MASTERAT: ROMÂNIA ÎN ISTORIA RELA łIILOR INTERNA łIONALE [609926]

1
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE RELA łII INTERNA łIONALE, ISTORIE ȘI FILOSOFIE
MASTERAT: ROMÂNIA ÎN ISTORIA RELA łIILOR INTERNA łIONALE
Anul universitar 2011-2012, Semestrul I

ȘTEFAN LACHE

ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL RELA łIILOR
INTERNA łIONALE 1938-1945

2

1. O politic ă extern ă de pace și echilibru

În ajunul celui de-al doilea r ăzboi mondial, Marile Puteri europene manifestau
un interes aparte fa Ńă de România. Re Ńineau aten Ńia, deopotriv ă, pozi Ńia sa
geostrategic ă și resursele de care dispunea, mai ales cele petroli fere, absolut necesare
războiului modern ce se prefigura. Evenimentele inter na Ńionale care au culminat cu
încheierea Tratatului de neagresiune germano-soviet ic ( Pactul Ribbentrop-Molotov ) a
prins tot mai mult România în jocul Marilor Puteri, punându-i sub amenin Ńare hotarele
și îns ăș i existen Ńa ei ca stat liber și independent.
Pentru a se ap ăra, România a c ăutat s ă-și adapteze sistemul securit ăŃii
na Ńionale și conduita diplomatic ă în func Ńie de noua conjunctur ă interna Ńional ă. Înc ă
din a doua jum ătate a anului 1938, s-a cristalizat ceea ce diploma Ńia Bucure știlor a
denumit o politic ă de pace și de ehilibru . O politic ă s ă fereasc ă de lovituri externe
nefaste cauza unit ăŃii na Ńionale și a integrit ăŃii teritoriale. Aceast ă politic ă, ai c ărei
artizani au fost regele Carol al II-lea, primul min istru Armand C ălinescu și ministrul
de externe Grigore Gafencu, a preg ătit neutralitatea României proclamat ă la începutul
lunii septembrie 1939, îndat ă dup ă declan șarea r ăzboiului.

Rela Ńiile interna Ńionale ale României în perioada 1938 – martie 1939 .
Acordul de la München (29-30 septembrie 1938) n-a d us, a șa cum speraser ă
guvernele Marii Britanii și Fran Ńei la concilierea aspira Ńiilor celui de-al treilea Reich
cu cerin Ńele echilibrului european și ale men Ńinerii p ăcii. Guvernan Ńii de la Berlin nu
aveau de gând s ă se opreasc ă la anexarea Regiunii sudete a Cehoslovaciei, cum n u se
opriser ă nici dup ă Anschluss -ul din 13 martie 1938 care f ăcuse din Austria „o Ńar ă a
Reich-ului german ”. La 15 martie 1939, Wehrmachtul o ocupat Praga și în ziua
urm ătoare Boemia și Moravia au fost incluse în Reich sub forma unui protectorat.
Slovacia, care în urma Arbitrajului de la Viena din 2 august 1938 devenise autonom ă
în cadrul statului cehoslovac, având încuviin Ńarea Germaniei, se declar ă „stat liber și
independent”. La rândul ei, Ungaria, care prin ader area sa la Pactul anticomintern , la
24 februarie 1939, și-a asigurat sprijinul Berlinului și al Romei, î și trimite și ea trupele
pe teritoriul fostei republici cehoslovace în provi ncia autonom ă numit ă Ucraina
subcarpatic ă și, pân ă la 17 marte 1939, o cucere ște în întregime. Statul cehoslovac –
unul din principalii alia Ńi ai României –disp ărea astfel de pe harta politic ă a Europei.
România a refuzat oferta de a ocupa unele p ărŃi din teritoriul Ucrainei/Ruteniei
subcarpatice cu toate c ă acesta era dens populat de cona Ńionali maramure șeni. Se
demonstra c ă românii nu în Ńelegeau s ă profite în vreun fel de pr ăbu șirea sitemului
securit ăŃii colective și, mai ales, c ă nu accepta ideea abandon ării unui principiu
primordial al politicii sale externe: intangibilita tea frontierelor europene, consfin Ńite
prin tratatele de pace de la sfâr șitul primului r ăzboi mondial. Refuzând s ă participe la
ocuparea și împ ărŃirea unui stat amic și aliat, România a în Ńeles s ă dea acestei atitudini
o semnifica Ńie moral ă, nu numai pentru acel caz, ci și pentru a afirma concep Ńia sa
privind rela Ńiile interna Ńionale. „Am voit – sublinia premierul Armand C ălinescu – să
se știe c ă România, atunci când încheie alian Ńe, r ămâne cu sinceritate și lealitate
credincioas ă lor”.
Lichidarea Cehoslovaciei a fost perceput ă de autorit ăŃile politice și militare de
la Bucure ști ca o etap ă premerg ătoare atac ării și subjug ării României. Marele Stat
Major Român a ajuns la concluzia c ă „o interven Ńie a trupelor germane în sprijinul

3
unei agresiuni ungare contra României ap ărea posibil ă”. În acela și sens, Raoul Bossy,
ambasadorul român la Budapesta, era prevenit de omo logii s ăi, englez și francez, c ă
Hitler avea tot interesul „s ă produc ă o coicnire între români și unguri spre a se impune
apoi ca arbitru și pacificator dup ă metodele de curând inaugurate”. Pericolul p ărea
real; de aceea guvernul a luat m ăsuri de înt ărire a securit ăŃii frontierei de nord-vest,
mobilizând în acest scop, câteva contingente de rez ervi ști și imbun ătăŃind înzestrarea
armatei. Aceste m ăsuri au fost conjugate cu o intens ă activitate a diploma Ńiei române
în spiritul politicii de pace și de echilibru .

Tratatul economic româno-german din 23 martie 1939 . Tratatul privind
promovarea raporturilor economice între Regatul Rom âniei și Reichul German
semnat la Bucure ști, la 23 martie 1939, a fost rezultatul unor nego cieri dificile
începute înc ă din toamna anului 1938, fiind reluate cu vigoare, în februarie 1939.
Berlinul viza un dublu scop: a) s ă ob Ńin ă o m ărire a importurilor de petrol, lemn și
diferite minereuri și b) s ă promoveze o colaborare economic ă bilateral ă pe termen
lung. Pentru români era vorba de a ob Ńine concesii de ordin politic, îndeosebi
garantarea frontierelor na Ńionale. Cele dou ă p ărŃi erau deopotriv ă interesate s ă
intensifice rela Ńiile economice și, în a doua jum ătate a lunii martie 1939, au dep ăș it
impasul ce se profila.
Tratatul prevedea întocmirea unui plan economic gen eral, pe mai mul Ńi ani,
având drept „principiu de baz ă echilibrarea schimburilor economice reciproce”. Se
avea în vedere, îndeosebi: dezvoltarea și orientarea produc Ńiei agricole române;
dezvoltarea economiei române ști silvice și a lemnului; livr ări de ma șini și de instala Ńii
germane exploat ării miniere din România; formarea de societ ăŃi mixte româno-
germane pentru valorificarea calcopiritei și a minereului de crom, mangan și bauxit ă;
formarea unei societ ăŃi mixte româno-germane în domeniul for ării și exploat ării
petrolului; crearea de zone libere în care s ă se instaleze întreprinderi industriale și
comerciale, antrepozite și instala Ńii de transbordare pentru naviga Ńie german ă; livr ări
de armament pentru armata român ă; dezvoltarea c ăilor de comunica Ńie și de transport;
conlucrarea dintre b ăncile ambelor Ńă ri. Acordul „Wohlthat” (cum mai este cunoscut
tratatul dup ă numele semnatarului și principalului negociator din partea Germaniei)
era cu siguran Ńă favorabil Reichului și dac ă era pus în aplicare, înc ă de pe atunci
economia României s-ar fi adaptat în întregime Germ aniei. Dat fiind c ă era vorba
numai de un acord-cadru, ale c ărui prevederi trebuiau detaliate în contracte separ ate,
el nu a putut avea înainte de izbucnirea r ăzboiului efectul scontat de germani. În tratat
stipula principiul potrivit c ăruia planul economic „trebuia s ă Ńin ă seam ă de nevoile
interne ale României, precum și de necesit ăŃile rela Ńiilor economice ale României cu
celelalte Ńă ri”.
Conven Ńiile comerciale dintre România și Fran Ńa și dintre România și Marea
Britanie, semnate la 31 martie și, respectiv, la 11 mai 1939 aveau în primul rând
semnifica Ńia unor contram ăsuri politice; ele f ăceau parte din strategia franco-britanic ă
de a evita intrarea României sub domina Ńia Germaniei. Asfel, concomitent cu Acordul
economic româno-german, România a p ăstrat rela Ńiile sale tradi Ńionale cu democra Ńiile
occidentale, pân ă la începutul r ăzboiului, între cele dou ă mari fronturi politico-
diplomatice care se confruntau.
Într-un memoriu prezentat guvernului la 15 aprilie 1939, Grigore Gafencu
avea s ă dea urm ătoarea explica Ńie confiden Ńial ă: „Acordul nostru economic reprezint ă
o în Ńelegere care pune cap ăt, deocamdat ă, presiunii germane exercitate asupra
noastr ă”. Peste 5 zile, ministrul român de Externe, aflat în vizit ă oficial ă la Berlin,
asista la parada militar ă prilejuit ă de a 50-a aniversare a lui Hitler și, fiind întrebat

4
cum îi place, în special defilarea tancurilor, ar f i r ăspuns: „Parada e foarte
impresionant ă, dar ce s-ar face tancurile f ără petrolul românilor?”
La Moscova, Tratatul economic româno-german a stârn it nemul Ńumire și
suspiciune. La 29 martie 1939, M.M. Litvinov, comis arul pentru Afaceri Str ăine al
U.R.S.S. i-a declarat lui Nicolae Dianu, ministru R omâniei la Moscova, c ă prin
respectivul tratat „s-ar putea ca pericolul unei ag resiuni fasciste s ă se apropie de
frontiera sovietic ă” și, dând sigure informa Ńiile sale privind existen Ńa unor clauze
secrete care ar fi prev ăzut asigurarea integrit ăŃii grani Ńelor României de c ătre
Germania, a întrebat: „Cu ce pre Ń?”. Plenipoten Ńiarul român a r ăspuns c ă acordul cu
Germania este strict economic și nu con Ńine, în sine, nici un fel de drepturi pentru
Germania pe care România nu le-ar acorda altor Ńă ri, iar în leg ătur ă cu recunoa șterea
grani Ńelor și ap ărarea integrit ăŃii teritoriale, a precizat c ă acestea „trebuie s ă fie Ńinta
oric ărui stat”.

Garan Ńiile anglo-franceze din 13 aprilie 1939 . În timpul crizei interna Ńionale
din prim ăvara anului 1939, guvernele englez și francez au dat curs unei ac Ńiuni
diplomatice de anvergur ă menit ă s ă bareze expansiunea nazist ă spre Estul și Sud-Estul
Europei. La originea acestei ac Ńiuni s-a aflat, f ără îndoial ă, a șa numitul Caz/Incident
Tilea . La 16 martie 1939, ministrul român la Londra, Vio rel Virgil Tilea s-a prezentat
la Foreign Office și a ar ătat c ă guvernul român, întemeindu-se pe „surse secrete și de
alt ă natur ă”, avea toate motivele s ă cread ă c ă în proximele luni, Germania va aduce
Ungaria în stare de vasalitate și, de asemenea, va proceda la „dezintegrarea
României”, în acela și mod în care procedase cu dezintegrarea Cehoslovac iei. A doua
zi, Tilea i-a declarat lordului Halifax, titularul departamentului britanic de Externe, c ă
preten Ńiile formulate de germani în cursul negocierilor ec onomice, aflate în derulare la
Bucure ști, erau interpretate de guvernul român „cu ceva fo arte asem ănător unui
ultimatum” și a solicitat Marii Britanii s ă-și precizeze pozi Ńia în cazul c ă „România ar
fi victima unei agresiuni germane”.
De și guvernul român a sus Ńinut c ă nu existase un „ultimatum german”,
cabinetul britanic a luat în serios demersul lui Ti lea și a pus în mi șcare redutabilul s ău
angrenaj politico-diplomatic al c ărui rezultat va fi decesul politicii de conciliere
(policy of appeasement ) a Londrei și Parisului fa Ńă de Berlin. La 18 martie 1939,
Marea Britanie, de comun acord cu Fran Ńa, a decis s ă consulte Grecia, Iugoslavia,
Polonia, România, Turcia și U.R.S.S. privind o ac Ńiune comun ă împotriva oric ărui act
de agresiune german ă în Sud-Estul Europei. Guvernul român a r ăspuns imediat
ini Ńiativei anglo-franceze subliniind c ă este hot ărât s ă apere „hotarele și neatârnarea
Ńă rii” și c ă f ăcuse deja unele preg ătiri militare pentru a nu fi surprins de evenimente .
Încheierea unui Pact de asisten Ńă mutual ă nu era considerat ă oportun ă, în acel
moment; în schimb se aprecia c ă atât pentru România, cât și pentru ambian Ńa general ă
a politicii europene era necesar ca „Marile Puteri occidentale, din propria lor
ini Ńiativ ă, s ă lase s ă se știe într-o form ă cât mai precis ă, c ă nu admit noi schimb ări
teritoriale în hotarele și st ările din Europa și c ă sunt hot ărâte s ă ne ajute cu toat ă
puterea lor militar ă s ă ne ap ărăm grani Ńele”. Orice pact de asisten Ńă mutual ă – releva
Grigore Gafencu – „ridic ă pentru noi problema sprijinului rusesc. Un asemene a sprijin
acceptat de mai înainte ne pare nu numai ca o provo care primejdioas ă fa Ńă de
Germania, dar și o fapt ă în m ăsur ă s ă sl ăbeasc ă – dac ă nu s ă compromit ă cu
des ăvâr șire – alian Ńa noastr ă cu Polonia și alian Ńa noastr ă cu Iugoslavia”.
România evita s ă adere la un sistem de asisten Ńă mutual ă cu participarea
U.R.S.S., care s ă fie interpretat la Berlin ca o tentativ ă de încercuire a Germaniei și a
sugerat alternativa adopt ării unei declara Ńii unilaterale de sprijinire a independen Ńei și

5
integrit ăŃii sale teritoriale de c ătre democra Ńiile occidentale. Guvernele englez și
francez au comunicat la Bucure ști, la 31 martie, decizia lor de a contribui la în t ărirea
pozi Ńiei interna Ńionle a României, dac ă aceasta se angajeaz ă s ă reziste în cazul unei
amenin Ńă ri, fie prin atac direct, prin m ăsuri de penetra Ńie economic ă, ce ar pune în
primejdie neatârnarea ei, prin uneltiri ce ar tinde la dezagregarea na Ńional ă, sau prin
represiuni militare directe”.
La 13 aprilie 1939, la 8 zile dup ă ce Italia a cucerit Albania, au fost prezentate,
simultan, de c ătre premierul Neville Chamberlain, în Camera Comune lor, și omologul
său francez Eduard Daladier, la Palatul Bourbon, decl ara Ńii identice prin care România
și Grecia primeau asigurarea c ă, dac ă va fi întreprins ă o ac Ńiune punând în pericol
independen Ńa lor, în a șa fel încât cele dou ă Ńă ri vor considera c ă este în interesul vital
să reziste cu toate for Ńele lor na Ńionale, guvernul englez și guvernul francez se
angajeaz ă s ă le dea de îndat ă toat ă asisten Ńa care le st ă în putere. Erau garan Ńii care nu
desemnau dinainte agresorul, acesta urmând s ă se desemneze singur prin îns ăș i fapta
agresiunii.
La 14 aprilie 1939, Armand C ălinescu mul Ńume ște guvernelor de la Paris și de
la Londra pentru garan Ńii și arat ă c ă asemenea manifest ări, din orice parte ar veni
contribuie la stabilirea unei atmosfere de încreder e și de bun ă în Ńelegere. Garan Ńiile
occidentale sprijineau, în fond, str ăduin Ńele României consacrate operei de p ăstrare a
păcii generale.
Comentând garan Ńiile franco-engleze, Constantin-Titel Petrescu rele va faptul
că marile state democratice și-au dat seama c ă, dac ă l ăsau Ńă rile mici s ă se apere
singure, prin mijloacele lor, ele puteau c ădea, una dup ă alta, sub jugul marilor puteri
agresive. „Obliga Ńiile luate de Anglia și Fran Ńa – interpreta liderul social-democrat –
ne dau speran Ńa reîntoarcerii la politica de securitate colectiv ă, deschis ă tuturor
statelor care nu au alt ă dorin Ńă decât pacea”. Garan Ńiile occidentale acordate României
și Poloniei au reprezentat instrumente diplomatice c u real ă semnifica Ńie moral ă; ele n-
au fost îns ă înso Ńite de ac Ńiuni concrete, în primul rând militare, pentru a le asigura și
o eficien Ńă practic ă. În acest sens, Halifax preciza c ă „nici guvernul polonez, nici
guvernul român nu și-au f ăcut iluzii în privin Ńa m ăsurilor concrete de ajutor la care s-
ar putea a ștepta din partea Marii Britanii în cazul când Hitle r ar vrea r ăzboi”.
În concep Ńia diploma Ńiei Londrei și Parisului, garan Ńiile vizau îndeosebi
Germania, pe când, din punctul de vedere al diploma Ńiei Bucure știlor ele se refereau
în primul rând la to Ńi vecinii României. La 19 aprilie 1939, Hitler i-a spus lui Gafencu,
aflat în vizit ă la Berlin, c ă rela Ńiile româno-germane sunt deja asigurate prin intere sele
economice reciproce; referindu-se la „ideea fix ă a englezilor cu garan Ńiile lor”,
Führerul-cancelar a ar ătat c ă, „pentru România, Germania nu poate fi considerat ă
drept un du șman” și a l ăsat s ă se în Ńeleag ă c ă ar fi bine ca garan Ńiile occidentale s ă
păstreze pân ă la cap ăt caracterul lor spontan și unilateral și s ă fie ferite de orice
înrâurire ruseasc ă”. Eficien Ńa garan Ńiilor anglo-franceze a constituit tema esen Ńial ă a
întrevederii dintre regele Carol al II-lea și pre ședintele Turciei, Ismet Inönü, din 11
august 1939, de la Istambul. Cei doi șefi de stat au convenit asupra celor ce urmeaz ă:
în cazul unei agresiuni, ambele Ńă ri se vor ap ăra și vor face interven Ńii la Londra și la
Paris ca asisten Ńa celor dou ă mari puteri s ă fie pus ă rapid în aplicare; ac Ńiuni
concertate la Belgrad pentru înt ărirea rela Ńiilor Iugoslaviei cu În Ńelegerea Balcanic ă;
medierea de c ătre guvernul turc a unui aranjament româno-sovietic privind grani Ńa
dintre cele dou ă Ńă ri. În ipoteza recunoa șterii „grani Ńei Nistrului”, România – a
declarat Carol al II-lea – era gata s ă încheie un pact de neagresiune cu U.R.S.S.
Garan Ńiile franco-britanice din 13 aprilie 1939 au jalona t politica de pace și
echilibru, promovat ă de România în preajma celui de-al doilea r ăzboi mondial. În

6
virtutea acestei politici – sublinia Grigore Gafenc u –, România s-a ferit s ă se lege, „fie
cu Germania contra Rusiei, fie de Rusia împotriva G ermaniei”.

Pactul Ribbentrop-Molotov și izolarea interna Ńional ă a României . În vara
anului 1939, Marea Britanie, Fran Ńa și U.R.S.S. au purtat negocieri în scopul
încheierii unei alian Ńe politice și militare care s ă previn ă noi acte de agresiune
germane. Marcate de la început prin suspiciuni reci proce, aceste negocieri treneaz ă
pân ă la 22 august 1939, când sunt întrerupte brusc de c ătre Kremlin în favoarea unei
cooper ări cu Berlinul. Antagonismul dintre ideologiile – b ol șevic ă și nazist ă – care
tutelau regimurile politice din cele dou ă Ńă ri nu le-a împiedicat s ă se în Ńeleag ă.
Diploma Ńia abil ă a Berlinului a transmis la Moscova o ofert ă mult mai atr ăgătoare
decât cea a Londrei și Parisului: achizi Ńii teritoriale în schimbul neutralit ăŃii în caz de
război. Într-un memorandum înaintat guvernului soviet ic, la 15 august 1939, guvernul
german declara c ă: „între Marea Baltic ă și Marea Neagr ă nu exist ă nici o problem ă
care nu ar putea fi solu Ńionat ă spre satisfac Ńia deplin ă a ambelor state”.
În noaptea de 23/24 august 1939, ministrul de exter ne german, Ioachim von
Ribbentrop, care ac Ńiona potrivit directivelor lui Hitler, și omologul s ău sovietic,
Veaceslav Molotov, parafau la Moscova, Tratatul de neagresiune dintre Germania și
U.R.S.S. și Protocolul adi Ńional secret . Acest din urm ă document, redactat și semnat
în biroul lui Stalin, delimita zonele de influen Ńă între cei doi parteneri, fiind vizate:
Ńă rile baltice – Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, Polonia și România. Protocolul
prevedea, la art. 3, c ă în ceea ce prive ște sud-estul european, partea sovietic ă î și
manifest ă interesul pentru Basarabia; partea german ă declar ă totalul dezinteres politic
pentru aceste regiuni.
Pactul Ribbentrop-Molotov a r ăsturnat toate calculele diploma Ńiei occidentale
și, mai ales, ale factorilor de decizie din statele situate între Germania și U.R.S.S.
Urm ările imediate au fost dintre cele mai grave, prefa Ńând declan șarea conflagra Ńiei.
Germania se asigura de neinterven Ńia ostil ă a sovieticilor în r ăzboiul pe care-l
proiectase împotriva Poloniei și î și proteja spatele în perspectiva unui r ăzboi cu statele
occidentale, iar Uniunea Sovietic ă se afirma în prim-planul politicii europene și
câ știga timp pentru consolidarea armatei și preg ătirea expansiunii sale politico-
militare spre Vest. Colaborarea celor dou ă mari puteri totalitare nu putea fi decât
conjunctural ă; ea era marcat ă de neîncredere și de ambi Ńii ascunse, mult mai mari
decât cele ce rezultau din tratat. În acest sens, G rigore Gafencu ar ăta c ă, prin acordul
său cu Stalin, Hitler trezise un imperialism latent c are nu a ștepta decât momentul
pentru a-și ocupa locul în marile tradi Ńii ale politicii Rusiei Ńariste. Izolat ă de puterile
garante, România și-a v ăzut limitate substan Ńial posibilit ăŃile de a ac Ńiona pe plan.
„România – îi scria Hitler lui Mussolini la 25 augu st 1939 – nu se mai afl ă în postura
de a putea lua parte la vreun conflict împotriva Ax ei”.
Obiectivele diploma Ńiei române dup ă încheierea pactului de neagresiune
germano-rus erau definite astfel, la 28 august 1939 , într-o telegram ă cifrat ă adresat ă
de Ministerul de externe Londrei și Parisului: ap ărarea independen Ńei și integralit ăŃii
teritoriale a Ńă rii; respectarea angajamentelor politice și militare contractate; înt ărirea
În Ńelegerii Balcanice și coordonarea ac Ńiunii statelor membre; urm ărirea unei politici
de destindere fa Ńă de Ungaria și Bulgaria angajamentul de a p ăstra „pacea balcanic ă”.

7
2. De la neutralitate la nonbeligeran Ńă

Neutralitatea României – o op Ńiune realist ă. La începutul celui de-al doilea
război mondial, România și-a proclamat neutralitatea. Îndat ă dup ă ce Marea Britanie
și Fran Ńa au declarat r ăzboi Germaniei (3 septembrie 1939), r ăspunzând astfel atac ării
Poloniei de c ătre Wehrmacht (1 septembrie 1939), Consiliul de Min i ștri a hot ărât ca
România s ă p ăstreze o atitudine pa șnic ă și s ă vegheze la siguran Ńa na Ńional ă. La 5
septembrie, regele Carol al II-lea nota în Jurnalul s ău zilnic c ă, împreun ă cu premierul
Armand C ălinescu a g ăsit o formul ă potrivit c ăreia „România, în situa Ńia actual ă, va
aplica cu stricte Ńe, în dorin Ńa ei de pace, stipula Ńiunile Conven Ńiunii de la Haga, asupra
îndatoririi Ńă rilor neutre”. Pentru a adopta aceast ă decizie, suveranul a întrunit la
Cotroceni, la 6 septembrie 1939, Consiliul de coroa n ă. Înf ăŃișând atitudinea
guvernului fa Ńă de conflictul abia izbucnit, Grigore Gafencu ar ăta c ă „bunele raporturi
înt ărite, cu toate puterile nu cuprind angajamente care s ă oblige la o participare la
conflict” și c ă „p ăstrarea atitudinii pa șnice este deplin îndrept ăŃit ă prin necesitatea de
a feri de r ăzboi bazinul dun ărean și Balcanii”; încheind, șeful diploma Ńiei Bucure știlor
preciza c ă politica „ne cere s ă urm ărim de acum înaite, regulile de neinterven Ńie și de
neutralitate, întrucât conflictul nu atinge interes ele, independen Ńa și integritatea
noastr ă, r ămânând fire ște s ă respect ăm în acela și fel angajamentele existente”.
Consiliul de coroan ă a aprobat în unanimitate ac Ńiunea diplomatic ă și m ăsurile
întreprinse de guvern pentru ap ărarea frontierelor na Ńionale și „a hot ărât observarea
strict ă a regulilor neutralit ăŃii stabilite fa Ńă de beligeran Ńii din actualul conflict”.
Neutralitatea era considerat ă singura solu Ńie diplomatic ă realist ă a momentului și
motivat ă juridic; ea nu distona cu obliga Ńiile interna Ńionale asumate de statul român.
Alian Ńa dintre România și Polonia din 1921 nu juca fa Ńă de Germania, ci fa Ńă de
U.R.S.S.; preconizând ajutor militar reciproc numai în cazul unui atac asupra
grani Ńelor r ăsăritene ale celor dou ă state. Neutralitatea nu era îns ă în acord cu
sim Ńă mintele opiniei publice. Marele istoric Nicolae Ior ga le-a exprimat cu fidelitate:
„Facem azi o alt ă politic ă decât aceea pe care o avem în inim ă. N-o putem face decât
pe aceea de azi!” Unii consilieri regali au pledat pentru neutralitate absolut ă, îns ă cei
mai mul Ńi au opinat pentru o ab Ńinere de la ostilit ăŃi, cu gândul c ă, la momentul
potrivit, România va fi implicat ă în conflict, dar obligatoriu al ături de puterile
occidentale. Statelor din Alian Ńa Balcanic ă – Grecia, Iugoslavia și Turcia – li s-a
explicat imediat, prin Ministerul de Externe, c ă „România r ămâne neutr ă pân ă când
acest conflict ar atinge independen Ńa și integritatea ei și interesele de via Ńă ale
prietenilor ei din În Ńelegerea Balcanic ă”.
Neutralitatea României era, înainte de toate, o con secin Ńă a constrângerii
strategice generate de Pactul Ribbentrop-Molotov, c onstrângere care s-a men Ńinut și
dup ă 17 septembrie 1939, când agresiunea Germaniei împo tiva Poloniei a fost urmat ă
de agresiunea U.R.S.S. Armata ro șie a p ătruns pe teritoriul polonez – potrivit versiunii
oficiale sovietice – pentru protejarea minorit ăŃilor ucrainean ă și bielorus ă, r ămase f ără
ap ărare, întrucât „statul polonez și guvernul s ău au încetat s ă existe în fapt”. La 18
septembrie 1939, r ăspunzând comunic ării ce-i fusese adresat ă cu o zi înainte de
guvernul sovietic, prin care acesta ar ăta c ă va duce o politic ă de neutralitate cu
România, guvernul de la Bucure ști reitera hot ărârea sa „de a p ăstra și el, mai departe,
neutralitatea fa Ńă de U.R.S.S.” și preciza, totodat ă, c ă „va continua s ă vegheze cu tot
patriotismul la siguran Ńa și ap ărarea frontierelor Ńă rii”.
Tratatul de prietenie și frontier ă germano-sovietic (28 septembrie 1939) a
modificat Protocolul adi Ńional secret – Germania a renun Ńat la Lituania în avantajul
U.R.S.S, primind, în schimb zona Lublin și un teritoriu la Est de Var șovia. Articolul 3

8
al Protocolului a r ămas neschimbat, dar Ribbentrop, care revenise la Mo scova pentru
semnarea noului tratat, a folosit prilejul pentru a cunoa ște atitudinea Moscovei fa Ńă de
România. R ăspunzând, Stalin i-a confirmat c ă se men Ńine pozi Ńia U.R.S.S. exprimat ă
la 23 august 1939, adic ă „deocamdat ă guvernul sovietic nu avea nici o inten Ńie de a
se atinge de România” .
În perioada neutralit ăŃii, România a fost favorabil ă victimelor agresiunii. Chiar
la începutul conflagra Ńiei, ea s-a remarcat prin atitudinea adoptat ă fa Ńă de Polonia, în
ciuda protestelor germane și sovietice: a îng ăduit tranzitul de material de r ăzboi pe
teritoriul său destinat polonezilor, și-a deschis grani Ńa și a primit zeci de mii de civili
și militari, inclusiv autorit ăŃile evacuate de la Var șovia, în urma dezagreg ării
structurilor politice ale statului polonez. Între r efugia Ńi s-au aflat: pre ședintele Ignacy
Mošcicki, comandantul suprem al Armatei poloneze, m are șalul Edward Ridz-Smigly,
ministrul de externe Iózef Beck. La fel, guvernul r omân a facilitat tranzitul spre
Anglia, prin portul Constan Ńa a tezaurului statului polonez. Potrivit regulilor de
neutralitate, trupele poloneze intrate în România a u fost dezarmate și internate. De
asemenea, guvernul român a respins cererea guvernul ui german de a opri plecarea
refugia Ńilor polonezi în vârst ă de 18-50 de ani, declarând c ă o astfel de m ăsur ă era
contrar ă Conven Ńiei de la Haga din 1907, care prevedea numai intern area militarilor și
nu a tuturor persoanelor ce pot lupta.
La 21 septembrie 1939, în plin ă zi și în centrul Bucure știlor, a fost asasinat
Armand C ălinescu. Condamnând actul terorist „de s ălbatic ă r ăzbunare”, comis de
legionari Nicolae Iorga scria: „Un om a fost jertfi t pentru lini ștea Ńă rii sale în ăuntru și
pentru independen Ńa ei în afar ă. El a c ăzut cum se putea a ștepta jertf ă unor fanatici
care urm ăreau de mult o vendet ă de sânge”.
România a ini Ńiat multiple ac Ńiuni politico-diplomatice, în limitele neutralit ăŃii
declarate , menite s ă contribuie la eliminarea încord ării interna Ńionale, la restabilirea
păcii europene sau, cel pu Ńin, la evitarea extinderii ostilit ăŃilor în sud-estul
continentului și, în caz de nevoie, respingerea în comun de c ătre statele din aceast ă
zon ă, a actelor de agresiune.
S-a urm ărit îndeosebi îmbun ătăŃirea raporturilor cu Ńă rile vecine, fie pe calea
încheierii unor pacte de neagresiune, fie în cadrul unei alian Ńe defensive mai largi,
denumit ă Blocul Neutrilor. La 30 octombrie 1939, guvernul d e la Bucure ști a propus
constituirea unui „bloc al statelor neutre”, în car e s ă intre Ńă rile În Ńelegerii Balcanice –
România, Turcia, Iugoslavia, Grecia –, împreun ă cu Bulgaria, Ungaria și Italia, pe
urm ătoarele baze: neutralitate „în cadrul actualului co nflict”; neagresiune între statele
membre; adoptarea unei pozi Ńii cel pu Ńin de neutralitate binevoitoare de c ătre statele
aderente la bloc, în cazul când unul din membri ace stuia ar fi atacat; normalizarea
măsurilor militare luate la grani Ńele comune; contacte directe între mini ștri de externe;
schimburi de informa Ńii politice și economice între guvernele respective; colaborare
economic ă în interes reciproc. Proiectul românesc a fost sus Ńinut de Ńă rile Alian Ńei
Balcanice, precum și de Marea Britanie, și cu unele rezerve, de Fran Ńa unde exista
teama ca Italia s ă nu atrag ă Blocul de partea Axei.
Prin crearea Blocului Neutrilor, diploma Ńia român ă urm ărea men Ńinerea Sus-
Estului Europei în afara conflictului mondial și prin aceasta, p ăstrarea statu-quo -ului
politic și teritorial. Nu s-a reu șit, în principal, datorit ă opozi Ńiei Germaniei, Italiei și
U.R.S.S.

Abandonarea politicii de neutralitate . Ofensiva Wehrmachtu-ului început ă la
10 mai 1940 în nordul și vestul Europei ( Fall Gelb ) și, îndeosebi, pr ăbu șirea militar ă a
Fran Ńei au risipit toate calculele diplomatice pe care m izase România în ultimii ani.

9
Carol al II-lea și consilierii s ăi apropia Ńi au v ăzut o solu Ńie salvatoare în orientarea
politic ă spre Germania, c ăreia au început s ă-i fac ă mai întâi însemnate concesii de
natur ă economic ă. La 27 mai 1940, în aceea și zi în care Belgia capitula în fa Ńa
Wehrmachtului, s-a semnat la Bucure ști „Pactul Petrol Armament”(„Öl-Waffen
Pakt”) prin care exporturile române ști de ŃiŃei erau destinate cu prioritate celui de-al
III-lea Reich, în schimbul armamentului și echipamentului de r ăzboi. A doua zi, la 28
mai 1940, Wihelm Fabricius, ministrul Germaniei la Bucure ști, era invitat de
premierul Gheorghe T ătărescu la pre ședin Ńia Consiliului de Mini ștri pentru a-i
comunica dorin Ńa României de a avea cu Reichul rela Ńii amicale animate de un spirit
de în Ńelegere reciproc ă și bazate pe o colaborare activ ă în toate domeniile. La 1 iunie
1940, Grigore Gafencu, bine cunoscut pentru simpati ile sale occidentale, este înlocuit
din fruntea Ministerului de Externe cu Ion Gigurtu, industria ș, om politic de orientare
progerman ă.
Astfel, la sfâr șitul lunii mai 1940, neutralitatea României proclam at ă în
septembrie 1939 era pe cale de a fi abandonat ă. Politica de apropiere fa Ńă de
Germania, raportat ă la evolu Ńia ostilit ăŃilor militare de pe continentul european a dus
statul român c ătre un statut de nonbeligeran Ńă . Acest statut s-a prelungit pân ă la 22
iunie 1941, când România a intrat în r ăzboi de partea Axei Berlin-Roma.
Renun Ńarea la neutralitate n-a putut salva interesele na Ńionale ale României. La
2 iunie 1940, Wilhelm Fabricius aducea r ăspunsul guvernului Reich-ului la
comunicarea lui Gheorghe T ătărescu din 28 mai. Era un r ăspuns cinic. Ministrul
Reichului întreba, aparent nedumerit, „dac ă și în ce m ăsur ă guvernul român este
dispus a trata privitor la o cerere de revizuire a vecinilor s ăi, ca, de exemplu, U.R.S.S.,
în chestiunea Basarabiei. La aceast ă întrebare, guvernul de la Bucure ști și-a exprimat
convingerea potrivit c ăreia, „în grani Ńele ei actuale, grani Ńe naturale și etnice”,
România „corespunde cel mai bine interesului pe car e Europa l-ar putea avea, la
încruci șarea de drumuri ce se fac pe Dun ărea de Jos și la gurile ei”. Totu și guvernul
român, pentru a da urmare și punctului de vedere german va începe tratative di rect cu
guvernul Uniunii Sovietice pentru a vedea cum se po t netezi asperit ăŃile. Despre
rela Ńiile Bucure știlor cu Budapesta, se exprima p ărerea c ă, „ori șice cesiune de teritoriu
în loc s ă lini șteasc ă agita Ńia Ungariei, o va m ări, ajungându-se la o situa Ńie mai grea.
Dac ă preten Ńiile revizioniste ale Ungariei fa Ńă de România s-ar putea motiva cel mult
sub aspectul necesit ăŃilor politice, acestea îns ă – se sublinia în r ăspunsul guvernului
român adresat guvernului german – „nu au nici o jus tificare din punctul de vedere al
realit ăŃilor geografice, economice, etnice și istorice”.

3. România sub impactul politicii marilor puteri totalitare

În prim ăvara anului 1940, regimul hitlerist și regimul stalinist au trecut la o
nou ă etap ă a expansiunii lor politice și militare. Germania ob Ńine succese rapide și
decisive în Nordul și Vestul Europei; pân ă la sfâr șitul lunii iunie, Wehrmachtul au
ocupat Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia și Fran Ńa. În Est, dup ă încheierea
războiului cu Finlanda (noiembrie 1939-martie 1940), Uniunea Sovietic ă a invadat cu
trupele sale Lituania, Letonia și Estonia, a impus noi guverne la Vilnius, Tallin și Riga
și, apoi, a anexat cele trei state baltice. Germania , secondat ă de Italia, și U.R.S.S. erau
hot ărâte s ă aplice în continuare dreptul for Ńei în locul for Ńei dreptului. În acest context,
România devine și ea obiectul politicii imperialiste a marilor pute ri totalitare.

10
Ultimatumul sovietic din iunie 1940 . Într-un raport prezentat în Sovietul
Suprem al U.R.S.S., la 29 martie 1940, V.M. Molotov a readus în aten Ńie public ă,
dup ă mul Ńi ani de t ăcere, preten Ńiile teritoriale sovietice fa Ńă de România; el a afirmat
că absen Ńa unui tratat de neagresiune între cele dou ă Ńă ri „se explic ă prin existen Ńa
unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basa rabiei, a c ărei anexiune de c ătre
România nu a fost niciodat ă recunoscut ă de U.R.S.S.”; cu toate acestea – sublinia
șeful diploma Ńiei Kremlinului – U.R.S.S. „n-a pus niciodat ă chestiunea înapoierii
Basarabiei pe cale militar ă. Astfel, nu este nici un motiv de agravare a rela Ńiunilor
sovieto-române”. Prin aceste aser Ńiuni, diploma Ńia sovietic ă l ăsa s ă se în Ńeleag ă c ă
România nu trebuie s ă se simt ă amenin Ńat ă de o ac Ńiune militar ă de felul celei
îndreptate contra Finlandei, dar c ă se a ștepta din partea Bucure știlor o ini Ńiativ ă
privind clarificarea rela Ńiilor bilaterale, pornind de la „problema Basarabie i”; totodat ă,
se lansau semnale c ătre beligeran Ńi într-un moment în care confruntarea decisiv ă
dintre ei pe frontul de Vest nu avusese loc: Berlin ul primea asigur ări c ă, în viitorul
apropiat, nu erau avute în vedere ostilit ăŃi care s ă aduc ă prejudicii economiei de
război germane prin perturbarea livr ărilor de petrol și alte produse române ști; Londra
și Parisul puteau s ă observe c ă Moscova nu ignora garan Ńiile de securitate anglo-
franceze acordate României, în aprilie 1939.
La jum ătatea lunii iunie 1940, guvernul de la Moscova î și modificase
atitudinea din moment ce trupele sovietice concentr ate în regiunea militar ă Kiev se
preg ăteau s ă „elibereze” Basarabia și Bucovina. La 23 iunie 1940, a doua zi dup ă
semnarea armisti Ńiului germano-francez de la Rethondes, Molotov i-a comunicat
ambasadorului Reichului la Moscova, von der Schulem burg, c ă guvernul U.R.S.S.
dorea rezolvarea „litigiului” cu România în cel mai scurt timp, „pe cale pa șnic ă”, dar
era hot ărât s ă recurg ă la for Ńa armelor dac ă nu i se d ădea satisfac Ńie. Extinderea
preten Ńiilor sovietice asupra Bucovinei a stârnit mânia lu i Hitler, sub motiv c ă aceast ă
provincie, spre deosebire de Basarabia, nu figura î n Protocolul adi Ńional secret din
1939 și, mai mult, ea apar Ńinuse Coroanei austriece și avea o însemnat ă popula Ńie de
etnie german ă. Pentru a face, chipurile, concesii partenerului s ău, Stalin și-a redus
preten Ńiile la partea de nord a Bucovinei. Primind acordul Berlinului, Moscova a
promis c ă va face tot posibilul pentru a nu fi afectate inte resele economice germane,
îndeosebi în „regiunile petrolofere române ști” și a cerut guvernului Reichului s ă
sf ătuiasc ă guvernul României s ă accepte revendic ările sovietice, în caz contrar,
războiul fiind inevitabil. Conformându-se, guvernul g erman a recomandat guvernului
român s ă accepte condi Ńiile ruse ști, f ără nici o rezerv ă; la fel, guvernul italian
consider ă „de interes european esen Ńial” ca România s ă evite un conflict cu Uniunea
Sovietic ă.
La 26 iunie, ora 10 seara, Molotov a remis ministru lui plenipoten Ńiar al
României la Moscova, Gheorghe Davidescu, o not ă ultimativ ă, cu termen de 24 de
ore, prin care se cerea „guvernului regal al Români ei: s ă înapoieze Basarabia c ătre
Uniunea Sovietic ă; s ă transmit ă Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu
frontierele potrivit h ărŃii al ăturate”. Luând cuno știn Ńă de textul Notei ultimative
sovietice, Gheorghe Davidescu a adoptat o atitudine demn ă și a ap ărat cu vehemen Ńă
drepturile și interesele României folosind argumemente istorice și juridice precum și
date concrete privind structura etnic ă a Basarabiei și Bucovinei; în dialogul purtat cu
Molotov, diplomatul român a comb ătut f ără menajamente „explica Ńiile” date de șeful
diploma Ńiei sovietice menite s ă justifice preten Ńiile asupra celor dou ă provincii
române ști. „Basarabia – sublinia Davidescu – a fost de cin ci secole româneasc ă”,
„Bucovina n-a apar Ńinut niciodat ă Rusiei”. Era – a continuat diplomatul român – în

11
interesul U.R.S.S. ca la grani Ńa de Vest a acesteia s ă existe „o Românie puternic ă,
unit ă în frontierele ei etnice și istorice”.
Guvernul român s-a declarat gata s ă înceap ă negocieri, dar, în noaptea de 27
spre 28 iunie se remite o nou ă not ă ultimativ ă, de ast ă dat ă cu termen de 24 de ore, din
care rezulta c ă nu era vorba de negocieri, ci de evacuarea teritor iului Basarabiei și
Bucovinei de Nord, solicitându-se ca trupele soviet ice s ă ocupe teritoriile române ști în
decurs de 4 zile, începând cu 28 iunie, orele 14, o ra Moscovei. Consiliul de coroan ă
întrunit împreun ă cu guvernul, la 27 iunie 1940, ora 12, a luat în d ezbatere con Ńinutul
primei note ultimative și a hot ărât respingerea acesteia cu majoritate de voturi și
mobilizarea general ă. Reunit în seara aceleia și zile, Consiliul de coroan ă a schimbat
hot ărârea: din cei 28 de participan Ńi, numai 6 și-au men Ńinut pozi Ńia, pronun Ńându-se
pentru rezisten Ńă – Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir,
Traian Pop și Ernest Urd ăreanu. Între timp, Carol al II-lea îl primise în au dien Ńă pe
trimisul Berlinului, Manfred von Killinger, care i- a declarat c ă, „în eventualitatea unei
rezisten Ńe armate române ști, colosul rus v ă va strivi. În consecin Ńă , ve Ńi pierde nu
numai Basarabia și Bucovina, ci în mod sigur, ceva mai mult”.
În r ăspunsul s ău c ătre guvernul sovietic, guvernul român sublinia c ă pentru a
evita gravele urm ări pe care le-ar avea recurgerea la for Ńă și deschiderea ostilit ăŃilor în
aceast ă parte a Europei, se vedea silit s ă accepte cererile de evacuare a Basarabiei și
Bucovinei de Nord. Aceast ă decizie a fost luat ă în condi Ńii de izolare politic ă, militar ă
și diplomatic ă a Ńă rii și dup ă ce Ministerul Ap ărării Na Ńionale și Marele Stat Major au
sus Ńinut c ă, în ipoteza rezisten Ńei, armata nu putea rezista mai mult de trei luni î n lupt ă
cu inamicul. „Fric ă și la șitate, poate pruden Ńă s ănătoas ă, numai viitorul ne-o va ar ăta”
– nota Carol al II-lea în Jurnalul său, la 28 iunie 1940.
Faptele care au urmat ultimatumului sovietic din iu nie 1940 întrunesc toate
elementele unei agresiuni împotriva României. Armat a ro șie a p ătruns în spa Ńiul
aerian și terestru român în noaptea de 27/28 iunie 1940 – d eci înainte ca guvernul
român s ă consimt ă retragerea trupelor și administra Ńiei sale, ceea ce însemna, potrivit
Conven Ńiei de la Londra din 1933 privind definirea agresor ului, o agresiune armat ă.
Trupele sovietice au invadat Basarabia și Bucovina de Nord printr-o ac Ńiune militar ă
de anvergur ă, minu Ńios preg ătit ă și s-au comportat pe teritoriul ocupat ca pe un teat ru
de opera Ńiuni inamice: au luat mii de prizonieri care au fos t interna Ńi în lag ăre; au
capturat însemnate cantit ăŃi de armament și de tehnic ă militar ă etc. Actele de
agresiune au continuat și dup ă 3 iulie 1940, când se încheiase retragerea trupelo r
române în spatele liniei de demarca Ńie trasate de Stalin și Molotov; trupele sovietice
dispuse în dispozitiv ofensiv au încercat în perman en Ńă s ă dep ăș esc ă aceast ă linie,
provocând incidente de frontier ă, încheiate cu mor Ńi și r ăni Ńi, ocupând o serie de
ostroave pe bra Ńul Chilia, blocând astfel naviga Ńia vaselor române ști pe aceast ă arter ă
fluvial ă dun ărean ă, capturând nave române ști la Gurile Dun ării ș.a. Astfel, în perioada
27 iunie – 3 iulie 1940, România a suportat rigoril e unui r ăzboi nedeclarat din partea
vecinului s ău de la Est. Un r ăzboi care nu intra între conceptele clasice ale teo riei
conflictelor armate cunoscute în epoc ă.
Ultimatumul sovietic a lovit, primul, în opera isto ric ă înf ăptuit ă de na Ńiunea
român ă în 1918, sfidând cu brutalitate hot ărârile suverane de Unire de la Chi șin ău,
Cern ăuŃi și Bucure ști. U.R.S.S. a r ăpit României un teritoriu de 50.762 km 2 cu
popula Ńie de 3.776.309 locuitori.
Guvernul României nu a încheiat vreun act de cedare sau de delimitare a
teritoriilor sale ocupate de Armata ro șie și nu a recunoscut vreo motiva Ńie legal ă a
anexiunii. În ședin Ńa comun ă a Camerei Deputa Ńilor și a Senatului din 2 iulie 1940,
primul ministru Gheorghe T ătărescu, sublinia, „am hot ărât evacuarea Basarabiei și a

12
Bucovinei de Sus pentru a putea salva azi fiin Ńa statului român și pentru a nu pune în
primejdie viitorul românismului. Declar aici c ă am luat aceast ă hot ărâre sub presiunea
for Ńei într-unul din cele mai grele momente ale istorie i noastre și l ăsând viitorului
sarcina s ă judece actul nostru”.
Faptul c ă factorii de decizie de la Bucure ști nu au respins ultimatumul
Moscovei, cu toate c ă acesta nu-și g ăsea nici o justificare în normele de drept
interna Ńional a l ăsat, în opinia public ă din Ńar ă și din str ăin ătate, în cercurile
diplomatice europeane, impresia unei înfrângeri a R omâniei, întrucât, cu pu Ńin timp
înainte de primirea notelor ultimative trimise de U .R.S.S., regele Carol elogiase,
printr-o cuvântare public ă, valoarea armatei române și calit ăŃile fortifica Ńiilor realizate
în Basarabia.

Dictatul de la Viena din 30 august 1940 . Cedarea Basarabiei și a Bucovinei
de Nord a marcat începutul pr ăbu șirii României întregite. Preten Ńiile revizioniste ale
Ungariei și ale Bulgariei încurajate de Germania, Italia și U.R.S.S. n-au putut fi
st ăvilite, cu toate c ă guvernan Ńii de la Bucure ști schimbaser ă orientarea politicii
externe a Ńă rii. La 1 iulie 1940, România a renun Ńat oficial la garan Ńiile anglo-franceze
din aprilie 1939, devenite inoperante; a doua zi, C arol al II-lea s-a adresat lui Hitler cu
cererea de a proteja România „în aceste vremuri de grea încercare”, prin trimiterea
unei misiuni militare și garantarea frontierelor.
În r ăspunsul sosit la Bucure ști, la 4 iulie 1940, se ar ăta c ă în opinia Reichului
„România nu va putea evita cedarea anumitor teritor ii c ătre Ungaria și Bulgaria” și c ă
pentru aceasta i se recomand ă s ă înceap ă imediat negocieri cu cele dou ă Ńă ri. În
aceea și zi, s-a format un nou guvern prezidat de Ion Gigu rtu care a anun Ńat printr-o
declara Ńie public ă hot ărârea sa de a urma o politic ă de integrare a României în
sistemul Axei Roma-Berlin.
La 6 iulie, suveranul de la Bucure ști, r ăspunzând Führerului, s-a declarat de
acord cu începerea de negocieri între România, pe d e o parte, și Ungaria și Bulgaria,
pe de alt ă parte, pe baza schimbului de popula Ńie și, ca accesoriu, eventuale rectific ări
de grani Ńă , solicitântu-se sprijin pentru ca guvernele de la Budapesta și Sofia s ă nu-și
extind ă preten Ńiile „peste limitele justi Ńiei na Ńionale și ale considerentelor politice”. A
urmat cunoscuta scrisoare a lui Hitler din 15 iulie 1940, prin care i se repro șa lui Carol
al II-lea politica promovat ă anterior de România și condi Ńiona „o atitudine
prietenoas ă” din partea Germaniei, de ced ări teritoriale în favoarea Ungariei și
Bulgariei; altfel – se sublinia în scrisoare – „Sfâ r șitul, mai devreme sau mai târziu – și
poate în foarte scurt timp – ar putea fi chiar dist rugerea României”.
În zilele de 26 și 27 iulie 1940, primul ministru Ion Gigurtu și ministrul de
externe Mihai Manoilescu au efectuat un turneu dipl omatic în Germania și Italia
pentru a cunoa ște în mod direct concep Ńia puterilor Axei privind tratativele pe care
România era somat ă s ă le deschid ă cu Ungaria și Bulgaria. Rezultatele întâlnirii cu
Hitler (Berchtesgaden, 26 iulie) au fost sintetizat e astfel de Manoilescu: a) Românii
urmau s ă trateze „liberi, nesili Ńi și f ără nici o interven Ńie german ă”; b) Tratativele nu
erau legate de nici un termen de încheiere ; c) Baza tratativelor s ă fie schimbul de
popula Ńie , cu scopul de a se ajunge la o solu Ńie în care „nici un ungur s ă nu r ămân ă
sub români și nici un român sub unguri”; s-a l ăsat deschis ă posibilitatea unui plebiscit ,
cel pu Ńin, par Ńial, în Transilvania, sub controlul a dou ă state neutre, de exemplu Italia
și Spania, care s ă supravegheze schimbul de popula Ńie.
La Roma, Mussolini a confirmat în total, „cu o fide litate aproape servil ă”
punctele fixate cu o zi înainte de Hitler. Cei doi dictatori – ar ăta Manoilescu – „se
păzeau de ideea unui arbitraj ca de cea mai nepl ăcut ă eventualitate pentru ei”,

13
Führerul recunoscând c ă mai f ăcuse un arbitraj, între unguri și slovaci și n-a avut
decât nemul Ńumire din partea lor (Aluzie la primul dictat de la Viena din 1939). La
scurt timp, dup ă cum observa cu am ărăciune Manoilescu, Hitler și Mussolini și-au
înc ălcat flagrant cuvântul.
La 16 august 1940, au început tratativele româno-un gare, care s-au soldat cu
un e șec total. Guvernul de la Budapesta a refuzat s ă accepte principiul etnic; adic ă
efectuarea unui schimb de popula Ńie înso Ńit în subsidiar de unele rectific ări de
frontier ă.
Peste zece zile, guvernul român a primit „invita Ńia” ca Mihail Manoilescu s ă
vin ă la Viena, învestit cu „depline puteri”, pentru tra tative privind rela Ńiile româno-
ungare. O invita Ńie similar ă a fost adresat ă guvernului ungar. Delega Ńii români
(Manoilescu era înso Ńit de Valeriu Pop) au fost supu și unui adev ărat șantaj. Mai întâi,
la 29 august ei au fost informa Ńi de c ătre Ribbentrop și Ciano, c ă Germania și Italia î și
asumaser ă rolul de arbitri în „diferendul” român-ungar, apoi au cerut s ă comunice
pân ă la ora 20 dac ă erau de acord cu „arbitrajul”. Ca m ăsuri de presiune asupra
României, o serie de unit ăŃi germane au fost transferate din Vest în Est, fiin d preg ătite
să execute o opera Ńie rapid ă de ocupare a zonei petrolifere române ști, în zilele 31
august – 1 septembrie 1940, inclusiv prin forma Ńiuni de para șuti ști. În paralel, s-a
încurajat în mod tacit atitudinea belicoas ă a Budapestei și s-a exacerbat, în scop
diversionist, pericolul unei interven Ńii comune ungaro-sovietice sprijinit ă de Bulgaria.
Informa Ńiile alarmante, furnizate României de Germania și Italia în acele zile, pe
diferite canale diplomatice și militare „binevoitoare” despre mi șcările de trupe de la
hotarele ei, au sporit deruta guvernan Ńilor, le-au anihilat discern ământul și voin Ńa de a
rezista șantajului.
Consiliul de coroan ă și guvernul întrunite în noaptea de 29 spre 30 augus t
1940 au decis cu o majoritate de 21 contra 10 și o ab Ńinere să se supun ă dictatului
puterilor Axei, motivând c ă aceasta era singura solu Ńie pentru salvarea fiin Ńei politice
a statului român. S-au manifestat atunci, ca și în cazul ced ării Basarabiei și Bucovinei
de Nord, caren Ńele regimului autoritar al lui Carol al II-lea.
Prin dictatul de la Viena, pronun Ńat de Germania și Italia în complicitate cu
Ungaria, României i s-a r ăpit un teritoriu de 43.360 km 2 cu peste 2 milioane de
locuitori, dintre care 50,2% români, 37,1% secui și maghiari, 5,7% evrei, 2,8%
germani, restul fiind ruteni, cehi, slovaci și alte etnii. „Astfel, mi șele ște, prin
surprindere și violen Ńă , ca tâlharii în miez de codru – scria Raoul Bossy – a fost ucis ă
vremelnic România Mare de Hitler și Mussolini, de Ribbentrop și Ciano.”
„Arbitrajul” Germaniei și Italiei de la Viena din 30 august 1940 nu a avut
nimic comun cu ceea ce presupunea o asemenea proced ur ă, în afar ă de denumire. A
fost un dictat imperialist ce viola flagrant dreptu l inalienabil al românilor, înf ăptuit
prin hot ărârea istoric ă a Marii Adun ări Na Ńionale de la Alba Iulia din 1 decembrie
1918. Ribbentrop și Ciano au invocat insistent în fa Ńa delega Ńilor români pericolul
grav al dispari Ńiei statului român, ca urmare a unei agresiuni simu ltane a Rusiei,
Ungariei și Bulgariei. Al doilea „arbitraj” de la Viena era – așa cum declara lordul
Halifax în Camera Lorzilor, la 5 septembrie 1940 – „rezultatul unui dictat impus
României de c ătre Puterile Axei, prin constrângere”.
Linia de demarca Ńie impus ă la Viena a afectat extrem de grav teritoriul
românesc situat la nord de Carpa Ńii Meridionali și în vestul Ńă rii, p ătrunzând ca un
pumnal împlantat în îns ăș i inima României. Ea t ăia c ăile de comunica Ńii, separa
ora șele industriale din zonele de materii prime, condam nând la izolare și regres
economic atât partea de sud, cât și pe cea de nord a Transilvaniei. În pofida mutil ării
geografice a teritoriului românesc, autorii dictatu lui nu au putut rupe din trupul

14
Transilvaniei o regiune în care românii s ă nu fie majoritari. Pentru a se încorpora
Ungariei 976.955 cet ăŃeni de etnie maghair ă a trebuit s ă intre sub ocupa Ńie str ăin ă
1.321.581 de români, ceea ce a f ăcut pe observatorii obiectivi s ă remarce c ă Ungaria a
primit prin „Arbitrajul”de la Viena mai mul Ńi români decât unguri.
Puterile Axei au oferit României, o dat ă cu verdictul de la Viena, garantarea
frontierelor sfârtecate, care-i mai r ămăseser ă. Prin dou ă note identice, înmânate lui
Manoilescu, la 30 august 1940, se prevedea c ă Germania și Italia î și asumau „garan Ńii
de inviolabilitate și integritate a Statului Român”. Aceste garan Ńii au nemul Ńumit
guvernul sovietic. În noiembrie 1940, Hitler i-a de clarat lui Molotov, aflat în vizit ă la
Berlin, c ă Germania a respectat clauzele pactului secret din 1939 spre deosebire de
„partea rus ă”, argumentând cu exemplul Bucovinei. Replicând, mi nistrul de externe
sovietic a ar ătat c ă Germania trebuie s ă în Ńeleag ă interesul Rusiei fa Ńă de Bucovina,
dar în loc de aceasta, a garantat întregul teritori u al României și a desconsiderat cu
totul dorin Ńele Rusiei cu privire la Bucovina de Sud.
În raportul trimis Ministerului de Externe la 21 se ptembrie 1940, Grigore
Gafencu, semnala c ă tema tuturor convorbirilor diplomatice la Moscova în s ăpt ămâna
trecut ă a fost: sup ărarea Guvernului sovietic în urma Conferin Ńei de Arbitraj de la
Viena . Dup ă unii – „versiunea britanic ă” – germanii și ru șii au lucrat din nou mân ă în
mân ă pentru a înlesni „opera Ńia de la Viena”; dup ă al Ńii – „versiunea italian ă”,
conducerea sovietic ă nu a fost în știin Ńat ă decât în ultimul moment și numai în mod
aproximativ despre ceea ce se decisese la Viena, af lând rezultatul – adic ă noua linie
de frontier ă româno-maghiar ă și garan Ńia germano-italian ă – numai din ziare și din
comunicarea oficial ă pe care contele Schulemburg i-a f ăcut-o lui Molotov, la 31
august 1940. „Versiunea italian ă” – cum a numit-o ilustrul diplomat român – era cu
certitudine cea real ă. Guvernul U.R.S.S. era nemul Ńumit c ă s-au luat hot ărâri privind
„noua orânduial ă” în Sud-Estul Europei f ără participarea sa. „Reîncepe chestia de la
München!” – ar fi declarat la lega Ńia Suediei Solomon Abramovici Lozovski (Dridzo)
adjunct al Comisarului sovietic pentru Afaceri Str ăine. Nemul Ńumire de form ă,
întrucât sovieticii considerau c ă au un drept câ știgat, în urma Pactului din 23 august
1939 și în urma unei strânse colabor ări economice și politice care au urmat cu
germanii, c ă vor putea participa întotdeauna la prefacerile din Bazinul dun ărean și din
Peninsula Balcanic ă. Nemul Ńumire de fond: Împ ărŃirea zonelor de influen Ńă între
Germania și Uniunea Sovietic ă în Sud-Estul Europei nu fusese deosebit de precis ă.
Ru șii au p ăstrat o „rezerv ă mental ă” referitoare la Balcani – o u șă întredeschis ă spre
Sud – pentru a- și împlini o dat ă visul de a lua în st ăpânire exclusiv ă Marea Neagr ă și
Strâmtorile. Apropierea de Carpa Ńi și de zona petrolifer ă româneasc ă le îng ăduia, de
asemenea, s ă ocupe pozi Ńii de ap ărare prielnice în cazul unei întoarceri a ofensivei
Germaniei spre Est.
La rândul lor, puterile Axei au urm ărit, prin „arbitrajul” aplicat României și
Ungariei, s ă evite apari Ńia unor noi perturb ări în centrul și sud-estul Europei de natur ă
să deranjeze concentrarea eforturilor germane în „b ătălia Angliei” și, totodat ă, s ă
genereze noi preten Ńii ruse ști la Dun ăre și în Balcani. Divizarea Transilvaniei n-a
rezolvat „definitiv” – cum pretindea von Ribbentrop – „o important ă și dificil ă
problem ă a politicii europene”, și nici n-a însemnat – cum sus Ńinea contele Ciano – o
„mare victorie politic ă și militar ă” contra diploma Ńiei britanice. Conceput și înf ăptuit
din perspectiva intereselor Axei, al doilea „arbitr aj” de la Viena nu era menit s ă pun ă
bazele unor „rela Ńii prietene ști durabile” între România și Ungaria; dimpotriv ă,
„arbitri” aveau doar posibilitatea manipul ării guvernelor celor dou ă state în func Ńie de
proiectele lor europene.

15
Aranjamentele puterilor Axei de la Viena din 30 aug ust 1940 au dovedit o dat ă
în plus destinul tragic al statelor situate între G ermania și U.R.S.S., într-o conjunctur ă
politico-diplomatic ă interna Ńional ă total defavorabil ă. Era o conjunctur ă în care
democra Ńiile occidentale e șuaser ă nu doar în promovarea aspira Ńiilor lor europene, ci
chiar în ap ărarea propriilor interese na Ńionale.

Cedarea Cadrilaterului dobrogean . Ultimul act al dramei României Mari s-a
consumat tot sub presiunea Germaniei și Italiei, c ărora li s-a asociat Uniunea
Sovietic ă, dând câ știg de cauz ă preten Ńiilor bulgare asupra Cadrilaterului dobrogean.
Revizioni știi de la Sofia au între Ńinut aceste preten Ńii întreaga perioad ă interbelic ă,
îndeosebi dup ă 1934, când în diverse localit ăŃi bulgare au fost organizate manifesta Ńii
având ca slogan: „lupta pentru mântuirea Dobrogei d e sub tirania româneasc ă”; în
1939, regele Boris al III-lea al Bulgariei a propus o formul ă de retrocedare a Dobrogei
de Sud, f ără Silistra și Balcic, în ultima localitate având re ședin Ńa regina Maria.
Ulterior, beneficiind de îndemnuri din partea maril or puteri, vecinii românilor de la
Sud și-au m ărit preten Ńiile. Bulgaria era încurajat ă nu numai de puterile Axei, ci și de
Marea Britanie și Fran Ńa, iar Uniunea Sovietic ă î și dorea chiar o frontier ă comun ă cu
Bulgaria, ceea ce ar fi condus la împ ărŃirea Dobrogei între cele dou ă Ńă ri.
La 27 iunie 1940, guvernul bulgar a înaintat un Mem orandum c ătre
Departamentul Politic al Ministerului de Externe al Reichului prin care solicita, „în
leg ătur ă cu dezvoltarea crizei basarabene” sprijin pentru s atisfacerea revendic ărilor
sale teritoriale fa Ńă de România. Regele și guvernul de la Sofia se aflau, potrivit
Memorandumului, într-o situa Ńie dificil ă întrucât „Bulgaria ar putea s ă primeasc ă
acum Dobrogea ca un dar din mâinile Uniunii Sovieti ce, mai de grab ă decât din cele
ale Germaniei”. Reluând demersurile c ătre Berlin, la 31 iulie 1940, o delega Ńie
bulgar ă cu premierul Bogdan Filov și ministrul de externe Ivan V. Pazov, a ob Ńinut
sprijinul lui Hitler în privin Ńa retroced ării Dobrogei de Sus, inclusiv Silistra și
Balcicul; în acela și timp, Führerul i-a sf ătuit pe bulgari s ă nu pretind ă mult „ca s ă nu
intre în sistemul de târguial ă cu românii”. Mihail Manoilescu a atribuit acestei opinii a
lui Hitler, un adev ărat caracter de sentin Ńă arbitral ă și i-a adresat lui Fabricius „un
violent” protest exprimându- și uimirea și indignarea pentru faptul c ă numai cu trei
zile înainte Hitler fusese de acord c ă în problema Cadrilaterului dobrogean românii s ă
trateze în mod liber cu bulgarii. Teama ministrului de externe al României – care s-a
dovedit a fi perfect îndrept ăŃit ă – consta în aceea c ă se ar ăta diploma Ńiei Bucure știlor
„modul de a proceda în viitor și în ceea ce prive ște cealalt ă problem ă, mult mai
important ă, a Transilvaniei”.
Negocierile dintre guvernul de la Bucure ști cu cel de la Sofia au început la 19
august 1940, la Craiova, și s-au purtat „într-un spirit de șican ă și meschin ărie”,
provocat de partea bulgar ă, care, mizând îndeosebi pe sprijinul Berlinului, c onsidera
că problema era tran șat ă și refuza orice propunere a p ărŃii române, cum era de pild ă
aceea a inser ării în tratat a unor garan Ńii referitoare la regimul minorit ăŃilor române
din Bulgaria. În cele din urm ă, guvernul român a cedat, ajungându-se la un acord de
principiu privitor la cedarea p ărŃii de sud a Dobrogei în limitele frontierei româno-
bulgare existente înainte de r ăzboaiele balcanice din 1912 și 1913.
Preliminariile tratatelor de la Craiova atest ă c ă decizia privind cedarea
Cadrilaterului a fost adoptat ă sub imperativul constrângerii și dup ă respingerea unor
demersuri foarte insistente. În prima jum ătate a lunii august, Mihai Manoilescu a
trimis la Berlin și la Roma câte un Aide-Memoire , în care se argumenta pe larg un
punct de vedere, pe care și-l asuma, privind „diferendul” româno-bulgar. În e sen Ńă ,
omul politic român sus Ńinea c ă Ńinutul Cadrilaterului dobrogean nu fusese anexat de

16
România din motive strategice sau de compensa Ńie, ci pentru a servi drept rezerv ă de
colonizare a românilor macedoneni , care date fiind modific ările teritoriale rezultate în
urma r ăzboaielor din 1912-1913, nu mai puteau r ămâne sub st ăpânirile balcanice
șoviniste, dup ă ce tr ăiser ă relativ lini ști Ńi sub regimul tolerant al Imperiului otoman.
Cercetarea documentelor P ăcii de la Bucure ști din 1913, existente în Arhiva
Ministerului de Externe al României, – sublinia Man oilescu – „nu a descoperit nici o
urm ă de justificare pentru anexarea Cadrilaterului alta decât argumentul idiot al
grani Ńei strategice dublat de argumentul ru șinos al compensa Ńiei pentru m ărirea
Bulgariei”. Manoilescu deplora faptul c ă într-o Ńar ă cu atâ Ńia oameni de calitate, cu un
guvern conservator precum cel din timpul Conferin Ńei de pace din 1913 – care
con Ńinea personalit ăŃi precum Titu Maiorescu, Take Ionescu, Alexandru
Marghiloman, Alexandru B ădărău, Constantin C. Arion și al Ńii – nu s-a putut g ăsi o
justificare mai convenabil ă a acestui act. Diploma Ńia român ă – opinia Manoilescu – n-
a insitat prea mult în privin Ńa Cadrilaterului, „fiindc ă risc ăm s ă-l indispunem pe Hitler
și s ă p ăgubim astfel în chestiunea cealalt ă, infinit mai important ă, a Transilvaniei”. La
7 septembrie 1940 s-a semnat Tratatul care stipula transferarea jude Ńelor Durostor și
Caliacra din componen Ńa statului român în cea a statului bulgar, tratat r atificat de
generalul Ion Antonescu, la 10 septembrie 1940. Rom ânia ceda Bulgariei o suprafa Ńă
de 6.921 km 2 cu o popula Ńie de 425.000 locuitori. În tratat, se consemneaz ă declara Ńia
solemn ă a fiec ărei p ărŃi contractante „s ă nu mai formuleze vreo preten Ńie de ordin
teritorial împotriva celeilalte p ărŃi contractante”.
Cedarea Cadrilaterului dobrogean nu a afectat, comp arativ cu r ăș luirile
teritoriale din iunie și din august 1940, la fel de profund, nici lumea po litic ă, nici
opinia public ă româneasc ă. Spre deosebire de celelalte modific ările de frontier ă din
estul, nord-estul și vestul României care purtau în ele motiva Ńii pentru între Ńinerera
conflictelor cu vecinii, aceea din sud a condus la realizarea unei formule de
compromis oarecum acceptabil ă pentru ambele p ărŃi. Tratatul prevedea schimbul
obligatoriu dintre supu șii români de origine etnic ă bulgar ă din jude Ńele Tulcea și
Constan Ńa și supu șii români de origine etnic ă român ă din jude Ńele Durostor și
Caliacra. Se admitea și un transfer facultativ de popula Ńie, în termen de un an de la
ratificarea Tratatului care s ă-i cuprind ă pe bulgarii din România și pe românii din
Bulgaria, afla Ńi în alte regiuni ale celor dou ă Ńă ri.
Pierderile teritoriale, umane, naturale și spirituale impuse na Ńiunii române de
către marile puteri totalitare, prin actele dictatori ale din vara anului 1940, sunt
incomensurabile, iar povara consecin Ńelor lor se resimte și ast ăzi.

4. Un nou regim politic și o nou ă orientare extern ă

În toamna anului 1940, România se afla în fa Ńa unei noi perioade a istoriei sale
contemporane: o perioad ă în care a încercat s ă-și p ăstreze fiin Ńa de stat și s ă
recupereze ceea ce se putea din patrimoniul s ău na Ńional luat prin for Ńă și dictat.
Regimul lui Carol al II-lea s-a pr ăbu șit datorit ă numeroaselor sale caren Ńe
institu Ńionale și morale și a presiunilor externe. Criza politic ă și-a g ăsit o cale de
solu Ńionare prin propulsarea în fruntea guvernului a gen eralului Ion Antonescu care,
dup ă ce a e șuat în tentativa de alc ătuire a unui cabinet de „uniune na Ńional ă”, a recurs
la instituirea unui regim de tip totalitar. Investi t prin decret-regal, la 6 septembrie
1940, „cu depline puteri pentru conducerea statului român”, generalul a refuzat
propunerile liderilor partidelor istorice de a gest iona o tranzi Ńie c ătre o guvernare
democratic ă, acceptând în schimb, sugestiile primite de la Ber lin de a-și asocia la

17
putere Mi șcarea legionar ă; date fiind afinit ăŃile doctrinare și structurale ale acesteia cu
na Ńional-socialismul german și cu fascismul italian. La 14 septembrie 1940, este
proclamat, prin decret-regal, semnat de tân ărul suveran Mihai I, „statul na Ńional-
legionar”. Potrivit aceluia și decret-regal, Ion Antonescu „era conduc ătorul statului
legionar și șeful regimului legionar”, iar Horia Sima „conduc ătorul Mi șcării
legionare”; de condi Ńii legale beneficia și Grupul Etnic German, condus de Andreas
Schmidt, pe baza principiilor și ordinelor primite de la Berlin. La 20 noiembrie 1 940,
Grupul Etnic German, având în acel moment circa 350 .000 de persoane, a fost
declarat persoan ă juridic ă de drept public.
Politica extern ă a noului regim a fost orientat ă, de la început spre puterile
Axei, îndeosebi spre Germania, crezându-se c ă astfel puteau fi rezolvate marile
probleme ale României, atât cele imediate, cât și cele de viitor. Germania – sublinia
generalul Antonescu în ședin Ńa Consiliului de Mini ștri din 18 septembrie 1940 – „ne
asigur ă și grani Ńele și libertatea și rolul pe care-l vom juca în Europa de mâine”.
Ac Ńiunile politico-diplomatice și militare menite s ă includ ă România în sistemul Axei,
ini Ńiate fie la Bucure ști, fie Berlin sau la Roma, au purtat amprenta voin Ńei celor dou ă
mari puteri totalitare, dar aceast ă voin Ńă era înf ăŃișat ă ca o expresie a intereselor
comune, româno-germano-italiene.
Răspunzând scrisorii ce-i fusese adresat ă de Ion Antonescu, la 6 septembrie
1940, prin care-l anun Ńa c ă a preluat conducerea guvernului român, Hitler Ńinea s ă
sublinieze c ă „în noua ordine european ă, viitorul poporului român era asigurat în
strâns ă leg ătur ă cu puterile Axei, Germania și Italia”.

Intrarea trupelor germane în România . La 19 septembrie 1940, Hitler a dat
curs cererii adresate înc ă de Carol al II-lea și reluat ă de Ion Antonescu, de a trimite în
România misiuni ale armatei terestre și ale for Ńelor aeriene germane cu scopul de a
instrui armata român ă potrivit noilor metode și tehnici ale r ăzboiului; adev ărata
misiune a trupelor germane, care nu trebuia s ă fie evident ă, nici pentru ele, nici pentru
români era, potrivit Ordinului Înaltului Comandamen t al Wehrmacht-ului: s ă apere
câmpurile petrolifere pentru a nu fi acaparate de o ter Ńă putere; s ă dea posibilitate
armatei române s ă efectueze opera Ńiuni diferite, corespunz ător unui plan efectiv
elaborat în favoarea intereselor Germaniei; s ă se preg ăteasc ă pentru angajarea for Ńelor
germane și române într-un eventual r ăzboi cu Uniunea Sovietic ă.
La 12 octombrie 1940, au sosit la Bucure ști primele elemente ale Misiunii
militare germane sub comanda generalului de cavaler ie Erich Hansen; pân ă la
începutul lunii noiembrie a fost adus ă în grab ă în România o divizie. La sfâr șitul
anului 1940 și începutul anului 1941, noi unit ăŃi germane p ătrund în România;
efectivul lor total fiind, în acel moment 170.630 d e militari. Prezen Ńa trupelor germane
în România, efectivele și cheltuielile pentru subzisten Ńa acestora au fost reglementate
printr-un protocol întocmit pe baza indica Ńiilor generalului Antonescu. La 24
octombrie 1940, el a cerut s ă se stabileasc ă precis cât va dura misiunea german ă și
obliga Ńiile statului român sub raport financiar. Principiu l fiind: „a nu se transforma o
bun ă inten Ńie politic ă și militar ă într-o ruin ă finaciar ă și economic ă pentru România”.
La 10 octombrie 1940, când primele forma Ńiuni ale Wehrmachtului intrau în
zona Bra șov, ofi Ńerii comandan Ńi ai acestor trupe primiser ă ordin, printr-o directiv ă
semnat ă de Hitler „s ă se evite și cea mai mic ă aparen Ńă de ocupa Ńie militar ă a
României”. Concomitent, Ribbentrop i-a cerut ambasa dorului von der Schullenberg s ă
motiveze oficialit ăŃilor sovietice c ă prin trimiterea trupelor sale în România, Germania
urm ărea s ă men Ńin ă „lini ștea și ordinea în Balcani” și s ă-și protejeze interesele contra
amenin Ńă rilor engleze. Când diplomatul german i-a comunicat aceast ă interpretare,

18
Molotov, zâmbind, a remarcat c ă, dup ă p ărerea sa, englezii aveau alt vânat de urm ărit
și nu se gândeau la o invadare a României. Șeful diploma Ńiei sovietice î și exprima
nemul Ńumirea, câteva zile mai târziu, într-o manier ă prudent ă și insinuant ă, publicând
un comunicat prin care dezmin Ńea afirma Ńia unui ziar danez potrivit c ăreia Moscova ar
fi fost informat ă, în timp util, asupra num ărului de trupe germane trimise în România
și a scopului urm ărit de aceast ă ac Ńiune. Dorind parc ă s ă accentueze supozi Ńiile
superiorilor săi, plenipoten Ńiarul sovietic la Bucure ști, Anatoli Lavrentiev, transmitea
la Moscova ideea c ă „sub standardul luptei împotriva Angliei, Germania se preg ăte ște
de lupt ă împotriva Uniunii Sovietice”. Germania – sus Ńinea diplomatul sovietic – avea
inten Ńia de a-și consolida pozi Ńiile militaro-trategice în Sud-Estul Europei,
condiderând România un cap de pod și un centru economic de importan Ńă major ă, pe
care s ă-l poat ă folosi în încerc ările sale de a- și satisface, pe de o parte, „ambi Ńiile
imperialiste” prin avansare c ătre litoralurile M ării Negre și M ării Mediterane, iar pe
de alt ă parte, s ă-și creeze facilit ăŃi militare împotriva Uniunii Sovietice.
Prezen Ńa Wehrmacht-ului în România preocupa și cercurile politice și
diplomatice britanice. R.A. Butler, subsecretar par lamentar al Foreign Office-ului,
declara, la 20 noiembrie 1940, în Camera Comunelor, c ă guvernul de la Bucure ști
„invitase trupele geramne s ă intre în Ńar ă și ele sosiser ă într-un num ăr crescând”.
Aceste fapte, continua el, „au obligat Cabinetul Ma jest ăŃii Sale de la Londra s ă
considere c ă guvernul român nu mai avea controlul deplin asupra propriei lui Ńă ri și a
politicii sale externe”.

Aderarea României la Pactul Tripartit . Asisten Ńa militar ă german ă a
prefigurat aderarea României la Pactul Tripartit, a lian Ńă politico-militar ă încheiat ă la
27 septembrie 1940 între Germania, Italia și Japonia (Axa Roma – Berlin devine
astfel Axa Roma-Berlin-Tokio ). Guvernul român a aderat la acest pact, la 23
noiembrie 1940, printr-un Protocol semnat de Ion An tonescu, în timpul primei sale
vizite în Germania, ceilal Ńi semantari ai Protocolului fiind Ribbentrop, Gino Butti și
Saburo-Kurusu. Cu dou ă zile înainte, aderase la Pactul Tripartit Ungaria; a urmat
Slovacia, la 21 noiembrie 1940, iar ulterior Bulgar ia și Croa Ńia.
Vizita lui Antonescu în capitala Reichului, spre de osebire de aceea efectuat ă la
Roma (12-14 noiembrie 1940) s-a soldat potrivit pro priei lui aprecieri „cu rezultate
mult mai mari pentru Ńar ă. El s-a întâlnit și a purtat convorbiri oficiale cu Hitler, cu
Ribbentrop și cu feldmare șalul Wilhelm Keitel, șeful Statului Major al
Comandamentului Suprem al Wehrmachtului. S-a conven it cu acel prilej și asupra
dezvolt ării rela Ńiilor economice româno-germane; urmând s ă se elaboreze în acest
scop un plan de colaborare economic ă pe zece ani, partea german ă oferind credite cu
dobând ă mic ă (4%), îndeosebi pentru dezvoltarea agriculturii, i ndustriei alimentare, a
căilor de comunica Ńie; încheierea unor acorduri comerciale pe baza c ăror produsele
române ști s ă fie vândute pe pia Ńa german ă la pre Ńuri fixe etc.; în domeniul militar au
fost abordate problemele moderniz ării armatei române astfel încât ea s ă fie „pe de-a
întregul capabil ă s ă ocupe un loc onorabil pe câmpul de lupt ă”; de asemenea s-a c ăzut
de acord cu trecerea trupelor germane prin România, în spa Ńiul balcanic, spre Grecia,
în eventualitatea avans ării engleze în acest spa Ńiu.
La începutul convorbirii sale cu Hitler din 22 noie mbrie 1940, Antonescu,
declarându-se „reprezentantul viitorului României”, a ar ătat c ă, înc ă de la asumarea
puterii, el a c ăutat s ă adere la Ax ă și, „în condi Ńii care probabil n-au fost niciodat ă atât
de grele” pentru un om politic, s-a angajat s ă reorganizeze Ńara și s ă o fortifice în sfera
economic ă, precum și în via Ńa administrativ ă, politic ă, intelectual ă și militar ă,
subliniind c ă avea în vedere un singur scop și anume „s ă contribuie la victoria Axei în

19
război”. Adeziunea României la Ax ă, aprecia Ribbentrop, reprezenta „un mare act
simbolic” care va lega cele dou ă Ńă ri pentru totdeauna prin prietenie, poate chiar pri n
camaraderie de arme. La rândul s ău, Hitler îl asigura pe noul s ău partener: „România
fiind acum aliat ă, va fi sus Ńinut ă de Germania, în toate privin Ńele”, atât pe t ărâm
politic, cât și pe cel economic”.
Ion Antonescu a plecat la Berlin hot ărât s ă-l conving ă pe Hitler de nedreptatea
făcut ă na Ńiunii române prin amputarea frontierelor ei legitim e și de necesitatea
restabilirii acestora. La întâlnirea cu Führerul di n 22 noiembrie 1940, reluând
argumentele folosite la întrevederea cu Mussolini, Antonescu a expus pe larg
consecin Ńele „Arbitrajului” de la Viena din 30 august 1940 și a subliniat c ă la
încheierea p ăcii generale, România î și va ridica din nou glasul pentru a ob Ńine
dreptate. Interlocutorul s ău a dat un r ăspuns echivoc, în sensul c ă prin verdictul de la
Viena n-a fost g ăsit ă o solu Ńie ideal ă; dar c ă „istoria nu se va opri în anul 1940”.
Antonescu a interpretat acest r ăspuns ca o promisiune de revenire asupra „Dictatulu i
vienez”, în favoarea României. La conferin Ńa de pace sau înainte de pace, când va
veni momentul favorabil – declara el în ședin Ńa Consiliului de Mini ștri din 26
noiembrie 1940, „noi vom putea pune revendic ările înaintea Marilor Puteri” și
recomanda s ă se dea crezare promisiunilor lui Hitler privind re examinarea problemei
Transilvaniei, „când va veni momentul favorabil”.
Refuzul de a accepta Dictatul de la Viena, exprimat și cu alte prilejuri, oficiale
sau neoficiale, n-a afectat impresia deosebit de fa vorabil ă f ăcut ă de Antonescu asupra
lui Hitler, v ăzând în el „un al doilea Mussolini”. Încrederea din tre cei doi conduc ători
s-a p ăstrat și în momentul „rebeliunii” legionare din ianuarie 1 941 și a durat pân ă la
sf ărșitul guvern ării antonesciene, de și de Ńin ătorul puterii din România a gândit și a
ac Ńionat deseori altfel decât se dorea la Berlin, cu p rec ădere în privin Ńa rela Ńiilor
economice, dar și în alte domenii. S-a remarcat pe bun ă dreptate c ă dintre to Ńi
vizitatorii str ăini la Cartierul General al lui Hitler – regi, șefi de state și de guverne,
diploma Ńi ș.a. – nici unul nu a beneficiat de statutul pe care l-a ob Ńinut Ion Antonescu,
și anume acela de a discuta deschis cu Führerul oric e problem ă oricât de grav ă și, mai
ales, în contradictoriu. Astfel, el i-a ap ărat pe Mihai Antonescu și diploma Ńii români,
precum și pe Iuliu Maniu, acuza Ńi c ă purtau negocieri pentru încheierea p ăcii cu
Na Ńiunile Unite, „nu numai cu englezii și americanii, ci și cu sovieticii”. Formula „Eu
nu sunt vasalul lui Hitler”, auzit ă de diploma Ńii germani acredita Ńi la Bucure ști,
cunoscut ă, desigur, și de Hitler, n-a putut duce la întreruperea rela Ńiilor speciale dintre
cei doi conduc ători. Despre Maniu, Antonescu i-a spus lui Hitler c ă nu putea
întreprinde nimic împotriva lui, deoarece „e privit de poporul român ca o personalitate
istoric ă și are, mai ales în rândurile Ńă ranilor o deosebit ă autoritate”. Semnificativ este
și faptul c ă, în 1943, Hitler îi atr ăgea aten Ńia lui Antonescu asupra modului diferit în
care se în Ńelegea în România rezolvarea „problemei evreie ști”, adic ă „în opozi Ńie” cu
solu Ńia german ă, dar c ă aceasta „nu vrea s ă par ă ca o critic ă”.
Rela Ńiile Germaniei cu Uniunea Sovietic ă și implica Ńiile acestora asupra
României au de Ńinut o pondere însemnat ă în ansamblul convorbirilor purtate în
toamna târzie a anului 1940 între Ion Antonescu și conduc ătorii celui de-al Treilea
Reich. Informându-l pe Antonescu despre vizita efec tuat ă de Molotov la Berlin (12-13
noiembrie 1940), Ribbentrop a spus c ă era atât în interesul Germaniei, cât și al
României „ca rela Ńiile germano-ruse s ă se dezvolte în mod favorabil” și a f ăcut o
aluzie la angajarea României într-o coali Ńie de „dimensiuni mondiale” împotriva
Angliei. Reluând tema Hitler a declarat c ă discu Ńiile cu demnitarul sovietic „au avut
loc într-o atmosfer ă prietenoas ă”, dar la întrebarea acestuia dac ă garan Ńia dat ă de
puterile Axei României, odat ă cu „Arbitrajul” de la Viena, era îndreptat ă împotriva

20
Rusiei, a precizat: „Reichul nu poate îng ădui nici o înc ălcare a teritoriului României,
indiferent de Ńara care ar înf ăptui o asemenea înc ălcare”, și și-a exprimat convingerea
că generalul Antonescu va reu și s ă reorganizeze armata român ă și s ă o transforme
într-un instrument eficient al ap ărării na Ńionale. Stalin – sublinia Hitler „nu dore ște s ă
ri ște nimic, ci numai s ă ob Ńin ă câ știguri” și de aceea trebuie s ă i se arate în mod clar c ă
„nu trebuie s ă-și îndrepte expansiunea spre zone în care sunt inter esate Germania și
Italia”.
În ceea ce prive ște restabilirea frontierei româno-sovietice de dina inte de
ultimatumul Molotov, Antonescu declara în sedin Ńa Consiliului de Mini ștri din 26
noiembrie 1940 c ă, într-un context european favorabil „vom putea, ma i curând sau
mai târziu, s ă realiz ăm din nou România Mare și spre Est”. La 29 noiembrie 1940,
Grigore Gafencu a adus la cuno știn Ńa guvernului de la Moscova c ă adeziunea
României la Pactul Tripartit „nu poate fi privit ă ca un act contra U.R.S.S.-ului”, având
în vedere „ și bunele rela Ńii” germano-sovietice.
Ion Antonescu s-a folosit de aderarea la Pactul Tri partit și de prima sa vizit ă
oficial ă la Berlin pentru a ob Ńine succese în politica extern ă, în vedera consolid ării
pozi Ńiei sale interne, totu și nici atunci, nici mai târziu, el nu și-a uitat conduita de
conduc ător al unei Ńă ri independente. În notele de convorbire dictate de el colonelului
Radu Davidescu, despre rezultatele ultimei sale înt revederi cu Hitler din 5 august
1944, anticipa iminenta ruptur ă cu Germania: „Niciodat ă un popor nu poate s ă ia un
angajament orbe ște al ături de alt popor, când acesta face o ac Ńiune și politic ă și
militar ă gre șit ă și cine spune c ă Germania nu va face de acum înainte acelea și
gre șeli”.

România î și ap ără suveranitatea la gurile Dun ării . În toamna anului 1940,
Moscova și Berlinul nu erau înc ă dispuse s ă pun ă cap ăt în Ńelegerii și colabor ării
inaugurate la 23 august 1939 și încercau s ă-și impun ă interesele în spa Ńiul românesc,
îmbinând calea negocierilor cu politica faptului îm plinit. Din acest punct de vedere
sunt cât se poate de semnificative ac Ńiunile întreprinse de cele dou ă mari puteri
totalitare pentru modificarea regimului interna Ńional al Dunării. La mijlocul lunii
septembrie 1940, o conferin Ńă a riveranilor, convocat ă de Germania la Viena, a
dizolvat Comisia Interna Ńional ă a Dun ării – organism cu atribu Ńii preponderent
tehnice, creat în 1920, la Wersailles, și compus din riveranii de pe cursul superior și
mijlociu al fluviului, plus Marea Britanie, Fran Ńa și Italia. Noul organism, Consiliul
Dun ării Fluviale – din care f ăceau parte reprezentan Ńii Germaniei, Slovaciei, Ungariei,
Iugoslaviei, Bulgariei, României și Italiei a fost pus sub pre ședinŃia peramnent ă a
delegatului Reichului; de asemenea, sectorul Por Ńile de Fier, administrat pân ă atunci
în comun de România și Iugoslavia a trecut sub control german. Uniunea S ovietic ă,
lăsat ă în afara arajamentului dun ărean de la Viena, nu a obiectat fa Ńă de lichidarea
unei „crea Ńii” a Wersailles-ului, dar a folosit prilejul pentr u a pretinde s ă se dizolve și
Comisia European ă a Dun ării. Aceast ă comisie, înfiin Ńat ă în 1856, o dat ă cu
încheierea R ăzboiului Crimeii, era un organism cu evident caract er politic – ap ărarea
intereselor Europei la Gurile Dun ării și concilierea acestora, cu interesele Rusiei.
Comisia Europen ă a Dun ării, al c ărei sediu era la Gala Ńi, îndeplinise timp de peste opt
decenii un rol eminamente pozitiv, având atribu Ńii tehnice și prerogative poli Ńiene ști și
jurisdic Ńionale asupra Dun ării de Jos, adic ă de la Br ăila pân ă la v ărsarea fluviului în
Marea Neagr ă. Rusia f ăcuse parte din Comisia European ă a Dun ării pân ă în 1917.
Devenind stat riveran, o dat ă cu anexarea Basarabiei, Uniunea Sovietic ă se comporta
ca o mo ștenitoare a politicii dun ărene expansioniste a Rusiei Ńariste.

21
La 14 septembrie 1940, Moscova a propus Berlinului formarea unei Comisii
Dun ărene unice cu autoritate asupra fluviului de la Bra tislava pân ă la Marea Neagr ă.
Noul organism urma s ă fie compus, potrivit solicit ării sovietice exclusiv din
reprezentan Ńi ai riveranilor – Germania, Slovacia, Ungaria, Iug oslavia, Bulgaria,
România și U.R.S.S., ceea ce însemna eliminarea din comunita tea dun ărean ă nu
numai a Angliei și Fran Ńei, ci și a Italiei. Guvernul german, dup ă ce s-a sf ătuit cu
guvernul italian, a r ăspuns la proiectul sovietic într-un spirit de conci liere: consim Ńea
la suprimarea Comisiei Europene și la unificarea regimului dun ărean și propunea
convocarea unei conferin Ńe la Bucure ști pentru a reglementa cu titlu provizoriu
regimul interna Ńional al Dun ării de Jos, adic ă în aval de Br ăila, pân ă în momentul
când cele dou ă regimuri puteau fi unificate. Germania nu cerea de cât o singur ă
favoare: participarea Italiei la Conferin Ńa de la Bucure ști și la viitoarea Comisie a
Dun ării. Tranzac Ńia germano-rus ă s-a f ăcut peste România și p ărea c ă se va realiza din
nou în detrimentul ei.
Noua Conferin Ńă dun ărean ă și-a început lucr ările la 24 octombrie 1940,
reunind delega Ńi ai României (Vespasian V. Pella), Germaniei (Geor g Martius), Italiei
(Renato Silenzi) și Uniunii Sovietice (Arkadi Sobolev). La 28 octombr ie, delegatul
român a propus înfiin Ńarea unui „Consiliu al Dun ării Maritime” pentru sectorul Br ăila-
Sulina, în locul Comisiei Europene a Dun ării, în care s ă fie reprezentate România,
U.R.S.S. și Germania. În aceea și zi, delega Ńia sovietic ă a venit cu o contrapropunere,
și anume: s ă se creeze o administra Ńie mixt ă româno-sovietic ă pentru respectivul
sector dun ărean și s ă se interzic ă naviga Ńia vaselor militare, cu excep Ńia celor române
și sovietice. Moscova î și dezv ăluia astfel inten Ńia de a pune st ăpânire pe gurile Dun ării
pentru a-și putea exercita influen Ńa în Balcani și în întreaga Europ ă Central ă și de
Sud-Est.
Înainte de Conferin Ńă și în prima faz ă a lucr ărilor acesteia, U.R.S.S. și-a
asigurat prin ac Ńiuni de for Ńă , controlul asupra bra Ńului Chilia; la 28 septembrie 1940 a
preluat ie șirea Canalului Starii Stambul în Marea Neagr ă (era canalul principal prin
care apele bra Ńului septentrional al Dun ării se v ărsau în Mare); o lun ă mai târziu, la 28
octombrie, sovieticii au ocupat Ostroavele T ătaru Mic, Dalerul Mic, Dalerul Mare și
Măcin; la 5 noiembrie au ocupat grupul de insule dint re Bra Ńul Starii Stambul și
Canalul Musura. Germania și Italia nu au reac Ńionat la ocuparea insulelor de pe bra Ńul
Chilia, de și garantaser ă, la 30 august 1940, inviolabilitatea grani Ńelor României. Cu
totul altfel s-a reac Ńionat la Bucure ști. Ministrul de externe Mihail Sturdza, profitând
de faptul c ă generalul Ion Antonescu, bolnav, se afla la Predea l și fiind informat de
Marele Stat Major c ă trupele sovietice au atacat și au ocupat prin surprindere un
important ostrov dun ărean, lipit de malul românesc, ucigând sau capturân d garnizoana
noastr ă”, a dispus s ă se r ăspund ă la for Ńă prin for Ńă . Alertat de generalul Ilie Steflea,
secretar general al Ministerului Ap ărării Na Ńionale, Antonescu a anulat dispozi Ńia lui
Mihail Sturdza, iar Fabricius i-a recomandat minist rului român de Externe o atitudine
pa șnic ă în raporturile cu Uniunea Sovietic ă „f ăcând o vag ă aluzie la anumite negocieri
în perspectiv ă”.
În cursul întrevederilor avute cu oficialii germani în 22-24 noiembrie 1940,
Ion Antonescu a înf ăŃișat marile dificult ăŃi cauzate României de c ătre U.R.S.S. prin
înc ălcarea suveranit ăŃii sale în Delt ă și la Gurile Dun ării; el a re Ńinut aten Ńia lui Hitler
și a lui Ribbentrop asupra tentativelor Moscovei de a reglementa problemele pe care
ea îns ăș i le crease la Dun ărea de Jos, numai cu România, care singur ă, f ără sprijinul
Axei, putea fi silit ă s ă cedeze. Potivit informa Ńiilor de Ńinute de Antonescu și
comunicate interlocutorilor s ăi, sovieticii inten Ńionau s ă refuze vaselor române ști
trecerea prin bra Ńul Chilia și încercau, a șa cum procedaser ă înainte de 1914, s ă

22
determine o înomolire a celorlalte bra Ńe cu ajutorul unor schimb ări în construc Ńia
hidraulic ă pentru a bloca ie șirea din Dun ăre la Marea Neagr ă. În acest context, Ion
Antonescu s-a referit la un plan de construire a un ui canal navigabil de la Cernavod ă
la Constan Ńa într-o perioad ă de cinci ani.
Propunerea de administrare a Dun ării Maritime de c ătre o comisie mixt ă
româno-sovietic ă a fost respins ă în mod categoric, o asemenea comisie fiind calific at ă
de guvernul român drept „o surs ă permanent ă de tulbur ări și o poart ă de intrare pentru
infiltrarea ideilor bol șevice în România”. Argumentele Bucure știlor au convins, de
vreme ce Ribbentrop a r ăspuns, subliniind c ă „jurisdic Ńia unic ă a Rusiei și României
este exclus ă”, ad ăugând c ă Hitler i-a ar ătat foarte l ămurit lui Molotov, cu prilejul
recentei vizite a acestuia la Berlin, c ă, „în calitate de mare stat dun ărean, Germania
este interesat ă în toate chestiunile privitoare la fluviu”. Bazând u-se pe aceste
promisiuni, Antonescu declara în Consiliul de Mini ștri din 26 noiembrie 1940: „noi
vom lupta mân ă în mân ă cu germanii și italienii în contra presiunilor pe care le fac
ru șii ca s ă pun ă mâna, politice ște și economice ște, pe Gurile Dun ării”.
La 5 decembrie 1940, la Conferin Ńa dun ărean ă de la Bucure ști, care î și reluase
lucr ările dup ă o întrerupere de 20 de zile, V.V. Pella a expus po zi Ńia guvernului
român, care consta în urm ătoarele: crearea unui „Consiliul Provizoriu al Dun ării
Maritime” care s ă aib ă acelea și competen Ńe de Ńinute de Comisia European ă a Dun ării:
părŃile de fluviu ce se g ăseau exclusiv pe teritoriul sovietic sau român s ă fie sub
administra Ńie na Ńional ă; pentru sectoarele de fluviu ce formeaz ă grani Ńa între România
și U.R.S.S. s ă fie constituite comisii mixte de cooperare; libert atea de naviga Ńie și de
tratament pentru toate navele. România a respins pr opunerea sovietic ă privind crearea
unei administra Ńii mixte româno-sovietice, motivând c ă aceasta „s-ar exercita mai ales
pe teritoriul român, pe care se afl ă în principal calea de naviga Ńie de la Br ăila la
Sulina”.
ConferinŃa de la Bucure ști și-a suspendat lucr ările la 20 decembrie 1940 f ără
realizarea unui acord. Nici nu era posibil, întrucâ t, cum ar ăta pe bun ă dreptate Grigore
Gafencu, „Dun ărea Maritim ă devenise obiect al poftelor, rivalit ăŃilor și tranzac Ńiilor
suspecte”. Pân ă atunci, problemele dun ărene fuseser ă reglementate, potrivit
necesit ăŃilor tehnice și administrative într-un spirit de justi Ńie și echitate. Acum
depindeau de circumstan Ńe ciudate stabilite între Germania și U.R.S.S., care promovau
la Gurile Dun ării dou ă tendin Ńe opuse și de neîmp ăcat. Aceast ă opozi Ńie existase
totdeauna. Dar istoria g ăsise o solu Ńie de ordine și de echilibru: un stat român
independent, con știent de menirea sa și st ăpân pe destinele proprii. La Gurile Dun ării,
independen Ńa României și colaborarea european ă se asociaser ă în mod firesc. În afara
acestei solu Ńii nu existau decât dezechilibru, rivalitate, arbit rariu și un singur
deznod ământ: r ăzboiul.

Blitkrieg în Balcani și pozi Ńia României . În prim ăvara anului 1941,
Wehrmacht-ul a intrat în ac Ńiune în Balcani, unde trupele italiene care atacase r ă
Grecia, în toamna anului trecut, suferiser ă înfrângeri severe. Înc ă de la 13 decembrie
1940, Hitler semnase Directiva pentru opera Ńiunea Mari Ńa, al c ărei obiectiv era
ocuparea Greciei și extinderea „noii ordini” în Sud-Estul european. P reparativele
militare au fost conjugate cu cele politico-diploma tice, Germania și Italia asigurându-
și colaborarea Ungariei și Bulgariei, în schimbul unor promisiuni teritorial e pe seama
Iugoslaviei. Oferte în acest sens au fost avansate și la Bucure ști, dar acestea au fost
primite cu rezerve.
La 6 aprilie 1941, Iugoslavia este invadat ă de o important ă grupare de for Ńe
germane, împreun ă cu trupe ungare și italiene, c ărora li se vor ad ăuga în zilele

23
urm ătoare și trupe bulgare. Armata iugoslav ă este înfrânt ă în numai zece zile,
capitulând la 17 aprilie. Iugoslavia este împ ărŃit ă între cei patru înving ători. Excep Ńia
o constituie Croa Ńia care, la 10 aprilie, se proclamase stat independ ent sub egida
Germaniei, avându-l în frunte pe șeful organiza Ńiei usta șilor Ante Paveli č. Germania și
Italia continu ă ofensiva și ob Ńin succese, tot a șa de rapide împotriva Greciei și a
Corpului expedi Ńionar britanic venit în ajutorul ei. La 27 aprilie 1941, germanii ocup ă
Atena și întregul Peloponez, iar în luna urm ătoare, printr-o opera Ńie de desant aerian,
au cucerit Insula Creta.
România a fost singurul stat vecin cu Iugoslavia ca re nu a luat parte la
opera Ńiunile militare împotriva acesteia. La 3 aprilie 19 41, cu trei zile înaintea
agresiunii împotriva Iugoslaviei, Ion Antonescu spu nea: „Dac ă Ńara va fi nevoit ă s ă se
apere o va face, dar nici nu pot s ă las pe unguri s ă intre ei în Torontal”. Expunându- și
din nou punctul de vedere, la 11 aprilie, conduc ătorul statului român declara
Consiliului de Mini ștri: „România nu intervine, sub nici o form ă în conflictul din
Balcani. Ochii ni ștri trebuie s ă priveasc ă în alt ă direc Ńie și for Ńele noastre trebuie s ă se
preg ăteasc ă pentru alt destin. Aceasta nu înseamn ă c ă România renun Ńă la drepturile și
datoria pe care o are s ă reintegreze Banatul”. El a solicitat Berlinului și Romei s ă
interzic ă trupelor ungare s ă ocupe acea parte a Banatului care fusese luat ă de la
România de c ătre Iugoslavia, la sfâr șitul primului r ăzboi mondial, avertizând c ă în caz
contrar va trimite acolo trupe române ști, ceea ce putea da na ștere unui conflict între
România și Ungaria. Și a ob Ńinut satisfac Ńie, zona b ănăŃean ă în disput ă fiind ocupat ă și
preluat ă sub administra Ńie german ă. Nu este mai pu Ńin adev ărat c ă nici Germania nu a
apelat la o interven Ńie direct ă a României în campania antiiugoslav ă, probabil pentru
a-i conserva capacitatea de lupt ă în preconizatul r ăzboi împotriva Rusiei sovietice.
La 23 aprilie 1941, guvernul român a adresat guvern elor puterilor Axei un
memoriu semnat de Mihai Antonescu, în care analizea z ă consecin Ńele interna Ńionale
ale înfrângerii Iugoslaviei și cere „o revizuire a tuturor grani Ńelor din Sud-Estul
Europei” care s ă vizeze toate statele care câ știgaser ă teritoriu în acest spa Ńiu, în anii
1940-1941. Guvernul român urm ărea evident s ă-și manifeste interesul fa Ńă de
„solu Ńiile ce s-ar fi dat problemelor teritoriale din Sud -Estul Europei f ără participarea
sa, deci numai de c ătre statele participante la conflict”.
La 10 mai 1941, Ion Antonescu r ăspunzând unei scrisori ce-i fusese adresat ă
cu o lun ă în urm ă de Constantin I.C. Br ătianu prin care i se atribuiau inten Ńii agresive
antiiugoslave, reamintea c ă România n-a intervenit militar în Iugoslavia, de și ar fi
avut motive suficiente, având în vedere atitudinea deloc amical ă a fostului aliat în
1940 și cererile repetate de ajutor, venite din partea mi norit ăŃilor române din Sudul
Dun ării – supuse unui proces intens de dezna Ńionalizare, promovat de autorit ăŃile de la
Belgrad.

5. Avatarurile diploma Ńiei române în vreme de r ăzboi

Război de reîntregire na Ńional ă și diploma Ńie la nivel înalt . La 12 iunie 1941,
când s-a întâlnit cu Hitler la München, Ion Antones cu era hot ărât s ă duc ă la
îndeplinire dorin Ńa exprimat ă la prima lui întrevedere cu Führerul (22 noiembrie 1940)
de a lupta al ături de puterile Axei. Comunicarea lui Hitler privi nd începerea
ostilit ăŃilor împotriva U.R.S.S. nu a fost o surpriz ă pentru Ion Antonescu. În cursul
întâlnirii sale din 5 martie 1941, cu mare șalul Göring la Viena, generalul a atras
aten Ńia asupra concentr ărilor de trupe și avia Ńie sovietice la frontiera româno-rus ă și
și-a expriamt temerea privind un atac aerian sovieti c împotriva zonei petrolifere. Cu

24
acel prilej ar fi aflat despre apropriata Campanie din Est. De și Planul Barbarossa
prevedea contribu Ńia militar ă a României, Hitler a procedat abil, spunându-i lu i Ion
Antonescu – la întâlnirea din 12 iunie 1941 – c ă nu-i solicita participarea României la
război, ci numai înlesnirea opera Ńiunilor militare ale trupelor germane, aflate pe
teritoriul românesc. Antonescu a replicat imediat c ă dorea participarea armatei române
la Campania din Est din prima zi, întrucât „România nu i-ar ierta niciodat ă generalului
Antonescu dac ă ar l ăsa armata român ă cu arma la picior în timp ce trupele germane ar
fi în mar ș prin România împotriva ru șilor”. Pozi Ńia conduc ătorului român era corect
motivat ă: teritoriul na Ńional nu putea fi redobândit numai prin efort str ăin; dup ă
trauma dispari Ńiei României Mari, f ără ca un singur foc de arm ă s ă fi fost tras în
ap ărarea ei, singura modalitate de a reda încrederea o piniei publice și – mai ales – a
armatei era participarea acesteia la dezrobirea ter itoriilor române ști anexate de
U.R.S.S. în anul 1940.
Angajarea în r ăzboi, la 22 iunie 1941, a fost anun Ńat ă printr-o Proclama Ńie
către łar ă și printr-un Ordin dat armatei – ambele redactate în tr-un stil excesiv retoric
și semnate de generalul Ion Antonescu. Regele Mihai nu a fost asociat la aceast ă
decizie, de și conform prerogativelor sale (stabilite de Decretu l-lege din 6 septembrie
1940) era „Capul o știrii”. În Proclama Ńia c ătre łar ă, Ion Antonescu ar ăta c ă și-a
asumat „în fa Ńa istoriei”, r ăspunderea de a porni lupta sfânt ă de redobândire a
drepturilor neamului, „al ături de marea na Ńiune german ă”. Obiectivul refacerii
hotarelor la Est era indicat ă și prin Ordinul de zi dat de Ion Antonescu armatei, în
calitate de „camandant de c ăpetenie” al acesteia: „Osta și, v ă ordon: trece Ńi Prutul.
Zdrobi Ńi vr ăș ma șul din R ăsărit și Miaz ănoapte. Dezrobi Ńi din jugul ro șu al
bol șevismului pe fra Ńii no ștri cotropi Ńi. Reîmplini Ńi în trupul Ńă rii glia str ăbun ă a
Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre”. Acest
obiectiv na Ńional a fost îndeplinit pân ă la 26 iulie 1941, prin lupta trupelor române cu
sprijinul celor germane.
România a reintrat de fapt în posesia dreptului s ău de suveranitate asupra
Basarabiei, Bucovinei și Ńinutului Her Ńa, adoptând în virtutea acestui drept m ăsuri de
natur ă juridic ă, economic ă, institu Ńional ă, cultural ă etc. Basarabia și Bucovina de
Nord au fost reintegrate în statul român sub forma unor provincii administrative
autonome cu re ședin Ńe la Chi șin ău și Cern ăuŃi. Ele aveau în frunte guvernatori
învesti Ńi cu atribu Ńii civile și militare și subordona Ńi nemijlocit conduc ătorul statului.
În Basarabia a fost numit generalul Constantin Voic ulescu, iar în Bucovina, geenralul
Corneliu Calotescu. La 25 iulie 1941, pretorii și notarii î și preluaser ă deja atribu Ńiile în
teritoriile române ști eliberate. În mod oficial, Basarabia și Bucovina de Nord au fost
reunite cu România, la 3 septembrie 1941. A doua zi , guvernul a informat, printr-o
not ă diploamtic ă, faptul restabilirii suveranit ăŃii statului român asupra Basarabiei și
Bucovinei de Nord. Primind nota, secretarul de stat Cordell Hull nu a f ăcut nici o
obiec Ńiune, ceea ce în uzan Ńa diplomatic ă însemna acordul tacit al Statelor Unite și un
succes al politicii române ști de pân ă atunci.
Răspunzând solicit ării Germaniei, România a continuat opera Ńiunile militare
dincolo de Nistru, motiva Ńiile fiind, înainte de toate, de ordin strategic. A rmata
român ă a intrat, treptat, în structurile strategice și tactice germane. La 27 iulie 1941,
Hitler stabilea, printr-o scrisoare adresat ă lui Antonescu, misiunea armatei române de
a avansa, „în spa Ńiul de la sud-vest de Bug”, preluând astfel și ap ărarea și
administrarea militar ă a acestui Ńinut. Peste zece zile, la întâlnirea cu Hitler-Anto nescu
de la Cartierul General al Grupului de armate Sud, (Bredicev, Ucraina – 7 august
1941), misiunile armatei române au fost extinse și în zona dintre Nistru și Nipru. Cu
acela și prilej, Führerul și cancelarul german i-a înmânat conduc ătorului statului român

25
Crucea de cavaler și Crucea de Fier clasele I și II, distinc Ńii acordate prima dat ă unui
str ăin. La 22 august 1941, generalul Ion Antonescu este învestit, printr-un decret
semnat de regele Mihai cu „demnitatea de Mare șal al României”.
La 19 august 1941, regiunea dintre Nistru și Bug a trecut sub administra Ńia
civil ă român ă. Profesorul Gheorghe Alexianu a fost numit guverna tor al acestei
regiuni, botezate de publicistul Alexis Nour, cu nu mele de Transnistria. Înc ă de la 5
decembrie 1940, Hitler exprimase, într-o convorbire cu feldmare șalul Walter von
Brauchitch și generalul Franz Hàlder ideea m ăririi României cu teritorii de la Ucraina,
în perspectiva unei campanii împotriva U.R.S.S., pe ntru a o lega mai strâns de
Germania. Exista, probabil, înc ă de la începutul preparativelor pentru planul
Barbarossa, ideea abaterii României de la problema Transilvaniei cu promisiuni de
anexare a unor teritorii peste Nistru. La consf ătuirea conducerii germane din 6 iulie
1941, al c ărei subiect l-a constituit împ ărŃirea U.R.S.S., la observa Ńiile lui Göring și
Rosenberg împotriva dezmembr ării Ucrainei, Hitler a r ăspuns c ă teritoriile dorite de
Antonescu în Est, în plus fa Ńă de Basarabia, erau „cu pu Ńin în afara vechilor frontiere
române”, și anume: „Odessa și o fâ șie care se prelunge ște de la Odessa spre vest,
nord-vest”. Preluarea de c ătre România a teritoriului în discu Ńie prindea o anumit ă
consisten Ńă , invocându-se în sprijin un argument de ordin etni c: era locuit în propor Ńie
însemnat ă de popula Ńie româneasc ă – moldoveni transnistreni, în tot cazul mai
numero și decât ucrainenii și ru șii din Basarabia. Cu toate acestea, frontiera de st at a
României a fost restabilit ă pe Nistru. Transnistria a fost preluat ă sub administra Ńie
numai pentru perioada ostilit ăŃilor, mare șalul Antonescu refuzând – dup ă cum i-a
declarat personal Führerului – anexarea Ńinutului dintre Nistru și Bug.
România nu s-a l ăsat ispitit ă de tendin Ńa Germaniei de a o „desp ăgubi” pentru
pierderea unei p ărŃi din Transilvania prin „compensa Ńii” teritoriale dincolo de Nistru.
Într-o convorbire purtat ă la 11 septembrie 1941 cu ministrul S.U.A. la Bucur e ști, Mott
Günther, care se interesa dac ă „extinderea româneasc ă peste Nistru” însemna
renun Ńarea la teritoriul românesc anexat de Ungaria, vice premierul și ministrul de
externe Mihai Antonescu a ar ătat c ă „pozi Ńia guvernului român este definitiv fixat ă;
nu se poate s ă existe nici o compensa Ńie între drepturile de la R ăsărit și între drepturile
de la Apus”. Diploma Ńia ungar ă era gata s ă speculeze o eventual ă îndreptare a
preten Ńiilor României spre R ăsărit, inclusiv prin r ăspândirea teoriei c ă „prin avantajele
teritoriale ce România ar realiza în aceast ă direc Ńie, se desemneaz ă solu Ńionarea
chestiunii Transilvaniei”. Cum? Sugerându-se ideea „compensa Ńiunii”, ungurii sperau
că extinderea teritoriului statului român dincolo de Nistru ar fi trebuit urmat ă de noi
concesiuni teritoriale pentru Ungaria, în Transilva nia.
La 13 octombrie 1941, la recomandarea lui Alexandru Cretzianu, secretar
general al Ministerului de Externe și a lui Raoul Bossy, șeful Lega Ńiei române la
Berlin, Mihai Antonescu a prezentat Cancelariei Rei chului, urm ătoarea atitudine a
diploma Ńiei Bucure știului în problema Transnistriei: „1) România nu- și fixeaz ă
punctul de vedere teritorial dincolo de Nistru, dec ât dup ă ce va cunoa ște solu Ńia ce se
dă problemei ruse ști; 2) În nici un caz, aceast ă trecere a Nistrului, fie ea și cu caracter
militar, de ocupa Ńie, nu poate s ă aib ă vreun raport cu drepturile României la Vest; 3)
Transilvania este teritoriu românesc care a fost st abilit în împrejur ări interna Ńionale
care nu apar Ńin regimului mare șalului Antonescu”. Acela și punct de vedere l-a
sus Ńinut, în cadrul vizitei sale efectuate în Germania, la 11-12 februarie 1942, Ion
Antonescu repetând în fa Ńa lui Hitler, Göring și Ribbentrop, c ă era hot ărât s ă r ăstoarne
„Arbitrajul” de la Viena și s ă refac ă „blocul etnic românesc”, existent înainte de 1940
la Vest, „dup ă terminarea luptei cu ru șii”, „dac ă va fi necesar, chiar și prin for Ńa
armelor”. El i-ar fi spus ministrului de externe al Reichului: „To Ńi solda Ńii români de

26
pe frontul de Est pe care i-a vizitat, l-au întreba t când vor putea, în sfâr șit, s ă lupte
pentru eliberarea Transilvaniei”.
La 6 august 1941, vicepremierul și ministrul român de externe propunea
ministrului Italiei la Bucure ști, Rento Bova Scoppa, crearea unei „Axe latine”, c are s ă
grupeze Fran Ńa, Italia, Spania, Portugalia și România pentru a rezista ofensivei
germanismului.
Mihai Antonescu a f ăcut, între 26 și 28 noiembrie 1941, o vizit ă oficial ă în
Germania, a purtat convorbiri cu mare șalul Göring, cu von Ribbentrop și a fost primit
în audien Ńă de Hitler. Cu acel prilej, el a semnat adeziunea R omâniei la Pactul
Anticomintern. Este aproape sigur c ă omul politic român nu cuno ștea Protocolul
adi Ńional secret al Pactului din 25 noiembrie 1936, car e interzicea încheierea de tratate
politice cu U.R.S.S. f ără aprobarea tuturor semnatarilor pactului respectiv. Ar fi de
men Ńionat c ă aceast ă clauz ă n-a fost respectat ă nici de Germania (Pactul Ribbentrop-
Molotov) și nici de Japonia (Tratatul de neutralitate ruso-ja ponez din 13 aprilie 1941).
Guvernul italian nu a fost încuno știn Ńat, în momentul ader ării, la 6 noiembrie 1937
asupra acestui protocol adi Ńional.
La întrevederea cu Führerul-cancelar din 27 noiembr ie 1941, Mihai Antonescu
a abordat, pe lâng ă problematica omniprezent ă în rela Ńiile româno-germane din timpul
Campaniei din Est, livr ările de produse petrolifere și agro-alimentare c ătre Reich și
implica Ńiile financiare ale acestora; sprijin german pentru dotarea armatei române;
anularea Dictatului de la Viena și atrocit ăŃile comise de autorit ăŃile ungare împotriva
românilor în partea de nord-vest a Transilvaniei et c); problema „conjugarea latinit ăŃii,
ca idee de ras ă, în ac Ńiunea germanismului împotriva slavilor”. În acest c ontext,
primul colaborator al mare șalului Antonescu s-a referit la „chestiunea ucraine an ă”și la
cea „bulgar ă”din perspectiva pe care ar reprezenta-o pericolul „maselor slave” pentru
soarta civiliza Ńiei latino-germane, în procesul reorganiz ării Europei postbelice. Mihai
Antonescu considera c ă „formarea unui mare stat ucrainean este o gre șeal ă de ordin
general european”, tot o gre șeal ă fiind și „înt ărirea și m ărirea teritorial ă prea vast ă a
Bulgariei”, ceea ce – credea el – nu f ăcea decât „s ă apese România între dou ă flancuri,
mai amenin Ńă toare decât cele de ieri”. Toate acestea erau, desi gur, ni ște declara Ńii
politice de circumstna Ńă , care i-au oferit prilejul lui Hitler s ă reia obi șnuitele perora Ńii
ale propagandei naziste privind pericolul evreimii mondiale, în spatele c ăreia s-ar fi
aflat bol șevismul, panslavismul și plutocra Ńia anglo-saxon ă, „incompatibilitatea”
dintre „masa slav ă” și civiliza Ńia Europei, comunismul fiind o „expresiune spiritua l ă a
rasei slave” ș.a.
Cerându-i-se sfatul privind posibilitatea unor rela Ńii mai strânse între România,
Bulgaria, Slovacia și Cro Ńia, Hitler a r ăspuns c ă nu vedea cu ochi buni încheierea unor
tratate speciale de colaborare și de asociere a acestor state. „ łă ri ca Germania și
România – sublinia liderul nazist – nu au nevoie de angajamente pe baza dreptului
interna Ńional ca s ă coopereze cu alte Ńă ri, este suficient pentru ele s ă împ ărt ăș easc ă
aceea și opinie în virtutea ra Ńiunii și ideologiei”.
În timp ce Mihai Antonescu era în Germania, regele Mihai I și regina-mam ă
Elena, care c ălătoreau spre Floren Ńa, i-au f ăcut o vizit ă de curtoazie lui Hitler în noua
cancelarie a Reichului din Berlin. Impresia oaspe Ńilor români despre Führer „a fost
mai bun ă decât era de a șteptat” – cum a m ărturisit regina-mam ă, la sfâr șitul
întrevederii. În schimb, tân ărul rege al României nu i-a l ăsat lui Hitler o impresie
bun ă.

Stare de r ăzboi între România și marile puteri occidentale . Rela Ńiile dintre
România și marile puteri anglo-saxone s-au deteriorat în mod implacabil sub impactul

27
desf ăș ur ărilor militare. Înc ă de la 10 februarie 1941, Marea Britanie a rupt rap orturile
diplomatice cu România, considerând-o Ńar ă ocupat ă de Germania și transformat ă de
aceasta într-o baz ă pentru continuarea r ăzboiului.
La 30 noiembrie 1941, când trupele germane se aflau la 20 de km de Moscova,
ministrul Statelor Unite la Bucure ști, Franklin Mott-Gunther i-a transmis guvernului
Antonescu o not ă ultimativ ă prin care guvernul de la Londra avertiza ca, pân ă la 5
decembrie, s ă înceteze „opera Ńiunile militare agresive” pe teritoriul Uniunii Sov ietice,
aliata Marii Britanii, în caz contrar, se va consid era în stare de beligeran Ńă cu
România. O not ă diplomatic ă similar ă fusese adresat ă, la 26 noiembrie 1941,
Finlandei. La 5 decembrie, Winston Churchil a aprob at declara Ńia de r ăzboi f ăcut ă
României. Oficialit ăŃile de la Bucure ști au r ăspuns ultimatumului englez, afirmând
„c ă noi nu suntem agresorii, și c ă ne-am luptat spre a recuceri provinciile pierdute
anul trecut și spre a p ăstra fiin Ńa noastr ă na Ńional ă”. România a aflat din surs ă
american ă c ă Marea Britanie a hot ărât, împotriva voin Ńei ei, s ă fac ă acest pas, spre a
da satisfac Ńie Uniunii Sovietice. Cu sau f ără voin Ńa ei, Londra a dat curs insisten Ńei
Moscovei de a declara r ăzboi tuturor statelor care se asociaser ă cu Germania la atacul
împotriva Rusiei sovietice: (Finlanda, Italia, Româ nia și Ungaria). În zadar încercase
premierul britanic s ă-l conving ă pe Stalin c ă atât în România, cât și în Ungaria se
găseau, printre frunta șii politici și militari, mul Ńi prieteni ai englezilor, care, în
eventualitatea întoarcerii sor Ńii r ăzboiului împotriva Germaniei, ace știa ar impune
trecerea Ńă rilor lor de partea Na Ńiunilor Unite.
România și Marea Britanie s-au aflat în stare de r ăzboi începând de la 6
decembrie 1941. În perioada imediat urm ătoare au sosit la Bucure ști declara Ńiile de
război ale Canadei și Noii Zeelande (8 decembrie), Australiei și Uniunii Sud-Africane
(10 decembrie). La 12 decembrie 1941, guvernul anto nescian a comunicat la Casa
Alb ă c ă, în conformitate cu dispozi Ńiile Pactului Tripartit și respectând obliga Ńiile
solidare prev ăzute prin acest pact, ca urmare a st ării de r ăzboi ce a intervenit între
Statele Unite, pe de o parte, și Reichul german, Italia și Japonia, pe de alt ă parte,
România se afl ă ea îns ăș i în stare de r ăzboi cu Statele Unite ale Americii.
Washingtonul a reac Ńionat abia dup ă aproape șase luni, pre ședintele F.D. Roosevelt,
semnând, la 4 iunie 1942, o contradeclara Ńie de r ăzboi adresat ă României, Ungariei și
Bulgariei. Roosevelt a avut grij ă s ă pun ă în eviden Ńă , în mesajul s ău c ătre Congres, c ă
toate cele trei guverne au declarat r ăzboi Statelor Unite „nu din proprie ini Ńiativ ă sau
ca urmare a dorin Ńei popoarelor lor, ci ca instrumente ale lui Hitler ”.
România nu avea sentimentul c ă în realitate ar fi în r ăzboi nici cu Marea
Britanie, nici cu Statele Unite. Presa guvernamenta l ă a primit dispozi Ńii s ă nu atace
guvernele de la Londra și Washington. Cet ăŃenii britanici și americani n-au fost
interna Ńi iar mare șalul Antonescu s-a ab Ńinut cu mult ă pruden Ńă de la represalii atunci
când bunurile române ști au fost blocate în Anglia și Statele Unite. De fapt, câ știgurile
companiilor britanice și americane, ale c ăror capitaluri fuseser ă investite în petrolul
românesc, au r ămas disponibile „inamicilor” pe toat ă durata r ăzboiului.
Peste opt zile, la 12 iunie 1942, avia Ńia militar ă american ă execut ă prima sa
misiune în spa Ńiul european, având drept obiectiv rafin ăriile de petrol de la Ploie ști –
„izvorul și robinetul puterii germane”. Raidul s-a încheiat c u un e șec total, bombele
fiind aruncate la întâmplare, de la Constan Ńa în zona Ploie ști; bombardamentul nu a
fost anun Ńat oficial de S.U.A., dar nici de autorit ăŃile germane și române care nu erau
interesate s ă se știe c ă avia Ńia american ă era capabil ă s ă efectueze bombardamente
asupra unor obiective stategice din Europa.
Crearea st ării de beligeran Ńă între România, pe de o parte, și Marea Britanie și
S.U.A., pe de alt ă parte, era un act de extrem ă gravitate pentru destinele poporului

28
român. Nu s-a ajuns aici datorit ă unor conflicte existente între România și cele dou ă
mari puteri anglo-saxone, ci exclusiv sistemelor de alian Ńe politico-militare în care
erau angrenate. În acel moment, diploma Ńia american ă î și stabilise deja conduita fa Ńă
de România, atât pentru timpul r ăzboiului, cât și dup ă încheierea acestuia. La 18 mai
1942, Departamentul de Stat al Statelor Unite a com unicat la Bucure ști: a) dorin Ńa
S.U.A. de a restabili la sfâr șitul r ăzboiului „o Românie viabil ă și puternic ă”; b)
realizarea acestei dorin Ńe depinde de „puterea proprie pe care România o va avea în
faza de deznod ământ a r ăzboiului”; de aceea se cerea guvernului român s ă duc ă „o
politic ă tenace de conservare a for Ńelor armate, astfel îns ăș i existen Ńa statului român
este periclitat ă”; c) „S.U.A. nu- și iau nici un angajament în privin Ńa grani Ńelor
viitoare, dar asigur ă România c ă în chestiunea Transilvaniei se va g ăsi o solu Ńie
dreapt ă”. Con Ńinutul acestui demers reflect ă printre altele tendin Ńa Washingtonului, ca
de altfel și a Londrei, de a se abate de la Carta Atlanticului din 14 august 1941,
cedând preten Ńiilor Kremlinului de a i se recunoa ște anexiunile teritoriale din anii
1940-1941.
Uniunea Sovietic ă a cerut Basarabia și Bucovina de Nord partenerilor s ăi din
coali Ńia Na Ńiunilor Unite, în prim ăvara anului 1942 și a ob Ńinut câ știg de cauz ă, atât
din partea Marii Britanii, cât și a Statelor Unite ale Americii; dezideratele sale fiind
apoi înt ărite prin în Ńelegeri politico-diplomatice bilaterale sau tripart ite. Politica de
cedare în care s-au angajat Churchil și Roosevelt fa Ńă de Stalin a fost determinat ă, în
esen Ńă , de doi factori: f ără contribu Ńia militar ă a Uniunii Sovietice, Germania nazist ă
nu putea fi înfrânt ă; teama de o pace separat ă germano-sovietic ă, ceea ce i-ar fi dat
posibilitate lui Hitler s ă-și concentreze for Ńele împotriva democra Ńiilor occidentale.
Așadar, marile puteri au adoptat, în problema Basarab iei și a Bucovinei, o pozi Ńie ce
corespunde numai intereselor lor, iar aceste intere se erau atunci preponderent militare.
În general, marile puteri nu Ńin seam ă de interesele statelor mici, inclusiv în ceea ce
prive ște frontierele, doar dac ă aceste interese coincid cu propriile lor interese. În cazul
nostru am putea ad ăuga și faptul c ă serviciile de informa Ńii britanice și americane nu
au prezentat într-o manier ă corect ă regimul politic din România acelor ani și nici
adev ăratele scopuri ale r ăzboiului purtat de români contra sovieticilor. Tot atât de
adev ărat este și faptul c ă în perioada interbelic ă și în timpul conflagra Ńiei, România n-
a depus eforturi suficiente pentru a- și face cunoscute în mediile politice și culturale
democratice din str ăin ătate, istoria, drepturile și aspira Ńiile sale, ignorate pe plan
interna Ńional.

Tentative și negocieri diplomatice pentru scoaterea României d in r ăzboi .
Perspectivele înfrângerii Germaniei, conturate dup ă celebra b ătălie de la Stalingrad (4
septembrie 1942 – 2 februarie 1943), au determinat o nou ă orientare a României în
rela Ńiile externe. În 6 martie 1943, Mihai Antonescu pr ezenta în fa Ńa unui auditoriu
alc ătuit din personalit ăŃi ale vie Ńii politice, știin Ńifice și culturale un amplu program de
preg ătire a României pentru viitoarea Conferin Ńă de pace. În lungul discurs pronun Ńat
cu acel prilej nu se reg ăse ște nici o referire la a șa-zisul rol al României în cadrul „Noii
ordini europene” preconizate de Hitler și Mussolini; dimpotriv ă, l ăsa s ă se în Ńeleag ă
antrenarea pe o alt ă coordonat ă decât aceea stabilit ă în septembrie 1940. „Planul
păcii” ini Ńiat de guvernul român venea și în întâmpinarea opozi Ńiei preocupate și ea de
găsirea unor solu Ńii pentru scoaterea Ńă rii din r ăzboi. Semnificativ din acest punct de
vedere era o confesiune f ăcut ă de Iuliu Maniu unor apropia Ńi ai s ăi, la 26 martie 1943,
din care rezulta c ă a avut „consf ătuiri intime” cu Mihai Antonescu și a ajuns la
concluzia c ă acesta, spre deosebire de Ion Antonescu, nu mai cr edea în victoria Axei
și îi ceruse s ă preg ăteasc ă argumentele în vederea sus Ńinerii intereselor României la

29
Conferin Ńa p ăcii. Iuliu Maniu nu avea cum s ă știe atunci c ă dup ă toate probabilit ăŃile,
cei doi antone ști se puseser ă de acord ca vicepremierul și ministrul de externe s ă
identifice, în plan politico-diplomatic, șansele României de a ie și din r ăzboi prin pace
separat ă și în acest scop, guvernul, cu departamentele de pro fil, s ă coopereze cu
opozi Ńia; în timp ce mare șalul Ion Antonescu s ă continue politica militar ă al ături de
Ax ă pân ă în momentul în care se va ivi șansa de dezangajare din aceast ă alian Ńă
nefast ă.
Diploma Ńia Bucure știlor și-a întins tot mai mult antenele diplomatice pe lân g ă
reprezentan Ńii guvernelor englez și american din capitalele Ńă rilor neutre pentru a afla
condi Ńiile retragerii României din r ăzboi. Contactele și apoi negocierile au avut loc la
Berna, Lisabona, Madrid, Stokholm, Ankara, Cairo, p recum și la Bucure ști.
Protagonistul demersurilor diplomatice c ătre Na Ńiunile Unite a fost Mihai Antonescu,
având mân ă liber ă din partea mare șalului Ion Antonescu. Concomitent, cu
asentimentul guvernului, au intrat în ac Ńiune liderii opozi Ńiei, îndeosebi Iuliu Maniu,
urm ărind acela și scop: încheierea unor în Ńelegeri secrete româno-anglo-americane
pentru scoaterea României din angrenajul Axei. Tent ativele de negociere și
negocierile propriu zise s-au derulat cu intermiten Ńe și în ritm lent, durând practic
pân ă la 23 august 1944. Ele au avut de înfruntat numero ase dificult ăŃi, una dintre cele
mai importante constituind-o hot ărârea adoptat ă de pre ședintele Roosevelt și
premierul Churchil la Conferina Ńa de la Casablanca (14-24 ianuarie 1943) de a nu se
angaja tratative cu statele Axei și sateli Ńii s ăi, ci s ă le impun ă formula „capitul ării
necondi Ńionate”.
În timpul vizitei oficiale pe care o face în Italia , între 29 iunie – 4 iulie 1942,
Mihai Antonescu propune lui Mussolini s ă ia ini Ńaitiva tratativelor cu Na Ńiunile Unite.
Decele se declar ă ce acord, în principiu, dar e de p ărere s ă se mai a ștepte dou ă luni,
deoarece spera într-o îmbun ătăŃire a situa Ńiei militare, ceea ce ar permite ca
negocierile s ă se desf ăș oare de pe pozi Ńii mai avantajoase. Între timp, îns ă, la 25 iulie,
Mussolini este înl ăturat de la putere. A doua zi, Mihai Antonescu se a dreseaz ă noului
guvern italian, condus de mare șalul Pietro Badoglio, pentru „stabilirea unui conta ct tot
mai strâns între Italia și România”, în vederea unei ac Ńiuni comune pentru ie șirea din
război. La sfâr șitul lunii iulie 1943, Raffaele Guariglia, ministru l Afacerilor Str ăine al
Italiei, r ăspunde, dând asigur ări guvernului român c ă „poate conta pe sprijinul Italiei
în dezvoltarea situa Ńiei actuale”. În realitate, guvernul italian negoci a singur cu
guvernele britanic și american.
În acela și timp, opozi Ńia democrat ă stabile ște un dialog cu guvernele britanic și
american, prin George I. Duca, consilier la Lega Ńia român ă din Stokholm. Din
decembrie 1943, Duca stabile ște leg ături și cu reprezentan Ńii guvernului sovietic în
capitala Suediei.
Conferin Ńa mini ștrilor Afacerilor Str ăine ai U.R.S.S., Marii Britanii și S.U.A.
de la Moscova (18-30 octombrie 1943) hot ărăș te printre altele: a) ori de câte ori cele
trei guverne vor primi taton ări de pace din partea vreunui guvern sau a altor pe rsoane
ori grupuri de persoane dintr-o Ńar ă care se afl ă în r ăzboi cu Na Ńiunile Unite, s ă se
informeze reciproc și s ă se consulte asupra pozi Ńiilor ce trebuie adoptate; b) în cazul
statelor satelite Reichului, aflate în r ăzboi cu Uniunea Sovietic ă, dreptul de a decide s ă
revin ă U.R.S.S.; c) crearea Comisiei Consultative Europen e, format ă din reprezentan Ńi
ai celor trei Ńă ri, cu sediul la Londra, care s ă elaboreze „recomand ări detaliate asupra
clauzelor de capitulare ce vor fi impuse tuturor st atelor europene cu care oricare din
cele trei puteri se afl ă în stare de r ăzboi și asupra modalit ăŃilor de aplicare”.
La 9 noiembrie, la Lisabona, ministrul-consilier al lega Ńiei britanice, Henry L.
Hopkinson, comunic ă fostului ministru al României în Portugalia, Ion P angal, c ă nici

30
un contract nu va putea fi stabilit pe alte baze de cât capitularea f ără condi Ńii. Peste trei
zile, la Madrid, ambasadorul S.U.A. în Spania, Carl ton Hayes îi comunic ă
reprezentantului guvernului român Scarlat Grigoriu s ă se remit ă în scris un document
din care s ă rezulte disponibilitatea de negociere cu alia Ńii pe baza formulei „capitulare
fără condi Ńii”, dup ă care un reprezentant al Bucure știlor s ă plece la Cartierul General
al generalului Dwight Eisenhower; guvernul american d ădea asigur ări c ă trupele
sovietice nu vor ocupa tot teritoriul Ńă rii, iar trupele anglo-americane vor ocupa
„m ăcar o parte” din România. La 21 decembrie, guvernul român r ăspunde c ă: accept ă
să negocieze pe baza formulei „capitulare f ără condi Ńii numai când se va realiza una
din urm ătoarele condi Ńii: a) o debarcare „anglo-saxon ă serioasă în Balcani”; b)
intrarea Turciei în r ăzboi de partea alia Ńilor. Aceste condi Ńii erau nerealizabile având
în vedere strategia militar ă general ă stabilit ă la reuniunea la nivel înalt de la Teheran
(28 noiembrie – 1 decembrie 1943). Întreaga Europ ă de Centru-Est și Sud-Est,
inclusiv statele Baltice, Finlanda și România, intrau în aria de opera Ńiuni a Armatei
Ro șii; a urmat, în mai-iunie 1944, în Ńelegerea Churchill-Stalin potrivit c ăreia
„afacerile române ști s ă fie de resortul principal al guvernului sovietic”, iar „afacerile
grece ști s ă fie de resortul principal al Regatului Unit”.
Opozi Ńia a preconizat scoaterea Ńă rii din r ăzboi printr-o ac Ńiune politico-
diplomatic ă ini Ńiat ă de guvernul Antonescu. La începutul lunii aprilie 1943, Iuliu
Maniu era de p ărere că nu exista decât o singur ă solu Ńie: „România s ă cear ă pace
separat ă. Și acest lucru trebuie s ă-l fac ă guvernul Antonescu. El, care a dat germanilor
un sprijin larg și necondi Ńionat, are autoritate de a vorbi Reichului deschis și sincer:
România nu se mai poate bate din dou ă motive fundamentale: fiindc ă nu mai are
armat ă și fiindc ă r ăzboiul nu mai are consensul na Ńiunii”.
În cursul lunii decembrie 1943, la Stokholm, se sta bile ște un prim contact
româno-sovietic; cu acest prilej, reprezentantul so vietic Vladimir Semionov,
îns ărcinat cu afaceri, declar ă ministrului român Frederic Nanu c ă formula „capitul ării
necondi Ńionate nu trebuie interpretat ă strâmt”. De și în perioada urm ătoare guvernul
român men Ńine contactul stabilit cu guvernul sovietic, în cur sul lunii martie 1944
discu Ńiile sunt întrerupte.
La 17 martie 1944, în capitala Egiptului, prin Ńul Barbu Știrbey are prima
întrevedere cu reprezentan Ńii U.R.S.S., Marii Britanii și S.U.A., c ărora le declar ă c ă
„guvernul, regele și opozi Ńia doresc o schimbare a frontului”. Pentru a organi za o
„lovitur ă de stat”, opozi Ńia cere s ă i se asigure: men Ńinerea independen Ńei României;
respectarea drepturilor ei teritoriale; primirea st atutului de cobeligerant; sprijin aliat în
cazul unui atac bulgar sau ungar. Drept r ăspuns la cererile opozi Ńiei, la Bucure ști au
ajuns dou ă mesaje: primul era adresat, la 2 martie, de comand antul aliat suprem din
Mediterana, mare șalul Maitland Wilson, guvernului c ăruia îi cere ca trupele române
să capituleze imediat în fa Ńa celor trei mari puteri și s ă nu opun ă rezisten Ńă armatei
sovietice. „Natura condi Ńiilor de pace ce vor fi impuse României – se spune în mesaj –
va fi determinat ă, în mare m ăsur ă, de volumul contribu Ńiei sale la înfrângerea
Germaniei”. Al doilea mesaj, la 27 martie, este tri mis de c ătre Na Ńiunile Unite
opozi Ńiei c ăreia i se indicau m ăsurile pe care trebuie s ă le întreprind ă România pentru
ie șirea din r ăzboi, în completare la recomand ările din 22 martie: 1) capitularea
trupelor aflate în cotact cu armata sovietic ă; 2) trupele ce vor capitula vor fi trimise s ă
lupte contra germanilor; 3) stabilirea de contacte între comandamentul român și rus.
Cererile formulate prin cele dou ă mesaje se corelau cu ofensiva Armatei Ro șii, care la
sfâr șitul lunii martie ajunsese la Prut. Cu acel prilej, la 2 aprilie 1944 Molotov a
declarat c ă „guvernul sovietic nu urm ăre ște scopul de a dobândi vreo parte din
teritoriul României sau de a schimba orânduiala soc ial ă existent ă în România” și c ă

31
intrarea trupelor sovietice românesc „este dictat ă exclusiv de necesit ăŃi de r ăzboi și de
faptul c ă trupele inamice continu ă rezisten Ńa”.
La 12 aprilie 1944 este reluat contactul româno-sov ietic din capitala Suediei.
De aceast ă dat ă, guvernul sovietic prezint ă lui Frederik Nanu, ministrul României la
Stockholm, „condi Ńiile minimale ale armisti Ńiului” cu România: a) armata român ă s ă
se predea armatei sovietice și s ă înceap ă opera Ńii împreun ă cu aceasta împotriva
germanilor; ruperea rela Ńiilor cu germanii și lupta al ături de Na Ńiunile Unite în scopul
restaur ării independen Ńei și suveranit ăŃii României; b) grani Ńa sovieto-român ă în
concordan Ńă cu acordul din 1940; c) desp ăgubiri pentru pierderile cauzate U.R.S.S.; d)
repatrierea prizonierilor de r ăzboi ai Na Ńiunilor Unite; e) libertate neîngr ădit ă de
mi șcare pentru trupele sovietice și aliate pe întreg teritoriul României; f) „Guvernu l
sovietic consider ă hot ărârile Dictatului de la Viena nejuste și se declara gata s ă
întreprind ă opera Ńii militare, împreun ă cu românii, împotriva ungurilor și germanilor
cu scopul ca „întreaga Transilvanie sau cea mai mar e parte a acesteia s ă fie înapoiat ă
României”; g) guvernul sovietic „nu are nimic de ob iectat” dac ă România dore ște ca
pe lâng ă reprezentantul militar s ă aib ă și unul politic pentru leg ături cu U.R.S.S.
Concomitent, acelea și condi Ńii sunt prezentate și la Cairo. Ion Antonescu, îns ă,
încrez ător în promisiunile f ăcute de Hitler, privind oprirea înaint ării sovietice prin
utilizarea unor arme de mare eficacitate și în speran Ńa ob Ńinerii unor propuneri de pace
favorabile, consider ă condi Ńiile ca nesatisf ăcătoare și hot ărăș te tergiversarea
negocierilor. În schimb, opozi Ńia comunic ă la Cairo c ă accept ă condi Ńiile de armisti Ńiu
și este gata s ă trateze pe baza lor. Ca urmare, la sfâr șitul lunii mai, se cerea Na Ńiunilor
Unite asigur ări c ă: teritoriile ocupate se vor afla exclusiv sub admi nistra Ńie
româneasc ă; regiunile care nu sunt zone de opera Ńii s ă nu fie ocupate; fondurile B ăncii
Na Ńionale confiscate de germani s ă fie înapoiate României; deblocarea fondurilor
române ști în Marea Britanie și S.U.A.; întreaga Transilvanie s ă fie redat ă României.
Tot la sfâr șitul lunii mai 1944, Frederik Nanu restabile ște contactul cu
reprezentantul guvernului sovietic, c ăruia îi prezint ă un Aide-mémoire în care se arat ă
că guvernul român accept ă condi Ńiile de armisti Ńiu din 12 aprilie și cere: s ă se acorde
germanilor un r ăgaz de 15 zile pentru a p ărăsi România; administra Ńia civil ă în
teritoriul ocupat s ă r ămân ă româneasc ă; în zona în care se afl ă sediul guvernului
român s ă nu p ătrund ă trupe str ăine; negocierea desp ăgubirilor; reluarea vechilor
propuneri prezentate la Cairo privind grani Ńele.
Guvernul sovietic r ăspunde la 31 mai c ă punctele a, b și d din propunerile dn
12 aprilie nu pot fi schimbate; la punctul c, guver nul sovietic este dispus s ă reduc ă
într-o oarecare m ăsur ă suma repara Ńiilor; nu obiecteaz ă în ceea ce prive ște acordarea
unui termen de 15 zile pentru retragerea germanilor din România; este gata s ă se
ajung ă la un compromis în ceea ce prive ște p ăstrarea administra Ńiei civile; nu aprob ă
cererea de a se p ăstra o zon ă în care s ă nu p ătrund ă trupe str ăine.
Reprezentan Ńii U.R.S.S, S.U.A. și Marii Britanii la tratativele de la Cairo
adreseaz ă deelga Ńilor români la 1 iunie o not ă în care se arat ă c ă „negocierile sunt
considerate ca încheiate”; dac ă Maniu vrea s ă profite de condi Ńiile de armisti Ńiu „s ă
trimit ă un ofi Ńer pentru a stabili un contact direct cu Armata Ro șie pe front”. În ciuda
numeroaselor mesaje trimise de Iuliu Maniu, în luni le iunie-august, la Cairo, practic,
negocierile nu au mai fost reluate.
Tot în impas au ajuns și alte tentative de pace separat ă cu Na Ńiunile Unite, cum
a fost aceea ini Ńiat ă de Gheorghe T ătărescu. Ajungând la concluzia potrivit c ăreia
„ordinea interna Ńional ă în Estul și Centrul Europei va fi stabilit ă în cele din urm ă sub
egida Uniunii Sovietelor, și aceasta, de altfel în complet acord cu Marea Brit anie și
Statele Unite”, la 18 decembrie 1943, fostul premie r liberal i-a cerut lui Iuliu Maniu

32
să plece împreun ă la Moscova pentru a discuta și hot ărâri asupra condi Ńiilor scoaterii
României din r ăzboi și pentru a organiza, apoi, „o armat ă de eliberare cu prizonierii
români afl ători în Rusia sovietic ă”. Dar, a fost refuzat. Continuându- și ac Ńiunea,
Gheorghe T ătărescu și-a asigurat un contact cu guvernul sovietic cu aju torul lui
Eduard Bene ș, fostul pre ședinte cehoslovac, aflat în exil la Londra, având l eg ături
permanente cu Moscova.
La 1 mai 1944, T ătărescu s-a adresat șefilor de partide politice, propunându-le
să-și conjuge eforturile în vederea realiz ării urm ătoarelor obiective: a) pace imediat ă
cu Na Ńiunile Unite; b) negocieri directe cu U.R.S.S., f ără reticen Ńe și f ără tergivers ări
și „f ără a mai uza de media Ńiunea altor puteri”, c) desf ăș urarea negocierilor în cadrul
unui program unitar, armonizator, sub coordonarea u nui comitet na Ńional , alc ătuit din
șefii de partide al c ăror program era compatibil cu o în Ńelegere româno-sovietic ă.
Refuzat și de aceast ă dat ă de Iuliu Maniu și Constantin I.C. Br ătianu, Gheorghe
Tătărescu, împreun ă cu gruparea sa desprins ă din partidul liberal tradi Ńional, a intrat în
Coali Ńia Na Ńional Democratic ă, format ă la 26 mai 1944, al ături de partidele comunist,
social-democrat, socialist- Ńă rănesc, na Ńionalist-democrat, Frontul Plugarilor și
Uniunea Patriotic ă, având drept obiective de politic ă extern ă, pe lâng ă încheierea
armisti Ńiului și a p ăcii cu Na Ńiunile Unite, și restabilirea raporturilor României cu
puterile occidentale, o alian Ńă cu U.R.S.S., în epoca postbelic ă.
Constituirea Coali Ńiei Na Ńional Democrate și programul s ău au fost aduse la
cuno știn Ńa regelui Mihai, la 2 iunie 1944, și apoi comunicat guvernului sovietic prin
intermediul lui Eduard Bene ș. R ăspunsul transmis de Molotov, pe aceea și cale, la
sfâr șitul lunii iulie 1944, a fost pozitiv, Conven Ńia Na Ńional Democrat ă fiind invitat ă
să trimit ă delega Ńi pentru negocieri la Moscova. Dar, acest r ăspuns i-a parvenit lui
Gheorghe T ătărescu abia la 18 august 1944, când era prea târziu pentru a duce
ac Ńiunea sa pân ă la cap ăt. Peste dou ă zile a început ofensiva Armatei ro șii pe frontul
Ia și-Chi șin ău.
Fiind informat de Richard Franasovici asupra con Ńinutului Mesajului Molotov-
Bene ș, la 29 iulie 1944, Grigore Gafencu îi scria de la Geneva lui Iuliu Maniu, punând
în eviden Ńă multiplele implica Ńii ale resprectivului mesaj: 1) Ru șii p ăreau dispu și s ă
negocieze cu românii, și socotea c ă mai era timp pentru negocieri; 2) Ru șii nu
preg ătiser ă înc ă un „Comitet de eliberare pentru România (dup ă modelul celui pentru
Polonia) și c ăutau o în Ńelegere cu partidele politice române ști; 3) Ru șii arat ă preferin Ńă
pentru negocieri pe teritoriul lor, convenindu-le m ai bine „ca armisti Ńiul s ă fie hot ărât
și încheiat cu ei și la ei”. (se deducea c ă sovieticii nu atribuiau un rol hot ărâtor
convorbirilor de la Cairo). În afara acestor „indic a Ńiuni”, considerate „folositoare”,
mesajul Molotov-Bene ș cuprindea și unele primejdii asupra c ărora Maniu era
prevenit: a) ru șii puteau s ă caute o dezbinare a for Ńelor politice române ști cu gândul de
a provoca o supralicitare care s ă le fie favorabil ă; b) ru șii puteau încerca s ă formeze o
grupare a lor, deosebit ă și opus ă altei grup ări care s-ar sim Ńi mai legat ă de anglo-
saxoni. Aceste dou ă primejdii nu puteau fi înl ăturate decât printr-o ac Ńiune unitar ă a
opzi Ńiei. Negocierile cu sovieticii, purtate cu știrea și avizul anglo-americanilor –
credea Gafencu – erau mai în m ăsur ă decât altele s ă duc ă la rezultatul urm ărit, iar în
acel moment era nevoie „mai presus de orice, de o a c Ńiune temeinic ă, grabnic ă și
hot ărât ă”.

33
6. Armisti Ńiul dintre România și Marile Puteri ale Na Ńiunilor Unite.

Demersuri pentru încheierea armisti Ńiului dup ă 23 august 1944. Actul istoric
de la 23 august 1944 n-a pus cap ăt avatarurilor diploma Ńiei române din timpul
războiului. Ea avea de acum în fa Ńă împrejur ări interne și interna Ńionale fundamental
schimbate. În proclama Ńia regelui Mihai I c ătre Ńar ă din seara zilei de 23 august se
ar ăta c ă noul guvern român a fost îns ărcinat s ă încheie pace cu Na Ńiunile Unite, iar
România a acceptat armisti Ńiul oferit de U.R.S.S, S.U.A. și Marea Britanie. „Din acest
moment – se arat ă în proclama Ńie –, înceteaz ă lupta și orice act de ostilitate împotriva
armatei sovietice, precum și starea de r ăzboi cu Marea Britanie și Statele Unite”. Noul
guvern, condus de Constantin S ănătescu, public ă o Declara Ńie în care î și define ște
programul: „În domeniul politicii externe, prima m ăsur ă luat ă de guvern a fost
acceptarea armisti Ńiului cu Na Ńiunile Unite. Prin reprezentan Ńii autoriza Ńi, guvernul
Uniunii Sovietice și guvernele din Marea Britanie și Statele Unite au garantat
independen Ńa României și, în cadrul suveranit ăŃii respectate, neamestecul lor în via Ńa
noastr ă de stat”. În continuare, se arat ă c ă România a ie șit din r ăzboiul al ături de Ńă rile
Pactului Tripartit și „consider ă de azi înainte Na Ńiunile Unite ca na Ńiuni prietene”, iar
„recunoa șterea de c ătre guvernele din Moscova, Londra și Washington a nedrept ăŃii
făcute României prin Dictatul de la Viena deschide po sibilitatea ca armatele
române ști, al ături de armatele aliate, s ă elibereze Transilvania de Nord de ocupa Ńia
str ăin ă. De acum înainte în Ńelegem s ă fim st ăpâni pe destinele noastre. Hot ărârea
denun Ńă rii tratatelor de alian Ńă cu puterile Axei și încetarea st ării de r ăzboi cu
Na Ńiunile Unite este expresia voin Ńei întregului popor. Aceste hot ărâri nu nesocotesc
drepturile vreunui stat str ăin, dup ă cum nici nu ating nici interesele altor neamuri”.
În diminea Ńa zilei de 24 august, un reprezentant al guvernului român pleac ă la
Ankara pentru a informa reprezentan Ńii guvernelor U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii
asupra noii situa Ńii politice și militare din România, iar a doua zi, Al. Cretzian u,
ministrul României la Ankara, înmâneaz ă omologului s ău sovietic în Turcia, Serghei
Vinogradov, o not ă în care arat ă c ă dictatura antonescian ă a fost r ăsturnat ă, iar noul
guvern de uniune na Ńional ă „a hot ărât s ă semneze imediat armisti Ńiul și s ă procedeze
cu ajutorul tuturor for Ńelor Ńă rii la completa expulzare a tuturor germanilor de p e
teritoriul Ńă rii”.
La 26 august 1944, guvernul U.R.S.S. a acceptat înc heierea armisti Ńiului pe
bazele comunicate la 12 aprilie 1944 și a unor modific ări aduse acestora în cadrul
negocierilor de la Cairo. Guvernul sovietic a cerut , de asemenea, ca semnarea
armisti Ńiului s ă aib ă loc la Moscova. La 28 august 1944, ministrul de ex terne, Grigore
Niculescu-Buze ști, a transmis lui Al. Cretzianu o lung ă comunicare, înmânat ă a doua
zi ambasadorilor U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii în Turcia, care preciza: începând
cu 24 august 1944, România se afla în stare de r ăzboi cu Germania; armatei române
aflate pe front i s-a ordonat s ă colaboreze cu armata sovietic ă în lupta împotriva
du șmanului comun; trupele române au început ac Ńiunea împotriva armatei germane
aflate în România. În continuare, dup ă ce se ar ăta c ă guvernul român a luat cuno știn Ńă
cu satisfac Ńie de declara Ńia U.R.S.S. din 25 august 1944 în sensul c ă Armata ro șie nu
va dezarma unit ăŃile române care luptau împotriva trupelor hitlerist e, se exprima
speran Ńa c ă aceast ă promisiune va fi respectat ă f ără întârziere și se vor restabili rela Ńii
diplomatice cu Uniunea Sovietic ă. Într-un paragraf distinct al notei se ar ăta:
„Guvernul român, care de acum se afl ă în situa Ńia de facto de cobeligernat, dore ște ca
Na Ńiunile Unite s ă-l recunoasc ă drept aliat”. În încheiere, guvernul României decl ara
că „este gata s ă înceap ă imediat la Moscova discu Ńii referitoare la condi Ńiile aplic ării
armisti Ńiului și s ă semneze un acord special în acest sens”.

34
Delega Ńia României împuternicit ă s ă semneze armisti Ńiul a sosit în capitala
Uniunii Sovietice la 29 august 1944, dar negocieril e oficiale au început dup ă aproape
dou ă s ăpt ămâni., la 10 septembrie 1944, interval în care guve rnele celor trei mari
puteri aliate au c ăzut de acord asupra propunerilor f ăcute îndeosebi de britanici
referitoare la ad ăugarea unor clauze noi de armisti Ńiu sau de modificare a celor agrate
în principiu, în prim ăvara anului 1944.
La 30 august 1944, delega Ńia român ă a înaintat guvernului sovietic un
memoriu în care se ar ăta c ă: „România se g ăsea de drept în stare de armisti Ńiu cu
U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A. de la 23 August, ora 22 și 20 de minute”, c ă
trupele române, conform ordinului primit, au începu t opera Ńiile contra for Ńelor
germane, iar prin Declara Ńia guvernului din 25 august starea de r ăzboi cu Germania
fusese notificat ă oficial. Dat ă fiind aceast ă realitate, în memoriu se exprima
nedumerirea c ă trupele sovietice continuau s ă dezarmeze unit ăŃi române și s ă
instaureze autorit ăŃi de ocupa Ńie în zone în care nu se afla nici o for Ńă militar ă
german ă. Având în vedere negocierile de la Cairo și Stokholm din prim ăvara și vara
anului 1944, prin memoriu se cerea ca unit ăŃile operative sovietice de pe teritoriul
României s ă nu mai dezarmeze militarii români, s ă se fixeze o linie de demarca Ńie, pe
care for Ńele sovietice s ă o traverseze doar în direc Ńia frontului și în în Ńelegere cu
comandamentele locale române ști. Se solicita, totodat ă, ca, pornind de la situa Ńia
real ă, în comunicatele sovietice s ă nu mai figureze localit ăŃi și zone eliberate de
armata român ă și forma Ńiunile de lupt ă patriotice ca fiind luate cu asalt și eliberate
prin lupt ă de c ătre unit ăŃi sovietice, ceea ce l ăsa impresia c ă ostilit ăŃile între U.R.S.S.
și România ar fi continuat.
În seara zilei de 31 august 1944, Veaceslav M. Molo tov a avut o scurt ă
convorbire preliminar ă cu Lucre Ńiu P ătr ăș canu, șeful delega Ńiei române, c ăruia i-a
precizat, ca r ăspuns la con Ńinutul memoriului, c ă: a) armisti Ńiul între alia Ńi și România
nu poate intra în vigoare decât în ziua semn ării sale; b) delimitarea unor p ărŃi de
teritoriu liber român nu mai este o chestiune actua l ă; c) este necesar a se continua
lupta comun ă contra Germaniei; d) dorin Ńa sa de a se fixa înc ă atunci suma total ă a
repara Ńiilor de pl ătit de c ătre România. Șeful diploma Ńiei sovietice a promis c ă, dac ă
nu interveneau elemente noi, la 2 septembrie 1944 v a putea remite delega Ńiei române
un text preliminar al Conven Ńiei de armisti Ńiu.
Mecanismul complicat al consult ărilor tripartite a contribuit la întârzierea
începerii negocierilor și a semn ării Conven Ńiei de armisti Ńiu. Astfel, la 2 septembrie
1944, guvernul U.R.S.S. a înaintat textul proiectul ui conven Ńiei guvernelor Marii
Britanii și S.U.A.; în aceea și zi, Departamentul de Stat, care primise textul pr in
intermediul Ambasadei britanice la Washington, l-a transmis Comitetului mixt al
șefilor de Stat Major, precizând c ă va pune la dispozi Ńie observa Ńiile sale „îndat ă ce va
putea fi încheiat ă examinarea condi Ńiilor propuse” (de guvernul sovietic).
În ziua urm ătoare, la 3 septembrie, delega Ńia român ă a prezentat ambasadorilor
ai Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii la Moscova memorii în care se insista
asupra gr ăbirii semn ării Conven Ńiei de armisti Ńiu; peste trei zile, delega Ńia român ă a
remis un alt memoriu Comisariatului pentru afaceri externe al U.R.S.S., solicitând din
nou, în esen Ńă , aplicarea în fapt a st ării de armisti Ńiu și dând asigur ări asupra unei
colabor ări imediate a guvernului român și armatei române cu unit ăŃile sovietice aflate
în mar ș spre front, dup ă declan șarea pe mai multe direc Ńii a unor ac Ńiuni ofensive
hitleristo-horthyste în podi șul transilvan. Molotov, în numele guvernului soviet ic, și-a
exprimat regretul c ă nu se putea trece la discutarea și semnarea Conven Ńiei de
armisti Ńiu, men Ńionând c ă întârzierea se datora guvernului Marii Britanii, f apt pe care

35
însu și ambasadorul acestei Ńă ri l-a confirmat cu prilejul convorbirii avute cu m embrii
delega Ńiei române, la 6 septembrie 1944.
Delega Ńia român ă a confirmat și ea c ă amânarea semn ării armisti Ńiului se
datora guvernului britanic, care declarase c ă era obligat „s ă consulte Dominioanele”.
La 7 septembrie 1944, guvernul român a înaintat guv ernului Marii Britanii o not ă prin
care punea în eviden Ńă „serioasele inconveniente și numeroasele pericole care rezultau
pentru România din faptul acestei amân ări”. O not ă diplomatic ă a fost adresat ă
guvernului Statelor Unite ale Americii, subliniindu -se c ă atitudinea britanic ă „este cu
atât mai nea șteptat ă cu cât Marea Britanie c ăzuse de acord cu condi Ńiile formulate
anterior de guvernul sovietic și acceptate de România”. În comunicarea trimis ă
Departamentului de Stat la 15 septembrie 1944, amba sadorul american la Moscova,
Averell Harriman, observa „str ăduin Ńa britanicilor de a formula în cursul negocierilor
preliminare o mare varietate de propuneri, întreb ări și idei”, referitoare la armisti Ńiul
cu România, men Ńionând c ă negociatorii sovietici „au acceptat bucuro și propunerile
britanice care înt ăreau controlul aliat (sovietic) asupra României, pr ecum și
modific ările de proiect, dar în general au refuzat s ă fac ă orice concesie de fond”.
Reprezentan Ńii U.R.S.S. – opina diplomatul american – erau hot ărâ Ńi „s ă se simt ă cât
mai în largul lor”, considerând „c ă România este o zon ă de interes predominant
sovietic” și, în consecin Ńă , partenerii lor anglo-americani trebuie s ă le lase „cât mai
mult ă mân ă liber ă în stabilirea condi Ńiilor de armisti Ńiu și în tratamentul ulterior al
românilor”.

Conven Ńie de armisti Ńiu sau capitulare ? La 10 septembrie 1944, ora 22,
delega Ńiei române i s-a înmânat proiectul Conven Ńiei de armisti Ńiu, redactat în limbile
rus ă și francez ă, precizându-se c ă termenii lui „sunt rezultatul deliber ărilor
principalelor trei puteri aliate și c ă au fost formula Ńi pe baza condi Ńiilor oferite anterior
guvernului român”. Cu acest prilej s-au stabilit nu mai chestiunile de procedur ă și,
pentru a se da posibilitatea delaga Ńiei române s ă examineze condi Ńiile armisti Ńiului, s-a
convenit ca discutarea concret ă a acestora s ă înceap ă a doua zi, tot la orele 22. Din
partea României au participat: ministrul secretar d e stat Lucre Ńiu P ătr ăș canu, generalul
Dumitru Dămăceanu, Barbu Știrbei și Ghi Ńă Pop, c ărora li s-a ad ăugat Ion Christu și
Constantin Vi șoianu (ultimul sosind, împreun ă cu Barbu Știrbei, direct de la Cairo);
din partea U.R.S.S., Veaceslav M. Molotov, loc Ńiitorii s ăi A.I. Vâ șinski și I.M.
Maiski, D.Z. Manuilski, N.V. Novikov, generalul V.P . Vinogradov și contraamiralul
V.L. Bogdenko; din partea S.U.A. și Marii Britanii, ambasadorii acestor Ńă ri la
Moscova, A.W. Harriman și, respectiv, A. Clark Kerr. Lucr ările preg ătitoare s-au
prelungit pân ă la 13 septembrie, ora 1,20, iar Conven Ńia a fost semnat ă cu pu Ńin timp
înainte de ora 5,00, datat ă îns ă din 12 septembrie 1944. În numele guvernului și
Înaltului comandament român au semnat membri ai del ega Ńiei, iar în numele Înaltului
comandament aliat (sovietic) și din îns ărcinarea guvernelor U.R.S.S., Marii Britanii și
Statelor Unite ale Americii, mare șalul Rodion I. Malinovski.
Conven Ńia avea un caracter mult mai larg decât un armisti Ńiu propriu-zis,
reglementând minu Ńios, în 20 de articole, 6 anexe și un protocol, nu numai probleme
politico-militare, ci și teritoriale, economice, administrative, dintre ca re unele ar fi
trebuit, în mod normal, s ă fie l ăsate pentru a face obiectul tratatului de pace, iar altele
intrau de drept în competen Ńa guvernului României, fiind atribute ale independe n Ńei și
suveranit ăŃii statului. Conven Ńia consfin Ńea faptul c ă România a ie șit din r ăzboiul
hitlerist și de la 24august ara 4 a.m. se angajase în r ăzboiul contra Germaniei și
Ungariei „cu scopul de a restaura independen Ńa și suveranitatea României”, urmând s ă
participe în continuare la r ăzboi cu cel pu Ńin 12 divizii. Guvernul român era obligat s ă

36
asigure prin mijloace proprii și pe cheltuiala sa libera mi șcare a trupelor aliate pe tot
teritoriul Ńă rii; s ă le pun ă la dispozi Ńie construc Ńiile, instala Ńiile de tot felul, terenuri,
etc., de care aveau nevoie, pe cheltuiala sa; s ă fac ă pl ăŃile cerute de Înaltul
Comandament Aliat (sovietic) pentru îndeplinirea sa rcinilor sale; s ă asigure, conform
dispozi Ńiilor acestuia, folosirea întreprinderilor, instala Ńiilor, depozitelor etc; s ă
elibereze pe to Ńi prizonierii alia Ńi și s ă le asigure transportul spre Ńă rile lor; s ă predea
ca trofee alia Ńilor materialele de r ăzboi germane și ale sateli Ńilor s ăi aflate pe teritoriul
României; s ă pl ăteasc ă despăgubiri (pentru U.R.S.S. suma era fixat ă la 300 milioane
dolari, pentru celelalte state suma urmând s ă fie stabilit ă ulterior, la pre Ńul de 35 de
dolari uncia de aur); s ă colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (sovietic) la
judecarea criminalilor de r ăzboi și la dizolvarea tuturor organiza Ńiilor prohitleriste; se
instituia controlul aliat asupra publica Ńiilor, teatrelor, filmelor, po ștei, telefonului,
telegrafului, coresponden Ńei particulare și oficiale; Conven Ńia prevedea restabilirea
administra Ńiei civile pe întreg teritoriul României, cu excep Ńia zonelor aflate la 50-100
km de front, organele administrative fiind obligate s ă îndeplineasc ă ordinele Înaltului
Comandament Aliat.
În probleme teritoriale, Conven Ńia de armisti Ńiu prevedea nulitatea Dictatului
de la Viena, urmând ca Transilvania de Nord („sau c ea mai mare parte a ei”) s ă revin ă
României, sub rezerva confirm ării de c ătre Conferin Ńa de Pace, și stabilirea grani Ńei
sovieto-român ă astfel cum fusese ea trasat ă la sfâr șitul lunii iunie 1940. Pentru
supravegherea modului în care se aplica armisti Ńiul, pân ă la semnarea Tratatului de
pace, s-a instituit Comisia Aliat ă de Control cu sediul la Bucure ști, a c ărei activitate
urma s ă se desf ăș oare sub directivele generale și ordinele Înaltului Comandament
Aliat (sovietic), în numele Puterilor Aliate. Pre ședinte al acestei comisii a fost numit
mare șalul Rodion I. Malinovski. Guvernul român era oblig at s ă îndeplineasc ă toate
instruc Ńiunile acestei comisii ce decurgeau din Conven Ńia de armisti Ńiu.
Negocierile și con Ńinutul Armisti Ńiului, caracterul multora dintre articolele
sale, au ar ătat c ă România n-a fost tratat ă ca o Ńar ă care a ie șit din r ăzboi și s-a al ăturat
Na Ńiunilor Unite din propria sa voin Ńă , ci ca un stat inamic înfrânt; de altfel, în
preambulul Conven Ńiei se vorbe ște de „înfrângerea României în r ăzboi”.
Referitor la atmosfera în care au fost purtate trat ativele pentru încheierea
Armisti Ńiului, membrii delega Ńiei române au constatat c ă în general, s-a v ădit
consensul celor trei mari puteri ale coali Ńiei Na Ńiunilor Unite și de a purcede la
semnarea proiectului f ără modific ări, a șa cum fusese supus discu Ńiilor. „De și
delega Ńiile mixte sovieto-anglo-american ă s-au întâlnit, în total, timp de peste șapte
ore cu românii – se ar ăta într-un raport înaintat de A. Harriman la Casa A lb ă, la 15
septembrie 1944 –, discu Ńii serioase asupra vreunui punct al condi Ńiilor de armisti Ńiu
au fost pu Ńine. Molotov, care avea func Ńia de pre ședinte al delega Ńiilor Aliate, nu a
analizat în detaliu nici un argument și nici o propunere avansat ă de români. De și le-a
îng ăduit s ă vorbeasc ă timp îndelung, el nu a Ńinut seam ă de nici un considerent și nici
nu a discutat problemele ridicate de ace știa, trecând peste ele cu brusche Ńe ori de câte
ori el considera c ă fusese afectat suficient timp pentru un anumit pun ct […]. Acest fel
de a proceda, oricât de justificat ar fi fost în ac ele împrejur ări, a l ăsat un oarecare
sentiment de am ărăciune românilor”.
În ședin Ńele Consiliului de Mini ștri din 15 și 16 septembrie 1944 Iuliu Maniu
ar ăta că delega Ńia român ă „nu putea face altceva” decât s ă accepte clauze care
reprezint ă o adev ărat ă capitula Ńie, nu un contract liber de armisti Ńiu. În acela și timp,
pre ședintele Partidului Na Ńional-łă rănesc îndemna la pruden Ńă , subliniind c ă „trebuie
să facem tot posibilul ca s ă men Ńinem cele mai bune raporturi cu Uniunea Sovietic ă”,
și c ă „în mod loial și cinstit trebuie s ă punem în aplicare armisti Ńiul”.

37
Printr-o asemenea atitudine și, mai ales, prin contribu Ńia adus ă începând de la
23 august 1944 la efortul de r ăzboi al ături de Na Ńiunile Unite, românii sperau s ă
ob Ńin ă atenuarea caracterului împov ărător și a ambiguit ăŃii prevederilor Armisti Ńiului
din 12 septembrie 1944. Ei aveau încredere în promi siunile f ăcute de alia Ńi atât
înainte, cât și dup ă semnarea Armisti Ńiului privind recunoa șterea cobeligeran Ńei și
restabilirea suveranit ăŃii României.

Bibliografie

Lache, Ștefan, România în rela Ńiile interna Ńionale 1939-2006 , Editura Funda Ńiei
România de Mâine , Bucure ști, 2007, pp. 32-206.

*
Bold, Emilian, Seftiuc, Ilie, Pactul Ribbentrop-Molotov. Antecedente și consecin Ńe,
Institutul European, 1996.
Buzatu, Gheorghe, Din istoria secret ă a celui de-al doilea r ăzboi mondial, vol. I ,
Editura Știin Ńific ă și Enciclopedic ă, Bucure ști, 1988.
Buzatu, Gheorghe, România și Marile Puteri 1939-1947 , Editura Enciclopedic ă,
Bucure ști, 2003, pp. 21-444.
Constantiniu, Florin, 1941. Stalin, Hitler și România. România și geneza Opera Ńiunii
„Barbarossa” , Editura Univers Enciclopedic, Bucure ști, 2002.
Constantiniu, Florin, Du Ńu, Alesandru, Retegan, Mihai, România în r ăzboi 1941-1945.
Un destin în istorie , Editura Militar ă, Bucure ști, 1995.
Du Ńu, Alesandru, Între Wehrmacht și Armata Ro șie. Rela Ńii de comandament româno-
germane și româno-sovietice (1941-1945) , Editura Enciclopedic ă, Bucure ști,
2000.
Gafencu, Grigore, Preliminarii la r ăzboiul din R ăsărit , Editura Globus, Bucure ști,
1996.
Giurescu, Dinu C., România în al doilea r ăzboi mondial , Editura All Educa Ńional,
Bucure ști, 1999.
Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mare șalul Antonescu. Rela Ńiile româno-
germane (1938-1944), Edi Ńie și studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe ,
Editura Humanitas, Bucure ști, 1994.
*** Istoria Românilor, Vol. VIII , România întregit ă (1918-1940) , Coordonator Ioan
Scurtu, Editura Enciclopedic ă, Bucure ști, 2003, p. 507-626.
10. *** Istoria Românilor , vol. IX. România în anii 1940-1947 , Coordonator Dinu C.
Giurescu, Editura Enciclopedic ă, Bucure ști, 2008.
ȘuŃa, Ion, România la cump ăna istoriei. August 1944 , Editura Știin Ńific ă, Bucure ști,
1991.
Troncotă, Cristian, Omul de tain ă al Mare șalului , Editura Elion, Bucure ști, 2005.

38