Masterat : Științe Penale [308512]

Universitatea “OVIDIUS” Constanța

Facultatea de drept și Științe Administrative

Masterat : “Științe Penale”

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific :

Prof. Univ. Dr. Lucian Ionescu

Absolventă:

[anonimizat]

2017

“INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A

INFRACȚIUNII DE TRAFIC DE STUPEFIANTE”

“Extazul durează puțin… coșmarul durează până la sfârșit”

Spune NU drogurilor!

Argumentum

Traficul ilicit de droguri este o [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], interesul statului de a-[anonimizat], [anonimizat]-morale.

Anchetele efectuate de organismele naționale și internaționale atribuie traficului de droguri următoarele caracteristici generale: [anonimizat], riscul, [anonimizat]. Cercetările în domeniu au demonstrate că fiecare stat (chiar și colectivitățile sociale din interiorul unei țări) are anumite “particularități”, cee ace presupune o atentă și complex analiză și concretizare a celor trei vectori care constituite structura fenomenului aflat în discuție și anume : drogul – individul – societatea.

[anonimizat]. [anonimizat] – [anonimizat] a următoarelor etape:

Profilaxia;

Urmărire penală;

Tratarea persoanelor afectate de narcomanie;

Acordarea unui sprijin social persoanelor afectate de narcomanie.

Analiza infracțiunilor privind traficul și consumul ilicit de droguri a permis elucidarea unor probleme actuale ale teoriei și practicii judiciare în materie.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] – [anonimizat]-zise.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI GENERALE DESPRE TRAFICUL ȘI CONSUMUL DE STUPEFIANTE

Secțiunea I.1.

Apariția și evoluția și a traficului ilicit de droguri

Istoricul drogurilor.

[anonimizat], care s-au născut brusc și au cunoscut o evoluție explozivă.

[anonimizat]-o, amprentei negative lăsată pe dezvoltarea normală a omenirii fiind factorul hotărâtor pentru care omenirea luptă împotriva traficului și consumului ilicit de droguri.

Consumul de droguri a apărut odată cu existența omului ca ființă rațională. [anonimizat] o schemă de măsuri pentru combaterea traficului lor ilicit, măsuri care nu-și ating scopul urmărit decât într-o mică măsură.

La început, omul ca ființă rațională, a cunoscut proprietățile și efectele drogurilor și ale substanțelor toxice extrase din diferite plante și minerale. Această cunoaștere a izvorât din dorința sa- care a permis evoluția omenirii- de a cunoaște lumea încpnjurătoare și, implicit, pe sine.

Multiple schimbări din lumea înconjurătoare, manifestate prin modificările de climă, faună, floră, catastrofe. Au determinat pe omul primitiv să caute răspunsuri la ceea ce nu cunoștea. Existența sa într-un mediu ostil și calea de a supraviețui într-o lume necunoscută au devenit preocupările sale principale. Astfel, nevoia l-a determinat să culeagă informații cu privire la anumite fenomene naturale, obiceiul și comportamentul speciilor de animale necesare hranei, să distingă prin încercarea plantele comestibile de celelalte și să caute locurile de unde unele materii prime necesare confecționării de arme și unelte puteau fi obținute.

Întrucât cunoașterea era un bun al tuturor, aceste informații au fost transmise din generație în generație, în mod deliberat și obligatoriu. Această conștientizare a omului primitiv că transmiterea datelor cunoscute este vitală pentru perpetuarea speciei umane a stat la baza credințelor mitico-religioase și a începuturilor tehnicii și științei.

La început această credință a luat forma unor superstiții, dintre care unele s-au păstrat până în zilele noastre, după care omul primitiv a trecut la practici religioase de tip arhaic, prima manifestare de acest gen fiind cultul morților.

Nivelul scăzut de cunoștințe nu a permis omului să înțeleagă universul din jurul său, ceea ce a determinat intervenția imaginației sale. Orice fenomen a început să fie explicat prin prisma subiectivismului, răspunsurile concepute fiind ireale. Apelarea prin magie la forțele supranaturale nu a avut semnificația unei credințe religioase, ci rezolvarea în mod pragmatic a problemelor de zi cu zi. Magia a fost creată ca o modalitate de a înțelege, explica și chiar stăpâni lumea înconjurătoare, de a o face mai prietenoasă, mai ales că omul era departe de a cunoaște ceea ce îl înconjoară și, totodată, ceea ce îl face neajutorat în fața forțelor naturii.

În paleoliticul superior, gândirea umană impune noi reguli de conviețuire alături de cele deja existente. Apare vânătoarea efectuată organizat, având la bază cunoașterea și studierea obiceiului animalelor, recoltarea plantelor în legătură cu care acum se cunoștea precis categoria din care făceau parte – comestibile sau dăunătoare. Tot acum au început să fie înțelese mai bine succesiunea anotimpurilor și diferite fenomene astrologice. Aceste cunoștințe, transmise din generație, au început să fie aduse la cunoștința tinerilor de către vrăjitori, într-un cadru secret și bine regizat.

Bineînțeles, pe lângă aceste date s-au născut și informații false care au permis crearea unor noi forțe supranaturale ducând în final la sacralizarea și dolatrizarea unor obiecte sau animale.

Aceste lucruri, necunoscute minții umane au fost folosite de conducătorii colectivităților umane, din ce în ce mai numeroase, pentru a le putea stăpânii. Una dintre metodele folosite a fost prepararea și utilizarea unor droguri în scop terapeutic ori ăna alte scopuri.

Cercetările arheologice efectuate, precum și studiile întreprinse au arătat că produsele folosite de vraci, vrăjitori și de șamani erau obținute din plante sau de la diverse animale, multe dintre ele cunoscute și în zilele noastre. Aceste plante, din care se preparau diversele droguri, erau utilizate în funcție de scopul urmărit.

De exemplu, frunzele de laur (uscate și pisate) era obținută o pudră care, amestecată în vin sau administrată pe o rană, în raport cu doza folosită, producea somn profund, euforie, delir, letargie. Fierturile din rădăcini de mandragora provocau apatie, somnolență, halucinații. Extractul de mătrăgună în doze mici diminuează circulația sanguină, însă în doze mari ducea la accelerarea pulsului, delir, spasme sau chiar moarte. Aplicat pe rană, acest extract provoca o stare letargică sau somn iar picurat în ochi, provoca dublarea imaginilor.

Alături de aceste extracte, erau utilizate și stupefiantele propriu-zise, cum ar fi opiul sau hașișul.

De remarcat este faptul că și în zilele noastre există zone unde șamanii sunt o prezență activă, bucurându-se de aprecierea populației.

Primele izvoare scrise despre magie apar în urmă cu aproximativ 6000 de ani în Egipt și Mesopotamia. Practicile magice, așa cum apar ele descrise, în forma mitico-magică, nu vor mai fi preluate ulterior, însă își vor lăsa amprenta pe practicile magice dezvoltate mai departe.

Stratificarea socială, dobândirea de către religie a unui rol important, a determinat preoții să folosească diferite practici magice pentru a-și spori puterea și dominația asupra maselor populare. În lăcașurile de cult, ei organizau ritualuri bazându-se pe manevre magice-extaz, dans, incantație, ba chiar iluzionism.

Cea mai evoluată formă de îmbinare între religie și magie a apărut la indieni, formă care a fost preluată și de egipteni, care au folosit-o pentru a domina poporul și a micșora puterea faraonilor.

Începând cu secolul al VII-lea î. Ch. Apar șarlatanii care vor utiliza, alături de formule, gesturi și iluzionism, droguri pentru a crea iluzia că pot stăpâni miracole și dezvălui destinul. Băuturile, așa-zise magice, erau folosite mai ales în cadrul ritualurilor de magie neagră. Au fost elaborate noi formule ale unor otrăvuri dintre cele mai sofisticate, în special de către indieni, egipteni și greci. Aceștia le-au folosit pentru suprimarea adversarilor sau chiar a conducătorilor incomozi.

În Evul Mediu, obiceiul de a folosi și consuma droguri se menține, iar datorită noilor descoperiri geografice au fost cunoscute noi substanțe toxice.

Deși în antichitate se atrăgea atenția asupra dependenței pe care o dădea, opiumul era prefera în continuare în scopuri medicale. Consumul de opiu devine foarte mare în China în timpul dinastiei Ming, favorizat și de prezența portughezilor în portul Canton.

Tot în China este întâlnit și cannabisul care era folosit numai pentru tratamente medicale. Indienii însă au început să considere consumul de cannabis o plăcere foarte mare, aproape un dar divin.

Pătrunderea drogurilor în lumea arabă și consumul acestora, au născut puternice dispute, care s-au încheiat prin incriminarea acestuia, măsură care n-a avut însă efecte remarcabile în practică.

Un decret din 1799 al lui Napoleon Bonaparte, considerat istoric, a interzis pe întreg teritoriul Egiptului consumul de lichior preparat din florile plante denumită hașiș.

Și pe continentul european drogurile și efectele sale și-au făcut simțită prezența. Acestea au fost folosite atât va medicament, afrodisiac dar și ca o modalitate de a înfrunta adversarii. Cel mai folosit drog a fost opiul care a fost utilizat, de exemplu, pentru suprimarea unor adversari politici de către papa Alexandru al IV-lea care împreună cu copii săi – Cezar și Lucreția Borgia – va ridica crima la rang de politică de stat.

Continentul sud – american a cunoscut numai consumul de frunze ale arborelui de coca pe care băștinașii le mestecau.

Unele droguri au fost acceptate de mult timp de către societate. Alcoolul, nicotina din tutun și cofeina din cafea și ceai sunt droguri care pot provoca un anumit grad de dependență celor care le consumă.

Campaniile împotriva fumatului au devenit tot mai vehemente după ce s-a conștientizat riscul asupra sănătății iar șofatul după consumul de alcool a fost interzis deoarece a dus la producerea unor accidente rutiere serioase. Dar fumatul și consumul băuturilor alcoolice au fost lăsate la latitudinea fiecărui individ.

Fumatul era un obicei aproape universal până când între anii 1960 și 1970 s-a demonstrat legătura între tutun și apariția unor boli serioase ale plămânilor și inimii.

Prohibiția din SUA (interzicerea băuturilor alcoolice) nu s-a dovedit eficientă în perioada “decenului furtunos al anilor 1920”, milioane de oameni au încălca legea prin consumul de alcool, iar crima organizată a înflorit pe seama profiturilor provenite din vânzarea ilicită a băuturilor. Guvernul American a hotărât în cele din urmă, că era mai indicat să se legalizeze și să se controleze producerea și vânzarea băuturilor alcoolice, decât să oblige funcționarea acestei industrii în ilegalitate.

Agenți americani prezentând un cazan și alte echipamente folosite la producerea ilicită a alcoolului, în timpul prohibiției, care a durat din 1919 până în 1933.

Din considerații similar unii oameni susțin că drogurile ”ușoare”, cum ar fi țigările cu marijuana, ar trebui de asemenea legalizate, din moment ce milioane de personae le fumează și nu s-a demonstrate cu certitudine că arc rea dependență sau că ar fi periculoase pentru sănătăte.

În majoritatea țărilor occidentale autoritățile au respins acest punct de vedere (cu unele excepții, cum ar fi Olanda) și au făcut eforturi susținute pentru a preveni vânzarea și consumul acestora.

Drogurile halucinogene cum ar fi mescalina și LSD-ul, care modifică percepția consumatorilor, au avut și ele susținători, mai ales în anii 1960 și începutul anilor 1970, când erau droguri ’’la modă”.

Aceste controverse au luat sfârșit în anii 1980 când s-au răspândit droguri mai “tari”, având efecte mai înfricoșătoare și mai deranjate din punct de vedere social.

La început, principalul pericol a venit din partea heroinei, care a apărut sub forma unui praf alb realizat din macul opiaceu.

În secolul al XIX-lea, derivații opiului, cum ar fi laudanumul și morfina, erau larg utilizați ca analgezice și se vindeau legal. Probabil că au existat multe accidente și cazuri nerecunoscute de dependență, ca urmare a utilizării “medicale” la domiciliu a acestor droguri.

Deși se cunoșteau calitățile narcotice ale opiului – aceasta nu a împiedicat însă ca Marea Britanie să intre în celebrul “Război al opiului”, în anii 1840 și 1850, obligând China să importe cantități immense de drog din Indiile Britanice.

Heroina a fost descoperită în 1874 și a fost utilizată câțiva ani ca sedative, înainte de a se descoperi periculozitatea ei. Dependenta de heorină a fost cunoscută în Sua înainte de cel de-al doilea război mondial, dar a fost afectată doar o mica minoritate de oameni. În timpul războilui din Vietnam din anii 1960 și începutul anilor 1970, soldații foloseau heorina și o data cu oferta tot mai mare de pe piața americană provenită chiar din Asia, problema a început să ia proporții alarmante.

Producția și consumul de droguri au cunoscut o explozie extraordinară, explozie ce a decurs din beneficiile obținute în urma traficului ilicit de către organizații bine puse la punct.

Vechile locuri geografice unde se cultivau plante din care se obțineau droguri, au atras atenția traficanților care au preluat acest obicei, transformându-l într-o activitate organizată.

Heroina se producea în două regiuni îndepărtate de granițe, în “Triunghiul de Aur” din Thailanda, Laos și Myanmar (Birmania) și în “Semiluna de Aur” din Afganistan, Pakistan și Iran.

Astfel, “Triunghiul de Aur”, cum este cunoscută regiunea muntoasă situată la nordul frontierei dintre Thailanda, Birmania și Laos, a fost acaparat de traficanții de droguri. Culturile mari au putut exista datorită vegetației sălbătice de junglă. Obiceiul locuitorilor acestei zone este Acela de a arde pădurile iar terenurile rezultate să fie cultivate cu macul opiaceu. După recoltarem terenul este părăsit, iar activitatea este reluată în altă zonă. Plantele sunt preluate de traficanții care le prelucrează în laboratoare clandestine (în Laos și Thailanda) situate în apropierea culturilor, produsele obținute luând calea piețelor de desfacere. Toate eforturile autorităților de a împiedica acestui culture de mac au fost sortite eșecului. Aceasta s-a întâmplat datorită sărăciei populației care supraviețuiește din punct de vedere economic de pe urma acestor culture, obținând venituri foarte mici, însă sigure în comparație cu sumele finale rezultate din traficul de droguri. Împiedicarea cultivării de plante specific în zonă, controlul acesteia din punct de vedere military de către forte care încurajează pe ascuns activitățile ilicite, precum și corupția factorilor de răspunderea implicați în combaterea traficului din zonă care atinge cote alarmante, sunt alți factori care nu permit eradicarea flagelului în acest colț de lume.

Traficanți de droguri din “Triunghiul de Aur”, o zonă binecunoscută pentru culturile de mac în Thailanda, Laos și Myanmar (Birmania), de unde heroina ajunge în America și Europa.

O legislație mai severă a fost adoptată mai întâi de Malaysia, exemplu urmat ulterior și de alte țări din zonă. Totodată autoritățile au adoptat măsuri pentru prevenirea consumului de droguri în școli, precum și dezintoxicarea și reintegrarea social a celor afectați.

Altă țară puternic afectată de invazia drogurilor și creșterea numărului de consumatori a devenit India. Întinsa suprafață a teritoriului, lungimea frontierelor maritime și terestre nu au permis autorităților să efectueze un control sever asupra circulației. Handicapul a fost imediat speculat de traficanții de droguri care la început au folosit India ca țară de tranzit pentru drogurile aduse din “Triunghiul de Aur”, după care s-au orientat către populație, numărul consumatorilor crescând continuu.

Instabilitatea politică și militară, precum și sărăcia în care se află populația a permis traficanților de droguri să stăpânească și zona cunoscută deja sub denumirea de “Semiluna de Aur” ce cuprinde Afganistanul, Pakistanul și Iranul. Aici populația seminomadă, care se bucură de obținerea unor venituri sigure din traficul ilicit de droguri, cultivă pe suprafețe mari macul opiaceu și cannabisul pe care traficanții le transformă în renumită “heroină persană”.

Castel din Chia, Columbia, proprietatea unui traficant de cocaină – demonstrează cât de rentabile sunt drogurile.

De altfel, nici o parte a globului pământesc unde situația georgrafică și socio-politicăau permis, nu a scăpat de prezența narco-traficanților care la prețuri mici reușesc cultivarea și tramsformarea culturilor în drog propriu-zis pentru consum, după care îl comercializează la prețuri exorbitante, profiturile fiind fabuloase.

Cocaina fabricată din frunzele arbustului de coca, era cunoscută de către indienii azteci și incași care utilizau acest drog pentru ritualuri religioase. Efectele acestei plante au fost prezentate Americii de către exploratorii spanioli abia în secolul al XVI-lea. Indienii amestecau frunzele de coca pentru a avea mai multă putere la urcarea munților.

Un călător European a afirmat în anul 1895 că frunzele de coca nu sunt dăunătoare și pot fi utilizate pentru înlăturarea oboselii, stimularea apetitului, ridicarea moralului și a potenței sexuale. Ca urmare, arbustul de coca a fost adăugat la șirul numeroaselor plante medicinale, o formă de prezentare a unui extract din frunze de coca fiind cea numită “Vin franțuzesc de coca din 1885”. Inventatorul – J.S. Pemberton, farmacist din statul Georgia (SUA) – a adăugat apoi vinului nucă de cola și sirop și a numit băutura “Coca-Cola”, pentru a fi utilizată în dureri de cap și pentru înlăturarea somnului.

Sigmud Freud a descoperit că acest drog este un puternic analgezic local și a ajuns la concluzia că este mai puțin dăunător decât ceaiul sau cafeaua.

La fel ca heroina, nu a fost imediat recunoscută ca provocând dependență. Curând a devenit evident că acest drog este foarte periculos și, în anul 1914, a fost introdus, alături de morfină, în legea orivind controlul narcoticelor (deși nu produce narcoză).

Prin anii 1960, era consumat doar de câteva persoane bogate și elegante, dar, în clipa în care drogul a început să fie fabricat și sub formă mai ieftină, de țigară – crack – a fost recunoscut ca o problemă majoră.

În anii 1980 în SUA, iar mai târziu în Europa de Vest, a apărut un drog și mai ucigător, “crack”, un nou derivat al cocaine.

Cocaina este cultivată mai ales în Bolivia, Ecuador, Brazilia și Peru și era procesată în Columbia, unde cartelurile (organizațiile) erau extrem de puternice și are ca destinație America de Nord, respectiv SUA și Canada, aceasta realizându-se fie prin Mexic, fie pe cale maritimă.

În Europa, cocaina ca și hașișul, pătrund în cea mai mare parte prin Spania sau Portugalia pentru ca mai apoi să fie introduse în țările Vest-Europene.

Pe plan internațional, traficul de droguri a devenit o afacere imensă, cu profituri uriașe în fiecare stadiu, de la transportul de pe plantație până la vânzarea pe stradă de către dealeri. De fapt, comerțul era atât de lucrativ încât organizațiile criminale care își controlau ucideau fără ezitare agenți de poliție sau rivali pentru a-și apăra interesele.

Drogurile în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Până nu de mult, la noi în țară s-a considerat că fenomenul drogurilor nu a fost cunoscut niciodată iar drogurile reprezentau ceva cunoscut numai de către occidentul decadent, această idee fiind indusă de propaganda comunistă.

Acest fenomen, însă, ca și în alte părți ale lumii, a cunoscut o evoluție în timp, efectele lui fiind conștientizate abia în prezent.

Strămoșii noștri geto-dacii, fiind o națiune înfloritoare și participând la schimburile culturale și comerciale ale timpului, au cunoscut drogurile, acestea făcând parte integrantă din viața lor. Drogurile au fost folosite cu predilecție în cadrul ritualurilor religioase și la vindecarea bolilor.

Cunoștințele despre proprietățile plantelor, precum și anumite practici erau transmise din generație în generație, unele dintre ele regăsindu-se și astăzi în medicina populară sau în tradițiile folclorice. Astfel, prin cunoașterea proprie sau prin schimbul de informații cu alte civilizații, strămoșii noștri au aflat proprietățile unor plante, cărora le-au dat și denumiri pe măsură, cum ar fi iarba-bună, macul-bun (din care se extrage opiul, morfină și heroină), cânepa sălbatică (cannabis), bureți veninoși, buretele șerpilor (denumiri date pentru o specie de ciuperci bine cunoscute cu proprietăți halucinogene care induc o stare de transă și de furie deosebită, urmată de un somn profund).

De asemenea, erau cunoscute și folosite efectele mătrăgunei, credințele și obiceiurile vechi românești conturând imaginea unui ritual al acestei plante. O dovadă în plus a cunoașterii temeinice a proprietăților acestor plante rezultă și din păstrarea până astăzi a ceremonialului de recoltare a lor.

De exemplu, pentru recoltarea mătrăgunei, ce avea o acțiune psihotropică datorită conținutului bogat în scopolamină și hiosciamină (cu proprietăți excitante, hipnotice, euforizante, halucinogene), se păstrau anumite reguli.

Chiar dacă la ritualul culesului mergeau două sau trei persoane, numai una dintre lee, avea dreptul de a culege propriu-zis planta, celelalte persoane având rol de paznici. Din superstiție, nu se rostea niciodată numele real al plantei, fiind folosite diverse epitete de alint, având în vedere proprietățile plantei.

Astfel, două femei merg la un cules: “Ele duc pâinea, sare și un ban, caută mătrăguna spunând rugăciuni în gând și, când o găsesc în locuri bine ascunse, purced la cules. Pentru asta se dezbracă și se prosternă de trei ori, cu fața spre răsărit, fac înconjurul plantei de trei ori, recitând formule magice. Se scoate mătrăguna cu sapa și se așează pe pământ orientată spre răsărit. În locul de unde au smuls-o pun pâine, sare și un ban- “prețul mătrăgunei”. Trebuie să o plătească nu numai sub amenințarea de a nu avea nici un efect, dar și de ao auzi noaptea, chemând pe cei care au cules-o și cerându-le s-o ducă de unde au luat-o, amenințând cu răzbunarea pe cel care nu se supune. Cele două femei pun pământul la loc de unde au luat-o și se prosternă de trei ori, cu fața spre apus. După care, se așează spate în spate, una spre răsărit, cealaltă spre apus. Cea din urmă, ia mătrăguna și o dă celei dintâi. Culesul s-a terminat.”

Atropa belladonna,sau, cum mai este denumită popular, mătrăgună, cireașa lupului, doamna pădurii, împărăteasa ierburilor etc.

Herodot scria, cu privire la folosirea drogurilor de către strămoșii noștri, că aceștia “luau sămânța de cânepă pe care o aruncă pe pietre fierbinți, scoase din foc; îndată cee a atinge pietrele, răspândește un fum și niște aburi atât de denși, încât întrece cu mult efectele unei căldări elinești. Excitați prin această baie, ei strigă de bucurie.”

Pe lângă folosirea drogurilor în acest ritual, acestea mai erau utilizate și în medicină, așa cum rezultă din literatura de specialitate. Astfel, s-a constatat că pe teritoriul carpato-danubiano-pontic se efectuau în mod frecvent trepanații craniene, operații deosebit de dificile și în zilele noastre. Cu ocazia efectuării acestor operații mediul apela cu certitudine la proprietățile drogurilor pentru anestezie și alinarea durerilor.

Aspectele de mai sus rezultă neîndoielnic din descoperirile arheologice din țara noastră. Se foloseau, bineînțeles, semințele aruncate în foc, care produceau o fumigație deosebită, sau sucul din mandragora care, amestecat cu vin, producea un somn letargic ce dura câteva ore, operația decurgând în condiții optime.

Mandragora (Mandragora officinalis)

Schimburile comerciale ușurate de deschiderea la Marea Neagră, precum și de prezența cetăților grecești au făcut posibilă aducerea unor noi droguri, necunoscute în acest spațiu sau a celor deja cunoscute, dar în altă formă.

Așa, de exemplu, Ovidius scria, exilat în cetatea Tomis, că “nu sunt bune filtrele veștejitoare date fetelor, ele dăunează sufletelor și au puteri înnebunitoare”.,

Mai sunt cunoscute, de asemenea, situațiile în care geto-dacii recurgeau la ritualurile de sacrificiu uman închinate lui Zamolxis. Cel asupra căruia cădeau sorții era luat de mâini și de picioare și era azvârlit în vârful sulițelor ținute de alți trei participanți. Moartea rapidă atrăgea și concluzia cp zeul le este binevoitor. Bineînțeles, acest ritual sălbatic nu se putea face decât după drogarea celui asupra căruia au căzut sorții cu diverse substanțe.

Chiar și romanii au preluat de la daci arta vindecării, aducând, la rândul lor, pe teritoriul dacic, arta lor de a prepara otrăvuri. Astfel, Publius Vergilius Maro amintea în “Georgice” despre macii impregnați cu somnul lui Laethe.

În ăerioada imediat următoare, a continuat folosirea drogurilor în diverse scopuri, mai ales în cele medicale. Obiceiurile și experiența adunată de atâtea generații s-au transmis ajungându-se la cunoașterea unor multitudini de leacuri obținute din plante cu proprietăți toxice și narcotice. Aceste substanțe însă au fost folositem din păcate, și la îndepărtarea adversarilor, ținând cont de perioada mare de frământări și lupte date pentru acapararea puterii.

În timpul Evului Mediu, sunt utilizate în mod frecvent drogurile, care era folosite nu numai în scop medical, ci și pentru desfătarea celor cu posibilități materiale. Sunt cunoscute mai multe exemple, printer care ultima parte a domniei lui Ștefan cel Mare, care bolnav fiind, a fost vegheat de vindecători, buni cunoscători ai proprietăților cânepii indiene și ale macului opiaceu.

În timpul domniilor fanariote, se remarcă scrisoarea domnului Țării Românești și ulterior al Moldovei, Nicolae Mavrocordat, către Patriarhul Hrisant Notara la Constantinopol, prin care îl înștiința despre trimiterea a “două tenzuhuri (pastile) gătite cu mult penzehr (antidot)” și “un magiun- de opiu ales”.

Cum era de așteptat, folosirea acestor substanțe a început să creeze dependență, fiind cunoscute câteva cazuri celebre, cum ar fi cel al lui constantin Racoviță Cehan, domn al Moldovei și al Țării Românești, care “de atâta era strașnic că mânca afion (opiu) dimineața și la vreme de chindii bea pelin cu ulciorul”, sau cel al Mariei Calimachi, soția somnului Moldovei, Scarlat Vodă Calimachi, care solicita “picături de lichior anodin” (opiu preparat).

Cu toate acestea, drogurile pe teritoriul țării noastre au fost utilizate mai ales pentru scopuri terapeutice.

Secolul XX nu cunoște schimbări radicale cu privier la atitudinea populației față de droguri. În continuare acestea sunt folosite în scopuri medicale, fiind rare ocaziile în care erau utilizate de către toxicomania prin înșelarea unor farmaciști.

În a doua jumătate a secolului, intensificarea traficului ilicit de stupefiante în lume nu a afectat în mod deosebit țara noastră, mai ales din cauza controlului strict exercitat de regimul comunist. Acea perioadă a făcut ca țara noastră să fie o țară de transit, fără a fi cunoscută aici o piață de desfacere a drogurilor.

Modificările majore au survenit după evenimentele din decembrie 1989, când teritoriul țării noastre a fost folosit mai întâi ca verigă în transporturile ilegale din Orient către Occident, după care a devenit piață de desfacere.

În contextul conflictului din fosta Iugoslavie, România a devenit un coridor alternativ pentru transportul drogurilor, luând ființă așa zisa “Rută Balcanică”.

Marea majoritate a drogurilor urmează cursul “Rutei Balcanice” tranzitând Iran, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria cu destinația Olanda, Germania și Franța.

“Rută Balcanică” a drogurilor cu punct de plecare în Iran, Pakistan și Afganistan are cinci căi, trei dintre acestea trecând prin țară noastră :

Turcia – Grecia – Italia;

Turcia -Bulgaria – Ex- Iuguslavia – Italia;

Turcia – Bulgaria – România – Ungaria – Austria – Germania – Olanda;

Turcia – România – Ungaria – Slovacia – Cehia – Germania – Olanda;

Turcia – Bulgaria – România – Ucraina – Polonia – Germania

Principalele rute de traficare a drogurilor

România este preferată de rețelele de traficare a hașișului din Africa (Nigeria și Uganda) și a cocainei din America de Sud (Columbia și Venezuela). Ele intră în România pe diferite căi – aeriană, maritimă, terestră – în principal pe frontiera de sud, fiind dirijate apoi spre Occident.

Analiza privind consumul de droguri evidențiază tendințele ascendente ale fenomenului, având în vedere creșterea numărului consumatorilor de droguri, a toxicomanilor, creșterea criminalității conexe, etc.

Totodată a crescut și complexitate fenomenului pe toate laturile sale. Rețelele de traficanți sunt tot mai extinse cu conexiuni la nivel regional, național și în străinătate.

Se constată apariția unor lideri specializați în distribuția drogurilor și formarea unor rețele distincte, internaționale. De asemenea, sunt aspecte care arată implicarea mafiei țigănești în aceste activități de distribuție și consum și chiar de stabilire a unor legături cu alte rețele internaționale de trafic de droguri, existând date că o parte din banii “murdari” rezultați din traficul internațional de droguri sunt “spălați” în România.

Ultimele evoluții atestă faptul că există o anumită activitate subterană a narcotraficanților rezidenți în România de a crea și dezvolta pentru început o piață de desfacere a drogurilor ușoare, cu accent pe cointeresarea elevilor și tinerilor cu afecțiuni psihice sau de natură comportamentală, care ulterior pot deveni nu numai consumatori ci și distribuitori siguri.

Secțiunea I.2.

Explicarea unor termeni și expresii

În cuprinsul textului propus de legiuitor în Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, în H.G. nr. 860/2005 privind Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Legii nr.143/2000, precum și în Legea nr. 522/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, întâlnim noțiuni noi, cu valențe juridice, pe care le vom explica în cele ce urmează.

Expresia “substanțe aflate sub control național” se referă la anumite droguri și precursori indicați expres în cuprinsul anexelor nr. I-IV din legea mai sus menționată.

Referindu-se la “droguri”, legiuitorul le-a definit ca fiind “plante și substanțele stupefiante ori psihotrope, sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe , înscrise în tabelele I-III, anexă la Legea nr. 143/2000.”

Termenul de “drog” se poate atribui unei substanțe cu proprietăți curative, unui medicament. În accepțiunea clasică, exprimată și de Organizația Mondială a Sănătății (O.M/S), drogul este substanța care fiind absorbită de un organism viu, îi modifică una sau mai multe funcții.

În sens farmacologic, drogul este o substanță utilizată sau nu în medicină, a cărei folosire abuzivă poate crea dependență fizică ori psihică sau tulburări grave ale activității mentale, ale percepției și comportamentului.

În sensul dat de convențiile internaționale, prin drog se înțeleg substanțele supuse controlului prin Convenția unică asupra stupefiantelor din 1961 și a substanțelor psihotrope al cărui control și clasificare este prevăzut de Convenția din 1971 și Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988.

Calificarea ca drog a unui produs provenit din traficul și consumul ilicit de droguri nu depinde de concentrația substanței stupefiante sau psihotrope depistate în acest produs. Nu sunt considerate droguri medicamentele care conțin plante, substanțe stupefiante și psihotrope sau amestecuri de asemenea plante și substanțe aflate sub control național atunci când sunt folosite în cadrul actului medical, conform legislației în vigoare.

Datorită varietății de droguri și a urmărilor pe care acestea le pot produce, s-a procedat la împărțirea lor în două categorii, respectiv droguri de mare risc și droguri de risc, fiecare secțiune fiind indicată în tabelele- anexă ce fac parte integrantă din lege.

Cu privire la precursori, în cuprinsul legii se arată că aceștia nu sunt altceva decât “substanțele utilizate frecvent în fabricarea drogurilor”.

“Stupefiantele” sunt substanțe, de cele mai multe ori medicamentoase, care inhibă centrii nervoși, provocând o stare de inerție fizică și psihică și care, utilizate mult timp, duc la obișnuiță și la necesitatea unor doze crescânde. Din punct de vedere juridic, termenul “stupefiant” desemnează orice substanță, fie că este de origine natural sau de sinteză, amendată prin Protocolul din 1972, al Convenției Națiunilor Unite din 1971 privind substanțele psihotrope și al Legii nr.143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri.

“Produsele halucinogene” sunt acele substanțe sua medicamente care provoacă tulburări psihice, sub stăpânirea cărora cineva are convingerea că percepe un obiect sau un fenomen, fără ca acesta să existe în realitate, și care poate afecta toate simțurile.

“Substanțele psihotrope” sunt preparate care acționează asupra psihismului. Unele sunt substanțe medicamentoase, cum ar fi : narcoticele, hipnoticele, sedativele, neurolepticele, tranchilizantele, antidepresivele, analgezicele, excitantele centrale, anestezicele, antispaticele, etc. (folosite în medicația sistemului nervos central), iar altele nu, cum ar fi alcoolul.

“Inhalanți chimici toxici” sunt substanțele stabilite ca atare prin ordin al ministrului sănătății.

“Consumul ilicit de droguri” este definit ca fiind consumul de droguri aflate sub control național, fără prescripție medicală.

În Legea nr.143/2000 este explicat termenul de “toxicoman” ca fiind “persoana care se află în stare de dependență fizică și/sau psihică cauzată de consumul de droguri, constatată de una din unitățile sanitare stabilite în acest sens de Ministerul Sănătății”.

Acest termen însă, a fost modificat prin Legea nr.552/2004 care modifică și completează Legea nr.143/2000, cu acela de “consumator”, fiind “persoana care își administrează sau permite să i se administreze droguri, în mod ilicit, prin înghițire, fumat, injectare, prizare, inhalare sau alte căi prin care drogul poate ajunge în organism”.

Dependența de drog este definită de către O. M. S.

De asemenea, prin Legea nr.522/2004, legiuitorul a introdus și alți termeni, după cum urmează :

“Consumator dependent” – “consumatorul care, ca urmare a administrării drogului în mod repetat și sub necesitate ori nevoie, prezintă consecințe fizice și psihice conform criteriilor medicale și sociale”;

“Program integrat de asistență a consumatorilor și a consumatorilor dependenți de droguri” – “totalitatea serviciilor de sănătate și a serviciilor de asistență psihologică și socială asigurate în mod integrat și coordonat persoanelor consumatoare de droguri, prin unitățile medicale, psihologice și sociale, publice, private și mixte”;

“Circuit integrat de asistență” a consumatorilor și a consumatorilor dependenți de droguri – “totalitatea programelor integrate de asistență asigurate consumatorilor și consumatorilor dependenți în vederea ameliorării stării de sănătate în sensul bunăstării fizice, psihice și sociale a individului”;

“Program psihologic și social” – “totalitatea serviciilor de evaluare, consiliere și psihoterapie individuală sau de grup și a serviciilor și măsurilor sociale, individualizate prin evaluare, planificare, monitorizare și adaptare continuă pentru fiecare consumator în vederea înlăturării dependenței, reabilării și reinserției lui sociale”;

“Circuit terapeutic” – “ansamblul de programe terapeutice aplicate consumatorului dependent de droguri în mod complex, multidisciplinar, multisectorial și continuu, având ca scop amelioararea stării de sănătate”;

“Evaluare” – “determinarea caracteristicilor psihologice și sociale ale consumatorului de către centrele de prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în vederea includerii și supravegherii consumatorului într-un program psihologic și social de către managerul de caz”.

“Cura de dezintoxicare și supravegherea medicală” reprezintă “măsurile ce pot fi luate pentru înlăturarea dependenței fizice și/sau psihice față de droguri”, așa cum este explicată de Legea nr. 143/2000. Această expresie a fost, de asemenea, modificată de Legea nr.522/2004, cu aceea de “program terapeutic” – totalitatea serviciilor și a măsurilor medicale și psihologice integrate, individualizate prin evaluare, planificare, monitorizare și adaptare continuă pentru fiecare consumator dependent, în vederea întreruperii consumului, a înlăturării dependenței psihice și/sau fizice și/sau a reducerii riscurilor asociate consumului.

Substanțele sau produsele naturale, sintetice sau semisintetice care sunt consumate în afara unei motivații medicale conduc la dependență.

Conform definiției date de O.M.S. în 1969 dependența este “starea psihică sau fizică ce rezultă din interacțiunea unui organism cu un medicament caracterizat prin modificări de comportament și alte reacții însoțite întotdeauna de nevoia de a lua substanța în mod continuu sau periodic pentru a-i resimți efectele psihice, și, uneori, penru a evita suferințele”.

Monotoxicomania reprezintă dependența indusă de o singură substanță (medicament).

Politoxicomania reprezintă dependența unui individ de mai multe substanțe (medicamente).

În funcție de natura tulburărilor sau a modificărilor ce apar la nivelul organismului depedența de droguri este de două tipuri : psihică și fizică.

Dependența fizică (sevrajul) – totalitatea modificărilor suferite de un organism viu în momentul întreruperi, după o anumită perioadă de timp, a administrării unui drog de abuz sau după reducerea severă a adozelor acestuia. Sevrajul apare la 8-12 ore după administrarea ultimei doze de drog și se manifestă prin lăcrimare, rinoree, căscat, agitație, transpirație, insomnie, piele de găină, tremurături, comă, dureri abdomniale, tahicardie, hipertensiune arterială, dureri intense localizate la nivelul sistemului muscular și osos care în anumite condiții, pot duce la moartea consumatorului. Aceste simptome dispar după 8-10 zile de la declanșarea sevrajului. Dependența fizică severă induc următoarele droguri de abuz: opium, morfinp, heroină (diacetilmorfină), morfinomimeticele (fentanil, mialgin etc.), cocaină.

Dependența psihică (psihodependența) – starea mentală particulară ce se manifestă printr-o dorință impetuoasă și irezistibilă de a continua utilizarea drogului pentru a înlătura disconfortul psihic, cu toate că subiectul este conștient că aceasta dăunează sănătății sale, situației sale familiale și sociale, stare însoțită sau nu de dependența fizică și toleranță.

Sindromul de sevraj (abstinența) reprezintă reacția organismului la întreruperea bruscă a consumului de droguri, la administrarea de antagonist specific sau la scoaterea cantității de drog față de către s-a instalat dependența.

Antagonist este substanța care prin interacțiunea cu receptorii neuronali diminuează sau anulează efectele drogului de referință ori inhibă acțiunea acestuia (de ex. naltrexona).

Dependența fizică și/sau psihică depinde de drogul administrat individului, de calea de administrare utilizată, de frecvența administrărilor, de cantitatea de drog administrată și puritatea lui, de starea sănătății consumatorului și de caracteristicile genetice ale acestuia.

“Tolerența” reprezintă sensibilitatea redusă a unui organism sau lipsa de sensibilitate a acestuia la acțiunea unor droguri de abuz (medicamente). După administrarea repetată a drogului, o nouă doză de drog produce un efect mai mic, ceea ce conduce la administrarea unor doze mai mari de drog pentru a obține efectele observate după doza inițială.

Tolerența poate fi:

Dobândită – obișnuită : apare pe parcursul vieții unui individ, consumator de droguri de abuz sau de medicamente cu conținut stupefiant ori psihotrop și constă în dispariția treptată a efectelor produse inițial de drogul administrat, asupra organismului său, pe măsură ce crește frecvența administrării drogului respectiv și implicit a dozelor acestuia.

Naturală;

Încrucișată: dacă un individ ăși administreazp substanțe înrudite din punct de vedere chimic sau farma cologic, este posibil ca acesta să suporte doze mari dintr-o anumită substanță neutilizată anterior, în momentul în care tolera deja o altă substanță. De exemple,opiaceele pot induce unui consumator toleranță încrucișată între ele.

Metaboliții reprezintă substanțele ce apar în organism după consumarea unui drog, datorită proceselor suferite de acesta în organism, și care persistă o perioadă îndelungată de la consumul ultimei doze de drog.

Legiuitorul mai foloseste noțiunea de “livrare supravegheată” ce constituie o “metodă folosită de instituțiile sau organele legal abilitate, cu autorizarea și sub controlul procurorului, care constă în permiterea trecerii sau circulației pe teritoriul țării de droguri ori precursori, suspecți de a fi expediați ilegal, sau de substanțe care au înlocuit drogurile ori precursorii, în scopul descoperiri activităților infracționale și al identificării persoanelor implicate în aceste activități”.

“Investigatori acoperiți” sunt polițiști special desemnați să efectuez, cu autorizarea procurolului, activități specifice în vederea strângerii datelor privind existența infracțiunii și idendificarea făptuitorilor și acte premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală, atribuită pentru o perioadă determinată.

Secțiunea I.3.

Tipuri de droguri, forme de prezentare și efecte

În literatura de specialitate și în practică există numeroase clasificări ale drogurilor, având la bază diferite criterii astfel: efectele drogurilor asupra organismului uman, natura lor și modul de producere.

Există o serie de substanțe care pot fi considerate droguri admise de societatea în care trăim, cum ar fi cofeina din cafea, nicotina din tutun, alcoolul și unele medicamente eliberate în farmacii fără prescripție medicală și nu fac obiceiul Legii nr.143/2000. Și acestea, dacă sunt consumate în doze mari, pot induce toleranță psihică și fizică.

Drogurile care fac obiectul unor convenții internaționale sau legi naționale sunt denumite “droguri de abuz”. Din această categorie fac parte : opiumul, heroina, cocaina, mescalina, ciupercile halucinogene, LSD-ul, amfetaminele, etc.

După modul de obținere drogurile de abuz se clasifică în :

Naturale : opiumul, morfina, cocaina, cannabisul, psilocina.

Semisintetice: heroina, LSD-ul, oxicodonul, codeina.

Sintetice : amfetaminele, sintalgonul (metadona), petidina (mialgin), pentazocină (fortral).

După modul de acțiune asupra sistemului nervos central, drogurile de abuz pot fi:

depresive ale SNC : opiacee – opiumul, morfina, codeina, heroina; barbituricele și tranchilizantele; alcoolul;

stimulente ale SNC: majore – cocaina, amfetaminele; minore – nicotina, xantine (cafea, ceai, cacao, cola, etc.);

perturbatoare ale SNC: cannabisul; halucinogene – LSD-ul, mescalina; droguri de sinteză – MDMA; MDA, PCP; inhalante (substanțe adezive).

După efectul acțiunii, pot fi :

stupefiante: morfin, cocaina, THC-ul.

halucinogene: psilocina, LSD-ul.

După structura chimică, drogurile mai pot fi clasificate în :

Compuși cu nucleu fenantrenic: heroina, hidromorfonul, oxicodonul.

Derivați de fenilpiperidină: petidină, fentanil.

Derivați de difenilmetan : metadonă, dextromoramid.

Derivași de benzomorfon: pentazocină (fortral).

După tipul de dependență pe care îl induc: psihică, fizică, mixtă.

Stupefiantele dacă sunt consumate excesiv conduc la dependență și inhibă centrii nervoși ai cortexului, provocând o stare de inerție psihică și fizică.

Haluginogene deformează senzațiile și percepțiile celui care le utilizează, afectând percepția vizuală și generând iluzii senzoriale, luate în doze mari produc halucinații, induc numai dependență psihică.

3.1. OPIUMUL

Opiumul este latexul manual după incizarea capsulelor imature ale unor varietăți de mac opiaceu (Papaver Somniferum), colectat (Opium brut), purificat (Opium “preparat”), condiționat (batoane,turte), și ambalat (în funcție de zona de proveniență) în vederea distribuirii pe piața ilicită a drogurilor sau pentru prepararea unor produse farmaceutice (tincturi, siropuri, pulberi) ori obținerea morfinei și condiționarea acesteia sub formă de comprimate, supozitoare sau soluții injectabile, utilizate în terapie, în tratamentul anumitor maladii.

Pentru obținerea opiumului se folosește o tehnică care a fost descrisă de Diagoras în anul 380 î.Ch., aceasta constă în incizarea capsulei cu semințe, înainte ca acestea să se maturizeze. Prin incizii verticale se scurge un suc gros și albicios, asemănător unui liichid lăptos, care se închide la culoare și se întărește repede în contact cu aerul. Odată uscat,este cules cu un fel de linguriță în formă de semilună. Opiumul brut obținut astfel, este depozitat pentru ca să fie uscat și ulterior distribuit.

Macul opiaceu – Papaver Somniferum

Opiumul conține: peste 40 de subsțante cu structură chimică diferită numite alcaloizi, gume, acid meconic și impuritpși provenite din parenchimul capsulei de mai (în procesul recoltării).

Alcaloizii cei mai importanți sunt: morfina (4-21%), codeina (0,7-3%), tebeina (0,2-1%), papaverina (0,5-1,3%), noscapina (2-8%).

Opiumul este inclus în lista substanțelor care fac obiectul Convenției Națiunilor Unite din 1961, privind narcoticele, amendatp prin Protocolul din 1972, deoarece conține morfină. Analgezic narcotic, care induce dependențp fizică și psihică.

Opiumul brut: produs vegetal care conține opium și fragmente vegetale. Este brun-verzui, moale sau dur (atunci când este recoltat de mai mult timp).

Capsule de mac opiaceu incizate.

Opiumul preparat (“Chandu”) : este o substanță moale, brun-închis, lucioasă (asemănătoare cu smoala), condiționată sub formă de “turte” sau “batoane”, ambalată în celofan, hârtie. Mirosul opiumului este aromat, când este proaspăt. Dacă este mai vechi el devine mat și în secțiune are aspect “sticlos”.

Forme de opium.

Opiumul “Dross”: produsul care rămâne în narghilea după ce opiumul a fost fumat. El mai conține încă morfină.

Opiumul medicinal: opiumul care a suferit procesarea necesarp obțineri unui produs destinat terapiei. Este o pulvere realizată prin pulverizarea opiumul preparat, după uscarea acestula la 600C. Concentrația morfinei trebuie să fie de 10%.

Opimul se administrează prin fumare, prin înghițire sau prin injectare (foarte rar). Acest drog se fumează cu ajutorul unei pipe speciale – narghilea. Există un așa -zis ritual al fumării opiumului. Consumatorul de opium va avea printre lucrurile lui o astfel de pipă confecționată din metal sau ceramică, o sursp de încălzire, o cutiuță ăn care se află “bobițe mici de substanță neagră, cu aspect sticlos – opium preparat”.

Pipe pentru fumat.

Îm absența pipei, opiumul se poate înghiți. În acest az, efectul drogului asupra consumatorului este mult mai puțin intens, deoarece alcaloizii din opium sunt descompuși parțial sau total sub acțiunea sucului gastric. Uneori, consumatorul de oium își pune drogul într-un vas cu apă fierbinte, inhalând vapori rezultați sau injectându-și soluția rezultată. Ca urmare a impurităților aflate în această soluție, la locul injectprii apar ulcere varicoase greu de tratat.

Toate “ustensilele” utilizate pentru consumul unui drog de abuz constituie “paraphernalia”. Un consumator de opium va avea în preajma lui așa – numita narghilea (pipă specială pentru fumatul opiumului), vase artizanale pentru inhalarea vaporilor care conțin compuși ai opiumului și care rezultăă în proesul pregătirii opiumului pentru consum, țigarete artizanale, etc.

Paraphernalia.

Opiumul este o substanță cu aspect de rășină, cu miros aromat, moale (când este proaspăt) sau tare (dacă este depozitat o perioadă lungă de timp), de culoare maro închis, lucioasă sau mată la exterior.

Efectul indus de opium asupra consumatorului este mult mai puyernic decât cel produs de morfină – alcaloidul care generează starea de dependență.

Obișnuința (dependența) s instalează foarte rapid la consumatorii de opium. Ei se caracterizează prin paloarea feței, transpirație abundentă, lipsa poftei de mâncare, dorința de a rămâne în stare de “repaus prelungit”, mioză (pupile punctiforme), constipație, teamă de moarte, greață, vomă. Moartea se produce prin depresia centrului respirator.

În circuitul licit, opiumul apare sub forma unor pulberi (“pulberea Dover”), tincturi sau siropuri. Aceste preparate farmaceutice sunt supuse unei monitprizări speciale în unitățile sanitare.

În traficul ilicit, opiumul apare sub forma unor “turte”, “batoane”, de culoare brună, cu aspect lucios sau mat, ambalate diferit (celofan, pânză, hârtie) în funcție de zona de proveniență a drogului.

Forme de opium.

Pe piață ilegală a drpgurilor de abuz, opiumul poate fi distribuit și sub forma unei pulberi, culoare brună, cu un miros aromat.

Opiumul este un depresiv al SNC și induce după administrare, dependență fizică (sevraj) și psihică. Sevrajul produs de opium este foarte sever și poate duce la moartea consumatorului.

Dependența generată de consumul de opium este întotdeauna însoțită de toleranță.

Principalii alcaloizi din opium sunt morfina și codeina.

Morfina se extrage din opium sau se produce prin sinteză. Este un analgezic puternic, induce dependența severă. În tradicul ilicit apare foarte rar, sub formă de pulbere albă, bej, maro.

Morfina pură (sau cu un grad ridicat de puritate) este o pulbere albă (sau alb-bej), fără miros, sub formă cristalizată. În contactul cu aerul, morfina se brunifică (se descompune).

Morfina este un analgezic puternic, utilizat ăn tratamentul diferitelor afecțiuni, pentru a reduce durerea și a înlătura suferința.

Se eliberează din farmacii pe baza unor prescripții medicale cu regime special – “rețete cu timbru sec” sau din farmaciile de spital, pe baza unor condici cu regim special. Circuitul legal (licit) al morfinei este supus unei monitprizări riguroase.

Morfina se condiționează sub formă de pulbere (pentru uz farmaceutic, prepararea siropurilor și soluțiiilor orale), fiole (soluții injectabile intramuscular, intravenos sau subcutanat), comprimate (conțin sulfat de morfină) și cuburi (cuburile se pot transforma în granule sau pulbere în vederea consumului). După administrare, pe cale injectabilă sau pe cale orală, morfina induce dependență fizică și psihică.

Moduri de prezentare a morfinei.

Morfina este o substanță instabilă în contact cu aerul și lumina. De aceea recoltarea probei de opium în vederea trimiterii ei la laboratorul de analize fizico-chimice droguri se va face din interiorul „turtei”, „batonului”, „calupului de opium”. Uneori, în traficul ilicit morfina se distribuie sub forma unei pulberi albe, ca atare sau comprimată în blocuri inscripționate „999”, sau condiționate sub formă de fiole sau tablete.

Codeina este un alcaloid cu proprietăți antitusive. Este înruidită structural cu morfina (este metilic al morfinei). În organismul uman, după metabolizarea codeinei, apare o cantitate mică de morfină. Administrată în doze mari, codeina induce dependență fizică și psihică.

Diverse moduri de prezentare a codeinei.

Morfinomimeticele sunt substanțe sintetice, cu proprietăți analgezice, asemănătoare morfinei, care după administrare induc depedență fizică și psihică: fentanilul, piritramida (dipidolor), pentazecina (mialginul). Au fost sintetizați mai mulți compuși înrudiți cu fentanilul. Unul dintre aceștia “3-metifentanilul” este întâlnit în traficul ilicit sub numele de “Synthetic Heroin”, “China White” – “Albul de China”.

Aceste substanțe au fost plasate sub incidența Convențiilor Națiunilor Unite și a Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri.

3.2. HEROINA (DIACETILMORFINA)

Heroina se obține prin reacția dintre morfină obținută din opiumul brut și anhidridă acetică. Pentru acest procedeu sunt necesare, în general, doar cunoștințe de bază în chimie. Gradul de puritate al heroinei însă este în relație directă cu priceperea și experiența chimistului care o prepară. În consecință, formularea herpinei oferite pe piața consumatorilor de droguri poate fi diferită, în funcție de : formularea în timpul procesului de producție (bulgărele, granule, pulbere), substanțele chimice și adjuvanții adăugați, ce determină variații ale culorii, precum și variațiile în compoziția chimică.

Heroina pură, “neîntinsă” ajunge foarte rar pe piață. De multe ori, lavoratoarele de preparare adaugă încă din producție anumite substanțe, cu intenția de a produce anumite efecte. Astfel, s-a constatat adaosul de stricnină. Această substanță, utilizată printre altele ca rodenticid, are efect stimulator, administrat în cantități mici. Consumatorul ar putea, astfel, conștientiza mai bine trăirile din timpul stării de euforie.

Același efect stimulator îl are și cafeina, frecvent adăugată heroinei. Făcând abstracție de aceste amestecuri preparate în laborator, traficantul “întinde” adesea marfa cu glucoză, lactoză, acid citric sau substanțe farmaceutice.

Heroina este o pulbere brun- verzuie, dar prin diluție devine o pulbere albă, sau alb-bej, sau granule (ca de ceai solubil) la heroina din Hong Kong. Heroina brună (mexicană) este maro – deschis sau maro – închis, în funcție de metoda de obținere.

Forme de prezentare ale heroinei.

Clasificarea heroinei în funcție de gradul de puritate și de originea sa:

Heroina nr.1 : conține diacetilmorfină (heroină) în concentrație mică, morfina este prezentă în concentrație mai mare, ca urmare a netransformării sale în heroină, în procesul de acetilare.

Heroina nr. 2 (diacetilmorfina) : este heroina bază sau Tsaota – se obține din morfină sau opium, prin acetilare cu anhidridă acetică. Culoarea sa poate varia : alb, bej, gri, brun; nu este solubilă în apă. Prin tratarea sa cu acid clorhidric, se obține clorihidratul de heroină, pulbere solubilă în apă sau ser fiziologic.

Heroina nr.3 : este cunoscută și sub numele de “brown sugar”. Este forma de heroină care se administrează prin fumare. Este o pulbere de culoare gri, bej, brun, granulată sau fină, conținând diacetilmorfină în proporție de 25-45% în amestec cu alte substanțe “de diluție” cum ar fi lactoza sau cafeina.

Heroina nr.4: cunoscută ca și heroina thailandeză sau de China. Este forma cea mai rafinată; sub formă de pulbere fină, de culoare albă sau crem, conținând diacetilmorfină clorhidrat (maximum 98%). Este supusă unui proces de purificare special și de aceea procentul de impurități este mic.

Heroina poate fi administrată pe mai multe căi :

Prin prizare (nu în mod obșinuit);

Prin inhalare – “vânarea dragonului” (metodă numită “hailing” sau “blowing”); heroina este plasată pe o folie de staniol împăturită, aceasta este încălzită cu o brichetă și fumul obținut este inhalat printr-o bucată mică de hârtie răsucită sau printr-un tub din bambus. Fumul urcă și coboară prin tub, asemănător cu coada dragonului chinez din mitologie.

Prin injectare intramuscular, subcutan (în țesutul adipos) sau intravenos (ultima variantă fiind constatată cel mai frecvent).

Pentru injecția intravenoasă, se plasează într-o lingură o cantitate de 50-150 mg heroină în apă, amestecul se încălzește până când cea mai mare parte a substanței se dizolvă. Pentru o mai bună solubilitate se adaugă acid citric. Dependenții de heroină filtrează apoi soluția obținută printr-un tampon de vată sau un filtru de țigaretă, o aspiră ăntr-o seringă și o injectează ulterior în venă.

Heroina are, practic, același spectru de acțiune ca și morfina, în schimb are un efect analgezic de 10 ori mai puternic. În același timp, heroina este și puternic euforizantă. La fel ca morfina, estompează activitatea intelectuală a omului și influeanțează starea sa psihică în sensul eliminării fricii și proastei dispoziții. Sub influența heroinei, oamenii par a fi din cale afară de fericiți. Nevoile lor sun complet satisfăcute, au tot ce au nevoie. Adesea, consumatorii relatează un episod de “flash” (engl. “trăsnet”), un flux dinamic, de plăcere ce cuprinde întreg corpul imediat după injectare în circulația sanguină.

Totalitatea efectelor resimțite de către cei care consumă aceste droguri se mai numește “kick” (energie, avânt, putere mobilizatoare). Termenii sugerează funcția puternică de amplificare a senzațiilor prin care aveste opiacee pot domina comportamentul persoanei dependente, mai ales dacă sunt administrate injectabil.

Manifestările de sevraj la dependența de heroină ajung de la tulburări egetative ușpare (transpirații, senzație de frig, frisoane) până la colapsuri circulatorii grave, durere la nivelul membrelor, abdomenului, oaselor și mușchilor, tulburări de somn persistente, dureri colicative și crize convulsive. Durata efectului este de două – trei ore, spre deosebire de morfină : cinci – șase ore.

Frecvența injecțiilor respectiv a cantității injectate per doză crescută mai repede decât în cazul celorlalte stupefiante comparabile ca efect. De acest fapt se leagă potențialul criminogen ridicat al heroinei. Deoarece prețul este ridicat și cantitatea consumată atinge ordin de mărimi considerabile, dependentului nu-i rămâne altă posibilitate, decât să-și asigure cantitatea necesară prin comiterea de așa numite “infracțiuni de procurare”.

Infracționalitatea directă și indirectă legată de procurarea heroinei apare mai rapid și se manifestă mai intens decât în cazul dependenței de alte substanțe.

Metode de preparare și administrare

Având ăn vedere marja de siguranță îngustă a heroinei, adică a diferenței mici între doza suportabilă și cea toxică, se constată frecvent intoxicația cu heroină, caracterizată prin pierderea cunoștinței și depresia respiratorie, precum și prin colapsul circulator și frecvența cardiacă extrem de joasă. Depresia respiratorie este principala cauză de deces prin supradozare.

Dependenții de heroină prezintă, conform experienței clinice, o stare generală puternic alterată. Dependența este atât de puternică încât la puține ore de la administrarea ultimei doze începe sindromul de abstinență cunoscut sub numele de “maimuță”, datorită poziției pe care o adoptă consumatorul, asemănătoare cu cea a maimuțelor.

Majoritatea consumatorilor prezintă, pe lângă boala de dependență, și o afecțiune psihică. Dependența ca boală poate fi considerată, în acest caz, o încercare de autovindecare prin automedicație (de exemplu, în cazul unor tulburări posttraumatice cronice după repetate abuzuri sexuale și fizice grave trăite în copilărie).

3.3. METADONA (SINTALGON)

Metdona (D.C.I) (Sintalgon) este un analgezi narcotic, cu efecte similare celor produse de morfină, cu acțiune mult mai prelungită. Induce dependența fizică și psihică, de tip morfinic.

Dependența fizică și dependența psihică induse de metadonă sunt mai puțin severe, în comparație cu cele produse de opium, heroină, morfină, și, de aceea, metadona este utilizată în tratamentele de “substituție” pentru consumatorii de heorină, opium (morfină).

Metadona apare în traficul ilicit sub formă de comprimate de culoare albă. Acestea pot fi deturnate din circuitul legal în traficul ilicit.

Metadona (sintagonul) este un analgezi puternic, utilizat în termenul maladiilor neoplazice. Se eliberează în farmacii pe baza unor prescripții medicale cu regim special (rețete cu timbru sec) sau în farmaciile din spital, pe baza unor condici speciale.

Pentru tratamentul de “substituție”, metadona se utilizează sub formă de comprimate sau soluție.

Forme de prezentare a metadonei.

3.4. ALCOOLUL

Denumirea de “alcool” provine din limba arabă și înseamnă “cel mai nobil”. Efectele sale nu sunt însă tocmai nobile.

Obținerea de alcool prin fermentare se poate produce în mod spontan, este de ajuns ca drojdiile, transportate de aer, să intre în contact cu sucul unui fruct sau al unei plante, de exemplu, vița de vie care are specii sălbatice; de aceea, este foarte posibil ca omul să fi cunoscut alcoolul din întâmplare.

Vitis vinifera, o varietate a viței de vie, pare a sta la originea vinului care se consumă în zilele noastre. Cele mai vechi dovezi ale cultivării sale se situează în jurul anului 4000 Î. Hr. în Mesapotamia.

Conform mitologiei egiptene, berea era un dar al zeilor. Berea care se bea atunci era sub forma unei pâini, care se putea bea (un tort de orz), un lichid foarte dens care aproape că se putea mastica. Fabricarea berii asemănătoare celei actuale începe în secolul XIII, când călugării au introdus în compoziția ei hameiul, drept conservant.

“Alcoolul” include o serie de compuși chimici care are în structura lui o grupare hidroxid : oxigen și hidrogen. Diferitele tipuri de alcool se clasifică în funcție de comăoziția lor chimică; dintre acestea, două sunt mai importante:

Alcoolul metilic – numit și metanol, este cel mai simplu dintre tipurile de alcool. Se folosește ca dizolvant , anticongelant și în alte aplicații industriale.

Alcoolul etilic – numit și etanol, este tipul de alcool conținut de băuturile alcoolice care se consumă în zilele noastre.

Alcoolul etilic este un lichid transparent, incolor, cu un gust arzător și un miros tipic plăcut. Încă din Antichitate a fost obținut prin fermentarea zahărului din diferite plante; lichidul obținut în acest mod conține maximum 16% alcool dar, datorită procesului de distilare prin care se elimină impuritățile, se poate concentra până la 95%.

Băutura alcoolică reprezintă orice băutură care conține alcool, indiferent de concentrația sa. Putem clasifica băturile alcoolice în trei mari grupuri :

Băuturi fermentate : vin sau bere.

Băuturi distilate : coniac, whisky.

Băuturi artificiale : lichioruri.

Berea are un conținut alcoolic de 2 până la 4%. Vinul conține de regulă 8 până la 10%, vinurile roșii “grele”, 12 până la 14%. Vinurilor dulci (vin de Porto, vin de Sherry) li se adaugă alcool, astfel încât ajung la un conținut de 18-20%. Whisky-ul, romul, ginul și coniacul au, de regulă, un conținut de etanol (alcool etilic) de 35-45%.

Alcoolul se consumă oral, prin urmare merge direct în stomac, unde se absoarbe în proporție de 20% și trece foarte repede în intestinul subțire, unde se absoarbe restul de 89% care ajunge în sânge, de aceea efectele sale sale sunt atât de rapide.

Alcoolul acționează predominat pe sistemul nervos al omului, mai ales pe centrii ce coordonează funcțiile cerebrale complexe cum ar fi conștiență și emoțiile, și mai puțin pe funcțiile inferioare, vegetative. Cât de tare este și cât de mult ține acest efect, depinde de concentrația de alcool din organism, ce se determină din sânge (alcoolemia) și se măsoară în grame de alcool la litrul de sânge. Cele mai multe dece survenite în urma unei intoxicații etanolice au evidențiat o alcoolemie cuprinsă între 1,8 și 6,7 grame/l. Concentrațiile letale sunt cuprinse între 5,0 și 8,0 g/l; 90% dintre persoanele ce prezintă aceste valori decedează.

Unele simptome ale intoxicației alcoolice acute seamănă mult cu cele din intoxicația cu opiacee. Naloxona, un antagonist al opiaceelor care anihilează efectele morfinei și heroinei, poate fi eficientă și în cazul intoxicației cu alcool. De regulă, nu este însă necesar tratamentul medicamentos; de cele mai multe ori fiind suficientă spălătura gastrică urmată de perfuzii.

Alcoolul are un efect narcotic care se instalează – ca în cazul altor substanțe narcotice, precum eterul, cloroformul sau gazul ilariant (oxid de azot, N2O – n.tr.) – după un stadiu inițial de iritație/ excitație. Această stare de excitație se definește însă mai degrabă negativ – prin dispariția inhibițiilor – decât pozitiv. Forța musculară grosieră crește după ingestia de alcool în cantități mici, fiind redusă senzația de oboseală în timpul stării de excitație. Se reduce nu doar performanța generală, ci și capacitatea de a aprecia propria performanță,

În doze foarte mari, alcoolul determină o stare de narcoză – ce se deosebește clar de somnul normal – din care cel ebriat abia poate fi trezit. În doze și mai mari, alcoolul devine o toxină cu efect letal. Decesul intervine prin tulburări ale sistemului nervos central. Centrul respirator al creierului este paralizat, inima și circulația sanguină se prăbușesc.

Fenomene de sevraj: hipertensiunea arterială, transpirația profuză, tremurături, dureri la nivelul întregului corp (la nivelul trunchiului), anxietate, predelir, tulburări ale somnului. Un sindrom acut de sevraj reprezintă întotdeauna o indicație pentru internarea în spital. Aici, se urmează un tratament cu medicamente psihotrope anxiolitice, hipotensoare și perfuzii pentru corectarea pierderii de lichide.

3.5. COCAINA

Cocaina este extrasă chimic din frunzele tufei de coca (Erythroxylon coca). Planta, înaltă de mai mulți metri, crește în zonele tropicale din America de Sud și în Anzi, fiind puțin extinsă pe arhipelagul indonezian (Malayzia – Java). Drogul este biosintetizat de plantă, în frunze. Acestea conțin 0,5-2,5% cocaină. Arbustul crește pe partea abruptă a muntelui, la o înălțime de 500-2000 m. Frunzele sunt culese manual de 3-4 ori pe an.

Frunzele de coca au o formă ovală, cu o trăsătură caracteristică: nervura principală a frunzei se află între două nervuri paralele. Frunzele de coca se mestecă. Ca urmare a proceselor ce au loc în timpul masticației, cocaina se extrage din frunzele de coca acționând asupra organismului consumatorului. Pot fi consumate și sub formă de “ceai”.

Procesul prin care se obține cocaina conduce la apariția substanțelor intermediare.

Din alcaloizii frunzelor de coca se fabrică pasta de coca, cea din care se va obține cocaina de bază: un praf cristalin, alb, amar.

Pasta de coca este un produs vegetal obținut printr-un proces chimic, din frunzele de coca (cu un conținut de 30-80% cocaină, de culoare brună cu miros caracteristic) puse la macerat în apă și kerosen, amestec căruia i se adaugă acid sulfuric.

Cocaina de bază este o substanță de culoare albă, amorfă sau cristalizată, cu aspect de zăpadă. În argou, cocaina este denumită “zăpadă”. Se consumă prin prizare.

Prin tratare cu acid clorhidric, cocaina bază se transformă în clorhidrat de cocaină, substanță solubilă în apă, care se administrează prin injectare.

Dacă clorhidratul de cocaină este trecut apoi în cocaina de bază, substanța astfel rezultată se numește “crack” sau “free base cocaine”, și apare în traficul ilicit sub forma unei pulberi de culoare albă sau ca o substanță alb – crem cu aspect ceros, ori sub forma unei substanțe asemănătoare fragmentelor de marmură. Crack-ul se fumează.

Cocaina este un stimulent al SNC și are acțiune anestezică locală și vasoconstrictoare puternică. Consumatorii își administrează drogul prin prizare au leziuni la nivelul septului nazal; uneori acestea pot conduce la perfoararea septului nazal, astfel aceștia pot fi depistați cu ușurință, după aceste leziuni.

Cocaina are un efect anestezic asupra terminațiilor libere nervoase de la nivelul mucoaselor și plăgilor. Cocaina produce stări de stupoare (euforie), stare de agitație, tenul umed, teamă, panică, tremorul abia perceptibil al mușchilor, în doze mici și fenomene de intoxicații, în doze mai mari. Pupilele dilatate (midriaza), așa numitul “ochi de pisică”, cu un iris abia conturat, reprezintă de asemenea, un indiciu important în identificarea unui cocainoman.

Un efect caracteristic al cocainei îl reprezintă așa-numitele halucinații tactile. Bolnavii psihotici au senzația prezenței unor viețuitoare minuscule, a unor particule fine de praf sau a unor obiecte de dimensiuni mici pe pielea lor, pe care pretind, uneori, că le și văd. În consecință, se vor scărpina puternic (prezintă urme de grataj).

Ustensilele pe care le folosește cocainomanul – “paraphernalia” – cu care el își preștește doza înainte de prizare, constau în : o oglindă (o tabacheră din inox, sau fața lucioasă a unui alt obiect), o lamă și un tub (din hârtie, material de plastic, bani, etc).

Pe scena de azi a consumului de droguri, cocaina se consumă, de regulă, în cadrul unor procese de polioxicomanie. Persoane dependente numai de cocaină sunt azi o raritate în practica clinică psihiatrică curentă, de cele mai multe ori substanța este consumată tranzitoriu sau ocazional în cadrul unei dependențe generale avansate de droguri.

Unii consumatori își injectează în mod conștient amestecuri de cocaină și heroină – așa numitul “speed – ball”. Au fost însă înregistrate și cazuri în care consumatorilor li s-a vândut “speed – ball” în loc de cocaină pură. Astfel se induce, în cel mai scurt timp, dependența de heroină a consumatorului de cocaină, fără cunoștința și voința acestuia.

Dependenții de cocaină prezintă alterări ale caracterului tipice dependenței. Pot apărea leziuni cerebrale grave, cum ar fi encefalomalacia (“înmuierea substanței cerebrale”), ce duc la demență. În stadiul final apare o dezintegrare fizică totală.

În traficul ilicit, cocaina se distribuie în pliculețe din plastic sau hârtie. Poate fi disimulată în diferite moduri: impregnare în țesături, în obiecte din pânză, în hârtie; dizolvare în diferite băuturi (vin, lichior) etc. Se poate comprima în blocuri paralelipipedice și se poate ascunde în diferite locuri: role de film, postamente, motoare de bărci, etc.

3.6. CRACK-UL

La mijlocul anilor 80 a apărut în SUA și mai târziu în Europa un drog care seamănă din punct de vedere al procesului de producție, cu drogurile sintetice (engl. Designer drugs) și poartă numele de Crack (Rock).

Aspecte ale crack-ului – de marmură și pulbere.

Numele este derivat de la sunetul specific de foșnitură (engl.to crackle – a foșni) produs de substanță în timpul fumatului. Producția ieftină a făcut să se constituie o veritabilă scenă a consumului de crack, mai ales la New York. Narcomania Crack a ajuns curând și în Republica Federală Germania. În toamna anului 1986, poliția a deconspirat primul laborator ilegal de crack la Köln.

Se prezintă în diferite forme: firimituri solide, alb-gălbui. Substanța seamănă cu bucăți mici de sare gemă, de culoare bej.

De cele mai multe ori, crack se fumează. Poate fi însă și ingert sau injectat.

Cocaina Crack.

Materia primă a crack-ului este cocaina. Mai exact, este vorba de o cocaină ’’întinsă’’ amestecată cu adaosuri. Baza de cocaină se fierbe cu praf de copt și apă ; procesul durează opt minute. În mod interesant, prin această întindere și multiplicare – care ar trebui să slăbească eficiența drogului – are loc tocmai amplificarea efectelor tipice ale cocainei. Astfel, în doar câțiva ani, crack-ul a devenit poate cel mai devastator drog al prezentului.

Dependența de crack poate apărea rapid, uneori chiar după prima doză. Cauza presupusă ar fi o sensibilizare enormă a unor arii cerebrale. Primele molecule de cocaină ajung la creier după doar zece secunde. Firimiturile de drog, de dimensiunea unei gămălii, care acționează cam o jumătate de oră, reprezintă adesea primul pas spre dependența de crack. Stimularea inițială și senzația creșterii capacității de concentrare sunt urrmate de o stare de prăbușire care afectează tocmai aceste însușiri.

3.7. AMFETAMINA

Amfetamina este un compus sintetic înrudit chimic cu efedrina, alcaloid natural care se găsește în plantele din familia Efhedracee și care este folosită în China, cu 3000 de ani î.Hr., în tratamentul bolilor astmului datorită calităților sale stimulatorii și bronhodilatatoare

Molecula efedrinei Molecula amfetaminei

Amfetamina ca atare a fost sintetizată la începutul secolului al XX-lea, dar ca medicament a fost folosită abia în anii 1930. În anii 1960, a fost utilizată în tratamentul obezității, ca anorexigen; de asemenea, în tratamentul stărilor depresive, narcolepsiei, epilepsiei și parkinsonului.

Stimulent al SNC, anorexigen (înlătură senzația de foame). Amfetamina bază este un lichid de culoare galbenă, instabil. Sulfatul de amfetamină este o pulbere de culoare albă.

Pentru diluarea amfetaminei se folosesc pulberi inerte din punct de vedere farmacologic – glucoză, lactoză, amidon.

Ca ’’adulteranți’’ se utilizează: cafeina, efedrina, anestezice locale. În traficul ilicit amfetamina poate să apară și în amestesc cu antipirina (fenazona).

Culoarea pulberii de amfetamină dsitribuită în traficul ilicit poate fi : albă, galbenă, maro, roz, bleu, etc.

Câteva dintre modalitățile de folosire a amfetaminei.

Metilamfetamina este un derivat de amfetamină, cu structură chimică ușor diferită. Este întâlnită în traficul ilicit sub numele de ’’ICE’’ (gheață). Clorhidratul de metilamfetaminp este o substanță cristalizată, cu cristale transparente, asemănătoare gheții, solubilă în apă, cu o concentrație ce poate atinge 100%. În amestec de tutun, metilamfetamina se fumează.

Metilamfetamina – Ice.

Amfetamina și metilamfetamina după administrări repetate induc dependență psihică puternică. Aceste substanțe nu produc dependență fizică.

Consumul lor poate conduce la apariția unei psihoze grave sau a simptomelor de schizofrenie. Accelerarea ritmului cardiac și creșterea ternsiunii arteriale sunt efectele cele mai periculoase produse de aceste droguri asupra organismului consumatorului. Agitația, tremorul, convulsiile, colapsul circulator și respirator pot fi induse de consumul de amfetamină și de metilamfetamină.

În traficul ilicit amftamina se poate distribui sub formă de pulbere (albă sau diferit colorată), divizată în pliculețe de hârtie sau material plastic transparent.

Amfetamina și metilamfetamina este o pulbere albă și uneori are un miros specific, neplăcut, asemănătoe unor produse petroliere.

Comprimatele de amfetamină produse ilicit în laboaratoarele clandestine, diferit colorate, având ștanțate pe una sau pe ambele fețe anumite simboluri (păsări, semne, etc), cu forme și mărimi variate, se pot vinde pe piața ilicită a drogurilor. Se administrează pe cale orală.

Pornind de la structura amfetaminie, în laboratoarele clandestine au fost sintetizați derivați de amfetaminp prin introducerea unor grupări funcționale în molecula sa, la nivelul nucleului benzenic sau în catena laterală. S-a format astfel o clasă de noi droguri sintetice ’’amfetamine substituite la nucleul benzenic’’, denumite în ultimul timp ’’ stimulenți de tip amfetaminic’’. În această clasă de compuși chimici intră și amfetaminele tip ’’ecstasy’’, amfetamine substituite la nucleul benzenic, cu acțiune stimulentă asupra SNC care la doze mari produc halucinații.

Pornindu-se de la structura chimică a amfetaminei sau de la structura chimică a fetanilului, au fost sintetizați mai mulți compuși chimici cu acțiune stimulentă asupra SNC (derivații de amfetamină) și respectiv cu acțiune analgezică (derivații de fetanil). Aceste substanțe chimice acționează asupra organismului uman și induc dependență.

Prin transformări structurale, realizate la nucleul benzenic, se modifică activitatea halucinogenă a derivaților de amfetamină iar prin modificări realizate la nivelul lanțului de atomi de carbon (catena laterală) se modifică activitatea sttimulentă asupra sistemului nervos central.

Sute de compuși chimici s-au sintetizat în diferite laboratoare ale lumii, pornindu-se de la dorința de a se reduce efectele nocive ale amfetaminei.

Toate aceste substanțe și multe altele, sintetizate în laboratoarele licite și ilicite, intră în clasa mare a drogurilor sintetice numite ’’Designer Drugs’’.

3.8. MDMA (ECSTASY)

MDMA (ECSTASY) este un drog de abuz inclus în tabelul I al Convenției Națiunilor Unite din 1961 privind substanțele stupefiante, deoarece el nu a avut și nu are utilizare licită.

Sub denumirea de Ecstasy intră și multe substanțe chimice înrudite structural cu metilentioximetilamfetamina (MDMA). Numele de ’’Ecstasy’’ provine de la denumire în limba engleză a literelos ’’X,T,C’’.

Pornind de la o altă substanță halucinogenă, triptamina, s-a realizat o serie de alte droguri sintetice ’’ triptaminele’’, inclusă de asemenea ăn clasa mare a compușilor chimice denumiți prin termenul de ’’ Designer Drugs’’.

În grupul de ’’ Designer Drugs’’ trebuie enumerați și derivații Fentanilului, substanțe cu acțiune analgezică puternică. Aceste substanțe sunt analgezice de scurtă durată. În traficul ilicit ele pot să apară sub forma unor pulberi farmaceutice injectabile, fiind denumite de traficanți sau de toxicomani: ’’heroină sintetică’’ sau ’’albul de China’’ și se pot administra prin injecții intravenoase, prin prizare sau prin fumare. Derivații de fentanil fac parte din clasa ’’opioidelor’’.

Amfetaminele substituite la nucleul benzenic produc halucinații după administrare. Induc sinestezii – consumatorul vede ’’sunete’’ și aude ’’imagini’’ – ca urmare a modificărilor care apar în perceperea spațiului și a timpului.

În traficul ilicit, stimulenții de tip amfetaminic (inclusiv substanțele denumite prin termenul de ’’Ecstasy’’) sunt condiționați sub forma unor comprimate, cu forme, culori și dimensiuni diferite, având ștanțată pe una sau pe ambele fețe simboluri diverse (’’Logo’’). Aceste comprimate fabricate în laboratoarele clandestine au trăsături comune care pot reprezenta indicii importante privind fabricarea lor ilegală: sunt friabile, au marginile imperfecte, sunt marmorate (au pete de diferite forme și mărimi), țtanțarea este imperfectă,etc.

Pastile Ecstasy și tablete cu diferite logo-uri.

Aceste comprimate sunt administrate oral și nu există nici o legătură între simbolul stanțat pe față (fețele) tabletelor și substanța activă aflată în compoziția lor.

Drogurile sintetice produse în laboratoarele clandestine nu sunt supuse unui control interfazic sau al produsului final rezultat din sinteză. Există riscul ca procesul tehnologic să nu se fi respectat integral de personalul din aceste laboratoare iar produsul final să fie diferit din punct de vedere structural de substanța care trebuia obținută prin această sinteză.

Tabletarea substanței active se poate face incorect, fără omegenizarea necesară a tuturor adjuvanților cu substanță activă, dozarea corectă a acesteia fiind de cele mai multe ori dificil de realizat.

Reprezintă comprimate de Ecstasy și XTC

Efectele produse organismului uman de STA (stimulenți de tip amfetaminic), sunt: agitație,nervozitate, panică, senzație de putere falsă, scăderea poftei de mâncare, pierderea în greutate, accelerarea ritmului cardiac, creșterea tensiunii arteriale, midriază, accelerarea respirației, agresivitate.

La doze mai mari, administrate la intervale de timp mai mici apar halucinații, paranoia, insomnia, epuizarea, convulsiile, depresia centrului respirator, hemorogia cerebrală și insuficența cardiacă.

Ca urmare a stării de agitație și a transpirației abundente, urmate de un consum aleatoriu de lichide, există riscul apariției unui dezechilibru electrolitic care poate duce la moasrtea consumunatorului.

În unele țări este permisă utilizarea amfetaminei în terapie : în tratamentul narcolepsiei, lipsei de concentrare, diminuare a poftei de mâncare (’’slimming pils’’).

Derivații de amfetamină cel mai frecvent întâlniți în traficul ilicit, sunt:

MDMA : 3,4 metilendioximentamfetamină, Adam, Ecstasy, XTC;

MDEA : 3,4 metilendioxietilamfetamină, EVE , MDE, MDEA;

MDA : metilendioxiamfetamină.

Administrarea acestor derivați de amfetamină o perioadă mai lungă de timp poate conduce la degradări neuronale ireversibile și la insuficiență hepatică.

Dependența psihică pe care o produce consumul de STA este puternică. Aceste droguri nu induc dependență fizică (sevraj). Utilizarea lor în terapie nu este acceptată în prezent.

3.9. NICOTINA

Tutunul este un al drog al nostru cu mai mică tradiți decât alcoolul, dar care este total intrat în viața noastră.

Planta de tutun este originară de pe continentul american, unde era folosită în perioada precolumbiană, în timpul ritualurilor religioase și de inițiere. Încă de la descoperirea sa, spaniolii au fost cei care au răspândit cel mai mult această substanță,comercializând-o și introducând-o în toate colțurile lumii.

Tutunul este denumirea populară dată unui grup de plante Solanacee care conțin nicotină. Tutunul poate ajunge până la 3 metri înălțime, iar frunzele sale pot măsura 80 de centimetri lungime și 40 centimetri lățime. Din ele se obține tutunul pentru fumat în urma unui proces de uscare ce necesită foarte multă grijă.

Tutunul negru se obține când frunzele sau planta în întregime, se lasă la uscat în aer liber, iar tutunul blond se obține atunci când frunzele se usucă la căldură în niște lăzi metalice pregătite special pentru a realiza culoarea gălbuie. În funcție de temperatură și umezeală se obțin diferite tipuri de combustibilitate. Cultura de tutun necesită foarte multă grijă și o schimbare continuă a solurilor, deoarece acestea sunt secate de elemente nutritive.

Planta de tutun

Fiecare produs final destinat consumului (țigarete, trabucuri, tutun pentru pipă, tutun pentru mestecat), are nevoie de un timp special de udare și îngrășare a solului; de exemplu, pentru a obține frunzele mari și subțiri din care se face cămașa trabucelor, se întinde pe suprafața culturilor pânză de sac.

Planta de tutun se cultivă în multe țări, principalii producători mondiali fiind : China, Statele Unite, Brazilia, India, Turcia și Zimbabwe.

Tutunul se consumă fumat, chiar dacă poate fi și mestecat (prctică pe cale de dispariție) sau prizat (aspirat pe nas).

Nicotina este principalul alcaloid al tutunului, stimulează SNC, chiar dacă în doze ridicate poate avea efect contrat. Nicotina este un lichid uleios, incolor care devine gălbui în contact cu aerul, are un gust puternic și neplăcut.

Molecula de nicotină.

Nicotina se extrage din frunzele de tutun lu a fost sintetizată în 1828 de către Posselt și Reimann; se folosește în agricultură ca insecticid și este baza majorității insecticidelor folosite ăn fitofarmacie pentru că este o otravă puternică. Acționează direct la nivel SNC, iar prin oxidare se obține din ea acidul nicotinic.

Împreună cu monoxidul de carbon, are și un efect vasoconstrictor asupra unor organe interne, cum ar fi inima și afectează transportul de oxigen în sânge.

În anii 60, s-a aflat de legătura care există între fumat și cancerul de plămâni. In zilele noastre, fumatul este considerat o cauza a mortalității în diferite tipuri de cancer.

Tutun, țigări, filtru.

Riscurile fumatului depind de durată, intensitate și felurile de expunere la fum, pe lângă alți factori (genetici, felul tutunului, modalitatea de fumat, etc.) dar mai mult studii medicale au arătat că mortalitatea este, în general, de două ori mai mare la fumători decât la nefumători și că fumatul unui pachet de țigări pe zi scurtează speranța de viață cu aproximativ 6 ani.

În cazul femeilor însărcinate, datorită faptului că nicotina traversează cu ușurință placenta, efectele sale toxice se pot vedea la făt, prin diminuarea greutății acestuia, creșterea ritmului cardiac și creșterea probabilității de a suferi malformații, dacă sarcina ajunge la termen; femeia fumătoare are un număr de avorturi mai mare și un risc de moarte neonatală a fătului.

În general, efectele tutunului asupra organismului se reduc la creșterea activității sistemului nervos (boli cardiovasculare, boli ale aparatului respirator, cancere de diferite tipuri) și faptul cel mai caracteristic în comportamentul fumătorului este ’’dorința’’ constantă de a fuma, ceea ce arată că a dobândit dependență de tutun.

3.10. PRODUSE VEGETALE OBȚINUTE DIN CÂNEPĂ

(CANNABIS SATIVA L)

Cânepa (Cannabis sativa L) este o plantă dioică sau monoică. Ea are mai multe varietăți sau subspecii, ușor diferite între ele din punct de vedere morfologic,biologic sau chimic. În funcție de zona geografică în care este cultivată sau în care crește spontan, de sol, temperatură, umiditate, tip de cultură (normală, hidroponică, selecționată), concentrațiile compușilor chimici biosintetizanți de această plantă pot varia.

Această plantă erabcee este cunoscută din cele mai vechi timpuri pentru obținerea de fibre textile, folosite la fabricarea corzilor, frânghiilor și a uneltelor de pescuit; datorită uleiului pe care îl conține , este folosită și la producerea uleiurilor pentru pictură, a vopselelor și săpunurilor, precum și la fabricarea hârtiei.

Cânepa este singura plantă din lume car biosintetitează anumiți compuși chimici numiți cannabinoizi. În produsele vegetale obținute din cânepa s-au identificat aproximativ 60 de cannabinoizi.

Cânepa (cannabis sativa) Inflorescențe femele/mascule de cannabis

Pe fața inferioară a frunzelor există niște peri glandulari care secretă o rășină (Resina Cannabis). Depistarea acestor peri glandulari după examinare microscopică a unor fragmente vegetale reprezintă un indiciu important în stabilirea naturii produsului vegetal.

Substanța cu proprietăți psihoactive, din cauza căreia sunt plasate sub control internațional aceste produse vegetale, este ’’delta – 9 – tetrahidrocannabinolul’’ (delta – 9- THC), substanța chimică cu mai mulți izomeri (delta – 1 – THC, delta – 9- THC, delta – 8- THC).

Pe lângă această substanță psihotropă, cânepa mai conține și alți cannabinoizi, cum ar fi: CBD cannabidiolul (precesorul THC-ului), cannabinolul CBN – compusul rezultat prin descompunerea THC-ului, cannabigerolul, cannabicromenul și acizii cannabinolici.

Concentrația THC-ului în produse vegetale obținute din cânepă variază în funcție de produsul vegetal, de modul de obținere al acestuia, de modul de păstrare, ambalare și transport.

Prezentarea acestor produse pe piața ilicită de droguri poate reprezenta un indiciu important în stabilirea zonei de proveniență a acestor droguri de natură vegetală.

Iarba de cannabis Hașiș Semințe de cannabis

Produsele vegetale obținute din cânepa (Cannabis stativa L) sunt :

“Cannabis”, “iarbă de cannabis” (“Herbal Cannabis”),

“Marihuana”,

“Rășină de cannabis”, (Hașiș), (“Cannabis Resin”),

“Ulei de cannabis” (“Cannabis Oil”).

Concentrația THC – ului variază în funcție de produsul vegetal, astfel:

0,5 – 5 % în Cannabis;

2 – 10% în Hașiș;

10-30% în Uleiul de Cannabis.

Cultivarea cânepii în sere, prin distrugerea plantelor mascule din culturi sau prin cultivarea plantelor în apă, fără sol, sau utilizând nisipul drept sol, poate conduce la obținerea unor concentrații superioare de THC în plantele de cânepă. Este foarte important momentul în care se face recoltarea inflorescențelor de cânepă, tipul acestor inflorescențe (mascule sau femele), modul de uscare și de procesare al lor, în vederea obținerii, în vedere obținerii unui anumit produs vegetal (’’iarba’’, ’’rașina’’ sau ’’uleiul’’ de Cannabis).

Sere special amenajate în care se cultivă ilicit cannabisul.

Cannabisul se obține prin recoltarea inflorescențelor femele (uneori și mascule) ale plantei Cannabis sativa L, însoțită sau nu de înlăturarea semințelor de cânepă. Uneori acestui produs vegetal i se adaugă și frunze uscate de cânepă.

Inflorescențe de cannabis uscate. Joint de cannabis.

Atunci când produsul vegetal distribuit pe piețele ilicite este format numai din frunze de cânepă și uscate și mărunțite, fără inflorescențe și semințe, acesta este denumit cu termenul de ’’marihuana’’.

Marihuana. Joint-uri de marihuana.

Când se recoltează numai inflorescențele femele și se înlătură semințele, produsul vegetal rezultat se numește ’’sinsemila’’ și este foarte căutat pe piața ilicită a drogurilor.

’’Iarba de cannabis’’, ’’Cannabisul’’ și ’’Marihuana’’, pot avea următorul mod de prezentare pe piața ilicită a produselor vegetale:

Produs vegetal de culoare verde, mărunțit, cu sau fără semințe, cu miros aromat;

Baloturi amabalate în pânză, scoth;

Bețe împletite diferit, în funcție de zona de proveniență;

Produs vegetal uscat și mărunțit, divizat în săculeți din material plastic transparent;

Plante întregi, uneori recoltate înainte de maturitate.

Joint de Cannabis.

Din punct de vedere juridic, prin planta de Cannabis sativa, ca drog, se înțelege inflorescențele florale și fructifere ale plantei Cannabis sativa, însoțite sau nu de frunze sau de alte părți ale inflorescenței, din care s-au scos semințele.

Rășina de Cannabis (Hașișul) ste rășina izolată obținută din planta de Cannabis sativa L (din inflorescențele sau frunzele acesteia), brută sau purificată. Poate fi sub formă de pulbere de culoare brună sau brun-verzuie; de substanță solidă de culoare verde-brun cu aspect rezinos, lucioasă sau mată, cu miros specific aromat; sau poate fi sub formă de ’’turte’’, cu diferite forme și dimensiuni, ștanțate cu anumite simboluri, ambalate în pânză (Liban) sau celofan (Iran, Pakistan), în funcție de zona de provenineță.

Turte de hașiș – Cannabis resin.

Uleiul de Cannabis reprezintă un ’’concentrat de Cannabis’’ sub formă uleioasă obținut prin extracția inflorescențelor de Cannabis sativa sau a rășinei de Cannabis, o substanță cu aspect de ulei vâscos, dens, brun închis, cu miros specific.

Ulei de Cannabis – Cannabis Oil

Modul de administrare:

’’Iarba de cannabis’’, ’’Cannabisul’’ și ’’Marihuana’’, se fumează ca atare sau în amestec cu tutun, sub forma unor țigări artizanale, răsucite la ambele capete, numite ’’joint-uri’’.

Joint de cannabis.

Hașișul se fumează ca atare sau amestecat cu tutun, în țigarete artizanale. Se poate administra în fragmente mici pe cale orală.

Pipe speciale pentru fumarea produselor ’’tip’’ cannabis.

Uleiul de hașiș se fumează după aplicare lui pe foița unei țigarete. Se poate administra și pe cale orală.

Joint-uri Cum se obține uleiul de hașiș

Acțiunea asupra organismului uman:

Substanța psihotropă din cânepă este THC – ul, compus inclus în clasa produselor care perturbă activitate SNC. Mecanismul său de acțiune asupra celulelor nervoase nu au fost încă determinate cu exactitate. THC-ul induce numai dependență psihică.

Apar tulburări de memorie, incoerență în gândire și exprimare, accentuarea stării depresive.

THC-ul a fost preparat și prin sinteză. Compusul astfel obținut se numește Dronabinolși are proprietăți antiemetice, fiind util în tratarea stării de greață sau a senzației de vomă care apare în chimioterapia care se face în tratamentul diefritelor forme de neoplasm.

Dronabinolul stimulează pofta de mâncare la pacienții bolnavi de SIDA, reduce tensiunea intraoculară din galucom, scade intensitatea spasmelor musculare din epilepsie. Mecanismul de acțiune asupra SNC al THC-ului, încă nestabilit exact de către farmacologi, a condus la utilizarea numai în fază experimentală a dronabinolului în terapie. Afectarea memoriei și a capacității de exprimare a consumatorilor de produse tip ’’Cannabis’’, dilatarea pupilelor, apariția comportamentului amotivațional, reprezintă indicii importante în depistarea consumatorilor ilegali ai acestor droguri de abuz.

3.11. HALUCINOGENE

Din clasa substanțelor care perturbă acțiunea SNC fac parte și substanțele halucinogene. Substanțele halucinogene plasate sub control internațional sunt : LSD – ul (Dietilamina acidului lisergic), fenciclidina (PCP), amfetaminele halucinogene (MDMA, MDA, DOB, Brom – STP), mescalina (principalul activ din cactusul Lowophora Williamsii), psilocina și psilocibina (principiile active aflate în ciupercile halucinogene din genul Psilocibe).

LSD (dietil – amina lisergic, LSD 25)

Substanța activă se dizolvă în lichide, într-o anumită concentrație, și se aplică apoi pe un substrat (zahăr cubic, hârtie sugativă, bucăți de pâslă, bucățele de hârtie, tablete sau capsule) în vederea consumului.

Moleculă de LSD.

Cele mai cunoscute variante de LSD:

Happy Faces: Nume de fantezie a unui produs ’’underground’’ (din lumea interlopă) Mini – Trips : Substraturi de dimensiuni minuscule (de exemplu : gelatine), imăregnate cu LSD și care, datorită dimensiunii lor reduse, se pretează foarte bine la traficul ilegal.

Purple Haze : Vriantă de LSD, denumită astfel după o piesă de muzică rock a muzicianului Jimi Hendrix, la ndul său mare consumator și victimă a drogurilor.

Sunshine Explosion : Nume de fantezie a unui produs deosebit de puternic.

Comic Trips.

Diferite forme de prezentare ale LSD-ului.

Efectele chimice și fiziologice :

Dacă e să privim efectul farmacologic al LSD la om, n impresionează doza minimă suficientă pentru a modifica profund trăirile timp de 8-12 ore. În medie, sunt necesare numai 100 micrograme. Un gram de LSD ar fi de ajuns pentru a oferi senzații tari cu LSD tuturor locuitorlor unui oraș cu 10.000 de locuitori. Marjă de siguranță a Lsd este foarte mare; cantități de până la 3000 de micrograme pot fi suportate de orgasnism, în majoritatea cazurilor, fără consecințe negative.

Pe de alltă parte, cantitățile de LSD produse azi în laboratoare improvizate în bucătării nu sunt întotdeauna pure.

Adminisrtrat oral, efectul LSD începe să se instaleze după circă 45 de minute. Injectat intravenos, efectul apare la doar câteva minute. Efectele evidente ale LSD sunt mai ales asupra trunchiului cerebral și a diencefalului, în primul rând asupra sistemului limbic și sistemului reticular (activator ascendent – n.tr.). Acești centri cerebrali coordonează reacțiile emoționale la stimuli externi și influențează selectarea informațiilor provenite din mediul înconjurător, ce sunt transmise către creier prin organele senzitive. Efectul LSD asupra centrilor vegetativi nu este puternic, dar sesizabil. Pupilele se dilată (ceea ce poate duce la fotofobie în cazul luminii puternice), iar ocazional se constată grețuri și vărsături, ceea ce indică faptul că LSD irită centrul vomei din trunchiul cerebral.

Interesantă din punct de vedere farmacologic, este toleranța ce se instalează destul de rapid. Cine ia LSD în doze constante, timp de mai mult zile, nu mai simte efectul din a treia zi. Fie că se crește doza, fie că se face o pauză de câteva zile, până la refacerea sensibilității față de substanță.

Halucinațiile declanșate de LSD nu sunt, de fapt, decât pseudohalucinații, consumatorii fiind aproape întotdeauna conștienți de faptul că impresiile trăite nu sunt reale.

Trăirile din timpul expunerii la LSD depind foarte mult de așteptările individuale ale consumatorului față de consum, cât și de sugestiile pe care le primește din mediul său social. Cine se așteaptă ca LSD să acționeze ca un afrodisiac, nu va fi dezamăgit.

Există pericolul toleranței (obișnuinței) psihice.

LSD nu este un toxic ce dă dependență. Nu apare depedența fizică, de asemenea lipsesc fenomenele de sevraj. Consecințle unor experiențe repetate cu LSD nu pot fi apreciate satisfăcător, deoarece trăirile de genul ’’bad trip’’ nu sunt suficiente, singure, pentru formularea unor concluzii obiective.

Amfetamine halucinogene

Sunt substanțe sintetice halucinogene înrudite structural cu amfetamina și mescalina.

Acestea sunt : DOB (Brolamfetamină), STP (Serenity – Tranquility – Peace), DOM (2,5 limetoxi – 4 metilamfetamină), TMA (3, 4, 5, trimetoxiamfetamină).

În traficul ilicit ele apar sub formă de pulberi albe, tablete, hârtie impregnată cu soluții care conțin astfel de substanțe.

Amfetaminele halucinogene au efecte stimulente asupra SNC, ca și amfetaminele și halucinogene, asemănătoare LSD-ului. Acestea nu sunt utilizate în terapie.

Mescalina este un drog de abuz încadrat în clasa substanțelor perturbatoare ale activității SNC. După administrare induce halucinații vizuale și auditive asupra consumatorului.

Se obține prin extracție din cactusul Peyote, denumit științific ’’Laphophora Williamsii’’. Se poate produce și prin sinteză chimică în laborator.

Cactusul Peyote – mescalina

Porțiuni din acest cactus sunt tăiate (’’butonii de mescal’’), uscate și consumate. Produsul vegetal uscat se poate mărunți și transforma apoi în pulbere, ce se condiționează ulterior în capsule sau tablete care se pot administra oral.

’’Butonii de mescal’’ se consumă oral și sub formă proaspătă, se pot mesteca sau supune unui proces de extracție de apă, lichidul rezultat fiind apoi băut. ’’Butonii de mescal’’ se și fumează.

Meescalina perturbă gândirea, starea afectivă și percepția senzorială. După administrarea sa, crește tensiunea arterială, apare midriaza, senzația de greață; durerile abdominale și voma se produc ca urmare a acțiunii acestui drog halucinogen.

Halucinațiile vizuale și auditive sunt resimțite de consumator la un anumit interval de timp de la administrarea produsului vegetal sau a substanței ca atare. Mescalina induce numai dependență psihică.

Este un alcaloid, sub formă lichidă, uleioasă. Sulfatul de mescalină este o substanță solidă, albă.

PCP (fenciclidina) sau ’’Angel Dust’’ a fost elaborat în anii 50 de către firma PArke, Davis & Company din Statele Unite ca antialgic. În 1965 a fost însă retras de pe piață, din cauza efectelor adverse deosebit de grave. Imediat după aceea, în iunie 1967, a apărut brusc pe scena narcoticelor.

Caracteristici ale acestui drog:

Drogul este mai ieftin decât heroina sau LSD;

Efectul se instalează la fel de rapid ca la heroină și mai rapid ca la LSD;

Acțiunea este mult mai intensivă decât la marihuana, hașiș sau alcool;

Durata efectului este mai lungă decât la heroină (până la 48 de ore);

Vine în întâmpinarea celor care sunt, în mod evident, dornici de trăiri terifiante (horror) și autolitice

Forma de administrare:

Se prizează, dacă se prezintă sub formă de pulbere (Crystal). Formulat în comprimate (tic-tac) se înghite. Aplicat dintr-un tub spray pe marihuana sau chiar pătrunjel simplu, PCP-ul poate fi fumat (Hof, Sherman’s). Administrarea rectală se face prin supozitoare. În fine, efectul dorit se instalează cel mai repede, dacă se diluează și se administrează injectabil.

Spectru de acțiune:

Dozele mici produc o stare de ebrietate, uneori stpri de excitație nervoasă/agitație;

În doze medii, are un efect analgetic și anestezic;

Produce ecranarea stimulilor externi și reduce capacitatea de percepere a mediului înconjurător

Hiperexcitație / iritabilitate

Dozele mari pot provoca crize convulsive

Nu sunt rare disforiile de tip depresiv

Creșterea frecvenței pulsului, creșterea tensiunii arteriale

Stările de intoxicație seamănă celor din intoxicația cu cocaină (v. cocaina) PCP duce la evoluții atipice ale stuporii (’’horror – tips’’) ce seamănă cu cele din consumul de LSD Psihozele PCP sunt tulburări frecvent descrise în literatură.

Consumatorii cronici sunt practic zguidiți în cele aproape două zile ale ’’călătoriei’’´lor (engl. trip) de depresii și anxietate. Aud voci bizare sau muzică stranie. În timpul celei mai intensive face, unii se cred a fi dracul în persoană. Suferință psihică autoindusă se descarcă, în aceste stări de tensiune prelungi , în accese de autoagresiune neinhibată ce pot merge până la automutilare.

Toleranța se instalează rapid. Cine dorește să mai simtă ceva după o săptămână de consum continuu al ’’prafului îngerilor’’, trebuie să – și mărească considerabil doza zilnică.

Fiecare episod de stupoare aduce cu sine o puternică componentă autolitică și automutilare.

’’Dacă o iei și totuși supraviețuiești, ești un tip adevărat’’, așa sună un moto din scena consumatorilor de PCP. În traficul ilicit se poate întâlni un amestec de crack și PCP, cunoscut ca ’’spacebase’’.

Ciupercile halucinogene (aparțin genului Psilocybe)

Psilocibina este o substanță albă, care produce efecte halucinogene asemănătoare LSD-ului. Se caracterizează în special prin halucinații vizuale, modificări ale perceperii culorilor, dar și prin modificări ale stării psihice și emoționale.

Ciuperca Psilocybe – psilocybin

Cei aflați sub efectul ei au impresia că-și reamintesc și conștientizează trăiri uitate din vremuri trecute. Se observă o schimbare profundă a perceperii timpului și spațiului, iar uneori subiectul își percepe propriul corp distorsionat în mod bizar. Atenția este extrem de focalizată. Modificările stării de conștiențp sunt doar ușor schițate.

Doze de câteva miligrame luate per os – ca. 4 mg – vor determina, după 20-30 minute o relaxare spirituală și fizică percepută subiectiv ca fiind plăcută. La doze mai mari, tulburările de percepție a timpului sunt mai pronunțate, perceperea dimensiunii spațiului este modificată și mai mult.

Din punct de vedere farmacologic, psilocibina are ca efect, asemănător LSD-ului, dilatarea pupilelor, creșterea temperaturii, ș.a.m.d.

3.12. SEDATIVE ȘI SOMNIFERE

1. Tranchilizante

Printre medicamentele psihotrope cel mai frecvent comercializate pe piața germană, locul întâi a fost ținut mult timp de Valium (diazepam), urmat de Adumbran și Praxiten (oxazepam).

Între timp, diazepamul a fost înlocuit de alte benzodiazepine care i-au luat locul de frunte. În Republica Federală Germania, pe piața medicamentului se găsesc, în principal, următoarele tranchilizante:

Denumirea comercială:

Lexotanil

Librium

Valium

Tranxilium

Dalmadorm

Tavor

Nobrium

Mogadan

Adumbran

Praxiten Demetrin

Rohypnol

Tranchilizantele cel mai frecvent utilizate fac parte din categoria benzodiapinelor.

Benzodiazepine Barbiturice Methaqualona

Tranchilizantele din categoria benzodiazepinelor nu se deosebes între ele în mod esențial, în ceea ce privește acțiunea lor. Industria farmaceutică oferă mereu produse noi.

Tranchilizantele au în primul rând o acțiune calmantă, atiagresivă, anziolitică și un oarecare efect tonic – antidepresiv. În plus, majoritatea tranchilizantelor are și o acțiune de relaxare a musculaturii voluntare. DIazepamul poate fi utilizat, în afară de aceste indicații, și la tratamentul imediat al crizelor epileptice. Apoi, tranchilizantele au un efect de distanțare față de durere și de inducere a somnului, fără a suprima însă fazele de vis (somnul paradoxal – n.tr.), așa cum o fac barbituricele.

Tranchilizantele au devenit – după alcool – drogul națiunii, nr.2, probabil, pentru că ’’ajută’’ la depășirea situațiilo de stres neplăcute de la locul de muncă sau din mediul familial, pentru că ameliorează senzațiile de frică, neliniștea și permit relaxarea fizică și psihică. Mediul înconjurător este vâzut ca prin niște ’’ochelari roz’’, sunt ’’diluate’’ contraindicațiile, conflictele chinuitoare din trecut își pierd semnificația, totul devine mult mai plăcut și prietenos, iar viața este mult mai ușor de trăit.

Fără îndoială, consumul cronic de benzodiazpine în doze mari poate duce, în cazuri individuale, la euforie, insralarea toleranței și, în final, la dependență. Tipul de dependență corespunde celui față de alcool și barbiturice. Deoarece benzodiazpinele nu se metabolizează prin ficat, potențialul de dependență privește în special domeniul psihic.

În cazul supradozării tranchilizantelor până la 1 g este posibilă instalarea unui somn de 48 de ore.

Riscurile abuzului : Psihice

Plafonarea în plan afectiv, apatie, lipsa trăirilor emoționale

Slăbirea creativității

Incapacitatea rezolvării conflictelor

Comportament social neavenit

Mai rar : manii, accese de furie, halucinații, psihoze

Cimentarea unor relații sociale nesatisfăcătoare

Posibil, amplificarea stărilor depresive

Deoarece benzodiazepinele acționează doar simptomatic și nu rezolvă cauza problemelor, acestea nu se rezolvă, conflictele nu se pot soluționa, iar frica – cu rol de semnal de alarmă- nu mai este percepută ca atare. Se ajunge la așa – numitul efect rebound ( de recădere), manifestat prin insomnie în primele patru ore ale dimineșii, creșterea în greutate, pierderea libidoului, stare generală de slăbiciune, buimăceală dezinteres și mahmureală.

Abstinența de la benzodiazepine este extrem de dificilă și se realizează printr-o reducere lentă a medicamentului până la eliminare totală.

Fenomene de sevraj: anxietate, insomnie, tulburări circulatorii și tulburări gastrointestinale, crize convulsive.

O problemă specială este politoxicomania. Mulți dependenți de medicamente consumă concomitent mai multe preparate. Ei iau, de exemplu, un barbituric puternic contra tulburărilor de somn, dimineaț un produs stimulant, iar între acestea un tranchilizant. Multe medicamente prezintă interacțiuni nefaste, mai ales în combinație cu alcoolul. Bunăoară, pot prelungi sau întreține timp îndelungat starea de ebrietate indusă de alcool. Alteori, pot ameliora fenoemenele de sevraj. Dependenții de opiacee și ei de tranchilizante, atât pe cale orală, cât și pe cale intravenoasă, de exemplu atunci când ăși injectează ’’Rohypnol’’.

Somnifere

Sumar al principalelor clase de somnifere:

Barbiturice, de exemplu : Luminal (Fenobarbital)

Bromuri, de exemplu : Adalin (Bromuree)

Cloralhidrat/ Paraldehyd, de exemplu: Chloraldurat

Alte categorii de substanțe, de exemplu : Distrabeurin (clometiazol), utilizat în teraăia de dezalcolizare (produsul a fost retras de pe piața franceză, producătorul Astra Zeneca a retras întreaga producție din cauza gravelor efecte adverse. Nu se mai găsește forma pentru administrare)

Preparate combinate periculoase, de exemplu Mandrax (metaqualona)

Barbituricele induc un somn asemănător narcozei (suprimă fazele de vis/somn paradoxal).

Efectele nedorite sunt rare, la doze normale, și de regulă nu sunt sesizate din cauza acțiunii principale a medicamentului, le apărând în somn. Pot însă să apară: somnolență în timpul zilei, tulburări de echilibru, ’’stare de beție’’, mersul ebrios și tulburarea capacității de discernământ.

Rareori, apar: depresia respiratorie, star de excitație nervoasă, dezorientare (frecvent la persoane mai în vârstă), hipotermie, tulburări de dinamică sexuală, dureri musculare și articulare.

Barbituricele interferează cu capacitatea de a conduce un autovehicol și reduc, în general, atenția. Consumul concomitent de alcool este cel care evidențiază su potențează în mod periculos aceste efecte adverse, deoarece ambele substanțe trebuie prelucrate (metabolizate) de ficat.

Consumul de barbiturice poartă cu sine un mare risc de dependență, deoarece doza trebuie mărită deja la câteva zile, pentru a atinge efectul inițial. De asemenea, primele fenomene de sevraj – neliniște, iritabilitate și insomnie – apar deja după primele două săpătămâni de consum. Barbituricele induc o tulburare severă a caracterului somnului normal, prin faptul că suprimă fazele de vis (somnul paradoxal) necesare păstrării echilibrului psihic.

Consumul pe o perioadă îndelungată induce modificări insidioase de personalitate. În baza caracterului aproape identic al dependenței de alcool și al celei de barbiturice, ambele sunt incluse de către Organizația Mondială a Sănătății (OMS) în aceeași ctegorie de ependență. Spre deosebire de tranchilizante, marja de siguranță dintr doza terapeutică și cea toxică este foarte redusă, fapt recunoscut și exploatat de mulți oameni. Intoxicația severă rămâne și azi o metodă răspândită de suicid.

O intoxicație acută cu barbiturice va provoca paralizarea progresivă a centrului respirator și prbușirea funcțiilor circulatorii.

A existat și există mereu preparate popular în rândul consumatorilor, precum Luminalul (fenobarbital), Nembutal (pentrobarbital), Rosimon și Mandrax (metaqualona).

Acesteam alături de altele, sunt adesea combinate cu droguri cu efect stimulator. Când scade efectul unui drog ’’speed’’ sau atunci când acesta devine insuportabil – în urma consumului cronic – somniferele ajută la surmontarea insomniei de origine chimică.

3.13. PRECUSORI ȘI SUBSTANȚE CHIMICE ESENȚIALE

Precusorii și substanțele chimice esențiale sunt compușii folosiți în mod obșinuit la fabricarea unor produse cum ar fi : vopsele , pigmenți, parfumurile, lubrifianți și produsele farmaceutice. Datorită proprietăților lor chimice, chimiștii clandestini fac tot posibilul sp le deturneze și să le folosească la fabricarea unor droguri aflate sub controlul legislației, lansându-le astfel pe piața traficului ilicit.

Precursorii sunt decisivi la producerea drogurilor și reprezintă ’’substanțele chimice folosite la fabricarea ilicită a drogurilor, prevăzute în anexa nr.1 din Legea nr.300/2002, sărurile acestora, precum și amestecurile ce conțin astfel de substanțe, cu excepția preparatelor farmaceutice și a altor preparate cu aceste substanțe, care nu pot fi recuperate sau utilizate în acest scop prin metode de laborator;

Exemplu : anhidra acetică, acetona, toluen, efedrina, eter etilic, acidul lysergic, etc.

Substanțele chimice esențiale includ solvenți și reactivicare sunt într-un fel auxiliare, fără a fi specifice și hotărâtoare în producția finală a drogului.

Solvenții reprezintă un mediu lichid în care se dizolvă substanțele chimice, permințându-le astfel să reacționeze împreună.

Reactivii sunt substanțe chimice necesare în transformarea precursorilor în droguri. Deși, aceștia iau parte la reacția de obținere a drogului, reactivul contribuie în