi tive
aflate în curs de derulare sau asupra posibilității de a începe sub imperiul lor o nouă prescripție.
Capitolul al II -lea va fi dedicat surprinderii institutiei prescriptiei in sistemul juridic al
Bisericii Ortodoxe Romane, urmand ca in cel din urma c apitol sa fie creionate idei privind
prescriptia in cadrul Bisericii Romano -Catolice.

12

CAPITOLUL I :
Considerații preliminare privind instituția prescripției în sistemul juridic al
Biseric ii Ortodoxe R omâne și al Bisericii Romano -Catolice

I.1. Distincție ȋntre prescripția achizitivă și prescripția extinctivă

Imperativ este a nu se confunde prescripția achizitivă cu prescripția extinctivă. În timp
ce prescripția achizitivă este un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale,
prescripția extinctivă reprezinta doar un mijloc de stingere a dreptului material la acțiune, prin
neexercitarea dreptului în termenul stabilit de lege. Creditorului inactiv nu -i mai este ocrotit
dreptul său pe calea acțiunii în justiție și nu mai are nici posibilitatea de a obține executarea silită
a obligației corelative lui. Prescripția achizitivă este reglementată de Codul civil, iar prescripția
extinctivă este reglementată de Decretul 167/1958 modificat în anul 1960, prin Decretul
218/1960. De menționa t este faptul că, anterior Decretului 167/1958 prescripția extinctivă a fost
reglementată de Codul civil, în titlul XX al Cărții a III -a. Deși Decretul 167/1958 constituie
dreptul comun în materie, unele prevederi din Codul civil continuă să fie aplicabile , cum ar fi,
cele privind calcularea termenelor de prescripție. În ceea ce privește întinderea termenelor, ele
diferă în cadrul fiecărei prescripții în parte. Uzucapiunea are ca obiect bunuri imobiliare, pe când
prescripția extinctivă se aplică, de regulă, la drepturile la acțiune în sens material. Împlinirea
uzucapiunii permite posesorului care a dobândit dreptul de proprietate prin posesie îndelungată să
promoveze o acțiune în revendicare împotriva celor care i -ar contesta dreptul, pe când prescripția
extinctivă oferă posibilitatea celui împotriva căruia este îndreptată acțiunea, să paralizeze
acțiunea pe cale de excepție10.

I.2. Uzucapiunea prin prisma succesiunii legilor ȋn timp
I.2.1. Uzucapiunea ȋncepută anterior datei de 15 septembrie 1943
Posesorul poate să continue uzucapiunea începută anterior datei de 15 septembrie 1943,
urmărind ca aceasta să fie cârmuită în ce privește natura, durata și efectele, de dispozițiile legii
sub care a început. În acest caz posesorul poate uni la posesiunea î ncepută sub vechile legi locale

10 D. Pașalega, Prescripția extinctivă și prescripția achizitivă, în Justiția No uă nr. 1 și 2/1960, pp. 27 -82 și respectiv
293 și urm.

13
timpul de posesie împlinit sub legile extinse. În același timp posesorul poate să renunțe la
posesiune începută sub imperiul legilor locale și să înceapă o nouă posesiune pentru a dobândi
dreptul de proprietate pe cale de uz ucapiune prescurtată (10 -20 de ani) prevăzută de Codul civil
aplicabil în intervalul 15 septembrie 1943 – 12 iulie 1947, dacă este de bună credință și are just
titlu.
I.2.2. Uzucapiunea ȋncepută anterior perioadei 15 septembrie 1943 – 12 iulie 1947

Pentru uzucapiunile începute în intervalul anunțat , posesorul poate să dobândească
dreptul de proprietate sau un alt drept real principal, numai în condițiile prevăzute de Codul civil
român extins în teritoriile de peste Carpați. Posesorul poate să ceară în temei ul prescripțiilor
împlinite sau care au fost începute înainte de punerea în aplicare a Legii nr. 241 din 1947,
înscrierea dreptului real dobândit pe cale de uzucapiune, în baza unei acțiuni în justiție, în
condițiile art. 6 alin. 3 din lege.

I.2.3. Uzucapiunea ȋncepută după data de 12 iulie 1947

Dacă posesiunea bunurilor imobile început după 12 iulie 1947 (când s -a pus în vigoare în
Transilvania și Banat Legea nr. 115 /1938), aceasta este aptă de a duce la dobândirea drepturilor
reale prin uzucapiune numai dacă sunt îndeplinite condițiile art. 27 sau 28 din această lege. Dacă
posesiunea a început înainte de 12 iulie 1947, dar după extinderea legislației civile și comerciale
a Vechiului Regat în Banat și Transilvania, deci după 12 septembrie 1943, iar posesorul nu are
just titlu și nu a fost de bună credință nu poate beneficia de art. 1895 din Codul civil român. Dacă
posesiunea a început după 12 iulie 1947 și sunt 20 de ani de posesie a bunului de la decesul
proprietarului de carte funciară, p osesorul poate invoca prevederile art. 28 din această lege,
deoarece acest text nu impune condițiile bunei credințe și a justului titlu.

I.2.4. Considerații asupra uzucapiunii ȋn reglementarea legilor nr. 58 si 59 din
1947
După intrarea în vigoare a acest or legii jurisprudența instanței supreme și literatura de
specialitate a considerat că dreptul de proprietate asupra terenurilor nu mai poate fi dobândit prin
uzucapiune, deoarece singura modalitate de transmitere a dreptului de proprietate sau a altor

14
drepturi reale asupra terenurilor o constituie succesiunea legală11. Desigur, uzucapiunea poate fi
dobândită, dacă termenul cerut de lege și celelalte condiții au fost îndeplinite anterior intrării în
vigoare a Legilor 58 și 59 din 1974. Cu privire la uzucapiu nea asupra terenurilor au fost susținute
4 puncte de vedere:
a. în perioada în care aceste legi au fost în vigoare uzucapiunea cu privire la terenuri nu
putea începe și nici nu se putea împlini. Cu alte cuvinte, termenul de uzucapiune putea începe sau
se putea împlini numa i după abrogarea acestor legi12.
b. ca urmare a abrogării Legilor 58 și 59 din 1974, uzucapiunea având drept obiect
terenuri de orice fel a curs pe tot timpul cât cele două legi au fost în v igoare13.
c. Intrarea în vigoare a Legilor 58 și 59 din 1974 nu a determinat întreruperea curgerii
prescripției achizitivă cu privire la terenul, astfel încât uzucapiune începută înainte de adoptarea
acestor legi cât și în timpul aplic ării lor a curs în mod normal14.
d. Se adoptă aceeași concluzie cu ce a de la litera c, dar cu diferența că împlinirea
termenului de uzucapiune pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor se putea
împlini abia d upă abrogarea celor două legi15.

I.3. Sediul materiei prescripțiilor achizitive și extinctive în sistemele
juridice ale Bisericii Ortodoxe Române si ale Bisericii Catolice

Uzucapiunea este reg lementată în titlul VII al cărții a -III-a a Codului civil (Despre
bunuri), noul Cod civil tratează instituția prescripției achizitive sau a uzucapiunii, atât a bunurilor
imobile (art 930 -934), cât și a bunurilor mobile1 (art. 935 -940).
În reglementarea noului Cod civil se reia, după părerea noastră în dezvoltarea unei idei
fericite, clasificarea uzucapiunii imobiliare utilizată de Decretul -lege nr. 115/1938, cu
modificările de rigoare. Astfel, uzucapiunea este construită urmând două axe principale,

11 T.S., s.c., dec. nr. 2150/1980, Culegere de decizii pe anul 1980, p.47 și C. Stătescu și C. Bârsan, Teoria generală
a drepturilor reale, Universitate București, 1980, p. 291 -292.
12 C. Bârsan și V. St oica, Evoluția legislației privind circulația juridică a imobilelor, în Dreptul nr. 6/1990, p. 52
13 I. Vurdea I, Evoluția legislației privind circulația juridică a imobilelor, în Dreptul nr. 6/1990, p. 45.
14 M. Scheaua, Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin prescripția achizitivă, în Dreptul nr. 5 –
6/1993, p. 63 -65.
15 I.Lulă II, Opinii în legătură cu dobândirea dreptului de proprietate a terenurilor pe calea prescripției achizitive în
timpul Legilor 58 și 59 /1974 , în Dreptul nr. 2/19 94, p. 46 -50.

15
uzucapiunea extratabulară și uzucapiunea tabulară, asemănătoare uzucapiunii tabulare și
extratabulare din vechea lege a cărților funciare, cu difere nța majoră că termenul uzucapiunii
tabulare este redus de la 10 ani Ia 5 ani – art. 931 alin. (1), iar cel al uzucapiunii extratabulare de
la 20 de ani la 10 ani (art. 930). Mai mult, art 934 coroborat cu art 2.512 și 2.513 arată că
prescripția achizitivă – ca și cea extinctivă, de altfel nu mai sunt de ordine publică, dobânditorul
având un drept potestativ de opțiune în a invoca dobândirea dreptului real, în cadrul unui proces
chiar și în faza de atac a apelului, iar într -un litigiu de arbitraj, pe tot par cursul soluționării lui.
În vechea reg lementare, uzucapiunea era reglementată în Cartea a -III-a, titlul XX al
Codului civil, iar aceste dispoziții se completau cu unele prevederi ale Decretului nr. 167/1958
privitor la prescripția extinctivă. De asemenea, în teritoriile de carte funciară, uzucapiunea opera
în condițiile prevăzute de Decretul -Lege nr.115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la
cărțile funciare, iar în virtutea dispozițiilor Legii nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea
imobil iară, și în aceste zone operează prescripția achizitivă reglementată de Codul civil de la
intrarea în vigoare a noii legi de reglementare a publicității imobiliare 16, idee combătută însă de
jurisprudența recentă a înaltei Curți 17
Deși Biserica nu beneficia ză de vreun privilegiu în ceea ce privește uzucapiuiiea. vom
discuta despre prescripția achizitivă în favoarea Bisericii, precurn și de cea împotriva Bisericii,
diferența fiind dată de regimul special al bunurilor temporale din patrimoniul persoanelor juri dice
publice din Biserică.
Ca și în cazul prescripției achizitive din vechiul Cod civil, uzucapiunea se bazează pe
trei elemente esențiale, și anume drepturile reale obiect al uzucapiunii, posesia utilă (calitatea
acesteia) asupra bunurilor obiect al drept urilor reale principale și durata posesiei.

16 M. Nicolae, Prescripția extinctivă, teză, Editura Rosetti, București, 2004, pp. 109 -110 : “Deși principiul
fundamental al uzucapiunii este cel al retroactivității, relevant fiind momentul în care uzucapantul începe o posesie
utilă asupra bu nului, caracter ce a fost recunoscut în normele care reglementau conflictul temporal de legi în materia
uzucapiunii de carte funciară (vezi art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 478/1938, precum și art. 6 din Legea nr. 241/1947 ce
stabilește că prescripțiile împ linite, precum și cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi sunt cârmuite
în ce privește natura, durata și efectele lor de dispozițiile legii sub care au început), Legea nr. 7/1996 nu mai
stabilește norme relative la uzucapiune, așa încât se aplică, de la intrarea ei în vigoare, prevederile Codului Civil,
inaplicabil anterior sub imperiul Decretului -Lege nr. 115/1938 uzucapiunii (pentru aplicarea imediată a prevederilor
Legii nr. 7/1996;
17 Chiar dacă soluția aleasă de leguitor prin tăcerea sa în Legea nr. 7/1996 este criticabilă, cu atât mai contrară
principiilor dreptului tranzitoriu apare Decizia nr. LXXXVI/10 decembrie 2007 a Cas., pronunțată în admiterea
recursului în interesul legii, prin care se ultra -activează o lege contrar principi ului aplicări imediate a normei noi de
procedură. în realitate, soluția cea mai simplă este modificarea Legii nr. 7/1996 în sensul conectării efectelor și
duratie prescripției achizitive de legea sub care aceasta a început;

16
În sistemul Codului civil, uzucapiunea este de două tipuri: uzucapiunea de 30 de ani și
uzucapiunea de 10 sau 20 ani, ori de 10 până la 20 de ani. Mecanismele celor două feluri de
prescripție achizitivă sunt acel eași, în ceea ce privește modalitatea de calcul a termenului, efectul
retroactiv, cauzele de suspendare și întrerupere, natura dreptului de opțiune cu privire la
invocarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune etc., dar diferențele apar în
stabilirea câmpurilor lor de aplicare, una excluzând pe cealaltă: astfel, în cazul îndeplinirii
condițiilor pentru existența uzucapiunii prescurtate, uzucapiunea trentenară va fi exclusă 18.
Potrivit art. 929 Cod Civil, sunt scoase din sfera uzucapiunii imobi liare și mobiliare
bunurile care, înainte sau după intrarea în posesie, au fost declarate prin lege inalienabile.
Considerăm că limitarea sferei uzucapiunii doar după criteriul inalienabilității este susceptibilă de
discuții, din moment ce doctrina a stabi lit legături strânse între inalienabilitate și
imprescriptibilitatea anumitor categorii de bunuri (bunuri ecleziastice sacre, bunuri aparținând
domeniului public etc.).
Atât uzucapiunea între 10 și până la 20 de ani, cât și uzucapiunea de 30 de ani trebuie sâ
îndeplinească, pentru a fi efective, trei elemente esențiale, legate de calitatea posesiei, de durata
acesteia, precum și de bunurile care pot forma obiectul prescri pției achizitive. Pe lângă aceste
elemente, uzucapiunea trebuie, potrivit art. 1841 C. civ., invocată de posesor, ori pe cale de
acțiune, ori pe cale de excepție 19, deoarece prescripția achizitivă nu este de ordine publică
(judecătorul nu poate invoca din oficiu dobândirea proprietății), astfel încât dreptul de opțiune al
posesorului în a invoca uzucapiunea sau de a renunța la beneficiile ei, totul piazându -se pe faptul
juridic al posesiei, îmbracă haina unui drept potestativ 20.

I.4. Accepțiunea juridică a termenului de posesie

Nu vom intra într -o descriere a posesiei, stare de fapt producătoare de efecte juridice, ci
ne mărginim să arătăm în această parte a demersului nostru că, pentru a fundamenta uzucapiunea,
posesia trebuie să fie veritabilă, adică să existe și să fie utilă, adică să fie exercitată fără vicii

18 O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a -II.a, Editura Rosetti, București, 2005,
pp. 400 -401;
19 M. Nicolae, op. cit., p. 70;
20 Ibidem, Uzucapiunea și sistemul noilor cărți funciare, în Studia Universitatis Babeș -Bolyai. Seria Jurisprudentia nr
1/2001, p. 60;

17
(violența, clandestinitatea, discontinuitatea, echivocul) care să afecteze atât corpus, cât și animus.
Posesia, ca stare de fapt, nu trebuie confundată cu actele de toleranță sau de pură facultate.

I.5. Uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890 C. civ.)

Pentru ca dreptul de proprietate sau alt drept real principal să poată fi dobândit prin
uzucapiunea de 30 de ani este necesară îndeplinirea a două condiții:
 posesia să fie utilă, adică o posesie propriu -zisă și neviciată;
 poses ia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul
este de bună -credință sau de rea -credință.

I.6. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani

Această uzucapiune este reglementată în art. 1895 -1899 C. civ. în conformitate cu art.
1895 C. civ.: „Cel ce câștigă cu bună -credință și printr -o justă cauză un nemișcător determinat va
prescrie proprietatea aceluia prin zece ani, dacă adevăratul proprietar locuiește în raza teritorială
a tribunalului unde se află nemișcătorul, și prin douăzeci d e ani, dacă locuiește afară din acea
rază teritorială”.
Din textul art. 1895 C. civ., rezultă că acest fel de uzucapiune se aplică numai bunurilor
imobile individual determinate. Pentru a putea invoca uzucapiunea de scurtă durată trebuie
întrunite cumulati v două condiții speciale, și anume: posesia să se întemeieze pe un just titlu sau
justă cauză; posesia să fie de bună -credință.
Posesia să se întemeieze pe un just titlu.
În conformitate cu art. 1897 C. civ., prin just titlu se înțelege orice act juridic translativ
de proprietate, precum vânzarea -cumpărarea, donația, schimbul etc. Desigur că în ipoteza în care
un asemenea titlu transferă dreptul de proprietate, nu mai este necesară și nici posibilă invocarea
uzucapiunii, deoarece dobânditorul imobilului a devenit proprietarul său prin efectul acelui
contract. Problema uzucapiunii se pune doar atunci când, datorită unei împrejurări ce ține de acel
act juridic, deși dobânditor ul imobilului se consideră proprietar, convins fiind de efectul său
translativ, actul respectiv nu are totuși capacitatea sau puterea de a -i strămuta proprietatea, ci

18
numai posesia imobilului.
Marea majoritate a autorilor și practica judiciară consideră că pentru a fi în prezența
unui just titlu, esențial este faptul ca el să provină, în mod obligatoriu, de la o altă persoană decât
adevăratul proprietar, adică de la un neproprietar . Aceasta pentru simplul motiv că dacă ar
proveni de la adevăratul proprieta r, actul juridic respectiv ar fi suficient să producă, prin el însuși,
efectul dobândirii proprietății, fără a fi necesară o posesie îndelungată. De aceea, în practica
judiciară s -a statuat că o uzucapiune pe baza unui titlu ce emană de la adevăratul propr ietar este
de neconceput .
Justul titlu trebuie să existe în realitate. Titlul putativ nu este suficient, el existând numai
în imaginația posesorului. De asemenea, art. 1897 alin. 2 C. civ. prevede expres că un titlu nul,
adică lovit de nulitate absolută, nu poate servi de bază uzucapiunii de 10 până la 20 ani. în
schimb, art. 1897 alin. 3 C. civ. prevede că un titlu anulabil poate fi invocat drept just titlu
împotriva oricăror -persoane, cu excepția celui care are dreptul să ceară nulitatea relativă .
Justu l titlu este o condiție de sine stătătoare a uzucapiunii de 10 până la 20 ani, distinctă
de buna -credință. Aceasta înseamnă că trebuie să fie dovedit de cel care invocă uzucapiunea. Și
în sfârșit, justul titlu trebuie să aibă dată certă. Altfel, el este in opozabil terților. Termenul de 10 –
20 ani începe să curgă de la data certă a justului titlu.
Posesia uzucapantului trebuie să fie de bună -credință .
Posesia este de bună -credință atunci când cel care stăpânește imobilul are convingerea
că o face în calitate de titular al dreptului de proprietate. Convingerea lui este însă greșită. Buna –
credință trebuie să existe în momentul dobândirii posesiei imobilului (art. 1898 C. civ.) malafides
superveniens non nocet, principiu utilizat și în dreptul privat roman, deș i, în dreptul bisericesc
anterior apariției Codului civil, se cerea, pentru a putea prescrie atât împotriva, cât și în favoarea
bisericilor și ale așezămintelor religioase, o bună credință caracterizată pe toată durata
prescripției (mala fides superveniens nocet) .
Buna -credință este prezumată de lege (art. 1899 alin. 2 C. civ.). Prezumția este relativă,
putând fi înlăturată de către cel interesat prin proba contrară. Dovada contrară poate fi făcută prin
orice mijloc de probă.

19
I.7. Bunurile obiect al uzu capiunii

Până la prezentarea acestei condiții, am prezentat strict prevederile Codului Civil
referitoare la condițiile uzucapiunii. Un element esențial al uzucapiunii este însă dat de bunurile
care pot fi obiectul prescripției achizitive.
Făcând din nou u n scurt periplu în legislația civilă, arătăm că bunurile obiect al
uzucapiunii sunt, conform opiniei clasice, doar bunurile imobile ; ca excepție, bunurile mobile, în
condițiile prevăzute de art. 1909 alin. 1 C. civ., se dobândesc în proprietate prin însăș i faptul
posesiei lor cu bună -credință, fără a fi necesară trecerea unui interval de timp .
Conform unei opinii mai vechi, consider că dreptul de proprietate se poate dobândi prin
uzucapiune, indiferent dacă bunul este imobil sau mobil, cât timp acesta se află în circuitul civil.
Premiza acestei concluzii este caracterul imprescriptibil sub aspect extinctiv al dreptului de
proprietate, indiferent dacă are ca obiect bunuri mobile sau imobile . Este însă adevărat că sfera
de aplicare a uzucapiunii în materia dreptului de proprietate mobiliară este drastic restrânsă de
incidența art. 1909 și 1910 C. civ. Totuși, în cazurile rare în care nu sunt îndeplinite condițiile
pentru a se produce efectul achizitiv de proprietate prin aceste texte legale, bunurile mobilE pot fi
dobândite prin uzucapiunea de 30 de ani .
Obiect al uzucapiunii poate fi orice bun care se află în proprietate privată, indiferent că
titularul dreptului de proprietate este statul, o unitate administrativ -teritorială, o regie autonomă,
societate co mercială cu capital de stat, mixt sau particular ori persoanele fizice.
Nu pot fi dobândite pe această cale bunurile imobile sau mobile care fac parte din
domeniul public național și din domeniul public local, fiind scoase din circuitul civil general.
Imprescriptibilitatea acestor bunuri este prevăzută expres în art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991 și
prevederile Legii nr. 213/1998. De asemenea, art. 1844 C. civ., dispune că: „Nu se poate prescrie
domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau printr -o declarație a legii, nu pot fi obiecte de
proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț.” Tot astfel, art. 136 alin. 4 teza I din
Constituție prevede: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”, În măsura în care sunt
inalienabile, bunurile din domeniul public sunt și imprescriptibile.
Spre deosebire de preveder ile arătate mai sus, care dispun că sunt imprescriptibile prin
efectul legii bunurile proprietate publică, o altă clasă de bunuri imprescriptibile este formată din
bunurile sfinte și bunurile sacre aparținând persoanelor juridice publice din Biserica Ortod oxă

20
Română.
Fundamentul acestei imprescriptibilități este dat de art. 170 alin. 2 din Statutul de
organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române 21: „Bunurile sacre, respectiv cele care
prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv și dire ct cultului, sunt inalienabile,
insesizabile și imprescriptibile coroborat cu art. 29 alin. 1 din Regulamentul pentru administrarea
bunurilor bisericești: „Bunurile sacre și prețioase, oricăror instituții bisericești ar aparține, sunt
inalienabile și impre scriptibile și ca atare nu pot fi schimbate, grevate, înstrăinate, urmărite sau
sechestrate”.
Textele speciale se îmbină cu prevederile art. 1844 C. civ., care vorbește despre lucrurile
care sunt scoase din comerț prin natura lor sau printr -o declarație a legii și cu cele ale art. 27 alin.
2 al Legii nr. 489/2006, “Bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului,
stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiția și practicile fiecărui cult, dobândite
cu titlu sunt insesiza bile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult”.
Prin urmare, bunurile sacre – fiind scoase din comerț – sunt imprescriptibile achizitiv
prin efectul legii combinat cu cel al normelor speciale referitoare la Biserica Ortodoxă, în timp ce
bunurile prețioase sunt declarate imprescriptibila prin efectul reg ulamentului de administrare a
averilor bisericești, astfel încât exercitarea unei uzucapiuni împotriva Bisericii având ca obiect
aceste bunuri este imposibila Motivul pentru care, deși în art. 169 din Statut se vorbește doar de
faptul că bunurile sacre și prețioase, și nu se precizează expres imprescriptibilitatea, este dat de
aplicarea art. 1844 C. civ. Astfel, atât timp cât un bun este scos din comerț pentru că este obiectul
unei cauze legale de inalienabilitate, el nu poate fi dobândit prin uzucapiune ch iar dacă nu există
o interdicție expresă în acest sens, pentru că altfel s -ar deturna sensul inalienabilității, făcându -se
pe cale indirectă ceea ce nu se poate face pe cale directă 22.
Potrivit doctrinei, există o anumită corelație între alienabilitate și consfințită și de
jurisprudența mai veche a înaltei Curți de Casație care admitea că bunurile bisericești sunt de
regulă generală „inalienabile și imprescriptibile”, și că asemenea bunuri „nu pot fi alienate și
prescrise” decât dacă sunt în comerț.
Per a c ontrario, regimul bunurilor temporale, zise comune, care sunt alienabile, ține de
dreptul civil, fiind posibilă dobândirea lor prin prescripție achizitivă îndreptată împotriva

21 Aprobat prin H.G.nr. 53/2008, publicată în M. Of. Nr. 50 /2008;
22 V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ediția a -II-a, Editura C. H. Beck, București, 2013, pp 365 -266;

21
persoanelor juridice din Biserică 23, în condițiile prevăzute de Codul civil. Ast fel, bunurile
ecleziastice (cu excepția celor sacre si prețioase) pot fi uzucapate contra Bisericii 24. Pe de altă
parte, în ceea ce privește mobilele, prescripția se poate aplica împotriva Bisericii numai în cazul
bunurilor mobile comune, iar în favoarea B isericii doar în cazul în care vreo persoană juridică de
interes public din Biserică este dobânditoare de rea -credință al unui asemenea bun mobil.
Legat de prescripția extinctivă, toate creanțele împotriva și în favoarea persoanelor
juridice publice și pri vate din Biserica Ortodoxă Română se supun condițiilor Decretului nr.
167/1958 ce conține norme de ordine publică.

I.8. Prescripția specială jurisdicțională

O prescripție specială însă este dată de dreptul bisericesc ortodox în domeniul
jurisdicțional bisericesc , în care nu există o canonizare a legii civile. Sub influența dreptului
roman, dobândirea jurisdicției în Biserică a fost supusă unor îngrădiri legale precise, prin care se
înlătură posibilitatea unei înstăpâniri necanonice în vr eo circumscripție bisericească. În orice
circumscripție bisericească (parohie, eparhie, paraclis etc., precum și părți din a.cestea) puterea
bisericească trebuie să se exercite doar în baza unei permisiuni speciale, misiune canonică, care
nu poate fi acord ată decât de autoritatea bisericească competentă, în virtutea rânduielilor
canonice 25. Prin excepție de la această regulă, Biserica a admis totuși că puterea bisericească se
poate dobândi în anumite condiții și prin stăpânire de fapt, fără întrerupere și î mpotrivire, într -un
timp determinat 26.
Admiterea acestei prescripții a fost motivată de o împrejurare de fapt, proprie primelor
secole de creștinătate, deoarece limitele circumscripțiilor ecleziastice nu erau definitiv fixate, se
iveau între episcopii veci ni, neînțelegeri referitoare la dreptul lor jurisdicțional asupra parohiilor
aflate la marginea eparhiilor. în asemenea împrejurări, era obiceiul să se recunoască dreptul de
jurisdicție episcopului care își exercitase în fapt autoritatea asupra parohiilor respective, un timp
mai îndelungat, ca o aplicație specială a uzucapiunii din dreptul roman.

23 Gh. Cronț, op. cit ., pp.13 -14;
24 Art. 1845 C. civ, care statornicește că domeniul privat al așezămintelor publice este supus prescripției, iar doctrina
precizează că pentru imobilele care sunt în comerț se poate prescrie și împotriva persoanelor morale;
25 N.Milaș, op.cit ., p. 194;
26 Ibidem , pp. 194 -195;

22
Codificând obiceiul creat, Sinodul IV ecumenic de la Calcedon (451 d.Hr.) a stabilit,
prin canonul 17 (reiterat ulterior de can. 25 al Sinodului V -VI ecumenic 1 69 2 – Trulan,
Constantinopol), că jurisdicția unui episcop asupra parohiilor rurale, exercitată în fapt, timp de 30
de ani, fără nicio împotrivire, devine jurisdicție canonică 27.
Condițiile fundamentale, și anume posesia netulburată și curgerea timpului sunt arătate
cu claritate în acest text. Ioannos Zonaras 28 considera că o asemenea prescripție implică și buna –
credință, care înseamnă „(…) lipsa oricărui motiv nedrept de stăpânire”. Utilizând termenii
tehnici de bună credință și posesie, Zonaras considera prescripția în domeniul jurisdicțional
bisericesc asemănătoare cu prescripția de drept comun 29.
Ulterior, această prescripție strict jurisdicțională a funcționat și pentru acțiunile
bisericilor împotriva bisericilor 30. „Dacă o biserică posedă un bun al al tei biserici timp de 30 de
ani, dobândește prin prescripție acel bun în deplină proprietate” . Deja, această prescripție
specială este derogatorie de la principiul imprescriptibilității bunurilor bisericești, excepția fiind
dată de natura persoanei juridic e care exercită posesia (o biserică) și de natura juridică a
bunurilor obiect ale prescripției (bunurile sacre ale altei biserici). Este de la sine înțeles că această
prescripție jurisdicțională funcționa doar în cadrul Bisericii Ortodoxe neatinse de erezi i 31.
Prescripția jurisdicțională a fost atât de identificată cu prescripția obișnuită încât autorii
Pidalionului o consideră direct o prescripție, iar glava 17 a soborului de la Calcedon din
nomocanonul care formează partea a Il -a a Îndreptării Legiei trat ează despre prescripția de 30 de
ani propriu -zisă și nu despre prescripția jurisdicției parohiilor .
Odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, cu care nu intră în niciun fel de coliziune,

27 I. N. Floca ,Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și comentarii, Ediția a -III-a, Sibiu, 2005, p. 95, can. 17, II:
„Parohiile cele de la țară sau de prin sate, să rămână nestrămutate la episcopii care le țin și mai ales dacă stăpânindu –
le pe ele fără silă, le -au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani, s -a iscat sau s -ar
isca vreo neînțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptățesc, să facă pâră despre acest lucru la
sinodul eparhiei (mitropoliei). Iar dacă cineva s -ar nedreptăți de către mitropolitul său propriu, să se judece de către
exharhul diecezei sau de către scaunul Constantinopolului, după cum s -a zis mai înainte (can. 9, IV). Iar dacă vreo
cetate s -ar și fi înoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înoi de acum înainte, atunci alcătuirilor politice și
obștești, să urmeze și orânduirea parohiilor bisericești.’'
28 I. Zonaras, comentariul la canonul 17 al Sinodului IV ec., în Sintagma, II, 259, apud Gh. Cronț, op. cit., p. 16, nota
2;
29 T. Balsamo n, Sintagma, II, 261, apud Gh. Cronț, op. cit., p. 16, nota 5;
30 Ibidem , II, 262;
31 Potrivit can. 119 sinod local Cartagina, prevede o prescripție de trei ani în favoarea episcopului care a readus la
unitatea Bisericii vreo parohie de la rătăcirea donalist â; acest termen se aplica și atunci când episcopul care o
păstorise mai înainte nu a reclamat pentru sine jurisdicția acelei parohii. V.: Gh. Cronț, op. cit., pp. 18 -19; I. N.
Floca, op. cit., p. 275; N. Milaș, op. cit., p. 276, nota 2;

23
prescripția jurisdicțională a episcopilor asupra parohiilor rămâ ne în vigoare, fiind și astăzi o
normă canonică ce guvernează Biserica Ortodoxă.

I.9. Despre rolul și importanța instituției prescripției

Rolul deosebit de important al instituției uzucapiunii rezultă din aceea că ea constituie o
dovadă absolută a dreptului de proprietate. Ea este practic singura dovadă a dreptului de
proprietate, fapt ce înlătură marile dificultăți de probă care se ridică î n materia dreptului de
proprietate. Cel care reușește să facă dovada, că a dobândit bunul prin uzucapiune nu mai trebuie
să facă nici o altă dovadă suplimentară. Rolul uzucapiunii este redus în regiunile de carte
funciară, deoarece dreptul de proprietate s e dobândește prin intubare. Justificarea uzucapiunii:
1. uzucapiunea are rolul de a înlătura dificultățile de probă a dreptului de proprietate. Ea
suplinește proba dreptului de proprietate;
2. stabilitatea raporturilor juridice face recunoașterea unor ef ecte juridice unei
apartenențe îndelungate de proprietate , cum este cazul posesiei prelungite în timp;
3. uzucapiunea este practic și o sancțiune împotriva vechiului proprietar care dă dovadă
de lipsă de diligență, dezinteresându -se de bunul său32.

32 Ioan P. Romoșan, Drept civil.Drepturile reale, Ed. Imprimeria de Vest, Oradea, 1996, p. 306.

24
CAPITOLUL II :
Instituția prescripției ȋn sistemul juridic al Bisericii Ortodoxe

II.1. Uzucapiunea în cadrul Bisericii Ortodox e

În ceea ce privește regimul bunurilor bisericești supuse prescripției, fundamentarea
pentru Biserica Ortodoxă Română este dată de art. 170 alin. (2) din Statut ul de organizare și
funcționare al Bisericii Ortodoxe Române „Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfințire sau
binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului, surti inalienabile, insesizabile și
imprescriptibile" , coroborat cu art. 29 alin. (1) din Regulamentul pentru administrarea bunurilor
bisericești, „ Bunurile sacre și prețioase, oricăror instituții bisericești ar aparține, sunt inalienabile
și imprescriptibile și, ca atare, nu pot fi sch imbate, grevate, înstrăinate, urmărite sau sechestrate”..
La fel, considerăm că se aplică sub imperiul noului Cod civil, în baza principiului
canonizării legii civile , dispozițiile can. 1269 CIC 1983, proprii Bisericii Romano -Catolice,
referitoare la bunu rile care pot fi uzucapate și persoanele care pot uzucapa .

II.2. Uzucapiunea imobiliară extratabulară în favoarea Bisericii Ortodoxe

Uzucapiunea imobiliară extratabulară în favoarea Bisericii (sau a persoanelor juridice din
interiorul acesteia) are, pot rivit art. 930 Noului Cod Civil, un câmp de aplicație special,
producând efecte numai în prezența alternativă a următoarelor premise: proprietarul de carte
funciară a decedat ori, după caz, și -a încetat existența; a fost înscrisă în cartea funciară declara ția
de renunțare la proprietate ; imobilul nu era înscris în nicio carte funciară; nicio altă persoană să
nu își fî înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului de proprietate, pe baza unei cauze
legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenu lui de uzucapiune.
Însă pe lângă aceste premise, mai trebuie îndeplinite cumulativ două condiții, și anume:
posesia utilă și exercitată în termenul de 10 ani stipulat de art. 930 alin. (1) teza finală, în folosul
posesorului.
Termenul de 10 ani nu poate să curgă decât din momentul decesului (sau al încetării
existenței) proprietarului tabular sau din momentul în care declarația de renunțare la proprietate a

25
fost înscrisă în cartea funciară împotriva proprietarului tabular, chiar dacă posesia uzucapantului
a început mai înainte de aceste momente. Evident că dacă intrarea în posesie a uzucapantului este
ulterioară decesului proprietarului tabular, încetării existenței sale sau înscrierii declarației de
renunțare, din acel moment se calculează termenul necesar împlinirii uzucapiunii imobiliare
extratabulare.
În ipoteza renunțării la dreptul de proprietate asupra imobilului de către proprietarul
tabular, uzucapiunea se va realiza doar dacă între momentul înscrierii abdicării de la drept și
nașterea dreptului de p roprietate al uzucapantului1 consecutiv împlinirii termenului de 10 ani,
exercitați în prezența unei posesii utile, nu s -a intabulat, în baza art. 889 alin. (2) NCC, dreptul de
proprietate al comunei, orașului sau al municipiului.
Ca efect al uzucapiunii i mobiliare extratabulare, dreptul real în favoarea uzucapantului
se naște din momentul înregistrării cererii de înscriere a uzucapiunii în cartea funciară,
concomitent cu stingerea dreptului în patrimoniul succesorului în drepturi al persoanei fizice sau
juridice decedate, respectiv a cărei existență a încetat, fie împotriva comunei, orașului sau a
municipiului care a dobândit în domeniul privat imobilul la care proprietarul tabular a renunțat.
În ceea ce privește uzucapiunea imobiliară extratabulară împotriva Bisericii,
reglementarea noului Cod civil restrânge drastic această posibilitate, din moment ce peroanele
juridice din Biserica Ortodoxă nu își încetează activitatea și, chiar dacă o fac, prin actele de
înființare sau de funcționare se prevede devoluarea bunurilor altor entități bisericești, iar instituția
renunțării la proprietate în mod abdicativ nu are corespondent în legislația canonică ortodoxă.

II.3. Uzucapiunea imobiliară tabulară

Potrivit art. 931 alin. (1) Noului Cod Civil, uzucapiunea imobiliară tabulară se aplică în
privința drepturilor reale principale care au fost înscrise, fără cauză legitimă , în cartea funciară,
iar dobândirea dreptului re al operează în condițiile existenței unei posesii utile și de bună –
credință care să aibă o durată de 5 ani. Conform art. 931 alin. (2) Noului Cod Civil, buna –
credință trebuie să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere și a intrării în poses ie.
Împlinirea termenului prevăzut de Noul Cod Civil, cumulat cu buna -credință inițială și
cu posesia utilă (neviciată), duce la dobândirea dreptului real retroactiv, din momentul înscrierii

26
în cartea funciară cu alte cuvinte duce la convalescența titlului .

II.4. Uzucapiunea mobil iară

Conform art. 939 din Noul Cod Civil, acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani poate
dobândi dreptul de proprietate în temeiul uzucapiunii mobiliare, dacă există posesie utilă și nu
sunt îndeplinite condițiile dobândirii proprietății mobiliare prin posesia de bună -credință.
După cum am arătat mai sus, existența uzucapiunii mobiliare apărea și sub imperiul
vechiului Cod civil, meritul noului Cod civil fiind acela că a legiferat expres această instituție, pe
nedrept ignorat ă de doctrina și jurisprudența secolului trecut.
Uzucapiunea mobiliară este reglementată asemănător uzucapiunii imobiliare, în ceea ce
privește concordanța cu prevederile din materia prescripției extinctive, a joncțiunii posesiilor și a
suspendării sau înt reruperii curgerii termenului, precum și a viciilor posesiei, cu diferența că se
aplică tuturor categoriilor de bunuri mobile, chiar și asupra celor care sunt supuse unor forme
speciale de înmatriculare.
Din analiza normelor care reglementează uzucapiunea imobiliară și mobiliară, rezultă că
efectul acesteia din urmă de a dobândi proprietatea apare din momentul exercitării dreptului
potestativ de opțiune al uzucapantului în sensul invocării ei.
Spre deosebire de prevederile arătate mai sus, care dispun că s unt imprescriptibile prin
efectul legii bunurile proprietate publică, o altă clasă de bunuri imprescriptibile este formată din
bunurile sfinte și bunuri sacre aparținând persoanelor juridice publice din Biserica Ortodoxă
Română.
Fundamentul acestei impresc riptibilități este dat de art. 170 alin. (2) din Statutul de
organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române33 „Bunurile sacre, respectiv cele care prin
sfințire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului, sunt inalienabile, insesiz abile
și imprescriptibile” , coroborat cu art. 29 alin. (1) din Regulamentul pentru administrarea
bunurilor bisericești: “Bunurile sacre și prețioase, oricăror instituții bisericești ar aparține, sunt
inalienabile și imprescriptibile și ca atare nu pot fi schimbate, grevate, înstrăinate, urmărite sau
sechestrate”.

33 Aprobat prin H.G. nr. 53/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 50 din 22 ianuarie 2008;

27
Textele speciale se îmbină cu prevederile art 27 alin. (2) din Legea nr. 489/2006,
„Bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, stabilite conform statutelor
proprii în con formitate cu tradiția și practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile și
imprescriptibile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult”.
Prin urmare, bunurile sacre – fiind scoase din comerț – sunt imprescri ptibile achizitiv
prin efectul legii combinat cu cel al normelor speciale referitoare la Biserica Ortodoxă, în timp ce
bunurile prețioase sunt declarate imprescriptibile prin efectul regulamentului de administrare a
averilor bisericești, astfel încât exerc itarea unei uzucapiuni împotriva Bisericii având ca obiect
aceste bunuri este imposibilă.
Per a contrario, regimul bunurilor temporale, zise comune, care sunt alienabile, ține de
dreptul civil, fiind posibilă dobândirea lor prin prescripție achizitivă îndr eptată împotriva
persoanelor juridice din Biserică , în condițiile prevăzute de Codul civil. Astfel, bunurile
ecleziastice (cu excepția celor sacre și prețioase) pot fi uzucapate contra Bisericii . Pe de altă
parte, în ceea ce privește mobilele, prescripți a se poate aplica împotriva Bisericii numai în cazul
bunurilor mobile comune, iar în favoarea Bisericii doar în cazul în care vreo persoană juridică
publică din Biserică este dobânditoare de rea -credință al unui asemenea bun mobil.

II.5. Corelarea prescripției dreptului canonic cu dreptul român actual

O altă problemă care se ridică este aceea a aplicării dispozițiilor de excepție de la
canonizarea legii civile la dreptul român (în special în materia prescripției extinctive, a bunei –
credințe și a termenelor).
Prin prevederile art. 8 alin. (3) din Legea cultelor, „cultele reli -gioase funcționează cu
respectarea prevederilor legale și în confor -mitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale
căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioși .”
Considerăm că normele canonice reglementate referitoare la prescripție se aplică
diferențiat în dreptul român, în funcție de tipul prescripției. Astfel, doctrina și legislația canonică
distinge instituția prescripției , cu cele două componente: prescrip ția achizitivă (uzucapiunea) și
prescripția extinctivă.
În ceea ce privește prescripția extinctivă, dispozițiile dreptului canonic cer intervenția
bunei -credințe pe toată durata termenului liberator al creanței, precum și aplicarea termenelor de

28
prescripți e de 30, 50, respectiv 100 de ani.
Potrivit prevederilor art. 49 din Legea cultelor, la data intrării în vigoare a legii, în
România funcționează 18 culte recunoscute, conform anexei care face parte integrantă din lege
(Biserica Romano -Catolică și Biserica Română Unită cu Roma, Greco -Catolică sunt înscrise în
anexă, pe pozițiile 3, respectiv, 4). în termen de 12 lunide la data intrării în vigoare a legii, cultele
din România prevăzute în anexă vor prezenta statutele și codurile canonice Ministerului Culturi i
și Cultelor, pentru recunoașterea lor. Recunoașterea se realizează prin hotărâre a Guvernului, la
propunerea Ministerului Culturii și Cultelor, și se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I. Dispozițiile art. 17 alin. (2) se aplică în mod core spunzător.
Având în vedere recunoașterea codurilor canonice catolice prin H.G. nr. 1.218/2008, o
aplicare prioritară a prevederilor Decretului nr. 167/1958 față de normele codiciale pe care Statul
român le recunoaște pe calea unei hotărâri a Guvernului est e dată și de rangul superior al
primului act normativ, și aceasta până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, aplicându -se
prescripțiilor care au început să curgă când Decretul era încă în vigoare.
Spre deosebire de Decretul nr. 167/1958 care, până la intrarea în vigoare a noului Cod
civil reglementa instituția prescripției extinctive, modalitatea de abordare a prescripției este în
prezent diferită în legislația civilă română.
În doctrina și în practica judiciară din perioada funcționării Decretului nr. 167/1958 s-a
admis că normele care reglementează prescripția extinctivă erau norme eminamente imperative,
deoarece era vorba despre o instituție de ordine publică, destinată ocrotirii unor interese obștești.
De aici rezulta că, potrivit art. 1 alin. (3) ș i al art. 18 din Decretiil nr. 167/1958, orice clauză care
se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, iar instanța judecătorească și organul
arbitrai erau obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare sil ită este
prescris.
Sub imperiul noului Cod civil, prescripția extinctivă este abordată diferit, fiind
guvernată de norme supletive. Astfel, art. 2.507 și următoarele ale noului Cod civil
reglementează renunțarea la prescripție, iar art. 2.511 NCC arată că prescripția poate fi opusă
numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen
de judecată la care părțile sunt legal citate.
Din lecturarea art. 2.515 NCC rezultă că părțile pot să modifice, printr -un acord e xpres,

29
durata termenelor de prescripție sau cursul prescripției34, orice clauză sau convenție contrară
acestui articol fiind lovită de nulitate absolută.
În ceea ce privește termenul mai lung de 20 de ani, cerut pentru prescripția achizitivă,
considerăm că textul corespunzător din Codul civil nu este de ordine publică, iar perioadele
prevăzute de Cod fac parte integrală din dreptul român, chiar dacă sunt mai mari decât termenul
general de prescripție. Motivul este dat de faptul că în sistemul Codului civil p rescripția a fost
reglementată, în general, prin norme de ordine privată, dispozitive, chiar dacă instituția este
fundată și pe un interes general, obștesc. Prin urmare, față de caracteml dispozitiv al acestor
norme, considerăm că de lege lata regulile ref eritoare la termenele și la condiția specială a bunei –
credințe din Codurile canonice se vor aplica și în dreptul român, în conformitate cu principiul
specialia generalibus derogant.
Un alt argument vine în sprijinul soluției noastre: din moment ce legiuit orul, prin art. 27
alin. (2) din Legea cultelor, stabilește regimul de inalienabilitate și imprescriptibilitate al
bunurilor sacre și prețioase, este logic să permită reglementările Bisericii referitoare la
prescrierea limitată a acestor bunuri, principul cine poate mai mult. poate și moi puțin fiind aici
aplicabil.
Din nou, considerațiile legate de intervenția legiuitorului român în acceptarea normei
canonice prin intermediul art. 49, așa cum au fost prezentate mai sus, sunt valabile și în acest caz.
Biserica se află între legile pozitive , create de om, ca expresie unică și inconfundabilă a
asemănării cu Dumnezeu, și Legea cea Nouă a Mântuitorului Hristos (Legea Vieții, Legea
iubirii). Din acest motiv în Biserică s -a născut o lege proprie, o lege care ț ine atât de legile
pozitive, date de oameni, cât și de Legea Vieții revelată și dăruită întregii umanități de Hristos.
Legea aceasta se numește canon. Rostul canonului este acela de a împărtăși legile pozitive de
Legea Vieții sau de a face ca Legea lui Hri stos să desăvârșească legile date de oameni. Canoanele
au o ființă teandrică și, potrivit acesteia, ele cuprind elemente netrecătoare care țin atât de Legea
Vieții, dar și elemente schimbătoare care țin de legea pozitivă. Câteodată canoanele reflectă mai
mult sfințenia și Revelația (canoanele de cuprins dogmatic), alteori au în vedere mai mult păcatul
și umanul (canoanele de cuprins disciplinar), dar niciodată între ele nu s -a făcut vreo diferențiere
sau clasificare, ci canoanele formează un tot, un întreg . Credinciosul ortodox are ca primă

34 Care pot fi reduse sau mărite, fără ca noua durată a acestora să fie mai mică de un a n și nici mai mare de 10 ani, cu
excepția termenelor de prescripție de 10 ani sa mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani;

30
îndatorire, aceea de a cunoaște și respecta rânduielile și normele prevăzute de Sfintele Canoane,
întrucât prin observarea și cunoașterea acestora, în viața de zi cu zi și în mod special în vederea
încheierii unei căsăto rii, el rămâne în granițele legalității canonice, fiind ferit de sancțiunile
prevăzute pentru încălcarea dispozițiilor canonice.35
Întrucât este și una dintre părțile dreptului canonic în care intruziunea dreptului civil se face cel
mai mult simțită, unii a utori au considerat că prescripția este o modalitate mixtă (juridico –
canonică) de achiziționare a drepturilor reale sau de liberare de datorii. De multe ori respinsă de
teoriile pozitiviste etatice, norma canonică referitoare la prescripția achizitivă prec um și la cea
extinctivă țși face loc în peisajul juridic actual.
În ceea ce privește regimul bunurilor bisericești supuse prescripției, fundamentarea
pentru Biserica Ortodoxă Română este dată de art. 170 alin. (2) din Statutul de organizare și
funcționare al Bisericii Ortodoxe Române 36 „Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfințire sau
binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului, surti inalienabile, insesizabile și
imprescriptibile" , coroborat cu art. 29 alin. (1) din Regulamentul pentru a dministrarea bunurilor
bisericești, „ Bunurile sacre și prețioase, oricăror instituții bisericești ar aparține, sunt inalienabile
și imprescriptibile și, ca atare, nu pot fi schimbate, grevate, înstrăinate, urmărite sau sechestrate”..
La fel, considerăm că se aplică sub imperiul noului Cod civil, în baza principiului
canonizării legii civile, dispozițiile can. 1269 CIC 1983, proprii Bisericii Romano -Catolice,
referitoare la bunurile care pot fi uzucapate și persoanele care pot uzucapa.
Astfel, considerăm că normele canonice reglementate referitoare la prescripție se aplică
diferențiat în dreptul român, în funcție de tipul prescripției. Astfel, doctrina și legislația canonică
distinge instituția prescripției, cu cele două componente: prescripția achizitivă (u zucapiunea) și
prescripția extinctivă.
În ceea ce privește prescripția extinctivă, dispozițiile dreptului canonic cer intervenția
bunei -credințe pe toată durata termenului liberator al creanței, precum și aplicarea termenelor de
prescripție de 30, 50, resp ectiv 100 de ani.
Sub imperiul noului Cod civil, prescripția extinctivă este abordată diferit, fiind
guvernată de norme supletive. Astfel, art. 2.507 și următoarele ale noului Cod civil
reglementează renunțarea la prescripție, iar art. 2.511 NCC arată că p rescripția poate fi opusă

35 Pr. Prof. Nicolae Dură, Îndatorirea credincioșilor privind viața creștină în lumina sfintelor canoane, în Revista
„Altar ul Banatului”, XLIII (1993), Nr.10 -12, p.19;
36 Aprobat prin H.G. nr. 53/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 50/2008;

31
numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen
de judecată la care părțile sunt legal citate.
Conform prevederilor art. 49 din Legea cultelor, la data intrării în vigoare a legii , în
România funcționează 18 culte recunoscute, conform anexei care face parte integrantă din lege
(Biserica Romano -Catolică și Biserica Română Unită cu Roma, Greco -Catolică sunt înscrise în
anexă, pe pozițiile 3, respectiv, 4). în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii,
cultele din România prevăzute în anexă vor prezenta statutele și codurile canonice Ministerului
Culturii și Cultelor, pentru recunoașterea lor. Recunoașterea se realizează prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea Minister ului Culturii și Cultelor, și se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I. Dispozițiile art. 17 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
Textul înlocuiește vechea reglementare din art. 169 alin. (3) din Statutul de organizare și
funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prinu Decretul nr. 233/1949. în prezent
abrogat de H.G.. nr. 53/2008: „Bunurile sacre sunt cele destinate prin sfi nțire sau binecuvântare
cultului divin. Ele nu pot fi înstrăinate și nici urmărite. ”;
Având în vedere recunoașterea codurilor canonice catolice prin H.G. nr. 1.218/2008, o
aplicare prioritară a prevederilor Decretului nr. 167/1958 față de normele codicia le pe care Statul
român le recunoaște pe calea unei hotărâri a Guvernului este dată și de rangul superior al
primului act normativ, și aceasta până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, aplicându -se
prescripțiilor care au început să curgă când Decretu l era încă în vigoare.
Spre deosebire de Decretul nr. 167/1958 care, până la intrarea în vigoare a noului Cod
civil reglementa instituția prescripției extinctive, modalitatea de abordare a prescripției este în
prezent diferită în legislația civilă română.

32
CAPITOLUL III:
Instituția prescripției în reglemantarea legislației romano -catolice

III.1. Sediul materiei conform canoanelor Bisericii Romano -Catolice

Prin drept înnăscut, în mod independent de puterea civilă, Biserica Catolică poate să
dobâ ndească, să posede, să administreze și să înstrăineze bunuri materiale, pentru a -și atinge
scopurile proprii. Principalele scopuri proprii sunt: necesitatea de a organiza cultul divin, de a
asigura întreținerea demnă a clerului și a altor slujitori, de a e xercita opere de apostolat sacru și
de caritate, mai ales față de săraci.
Can. 1255 prevede "Biserica întreagă și Scaunul apostolic, Bisericile particulare și orice
altă persoană juridică, fie publică, fie privată, sunt subiecte capabile de a dobândi, de a poseda,
acestea putand dobândi bunuri materiale în toate modurile juste conforme cu dreptul fie natural,
fie pozitiv, care sunt permise altora.
Potrivit can. 1268 CIC 1983, Biserica recunoaște prescripția ca mijloc de a dobândire a
bunurilor temporale sau de liberare de obligații, conform can. 197 -198 CIC 1041. La fel, CCEO
prezintă în can. 1017 prescripția ca un mijloc de dobândiri a bunurilor te mporal.
Normele generale referitoare la prescripție se regăsesc în CIC în Cartea I, Titlul X,
„Prescripția”, can. 197 -199, completate cu Titlul XI, „Calculul Timpului”, can. 200 -203, în timp
ce în Codul Bisericilor Orientale prescripția este localizată în Titlul XXX „Prescripția și calculul
timpului”, Capitolul I, „Prescripția” (can. 1540 -1542) și Capitolul II, „Calculul timpului” (can.
1543 -1546).
Prescripția, inca o data, este o modalitate de drept pozitiv uman de a dobândi un drept real
sau de a face să înceteze o obligație sau o acțiune, după trecere unui anumit timp, respectându -se
normele legale. Ea poate fi: achizitiva (uzucapiune), dacă se dobândește un drept de propr ietate
sau un drept real; extinctivă (eliberativă), dacă face să înceteze o obligație sau o acțiune.
Biserica acceptă normele statale cu privire la prescripție, așa cum exista ele în legislația
fiecărei țări, cu condiția ca dreptul canonic să nu prevadă al tfel. Așadar, în baza acestui

33
principiu, legile statale ale fiecărei țări cu privire la subiecții prescripției, la bunurile
prescriptibile, la condițiile cerute, la timpul necesar etc. devin legi canonice.37
Conform legii canonice, buna -credință este nece sară pentru orice fel de prescripție. Este
vorba despre buna -credi nță teologică, ce își are funda mentul în convingerea sinceră a cuiva (chiar
dacă e greșită) că el posedă un lucru propriu, și nu unul străin (în cazul prescripției achizitive), și
că nu are nicio obligație față de altul (în cazul prescripției extinctive). Unde nu exista bună –
credință continuă, prescripția este interzisă de însăși legea divină.
Biserica admite prescripția ca modalitate de dobândire sau de eliberare pentru bunurile
temporare (m ateriale), conform cann. 197 -199.
Lucrurile sacre ce sunt în proprietatea persoanelor private pot fi dobândite prin prescripție
de către persoane private, dar nu este permisă folosirea lor în scopuri profane, decât dac ă au
pierdut dedicarea sau bine cuvânta rea. Dacă aparțin unei persoane juridice ecleziastice publice,
pot fi dobândite numai de către o altă persoană juridică ecleziastică publică.
Bunurile imobile, cele mobile prețioase, dr epturile și acțiunile, fie pers onale, fie reale,
care aparțin Scaunului Apostolic, se prescriu după 100 de ani; cele care aparțin unei alte persoane
juridice ecleziastice publice se prescriu după 30 de ani.
Așadar, toate celelalte categorii de bunuri se prescriu în spațiul de timp fixat de legile
statale.
Canonul 197 CIC, pre luat de canonul 1540 CCEO, prevede că „Biserica recunoaște
prescripția, atât ca mod de dobândire sau de pierdere al unui drept subiectiv, cât și ca o
modalitate de a se libera de obligații, așa cum este ea reglementată de dreptul civil, în afară de
excepți ile stabilite prin canoanele Codului” 38.
O altă normă cu valoare generală a Codului este cea dată de canonul 198, care statuează
că „nicio prescripție nu este validă cât timp nu este fondată pe bună -credință, nu numai la
început, dar pe toată durata timpul ui necesar pentru a prescrie 39, cu excepția can. 1362” (similar
can. 1152 CCEO) 40.
În ceea ce privește dobândirea bunurilor temporale, can. 1269 CIC (“Bunurile sacre

37 Ibidem Pr. Ioan Tamaș, Compendiu de drept canonic , Editura Sapinția, Iași 2013, pp. 480 -491.
38 În CCEO, partea finală, a canonului trimite la excepțiile dreptului comun care, în materie canonică, este
reprezentat de Codex Juris Canonici;
39 Canonul 198 CIC stipulează: „Nulla valet praescriptio, nisi bonafide nitatur, non solum initio, sed toto decu rsu
temporis ad praescriptionem requi siti, salvo praescripto can. 1362";
40 Care se referă la prescripția acțiunii penale;

34
aflate în proprietatea persoanelor private pot fi dobândite prin prescripție de către pers oanele
private, dar nu este permis să fie utilizate în scopuri profane, cât timp nu și -au pierdut sfințirea
sau binecuvântarea; daca bunurile sacre aparțin unei persoane juridice ecleziastice publice, pot fi
dobândite prin prescripție numai de oaltă persoa nă juridică ecleziastică publică”)41 corespunzător
can. 1018 CCEO – și can. 1270 CIC (“Bunurile imobile, cele mobile prețioase, drepturile și
acțiunile atât personale cât și reale care aparțin Sfanțului Scaun se prescriu într -un termen de o
sută de ani; cel e care aparțin unei alte persoane juridice ecleziastice publice se prescriu într -un
spațiu de treizeci de ani”) – asemănător can. 1019 CCEO , pe care le vom analiza în detaliu
ulterior, prevâd posibilitatea prescrierii achizitive și extinctive a unor categ orii de bunuri , prin
singurul efect al dispozițiilor dreptului canonic.
Canonul 197 CIC, preluat de can. 1540 CCEO, prevede că „Biserica recunoaște
prescripția, atât ca mod de dobândire sau de pierdere al unui drept subiectiv, cât și ca o
modalitate de a se libera de obligații, așa cum este ea reglementată de dreptul civil, în afară de
excepțiile stabilite prin canoanele Codului”.
O altă normă cu valoare generală a Codului este cea dată de canonul 198, care statuează
că „nici o prescripție nu este validă c ât timp nu este fondată pe bună credință, nu numai la
început, dar pe toată durata timpului necesar pentru a prescrie , cu excepția can. 1362” (similar
canonului 1152 CCEO).
În ceea ce privește dobândirea bunurilor temporale, canoanele 1269 CIC („Bunurile
sacrem) aflate în proprietatea persoanelor private pot fi dobândite prin prescripție de către
persoanele private, dar nu este permis să fie utilizate în scopuri profane, cât timp nu și -au pierdut
sfințirea sau binecuvântarea; dacă bunurile sacre aparțin un ei persoane juridice ecleziastice
publice, pot fi dobândite prin prescripție numai de o altă persoană juridică ecleziastică publică”)
corespunzător can. 1018 CCEO – și canonul 1270 CIC („Bunurile imobile, cele mobile prețioase,
drepturile și acțiunile atât personale cât și reale care aparțin Sfântului Scaun se prescriu într -un
termen de o sută de ani; cele care aparțin unei alte persoane juridice ecleziastice publice se
prescriu într -un spațiu de treizeci de ani”) – asemănător canonului 1019 CCEO), pe care le vom
analiza în detaliu ulterior, prevăd posibilitatea prescrierii achizitive și extinctive a unor categorii
de bunuri, prin singurul efect al dispozițiilor dreptului canonic.

41 „Res sacrae, si in dominio privatorum sunt, praescriptione aquiri a privatis personis possunt, sed eas adhibere ad
usus profanos non licet, nisi dedicationem vel benedic tionem amiserint; si vero ad personam iuridicam
ecclesiasticam publicam pertinent, tantum ab alia persona iuridica ecclesiastica publica acquiripossunt”;

35
Ca și o precizare liminară, văzând prevederile can. 1269 și can. 1270 CIC, con siderăm
că aceste norme au fost introduse din eroare în capitolul referitor la dobândirea bunurilor
temporale; după cum sunt redactate, ele se referă la prescripția împotriva Bisericii sau a altor
persoane juridice din interiorul ei, precum și a persoanelo r private proprietare ale bunurilor sacre.
Deoarece, în concepția Codului, prescripția nu tratează doar probleme de ordin patrimonial
(obiectul demersului nostru), principiile ei de temelie au fost așezate în partea generală a codului,
avându -se în vedere și celelalte câmpuri de activitate (prescripția în dreptul penal canonic,
bunurile spirituale etc.).

III.2. Unitatea sau dualitatea prescripției

O altă precizare vine din interpretarea pe care o parte a doctrinei canonice o dă instituției
prescripției. D erivat din conținutul canonului 197 CIC, se consideră că prescripția este un mod de
„dobândire sau de pierdere al unui drept subiectiv și, de asemenea, de liberare de obligații”,
potrivit prevederilor legii. Astfel, instituția prescripției este unitară, te oria fiind bazată pe
interpretarea literală a prevederilor Codului canonic. Potrivit Codului, sensul este clar.
Prescripția, fie achizitivă, fie liberatorie are întotdeauna consolidarea unei situații de fapt, a unei
aparențe. Utilizând teoria lui Domat, or ice prescripție este în același timp și liberatorie și
achizitivă, cele două efecte fiind legate intrinsic.
Dobândirea unui drept (uzucapiunea) comportă pierderea aceluiași drept în patrimoniul
altui subiect împotriva căruia se prescrie. Transferul dreptul ui sau suprimarea obligației în
virtutea prescripției face ca, pe de o parte, o obligație să înceteze și dreptul corelativ ei să nu mai
poate fi exercitabil; pe de altă parte, un drept se naște iar altul se stinge.
Orice prescripție este în același timp și prescriptivă și achizitivă. Astfel, prescripția are
întotdeauna ca efect principal achiziția unui drept și de o manieră corelativă extincția aceluiași
drept în patrimoniul altei persoane. Posesorul unui bun sau al unui drept devine proprietar și
„deposede ază” simultan pe proprietarul originar de efectivitatea dreptului său datorită stingerii
acțiunii care îl apăra pe acesta din urmă. Stingerea acțiunii nu este rezultatul prescripției, ci un
efect secundar al uzucapiunii, al cărui mecanism, sprijinit pe pos esie, rămâne la baza oricărei
prescripții. Nu este deloc surprinzător că art. 1837 C. civ., corespondent al art. 2219 C. civ. fr., nu
vorbește de prescripția extinctivă, ci numai de cea liberatorie.

36
Mai mult, în cazul prescripției achizitive s -a apreciat c ă posesia ca stare de fapt este la
originea „germenului de dobândire” a dreptului de proprietate, iar acest germen se dezvoltă din
momentul începerii posesiei și până la momentul împlinirii termenului de prescripție achizitivă.
În sens simetric, în situați a prescripției extinctive, inactivitatea creditorului sau a titularului
dreptului potestativ este la baza „germenului de liberare” a celui care poate invoca prescripția.
Prin urmare, prescripția nu stinge drepturile, ci constă doar în dobândirea lor. „Pres cripția
extinctivă și cea achizitivă nu sunt în realitate decât două manifestări ale aceluiași mecanism”.
O a doua opinie, împărtășită de marea majoritate a autorilor români de drept, privește
prescripția extinctivă și prescripția achizitivă ca fiind două instituții asemănătoare în anumite
aspecte, dar diferite din punct de vedere conceptual și al efectelor. D eși ambele fac parte din sfera
dreptului civil, au un cert caracter sancționator față de titularii drepturilor neexercitate (față de
titularii drepturilor reale – pierderea acestora, față de titularii drepturilor de creanță –
imposibilitatea de a le mai ex ercita, în sensul stingerii dreptului material la acțiune) și prezintă
aspecte comune date de cauzele de suspendare și întrerupere a cursului prescripției, calculul
prescripției, modul în care operează aceasta126) etc.), între ele există deosebiri profunde create în
principal de reglementarea diferită survenită prin apariția Decretului nr. 167/1958 referitor la
prescripția extinctivă, de natura normelor care guvernează cele două tipuri de prescripție, precum
și de durata termenelor necesare împlinirii lor 42.
Pe de altă parte, o diferență majoră este dată de efectul principal al celor două
prescripții: în cazul uzucapiunii, prin împlinirea termenului defipt de lege în prezența unei posesii
utile și ulterior invocării, fie pe cale de acțiune, fie prin intermed iul unei excepții, al efectului
achizitiv ca urmare a exercitării dreptului potestativ, se dobândește dreptul de proprietate sau un
alt drept real, iar în cazul prescripției extinctive, după expirarea termenului, dreptul corelativ
obligației obiect a presc ripției își pierde atributul procedural (dreptul la acțiune în sens material).
Sintetizând, timpul funcționează diferit pentru cele două prescripții: dacă la prescripția extinctivă,
curgerea lui este necesară pentru stingerea dreptului material la acțiune, în situația prescripției
achizitive, trecerea perioadei prevăzute de lege măsoară durata posesiei necesare pentru
dobândirea dreptului real sau a proprietății.
Deși teoria unității prescripției este seducătoare, față de modificarea instituției prezentate
inițial de Codul civil prin separarea liberării obligațiilor prin efectul timpului în baza Decretului

42 M. Nicolae, op. cit ., p. 72;

37
nr. 167/1958, considerăm că în dreptul român, de lege lata, cele două prescripții diferă una de
alta. Într -adevăr, prescripția este unitară și are sens în cazul în care termenul în care, prin
intermediul posesiei, un drept real se naște după trecerea timpului prevăzut de lege iar, în același
timp, un drept dispare ca efect al neexercitării lui. Dar, și în acest caz, proprietatea (imobiliară și
mobiliară) es te imprescriptibilă și dreptul se stinge numai în condițiile exercitării uzucapiunii.
Astfel, un drept real se stinge ca efect secundar al posesiei caracterizate, coroborată cu trecerea
timpului și cu invocarea dobândirii dreptului de către posesor și nu c a un efect al prescripției
extinctive.
Cele două prescripții sunt guvernate de tipuri diferite de norme care, după cum vom
vedea infra, aduc atingere monolitului prescripției imaginat de dreptul canonic. Pe când
uzucapiunea este guvernată, în ceea ce prive ște efectul ei principal, de norme supletive,
prescripția extinctivă este încorsetată de norme imperative și general obligatorii, respectarea lor
ținând de ordinea publică.

III.3. Canonizarea legii civile în materia prescripției

Prescripția este o instit uție de drept pozitiv, cunoscută atât de dreptul canonic, cât și de
dreptul civil. Prin efectul normei conținute de can. 197 CIC, aplicabilă prescripției Bisericii este
legea civilă, cu excepția cazurilor în care normele canonice imperative dispun altfel. Este normal
să fie așa, din moment ce Biserica consacră principiul subsidiarității în raport cu legile civile
aplicabile pe un anumit teritoriu. După cum se poate vedea, principiul canonizării legii civile
funcționează aproape integral în această materie, dar aici există și excepția cea mai pregnantă de
la licarea integrală a normelor laice.
Și in cazul prescripției achizitive din dreptul canonic catolic, cerințele legii le sunt cele
arătate mai sus: posesie, perioada de timp, obiectul prescripției, just ti tlu bună credință. Legea
civilă canonizată devine legea canonică și va fi aplicată de autoritățile bisericești sau de
judecătorii canonici, în funcție de congruența sa cu dreptul divin; altfel spus, dreptul civil la care
legea canonică face trimitere are e ficacitate în măsura în care nu este contrar dreptului divin (cf.
can. 22 CIC: „quatenus iuris divino nori sint contr ariae”).
În funcționarea sa în sis temul canonic, legea civilă va fi cenzurată de organele
însărcinate cu aplicarea ei, avându -se în vedere principiul potrivit căruia dreptul natural este

38
întotdeauna i nterpretarea ultimă și supremă a întregului drept pozitiv, fie el canonic sau civil.

III.4. Buna -credință în dreptul canonic catolic

Din perspectiva dreptului canonic ne interesează cel mai mult una din excepțiile ridicate
de dreptul bisericesc față de integrala aplicare a Legii civile în materia prescripției, și anume cea
cuprinsă în can. 198 CIC, reforitoare la buna -credință. Dreptul canonic aduce o precizare care nu
este admisă în toate si stemele de drept. Conform acestui canon, nici o prescripție nu este validă
dacă nu este fondată pe buna -credință, nu numai la început, ci pe toată durata cerută pentru
prescriere, cu excepția dispozițiilor can. 1362, care se referă la prescripția extinctiv ă în materie
penală.
Înainte de a analiza această normă, câteva observații se impun: deși canonu se referă la
toate prescripțiile, de aici rezultând că se referă atât la uzucapiune, câ și la prescripția exctinctivă,
regula existenței bunei -credințe pe toa tă perioada necesară pentru a prescrie pare să se aplice în
realitate prescripției pentru dobândirea proprietății sau a unui drept real. Dacă este vorba despre
stingerea unui drepu personal ca efect al prescripției, reaua -credință a debitorului care nu își
achită datoria în termenul prevăzut nu este susceptibilă de a împiedica jocul prescripției. Suntem
în fapt plasați într -o situație similară prescripției extinctive în materie penală unde, în mod
întemeiat, canonul înlătură imperativul bunei credințe.
Pe de altă parte, soluțiile imaginate de dreptul civil și de dreptul canonic diferă în ceea
ce privește momentul din care acționează și perioada în care acționează buna -credință ca și
condiție a prescripției achizitive. Buna -credintă are două câmpuri de aplica re: pe de o parte, ea
este cerută, potrivit Codului, la începutul prescripției, adică în momentul în care bunul intră în
posesia persoanei utilă pentru prima oară. Este necesar, pentru ca ignoranța să fie legitimă, ca
această luare în posesie să fie justif icată de existența unui titlu care să creeze impresia (falsă)
posesorului că are dreptul de proprietate sau un drept real asupra acelui bun (ceea ce în doctrina
civilă se numește just titlu). Deja, sub acest aspect, dreptul civil se desparte de cel canonic ,
deoarece admite intervenția prescripției trentenare, golită de atributul bunei -credințe, astfel încât
posesorul, chiar de rea -credință la momentul începerii posesiunii, devine titular al dreptului real
creat prin uzucapiune. Dacă buna -credință a existat inițial, termenul de prescripție se reduce
(între 10 și 20 de ani).

39
Pe de altă parte, Codul canonic cere, ca și o condiție de eficacitate a prescripției
achizitive, existența bunei -credințe pe toată durata termenului defipt pentru dobândirea dreptului.
Aici dreptul civil român, de inspirație franceză, și dreptul canonic, diferă radical. Spre deosebire
de dreptul civil, unde soluția este cunoscută, în dreptul canonic cel care continuă posesia asupra
unui bun despre care a aflat, după intrarea inițială în pos esie, că nu -i aparține (posesia fiind în
realitate nu un atribut al dreptului real sau al proprietății, așa cum își imaginase), devine de rea –
credință și beneficiile prescripției achizitive îi sunt refuzate. În dreptul civil, din contră, acest
lucru se po ate: malafides superveniens nori nocet.
Textul can. 198 CIC, care reia canonul 1512 CIC 19171421, exprimă un principiu
stabilit de tradiția canonică din perioada originară1431; buna -credință trebuie să rezide pe toată
perioada prescripției.
Totul pleacă de la primatul voinței și de la ontologia obligației, față de terți, față de
Dumnezeu și față de sine, așa cum a fost creată de școala franciscană de teologie reprezentată de
teologi ca John Duns Scot sau Wilhelm (William) Occam.
În fapt, libertatea este sin gurul mijloc de a fi obligat, iar libertatea morală, alături de
liberul arbitru, creează putința de a alege între bine și rău, dintre ceea ce este legal (în sensul
dreptului natural) și ceea ce este ilegal. Or, rezultatul acestei aleg eri poate fi greșit, deși are
aparența unui fapt pozitiv, ideea ce ne conduce spre buna -credință.
Libertatea morală este conformitatea cu binele, este refuzul permanent al sclavajului
păcatului.
Grija care animă dreptul canonic încă de la renașterea sa juridică din sec. XIII, ș i anume
aceea de a asigura respectarea angajamentelor, chiar și unilaterale – deoarece era un păcat să se
acționeze altfel – făcut posibilă apariția unei atitudini de aceeași natură în cazul în care exista o
antinomie între realitatea și corectitudinea dis pozițiilor interne și violarea obiectivă a legii
pozitive sau naturale. Nu s -a dorit ca acestei rectitudini a constiintei să nu -i fie recunoscută o
eficacitate care să îi asigure beneficiul corectitudinii sale.
Acest punct de pornire ușor diferit de ceea c e preconiza dreptul roman antrenează pentru
teoria bunei -credințe un aspect total diferit de cel al drepturilor seculare: nu dolul sau frauda este
cea care trebuie reprimată, trebuie evitat păcatul deoarece persoana corectă nu trebuie să cadă
victimă propr iei sale bune credințe și să își piardă astfel libertatea morală.
Ideea fundamentală a dreptului canonic este că onestitatea trebuie respectată în toate

40
domeniile. Astfel trebuie rectificate anumite poziții luate de dreptul roman, în ceea ce privește
drept urile reale, nulitatea căsătoriei, materia obligațiilor, cât și în dreptul administrativ sau cel
penal. Pare indispensabil de a asigura înainte de orice bunei credințe beneficiul care se impune,
fie prin raport cu legea, fie în raport cu persoanele care îș i neglijează interesele proprii sau care
doresc să abuzeze de avantajele pe care le posedă.
Dreptul roman admitea regula „Mala fides superveniens non nocet” cerând ca buna –
credință să existe doar în momentul începerii posesiunii. Mai mult, în cazul prescr ipției
extinctive, se respinge necesitatea bunei credințe, fiind suficientă condiția unui termen mai lung
sau mai scurt de timp.
La început, primii canoniști au preluat ca atare, fără nici o discuție această regulă dar,
deja sub pontificatul lui Alexandru al-III-lea1541 (1159 -1181), decretalia Vigilanti arăta, într -o
manieră încă relativ voalată, faptul că posesia necesară pentru a prescrie este incompatibilă cu
cunoștința dreptului altei persoane: „posesorul să abandoneze posesia când află de dreptul
altuia”.
În perioada imediat consecutivă Conciliului Lateran IV (1215), în actele legislative
emise de Papa Inocențiu al -III-lea (1198 -1216) se preciza că buna -credință nu este cerută numai
la începutul posesiei, ci trebuie să rezide pe toata durata acesteia. S pre deosebire de regula
dreptului roman Mala fides superveniens nori nocet, noua regulă era Mala fides superveniens
nocet. Nu numai că buna -credință se cerea pe toată durata posesiei, ci însăși fundamentul acesteia
este modificat.
În doctrina canonică s -a remarcat că, cel puțin în anumite cazuri, cunoașterea dreptului
altuia asupra bunului posedat în vederea prescripției este compatibilă cu buna -credință, de
exemplu după pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care acțiunea în revendicare a
proprietaru lui este suspendată sau respinsă. S -a concluzionat că trebuie să se țină cont nu numai
de convingerea unei posesii juste, ci și de convingerea că nu se lezează dreptul altuia. Nisi
conscientia remordeat.
Convingerea de a nu face rău altuia coexistă, cel ma i adesea, cu cunoștința existenței
dreptului altuia, care este până la urmă incompatibilă cu convingerea unei juste posesii, potrivit
doctrinei general admise în dreptul civil. Dar, după cum s -a observat, în anumite cazuri această
convingere există și în c azul în care posesorul era totuși de bună credință, deoarece conștiința sa
nu îi reproșa nimic datorită intervenției unui alt element. Numai remușcările provocate de

41
realizarea faptului de a aduce atingere dreptului altei persoane vor constitui un motiv al relei sale
credințe.
Astfel, buna -credință nu apare numai în absența dolului sau fraudei, ci în absența
păcatului165) (noțiune de ordin strict moral, corolar al libertății morale.
Există totuși o dificultate în înțelegerea acestui concept: conștiința nu s e referă la un
păcat privit în calitatea sa de culpă externă, ci de culpă internă, astfel încât consecința este Nisi
conscientia remordeat (pe nimeni nu trebuie să mustre conștiința).
Potrivit părerii autorilor de drept canonic, acest obstacol se poate evi ta, având în vedere
puterea bisericii de a impune restituirea, dacă conștiința protestează contra injustiției comise.
Obligația de restituire este pur morală, deoarece iertarea și penitența sunt subordonate acestei
restituiri, la nivelul forului intern. El ementul moral e foarte important, de aceea, potrivit unei
opinii, buna -credință poate fi destructurată, având ca și cheie de lucru noțiunea de peccatum
(păcat, greșeală), în două ramuri strâns legate între ele: buna -credință teologică și buna -credință
juridică.
Prin buna -credință teologică se înțelege faptul că posesorul, bazându -se pe argumente
cel puțin indirecte (cunoașterea unei anumite stări de fapt, titluri, situații notorii ș.a.m.d.)
consideră că posedă sub nume de titular (proprietar, uzufructuar et c.) bunul de o manieră licită și
neculpabilă. Practic, pentru a crea buna -credință se cere un titlu la începutul posesiei, iar această
bună credință acționează în forul intern al posesorului.
Buna -credință juridică se obține când o convingere asemănătoare este în mod legitim
fondată pe un titlu actual care nu manifestă aparent niciun defect formal esențial (un just titlu).
Buna -credință juridică se adresează forului extern al posesorului.
Într-o opinie contrară, se arată că „nu prin distincția dintre bona f ides theologica și bona
fides iuridica se poate ajunge la determinarea conceptului canonistic de bună credință. Acest
concept (…) este fondat în mod unic ideea păcatului, așa încât o asemenea distincție nu își are
rațiunea de a fi: conceptul de «pecatum» , noțiune religioasă și morală, care este deasupra tuturor
sistemelor juridice seculare și care are o importanță așa de specială în dreptul bisericesc, este
unicul element care justifică buna -credință (…) și postulează identitatea, în dreptul canonic a
conceptelor de bună credință teologică și juridică”.
Alături de aceste opinii, considerăm că buna -credință în dreptul canonic este compusă
din două elemente inseparabile și care funcționează complementar: buna -credință teologică, ce

42
ține de voința internă ș i de credință, precum și exteriorizarea acestei bune credințe sub forma
bunei credințe juridice, care ține de forul extern, probatoriu.
Buna -credință juridică este deci cerută de marea majoritate a legislațiilor civile ca un
element necesar prescripției, d ar acest element este valabil numai dacă poate fi probată în fața
unei instanțe. Legiuitorul civil nu își face probleme de conștiință. În schimb, legislatorul canonic
a considerat necesar, în virtutea dreptului natural, că este nevoie nu numai de buna -credință
juridică (demonstrabilă în fața legii), ci și de buna -credință teologică, ce stă în fața propriei
conștiințe a celui ce invocă prescripția. Dreptul canonic afirmă categoric că posesorul care se
prevalează doar de buna -credință juridică, și nu și de ce a teologică, nu va putea prescrie, fiind o
încălcare a legii naturale divine și o contradicție cu natura sistemului ecleziastic, care are ca
principal izvor întreg dreptul divin, fie natural, fie pozitiv.
Deși soluția pare dură la prima vedere, doctrina a nuanțat aplicarea bunei credințe în
materia prescripției achizitive referitor la două ipoteze:
 ignoranța sau eroarea provocate de buna -credință;
 îndoiala asupra legitimității posesiei.
În ceea ce privește ignoranța, aceasta este, în principiu, scuzabilă în dreptul canonic.
Aici avem o eroare de fapt, o eroare de drept asupra unei norme îndoielnice, precum și în
favoarea unor categorii considerate la acea dată (sec. al XlII -lea d.Hr.), puțin cultivate: femei,
copii, militari1821. Dacă ignoranța purta asupra unei reguli clare, ignorantia juris non excusat.
Altfel era situația în cazul prescripției de 30 de ani, unde nici un titlu nu era cerut: ignoranța,
chiar și a unei reguli clare, era considerată compatibilă cu buna credință, deoarece obstacolul
lipsei titl ului nu se mai justifica.
În ceea co privește îndoiala asupra legitimității posesiei, este dificil să admitem buna
credință. Dreptul roman a adoptat o poziție rigidă, cerând buna credință la începutul posesiei și se
considera o posesie viciată posesia atin să de cel mai mic dubiu. Pentru dreptul canonic, care cere
buna credință pe durata întregii posesii, problema se pune într -un mod diferit:
 dacă există îndoială în momentul intrării in posesie, principiul meilor est
condictiopossident is joacă în favoarea p recedentului posesor. Cel ce se îndoiește
de posesia sa comite evident o injustiție. Alți autori consideră că neglijența
proprietarului sau a creditorului este cauză insuficientă pentru a -1 tace pe
posesor sa nu fie considerat ca nedemn de a prescrie. În p rincipiu, acel ce începe

43
posesia va cerceta cu mare grijă toate elementele pentru a nu fi în îndoială. Dacă
nu se poate ajunge la o certitudine, va prevala principiul reflex care admite ca
preferabilă condiția de posesor.
 dacă există o î ndoială în timpul prescripției, aceasta nu se opune bunei credințe
teologice dacă există toate probabilitățile pentru a juca în favoarea posesorului.
In caz de îndoială, posesorul poate prezuma în favoarea sa și să nu abandoneze
posesia, cu excepția cazului în care adversar ul probează indiscutabil dreptul său.
Ca o sancțiune pentru posesorul păcătos și o reparare pentru proprietarul asupra căruia
se exercitase posesia, principiul restituirii la ordinul bisericii și de a nu leza dreptul nimănui era
conceput astfel încât se pu nea problema relei credințe chiar și după încetarea prescripției. Pe cale
de consecință, multe persoane au fost obligate să restituie bunul pe motivul remușcărilor
conștiinței chiar după împlinirea termenului. «Possesor malae fidei ullo tempore non praescr ibit»,
totuși, de -a lungul timpului, doctrina contrară a câștigat, iar prescripția este un mod legal de a
dobândi proprietatea, astlel că operează nașterea unui nou drept atât în forul intern, cât și în cel
extern.
Este foarte greu de probat judiciar buna credință, pentru că buna credință și păcatul sunt
tăcute, dar, pe de altă parte, buna credință teologică stabilește o legătură între om și Dumnezeu,
iar Dumnezeu nu poate fi mințit, eventual omul se minte pe el însuși.
Considerăm că în dreptul canonic buna credință va fi cerută pe toată perioada
prescripției achizitive și se va aplica majorității cazurilor de prescripție. Buna credință este
divizată în buna credință juridică și în cea teologică, iar cea din urmă este solicitată de dreptul
canonic atunci cân d dreptul civil nu cere o asemenea condiție (de exemplu, pentru uzucapiunea
de 30 de ani). În acest caz. buna credință teologică există în cazul în care proprietarul știe că nu
posedă lucrul său, dar crede că proprietarul al cărui bun il posedă este mort, plecat, dispărut, sau,
din comportamentul acestuia, se poale deduce într -un mod rezonabil că nu mai dorește preluarea
bunului. Astfel, deși starea do fapt îi semnalează uzucapantului că nu este posesor în baza unui
titlu, conștiința nu îi semnalează că săv ârșește un păcat.
Buna -credință juridicii funcționează alături de cea teologică în situația în care legea
civilă cere îndeplinirea condiției bunei credințe la începutul posesiei.
În concluzie, dreptul canonic solicită buna credință pe toată perioada prescr ipției iar în
cazul in care posesorul este la curent cu dreptul altuia, posesia sa nu este mai puțin legitimă, cu

44
excepția cazului in care conștiința sa îl avertizează că va comite o injustiție.

III.5. Bunurile temporale, obiect ale prescripției

Spre deosebire de dreptul bisericesc ortodox, în care regula este că bunurile sacre și cel
prețioase aparținând persoanelor juridice din Biserică sunt scoase din circuitul civil, fiind
inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. În dreptul canonic catolic p rescriptibilitatea este
regula, iar imprescriptibilitatea este excepția.
Conform canonului 199 CIC (corespondent al canonului 1542 CCEO) numai anumite
drepturi și obligații sunt imprescripti bile! Astlel, nu sunt supuse prescripției:
 drepturile ș i obligații le care sunt de drept divin natural sau pozitiv;
 drepturile care pot ti obținute numai prin privilegiu1 apostolic 43;
 drepturile și obligațiile ce privesc i n mod direct viața spirituală credincioșilor
creștini:
 limitele certe și nedisputate ale circumscripțiilor ecleziastice;
 obligațiile și sarcinile privitoare la celebrarea Știutei Liturghii;
 proviziunoa canonică a unui oficiu car e, potrivit regulilor de drept, cere
exercitarea ordinului sacru;
 dreptul de vizită și obligația de supunere, de așa manieră încât credincioșii nu pot
să nu fie vizitați do autorilaloa ecleziasticii și nu pot să nu fie supuși niciunei
autorități bisericești.
Imprescriptibilitatea fiind excepția, această listă trebuie interpretată intr -un mod
limitativ. De aici rezultă că , în principiu, toate bunurile temporale (aici înțelegând bunurile
ecleziastice, bunurile ecleziale, bunurile sacre și bunurile prețioase) pot forma obiectul
prescripției achizitive.
Cu toate acestea, considerăm că și în dreptul canonic își găsesc loc conc eptele de
inalienabilitate, imprescriptibilitate și insesizabilitate. Astfel, bunurile sacre ecleziastice care
servesc direct nevoilor cultului, sunt scoase din circuitul civil, putând ti înstrăinate doar în
condiții excepționale, și doar persoanelor jurid ice ecleziastice publice. Astfel, canonul 1292 § 2

43 Sunt privilegii emise de cel mai înalt For canonic catolic, Scaunul Apostolic, ale cărui decizii nu suferă cenzurare;

45
CIC și can. 1036 § 4 CCEO stabilesc o serie do condiții speciale pentru înstrăinarea bunurilor
ecleziastice.
Pe de altă parte, textul art. 27 alin. 2 din Legea cultelor, stabilește că bunurile sacre sunt
inalienabile și imprescriptibile, ele putând fi înstrăinate în condițiile speciale stabilite de fiecare
cult.
În dreptul canonic catolic, bunurile sacre sunt bunuri ecleziastice (aflate în patrimoniul
persoanelor juridice publice din Biserică) sau bunuri ec leziale în sens restrâns (aflate în
patrimoniul persoanelor juridice private și al persoanelor fizice). Având în vedere că regimul lor
juridic este diferit, apar diferențe și în ceea ce privește prescriptibilitatea lor.
Codul anterior conținea, în can. 151 0, aceeași normă ce permitea prescrierea bunurilor
sacre2. În timpul lucrărilor de codificare ale noului cod, s -a propus inserarea imprescriptibilității
absolute a acestor bunuri, chiar și aflate în proprietatea persoanelor private, variantă respinsă de
comisie, pentru că prin aceasta, s -ar fi adus încălcări dreptului persoanelor la proprietate.
Lecturând prevederile can. 1269 CIC, (un canon de altfel stingher între canoanele având
ca obiect dobândirea bunurilor temporale), observăm o dublă soluție pentru o categorie de bunuri
cele sacre, concepută în funcție de titularitatea asupra lor: bunuri sacre aflate în proprietatea
particularilor (persoane fizice sau juridice) și bunuri sacre aflate în patrimoniul persoanelor
juridice. Textul normativ emite dispoziți i care, fără a nega principiul prescriptibilității,
reglementează într -un mod riguros dobândirea prin curgerea timpului în condițiile cerute de lege,
dată fiind natura juridică și canonică specială a bunurilor sacre, bunuri cu un scop și încărcătură
religi oasă specială provenită din binecuvântare sau sfințire.
Față de bunurile sacre aflate în proprietatea persoanelor private, norma canonică
stabilește că acestea pot face obiectul prescripției achizitive și pot fi dobândite prin uzucapiune
de o altă persoană privată, în condițiile cerute de cod. Aceste condiții sunt: în primul rând, este
necesară o posesie utilă și extinsă pe întreaga perioadă necesară uzucapiunii2081; în al doilea
rând, este necesară, conform can. 198 CIC, buna credință a persoanei care uzuc apează, stare de
spirit care trebuie să existe atât în perioada de început a prescripției, cât și pe tot parcursul ei; în
al treilea rând, este necesară împlinirea termenului defipt pentru uzucapiune, iar în al patrulea
rând, trebuie păstrată afectarea ca bun sacru a lucrului uzucapat, cât timp nu și -au pierdut
sacralitatea dată de binecuvântare sau sfințire.
După cum se poate observa, sacralitatea este exterioară timpului și posesiei, astfel încât

46
în acest caz nu funcționează regula din dreptul civil potri vit căreia dreptul obținut este originar și
liber de orice sarcini. Oricum, și în dreptul civil această afirmație ar trebui nuanțată: dreptul real
obținut prin uzucapiune nu este și nu are cum să fie originar sub aspectul succesiuni titularilor
asupra bunu lui, ci este originar în privința purgării lui de sarcinile și obligațiile anterioare; și în
acest caz, anumite obligații propter rem legale se păstrează, ele provenind din calitatea de
proprietar și nu din aceea dată de succesiunea titlului între diferite patrimonii.
În dreptul canonic se menține afectarea bunului sub aspectul ecleziastic, obligația de
respectare a sacralității fiind imanentă. Prin urmare, Cel care dobândește un bun sacru prin
uzucapiune este obligat să păstreze afectarea acestuia și să nu îl utilizeze într -un scop nedemn.
Cine poate uzucapa? Răspunsul derivă din lege: orice persoană fizică sau juridică
privată, precum și o persoană juridică sau fizică ecleziastică publică, față de care obligația de
menținere a sacralității bunului apare ca de la sine înțeleasă, legiuitorul nedorind să o reitereze.
Un al doilea caz de prescripție achizitivă este dat de situația în care bunurile saacre care
aparțin persoanelor juridice ecleziastice publice sunt obiectul unei posesii caracterizate. Și aici se
vor respecta condițiile arătate mai sus și aplicabile persoanelor juridice private, cu o singură
condiționare foarte importantă: persoanele care pot invoca beneficiul uzucapiunii bunurilor sacre
aparținând persoanelor juridice canonice publice sunt numai p ersoanele juridice ecleziastice care
aparțin Bisericii. Prin urmare, prescriptibilitatea bunurilor sacre aparținând persoanelor juridice
canonic publice este restrânsă în funcție de posesorul uzucapant, care nu poate aparține altei
categorii. Astfel, față de restul participanților la circuitul civil, inclusiv persoane juridice publice
statale sau locale, persoane juridice private aparținând Bisericii sau persoane fizice, această
normă consacră în fapt imprescriptibilitatea bunurilor sacre.
În concluzie, din dispoziția laconică a canonului 1269 CIC rezultă că:
 bunurile sacre „private” pot fi dobândite prin prescripție fie de o persoană
privată, fizică sau juridică, fie de o persoană publică, fizică sau morală;
 bunurile sacre „publice” nu pot fi uzucapate decâ t de persoanele juridice
ecleziastice publice.
În ceea ce privește celelalte bunuri ecleziastice sau ecleziale, ele pot fi dobândite prin
uzucapiune, prin îndeplinirea condițiilor generale ale prescripției achizitive, precum și prin
respectarea cerinței bu nei credințe pe toată perioada prescrierii.
Dar in ce mod , toate bunurile asupra carora ne -am concentrat atentia , sunt administrate?

47
A administra înseamnă a păstra și a ameliora patrimoniul ecleziastic, iar dacă este vorba despre
un bun care fructifică, în semnă a ameliora și a face să fructifice acest bun. Deci „administratio”
cuprinde aceste trei acte: „conservatio, fructificatio et melioratio bonorum”.
A supraveghea înseamnă a cerceta, personal sau prin alții, cantitatea și evaluarea
bunurilor, a cere soc oteală cu pri vire la plasarea sigură și folo sirea corectă a bunurilor, precum și
a da dispoziții cu privire la modul corect și înțelept de a le administra.
Deci supravegherea („vigilantia”) comportă: „ius visitandi et exigendi rationes, et ius
praescribend i modum prudentem administrationis, sed tantummodo ad normam canonum”.
Actele de administrație obișnuită sunt toate acele acte care se referă la păstrarea
bunurilor patrimoniale și la exploatarea lor normală.
Actele de administrație extraordinară sunt acte le capabile să modifice consistența
patrimonială a unei persoane juridice. Ele depășesc atât modul, cât și finalitățile administrației
obișnuite.
Pontiful roman, în virtutea primatului de jurisdicție, este adm inistrato rul și distribuitorul
suprem al tuturo r bunurilor ecleziastice. Expresia „supremus administrator et di stributor”,
folosită în documen tele ecleziastice, arată că pontiful roman are în sine puterea de a administra
direct bunurile fiecărei persoane juridice, chiar dacă, de fapt, acest lucru nu s e întâmplă decât în
cazuri extrem de rare.
Ca urmare a desființării beneficiilor ecleziastice (în sens strict), noua legislație canonică
prevede înființarea a trei fonduri speciale sau organisme economice („instituta”):
a) pentru întreținerea clerului;
b) pentru asistența socială a clerului;
c) pen tru diferite nevoi ale diecezei ;
In ceea ce privește îndeplinirea actelor de administrație, care, avându -se în vedere
situația economică a diecezei, sunt de o importanță mai mare, episcopul diecezan trebuie să
asculte părerea consiliului cu problemele economice și a colegiului consultanților.
E de da toria conferinței episcopilor să determine care acte trebuie considerate ca fiind de
administrație extraordinară. Este vorba despre trei feluri de acte de admi nistra ție îndeplinite de
episco pul diecezan:
a) acte de administrație obișnuită;
b) acte de administrație obișnuită de o importanță mai mare;

48
c) acte de administrație extraordinară.
Episcopul poate îndeplini în mod liber acte de administ rație obișnuită (v. § 88, 1 c).
Acestea sunt propriu -zis actele de administrație în sens strict.
Cât privește actele de administrație obișnuite de mai mare importanță44, episcopul
trebuie să asculte părerea consiliului de administrație și a colegiului consultanților. Ace ste acte
depind de situația eco nomică a diecezei și trebuie determinate de dreptul particular sau de statute.
Cât privește îndeplinirea actelor de administrație extraordinară (v. § 88, 1 d), episcopul
trebuie să aibă consimțământul membrilor consiliului de administrație ș i al colegiului
consultanților. Actele de administrație extraordinară trebuie determinate de conferința
episcopilor.
Episcopul diecezan are nevoie de consimțământul celor două organisme și în cazul
actelor de administrație prevăzute în mod s pecial de dreptul universal sau de documentele
fundației.
Pe lângă sarcinile stabilite de can. 494, §§ 3 și 4, episcopul diecezan poate să -i
încredințeze economului și sarcinile prevăzute de cann. 1276, § 1, și 1279, § 2, și anume:
 Supravegherea administră rii bunurilo r care aparțin persoanelor juridice publice
supuse jurisdicției episcopului;
 Administrarea directă a bunurilor unei persoane juridice publice care, potrivit
dreptului sau documentelor fundaț iei sau statutelor, nu are administrator propriu;
 Admi nistrarea bunurilor persoanelor juridice publice (can. 1279) ;
Administrarea directă a bunurilor ce aparțin unei persoane juridice publice îi revine, de
drept, celui care o conduce (de ex., parohul, pentru bunurile care aparțin parohiei), dacă nu este
prevă zut altfel de dreptul particular, de statute sau de o cutumă legitimă45, rămânând inviolabil
dreptul ordinariului de a interveni în caz de negli jență din partea administratoru lui. Acest drept al
ordinariului este nedeterminat și deci foarte amplu, care îi dă puterea nu numai de a -1 chema la
ordine pe administrator, ci ș i de a -1 schimba, dacă e cazul.
Pentru administrarea bunurilor unei persoane juridice publice (de ex., o fundație) care,
conform dreptului sau documentelor fundației sau statutelor, nu are ad ministrator propriu,
ordinariul de care acea persoană juridică depinde trebuie să numească el un administrator, o

44 Maioris momenti
45 Precum, spre exemplu, economul general, provincial sau local al institutelor religioase

49
persoană capa bilă, bărbat sau femeie, pentru o perioadă de trei ani, cu posibilitatea de a fi
confirmată încă o dată.
Orice persoană juridică, publică sau privată, să aibă propriul consiliu pentru problemele
economice (consiliu de administrație) sau cel puțin doi consilieri care să -l ajute pe administrator
în îndeplinirea funcției sale, în conformitate cu statutele.
Scopul acestui consiliu este nu numai asigurarea unei mai bune gestio nări, ci și
posibilitatea participării altor persoane la gestionare, în spiritul comuniunii ecleziale. Cei doi
consilieri sun t admiși numai atunci când drep tul nu stabilește, în anumite cazuri, necesitatea
consiliulu i cu problemele economice. în cazul diecezei și al parohiilor, de exemplu, dreptul
stabilește în mod expres necesitatea acestui consiliu (cf. cann. 492 -537). Atribuțiile celor doi
consilier i sunt determinate de statute. I n mod deosebit trebuie să se preciz eze când e necesară
părerea lor („consilium”) și când e necesar consimțământul („consensus”) lor.
Rămânând neschimbate dispozițiile satutelor, administratorii înde plinesc invalid actele
ce depășesc limitele și modalitățile administrației obișnuite46, dacă, în prealabil, nu au obținut
permisiunea scrisă din partea ordinariului.
Dacă un administrator (de ex., parohul) vrea să îndeplinească un act de administrație
extraordinară (de ex., construi rea unei case parohiale, înstră inarea unui teren, chiar spre binele
altei persoane juridice ecleziastice publice), trebuie, pentru validitate, să aibă permisiunea scrisă
a ordinariu lui (în cazul de față, a episcopului).
In statute să fie stabilite actele care depășesc limitele și modalitățile administrației
obișnuite (de ex., statutele „Caritas” -ului diecezan). Dacă statutele nu prevăd acest lucru, sau în
cazul în care persoana juridică nu are statute (de ex., parohiile), îi revine episcopului diecezan
obligația de a stabili, pentru persoanele juridice care depind de el, c are sunt aceste acte, ascultând
părerea consiliului de administ rație și ținând seama și de nor mele date de conferința episcopilor,
despre care este vorba în can. 1272.
In probleme economice, persoana juridică acționează prin intermediul administratorilor.
Actele îndeplinite de ei pot fi invalide ori valide, dar ilicite (nepermise).
Dacă actele lor sunt invalide, persoana j uridică nu este obligată să răspundă de ele47,
decât în cazul și în măsura în care a tras avantaje în urma acestor acte invalide.

46 Actele de administrație extraordinară (cann. 1281, §§ 1 -2)
47 „Delictum enim administratoris non debet in detrimentum Ecclesiae redundar"

50
Dacă act ele administratorilor sunt valid e, dar ilicite (nepermise), per soana juridică este
obligată să răspundă de ele, având totuși posibilitatea de a deschide acțiune sau de a face recurs
împotriva administratorilor care i -au pricinuit pagube.
Toți, fie clerici, fie laici, care participă în virtutea unui titlu legitim la administrarea
bunurilor ecleziastice, sunt obligați să -și îndeplinească mi siunea în numele Bisericii, conform
dreptului.
Bunurile ecleziastice trebuie administrate „nomine Ecclesiae”, deoarece p ersoanele
juridice publice își au originea de la autoritatea competentă a Bisericii și acționează în numele
Bisericii (cf. can. 116, § 1). De asemenea, persoanele juridice publice primesc de la Biserică și
capacitatea de a dobândi bunuri (can. 1255) și urm ăresc scopurile prevăzute de Biserică (cf. can.
1254). Toate acestea valorează pentru persoanele juridice publice, deoarece numai bunurile lor
sunt „ecleziastice” (cf. ca n. 1257, § 1) și numai ele acți onează în numele Bisericii (cf. can. 1258).
Ce înseamnă a administra în numele Bisericii reiese și din termenii „ad normam iuris”,
folosiți de canon, adică în conformitate cu normele dreptu lui Bisericii, care poate fi universal,
particular, propriu sau statuar, sau drept civil „canonizat” (cf. can. 22). In afa ră de aceasta, „ad
normam iuris” mai înseamnă și a administra în spiritul Bisericii, conform cu natura și misiunea
ei, precum și în comuniune cu supe riorii bisericești, sub suprave gherea și autoritatea lor.
La administrarea bunurilor ecleziastice „nomine E cclesiae” sunt tinuti toți aceia care
„participă în virtutea unui titlu legitim” la administrare (de ex., parohul, economul diecezan,
directorul „Caritas”, membrii consiliului de administrație, membrii colegiului consultanților), fie
clerici, fie laici.
Impotriva administratorilor care nu -și îndeplinesc misiunea conform dreptului sau
statutelor, sau săvârșesc abuzuri, autoritatea competentă poate lua măsuri punitive, între care se
numără și înlăturarea din oficiu (cf. can. 1741, nr. 5, în cazul parohilor).
Inainte ca administratorii să -și înceapă misiunea:
 trebuie să promită prin jurământ în f ața ordinariului că vor adminis tra bine și cu
fidelitate;
 să se întocmească un inventar îngrijit și clar, ce trebuie semnat de ei, al bunurilor
imobile, al bunurilor mobile, fie cele prețioase, fie cele ce aparțin în vreun fel
patrimoniului cultural, fie alte bunuri, cu descrierea și valoa rea lor, iar după ce a
fost redactat, să fie revizuit;

51
 un exemplar al acestui inventar să s e păstreze în arhiva administra ției, iar un altul
în arhiva curiei; în ambele să se noteze orice eventuală modificare ce o suferă
patrimoniul.
Toți administratorii sunt ținuți să -și îndeplinească funcția cu grija unui bun tată de
familie.48
„Diligentia boni patrisfamilias” este o formulă tradițion ală care vrea să sublinieze râvna,
zelul, exactitatea în muncă, simțul de responsabilitate și de prudență, cinstea, corectitudinea și
fideli tatea ce trebuie să -l caracteri zeze pe oricare administrator ecleziastic.
Administratorii trebuie, conform can. 1284 , § 2:
 să vegheze ca bunurile încredințate grijii lor să nu dispară în vreun fel sau să
sufere vreo pagubă, încheind în acest scop, în măsura în care e necesar, contracte
de asigurare;
 să aibă grijă ca proprietatea bunurilor ecleziastice să fie ocrotită cu mijloace
valid e și din punct de vedere civil49;
 să respecte prevederile dreptului canonic și civil, sau cele impuse de fondator, de
donator sau de autoritatea legitimă, și mai ales să fie atenți ca nu cumva Biserica
să sufere vreo pagubă din cauza nerespec tării legilor civile;
 să încaseze cu grijă și la timpul cuvenit veniturile și profiturile bunu rilor, iar pe
cele primite să le păstreze în siguranță și să le folosească după intenția
fondatorului sau după normele legitime;
 să plătească la termen dobânzile unui împrumut sau ale unei ipoteci și întregul
capital să fie restituit la momentul oportun;
 cu consimțământul ordinariului, să în trebuințeze în scopurile persoa nei juridice
banii rămași în urma cheltuielilor și care pot fi investiți cu folos;
 să țină în o rdine registrele de venituri și cheltuieli;
 să întocmească la sfârșitul fiecărui an darea de seamă a administrației;
 să catalogheze corect și să păstreze într -o arhivă corespunzătoare documentele și
actele pe care se bazează dre pturile Bisericii sau ale in stitutului asupra bunurilor,
iar acolo unde e posibil fără dificultate, să depună o copie în arhiva curiei.

48 Conf. can. 1284, § 1
49 Precum autorizații, titluri de proprietate , etc.

52
Se recomandă foarte mult ca administratorii să întocmească în fiecare an un plan de
venituri și cheltuieli; se lasă dreptului particular posibilita tea de a -1 impune și de a stabili mai
precis modul cum trebuie făcut.
Administratorii bunurilor50: în contractele de muncă, trebuie să se respecte cu exactitate
și legislația civilă a muncii și ocrotirii sociale, potrivit cu principiile trasate de Biserică; să le dea
un salariu just și demn celor care prestează o muncă în baza unui contract, astfel încât aceștia să
poată face față în mod corespunzător nevoilor personale și familiale. În canon ul 1286 sunt
stabilite două dăr i de seamă pe care administrato rii, clerici sau laici, trebuie să le prezinte în
fiecare an: una ordinariului locului și alta credincioșilor.
Fiind dezaprobată cutuma contrară, administratorii, atât clerici, cât și laici, ai tuturor
bunurilor ecleziastice, care nu sunt scoși în mod legitim d e sub puterea de conducere a
episcopului diecezan, au obligația de a -i prezenta anual ordinariului locului darea de seamă, iar
acesta să o supună spre examinare consiliului cu problemele economice (§1).
Sa ne referim in continuare la prevederile dreptului canonic romano -catolic cu privind
instrăinarea bunurilor dobandite51.
In sens strict, prin înstrăinare se intelege cedarea proprietății asupra unui lucru sau a
unui drept prin vânzare sau donație.
In sens larg, înstrăinarea este orice act sau operațiune ce poate modifica sau prejudicia
situația patrimonială a unei persoane juridice. Cuprinde: schimbul, constituirea unui amanet
(garanție depusă pentru o datorie), renunțarea la un drept, la o moștenire sau o donație,
fideiusiunea (garan¬ție depusă de cineva pe ntru datoria altuia) etc.
Pentru a înstrăina în mod valid bunurile care, printr -o concesiune legi timă, constituie
patrimoniul stabil al unei persoane juridice publice și a căror valoare depășește suma stabilită de
drept, este necesară permisiunea autorităț ii după drept.
In canonul 1291 este vorba despre înstrăinare în sens strict. Permi siunea este obligatorie
când este vorba despre un bun ecleziastic propriu -zis, adică unul ce aparține unei persoane
juridice publice (de ex.: unei parohii) și când bunul resp ectiv face parte din patri moniul stabil al
persoanei juri dice, cum sunt, de ex.: un fond, o clădire, sau cum sunt bunurile mobile care
constituie dota acelei persoanei juridi ce, adică baza economică necesa ră pentru viața și

50 Obligații speciale conf. can. 1286
51 A se vedea cann. 1291 -1296

53
activitățile sale. Patrimoniul s tabil diferă de patrimoniul fluctuant, cum ar fi, de ex.: produsul
unui fond, publicațiile unei edituri etc. Obligația permisiunii presupune că valoarea bunului ce
este înstrăinat depășește limita fixată de drept.
Dacă valoarea bunului propus spre înstrăin are este cuprinsă între suma minimă și suma
maximă admisă, care trebuie stabilită de fiecare conferință a episcopilor pentru regiunea ei, în
cazul persoanelor juridice ce nu sunt supuse episcopului diecezan, autoritatea c ompetentă este
stabilită de sta tutele proprii; în caz contrar, autoritatea competentă este episcopul diece zan, cu
consimțământul consiliului pentru problemele economice și al Cole giului consultanților, precum
și al acelora ca re sunt interesați (de ex.: con simțământul parohului). Episcopul d iecezan are
nevoie de consimțămân tul lor și pentru a înstrăina bunurile diecezei.
In cazul institutelor de viață consacrată ș i al societăților de viață apos tolică, se aplică
dispozițiile can. 638, § 3.
Dacă lucrurile propuse spre înstrăinare au o valoare c are depășește suma maximă
stabilită, sau este vorba despre lucruri oferite Bisericii ex -voto,

III.6. Termenele de prescripție

Potrivit principiului canonizării legii civile, dreptul canonic lasă la îndemâna dreptului
civil al forului stabilirea termenelor de prescripție. In cazul în care dreptul laic nu ar prevedea,
dreptul bisericesc prezintă norme de calculare a timpului necesa r prescripției achizitive și a celei
extinctive în can. 200 -201 CIC, corespunzătoare canoanelor 1543 -1546 CCEO; can. 203 CIC (și
can. CCEO) arată că ziua a quo nu este cuprinsă în termen, atâta timp cât începutul termenului nu
coincide cu începutul zilei s au legea nu dispune altfel, iar ziua ad quem, dacă nu este stabilit
contrariul, este cuprinsă în perioada care, dacă termenul cuprinde unul sau mai multe luni sau ani,
una sau mai multe săptămâni, se termină la sfârșitul zilei cu aceeași dată, sau dacă lun a nu are
același numar de zile, la sfârșitul ultimei zile.
În dreptul canonic, prin zi se înțelege (can. 202 CIC, can. 1545 CCEO) durata care
cuprinde 24 de ore numărate continuu începând cu miezul nopții (ora 0); săptămâna cuprinde 7
zile, luna 30 zile, anul 365 zile, atâta timp cât nu se dispune ca luna sau anul să fie calculate
calendaristic. Anii și lunile din perioada curgerii termenului vor fi luate așa cum sunt în calendar.

54
Modalitatea de calcul va fi aplicată, dacă legea civilă nu prevede, termenel or stabilite de
canonul 1270 CIC. Astfel, bunurile imobile, cele mobile prețioase, drepturile și acțiunile
personale sau reale care aparțin Scaunului Apostolic se vor prescrie împotriva acestuia într -un
termen de 100 de ani, iar cele care aparțin unei alte persoane juridice bisericești publice se vor
prescrie după curgerea unui timp de 30 de ani.
O diferență prezintă can. 1019 CCEO, care prevede în plus, pe lângă termenele cuprinse
și în can. 1270 CIC, o perioadă de prescripție de 50 de ani dacă bunurile im obile, cele mobile
prețioase precum și acțiunile și drepturile reale și personale aparțin unei Biserici de drept propriu
sau unei eparhii.
Este de notat că textele de mal sus prevăd o sit uație de excepție ce se aplică doar
categoriilor de bunuri explicita te și persoanelor arătate în articol.
Bunurile la care se referă canonul sunt cele ecleziastice, precum și bunurile sacre.
Bunurile ecleziastice (cu excepția celor sacre) aparținând Sfântului Scaun și persoanelor juridice
publice vor putea fi uzucapate de către oricine cu respectarea condițiilor uzucapiunii canonice
(posesie, termen, bună credință) într -un termen de 100, respectiv 30 de ani. Bunurile sacre
aparținând Sfântului Scaun și persoanelor juridice canonice publice vor putea fi uzucapate, tot în
perioadele arătâte de can. 1270 CIC, dar numai de către persoanele juridice publice bisericești
(cf. can. 1269 CIC).
Aceeași soluție se impune și pentru bunurile aparținând Bisericilor de drept propriu sau
eparhiilor orientale, d ar cu o perioadă de 50 de an i).
Restul bunurilor ecleziastice, care nu se regăsesc enumerate în can. 198, cari. 1269 și
1270 CIC (bunurile și acțiunile imprescriptibile, bunurile sacre aparținând Scaunului Apostolic și
persoanelor juridice publice, bunurile imobile, bunurile mobile p rețioase, aparținând Sfântului
Scaun sau persoanelor juridice publice canonice), vor putea fi dobândite prin intermediul
prescripției achizitive de către oricine, în condițiile și termenele prevăzute de Codul civil, cu
respectarea însă a cerinței bunei cre dințe.
Pe de altă parte, prescripția achizitivă a Sfântului Scaun, a persoanelor juridice
ecleziastice publice asupra bunurilor comune va respecta regula bunei credințe dar va fi supusă,
potrivit principiului canonizării legii civile, condițiilor cerute de aceasta (termenul de 10 până la
20 de ani sau 30 de ani). În fapt, dacă se demonstrează buna credință și există un just titlu,
persoanele juridice din Biserică vor uzucapa în termen de 10 până la 20 de ani, uzucapiunea de

55
30 de ani fiind admisibilă numai atunci când nu există nici un titlu care să fie probat, ci numai o
posesie îndelungată, combinată cu buna credință, (de exemplu, un lăsământ verbal efectuat de
cineva în favoarea Bisericii, nul din punct de vedere civil pentru lipsa formei, va putea conta
pentru demonstrarea bunei credințe în dobândirea proprietății după trecerea celor 30 de ani de
posesiune utilă.)

56

IV. CONCLUZII

Biserica, privita drept expresie unică și inconfundabilă a asemănării cu Dumnezeu, și
Legea cea Nouă a Mântuitorului Hristos (Legea Vieții, Legea iubirii) se afla printre legile
pozitive . Din acest motiv în Biserică s -a născut o lege proprie, o lege care ține atât de legile
pozitive, date de oameni, cât și de Legea Vieții revelată și dăruită întregii umanități de Hristos.
Legea aceasta se numește canon.
Rostul canonului este acela de a împărtăși legile pozitive de Legea Vieții sau de a face ca
Legea lui Hristos să desăvârșească legile date de oameni. Canoanele au o ființă teandrică și,
potrivit acesteia, ele cuprind elemente netrecătoare care țin atât de Legea Vieții, dar și elemente
schimbătoare care țin de legea pozitivă. Câteodată canoanele reflectă mai mult sfințenia și
Revel ația (canoanele de cuprins dogmatic), alteori au în vedere mai mult păcatul și umanul
(canoanele de cuprins disciplinar), dar niciodată între ele nu s -a făcut vreo diferențiere sau
clasificare, ci canoanele formează un tot, un întreg .
Credinciosul ortodox are ca primă îndatorire, aceea de a cunoaște și respecta rânduielile și
normele prevăzute de Sfintele Canoane, întrucât prin observarea și cunoașterea acestora, în viața
de zi cu zi și în mod special în vederea încheierii unei căsătorii, el rămâne în gran ițele legalității
canonice, fiind ferit de sancțiunile prevăzute pentru încă lcarea dispozițiilor canonice.52
Întrucât este și una dintre părțile dreptului canonic în care intruziunea dreptului civil se
face cel mai mult simțită, unii autori au considerat c ă prescripția este o modalitate mixtă
(juridico -canonică) de achiziționare a drepturilor reale sau de liberare de datorii. De multe ori
respinsă de teoriile pozitiviste etatice, norma canonică referitoare la prescripția achizitivă precum
și la cea extincti vă țși face loc în peisajul juridic actual.
În ceea ce privește regimul bunurilor bisericești supuse prescripției, fundamentarea pentru
Biserica Ortodoxă Română este dată de art. 170 alin. (2) din Statutul de organizare și funcționare
al Bisericii Ortodox e Române53 „Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfințire sau
binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului, surtí inalienabile, insesizabile și

52 Pr. Prof. Nicolae Dură, Îndatorirea credincioșilor privind viața creștină în lumina sfintelor canoane, în Revista
„Altarul Banatului”, XLIII (1993), Nr.10 -12, p.19;
53 Aprobat prin H.G. nr. 53/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 50/2008;

57
imprescriptibi le"54, coroborat cu art. 29 alin. (1) din Regulamentul pentru administrarea bunurilo r
bisericești, „ Bunurile sacre și prețioase, oricăror instituții bisericești ar aparține, sunt inalienabile
și imprescriptibile și, ca atare, nu pot fi schimbate, grevate, înstrăinate, urmărite sau sechestrate”..
La fel, considerăm că se aplică sub imper iul noului Cod civil, în baza principiului
canonizării legii civile, dispozițiile can. 1269 CIC 1983, proprii Bisericii Romano -Catolice,
referitoare la bunurile care pot fi uzucapate și persoanele care pot uzucapa.
Astfel, considerăm că normele canonice r eglementate referitoare la prescripție se aplică
diferențiat în dreptul român, în funcție de tipul prescripției. Astfel, doctrina și legislația canonică
distinge instituția prescripției, cu cele două componente: prescripția achizitivă (uzucapiunea) și
prescripția extinctivă.
În ceea ce privește prescripția extinctivă, dispozițiile dreptului canonic cer intervenția
bunei -credințe pe toată durata termenului liberator al creanței, precum și aplicarea termenelor de
prescripție de 30, 50, respectiv 100 de ani.
Sub imperiul noului Cod civil, prescripția extinctivă este abordată diferit, fiind guvernată
de norme supletive. Astfel, art. 2.507 și următoarele ale noului Cod civil reglementează
renunțarea la prescripție, iar art. 2.511 NCC arată că prescripția poate fi opusă numai în primă
instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la
care părțile sunt legal citate.
Conform prevederilor art. 49 din Legea cultelor, la data intrării în vigoare a legii, în
România fun cționează 18 culte recunoscute, conform anexei care face parte integrantă din lege
(Biserica Romano -Catolică și Biserica Română Unită cu Roma, Greco -Catolică sunt înscrise în
anexă, pe pozițiile 3, respectiv, 4). în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii,
cultele din România prevăzute în anexă vor prezenta statutele și codurile canonice Ministerului
Culturii și Cultelor, pentru recunoașterea lor. Recunoașterea se realizează prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea Ministerului Culturii și Cultelor, și se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I. Dispozițiile art. 17 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
Având în vedere recunoașterea codurilor canonice catolice prin H.G. nr. 1.218/2008, o
aplicare prioritară a prevederilor Decretului nr. 167/1958 față de normele codiciale pe care Statul
român le recunoaște pe calea unei hotărâri a Guvernului este dată și d e rangul superior al

54 Textul înlocuiește vechea reglementare din art. 169 alin. (3) din Statutul de organiz are și funcționare al Bisericii
Ortodoxe Române, aprobat prinu Decretul nr. 233/1949. în prezent abrogat de H.G.. nr. 53/2008: „Bunurile sacre
sunt cele destinate prin sfințire sau binecuvântare cultului divin. Ele nu pot fi înstrăinate și nici urmărite. ” ;

58
primului act normativ, și aceasta până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, aplicându -se
prescripțiilor care au început să curgă când Decretul era încă în vigoare.
Spre deosebire de Decretul nr. 167/1958 care, până la intrarea î n vigoare a noului Cod
civil reglementa instituția prescripției extinctive, modalitatea de abordare a prescripției este în
prezent diferită în legislația civilă română.

59
BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI, MANUALE

1. Berdejo J.L. Lacruz, Rebullida F.A. Săncho, Serrano A. Luna, Echeverria J. Delgado,
Hernandez F. Rivero, Albesa J. Rams, Elementos de derecho civil. IV. Familia, 3a
Editura. Revistaisăda, Editura. Dykinson, Madrid, 2008;
2. Boar Ana, Dr., Uzucapiunea.Prescripția, posesia și publicitatea drepturilor, Editura
Lumina Lex, București, 1999;
3. Bulgaru M. (coord.), Sociologie (manual), vol. II, CE USM, Chișinău, 2003;
4. Cătuneanu I. C., Curs elementar de drept roman, Ed. Cartea Românească, București,
1927;
5. Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria Statului și dreptului românesc, Ed. Edit Press Mihaela
S.R. L., București, 2001;
6. Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a III -a, Capitolul XII. 83. 3 -4, P.S.B. vol. 4,
Trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura. IBMO, Bu curești, 1982;Cohen Andre, Talmudul,
Colecția Judaică, Editura. Hasefer, București, 2004;
7. Drâmbă Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1985;
8. Emese Florian, Puterea lucrului judecat în materie civ ilă, Editura All, București, 1997;
9. Floca Ioan N., Arhid. Porf. Dr., Drept Canonic Ortodox, Legislație și administrație
bisericească, Vol. I, Editura Insitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1990;
10. Idem. Drept Canonic Ortodox , Legislație și administrație bisericească, Vol. II, Editura
Insitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;
11. Idem., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note și cometarii, Ediția a -III-a Sibiu, 2005;
12. Frențiu G.C., Moloman B.D., Elem ente de dreptul familiei și de procedură civilă, Editura.
a-3-a, Revizuită și actualizată potrivit noului Cod civil, Editura. Universul Juridic,
București, 2011;
13. Giddens A., Sociologie, Editura. a -3-a, Editura. All, București, 2001;

60
14. Hamangiu Constantin, Ro setti-Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil român,
vol. I, Editura All, București, 1998;
15. Hoebel E.A., Fros E.L. t, Andropologia cultural e social (tradu 9ăo Euclides Cărneiro da
Șilva), Cultrix, Săo Paulo, 2006;
16. Jaques Le Gofl', Imaginarul medi eval, București, 1994;
17. Laburthe -Tolra Ph., Warnier J. -P., Etnologia y Antropologia, Edituraiciones Akal,
Madrid, 1998;
18. Liviu -Marius Harosa, Drept canonic, Editura Universul Juridic, București, 2013;
19. Lucian Ioan, Drepturi reale, Editura Omnia -Uni, Brașov, 1 997;
20. Lungu Marius, Prof., Lungu Mariana,Prof., Dicționar român -latin, latin -român, Editura
Steaua Nordului, Constanța;
21. Milaș N., Dreptul bisericesc oriental, trad. rom. de D. I. Cornilescu și V. S. Radu,
București, 1915;
22. Răuschi Ștefan, Ungureanu T., Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana
juridică, Ediția a -II-a, Editura Fundației „Chemarea“, Iași, 1997;
23. Roșioru E., Uzucapiunea în dreptul civil român, Editura Hmangiu, București, 2008;
24. Romoșan Ioan P., Drept civil.Drepturile reale, Ed. Impri meria de Vest, Oradea, 1996;
25. Semen Petre, Pr. Prof. Dr. Arheologia biblică în actualitate, Editura Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei „Trinitas“, Iași, 1997;
26. Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrieri, Partea I, în PSB 52, Tâlcuiri la Sfântulânta
Scriptură. Des pre Patriarhi, Editura IBMBOR, București, 2007;
27. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad., Pr. Prof.
Dumitru Stăniloaie, Editura. IBM, București, 2000;
28. Sfântul Clement Romanul, Epistola a doua către Corînteni, trad., note și îndici de Pr.
Dumitru Fecioru, în PSB. Vol. 1, Scrierilepărînților Apostolici, Editura. IBM, București,
1979;
29. Streteanu F., Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Editura. C.H. Beck,
București, 2008;
30. Sfântul Ioan Gura de Aur, Omili i la Facere, ( I), trad. rom. Pr. Dr. Fecioru, în PSB,
vol.21, Editura. IBM, Bucuești, 1987;
31. Stăniloae Dumitru, Pr. Prof. Dr., Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I., Editura IBMBO.,

61
București, 1996;
32. Idem. Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II., Editura I.B.M .B.O.R., București, 1996;
33. Idem. Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III., Editura I.B.M.B.O.R., București, 1996;
34. Stoica V., Drept civil. Drepturile reale principale, ediția a -II-a, Editura C. H. Beck,
București, 2013;
35. Toader T., Drept penal. Partea specială, Editura. a 7 -a, Revistaizuită și actualizată,
Editura. Hamangiu, București, 2012;
36. Tamaș, Ioan , Compendiu de drept canonic , Editura Sapinția, Iași , 2013, pp. 480 -491.
37. Ungureanu O., Munteanu C., Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a -II.a, Editura
Rosetti, București, 2005;
38. Vașiu Ioana, Drept penal. Partea specială cu referiri la noul Cod penal, Editura. Albastră,
Cluj-Napocă, 2011;

II. ARTICOLE, STUDII, COMUNICĂRI

39. Adam Ioan, Reglementarea dobândirii drepturilor reale imobiliare prin uzucapiune în
cazul succesiunii mai multor legi în timp, în Dreptul. Nr. 10-11/98;
40. Bârsan C. și Stoica V., Evoluția legislației privind circulația juridică a imobilelor, în
Dreptul nr. 6/1990;
41. Bodoașcă Tudor, Opinii referitoare la nulitatea actelor juridice prin care sunt nesocotite
unele dispoziții legale privind regimul juridic matrimonial, în Revista „Dreptul“, XV
(2004), nr. 9;
42. Idem., Codrea A.C., Aspecte privind reglementarea prescripției extinctive în noul Cod
civil, articol publicat în Revista „Academica Science Journal Studia Series” nr. 1/2012;
43. Dură Nicolae, Pr. Prof. Dr., îndatorirea crincioșilor privind viața creștină în lumina
Sfântulintelor canoane, în Revistaista „Altarul Banatului”, XLIII (1993), Nr.10 -12;
44. Idem., “Conștiința” în percepția teologiei și a f ilozofie, în Revistaista “Sfântul Apostol
Andrei”, Anul XIII, Nr. 1/2009, Ovidius University Press, Constanța, 2009;
45. Idem., Le Regime De la Synodalite Selon La Legislation Canonique Conciliaire,
Oecumenique, Du f Millenaire, București, 1999;
46. Idem. , Dreptul la Demnitate Umana (Dignitas Humana) si la Libertate religioasă. De la

62
"Jus Naturale" la "ius cogens (dreptul de Hunan Didnity (Dignitas Humana) și libertății
religioase de la" Jus Naturale "pentru" ius cogens), în Analele Universității Ovidius din
Constan ța,. Seria: Drept și Științe Administrative, nr. 1, 2006;
47. Idem. , Pr. Prof. Dr., Drepturile si libertățile Fundamentale ale omului și Protecția Lor
Juridica. Dreptul la Religie si religioasă Libertatea (drepturile și libertățile fundamentale
și protecția lo r juridică. Dreptul la religie și libertatea religioasă), în Universitatea
"Ovidius" Analele, Științe Economice Series Volume XIII, Issue 2/2013;
48. Idem., Căsătoriile mixte în lumina învățăturii și practicii canonice ortodoxe ,
„Ortodoxia”,XL, (1988), nr.1;
49. Idem.,“Scythia Minor” (Dobrogea) și Biserica ei Apostolică. Scaunul arhiepiscopal și
mitropolitan al Tomisului (sec. IV -XIV), Edirua Didactică și pedagocică, 2006;
50. Harosa L. M., Prescripția în dreptul canonic, mijloc de dobândire a bunurilor temporale,
în Revista Română de Drept Privat, nr. 6 /2008, Editura Universul Juridic;
51. Idem., Bunurile temporale ale Bisericii, teză, Universitatea Babeș -Bolzai, 2007, nr. 17 24;
52. Lulă I., Opinii în legătură cu dobândirea dreptului de proprietate a terenurilor pe calea
prescripției achizitive în timpul Legilor 58 și 59 /1974 , în Dreptul nr. 2/1994;
53. Nicolae M., Prescripția extinctivă, teză, Editura Rosetti, București, 2004;
54. Idem., Uzucapiunea în sistemul noilor cărți funciare, S.U.B.B. nr. 1 /2003;
55. Prescu Ovidiu, Prof. Univ. Dr., Scurt istoric al ocrotirii drepturilor omului și a
libertăților sale frudamentale , în Omagiu Profesorului Nicolae V. Dură la 60 de ani,
Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constnața, 2006;
56. Scheaua M., Dobândirea dreptului de p roprietate asupra terenurilor prin prescripția
achizitivă , în Dreptul nr. 5 -6/1993;
57. Stăniloae Dumitru, Pr. Prof., Din aspectul sacramental al Bisericii, în Studii Teologice,
anul XVIII (1966), nr. 9 -10;
58. Vurdea I. I, Evoluția legislației privind circulația juridică a imobilelor , în Dreptul nr.
6/1990.

63

DECLARAȚIE

Subsemnatul , SECAR Ă DRAGOȘ GABRIEL , absolvent al Facultății de
Teologie Ortodoxă din cadrul Universității ”OVIDIUS” din Constanța,
MASTERAT: STUDII JURIDICO -CANONICE ALE CELOR TREI RELIGII
MONO TEISTE, Promoția – 2017 – , declar pe proprie răspundere că lucrarea de
disertație cu titlul „PREVEDERI ALE LEGISLAȚIEI CANONICE ORTODOXE
ȘI ROMANO -CATOLICE PRIVIND INSTITUȚI A PRESCRIPȚIEI ”, susținută la
disciplina Drept Canonic, sub îndrumarea Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae Dură, îmi
aparține în totalitate și nu este un plagiat, iar la alcătuirea lucrării nu am folosit alte
surse decât cele menționate în Bibliografia Selectivă.